» Definirea psihoterapiei

In primul rand, psihoterapia este atat o teorie cat si o practica, jumatate stiinta si jumatate arta, care
prespune urmatoarele conditii:
1) exista un profesionist, cu o pregatire specifica, numit psihoterapeut. Fara o pregatire (formare)
adecvata si recunoscuta de organizatiile profesionale, nimeni nu poate pretinde ca face psihoterapie.
Uneori, in terapia de cuplu sau in terapia de grup, exista doi psihoterapeuti (co-terapeuti).
2) exista deasemeni un client individual (cel mai adesea), un cuplu, o familie sau un grup avand
calitatea de client.
3) clientul solicita ajutorul psihoterapeutului. Trebuie asadar sa existe o cerere clar exprimata,
inechivoca, de ajutor. Psihoterapia nu se poate practica impotriva vointei cuiva. In cazul copiilor sau al
pacientilor psihotici, cererea de ajutor trebuie formulata de parinti, respectiv de apartinatori sau de
persoanele indreptatite legal.
4) solicitarea de ajutor a clientului trebuie sa se refere la probleme de natura psihologica sau la probleme
somatice (corporale) banuite a avea o cauza psihologica. In categoria problemelor de natura psihologica intra
nu numai problemele individuale, ci si cele referitoare la relatiile cu alte persoane.
5) psihoterapeutul dispune de o teorie privind functionarea psihicului uman si geneza tulburarilor psihice,
teorie pe care isi bazeaza tehnicile de intrajutorare. Uneori e vorba de un amestec de teorii, nu intotdeauna
clar explicitate.
6) intalnirile au loc in ceea ce se numeste cadru terapeutic: adica, au loc intotdeauna in acelasi loc (dar nu in
public sau la domiciul clientului), in aceeasi zi a saptamanii si la aceeasi ora;
7) solicitarea ajutorului de catre client, impreuna cu angajamentul acestuia de a plati pentru serviciile primite
si de a a respecta cadrul terapeutic, precum si orice alte conditii puse de terapeut si acceptate de client la
inceputul terapiei, pe de o parte, si angajamentul psihoterapeutului de a furniza servicii de calitate si de a
respecta demnitatea, independenta si confidentialitatea clientului, pe de alta parte, toate acestea alcatuiesc
ceea ce se numeste contract terapeutic.

Psihoterapia poate fi descrisa si astfel: este o forma de tratament psihologic care are loc in cadrul si pe baza
unei relatii interpersonale intre client sau pacient si terapeut. Definitia Asociatiei Europene de Psihoterapie
este ceva mai complexa, dar si mai completa:

“Practica psihoterapiei consta din aplicarea unui tratament inteligibil,

deliberat si planificat, pe baza unei instruiri generale si specifice, asupra
tulburarilor aparute in comportamentul si starile apartinand starii de boala,
datorate cauzelor psiho-sociale sau celor psihosomatice, prin mijloace si
metode stiintifice, psihoterapeutice si nonmedicale/chimice, in interactiunea
dintre una sau mai multe persoane aflate in tratament si unul sau mai multi
psihoterapeuti, avand drept obiectiv eliminarea atitudinilor pertubatoare ale
schimbarii si promovarea unui proces de maturizare, dezvoltare si sanatate
la persoana tratata. Necesita atat o pregatire generala cat si una specifica”.

» Obiective si rezultate
"Obiectivele unui astfel de tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a facilita
modificarea tiparelor comportamentale, a atitudinilor si relationarilor perturbate, si favorizarea
procesului de maturizare, de dezvoltare si a starii de bine, fizica si mentala a persoanei."

Altminteri, obiectivele depind, pe de o parte, de ceea ce isi propune fiecare individ sa obtina de la o
psihoterapie, iar pe de alta parte, de tipul de terapie pe care il face. O psihanaliza sau opsihoterapie
psihanalitica ofera clientului oportunitatea de a obtine fie o restructurare a personalitatii sale, fie o mai
buna cunoastere de sine si o optimizare a potentialului sau uman. O terapie cognitiv-comportamentala
poate ajuta un client sa scape de niste simptome si sa invete cum sa le evite pe viitor. O psihoterapie
centrata pe persoana este ideala pentru obinerea unei mai bune integralitati personale si o concordanta
mai mare intre conceptul de sine si experienta interioara.

Sunt psihoterapii - de regula in psihoterapiile scurte, de tip cognitiv-comportamental -

in care obiectivele sunt discutate si stabilite in primele sedinte si psihoterapia fie continua pana la
atingerea acelor obiective, fie dureaza un anumit numar prestabilit de sedinte, dupa care se face o
evaluare a gradului in care obiectivele au fost atinse. In alte forme de psihoterapie - cum ar fi cele de
orientare psihanalitica sau centrate pe client - in care nu se stabilesc niste obiective, decat cel mult in
termeni foarte generali de genul “as vrea sa fiu mai multumit cu mine insumi”.

Un psihoterapeut cu experienta, in special unul de orientare psihanalitica, isi poate da seama, in urma
unei simple discutii, daca un om a fost in terapie sau nu. Si asta pentru ca un astfel de om vorbeste si
gandeste altfel. Rezultatele unei psihoterapii mai de durata, mai profunda, pot fi intelese si din
perspectiva a ceea ce devine acea persoana, si anume un om care:
1) e mult mai relaxat in tot ceea ce intreprinde, adica are un nivel de anxietate existentiala, cotidiana,
mult mai scazut decat majoritatea oamenilor;
2) are un grad de toleranta la frustrare mult mai ridicat, adica se enerveaza mai greu
si mai rar;
3) este mult mai onest cu sine insusi si cu cei din jur, ezitand mult mai putin sau chiar deloc in a se
descoperi pe sine, in a mentiona sau accepta aspecte mai putin laudabile ale personalitatii sale (in
limbaj comun, este mai putin sau deloc defesiv);
4) are relatii mult mai echilibrate, mai satisfacatoare si mai de durata cu cei apropiati;
5) are un grad crescut de toleranta la incertitudine, necunoscutul il sperie mai putin;
6) este mai capabil de a vorbi despre sine, de a nuanta exprimarea unor sentimente, de a descrie
complexitatea unor trairi, de a suprinde ambivelanta sau contradictia dintre unele porniri sau nevoi,
folosind un limbaj mai bogat si mai expresiv;
7) accepta mult mai usor diversitatea umana, diversitatea de opinii, de gusturi si de conduita;
8) este mai creativ, mai non-conformist, mai liber sa aleaga solutii noi, diferite de ale celorlalti;
9) e mai multumit de viata sa si, in acelasi timp, are o atitudine mai relaxata in fata mortii.

In cele din urma, nu conteaza atat de mult ceea ce va ofera psihoterapia, ci ceea ce sunteti dispusi sa
luati dumneavoastra din psihoterapie.

