„JUNIMEA” ŞI JUNIMISMUL

1.Preliminarii 2.Scurt istoric al societăţii 3.Forme de manifestare: prelecţiunile populare,

tipăriturile şi revista „Convorbiri literare” 4. „Junimea” – societate culturală și grup de
presiune 5.Trăsăturile spiritului junimist 6. Rolul „Junimii” în modernizarea culturii române

1. Preliminarii
Destinul a voit ca memoria ,,Junimii” să rămână în conştiinţa generaţiilor următoare prin
cartea celui care avea să devină unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai ei. Înfierat de junimişti
ca trădător, George Panu1 a oferit posterităţii imaginea vie, chiar dacă uneori deformată, a societăţii
care l-a primit în rândurile sale, sprijinindu-l adesea. Intrat la ,,Junimea” în 1872, el reconstituie cu
talent întâmplări definitorii din viaţa participanţilor la şedinţele ţinute, de regulă, acasă la Maiorescu
sau la Pogor. Deşi sunt rememorate şi întâmplări la care nu a luat parte, amintirile sale plac pentru
că pulsează de o viaţă autentică, în sensul surprinderii spiritului ce însufleţea şedinţele „Junimii”.
Atitudinea superioară a lui Alecsandri, neînţelegerile cu Eminescu, luptele literare cu Hasdeu sunt
doar câteva episoade memorabile. Amintirile de la Junimea din Iaşi nu devin însă o replică,
lipsindu-le aceea nuanţă vindicativă, prezentă în cartea lui Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea2.
Acesta din urmă, fondator al societăţii şi director al „Convorbirilor literare”, se arată deseori
partizan, simţindu-se în scrisul său o atitudine ostilă faţă de adversarii societăţii. Aşa se face că, deşi
mai bogate şi mai credibile sub raport informaţional, Amintirile din Junimea nu le egalează pe cele
ale lui Panu, lipsindu-le puterea de a reconstitui atmosfera şedinţelor literare şi a vieţii culturale în
general.

2. Scurt istoric al societăţii

Dacă ar fi să-i dăm crezare lui George Panu, societatea a fost înfiinţată la 19 octombrie 1863
de Titu Maiorescu, P. P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Theodor Rosetti. Un răspuns oficial
trimis de M. Cerchez Ministerului Instrucţiei Publice specifica această dată ca moment al
constituirii „Junimii”. Ea trebuie privită însă cu rezervă pentru că semnatarul avea informaţii
nesigure, primite probabil de la V. Pogor, prietenul său. De altfel, însuşi Iacob Negruzzi respinge
această indicaţie cronologică, motivând prin simplul fapt că nu se afla în ţară la momentul respectiv.
El preferă să învăluie totul într-o notă de mister, afirmând că: „Se poate în adevăr zice că originea
Junimii se pierde în noaptea timpurilor, de vreme ce ar fi foarte greu a-i fixa cu exactitate epoca
înfiinţării”3.

1
George Panu, Amintiri de la ,,Junimea” din Iaşi, ediţie de Zigu Ornea, vol. I-II, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1971
2
Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1970

