Sunteți pe pagina 1din 13

1. Conținutul eticii afacerilor. Concepte și probleme specifice.

Definiţiile posibile ale eticii afacerilor sunt numeroase. Astfel, etica afacerilor poate fi privită
ca "'un studiu sistematic al aspectelor morale cu care se confruntă domeniul afacerilor, incluzând aici
activităţi, instituţii, organizaţii, sectoare economice, practici şi credinţe". Într-o manieră mai concretă,
etica afacerilor poate fi definită ca o "reflecţie sistematică asupra consecinţelor morale ale deciziilor
luate în relaţiile de afaceri şi a potenţialelor daune pe care aceste decizii le, pot determina atât pentru
personalul din interiorul organizaţiei, cât şi pentru persoanele din afara acesteia.”
Etica afacerilor trebuie să includă un sistem de principii, valori, norme şi coduri de conduită,
în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale, inducând obligativitatea respectării
lor. În bună măsură codurile etice şi de comportament integrează valorile morale ca atare, deşi, acestea
devin funcţionale şi credibile numai în măsura în care sunt asociate obiectivelor afacerii.
Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la
promovarea principiilor morale şi a codurilor de „conduită" ce reglementează relaţiile interumane din
cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor.
Etica afacerilor se referă la stabilirea unui echilibru între performanţele economice şi cele
sociale ale firmei.
În afaceri pot fi detectate câteva niveluri de aplicare ale eticii:
1. Nivelul micro - este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii
schimbului.
2. Nivelul macro - se referă la reguli instituţionale sau sociale ale economiei, ale lumii
afacerilor. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate şi legitimitate.
3. Nivelul corporaţiilor. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul jucat în societate, la
responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiilor.
Pot fi identificate 6 grupuri de astfel de probleme:
(i) dreptatea şi corectitudinea distribuirii, semnificând faptul că repartizarea veniturilor trebuie
sa se facă în funcţie de merite, de abilităţi, de competenţe, de eforturi şi trebuie să se bazeze pe
principiul egalităţii
(ii) specificitatea sau particularizarea principiilor generale ale eticii la cazuri particulare:
fiecare organizaţie reprezintă un caz specific, prin urmare, fiecare organizaţie va aborda într-un
anumit fel o problemă de natură etică;
(iii)problema conflictelor între valori, cu referire la divergenţele care pot apărea atunci când este
necesară aplicarea unor principii etice şi utilizarea unor valori cum ar fi dreptatea, libertatea,
egalitatea, bunăstarea, eficacitatea şi eficienţa; o problemă conexă este cea a „dilemelor
morale", echivalentă cu alegerea celui mai mic rău;
(iv) dinamica principiilor etice şi a subiectelor abordate, în decursul timpului, obiectul şi sfera
de cuprindere ale eticii cunoscând o dezvoltare semnificativă, subiectele intangibile cu decenii
în urmă devenind azi principii fundamentale în etică (principiul non-discriminării);
(v) problema consecinţelor dezvoltării tehnologice, care vizează evaluarea cât mai corectă a
impactului moral şi etic pe care îl generează dezvoltarea tehnologică exponenţială
(vi) problema interdicţiilor care se impun în conducerea afacerilor şi a organizaţiilor de
afaceri vizează aspecte referitoare la marketingul moral, etica în mass-media şi în programele
audio-vizuale, dezvoltarea tehnologică etc.
O alta clasificare grupează problemele etice cu impact major ale afacerilor şi identifică patru
categorii:
(i) responsabilitatea socială a organizaţiilor,
(ii) sfera de cuprindere a drepturilor angajaţilor,
(iii)publicitatea şi promovarea produselor
(iv) obligaţiile pe care un angajat le are faţă de organizaţia din care face parte sau faţă de
partenerii de afaceri ai acesteia.
De cele mai multe ori, aspectele legate de etica afacerilor sunt formalizate în codurile etice.
Iniţ ial, aceste coduri au fost dezvoltate de grupuri profesionale sub forma unor coduri deontologice
intern şi in cel extern al organizaţiei. Codurile etice nu reprezintă doar precepte teoretice, ci ele au
semnificaţii practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei. Modalitatea de aplicare şi eficienţa lor sunt
dependente de atitudinea managerilor şi a celor care deţin poziţiile de putere şi de administrate.
Principalele lor obiective sunt:
- promovarea virtuţilor şi valorilor profesionale;
- încheierea unui contract moral între organizaţie şi cei implicaţi în acţiunile acesteia;
- protejarea organizaţiei de comportamente necinstite sau neloiale;
- promovarea imaginii pozitive a organizaţiei.
Funcţiile codurilor etice sunt:
- sunt surse de inspiraţie pentru conduită, punând la dispoziţia managerilor şi angajaţilor un
îndrumar pentru conduita etică, făcând recomandări cu privire la principalele obligaţii;
- sunt instrumente de suport, oferind sprijin pentru cei care urmăresc să îşi definească modele de
comportament sau de conduita etică;
- au funcţie disciplinară, putând constitui cadrul instituţional procedural prin care se
sancţionează comportamente neetice;
- reprezintă un instrument educaţional, codurile etice putând fi utilizate în instituţii de
învăţământ şi în dezbateri publice, contribuie la dezvoltarea încrederii faţă de organizaţie.