» Limitele psihoterapiei

Ce NU poate face - si nici nu isi propune sa faca - o psihoterapie:

 1) sa vindece unele boli grave, cum ar fi schizofrenia sau retardul mintal, si nici bolile cu substrat
organic (date de afectarea certa a unei parti din creier), cum ar fi tumorile cerebrale, accidentele
vasculare cerebrale, infectiile cerebrale, tulburarile psihice date de folosirea unor droguri etc.
2) sa schimbe comportamentul si modul de a fi a membrilor familiei din care provine sau din care
face parte clientul;
3) sa schimbe contextul familial, social, economic si politic al celui aflat in suferinta din cauza
acestui context;
4) sa schimbe pe de-antregul personalitatea unui om;
5) sa creasca nivelul de inteligenta;

Uneori, chiar daca obiectivele unei psihoterapii sunt adecvate si rezonabile, psihoterapia esueaza. De
ce? Ce anume limiteaza o psihoterapie? Iata cateva raspunsuri posibile:
1) lipsa de incredere, a individului sau a culturii din care provine, in eficienta psihoterapiei;
2) factori biologici - de exemplu, efectele farmacologice ale unor droguri;
3) incarcatura genetica;
4) mediul ostil sau neprielnic in care traieste individul;
5) experienta redusa a psihoterapeutului;
6) timpul scurt petrecut in psihoterapie comparativ cu perioada lunga de timp in care individul a
suferit unele traume emotionale;
7) enorma complexitate a unora dintre problemele pentru care oamenii intra intr-o psihoterapie.

Generalitati » Elemente comune majoritatii psihoterapiilor

(dupa cursul de "Psihoterapie - notiuni introductive", de Angela Ionescu)

În orice forma de interventie psihoterapeutica, indiferent de scoala sau curentul teoretic pe care se
întemeiaza, intervin o serie de elemente comune care asigura bunul mers sau esecul acesteia.
Principalele elemente sunt: relatia stabilita între psihoterapeut si client, cadrul terapeutic si atmosfera
de eveniment a sedintelor psihoterapeutice, dorinta de schimbare a pacientului, asumarea de catre
pacient a responsabilitatii pentru propria existenta, descarcarea emotionala (catharsisul), producerea
insight-urilor.

1. Relatia stabilita între psihoterapeut si client

Este important ca relatia psihoterapeut-client sa se constituie ca o relatie de sprijin din partea

terapeutului catre pacient. Din acest punct de vedere, relatia terapeutica este o relatie unidirectionala:
singurul beneficiar direct este persoana aflata în dificultate, iar terapeutul se afla în situatia de a oferi
ajutor, fara a astepta reciprocitate. Chiar daca în multe cazuri o interventie reusita îi ofera si
psihoterapeutului o stare de bine si satisfactie, nu acesta este scopul principal al psihoterapiei, ci un
efect colateral. Daca nu, avem de-a face cu ceea ce numim „beneficiul secundar” al terapeutului, care
are nevoie de pacient, de încrederea si apelul la ajutor al acestuia pentru a se simti util. De aceea sunt
indispensabile analiza personala a psihoterapeutului si o activitate permanenta de supervizare care
reduc riscul de a proiecta asupra pacientului (contratransfer) propriile conflicte nerezolvate. Timpul
consultatiei psihoterapeutice este un timp alocat în întregime si neconditionat clientului. Aceasta
presupune din partea psihoterapeutului detasarea temporara fata de preocuparile personale,
suspendarea propriilor interese si nevoi si concentrarea atenta asupra lumii si problematicii pacientului
sau. O astfel de focalizare asupra clientului presupune antrenarea unor caracteristici si abilitati ale
terapeutului, precum capacitate empatica, deprinderi de ascultare activa, sensibilitate fata de mesaje
verbale si nonverbale, atentie concentrata, rabdare etc. Relatia psihoterapeutica eficienta se stabileste
ca o relatie încarcata de caldura sufleteasca, de simpatie, bazata pe încredere, pe sentimentul de
securitate, pe convingerea clientului ca este cu adevarat înteles.

2. Cadrul terapeutic si atmosfera de eveniment a sedintelor psihoterapeutice

În cabinetul de psihoterapie este necesara stabilirea unor reguli precise si realizarea unei ambiante
specifice de lucru. Persoanele care se decid sa apeleze la serviciile psihoterapeutice, de regula,
traverseaza dificultati în diferite planuri sau experimenteaza o stare de disconfort. Toate acestea le
determina sa caute explicatii si sprijin în depasirea situatiilor tensionate în care se gasesc. Aflându-se,
de regula, în momente de mare sensibilitate si fragilitate psihica, comportamentul si maniera în care
terapeutul îi acompaniaza capata o importanta cruciala. Pentru a capata încredere în posibilitatea de
schimbare si de depasire a obstacolelor întâmpinate, clientul are nevoie alaturi de o prezenta
securizanta, încurajatoare, stapâna pe sine si, în acelasi timp, dedicata în întregime sprijinirii sale. De
aceea, este esential ca în minutele destinate consultatiei, psihoterapeutul sa fie prezent 100% pentru
clientul sau si sa se asigure ca nu vor interveni situatii neprevazute sau perturbatoare. Este
nerecomandabil, de pilda, ca terapeutul sa iasa pentru ca sa discute cu cineva care tocmai a batut la
usa, sa raspunda la telefon sau sa se ocupe de altceva decât de situatia clientului sau în timpul sedintei.
Întârzierea frecventa a psihoterapeutului, contramandarea repetata sau chiar uitarea unor programari
reprezinta, de asemenea, erori grave care denota lipsa de profesionalism. Psihoterapia reprezinta un
eveniment important în viata clientului si eficienta sa depinde în mare masura si de modul în care
terapeutul marcheaza si respecta acest lucru. Pentru bunul mers al oricarei terapii, cabinetul trebuie sa
fie un spatiu special destinat întâlnirii cu clientul, în care sa nu interfere alte persoane sau preocupari.
De aceea se recomanda ca sedintele terapeutice sa nu se desfasoare la domiciliul pacientului decât în
situatii extraordinare (de exemplu, atunci când pacientul este imobilizat la pat si nu se poate deplasa).

3. Dorinta de schimbare a pacientului

Dorintei de schimbarea a pacientului îi raspunde un terapeut care-l întelege si-l respecta pe cel din fata
sa. Punctul de pornire al oricarei interventii psihoterapeutice soldata cu succes îl constituie motivatia
clientului. Fara dorinta si acordul acestuia de a încerca sa schimbe ceva în propria structura si
functionalitate psihica, competenta si bunavointa terapeutului ramân neputincioase. De aici si esecul
multor tentative psihoterapeutice în fata unor persoane „aduse” sau „trimise” la cabinet împotriva
vointei lor (vezi cazul copiilor sau adolescentilor adusi de parinti, sotului sau sotiei împins de
partenerul conjugal, persoanelor cu tulburari de personalitate sau alte tulburari psihice trimisi de
cabinete medicale sau diverse institutii). Motivatia intrinseca ramâne conditia sine qua non a reusitei
oricarei terapii.