1
 Dincolo de aceste speculaţii, cert este că se poate vorbi despre o activitate a „Junimii” încă
înainte de constituirea ei propriu-zisă. Maiorescu îşi începuse prelecţiunile din 1863, iar anul
următor i se alătură alţi conferenţiari. Botezul societăţii – crede Z. Ornea 4 – trebuie să se fi produs
prin aprilie-mai 1864. Cu timpul, ea a ajuns să numere până la 120 de membri, deşi la întâlnirile
regulate participau cel mult 10-15. La reluarea activităţii (în septembrie 1865, după achitarea lui
Maiorescu în procesul prin care profesorii ieşeni urmăreau să-l discrediteze, acuzându-l de legături
amoroase cu o guvernantă) se discută programul „Junimii” care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care
poate fi reconstituit din activitatea societăţii.
Prima etapă în evoluţia „Junimii” cuprinde perioada de la întemeiere până în 1874, când
Maiorescu se mută la Bucureşti. În acest interval se elaborează principiile sociale şi estetice.
Această perioadă, cea mai fastă în plan cultural, se caracterizează prin mari polemici, prin lupta
pentru impunerea principiilor junimiste în cultura română. Urmează a doua fază, între 1874 şi 1885,
cu şedinţe duble, la Iaşi şi Bucureşti, în care se constată creşterea prestigiului societăţii. În 1885
Iacob Negruzzi ia revista cu el în Bucureşti, inaugurând o a treia etapă, importantă mai ales prin
lupta cu socialiştii. Din cauza implicării fruntaşilor junimişti în politică, dar şi a schimbărilor socio-
politice din viaţa principatului, devenit regat, prestigiul societăţii scade. O bună parte a atribuţiilor
cultural-ştiinţifice sunt delegate noii generaţii, alcătuită în mare parte din foşti studenţi.
„Convorbirile literare” dobândesc un pronunţat caracter ştiinţific şi decad treptat până la dispariţia
din 1944.
Politica şi politicianismul au erodat structura societăţii. În 1874 Maiorescu se mută la
Bucureşti şi organizează acolo şedinţe literare care nu s-au mai bucurat de succesul de odinioară.
Anul 1885 înseamnă practic moartea societăţii ieşene. În scurt timp, ceea ce devenise evident pentru
toată lumea este recunoscut de însuşi Maiorescu: „Junimea din Iaşi a fost – şi acum putem vorbi de
ea ca de un lucru trecut – o adunare privată de iubitori ai literaturii şi ai ştiinţei, de iubitori
sinceri”5. Cu toate acestea, pe la 1891-1892 se poate vorbi despre existenţa unei noi grupări
junimiste (a doua generaţie, cum a numit-o Lovinescu). Tinerii P. P. Negulescu, Mihail
Dragomirescu, Simion Mehedinţi şi C. Rădulescu-Motru vor duce mai departe lupta împotriva lui
Gherea şi a adepţilor criticii sociale.
3. Forme de manifestare ale junimismului
Trei au fost direcţiile majore de manifestare a „Junimii”: prelecţiunile populare, tipăriturile şi
revista „Convorbiri literare”.
3
Iacob, Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, apud *** Junimea (Amintiri, studii, scrisori, documente), vol. I, ediţie
îngrijită, prefaţă şi note de Cornel Regman, Bucureşti, Editura „Albatros”, 1971, p. 42.
4
Pentru un istoric al societăţii ieşene, vezi primul capitol din Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura
Eminescu”, 1975, pp. 13-117.
5
Citatul face parte din necrologul semnat de Maiorescu în 1890, la moartea lui Leon Negruzzi, junimist statornic şi
autor de nuvele publicate în „Convorbiri literare”. Apud *** Junimea (Amintiri, studii, scrisori, documente), ediţie
îngrijită, prefaţă şi note de Cornel Regman, vol. I, Bucureşti, Editura „Albatros”, 1971, p. 39.

2
3. 1. Prelecţiunile populare
Iniţial, prelecţiunile urmăreau educarea publicului prin popularizarea de teme diverse şi prin
prezentarea de cărţi. Ele i-au stimulat pe junimişti, dar au fost şi o formă de atragere a publicului.
La începutul anului 1863, Maiorescu ţine zece asemenea prelecţiuni populare pe teme de educaţie,
estetică şi psihologie. Din 1864 i se alătură V. Pogor şi P. P. Carp. Însă din cauza procesului intentat
criticului, conferinţele sunt întrerupte în 1865 şi se vor relua în 1866. În 1874, se renunţă la temele
de cultură generală în favoarea istoriei naţionale, dovadă a triumfului noilor junimişti. În 1876,
printre prelectori se numără şi Eminescu. Acesta vorbeşte despre Influenţa austriacă asupra
românilor din Principate.