2. Sisteme majore de analiză etică.

Se poate vorbi despre existenţa a cinci sisteme majore de analiză etică, cu relevanţă directă în
procesul decizional desfășurat la nivelul diferitelor categorii de organizații:
I. Abordarea în termenii "Legii eterne"
Ca bază pentru etica afacerilor, Legea eternă ar fi foarte bună dacă nu ar exista atât de multe
interpretări. Fiecare religie oferă standarde morale membrilor săi, standarde ce pot fi observate în viaţa
de zi cu zi, dar acestea diferă de la un grup la altul şi este greu să evaluezi ceea ce este "drept" sau "cel
mai bun" sau "corect" pentru întreaga societate.
II.Abordarea utilitaristă. Utilitarismul a fost fundamentat de Jeremy Bentham (1748-1832)
ca o concepţie despre morală cu caracter teleologic: "valoarea morală a conduitei unei persoane poate
fi determinată numai prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile
sufleteşti pe care aceasta le poate procura"; "drept şi moral este ceea ce maximizează plăcerea şi
reduce suferinţa".
De exemplu, în virtutea acestei abordări, un bancher poate aprecia ca morală decizia de a
concedia 20% din forţa de muncă din banca sa pentru că acest lucru va duce la creşterea rentabilităţii
instituției financiar-bancare şi la consolidarea siguranţei locului de muncă pentru ceilalţi 80%, aceasta
fiind şi în interesul acţionarilor.
Dar nu întotdeauna sacrificarea unei minorităţi poate fi acceptată (filosofia normativă exclude
acest lucru); pe de altă parte, cu toţii suntem de acord că există anumite acţiuni pur şi simplu greşite
sau rele, chiar dacă ele ar putea aduce beneficii unei majorităţi. Se poate spune deci că utilitarismul
încurajează eficienţa şi productivitatea, conducând evaluarea morală spre conceptul de analiză
cost/beneficiu; el ignoră însă faptul că nu pot fi tolerate acţiunile imorale, chiar dacă ele aduc beneficii
unei majorităţi
III. Abordarea deontologică (sau universală)
Această abordare este, în esenţă, reversul teoriei utilitarismului. Teoria susţine că moralitatea
unei acţiuni nu poate depinde de rezultate, deoarece acestea sunt indefinite şi incerte în momentul
luării deciziei. "Valoarea morală a unei acţiuni trebuie să fie evaluată în funcţie de intenţiile
persoanei care ia decizia referitoare la executarea acelei acţiuni". La baza acestei abordări stă
concepţia despre morală a lui Immanuel Kant (1724-1804) care pune ideea de datorie şi dreptate
înaintea problemei binelui; dreptatea constituie, în fapt, un criteriu al binelui.
Postulate ale acestei teorii sunt: "tratează-i pe ceilalţi ca pe nişte scopuri şi nu ca pe nişte
mijloace"; "un membru al unui grup poartă responsabilitatea pentru bunăstarea celorlalţi membri din
acel grup"; "poartă-te cu ceilalţi aşa cum ai dori ca ei să se poarte cu tine"; "poartă-te astfel, încât
conduita ta să poată deveni lege universală".
De exemplu, în management, această abordare presupune de fapt respectarea şi protejarea
drepturilor individuale ale angajaţilor, incluzând dreptul la viaţă personală, libertatea de conştiinţă şi
de expresie, tratamentul just.
Această abordare are avantajul că evidenţiază respectarea drepturilor fundamentale ale omului,
dar poate avea unele efecte negative, de exemplu în planul organizării şi al resurselor umane, în
situaţia în care ar conduce la crearea unui climat de muncă orientat mai ales spre protecţia drepturilor
individuale şi mai puţin spre performanţă.
IV. Abordarea în termenii dreptăţii sociale (sau a dreptăţii distributive)
Îşi are rădăcinile în curente filosofice din diferite epoci ale omenirii - textele aristotelice,
teologia creştină, iluminismul, dar şi teoriile socialiste - toate acestea plecând de la ideea că dreptatea
este "prima virtute a instituţiilor sociale, aşa cum adevărul este prima virtute a sistemelor de gândire",
de unde necesitatea respectării corectitudinii şi imparţialităţii în aplicarea regulilor morale la nivel
social sau corporaţional. Această abordare priveşte binele din perspectiva societăţii ca întreg, a
cerinţelor prezervării păcii sociale. Societatea este o asociaţie a indivizilor care cooperează pentru a
obţine binele pentru toţi. Dar societatea este marcată nu doar de cooperare, ci şi de conflicte.
Distribuţia poate avea baze diferite: tuturor în mod egal, fiecăruia după nevoi, după efort, după
contribuţie, sau după competenţă. Cele mai multe sisteme economice modeme folosesc toate cele cinci
principii: educaţia publică este, teoretic, distribuită egal, în timp ce plăţile sociale sunt distribuite după
nevoi, comisioanele din vânzări după efort, onorariile publice pe baza contribuţiei, salariile
managerilor după competenţă etc.
V. Confucianismul – este o abordare specifică Orientului; se face o delimitare între
confucianismul clasic, care a reprezentat suportul sistemelor feudale și al birocrației imperiale, și
postconfucianismul, ce reprezintă temeiul filozofic și etic al strategiei de afaceri și al managementului
firmei în Extremul Orient.
Principiile confucianismului clasic sunt:
 Promovarea armoniei și echității ca imperative ale condiției umane;
 Cultivarea virtuților de bază: înțelepciunea, curajul, fidelitatea, loialitatea, buna credință,
îndrăzneala
Preceptele postconfucianismului au relevanță direct pentru lumea afacerilor. În primul rând,
principiile armoniei și justiției se transpun în etica afacerilor prin mentalitatea comunitară, care
exprimă credința că personalul unei firme formează o mare familie iar șeful are, în principal, funcții
paternaliste. În al doilea rând, supunerea și loialitatea, expresii ale respectului ierarhic, sunt confirmate
ca valori centrale în etica profesională. În al treilea rând, promovarea în muncă se face pe baza
loialității și a vechimii în muncă; totuși, sub imperiul realităților, tot mai multe firme adoptă sistemele
de evaluare bazate pe merite individuale, performanțe și pregătirea profesională.
Cea mai importantă implicație pentru management este aceea că nu există un sistem singular
de credințe, a cărei raționalitate să derive din standardele morale de comportament, sau o metodă de
evaluare unică a moralității care să poată ghida managetii în dilemele etice dificile. O decizie etică
este aceea ale cărei efecte sunt sub control. De ex: o decizie de a introduce un nou produs bancar nu
are o dimensiune etică, atâta timp cât clienții sunt liberi să îl cumpere sau nu. Dar decizia de a
achiziționa un program informatic adaptat pentru a oferi produsul respectiv și în mediul virtual, ar
putea avea un conținut moral, căci aceste acțiuni au impact asupra altora. Astfel, accesul neautorizat la
retea ar putea conduce la pierderi directe, adăugarea unor datorii clienților etc. Ar putea avea loc, de
asemenea, o varietate de probleme de autentificare și acces specific.
3.Problemele de ordin etic în management.