4. Asumarea de catre pacient a responsabilitatii pentru propria existenta

Asumarea responsabilitatii de catre pacient este o conditie strâns legata de cea precedenta. În terapie
este important ca un pacient care se simte constrâns de împrejurarile din viata sa sa fie ajutat sa
aprecieze în ce fel a contribuit el însusi la aceasta situatie (alegând, de exemplu, sa ramâna casatorit
sau sa pastreze doua slujbe sau sa îngrijeasca trei câini s.a.m.d.). Terapeutul are de descoperit ce rol
joaca clientul în propria sa dilema, apoi are sarcina sa gaseasca modalitati de a–i comunica pacientului
acest insight. Pâna când clientul nu realizeaza ca el însusi este cel care-si creeaza propriul disconfort,
nu va fi realmente motivat sa se schimbe. Pentru pacientii care nu vor sa accepte aceasta
responsabilitate, care persista în a-i blama pe altii – persoane sau forte din afara – pentru disconfortul
pe care-l simt, nu este posibila o terapie reala. În schimb, întelegerea si asumarea responsabilitatii îi
ofera în timp clientului un sentiment de siguranta, putere, mobilizarea pentru a-si conduce si gestiona
viata conform propriilor nevoi.

5. Descarcarea emotionala (catharsis)

Descarcarea cathartica ia de cele mai multe ori forma plânsului, a suspinelor, a izbucnirilor de furie, de
revolta, a folosirii de gesturi sau cuvinte dure (bineînteles, cu limitarea de rigoare, de a nu produce rau
propriei persoane sau celor din jur). În foarte multe cazuri, educatia primita înca de la vârste timpurii,
cerintele sociale, dorinta de a-i proteja sau teama de a nu-i pierde pe cei apropiati, îi fac pe oameni sa
ascunda sau sa nu-si permita sa exprime o serie de resentimente ori de suferinte. Astfel, în loc sa
protesteze când li se face o nedreptate, aleg sa taca si sa se consoleze cu ideea ca „nu este frumos sa te
certi”. În loc sa jeleasca pierderea unei fiinte dragi, aleg sa se comporte „demn”, „sa nu se dea în
spectacol” si sa sufere în tacere. În loc sa ceara persoanelor din jur lucrurile pe care si le doresc si sa se
bucure atunci când le primesc, aleg sa ramâna frustrate, sa se simta neiubite si neglijate, pentru ca au
interiorizat norma conform careia „ nu e bine sa ceri si sa-ti creezi obligatii”. Bineînteles, în fiecare
dintre aceste exemple este vorba despre alegeri neconstientizate în mod explicit, dar care se produc în
viata curenta aproape în fiecare zi. Rezultatul este o acumulare de tensiuni intrapsihice care determina
o stare de nemultumire acuta, o imagine de sine prabusita si uneori izbucniri neasteptate si
nejustificate de context. Sunt acuze ale multora dintre pacienti, iar descarcarea afectiva (catharsisul)
este un pas esential în evolutia oricarei psihoterapii. În atmosfera terapeutica securizanta, catharsisul
înseamna exprimarea libera si deschisa a trairilor afective, înlaturarea mecanismelor de aparare,
acceptarea propriilor emotii si sentimente si a propriului eu.

6. Producerea insight-urilor

Insight-ul consta în întelegerea brusca, intuitiva a unor conflicte si mecanisme psihologice personale, a
anumitor lucruri pe care persoana nu le sesizase anterior, în ciuda importantei lor. Producerea insight-
urilor se realizeaza pe baza prelucrarii materialelor produse de client, împreuna cu clientul. În decursul
psihoterapiei, la obtinerea insighturilor se poate ajunge folosind metode diferite: fie prin asociatii
libere sau analiza viselor si a actelor ratate (ca în psihanaliza), fie prin discutarea situatiilor de viata, a
credintelor si comportamentelor repetitive si aprofundarea întelegerii lor (ca în cazul terapiilor
comportamentale), fie prin provocarea si clarificarea unor strategii de actiune evidentiate în urma unor
tehnici provocative (ca în terapiile experientiale) etc. De regula, aceste „iluminari intuitive” se produc
initial în urma interventiei nemijlocite a psihoterapeutului, care îl ghideaza pe pacient în demersul sau
de autoexplorare si îi ofera, direct sau indirect, interpretari. Interpretarile facute corect iau forma unor
explicatii care sunt acceptate total de client si îl ajuta sa perceapa lumea si propria sa functionare dintr-
o alta perspectiva. Ele ofera raspuns la multe dintre întrebarile: „de ce?” „cum?” „în ce fel?”, îi permit
pacientului sa îsi înteleaga experienta de viata ca având o structura coerenta. Prin aceasta, se creeaza
premisele pentru obtinerea unui sentiment de siguranta, de încredere în posibilitatea de autocontrol si
de gestionare a propriei vieti. Tobie Nathan definea, în genere, simptomul psihic drept „un text iesit
din context”, pentru care orice terapie eficienta îsi propune gasirea si reîncadrarea acestui „text” în
„contextul” caruia îi apartine. Este ceea ce psihoterapeutul îsi propune prin interpretarile facute, care
au ca scop ultim producerea insight-urilor. În terapie, insight-urile permit treptat autoîntelegerea si
acceptarea propriei persoane, a relatiilor cu ceilalti, a sentimentelor, atitudinilor si motivatiilor
propriilor comportamente. Pe masura ce pacientul devine constient de modul sau de functionare
psihica, de posibilitatile si limitele proprii, îsi formeaza si abilitatea de a gasi singur explicatii si de a-si
decodifica mesajele transmise de inconstient. Este scopul final al oricarei psihoterapii reale: obtinerea
autonomiei clientului.

Generalitati » Ce nu este psihoterapia

Psihoterapia nu are nici o legatura cu urmatoarele domenii: acupunctura, homeopatie, logopedie,

reflexoterapie, apiterapie, dietoterapie, remedii naturiste de orice fel, masaj, Feng-Shui, bioenergia,
Shiatsu, arte martiale, alchimie taoista, gemoterapie sau terapia cu cristale, astrologie, astrograme,
zodii, remedii florale Bach.

Deasemenea, nimic din ceea ce presupune atingerea corupului (cu mainile terapeutului sau cu alte
obiecte, aparate si dispozitive) nu este psihoterapie. La fel, nimic din ceea ce presupune ingerarea unor
alimente, substante, plante etc nu este psihoterapie.