3. 2. Tipărirea de cărţi
Junimiştii cumpără şi o tipografie, unde publică traduceri din literatura universală, dar şi
manuale şcolare. Dintre cărţile apărute la tipografia „Junimii” amintim Aritmetica lui Melic, Despre
scrierea limbii române, de Titu Maiorescu, Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I
primare, de institutorii I. Creangă, C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A.
Simionescu, Geografia judeţului şi cu planul oraşului Iaşi, pentru cl. a II-a primară urbană şi a III-a
rurală, de institutorii V. Răceanu, Gh. Ienăchescu şi Ion Creangă şi Povăţuitoriu la cetire prin
scriere după sistema fonetică, de institutorii Gh. Ienăchescu şi Ion Creangă etc.

3. 3. Revista „Convorbiri literare”

Pentru ca ideile junimiste să ajungă la un public cât mai larg s-a hotărât scoaterea unei reviste,
căreia i s-a propus un titlu modest, „Convorbiri literare”. Primul ei număr apare la 1 martie 1867,
programul fiind conceput de Titu Maiorescu şi semnat de Iacob Negruzzi. Ea se deschide cu studiul
fundamental Despre poezia română, semnat de acelaşi Maiorescu, ideologul publicaţiei. Până în
1872, va apărea bilunar, iar apoi, lunar. Va fi condusă cu dăruire timp de 28 de ani de Iacob
Negruzzi, al cărui loc în istoria literaturii române se datorează activităţii de director al revistei. La
doi ani după apariţie, s-a propus contopirea ei cu un jurnal politic, dar Maiorescu s-a opus. Din 1893
la conducere vine un comitet de tineri junimişti. Îşi va înceta existenţa în 1944, dar editarea va fi
reluată după 1989.
Încă de la început revista se dovedeşte una de direcţie, predominând studiile teoretice. Dintre
ideile călăuzitoare se reţin: autonomia esteticului, detaşarea literaturii de politică, necesitatea unei
critici serioase şi publicarea autorilor naţionali. Apărută pe fondul unui gol în presa literară
românească, „Convorbiri literare” se dovedeşte o publicaţie modernă, care a impus principiul estetic
în aprecierea operelor literare, contribuind decisiv la afirmarea spiritului critic. Atitudinea aceasta i-

3
a atras numeroase adversităţi. Polemici răsunătoare s-au purtat cu revistele din Transilvania şi cu
„Revista contimporană” din Bucureşti. Polemişti redutabili au fost Aron Densuşianu, Al.
Macedonski, B. P. Hasdeu şi mai ales C. Dobrogeanu-Gherea.
Prestigiul revistei ieşene se datorează şi colaborării lui Alecsandri, care debutează la
„Convorbiri literare” în septembrie 1867, cu poezia Tânăra creolă. Influenţa benefică a fost însă
reciprocă. Adevărata glorie literară a scriitorului băcăuan se leagă de publicarea aici a pastelurilor
(1868-1871). Din ianuarie 1878 apar poezii din ciclul Odă ostaşilor români. Adevărata valoare
literară a revistei o va da însă Mihai Eminescu. Încă de la primele poezii, publicate în 1870, el se
detaşează net de lirica vremii, depăşindu-şi contemporanii. Cu excepţia lui Macedonski şi a grupării
de la „Contemporanul”, „Convorbirile literare” reuneau tot ceea ce aveau mai ales cultura şi
literatura română.