Problemele eticii în afaceri sunt complexe, datorită consecinţelor extinse, multiplelor


alternative, rezultatelor contradictorii, incertitudinilor şi implicaţiilor personale. Managerii iau decizii
şi dezvoltă acţiuni care îi afectează pe alţii; dacă efectele sunt adverse, dacă alţii au de suferit, atunci
avem de-a face cu o problemă etică ce necesită un anumit nivel de analiză etică, în plus faţă de o
analiză economică obişnuită. Dar ceea ce este mai important este recunoaşterea faptului că fiecare
decizie sau acţiune îi poate afecta pe alţii.
Comportamentul neetic în afaceri nu este însă doar o excepţie. Fiecare din noi poate da, din
păcate, numeroase exemple. Care ar fi cauzele? Cunoaşterea acestora poate ajuta la prevenirea
comportamentului neetic. Studii de caz numeroase, sondaje de opinie la nivel managerial sau simulări
în programele de pregătire au scos la iveală unele cauze ale acestui tip de comportament:
 câştigul; 
 conflictul rolurilor; 
 competiţia; 
 personalitatea; 
 cultura organizaţiei şi a ramurii;
I.Mita. Este folosită pentru a manipula oamenii, prin "cumpărarea" influenţei.
II.Constrângerea. Ea controlează oamenii prin forţa ameninţărilor.
III. Înşelăciunea. Ea manipulează oamenii sau organizaţiile prin inducerea în eroare, prin amăgire;
reprezintă actul de a minţi, prin falsificarea unor fapte, sau de a face declaraţii false cu bună ştiinţă, în
mod expres sau implicit, despre un fapt prezent sau viitor.
IV.Furtul. Înseamnă a lua ceva ce nu îţi aparţine, fără acordul proprietarului.
V. Discriminările. Reprezintă tratamentul incorect, diferenţiat al persoanelor din cauza rasei, vârstei,
sexului, naţionalităţii, religiei etc.
VI. Hărţuirea morală la locul de muncă constituie o problemă importantă pentru forţa de muncă din
economiile contemporane.
VII. Hărţuirea sexuală constă în comportamente de ameninţare, constrângere, intimidare, umilire,
realizate de către o persoana împotriva alteia.
VIII. Poluarea mediului înconjurător. Eliminarea deşeurilor toxice este ilegală în multe ţări ale
lumii, dar foarte multe firme continuă să facă acest lucru, în ciuda faptului că distrug mediul şi intră în
conflict cu legea.
4.Codurile etice ale organizațiilor
Codurile de etică reprezintă reflectarea sistemelor de valori şi au rolul de a direcţiona
comportamentele umane individuale şi de grup. Începând cu anii '60, organizaţii mari din ţările
industrializate au promovat coduri etice scrise, pe care le actualizează periodic, ţinând seama de
dinamismul social şi economic. Respectarea acestor coduri de etică favorizează rezolvarea eficientă a
numeroase probleme de discriminare sau a altor situaţii cu încărcătură morală.
Codurile de etică sunt cele care statutează normele şi credinţele unei organizaţii. Aceste
norme şi credinţe sunt în general propuse, discutate şi definite de către conducere, apoi publicate şi
distribuite angajaţilor. Normele exprimă modul în care membrii organizaţiei trebuie să acţioneze într-o
situaţie dată.
Codul de etică poate fi definit prin mai multe moduri:
1. un ansamblu de precepte, prescripţii de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale
de drept, socio-profesionale;
2. o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o
organizaţie trebuie să acţioneze şi să ia decizii;
3. declaraţii formale ale unor grupuri de specialişti, sau a unor firme care reglementează
relaţiile dintre proprii membri şi celelalte categorii de indivizi cu care se realizează un
contact, de obicei o afacere;
4. un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comportamentele individuale, de grup;
5. un document formal care statuează normele şi credinţele, reflectă valorile obiective şi
principiile promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.
Cine întocmeşte codul?
Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: Cum am putea să coexistăm bine şi
armonios într-o anumită instituţie sau organizaţie, indiferent de credinţele religioase, de principiile şi
obişnuinţele morale ale fiecăruia dintre noi?
Managerul unei organizaţii se găseşte la interfaţa între aceasta şi contextul în care îşi
desfăşoară activitatea. Este persoana care poate formula politica organizaţiei. Această politică etică
depinde de filosofia personală a managerului, de cariera şi formaţia sa profesională. Este important ca
managerul să dorească să creeze stabilitate organizaţională prin stabilirea unor valori şi principii.
Importanţa codurilor de etică ale organizaţiilor este dată de:
• o mai mare implicare şi loialitate a conducerii şi a salariaţilor, printr-o mai bună identificare
personală cu obiectivele organizaţiei;
• o mai riguroasă selecţie, formare şi promovare a personalului, datorată formulării clare a
valorilor firmei;
• o mai mare încredere şi o mai bună cooperare, odată ce munca în echipă şi iniţiativele
personale se îndreaptă mai ales către interesul general şi mai puţin către cel al departamentului;
• facilitarea luării unor decizii "speciale", în care dreptatea, eficienţa şi nediscriminarea sunt
bazele unui sistem de valori acceptate de către organizaţie;
• facilitarea luării deciziilor de rutină, sistemul de valori şi norme dc conduită al organizaţiei
ajutând membrii săi în desfăşurarea muncii de zi cu zi şi în luarea oricărei decizii.
Oricare ar fi opiniile despre un cod etic eficient, el trebuie să aibă următoarele caracteristici:
 codurile trebuie să fie riguroase.
 codurile nu trebuie folosite în interes propriu. 
 codurile trebuie să protejeze interesul public şi al celor ce sunt deserviţi de către
profesiile aflate sub influenţa codurilor etice;
 codurile trebuie să fie specifice şi oneste. 
 codul trebuie să ofere şi penalizări
Totuși, există o serie de avantaje care însoțesc elaborarea și aplicarea codurilor de etică:
 acestea încearcă să echilibreze interesul colectiv cu cel personal;
 pot oferi un ghid pentru persoanele tinere care intră în firmă;
 pot constitui bazele unei acţiuni disciplinare împotriva abaterilor;
 pot reprezenta un mijloc de aliniere la normele morale, a celor ce se abat de la ele;
 creează o cultură organizaţională adecvată;
5.Piramida responsabilității sociale a organizațiilor de afaceri.