Daca cei mai multi oameni nu confunda aceste domenii cu psihoterapia, nu acelasi lucru se poate
spune despre unele practici care seamana intradevar destul de mult cu psihoterapia, cel putin in
aparenta:

1) discutiile cu prietenii sau rudele. Multi oameni cred ca daca vor avea mereu alaturi un prieten sau pe
cineva din familie, nu vor avea niciodata nevoie de un psihoterapeut. De aici si descrierea
psihoterapiei ca "prietenie pe bani", psihoterapeutul nefiind altceva decat un prieten cumparat. Din
pacate insa, lucrurile sunt mai complicate si nu intotdeauna cei apropiati ne pot ajuta. Si asta pentru ca
nici cei mai buni prieteni nu pot trece, in incercarea lor de a ajuta, dincolo de ceea ce s-a numit uneori
"psihoterapia bunului simt", adica o forma de suport, de sfatuire sau incurajare bazate pe intelegerea
comuna a psihologiei umane. Aceasta forma de ajutor este si foarte variabila, cel aflat in nevoie
primind tot atatea sfaturi cati prieteni binevoitori a consultat. Ca sa nu mai spun de ceea ce multora
dintre noi ni s-a intamplat: nici nu am apucat sa ne spunem bine problema, ca cel de langa noi a si
inceput sa ne spuna ce-a patit el sau ce-a facut el in situatia respectiva! Nici nu-ti vine sa mai continui,
te lipsesti...

2) discutiile ocazionale cu medicul de familie sau medicul psihiatru care acompaniaza asistenta
medicala. Medicii psihiatri, indiferent daca au sau nu o pregatire specifica in psihoterapie, discuta mai
mult cu pacientii decat majoritatea celorlalti medici, din dorinta de a intelege mai bine suferinta
pacientilor si de a-i ajuta sa "ventileze" o parte din ceea ce ii framanta. Dar in afara cazului in care
aceste discutii au loc in mod regulat, periodic, pentru o perioada constanta de timp, aceste discutii, desi
au certe calitati psihoterapeutice, nu sunt totusi psihoterapie. Diferenta nu consta numai in lipsa
cadrului terapeutic, ci si in eficacitatea mai modesta comparativ cu psihoterapia per se.

3) discutiile de tipul celor care au loc in unele emisiuni de divertisment, in care invitatii in platou isi
exhiba dramele sufletesti, gazda emisiunii ii incurajeaza sa isi exprime cat mai mult din suferinte,
punand uneori sare pe rana sau introducand invitati suprinza, iar in final toata lumea plange si ratingul
creste. E adevarat ca realizatorii acestor emisiuni nu au lasat niciodata (cel putin din cate cunosc eu) sa
se inteleaga ca ceea ce se intampla in aceste emisiuni ar avea vreo legatura cu psihoterapia, insa in
mintea multora dintre privitori aceasta conexiune se produce. De ce aceste show-uri nu sunt
psihoterapie: 1) in primul rand, pentru ca cei care le fac nu sunt psihoterapeuti, nu au pregatirea
necesara pentru a face psihoterapie; 2) pentru ca scopul acestor spectacole este acela de a face rating,
de a avea audienta, si nu de a ajuta pe cei aflati in suferinta; 3) pentru ca sunt lipsite de respect pentru
oameni, fiind de fapt bazate pe o relatie de exploatare si nu de ajutorare; 4) pentru ca nu se bazeaza pe
un contract, chiar si subinteles, intre cel care cere ajutorul si cel care se angajeaza sa il ofere; 5) pentru
ca nu au loc intr-un cadru terapeutic (intalniri regulate cu aceeasi persoana, in acelasi loc, in aceeasi zi
a saptamanii, la aceeasi ora) 6) pentru ca nu respecta confidentialitatea invitatilor (ceea ce ar fi in
opozitie logica cu ideea de show mediatic).

4) orice forma de ajutor psihologic care incalca anumite reguli, fara de care psihoterapia nu mai este
psihoterapie: respect pentru client, confidentialitate, contract terapeutic, cadru terapeutic etc.

Care e diferenta dintre consilierea psihologica si psihoterapie?

Consiliera psihologica este interventie psihologica (a) in scopul optimizarii, autocunoasterii si

dezvoltarii personale si / sau (b) in scopul preventiei si remiterii problemelor emotionale, cognitive si
de comportament. Consilierea psihologica se deosebeste de consilierea educationala/scolara. In timp
ce consilierea educationala/scolara este focalizata pe probleme de educatie si cariera, consilierea
psihologica implica interventia specialistului psiholog (sau asimilat) in optimizare personala si in
ameliorarea problemelor psiho-emotionale si de comportament. Consilierea psihologica se deosebeste
de psihoterapie. Numai psihoterapeutul poate face interventie psihologica pentru psihopatologie, in
timp ce consilierul psihologic se focalizeaza pe optimizare si dezvoltare personala, probleme
psihologice sau de patologie somatica In care sunt implicati factori psihologici. Psihoterapeutul-
psiholog are toate competentele consilierului psihologic.

Psihoterapia este interventia psihologica realizata stiintific si in spirit umanist (a) in scopul optimizarii,
autocunoasterii si dezvoltarii personale, (b) in scopul modificarii factorilor psihologici implicati in
tulburarile psihice, psihosomatice si in tulburarile somatice si (c) in situatii de risc.

(definitii extrase din "Procedurile de atestare, acreditare si certificare" a Comisiei de Psihologie

Clinica si Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania)
Psihoterapeutul iti da sfaturi si iti spune ce sa faci, nu?

Nu. In general, daca ai o problema si nu stii ce sa faci, e bine sa vorbesti cu un consilier psihologic sau
cu un psihoterapeut, dar nu pentru a-i cere sfatul. Un terapeut bun nu va face acest lucru, ci te va ajuta
pe tine sa gasesti raspunsurile de care ai nevoie. Solutia trebuie sa fie a ta, psihologul doar te ajuta sa
ajungi la solutia respectiva, daca singur nu ai reusit.

Cat dureaza o psihoterapie?

Nu exista un raspuns standard, pentru ca nici durata unei terapii nu este standard. Sunt persoane care
pot beneficia de 2-3 sedinte de consiliere, iar altii merg ani de zile la psihanalist. Dar, In medie, cei
mai multi vin la psihoterapie de 7-15 ori. Oricum, dumneavoastra sunteti cel/cea care decide daca si
cat doriti sa continuati.

Exista asa numitele terapii centrate pe simptom, adica terapii care te ajuta sa rezolvi problema
punctuala cu care ai venit si gata. Genul asta de terapii dureaza intradevar putin, maxim 10-15 sedinte.
Exista apoi terapiile de tip explorator sau orientate spre insight (spre cunoasterea de sine), pentru cei
care nu au neaparat o problema identificabila, ci pur si simplu vor sa isi dezvolte potentialul uman, vor
sa fie mai fericiti si multumiti cu viata lor (nu ca in prezent ar fi nefericiti) etc. Genul asta de terapii
dureaza intreadevar mai mult, luni si chiar ani de zile.

