Podcastul de Parenting cu Urania Cremene si Adriana Titieni

Episodul 13

Cum sa ne intelegem cu bunicii copilului

TRANSCRIPT

Adriana

Mulți dintre noi am beneficiat de prezența bunicilor, de ajutorul bunicilor.

Foarte mulți dintre noi ne-am plâns de faptul că odată ce am introdus bunicii în
creșterea și educarea copiilor noștri, lucrurile au început s-o ia razna.

Sigur că au început s-o ia razna pentru că părinții noștri aveau și foloseau alte metode
decât cele pe care noi încercăm să le integrăm astăzi.

De asemenea, mulți dintre noi își doresc să beneficieze de aportul bunicilor, dar să
reușească cu ei o relație de colaborare întru creșterea copiilor.

Cunosc cazuri de bunici care au ajuns în război total cu părinții copiilor de la lucruri
privind alimentația copilului.

Știu caz cu interdicții de a merge la bunica acasă pentru că aceasta nu vrea să respecte
regimul raw-vegan, pe care era pus să-l respecte un copil de 10 ani. Iar bunica îi dădea
șnițele, cartofi prăjiți și ciocolată, pentru că asta își dorea copilul.

Nu vreau să judec viața nimănui, fiecare își hrănește copilul cu ce vrea.

Dar cum am putea să-i integrăm în viața noastră pe bunici, pornind cu o atitudine
corectă, mulțumindu-le pentru efortul pe care îl fac.

Spre deosebire de mulți dintre bunicii occidentali, care își iau traista la spinare și
cutreieră Europa, bunicii de la noi nu prea își permit să facă asta și sunt hăndrăliți de
copii cu nepoți, și pe deasupra mai sunt și certați de aceștia pentru că sunt hăndrăliți.

Dar mi-aș dori ca și bunicii să își deschidă mintea și să înțeleagă că aceste generații
care s-au născut cu tableta în mână sunt diferite de noi și de ei, bunicii, și că nu au de
ce să fie crescuți obedienți, fără opinie, cu frici, ci dimpotrivă.

De asemenea, bunicii au de înțeles că un copil obez sau supraponderal e o problemă.

Iar ideea care este foarte greu de scos din capul bunicilor este că un copil sănătos este
unul gras.
Urania

”Să-i îndopăm! Să mănânce tot! Dacă i-am pus în farfurie, trebuie să mănânce tot!”

Îndopatul copiilor este o problemă, dar nu doar de către bunici, am putea să avem un
subiect separat pentru asta.

Întorcându-ne la subiectul de azi, am să povestesc o întâmplare recentă.

S-a întâmplat să mă întâlnesc cu câțiva prieteni, din aceia pe care îi am de foarte, foarte
mulți ani, dar, netrăind în România, sunt acei prieteni cu care mă văd odată pe an, dacă
reușesc.

Oamenii aceștia sunt nu numai foarte inteligenți, dar și foarte citiți, cu o viziune deschisă
pe tot ce înseamnă educație, viață.

Discutând cu ei despre felul în care eu gândesc educația unui copil, am constatat că ei

au încă percepții din perspectiva mea învechite.

E important de menționat că la acea dată nu aveau încă copii.

”Dar ce are dom-le dacă îi mai dai una din când în când?”

Mărturisesc că am rămas consternată ca oameni de acest calibru să gândească încă

așa.

Și dacă, așa cum arată studiile și statisticile recente, generația noastră încă gândește
așa, ce ne putem aștepta de la părinții noștri, care, mai mult decât noi, au fost aspru
pedepsiți când erau copii și cei mai mulți au avut o viață grea.

Cu toate acestea, e foarte interesant că nu ne mai putem baza pe părinții noștri să fie
bunici așa cum ne-au fost nouă părinți.

Cei mai mulți dintre părinții cu care am stat de vorbă spun asta: ”Incredibil! Mama mea a
fost extraordinar de permisivă cu mine, dar acum nu are răbdare cu nepotul deloc.”

Sau pe dos: ”Am avut o mamă foarte severă, dar copilul meu face cu ea ce vrea.”

Și eu, personal, mă încadrez la această categorie.