Literatura de specialitate relevă faptul că responsabilitatea socială a firmei, cumulează pe o


scară procentuală, patru categorii generale de obligaţii cu caracteristici bine precizate, care rezidă din
contactul permanent al organizaţiei cu mediul economic, politic, cultural etc. cu comunitatea şi viaţa
socială a acesteia. Cele patru categorii sunt: economice (60%), legale (25%), etice (11%) şi
filantropice (4%).
Pentru Caroll performanţa societală corespunde unei responsabilităţi care se analizează ţinând
cont de următorii termeni:

 cele patru componente ierarhizate: economic, juridic, etic, filantropic;


 un mod eficient de a gestiona responsabilitatea, prin intermediul a patru filozofii, la rândul lor
ierarhizate astfel: opoziţie, defensivă, progres, proactivitate;
 discriminare şi mediu - cele două domenii specifice cărora se aplică modelul lui Caroll.
Acest model piramidal a lui Carroll a rămas cel mai elaborat şi cel mai larg acceptat model al
responsabilităţilor sociale ale corporaţiilor, fiind numit „model cvadripartit al responsabilităţii sociale
corporatiste", model perfecţionat ulterior în colaborare cu A. K. Buchholtz. "Adevărata"
responsabilitate socială presupune reunirea tuturor celor patru niveluri în comportamentul oricărei
corporaţii.
În mod fundamental, firmele trebuie să realizeze un profit acceptabil pentru acţionarii care au
investit, operând în temeiul legilor existente. În plus, firma are şi responsabilităţi de altă natură care
depăşesc limitele impuse chiar prin lege.
Responsabilităţile economice:
 acţionarii pretind un câştig rezonabil pentru investiţiile lor;
 angajaţii doresc slujbe sigure şi bine plătite;
  clienţii cer produse de bună calitate şi la preţuri accesibile etc.
Responsabilităţile legale derivă din faptul că obiectivele şi acţiunile firmei trebuie aliniate cadrului
legal, comportamentul firmei fiind orientat spre respectul cuvenit societăţii şi legislaţiei care o protejează:
afacerile trebuie să se supună legilor; afacerile trebuie să respecte „regulile jocului" etc. Responsabilitatea
legală a corporaţiei solicită ca afacerile să se supună legilor şi să respecte „regulile jocului".
Responsabilităţile legale reprezintă o etică codificată, în sensul că acestea reflectă elementele
de bază pentru acţiuni corecte. Statisticile arată că firmele care nu respectă legea cu bună ştiinţă, chiar
dacă pe moment realizează o serie de venituri nemeritate sunt totuşi neperformante în categoria lor
suportând, în final, pierderi cu mult mai mari decât veniturile realizate.
Responsabilităţile etice. Aceste responsabilităţi implică obligativitatea conducătorului şi a
celorlalţi membrii ai organizaţiei de a se comporta corect respectând normele morale, chiar dacă
acestea nu se regăsesc precizate în legi şi nu servesc direct interesele economice ale firmei:
 organizaţiile trebuie să facă numai ceea ce este just, echitabil, corect;
 societatea aşteaptă ca firmele să se conformeze legii morale, dincolo de cele juridice etc.
Responsabilităţile filantropice presupun angajamentul conducătorului şi a firmei în acţiuni pur
voluntare, izvorâte din dorinţa de a rezolva anumite probleme sociale prin contribuţii care nu
reprezintă obligaţii economice sau legale; în această categorie se includ activităţile filantropice,
generoase, fără profit, aşteptate de societate:
 organizaţiile pot decide (fără a fi constrânse din exterior) să se implice în acţiuni ce vizează
îmbunătăţirea calităţii vieţii angajaţilor, a comunităţii locale, a societăţii;
 se referă la iniţiative sub formă de donaţii şi sponsorizări caritabile, construirea unor facilităţi
recreative pentru salariaţi etc.