Retineti! Dumneavoastra sunteti cea/cel care decide cat timp doriti sa continuati o psihoterapie. Exista
preconceptia ca un psihoterapeut te poate face sa te simti mai nefericit sau mai neajutorat decat esti,
pentru a te tine cat mai mult in terapie si a profita dpdv financiar. In primul rand, e cam greu de facut
asa ceva si in al doilea rand, o astfel de practica este complet neetica si sanctionabila de catre
asociatiile profesionale. Daca mergeti la un psihoterapeut bine pregatit, atunci e putin probabil sa vi se
intample asa ceva. Insa ideea ca un om merge la psihoterapeut pentru o anumita chestiune si ajunge sa
vorbeasca despre multe altele nu este complet lipsita de adevar. Dar asta se intampla nu pentru ca
psihoterapeutul ar manipula pacientul sau clientul, ci pentru ca adesea, atunci cand oamenii incep sa
vorbeasca despre ei, despre viata lor, ajung sa identifice mai multe aspecte neclare sau problematice
decat credeau initial.

Ce tarife pentru psihoterapie se practica in Romania anului 2007?

Depinde la cine si unde va duceti. Evident, la o clinica privata s-ar putea sa vi se ceara un pret mai
mare decat la un cabinet privat, iar la acesta din urma, mai mult decat la domiciliul psihoterapeutului,
desi pot exista si exceptii. Poate mai importante decat locatia sunt experienta si reputatia
psihoterapeutului. Cele mai mari tarife de care am auzit - de 150-200 RON pentru o sedinta - le
practica oameni destul de cunoscuti, care au fost intens mediatizati la radio si TV. Apoi, in ordine
descrescatoare, sunt cei care, desi nu sunt foarte cunoscuti publicului larg, sunt cunoscuti si
recunoscuti de cei din domeniu ca fiind “decanii” breslei, de la care cei mai tineri invata aceasta
meserie. Tariful lor poate merge de la 70 la 120 de RON pe sedinta. Marea majoritate a
psihoterapeutilor practica tarife cuprinse Intre 50 si 80 de RON pe sedinta, iar ocazional cate un
terapeut incepator va va cere 30-40 RON.

Cate sedinte pe saptamana?

In principiu, clientul decide de cate ori pe saptamana doreste sa mearga la terapeut. Presupunand ca
ceea ce ii determina sa solicite o psihoterapie nu sunt chestiuni urgente, cei mai multi oameni iau
aceasta decizie in functie de resursele financiare de care dispun. Altii isi doresc o rezolvare mai rapida,
avand sentimentul ca trebuie sa rezolve cat mai repede problema care ii framanata si atunci solicita
doua sau trei sedinte pe saptamana. Am cunoscut mai demult un tanar domn care trebuia, in decurs de
o saptamana, sa ia o decizie foarte importanta pentru viata sa si a familiei sale si care a solicitat patru
intrevederi intr-o singura saptamana!

Dincolo insa de aceste aspecte evidente, trebuie sa stiti insa ca un ritm mai alert – de 2-3 sedinte pe
saptamana, timp de cateva luni sau ani – presupune o regresie (in limbajul de specialitate) mai
accentuata. Ce inseamna aceasta regresie? Nu se refera la un regres al starii initiale, la o inrautatire a
situatiei sau a sentimentelor dureroase care aduc omul la psiholog, ci la o modalitate de a fi si de a
relationa cu psihoterapeutul, in timpul orei de psihoterapie, mai apropiata de modalitatea de a fi si de a
relationa specifica unor varste mai fragede. Mai simplu, metaforic vorbind, un ritm intens de sedinte
scoate la suprafata copilul din dumneavoastra, cu toate ale lui. Si care-i problema? Ei bine, aceasta
regresie presupune si o aducere aminte a emotiilor puternice din copilarie, ceea ce pentru cei mai multi
oameni este inconfortabil, dar tolerabil. Cu cat individul are o imagine de sine mai bine conturata, o
personalitate mai stabila, este mai sigur pe el si mai linistit si multumit de sine, cu atat mai usor poate
suporta aceste emotii. Problema este ca adesea, cei care solicita ajutorul unui psihoterapeut, sunt
oameni care sunt deficitari in aceste domenii. De aceea, pentru cei mai multi un ritm intens si o
regresie pe masura este destul de dificila, iar pentru altii este de-a dreptul intolerabila. De exemplu, cei
care sufera de tulburari bordeline sau tulburari psihotice simt adesea, intuitiv, ca nu pot tolera o
asemenea regresie. Pe de alta parte insa, potrivit psihanalizei, regresia este necesara si chiar
indispensabila unui bun tratament, intrucat permite o aducere la suprafata a acelor conflicte emotionale
care stau la baza problemelor actuale. Regresia permite o calatorie in timp la momentul in care toate
problemele actuale isi au originea.

In practica, cel mai adesea – in afara cazului in care clientul solicita altfel – se incepe cu o sedinta pe
saptamana si ulterior, daca acesta doreste, frecventa sedintelor poate fi crescuta. Exceptie face
psihanaliza unde un ritm mai intens de sedinte este necesar, daca nu chiar obligatoriu (psihanaliza
inseamna cel putin trei sedinte pe saptamana). Insa si in acest caz se poate incepe cu ceea ce se
numeste psihoterapie psihanalitica, cu o frecventa de o sedinta pe sapatamana, cu terapeutul si clientul
fata in fata, iar ulterior frecventa sedintelor poate creste iar clientul se poate intinde pe canapea (atat
canapeaua cat si frecventa crescuta a sedintelor stimuleaza aparitia regresiei, ceea ce este necesar
desfasurarii unei bune psihanalize).

Ce credeti despre psihoterapia la domiciliul clientului?

Ori de cate ori este posibil, pacientul trebuie sa se deplaseze la cabinetul psihoterapeutului deocarece
nu se poate face psihoterapie in adevaratul sens al cuvantului la domiciliul pacientului. Exista
numeroase ratiuni in spatele acestei consideratii, majoritatea dintre ele tinand de dinamica relatiei
dintre cei doi.

In cazul pacientilor netransportabili sau in cazul celor care refuza, din motive care tin chiar de
tulburarea psihica pe care ei sau familia o acuza, se poate face o exceptie de la aceasta regula, cu
intelegerea explicita a faptului ca aceasta nu este psihoterapie in adevaratul sens al cuvantului, ci mai
degraba o relatie terapeutica suportiva, bazata adesea pe sugestie si, in general, de scurta durata.

Psihoterapia are rezultat dupa ani de zile de stat pe canapea, nu?

Nu. Confundati psihoterapia cu psihanaliza. Prima dureaza 5-15-30 de sedinte, de la caz la caz, iar cea
de-a doua dureaza intradevar ani de zile.