E un exemplu personal pe care îl ofer părinților la această întrebare la fiecare seminar

sau workshop.
Tatăl meu, cadru militar fiind, a fost atunci când eram copil un om chiar obtuz, aș spune,
iar acum e la fel de sever.

Nu primește ușor informații noi care i-ar putea scutura în vreun fel convingerile.

Mama a fost foarte pe picioarele ei și era suficient să se uite la mine cu o sprânceană

ridicată și nu mișcam în front, dar Amos face cu ea ce vrea.

Ce facem cu bunicii în acest context e foarte dificil pentru că schimbarea unei persoane
nu se poate întâmpla din afară.

Nu putem schimba comportamentul nimănui. Și ceea ce facem de cele mai multe ori
este să venim cu presiune.

”Dar ți-am spus mama să nu-i mai dai ciocolată! Dar te rog frumos închide televizorul!”

Nu funcționează așa.

Ce funcționează, în schimb, este înțelegerea faptului că de cele mai multe ori bunicii își
petrec foarte puțin timp cu nepoții, sau mult mai puțin timp decât noi.

Ăsta a fost un click care la mama a funcționat și a funcționat și la alți bunici, nu știu
dacă e și cazul celor ce ne ascultă acum.

I-am spus mamei așa: ”Mama gândește-te că tu stai cu Amos 2 ore sau o zi dintr-o
săptămână. Eu îmi petrec timp cu el zilnic.

Dacă ar trebui să-ți petreci timp cu el zilnic, nu ai mai avea răbdare să-i dai tu să
mănânce, nu ai mai putea să-l îmbraci tu, nu ai mai putea să-i strângi tu toate jucăriile
de pe jos, și toate lucrurile acestea pe care tu le faci pentru el, în locul lui, te-ar obosi
îngrozitor. Pentru că ai mai avea de făcut și alte lucruri pe lângă.” 7.45

Asta e o informație la care mama a făcut click și a înțeles.

Sigur că nu am ajuns în punctul ăla cu mama, să vorbim aceeiași limbă, sunt foarte
puține persoane care reușesc acest lucru.

Ce a mai funcționat este o claritate din perspectiva mea asupra lucrurilor care sunt
importante, să știu lucrurile pentru care vreau să mă lupt, cu argumentele și rugămințile
de rigoare, și să știu ce pot lăsa de la mine.

Și m-am întrebat ”Ce e foarte important să se întâmple? Păi e important să mănânce

așa (nu raw-vegan ☺ ), să nu fie deschis televizorul toată ziua, să se culce la o oră
potrivită.”
Am constatat că sunt doar 4-5 lucuri importante și gata, ce face ea pe lângă, asta e.

M-am mai gândit că dacă păstrăm regulile diferite, lucrurile o să fie și mai simple.

Amos a știut de la început: la noi acasă se întâmplă așa, astea sunt regulile, la bunici se
întâmplă așa, că astea sunt regulile.

A înțeles în timp că regulile sunt diferite și cred că orice copil poate înțelege asta, atâta
timp cât lucrurile sunt făcute clare.

În fiecare casă sunt alte reguli și dacă reușim să le respectăm și unii și alții e minunat.

Adriana 9.27

Aici e problema: dacă reușim să le respectăm și unii și alții.

Pentru că una e să ai un tip de regim alimentar la tine acasă și alta e să ai alt tip de
regim alimentar în casa bunicilor.

Știm bine că bunicelor le place să le gătească copiilor tot felul de lucruri, care nu sunt
chiar cele mai sănătoase, sau de preferat.

10.23

Există, din punctul meu de vedere, diferențe mari de mentalitate nu doar privind
folosirea violenței pentru dresarea copiilor, pentru că nu mai poate fi vorba de educație.

Ci și credințe vechi, pe care le au bunicii, și pe care le folosesc în ceea ce privește

copilul.

Am avut o discuție cu o doctoriță pediatru de excepție, doamna Culcer, care a spus că

România este singura țară din lume care suferă de curent, unde copilul nu se îmbăiază
des să nu răcească, unde pe capul copilului se îndeasă două fesuri și mănuși pe mâini,
deși afară sunt 20 de grade.