6.CSR în România – actori cheie; domenii de intervenție și analiza SWOT

În mediul românesc de afaceri, se remarcă numărul restrâns al companiilor care îşi identifică
grupurile cointeresate şi îşi asumă public responsabilităţile faţă de acestea. Cu toate acestea, CSR este
un concept care se face cunoscut din ce în ce mai mult şi în România. În stadiul actual, specialiştii din
firmele româneşti (cu mici excepţii), fie nu cunosc, fie nu aplică eficient modelele de succes ale CSR
evidenţiate pe plan mondial.
Un rol important pentru mediul nostru de afaceri l-a avut transferul de cultură managerială
operat de companiile internaţionale care şi-au deschis filiale în România. Din studiile existente, se
desprinde faptul că CSR în România (şi nu numai) este mai mult o modă, din motive mai mult
comerciale, decât de natură morală.
În România există fundaţii, programe de voluntariat corporatist, programe de donaţii,
sponsorizări şi chiar campanii sociale susţinute de companii. S-au înmulţit deja dezbaterile şi
seminariile, iar în ultimii ani există şi competiţii ale proiectelor de responsabilitate socială corporativă.
Studierea celor mai valoroase rapoarte și lucrări de specialitate care abordează specificul CSR
în mediul de business autohton ne îndeamnă să ne concentrăm atenția asupra următoarelor întrebări:

 Q.1. Cine sunt actorii cheie din sfera CSR din România?;
 Q.2. Care sunt domeniile de intervenție ale CSR?;
 Q.3. Care sunt principalele puncte tari și puncte slabe ale CSR-ului românesc?
Q.1. Cine sunt actorii cheie din sfera CSR din România? Desfășurarea activităților din
domeniul CSR implică o serie de responsabilități comune din partea unui număr mare de actori care
includ autoritățile publice, sectorul privat, societatea în ansamblul său și instituțiile de educație.
Rolul major al autorităților publice este acela de a asigura un mediu legislativ favorabil
pentru operaționalizarea conceptului CSR. Ulterior integrării României în Uniunea Europeană au fost
realizate îmbunătățiri semnificative ale actelor normative cu privire la protecția mediului înconjurător,
sănătatea și securitatea angajaților, incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități, voluntariat și
protecția civilă, transparență și anticorupție etc.
Reprezentanții angajaților și angajatorilor au de asemenea o menirea de a contribui la
stimularea implementării practicilor de business responsabile. Camera de Comerț și Industrie este
actorul din această categorie cu cea mai vizibilă prezență pe scena inițiativelor de tip CSR, care
dispune de logistica necesară pentru a implementa proiecte conexe la nivel național și local, prin
intermediul birourilor regionale. Din păcate însă, organizațiile profesionale nu fac deocamdată
dovada faptului că ar înțelege efectele benefice pe care le-ar putea crea în societate, contribuind la
crearea unui mediu de business responsabil.
În ceea ce privește organismele și organizațiile specifice de CSR, acestea sunt reprezentate în
principal de platformele de comunicare moderne - reţele, forumuri, bloguri şi website-uri dedicate
problematicii responsabilității sociale şi dezvoltării durabile.
Q.2. Care sunt domeniile de intervenție ale CSR? Site-ul www.responsabilitatesocială.ro
prezintă pe larg exemple de bune practici ale unor companii multinaționale responsabile social care
derulează afaceri în România. Cele mai importante categorii de proiecte de CSR derulate de
companiile din România în perioada 2007-2015 au vizat, potrivit site-ului menționat, următoarele
domenii de implicare socială:
 social (comunitate),educaţie,cultură,mediu
Un procent de 65% dintre companiile investigate menționează comunitatea drept principala țintă a
demersurilor de tip CSR, iar intervențiile în acest domeniu sunt axate asupra soluționării unor
probleme care țin de protecția socială a unor persoane aflate în dificultate – construirea de adăposturi
pentru oamenii străzii, responsabilizarea și educarea populației cu privire la intervenția în situațiile
de urgență, sprijinirea persoanelor cu handicap, ajutorarea victimelor calamităților naturale, oferirea
de cadouri persoanelor aflate în dificultate cu ocazia sărbătorilor, conștientizarea și educarea
populației pentru prevenirea bolilor grave
În ceea ce privește mediul înconjurător, menționat de 53% dintre companii drept sferă prioritară de
acțiune, proiectele derulate în acest domeniu au vizat conceperea unor soluții inovative pentru
probleme complexe cum ar fi campaniile de ecologizare sau plantare a unor spații verzi, reciclarea
deșeurilor, reducerea gradului de poluare urbană ori conceperea și aducerea pe piață a unor noi
variante de produse/servicii ”eco”, prietenoase din punctul de vedere al impactului pe care îl exercită
asupra mediului
Q.3. Care sunt principalele puncte tari și puncte slabe ale CSR-ului românesc?
În ultima perioadă, în România au fost publicate o serie de studii care și-au propus să scoată la
lumină punctele forte și punctele slabe ale CSR-ului românesc, ca demers extrem de necesar din
perspectiva formării unei imagini globale asupra stadiului actual și coordonatelor pe care va evolua
acest concept în anii următori. Menționăm printre cele mai relevante surse de documentare Strategia
Naţională de Promovare a Responsabilităţii Sociale concepută pentru perioada 2011-2016, precum și
o serie de lucrări de referință publicate în prestigioasa revistă științifică Amfiteatru Economic publicată
de către Academia de Studii Economice din București. Pe baza acestora, dar și a concluziilor proprii
extrase din cele prezentate anterior, am întocmit tabelul analizei SWOT a CSR-ului din România, care
este prezentat în tabelul :
Puncte tari

