Acad.

OVIDIU BOJOR: “Aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gândurile
pe care le au? Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâmbeşte şi el!”

– A ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele

ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a salvat
vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi, a
găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi e
convins că “nu timpul zboară, ci noi zburăm”. O pledoarie de viaţă lungă, a unui
om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la stele.

“N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea”

– Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărţit de cel al plantelor medicinale, ale

căror secrete le studiaţi de o viaţă. Cum s-a născut pasiunea asta răsco litoare
pentru lumea verde?

– Primele lucruri despre plante şi etnobotanică le ştiu de la tatăl meu, profesor

de ştiinţe naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică,
expediţii în Munţii Căliman, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răbdare
florile, ierburile, micile vieţuitoare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri
latineşti şi cu interminabile poveşti care aveau darul să mi le fi xeze în
memorie. Cu ajutorul lui, îmi pusesem la punct acasă un mic laborator de
biologie. Aveam tot felul de sticluţe cu soluţii chimice, cu preparate, dar şi
borcane cu şerpi şi şopârliţe, insecte pe care le hrăneam şi le observam,
acvarii cu peşti şi colivii cu păsări. Şi foarte multe cărţi, pe care le citeam pe
rupte, ca să înţeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu
mă întrebam “de ce”?

– Şi aţi găsit răspunsul?

– A venit treptat, de-a lungul anilor. Întâi a fost o simplă intuiţie, dar o intuiţie
care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am
scris un articol pentru o revistă de ştiinţe naturale, în care argumentam c ă nu
putem include omul în regnul animal, deoarece e singura fiinţă vie înzestrată
cu o scânteie divină. Omul e singurul căruia Creatorul i-a lăsat puterea de a
iubi necondiţionat. Eram, bineînţeles, influenţat şi de mama, care era foarte
credincioasă. Dacă tata mi-a dat ştiinţă, creier, de la mama am învăţat ce
înseamnă credinţa şi iubirea.

– Aţi avut norocul unei familii deosebite. A contat şi asta în evoluţia dvs?

– Primii mei mentori au fost chiar părinţii, bunicii şi străbunii mei, din vechile
spiţe ardeleneşti. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud.
Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul “Petru Maior” din
Reghin, de unde a “racolat”-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea
doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebuneşte de propria lui elevă şi,
deşi erau 20 de ani diferenţă între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu,
am avut alţi mentori care m-au călăuzit. În şcoala primară şi în liceu, am avut
dascăli excelenţi, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris
sau Montpellier. Şi am mai avut o şansă extraordinară, să mă formez spiritual
sub îndrumarea unor oameni deosebiţi, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne
ţinea nişte predici extraordinare, şi Monseniorul Vladimir Ghika, morţi amândoi
în temniţele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa -
menii cu adevărat valoroşi, i-am căutat toată viaţa şi au venit şi ei spre mine.
Prezenţa lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceştia trăiau cu ade vărat
ceea ce spuneau şi erau avantajaţi de un har deosebit. Aşa că i-am pus mereu
în faţa mea şi am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac
măcar un singur pas înainte, în special prin iubire. Prin iubire, pe care n-am
confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am în ţeles şi în ţeleg
Iubirea faţă de Creator şi faţă de Creaţie, de la cea mai măruntă furnică şi până
la Homo Sapiens, în măsura în care omul îşi merită acest titlu.

– L-aţi pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?

– Pe Monsenior l-am întâlnit personal în condiţii dramatice. În 1947, Biserica

Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desfiinţat oficial. Şi atunci, îm -
preună cu un grup de studenţi, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din
Bucureşti, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de
lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea,
ne împărtăşea, ne îndruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu -
noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep ţională. Ziceam de atunci “ăsta
e un sfânt”. Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Şi l-am urmat îndeaproape pân ă
în 1954, când a fost chinuit în mod bestial şi asasinat la Jilava. Mi-au rămas
cuvintele lui: “O singură ambiţie este legitimă, aceea de a fi mai buni!”.

“Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, zâmbeşte şi el!”

– Domnule Bojor, aveţi o dragoste infinită pentru lumea plantelor. Am putea noi,
oamenii, învăţa ceva de la ele?

– Edward Bach a avut o intuiţie fantastică atunci când a instituit terapia lui cu
flori. Florile au o sensibilitate extraordinară, care a fost deja dovedită de
nenumărate experimente. Se ştie azi că gândurile noastre le influenţează
direct. N-aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându -
rile pe care le au? Am avea multe de învăţat de la ele, dar în primul rând
despre ce înseamnă dăruirea şi jert fa. Îmi amintesc vorbele Monseniorului
Ghika: “Florile parfumează mâinile care le strivesc”.