Daca citesc o carte sau mai multe de psihologie aplicata de genul “cum sa scapam singuri de
depresie”, mai are vreun rost sa merg la psihoterapeut?

In primul rand, sunt carti si carti. Unele sunt niste mici bijuterii, altele sunt niste gunoaie – si, din
pacate, ultima categorie predomina, din motive evident comerciale. Totusi, o carte buna va poate fi
intradevar de ajutor, cu conditia sa o puteti deosebi, pe raftul librariei, de maculatura din jur.

Apoi, indiferent cat de buna ar fi o carte de acest gen si indiferent cat de perspicace ar fi cititorul ei,
raman chestiuni neintelese si nerezolvate pe care numai o psihoterapie le poate aborda. Iata cateva
argumente in acest sens:

1) o carte e scrisa la modul general, continand afirmatii care ar trebui, cel putin teoretic, sa se
potriveasca tuturor sau majoritatii oamenilor. Dupa cum insa e lesne de constatat, fiecare dintre noi
este unic si nu vom gasi in nici o carte, in afara celei scrise eventual de noi, o descriere exacta a
noastra si a problemei noastre. La fel si in cazul solutiilor prezentate de obicei in astfel de carti: nici
ele nu tin cont de particularitatile fiecaruia dintre noi. Pentru unii s-ar putea sa fie bune, dar cu
siguranta nu pentru toti. Pe de alta parte insa, psihoterapeutul sau consilierul psihologic va tine cont nu
numai de cunostintele sale generale din domeniul psihologiei umane, ci si de persoana dumneavoastra,
cu toate aspectele ei particulare. Psihoterapeutul nu va aplica in mod mecanic niste tehnici de
psihoterapie, invatate pe dinafara si folosite in mod nediferentiat cu toti pacientii, ci va incerca sa
foloseasca acele metode care se potrivesc fiecaruia cel mai bine.

2) Adesea, intr-o psihoterapie, relatia care se stabileste intre psihoterapeut si pacient este esentiala in
privinta rezultatelor. Toate studiile importante arata ca relatia dintre cei doi – gradul de intelegere,
empatie si comunicare dintre acestia – este cel mai important factor de predictie al rezultatului
psihoterapiei. Cu alte cuvine, cu cat ai o relatie mai buna cu psihoterapeutul tau, cu atat sansele de
reusita sunt mai mari. Din aceste constatari se poate concluziona ca o relatie cu un om este mult mai
importanta decat o relatie cu o carte.

3) E adevarat ca o carte te poate ajuta sa vezi lucrurile altfel. Dar in esenta, depinde numai de tine cat
intelegi si cum intelegi. Pe cand un psihoterapeut iti poate oferi posibilitatea de a experimenta
perspective noi asupra ta insuti, pas cu pas. Pentru ca sunt lucruri despre noi pe care noi nu le stim, dar
cei din afara noastra le vad. Daca vreti, o carte e ca o harta care iti indica pe unde trebuie sa o iei si,
odata pornit la drum, esti singur si neincrezator. In plus, oricat de mult te-ai stradui sa vezi mai bine
drumul, nu ai mai mult de doi ochi pentru a nimeri destinatia. Un psihoterapeut insa e ca un copilot
care te insoteste pretutindeni, iti spune ce tu nu vezi si te incurajeaza sa mergi pana la capat.

Discutia dintre mine si un psihoterapeut este confidentiala?

DA. Nimic din ceea ce spuneti unui psihoterapeut nu poate fi spus de acesta unei alte persoane, nici
chiar sotului/sotiei sau parintilor dumneavoastra, fara aprobarea dumneavoastra. Pastrarea
confidentialitatii inseamna insa mai mult decat nedivulgarea catre o terta parte a celor discutate in
sedintele de psihoterapie; inseamna inclusiv mentinerea secretului privind venirea dumneavoastra la
psihoterapie.

Exista insa si cateva exceptii de la aceasta regula pe care trebuie sa le cunoasteti inainte de inceperea
unei psihoterapii.

1. Unii psihoterapeuti, aflati la inceputul carierei, functioneaza sub supervizare, adica se sfatuiesc
periodic cu un psihoterapeut mai experimentat despre modul in care va ajuta pe dumneavoastra. In
acest caz, este nevoie ca psihoterapeutul sub supervizare sa dea supervizorului unele detalii despre
dumneavoastra. Oricum, psihoterapeutul dumneavoastra ar trebui sa va informeze Inca de la inceput ca
este sub supervizare si sa va ceara permisiunea de a se consulta cu un psihoterapeut senior.

2. O alta exceptie se refera la situatia cand afirmati, explicit sau implicit, ca intentionati sa va faceti
vreun rau sau sa faceti altcuiva vreun rau fizic (amenintati cu ranirea sau uciderea unei alte persoane).
In acest caz, psihoterapeutul are obligatia sa anunte Politia si Salvarea.

In pagina de Etica, puteti afla mai multe despre Confidentialitate.

Intr-o psihoterapie voi fi obligat sa spun mai mult decat vreau?

Cred ca intrebarea nu se refera atat la “obligarea” explicit formulata de catre psihoterapeut a

pacientului de a spune “tot”, cat mai degraba reflecta teama de a nu fi convins, in mod indirect si
subtil, de a vorbi si despre lucruri considerate tabu sau pur si simplu nepotrivite in context. Aceasta
teama isi are originea in doua prejudecati: 1) ca psihoterapeutul poate citi mintea cuiva, stiind despre
acesta mai mult decat era de dorit, si 2) ca psihoterapeutul te poate convinge de orice si te poate aduce
oriunde doreste. Ambele prejudecati pacatuiesc prin faptul ca atribuie psihoterapeutului o putere de
intelegere si manipulare mult mai mare decat in realitate.
Sunt contabil iar psihoterapeutul meu mi-a propus ca in schimbul a catorva sedinte sa il ajut sa
isi faca bilantul contabil. E bine?

NU. In masura in care este posibil, nu ar trebui sa aveti nici un fel de alta relatie cu psihoterapeutul
dumneavoastra. Singura relatie cu acesta ar trebui sa fie cea terapeutica, limitata la cabinetul de
psihoterapie. Daca psihoterapeutul va cere drept plata pentru sedinte sa ii faceti vreun serviciu de orice
fel, refuzati si apoi cautati un alt psihoterapeut.

Pentru mai multe detalii privind genul acesta de relatii, in care exista nu numai o relatie terapeutica ci
si un alt tip de relatie (in cazul de mai sus, psihoterapeutul ar fi devenit clientul contabilului), vezi
sectiunea Aspecte etice, pagina despre Relatii Duale.

De ce e nevoie sa vin mereu in aceeasi zi si la aceeasi ora? De ce psihoterapeutul meu nu este mai
relaxat in aceasta privinta?