 Interesul societăţii pentru CSR şi noutatea conceptului în spaţiul public românesc;


 Implicarea companiilor multinaţionale şi a companiilor româneşti în iniţiative de CSR;
 Creşterea numărului de iniţiative de tip CSR şi de bune practici în acest domeniu la nivel
naţional;
 Creştere numărului consumatorilor pentru produse şi servicii ale companiilor responsabile
social.
Puncte slabe
 Conceptului de CSR este puţin cunoscut în societatea românească;
 Absenţa studiilor şi cercetărilor de cunoaştere şi aplicare a CSR în România;
 Slaba cunoaştere şi implicare a organizaţiilor şi a IMM-uri în iniţiative de CSR;
 Insuficienta cunoaştere şi aplicare a drepturilor consumatorilor;
 Persistența fenomenului corupției, cu efecte asupra mediului de afaceri.
Oportunităţi
 Beneficii pentru companii, societate, mediu de afaceri, mediu înconjurător etc. ale unei
abordări strategice care să integreze CSR;
 Importanţa RSC la nivel european şi internaţional;
 Oportunităţi de dezvoltare şi implicare în piaţa europeană pentru IMM-uri;
 Generarea de avantaje competitive pentru întreprinderile româneşti pe piaţa europeană şi
internaţională;
 Oportunitatea de a învăţa, prelua şi adapta bune practici din experienţa altor state mai
 dezvoltate;
 Creşterea reputaţiei companiilor prin eforturile CSR;
 Oportunităţi de finanţare pentru iniţiative de CSR oferite de UE;
 Atitudine pozitivă a cetăţenilor cu privire la implicarea companiilor în comunitate;
 Un mediu înconjurător mai protejat de efectele negative ale activităţilor umane.
Ameninţări
 Absenţa unor politici publice coerente de promovare a CSR;
 Absenţa unui cadru legislativ coerent şi consistent;
 Deficienţe în aplicarea legislaţiei;
 Întârzieri privind standardele acceptabile în domeniile conexe CSR (ex. mediu înconjurător) în
comparaţie cu alte state membre UE;
 Riscul de excludere sau blocare a accesului companiilor româneşti pe anumite pieţe;
 Suport şi implicare insuficientă a autorităţilor publice în promovarea şi aplicarea CSR;
 Lipsa fondurilor bugetare promovarea aplicării CSR.
7.Tipuri de programe/inițiative de CSR.

Programele de CSR pot fi împărţite diferit conform mai multor tipologii. Din perspectiva unui
comunicator, cea mai utilă credem că este tipologia realizată de Philip Kotler şi Nancy Lee, care se
referă la următoarele: promovarea unei cauze; marketing legat de o cauză; marketing social; acţiuni
filantropice; voluntariat în comunitate; practici de afaceri responsabile social.
1.Promovarea unei cauze (Cause Promotion). O campanie în sprijinul unei cauze te poate
ajuta să scoţi în evidenţă o valoare/caracteristică a brand-ului tău. Mai mult, este util a apela la o astfel
de campanie atunci când vrei sa obţii mai multă vizibilitate şi nu ai resurse decât pentru o implicare
limitată. Printr-o campanie de promovare a unei cauze pot fi urmărite următoarele:
 Să stârneşti preocuparea publicului pentru o cauză şi să-l convingi să afle mai multe despre o
cauză
 Să convingi publicul să doneze timp pentru a sprijini o cauză
 Să convingi publicul să doneze bani sau valori nefinanciare pentru o cauză
2.Marketingul legat de o cauză (Cause Related Marketing) este un tip de program de CSR prin
care o companie se angajează să doneze în favoarea unei cauze o sumă care depinde de vânzările pe
care le realizează într-o anumită perioadă de timp prestabilită.
3.Marketingul social (Corporate Social Marketing) este un program de CSR prin care compania îşi
propune să schimbe un comportament negativ sau să convingă publicul să adopte un comportament
pozitiv, pornind de la probleme grave ale societăţii. Chiar dacă în cadrul programului sunt folosite şi
tactici care urmăresc creşterea gradului de informare sau de educare, focusul principal îl constituie
schimbarea de comportament. Cele mai des întâlnite probleme ţin de:
 Ameninţări la adresa vieţii sau a siguranţei
 Sănătate
 Mediu
 Implicarea civică