4. „Junimea” – societate culturală și grup de presiune

Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, o sumă a autorilor şi operelor care
corespund aceloraşi idealuri. Cercetătorii descoperă filiaţiile şi afinităţile, grupând în interiorul
aceluiaşi curent personalităţi înrudite. Motiv pentru care Tudor Vianu consideră „Junimea” mai
degrabă o comunitate: „…un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie (…) n-a fost atât o
societate, cât o comunitate.”6 Afirmaţia lui G. Ibrăileanu, potrivit căreia junimismul a fost mai mult
„afirmare de principii decât disecare de opere”, nu se justifică în totalitate. Este adevărat că analiza
propriu-zisă lipseşte criticii junimiste, dar la fel de adevărat este că prin intermediul societăţii ieşene
s-a stabilit un raport de coordonare între teorie şi practică, între enunţarea de principii şi aplicarea
lor. Existenţa unei critici literare junimiste o susţine şi Dan Mănucă: „…Junimea – afirmă el – a
fost posesoarea unei doctrine asupra literaturii, cea mai vastă şi mai profundă din tot secolul al
XIX-lea românesc.”7 Pentru Z. Ornea „Junimismul este… un curent de idei complex (literar,
ideologic, cultural, politic) care a inaugurat o nouă orientare nu numai în literatura şi cultura
epocii, dar şi în spiritul public.8 Dincolo de aceste nuanţe, incontestabil rămâne meritul „Junimii” în
modernizarea culturii româneşti.
O interpretare interesantă propune Sorin Alexandrescu, care vede în „Junimea” un grup de
presiune, care a funcționat pe trei paliere: conducători (Carp, Maiorescu, Rosetti), guvernanți și
executanți. Contestând imaginea subiectiv-idilică moștenită de la critica literară, el interoghează
statutul societății ieșene din perspectivă semiotico-socială, arătând că, de fapt, mizele erau de natură
preponderent politică: „un grup care acționa politic și cultural pentru a-și impune vederile”.
6
Tudor Vianu, op. cit., vol. II, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1972, p. 130.
7
Ba mai mult, el consideră că junimismul se individualizează între curentele literare româneşti din secolul al XIX-lea
prin critica literară şi nu prin estetică. Vezi argumentele sale în volumul Critica literară junimistă, Iaşi, Editura
„Junimea”, 1975
8
În „Preliminariile” lui Z. Ornea, din volumul Junimea şi junimismul, Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1975, p. 7.

4
Respingând reprezentările tradiționale, el propune patru accepțiuni: „Aş vrea să definesc
Junimea"ca l) grup de presiune; 2) un intermediar între societate, politică şi cultură; 3) un
microunivers închis în el însuşi; 4) o mică lume autonomă.”
În definirea specificului „Junimii” trebuie luată în calcul relația cu pașoptismul, pe care eu o
văd în termeni de continuitate și ruptură. Potrivit aceluiași Sorin Alexandrescu, „Junimea” se ridică
împotriva celor două doctrine dominante în epocă: liberalismul vechilor revoluţionari de la 1848 şi
al partizanilor lor din facţiunea ieşeană, şi curentul latinist al filologilor. Corectă în sine, ideea
trebuie totuși nuanțată prin faptul că oricât de iconoclastă s-a vrut activitatea sa, gruparea ieșeană
păstrează sau valorifică o serie de idei anterioare, dintre care cea mai importantă mi se pare cea
națională, pe care Maiorescu o va folosi ca armă de apărare împotriva acuzațiilor de cosmopolitism
aduse de către adversarii politici.
Ca grup de presiune, „Junimea” gândește un program pragmatic de afirmare a ideilor proprii,
pe care îl putem împărți în două mari etape: una de contestare („sinteza generală în atac” –
manifestată prin delimitarea de modelul politic și cultural pașoptist-liberal) și una de consolidare
(elaborarea principiilor de bază în activitatea culturală și politică). Momentul de trecere îl reprezintă
intrarea în viața politică a fruntașilor junimiști, iar în plan ideologic articolul Poeți și critici, unde
Maiorescu anunță renunțarea la critică.