– Superb!
– Trebuie să învăţăm să dăruim şi să ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika
spunea foarte frumos “Dieu donne a ceux qui se donnent”, Dumnezeu
dăruieşte celor care se dăruiesc. Să dăruieşti ce poţi: dacă ai o haină, o haină,
dacă poţi da un sfat, un sfat, o îmbrăţişare, un ajutor, un zâmbet măcar. Şi ce
vei dărui se va întoarce înzecit. Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm-
beşte şi el!

– Pe Dumnezeu când l-aţi descoperit?

– Când eram mic, într-o anumită formă. Dar, pe măsură ce am crescut, mi-am
dat seama că Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt
anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pildă, felul în care se
spune în liturghie “Cu frică faţă de Dumnezeu să vă apropiaţi!” Cum adică? Spre
Dumnezeu trebuie să te duci cu dragoste. Sau alta “şi nu ne duce pe noi în is-
pită”. Păi, nu Dumnezeu ne duce în ispită, noi singuri ne ducem. Corect ar fi “şi
fereşte-ne pe noi de ispită”. Eu nu cred nici în iad, iadul e pentru proşti.
Dumnezeu nu te arde cu smoală şi nici nu te fierbe-n cazane! Dar pe unii
oameni nu-i poţi convinge să facă binele decât de frică! Cu timpul, m-am
îndepărtat de lucrurile astea, am învăţat să comunic într-un anumit fel cu
natura şi am înţeles că natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munţi, am
făcut zeci de mii de kilometri pe jos, să cartez flora României. Eram zile întregi
singur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele sălbatice, dar nu mi-era teamă,
ştiau că nu le fac niciun rău. În 1983, am ajuns în Himalaya. Conduceam ultima
din cele patru expediţii ştiinţifice, în care colaboram cu colegi nepalezi pentru
cartografiere, evaluare şi creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor.
Acolo sus m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Ţin minte o zi când m-am
trezit şi am ieşit din cort. Era trecut de miezul nopţii, sus bolta era înstelată şi
luna plină. Niciodată nu m-am simţit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot,
printre stele. Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cele văzute şi nevăzute.
– Trebuie să vă mărturisesc că sunteţi pentru mine un miracol. În timp ce unii
oameni se simt la 60 sau 70 de ani bătrâni şi plictisiţi de viaţă, dvs., la 90 de
ani de curând împliniţi, ne molipsiţi cu entuziasm. De unde vă luaţi bucuria
asta de a trăi?

– De sus. Oamenii de care îmi vorbiţi au avut probabil multe greutăţi şi deziluzii
în viaţa aceasta, dar cu siguranţă nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au
avut credinţa în veşnicie. Viaţa noastră, aici, pe pământ e doar o fărâmă din
viaţa adevărată, pe care ne e dat să o trăim; dacă am măsura-o, ar fi doar un
metru lungime din infinitatea vieţii noastre. Dar datoria noastră e să trăim
metrul acesta pe deplin, să ne bucurăm de el.

– Când viaţa curge lin, şi bătrâneţea e frumoasă. Uneori, însă, tot bagajul de
suferinţe al unei vieţi la bătrâneţe atârnă greu.

– Când suferinţa e înţeleasă, ea te înalţă. Doar neînţeleasă, te dărâmă. Am

trecut în tinereţe prin momente crunte de suferinţă, care m-au bântuit ani de
zile. Cinci oameni din familia noastră au fost asasinaţi de horthyşti, în noaptea
de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatălui meu, preotul Andrei
Bojor, cu toată familia lui şi cu încă şase români adunaţi de horthyşti în casa
lui. Eram văr primar cu băiatul lui, făcea liceul cu mine şi petreceam fiecare
vară împreună, la ei, la Mureşenii de Câmpie, la sud de Cluj. Era un obicei al
nostru. Doar că în anul în care s-a întâmplat nenorocirea, tata ne-a prins
fumând în grădină ţigări făcute din păr de cucuruz. Şi mi-a interzis să mai plec.

– Şi v-a salvat…

– Da. Şi mi-a întărit convingerea că există o ordine în toate, că nimic nu e în -

tâmplător. Şi că din orice nenorocire te poţi ridica purificat.
Sfânta simplitate

– Când v-am întâlnit prima oară, aveaţi 82 de ani şi spuneaţi că la 90 veţi ieşi la
pensie. Acum, vă văd la fel de activ. V-aţi răzgândit?