Cum putem să înlocuim acest tip de credințe?

Cum să discutăm cu părinții noștri, ce să le spunem?

Pentru că astea au consecințe toată viața.

Eu sunt o friguroasă pentru că atunci când eram mică, mă înfofolea bunica. Am

probleme cu stomacul pentru că nu aveam nici un fel de regim alimentar.

Mâncam ce vroiam, cum vroiam, mai ales ochiuri prăjite și cartofi prăjiți, că astea erau
plăcerile copilăriei mele.
Cum să-i ajutăm pe părinții noștri să înțeleagă că lucruri pe care ei le consideră
inofensive sunt lucruri pe care copiii noștri le vor duce ulterior o viață întreagă.

Am avut un adevărat scandal cu mama soțului meu, Dumnezeu s-o odihnească, despre
cum să nu le mai încălzească înghețata și iaurtul și laptele scoase din frigider, pentru că
vor căpăta o sensibilitate.

Ea spunea că fac roșu în gât dacă le dau alimente direct din frigider.

Dar ea așa a fost crescută, e logic.

Cum să le spunem că sunt consecințe, și de la lucrurile minime, d-apoi de la palme,

pumni, ”Lasă că te spun eu lui maică-ta!” etc.

Sunt destule familii în care cam așa se petrec lucrurile.

Urania 11.59

Cred că este foarte important să înțelegem acest aspect: al diferențelor de convingeri, și

să plecăm de la această empatie.

”Înțeleg, mamă, că pe vremea ta se credea lucrul ăsta și înțeleg că ceea ce tu faci se

întâmplă din cele mai bune intenții. N-am nici un fel de dubiu că ceea ce vrei tu e să-ți
protejezi nepoata sau nepotul și că faci asta din iubire.

Uite ce cred eu! Și pentru că sunt părintele acestui copil/acestor copii, îmi asum un roșu
în gât, îmi asum o eventuală răceală, îmi asum lucruri. Este responsabilitatea mea.

Când te rog să nu-i încălzești înghețata, îmi asum că s-ar putea să facă roșu în gât. Poți
să faci lucrul ăsta, te rog? Hai să vedem ce se întâmplă.”

S-ar putea să funcționeze, s-ar putea să nu funcționeze.

Oricum e mai bine decât ”Dar nu le mai încălzi înghețata aia! Dar te-am rugat să faci
așa și așa!”

Fiecare discuție poate fi purtată pe acest teren al empatiei și înțelegerii bunelor intenții
pe care ei le au.

Dacă o bunică simte nevoia să-și îndoapte nepotul cu înghețate sau napolitane pe care
le cumpără sau alte feluri de mâncare, hai s-o ajutăm să-și exprime iubirea, pentru că
asta face, în alte moduri.
”Decât să-i cumperi de fiecare dată înghețată sau alte dulciuri nesănătoase, când ieși
cu el în parc, ce-ar fi să-i faci o plăcintă cu mere?

Plăcinta cu mere a ta, a bunicii, va rămâne în memoria copilului ca experiență din casa
bunicii, mult mai mult decât această înghețată pe care o cumperi tu din parc.”

Unii dintre bunici rezonează la o astfel de abordare, alții nu o fac.

16. 25

E foarte dificil să înțelegem cum se vor comporta bunicii cu copiii noștri până când nu
se întâmplă asta, tocmai că de cele mai multe ori se vor comporta cu nepoții diferit față
de cum s-au comportat cu noi.

Dar responsabilitatea rămâne la noi!

Dacă chiar nu avem cu cine să ne înțelegem și simțim lucrul acesta mi-e greu să cred
că nu există altă variantă.

Sunt mulți copii care nu mai au deloc bunici, fie pentru că nu mai sunt în viață, sau sunt
în celălalt capăt de țară și își văd nepoții de 2 ori pe an, fie pentru că sunt în altă țară.

Dacă simțim că asta trebuie să facem, putem pune piciorul în prag.

”Eu te rog să faci așa și dacă tu alegi să faci pe dos, eu pot alege ca vizitele pe care
nepotul tău le face la tine să se rărească. Nu cred că vreunul din noi vrea lucrul acesta,
pentru că eu cred că e importantă relația pe care un copil o are cu bunicii lui.”