5. Trăsăturile spiritului junimist

Despre „Junimea” s-a afirmat că este o societate culturală care a rupt cu tradiţia, lucru, fără
îndoială, exagerat. Chiar dacă pleda pentru o înţelegere modernă a culturii, junimismul continuă
paşoptismul, prin preluarea şi adaptarea câtorva dintre ideile forte ale generaţiei anterioare.
Legătura cu paşoptismul o asigură Vasile Alecsandri, invitat la şedinţe pentru a da prestigiu tinerei
societăţi. Deşi „Junimea” s-a situat în dezacord cu o parte a ideilor paşoptiste, există şi multe
aspecte comune: necesitatea dezvoltării literaturii naţionale, interesul pentru creaţia populară,
sentimentul istoriei, spiritul critic etc.. Diferenţele trebuie căutate în concepţia privind evoluţia
societăţii româneşti. Astfel, paşoptiştii erau adepţii schimbărilor bruşte, în vreme ce junimiştii susţin
dezvoltarea organică a societăţii, în baza unei concepţii evoluţioniste, de factură britanică 9. În
politică, paşoptiştii sunt liberali, junimiştii, conservatori moderaţi.
Ceea ce îi interesa pe junimişti în mod deosebit este originalitatea, căreia i se adaugă valoarea.
I-a unit obsesia adevărului. „Junimea” nu a fost o societate cu statute bine definite, ci mai de grabă
o comunitate spirituală. Îi lipsea un program propriu-zis pentru că V. Pogor respingea violent aşa
ceva. Se scriau însă procese-verbale din care se pot desprinde liniile directoare ale activităţii lor.

9
Concepţia circula în gândirea europeană a vremii şi a fost preluată prin intermediul lui Th. Buckle, a cărui lucrare
History of Civilisation in England (Istoria civilizaţiei în Anglia), vol. I-II, 1857-1861, s-a bucurat de mare atenţie în
rândurile „Junimii”, fiind discutată şi chiar recenzată de Vasile Pogor.

5
Obiectivul principal îl constituia dezvoltarea şi modernizarea culturii române. În ceea ce priveşte
literatura, junimiştii considerau că ea trebuia aşezată pe fundamente estetice. Spiritul care domina la
reuniunile „Junimii” era jovialitatea. Şedinţele începeau prin îmbogăţirea „Dosarului Junimii”, în
care se consemnau perlele din presă. Apoi se comunica „Poşta redacţiei”. Urmau lecturile unor
lucrări originale. După ceai se continua cu discuţii, care se prelungeau până după miezul nopţii.
Întotdeauna „anecdota prima”, dovadă a faptului că dincolo de seriozitatea preocupărilor, „Junimea”
a fost o societate veselă.
În plan teoretic, ideile fundamentale ale ideologiei junimiste se rezumă la: critica
paşoptismului din perspectivă conservatoare, evoluţionismul organic, conservatorismul în politică şi
critica formelor fără fond. Pornind de la premisa existenţei unei unităţi de spirit în interiorul
„Junimii”, Tudor Vianu stabileşte trăsăturile definitorii ale spiritului junimist: spiritul filozofic,
spiritul oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic10.

6. Rolul „Junimii” în modernizarea culturii române

Într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi în aprilie 1874, Dimitrie Petrino evidenţia
importanţa „Junimii” şi a revistei „Convorbiri literare”: „…aţi fundat singurul organ român care
reprezintă o idee frumoasă, o tendenţă estetică, un viitor sigur” 11. „Junimea” reprezintă momentul
decisiv al modernizării societăţii româneşti, într-un timp în care ea traversa un amplu proces de
schimbare. Stabilind principiile acestei dezvoltări şi luptând pentru impunerea lor, societatea
ieşeană are meritul de a fi contribuit la progresul culturii noastre. Iar afirmarea unor mari scriitori ca
Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici spune multe despre rolul jucat în
evoluţia literaturii noastre. Rolul societății în plan cultural l-a fixat Nicolae Manolescu, printr-o
sintagmă exemplară: „prima bătălie canonică”, iar triumful junimiștilor a însemnat triumful ideilor
moderne, al criteriului estetic și al valorii.

10
Vezi capitolul „Junimea”, în Tudor Vianu, Opere, vol. II, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1972, pp. 130-318.
11
Întreaga scrisoare, datată 2 aprilie 1874 şi trimisă din Cernăuţi, în I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. I,
Bucureşti, 1931, p. 252.