– Mi-am propus să trăiesc măcar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu,
arhiepiscopul Tomisului, mi-a spus: “Nu, eu îţi dau dispoziţie să trăieşti 95, nu
92!”. (râde cu poftă) Motivul era că atunci voi împlini 60 de ani de căsnicie, iar
el ne va putea celebra la nunta de platină. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt
într-o mare dilemă. În loc să-mi simplific viaţa, aşa cum ar trebui, în ultimii 20
de ani mi-am complicat-o foarte mult, fiindcă am o mare slăbiciune: nu pot
refuza pe nimeni. Am renunţat la multe lucruri inutile, dar tot mai trebuie să
fac puţină ordine în viaţă. Capacităţile mele sunt limitate.

– Mai acordaţi consultaţii?

– Da, o singură zi pe săptămână, doar joia, primesc maximum cinci persoane,

ca să pot sta de vorbă câte-o jumătate de oră cu fiecare şi să dau sfaturi re-
feritoare la terapii integrative.

– Poate că tocmai profesia v-a ţinut departe de bătrâneţe.

– În cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac şi dorinţa de a ajuta oamenii au

determinat meseria, nu invers. Mulţi oameni m-au îndemnat să-mi deschid
cabinet, momindu-mă cu cât am să câştig. N-am dat niciodată consultaţii pe
bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost să ajut, după puterile mele,
pe cei care sunt în nevoie. Să dăruiesc o mângâiere. Sunt atâţia oameni care
se îmbolnăvesc, pur şi simplu, de singurătate, pentru că nu are cine să-i
strângă în braţe. Când dăruieşti iubire, ţi se întoarce înzecit, cum să nu te simţi
tânăr?
– Spuneaţi că aţi renunţat la multe lucruri nefolositoare. E şi ăsta un secret al
longevităţii?

– Întâi m-am debarasat de mărunţiş, de lucrurile care nu-mi serveau decât, cel
mult, orgoliului personal. Am renunţat la tot ce e negativ. Dacă simţi că te
chinuie un sâmbure de invidie, de ciudă, de enervare, aruncă-l imediat la
pubelă, nu-l lăsa să stea, se poate amplifica. Nici nu ştiţi cât de mult ne
îmbolnăveşte şi ne îmbătrâneşte răul. Dar dincolo de asta, n-am trăit ca un
sfânt. Puteam să mă izolez de oameni şi să mă călugăresc. Dar eu am gustat
din toate plăcerile vieţii, să ştiţi. Atâta doar, că am simţit de mic că e nevoie de
cumpătare. Făceam în fiecare zi gimnastică, mergeam regulat la schi, la
patinaj, la înot. Mă opream din mâncat înainte să mă satur. Niciodată n-am avut
prea multe haine sau prea multe bunuri şi nici n-am alergat după bani.
Simplitatea e cel mai de preţ dar. Sfânta simplitate! Să te arăţi oamenilor exact
aşa cum eşti. Să nu încerci să fii altcineva. Câtă uşurare îţi aduce! Cu timpul,
sigur că am renunţat şi la lucrurile care nu se mai potriveau vârstei. Omul a
fost clădit într-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la
mijloc e sentimentalul (inima) şi jos de tot e biologicul (viscerele). A înainta
frumos în vârstă înseamnă să urcăm de jos, de la viscere, spre raţiune. Exact
ca pe munte, pe măsură ce urci în toate, şi-n iubire, şi-n dăruire, se deschide
orizontul. Şi sus de tot e infinitul.

Îndreptar de viaţă lungă

– Azi, toţi specialiştii s-au pus de acord că alimentaţia greşită e principalul

factor de boală. Aş vrea să ne daţi nişte sfaturi. Ce ar trebui să mâncăm, ca să
ne păstrăm tinereţea?

– Studiile au arătat că o celulă umană moare şi renaşte la o distanţă de un an şi

jumătate, doi. Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, capacităţile noilor ce lule se
deteriorează treptat. Cei care le pot întări sunt acizii nucleici. Îi putem găsi în
germeni de grâu, pâine integrală, alge marine, fulgi de ovăz, ciuperci,
leguminoase (soia, fasole, linte, mazăre, spanac, andive), în miere şi sucuri de
fructe. Carnea trebuie evitată. Carnea conţine în ea moartea ani malului ucis.
Consumatorii de carne, s-a dovedit, sunt mult mai agresivi. Celebrul medic ja-
ponez George Oshawa susţine, de altfel, că hrana ideală pentru persoanele în
vârstă ar trebui să constea – 60%, în cereale nedecorticate, 30% în legume,
fructe şi seminţe, şi doar 10% în ouă, lapte şi carne. Eu mănânc câte pu ţin, de
cinci ori pe zi. Cred că deja s-au săturat oamenii de câte ori le-am spus asta.