4.Acţiunile filantropice (Corporate Philantropy) sunt programe prin care compania contribuie
în mod direct, cu bani, produse sau servicii la sprijinirea unei cauze. Acţiunile filantropice sunt cele
mai vechi iniţiative de CSR. Pentru mult timp, companiile au avut contribuţii dispersate şi
întâmplătoare. Acum, acestea se corelează cu strategia generală de afaceri. Astfel, companiile:
 îşi implică mai mult angajaţii în alegerea cauzelor;
 tind să intre mai degrabă în parteneriate pe termen lung, decât să aibă o implicare formală într-
o cauză;
 îşi extind opţiunile în ceea ce priveşte donaţiile, de la bani, la alte resurse (produsele în exces,
expertiza tehnică, punerea la dispoziţie a canalelor de distribuţie etc.);
 îşi aleg cauzele pe care le sprijină în concordanţă cu obiectivele de afaceri.
5.Voluntariatul în comunitate (Community Volunteering) este un tip de iniţiativă prin care
compania îi încurajează pe angajaţii săi să se implice prin acte de voluntariat. Voluntariatul angajaţilor
este o forma clasică de CSR prin intermediul căreia unele firme doresc, mai nou, să servească
obiectivelor de business şi a comunicării valorilor companiei.

 Când vrei să întăreşti loialitatea faţă de companie şi spiritul de echipă al angajaţilor.


