Epidemiologie

Epidemiologie: epi = deasupra, demos = popor, logos = știință

Epidemiologia este știința care se ocupă cu studiul răspândirii bolilor și stărilor biologice în colectivitățile
umane a cauzelor și condițiilor care le determină, în vederea elaborării măsurilor de combatere, prevenire și
eradicare, precum și promovarea sanogenezei.
Epidemiologia se confruntă nu numai cu boala, infirmitatea, decesul, ci și cu starea de sănătate și mijloacele
de ameliorare ale acesteia. Unitatea de studiu în epidemiologie este populația, fie ca termen geografic, fie ca
grup de bolnavi, pacienți spitalizați.
Fenomenul de apariție și propagare în rândul populației a unui fenomen patologic sau biologic se numește
proces epidemiologic (P.E.). Epidemiologia este interesată de: numărul subiecților care reprezintă o stare
patologică sau biologică într-o colectivitate.
Cel mai adesea se cercetează colectivități aparent sănătoase pentru a găsi boli latente, modificări biologice,
care, tratate din timp, evită dezvoltarea maladiilor respective.
Se studiază: fertilitatea, longevitatea, bătrânețea.
Principalele scopuri ale epidemiologiei:
1. explicarea principiilor cauzate ale îmbolnăvirilor
2. stimularea aplicării epidemiologice în prevenirea bolilor și promovarea stării de sănătate
3. pregătirea specialiștilor
4. încurajarea unei activități clinice de bună calitate
5. stimularea interesului asupra epidemiologiei
Domeniile de aplicare:
1. cercetări asupra bolilor transmisibile
2. cercetarea istoriei naturale a bolilor
3. studiul stării de sănătate a populației
4. aplicarea principiilor și metodelor în practica medicală
5. evaluarea eficienței și eficacității serviciilor de sănătate
Științe de elaborare a epidemiologiei:
1. medicina preventivă
2. medicina socială
3. igiena
4. genetica
5. sociologia medicinei
6. știintele juridice
Utilizarea metodologiei epidemiologice adecvate permite: cunoașterea și evaluarea, intervenția și
promovarea stării de sănătate.
Procesul epidemiologic în bolile infecțioase este constituit din 3 factori principali:
I. Sursa de agent patogen sau izvorul de infecție
II. Căile și modurile de transmitere
III. Populația sau masa receptivă
Procesul infecțios rezultă din interacțiunea agentului patogen cu organismul gazdă în anumite condiții de
mediu și constituie componenta biologică a P.E.
Factorii P.E. determinanți:
I. Agenții infecțioși patogeni au un rezervor și o sursă de infecție. Rezervorul este locul unde agenții
infecțioși există, trăiesc și se multiplică. Sursa de infectie este organismul uman sau animal care creează
condiții de viață, adăpost și multiplicare pentru micro-organisme de unde se elimină și trec la alte persoane
receptive. Sursa de infecție, împreună cu teritoriul din jurul său reprezintă focarul epidemic, eliminarea
agentului patogen realizându-se la nivelul porților de eliminare.
Căile de eliminare a micro-organismelor de la sursă spre receptivi se realizează prin procese biologice:
a) secreții nazo-faringiene (virozele respiratorii)
b) saliva sau lichidul oral (hepatita B)
c) sputa (infecțiile pulmonare)
d) secrețiile cutaneo-mucoase (infecție streptococică)
e) lichidele serosae
f) vărsăturile (infecții digestive)
g) materiile fecale
h) sângele
i) secreții genitale (HIV)
j) urină
k) secreția lactică
l) fragmente de șesuturi și organe
Durata eliminării agenților infecțioși se numește perioadă de contagiozitate și este variabilă pentru fiecare
proces infecțios în parte.
Sursele de infecție umană sau animală sunt:
a) omul sau animalul bolnav
b) bolnavii cu forme atipice
c) foștii bolnavi
d) persoanele sănătoase (dar purtătoare)
II. Transmiterea – a doua componentă a P.E. se poate face: direct sau indirect.
Direct prin: contact fizic (sărut, transplacentar, transfuzii de sânge, transplante)
Indirect prin:
 aer – picături septice (tuse, strănut, vorbit), nucleosoli, pulberi bacilifere (streptococi, stafilococi);
boli: gripa, viroze respiratorii, TBC, varicelă, rujeolă, tusea convulsivă, pneumoniile
 apă
 sol
 alimente (toxiinfecția alimentară)
 obiecte
 instrumentar
III. Populația sau masa receptivă
Sursa de receptivitate reprezintă capacitatea organismului de a face infecția sau boala pentru că nu poate
învinge agresiunea micro-organismelor. Imunitatea sau rezistența este proprietatea organismului de a nu face
infecția sau boala. Este starea inversă receptivității și poate fi de 2 feluri:
a) rezistența specifică (dependentă de prezența anticorpilor)
b) rezistenta nespecifică (integritatea barierelor cutanate și mucoaselor)
Imunitatea naturală se realizează fără intervenția omului și este datorată trecerii prin boala. Imunitatea
artificială se realizează prin voința omului prin scheme prevenționale (vaccin). Fondul imunitar al unei
populații reprezintă proporția persoanelor posesoare a unui anumit tip de anticorpi apăruți după trecerea prin
boală sau după vaccinare. Receptivitatea la infecție este influențată de numeroși factori personali cum ar fi:
vârsta, sexul, alimentația, stresul, profesia, rasa. Stabilirea stării de receptivitate se face prin analiza
morbidității și mortalității. Factorii naturali care influențează starea de receptivitate pot fi: meteorologici,
geografici, climatici, socio-economici (condiții de viață și muncă, locuința, alimentația, apa potabilă, căile
de comunicație, profesia și calificarea, gradul de cultură și civilizație).
Formele de manifestare a P.E. sunt:
 manifestare sporadică – cazuri de boală fără legătură între ele, morbiditate redusă
 manifestare endemică – îmbolnăviri în număr redus dar constant în timp, fără legătură între ele
 manifestare epidemică – îmbolnăviri acumulate într-un spațiu anumit și timp scurt care depășesc
estimările, morbiditate crescută. Caracteristic epidemiilor este faptul că sunt explozive, severe, au o
durată de evoluție lungă; modul de stingere poate fi brusc sau lent, iar perioadele inter-epidemice
sunt sezoane, ani sau zeci de ani.
 manifestări pandemice – sunt epidemii cu caracter extensiv care interesează așezări geografice
întinse (holera, variola, gripa, HIV, SIDA, hepatitele B, C)