Abilitatea si responsabilitatea de a manegeria timpul fac parte din cerintele unei vieti structurate si
stabile. A respecta un program inseamna a respecta niste limite, dupa cum sunt multe limite in viata
care trebuie respectate. Psihoterapia nu are de ce sa faca exceptie de la aceste cerinte, in afara unor
situatii de urgenta.

Referitor la durata sedintelor, trebuie precizat ca sedintele de psihoterapie dureaza, de obicei 50 de

minute, iar cele de psihanaliza, 45 de minute. Din punctul de vedere al terapeutului, sedintele trebuie
sa inceapa la timp si sa se sfarseasca la timp. Cei mai mult terapeuti, atunci cand au mai multe sedinte
succesive intr-o singura zi, prefera sa inceapa la fix si sa termine la fara zece sau la fara un sfert,
pentru a avea o mica pauza intre sedinte. De aceea, orice minut in plus petrecut cu un client inseamna
un minut in minus din pauza necesara. Pe de o parte, e o chestiune de respect fata de terapeut ca un
client sa incheie atunci cand i se precizeaza ca sedinta s-a terminat, iar pe de alta parte, incapacitatea
de a respecta aceasta limita spune multe despre personalitatea clientului.

Este normal ca noul meu psihoterapeut sa-mi spuna ca pot amana sedinta doar daca am un
motiv serios (de exemplu daca "imi moare cineva")?

Da, este normal. Oamenii au tendinta - de care, de cele mai multe ori, nici nu isi dau seama - de a se
opune explorarii psihoterapeutice. Este vorba de ceea ce, de la Freud incoace, se numeste "rezistenta".
Rezistenta poate lua multe forme. Cert este ca pentru depasirea acestei rezistenta exista 2 conditii pe
care cei mai multi psihoterapeuti, in special cei de orientare psihanalitica, le pun la inceputul unei
psihoterapii: 1) ziua si ora stabilita pentru psihoterapie nu poate fi schimbata, indiferent de motiv; 2)
sedintele de psihoterapie se platesc, indiferent daca pacientul/clientul ajunge sau nu la sedinta. Ambele
conditii sunt menite a pune o presiune asupra rezistentei clientului.

Psihoterapia poate da dependenta? Exista vreun risc sa devin dependent de psihoterapeutul

meu?
In sensul tare al cuvantului dependenta, aceasta poate apare doar in masura in care aveti o personalitate
de tip dependent! Adica sunteti in permanenta cautare a cuiva pe care sa va “lasati”. In sensul slab al
cuvantului, si in terapiile profunde de lunga durata (ani), de orientare psihanalitica, poate apare o
oarecare dependenta, perceputa in special in perioada de vacanta a psihoterapeutului sau atunci cand se
apropie sfarsitul terapiei, dar aceasta dependenta este fireasca si de inteles in contextul unei
psihanalize de durata si oricum nu pune probleme deosebite, fiind luata in calcul si anticipata de
psihoterapeut care stie cum sa o gestioneze in favoarea dumneavoastra. In terapiile scurte, nu se poate
vorbi de vreun pericol in acest sens, in afara cazului anterior mentionat, cand aveti o personalitate de
tip dependent care va predispune la “agatarea” de cineva.

Ce dovezi exista ca psihoterapia este eficienta?

Dezbaterea privind eficienta psihoterapiei este aproape la fel de veche ca si psihoterapia insasi. Inca de
pe vremea lui Freud se puneau sub semnul intrebarii rezultatele metodei sale.
Insa abia dupa 1950 au inceput sa apara si primele cercetari cu adevarat stiintifiice referitoare la acest
subiect.

“Hans J. Eysenck, in anii ’50, si mai apoi S. Rachman la inceputul anilor ‘70 au facut mare valva
publicand rezultatele cercetarilor lor care aratau ca psihoterapia nu este eficienta. In acelasi timp insa,
aparatorii psihoterapiei clasice, Saul Rosenzweig (1954), Allen Bergin (1971, 1978) si Lester
Luborsky (1954, 1975) au sustinut ca afirmatiile lui Eysenk si Rachman erau gresite si ca evidentele
de care dispuneau sustineau ca psihoterapia este benefica. In 1977, Mary Lee Smith si Gene V. Glass
au facut prima meta-analiza (adica o analiza a tuturor studiilor stiintifice disponibile pana la acel
moment) privind efectele psihoterapiei, iar aceasta meta-analiza a schimbat profund natura acestei
dezbateri. Smith si Glass au ajuns la concluzia ca psihoterapia era remarcabil de benefica si ca
afirmatiile contrare se bazeaza pe date empirice nedovedite. In ciuda criticilor acestei meta-analize, a
neajunsurilor ei sau a meta-analizei in sine ca metoda, eficienta psihoterapiei este din acest moment
ferm stabilita si nu mai este un subiect de dezbatere.”

“Pana in 1993 existau mai mult de 40 de meta-analize privind psihoterapia in general sau anumit
psihoterapii. In general, aceste meta-analize au aratat ca tratamentele studiate erau eficiente.”

“Din diferitele meta-analize realizate de-a lungul anilor, rezulta ca marimea efectului (“effect size” – o
notiune statistica) relativ la eficienta absoluta a psihoterapiilor variaza intre 0,75 si 0,85. Asadar,
facand o medie, o valoare estimativa rezonabila a eficientei psihoterapiei ar fi undeva in jur de 0,80.
Un asemenea efect ar fi considerat un efect larg in studiul statistic al stiintelor sociale, ceea ce
inseamna ca un client care face psihoterapie ar fi mai castigat, in final, decat 79% din cei care nu au
facut terapie.”
(fragmente extrase din “The Great Psychotherapy Debate – Models, Methods and Findings”, de Bruce
E. Wampold, 2000)

Testele psihologice sunt folosite in psihoterapie?

Testele psihologice pot fi utile uneori, dar sunt arareori cu adevarat necesare in psihoterapie.
In fapt, cei mai multi psihoterapeuti nu le folosesc, poate si pentru ca folosirea lor necesita o pregatire
separata. Oricum, nici una din teoriile psihoterapeutice nu sustine necesitatea de a supune clientul unui
test psihologic inaintea demararii unei psihoterapii. Cu siguranta, ele pot furniza atat psihoterapeutului
cat si clientului un plus de informatii despre acesta din urma, dar in ce masura aceste informatii sunt
utile si necesare intr-o psihoterapie e o chestiune discutabila.

Ocazional, veti intalni un psihoterapeut care va va propune sa incepeti o psihoterapie cu administrarea

unui test psihologic (Rorschach, MMPI, PF16, CPI, Raven etc.). Daca nu va taxeaza in mod special
pentru aceasta testare, sfatul meu este sa acceptati, altminteri nu stiu daca se merita.