Participând la un program de voluntariat, angajaţii au oportunitatea să iasă din preocupările lor
zilnice.
 Când vrei să îmbunătăţeşti reputaţia companiei. Cei mai buni vectori de imagine pentru un
brand sunt „avocaţii" lui. 
 Când vrei să sprijini alte programe sociale ale companiei. Vederea unei echipe de voluntari este
mult mai convingătoare în privinţa angajamentului unei companii decât primirea unui cec.
6.Practici de afaceri responsabile social (Socially Responsible Business Practices).
Practicile responsabile social sunt iniţiative prin care o companie îşi îmbunătăţeşte, în mod voluntar,
modul de operare, în aşa fel încât să contribuie la binele general al comunităţii. Pentru ca o iniţiativă să
fie considerată ca făcând parte din CSR, este esenţial caracterul ei voluntar. Cu alte cuvinte, nu poate
fi considerată ca fiind o iniţiativă de CSR o schimbare pe care compania o adoptă ca urmare a
presiunilor din partea autorităţilor, a organizaţiilor neguvernamentale sau a consumatorilor. O
companie poate opera schimbări pentru adoptarea unor practici responsabile social în domenii ca:
 designul locaţiilor în care operează 
 retragerea unor produse de pe piaţă care pot fi considerate dăunătoare, chiar dacă nu sunt
ilegale
 asigurarea unor politici de marketing responsabile, în special în ceea ce îi priveşte pe copii
 alegerea unor materiale de producţie şi de ambalare care să protejeze mediul 
 oferirea de informaţii obiective despre produse 
 îmbunătăţirea procesele de producţie 
 dezvoltarea de programe care să urmărească binele angajaţilor 
 îmbunătăţirea accesului la produsele comercializate pentru persoanele cu dizabilităţi 
Cercetări statistice recente care au analizat, printre altele, tipurile de programe cu care operează
corporațiile multinaționale din România au condus la concluzia că aproape jumătate dintre acestea
se concentrează (în mod integral sau parțial) asupra filantropiei corporative prin oferirea de sume
în bani sau bunuri în natură cu scopul finanțării unor proiecte, evenimente sau instituții , dar cu
transferarea responsabilității administrării acestora părților beneficiare. Există însă în mediul de
afaceri din România și un procent deja semnificativ de companii (aproximativ 36%) care
dezvoltă ”proiecte proprii” de responsabilitate socială, în cadrul cărora sunt mobilizate strict
resursele interne ale companiei pentru înfăptuirea obiectivelor sociale vizate.
8.Raportarea și evaluarea performanțelor CSR.
Raportarea socială nu poate fi confundată cu raportul de CSR deoarece aceste două
concepte sunt diferite. Raportarea este întregul proces de evaluare şi de comunicare a
rezultatelor acestei evaluări. Raportul de CSR este documentul final prin care se prezintă
concluziile procesului de raportare. Distincţia între cele doua concepte este importantă pentru că
ea face diferenţa între cei care practică raportarea socială pentru că văd în ea un beneficiu şi cei
care o fac doar ca să comunice. Ne punem întrebarea: cum s-ar putea realiza o raportare socială
care să asigure beneficii firmelor?
I. Paşii raportarii sociale
1. Auditul de etică şi conformitate
Auditul de etică şi conformitate se adresează în mod special managementului
organizaţiilor şi are avantajul că identifică potenţiale riscuri şi propune posibile soluţii. Pe de altă
parte, această evaluare trebuie să fie realizată exclusiv de auditori externi pentru a respecta
principiile independenţei şi integrităţii. Rezultatul auditului de etică şi conformitate, împreună cu
strategia organizaţiei oferă o listă de indicatori de urmărit în cadrul raportării sociale.
2. Analiza „Stakeholders"
Acest tip de analiză este menit să identifice stakeholderii relevanţi pentru organizaţie şi
impactul asupra lor. De exemplu, pentru o companie care produce ciment, mediul constituie un
stakeholder extern. În schimb, pentru o companie de consultanţă cu 500 de angajaţi, mediul nu
mai este un stakeholder la fel de important ca, de exemplu, proprii angajaţi. Asta nu înseamnă că
mediul dispare dintre stakeholderii companiei, ci doar că ponderea pe care o are în raportare va fi
mai mică.
3.Evaluarea dimensiunilor raportării sociale
Acest pas constă în stabilirea perioadei de timp acoperite de raportare, în construirea
scheletului pe bază căruia se va realiza analiza, precum şi în stabilirea factorilor care vor
contribui la acest proces. De regulă, raportările sociale acoperă o perioadă de un an. În funcţie de
domeniul de activitate acestea pot acoperi şi o perioadă de 6 luni
4.Exerciţiul de raportare
Exerciţiul de raportare (Social Reporting Mission) presupune mai multe aspecte: analiza
indicatorilor anterior identificaţi; monitorizarea lor pe o perioadă determinată; colaborarea cu
stakeholderii raţionali pentru a face corecţii, pentru a preîntâmpina eventuale conflicte între
interesele lor. De fapt, acesta este pasul cel mai important.
5. Comunicarea raportului final
Ultimul pas îl constituie aprobarea de către management a raportului final, publicarea
acestuia pe site-ul organizaţiei şi transmiterea lui tuturor stakeholderi-lor relevanţi. Raportul final
include informaţii despre măsurile adoptate, despre cum s-a făcut monitorizarea lor şi despre
cum a fost transpusă viziunea organizaţiei în acele măsuri. Apoi, se reia procesul de raportare.
Beneficiul cel mai important pe care îl oferă raportarea socială este că o companie devine
credibilă în faţa stakeholderi-lor.
II. Raportul de responsabilitate socială/dezvoltare durabilă reprezintă informarea în
legătură cu situaţia unei companii, în materie de responsabilitate socială, ţinând cont de opiniile
grupurilor de interese. Acesta relevă atitudinea şi angajamentul companiei şi credibilitatea sa cu
privire la CSR şi dezvoltarea durabilă. Calitatea raportului poate fi apreciată prin criterii
specifice:
 Calitatea raportării: mărimea perimetrului, istoric, comparabilitatea datelor, selecţia
valorilor pertinente, respectarea referenţialelor;
 Calitatea analizei strategice: prezentarea problemelor, analiza lor, răspunsul vis-a-vis de
aceste probleme de responsabilitate socială a corporaţiilor;
 Calitatea prezentării, favorizând accesibilitatea şi accentuând acurateţea datelor, mai
mult decât punerea lor în valoare, vizând să servească fiecărui grup de interese.
Un raport de responsabilitate socială nu trebuie să fie exclusiv auto-declarativ. Pentru a fi
pertinent el trebuie să fie certificat din exterior, de către terţi (experţi). În scopul atingerii
obiectivelor, procesul de constituire a raportului trebuie să satisfacă aşteptărilor părţilor
implicate. El trebuie să fie: activ şi deschis, să aibă valoare partenerială, credibil şi verificabil,
pertinent şi oportun, demonstrabil, clar, accesibil, comparabil, fiabil etc.
Auditul social este realizat pentru a se stabili nivelul implicării firmei în problemele
sociale interne sau externe. Auditul social poate fi definit ca un criteriu managerial utilizat pentru
evaluarea contribuţiilor sociale ale firmei, de modul în care acestea se regăsesc în obiectivele
formulate de management dar şi de rezultatele obţinute prin programele sociale derulate. A
interpreta rezultatele auditului social doar în termeni economici ar fi o gravă greşeală, pentru că
astfel se elimină importanţa responsabilităţii sociale din activităţile economice, acestea trebuind
să corespundă aşteptărilor pe care societatea este îndreptăţită să le primească de pe urma
funcţionării firmei.
O altă metodă de audit social ia în considerare doar activităţile care au merite şi sunt
valoroase economic pentru firmă. Acestora li se determină consecinţele sociale, care se compară cu
contribuţiile standard, utilizate de sectorul industrial şi celelalte firme din comunitate, determinându-
se nivelul de implicare a firmei în problemele sociale. Auditul social este rareori utilizat în afaceri
pentru că prezintă unele dezavantaje, cel mai mare constând în faptul că rezultatele obţinute pot fi
uşor criticate: acţionarii nemulţumiţi de dividendele obţinute acuză managementul de cheltuieli
nerentabile, alte categorii sunt nemulţumite de priorităţile sociale alese, alţii sunt deziluzionaţi de
nivelul de implicare etc.
Direcţiile de investigaţie în care se poate determina implicarea firmei în rezolvarea
problemelor sociale reprezintă şi cadrul de referinţă la care orice evaluare trebuie să se raporteze,
din care nu pot fi neglijate contribuţiile în:
 Relaţiile cu salariaţii, beneficiile şi satisfacţia faţă de munca prestată.
 Protecţia muncii şi sănătatea angajaţilor.
 Protecţia produselor, a echipamentelor, a dotărilor.
 Politicile de vânzare.
 Relaţiile cu acţionarii.
 Relaţiile cu consumatorii.
 Atitudinea faţă de necesităţile comunităţii.
 Ecologia şi calitatea mediului înconjurător.
 Atitudinea faţă de persoanele dezavantajate şi minoritare.
 Acţiunile filantropice.
 Relaţiile cu agenţiile guvernamentale.
Bilanţul strategic „responsabil" se impune ca „o busolă" pentru corporaţie asupra căreia
se manifestă presiuni multiple din partea actorilor externi sau locali, care doresc să orienteze
acţiunea companiei, în sensul preocupărilor specifice de moment ale fiecăruia, care nu
întotdeauna corespund cu proiectul global de responsabilitate socială al corporaţiei, pe termen
lung.