Măsuri generale de prevenire și combatere a bolilor transmisibile

1. Depistarea bolnavilor cu forme tipice
2. Izolarea bolnavilor și suspecților în spitalul de boli infecțioase sau la domiciliu
3. Transportul la spital se face cu ambulanța care ulterior se dezinfectează
4. Declararea cazurilor
5. Înregistrarea și raportarea individuală și numerică a cazurilor conform legislației în vigoare
6. Depistarea și supravegherea contractanților pe toată perioada de incubație a bolii
7. Măsuri de sterilizare a purtătorilor de germeni și de reducere a riscurilor de infecție
8. Măsuri de dezinfecție, dezinsecție și deratizare în focar
9. Creșterea rezistenței populației receptive prin:
a) măsuri igienico-sanitare, nutriție corespunzătoare, călirea organismului
b) măsuri de profilaxie prin administrare de imuno-globuline sau imunizare artificială specifică
10. Educația pentru sănătate

Sãnãtatea publicã
Sănătatea publică ca disciplină de învățământ a apărut în România în 1930 la București și Cluj.
Obiectul sănătății publice îl reprezintă starea de sănătate a grupurilor populaționale umane. Scopurile
sănătății publice sunt:
1. promovarea sănătății
2. ocrotirea sănătății
3. controlul morbidității prin combaterea bolilor și a consecințelor acestora
4. redobândirea sănătății
Sănătatea publică este știinta și arta de a preveni maladia, de prelungire a vieții și de promovare a sănătății
fizice și mentale, lupta contra maladiilor transmisibile, organizarea serviciilor de îngrijiri medicale și
comunitare pentru diagnosticul precoce și tratament adecvat.
Sănătatea publică este strâns legată de conceptele medicinei preventive, medicinei sociale, abordând
în egală măsură sănătatea comunitară și sănătatea publică veterinară.
Sănătatea publică este o știință de acțiune, iar principalele domenii sunt: biostatistica, demografia,
epidemiologia, etica, domeniul legislației, domeniul aplicării științelor sociale și comportamentale, domeniul
conducerii serviciilor medico-sociale.
Sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoștințelor, deprinderilor și atitudinilor populației orientate
spre menținerea și îmbunătățirea sănătății.
Sănătatea publică manifestă un caracter procesual, evolutiv, datorită căruia definirea sa cunoaște o
multitudine de variante în concordanță cu cunoștințele acumulate.
OMS spune că sănătatea reprezintă starea de bine din punct de vedere fizic, mental și social și ea nu
înseamnă doar absența bolii sau a infirmității. Caracteristicile definiției sunt:
1) este acceptată de toată lumea ca o aspirație
2) realizarea ei presupune responsabilizarea societății
3) definiția subliniază caracterul pozitiv și multiaxial al sănătății
OMS structurează 5 dimensiuni ale calității vieții ce trebuie avute în vedere în evaluarea programelor
de sănătate:
1) reducerea simptomelor maladiei
2) înlocuirea anxietății și descurajării prin starea de bine și optimism
3) menținerea unei rețele de interacțiuni sociale pozitive
4) conservarea aptitudinilor cognitive
5) aptitudinea de a munci și de a păstra un nivel de trai și de muncă suficient
Factorii care condiționează starea de sănătate:
1) factori biologici
2) factori ambientali
3) factori comportamentali, atitudine, obiceiuri
4) serviciile de sănătate
 În definirea sănătății, un rol important îl reprezintă dimensiunea bolii care este percepută diferit de
profesioniști și neprofesioniști. Pentru profesioniști boala este obiectivă, iar pentru neprofesioniști boala este
în concordanță cu un ansamblu de semne și simptome.
Totalitatea serviciilor de sănătate și felul în care acestea sunt furnizate constituie sistemul sanitar.
Modelul științific de definire a sănătății poate fi negativ sau pozitiv.
Caracteristici – negativ:
-este un model biomedical, sănătatea fiind privită ca fiind proprietatea ființei biologice și nu a persoanei
-este reducționist
-omul este privit ca o mașinărie ce se poate defecta
-caracterul alopatic – fiecare boală beneficiază de un anumit tratament medicamentos.
Caracteristici – pozitiv:
-sănătatea este privită ca o stare de bine din punct de vedere fizic, mental, social, spiritual
Indicatorii stării de sanatate:
Procentul noilor-născuți cu greutate corespunzătoare vârstei și standardelor, indicatori de dezvoltate
psiho-socială a copiilor, rata mortalității infantile, speranța de viață la o vârstă determinată, nivelul de
incapacitate de muncă, rata suicidului, dependenței de droguri, criminalitatea, alcoolismul, fumatul etc.