– Aveţi o rutină anume a zilei?

– Am primit de la părinţii mei o educaţie destul de severă, care şi-a lăsat

amprenta: ore cât mai precise pentru trezire, pentru mâncat şi pentru somn.
Studiul mi-a dovedit însă că disciplina muncii, a meselor şi a somnului e favo-
rabilă longevităţii. Eu am instituit regula celor trei opturi: 8 ore de somn, 8 ore
de muncă şi 8 ore de odihnă activă. O respect. Când simt că am obosit, mă
întind în pat, aplic câteva tehnici din yoga şi adorm atât de profund că pot
suna şi telefoanele, nu le aud. După jumătate de oră, sunt iar proaspăt şi mai
pot lucra încă 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul să sune. Ceasul meu
interior funcţionează aşa de bine, că e suficient să-mi propun o oră de trezire şi
mă trezesc la timp.

– Ştiu că aveţi un băiat. El vă urmează sfaturile?

– Băiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lucrează, ziua doarme, se

trezeşte pe la 14.00, mănâncă pe la 3 dimineaţa şi stă cu ochii în computer
toată noaptea. Acum mă rog de el să meargă măcar la înot, de două ori pe
săptămână. Cred că e vina noastră, a mea şi a soţiei mele, la un moment dat l-
am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de formarea lui. Dar nu-mi place să-i
atrag atenţia. Va găsi el drumul, doar are 40 de ani!

– Trebuie să fii norocoasă ca femeie să ai alături, la vârste înaintate, un bărbat

aşa de optimist ca dvs.

– Şi invers, să ştiţi. Foarte mult îi datorez eu soţiei mele. E un om excepţional,

care a dat dovadă de multă înţelegere, blândeţe şi răbdare. A ştiut să vadă par-
tea luminoasă a vieţii şi mi-a acceptat micile ştren gării. Nu m-a cicălit
niciodată. E o mare tactică asta, să o învăţaţi şi voi, doamnelor! Şi poate ar fi
avut motiv! Mai ales că de multe ori lipseam de-acasă. Când lucram ca expert
al ONU, în fiecare an eram câte 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine
alegi să-ţi împarţi viaţa. Omul de lângă tine te poate trage şi-n jos.

“Suntem infiniţi. Nu ne terminăm niciodată”

– Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?

– La 90 de ani te bucură totul. Tinerii nu ştiu să se bucure de întâmpl ările şi

oamenii de lângă ei, nu ştiu să le vadă, pentru că aşteaptă mereu fapte şi
gesturi mari. Eu mă bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi diminea ţă am
ieşit la plimbare cu Fetiţa, maidaneza noastră. M-am plimbat 20 de minute, era
foarte senin şi frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a plăcut, era un aer
tare, de munte, afară. Şi aici m-am întâlnit cu tine. Te-am îmbrăţişat, aşa cum
îmbrăţişezi un copac.

– Gândul la moarte vă mai aduce vreo tulburare?

– Nu. Nu cred în moarte. Moartea de mult nu mă mai sperie. Ştiu că pare

utopic, dar cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Suntem
infiniţi, nu ne terminăm niciodată. Dacă suntem gata să acceptăm legea lui
Lavoisier care spune că “nimic nu se pierde, totul se transform ă”, de ce să nu
credem şi că sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea
noastră un bagaj ancestral: religia dacilor, prima religie monoteistă, cu 5000
de ani înaintea iudaismului. Ce însemna ea? Un singur Dumnezeu şi viaţă veş-
nică! Dacii se bucurau la înmormântări şi plângeau când un nou născut era
condamnat la viaţă. Ei ştiau ceva ce noi am uitat, că viaţa adevărată e din colo.
Când ştii că ai trăit frumos, că n-ai făcut rău şi ai dăruit, moartea e doar o
trecere cu zâmbetul pe buze.

– Aţi trăit atâtea, în nouă decenii de viaţă! Dacă aţi putea schimba ceva la
cursul vieţii, ce greşeală nu aţi mai repeta?

– Aş lua-o de la început cu acelaşi entuziasm. Mă simt bine şi nu mi-aş fi dorit

nimic în plus faţă de ceea ce am avut. Nu am niciun regret.