Dar ne asumăm asta.

17.36

Adriana

Știi că există studii care demonstrează că educarea copilului într-un clan, într-un trib,
face foarte bine din punctul de vedere al sănătății și al dezvoltării emoționale și
cognitive a copilului?

De asta eu pledez pentru integrarea bunicilor în viața copiilor, acolo unde există,
indiferent că bunicii sunt pe placul nostru sau nu.
Bunicii copiilor noștri știu povești de viață, din război sau din comunism.

Un alt tip de istorie nescrisă în manualele de școală, istorie pe care ei o pot împărtăși cu
copii noștri și îi pot ajuta printr-un tip de relație de mentorat, acolo unde e această
posibilitate, să devină oameni în alt fel.

Pentru că omul modern nu mai are timp de poveste pentru că, cu un singur clip vede o
poveste, adică un snapchat, care cuprinde o poveste ce lată dată ai fi scris-o într-o
pagină de A4.

Cum să integrăm povestea de viață a bunicilor în viața copilului nostru, în așa fel încât
să înțeleagă că nu au fost dintotdeauna Ipad-uri și Iphone-uri pe pământ, și că oamenii
trăiau și se distrau altfel.

Urania 19.40

Exact așa cum ai spus-o. Exact așa.

În momentul în care scoatem în evidență această bogăție de experiență, de viață, pe

care părinții noștri o au, și-i invităm s-o pună pe tavă nepoților lor, evident câștigăm mult
mai mult.

Și eu pledez pentru integrarea nu numai a bunicilor, dar a întregii familii (în viața
copilului), pentru că părinții sunt de cele mai multe ori foarte singuri.

Și cu cât un copil interacționează cu mai mulți oameni iubește mai mulți oameni, e iubit
de mai mulți oameni, cu atât îi este mai bine.

Și da, va întâlni toată viața lui oameni cu păreri diferite, cu valori diferite, cu experiențe
diferite, cu reguli diferite, și e ok așa.

Nu e musai să avem bunici care să facă lucrurile identic cu felul în care noi le facem!

De aceea am spus că e important să înțelegem ce vrem cu adevărat să se întâmple și

unde sunt capriciile.

Chiar este o problemă că un copil primește o ciorbă mai grasă decât o fac eu?

Hai să ne aducem aminte că noi am crescut cu puii ăia, cu parizerul ăla, n-am mâncat
nici noi foarte sănătos, copii fiind, și nu știu în ce măsură napolitanele de atunci erau
mai sănătoase decât cele de acum, chiar nu știu.

Mai e un aspect: hai să cântărim ce aduc în plus acești bunici în viața copiilor noștri
versus toate aceste aspecte pe care le-am dori modificate.

Ce putem să scoatem bun de acolo.

Amos mă întreabă de foarte multe ori: ”Mami îmi povestești o întâmplare din copilăria
ta?”

Este una din întrebările lui preferate și simt că asta îl aduce mai aproape de mine și îi
povestesc o grămadă de trăznăi.

Am avut și eu o copilărie chiar trăznită, crescând nu numai în fața blocului, ca mulți

dintre noi, dar și cu un frate mai mare cu 5 ani cu gașca lui de băieți, și am cățărat
copaci și m-am bătut și am mers cu bicicleta departe de casă.

Și Amos se amuză de toate aceste întâmplări și de fiecare dată reușesc să-i transmit un
mesaj: ce-am învățat din situația respectivă ce-am învățat să fac diferit și cred că asta
ar putea să facă și bunicii, să aducă trecutul aproape de copil.

Pentru că n-o să fie acolo tot timpul.

Bunicii trec și bonele trec și educatoarele trec, noi, părinții, rămânem.

Până la urmă asta ar trebui să înțeleagă orice părinte.

Valorile și principiile pe care noi, părinții le așezăm în copii, noi părinții, aproape
indiferent de cât timp își petrece un copil cu bunicii lui .

Nu vorbim aici de cazurile destule în România în care copiii sunt crescuți de bunici cu
totul, nu doar intervenind pe aici, pe colo.