Cel mai adesea, testele psihologice sunt folosite:

- in spitalele de psihiatrie (pentru a ajuta medicul sa puna un diagnostic si sa ia cele mai bune
masuri terapeutice sau pentru inlesnirea unei decizii in cazul comisiilor de pensionare);
- in laboratoarele de psihologie care testeaza candidatii pentru permis de conducere;
- in procesul de angajare sau de evaluare periodica efectuat de catre departamentul de resurse umane al
unei companii;
- la angajare in unele institutii si organizatii speciale (politie, SRI etc.);
- in clinici si cabinete private, la cererea clientului doritor a afla mai multe despre sine.

Daca exista mai multe tipuri de psihoterapii, care e cea mai buna?

Dupa 1952, cand Hans Eysenk a concluzionat, in urma studiilor sale, ca psihoterapia (in speta,
psihoterapia psihanalitica) nu este cu nimic mai buna decat efectul placebo si ca terapia
comportamentala (pe care Eysenk nu o considera psihoterapie) are efecte pozitive mai mari decat
efectul placebo, a inceput o adevarata efervescenta stiintifica in care fiecare dintre reprezentantii
diferitelor scoli terapeutice dorea sa demonstreze ca teoria psihoterapeutica in care credea si in care se
formase era cea mai buna. In fapt, astfel de dezbateri existasera si inaintea lui Eysenk, inca de pe
vremea lui Freud, dar pana atunci acestea fusesera niste dezbateri bazate pe argumente teoretice si
studii de caz. Meta-analiza efectuata de Smith si Glass in 1977 a stabilit definitv ca toate psihoterapiile
studiate erau eficiente. Studiul lor a aratat insa si faptul ca acele terapii care se concentrau asupra unei
problematici cat mai inguste erau si cele mai eficiente. De exemplu, s-a constatat ca tehnici precum
desensibilizarea sistematica (vezi psihoterapia cognitiv-comportamentala) sau hipnoza, care sunt
folosite cu succes intr-o arie restransa de comportamente-problema (eliminarea fobiilor sau
modificarea unor obiceiuri indezirabile), au un efect mult mai mare decat psihoterapia centrata pe
persoana, care are scopul unei dezvoltari generale. Totusi, diferentele dintre diferite psihoterapii nu
erau considerabile, ceea ce i-a facut pe cei care au studiat aceasta problema sa fie de acord cu
Luborsky si Singer, care in 1975, au dat faimosul verdict “Toata lumea a castigat si toti trebuie sa
primeasca premii” (cunoscut ca “efectul Pasarea Dodo”, dupa numele personajului din “Alice in Tara
Minunilor” care a facut afirmatia respectiva). Aceasta concluzie este sprijina de numeroase studii mai
recente si mai bine realizate, care au demonstrat ca nu exista deloc sau exista foarte putine diferente in
ceea ce priveste eficacitatea diferitelor psihoterapii per ansamblu.”

In foarte putine cazuri, s-a demonstrat superioritatea eficacitatii unor psihoterapii in tratarea unor
probleme specifice. De exemplu, este acceptat ca cele mai bune rezultate in tratamentul fobiilor il are
terapia comportamentala, folosind tehnica desensibilizarii sistematice. Deasemeni, in cazul tulburarilor
anxioase, in special in cazul atacurilor de panica, s-a demonstrat ca o terapie bazata pe relaxare
musculara, restructurare cognitiva, expunere la diversi stimuli si antrenamentul respiratiei (toata
facand parte din terapia cognitiv-comportamentala) da rezultate in 80-100% din cazuri, ceea ce
reprezinta o eficienta superioara tratamentului medicamentos. Rezultate superioare au fost obtinute si
in cazul tratamentelor pentru fobie sociala si anxietate sociala bazate pe restructurare cognitiva,
expunere la stimulii anxiogeni si teme pentru acasa. In sfarsit, tratamentul tulburarii obsesiv-
compulsive pare a avea rezultate mai bune atunci cand este aplicata expunerea graduala la stimulii care
genereaza teama si se dezvolta, impreuna cu pacientul, niste strategii de evitare a comportamentelor
compulsive.”

In privinta depresiei insa, nu s-a reusit inca identificarea celei mai bune metode psihoterapeutice, desi
unii cercetatori sustin superioritatea abordarii cognitiv-comportamentale.

Nu s-a ajuns la nici un fel de consens nici in privinta celei mai bune psihoterapii in cazul schizofreniei,
tulburarilor sexuale, anxietatii generalizate, tulburarilor somnului sau in cazul tulburarilor de
personalitate.”

(idei preluate din “Handbook of Psychological Assessment”, editia a treia, de Gary Groth-Marnat,
1999 )

Care este relatia dintre psihoterapie si credinta in Dumnezeu?

Cam aceeasi dintre medicina si credinta in Dumnezeu (sau oricare alta entitate suprema a unei religii).
Adica, tin de registre diferite, care nu se exclud. Cred insa ca intrebarea dumneavoastra se refera la
„aducerea” lui Dumnezeu in cabinetul de psihoterapie, la invocarea credintei si a lui Dumnezeu de
catre pacient sau psihoterapeut.

Teoretic, exista trei situatii posibile in care Dumnezeu sau credinta in Dumnezeu sunt aduse in
discutie:

• atat pacientul cat si terapeutul sunt persoane cu credinta, referirile la Divinitate fiind intelese si
integrate de ambii protagonisti in mod firesc si benefic in cadrul psihoterapiei. Credinta in Dumnezeu
poate fi o sursa de sprijin afectiv si moral foarte importanta atat pentru cel aflat in suferinta, cat si
pentru psihoterapeutul care isi ofera ajutorul sau omenesc si limitat.

• pacientul face referiri la credinta sa in Dumnezeu, fie pentru a-si explica unele aspecte din viata sa,
fie pentru a se incuraja, dar psihoterapeutul nu crede si nu raspunde la aceste referiri. In acest caz,
psihoterapeutul, chiar daca nu impartaseste convingerile religioase ale pacientului sau, nu trebuie sa
contrazica pacientul sau sa incearce sa-l convinga sa renunte la credinta sa; dimpotriva,
psihoterapeutul trebuie sa incerce a vedea lucrurile din perspectiva pacientului, a intelege locul si rolul
pe care credinta il joaca in viata sa, pentru a se folosi, in sensul bun al cuvantului, de sprijinul pe care
pacientul il gaseste in credinta.

• psihoterapeutul este cel care are o puternica credinta in Dumnezeu, in timp ce pacientul este mai
degraba sceptic. In acest caz, ar fi o greseala daca psihoterapeutul ar incerca sa convinga pacientul ca
numai credinta in Dumnezeu il va ajuta sa se vindece sau sa isi schimbe viata.

Aceste cosideratii tin, de fapt, de indatorirea mai generala a psihoterapeutului de a respecta punctul de
vedere al pacientului.

Care este diferenta dintre consilierea psihologica si consilierea vocationala?

Consilierea vocationala se refera strict la consilierea orientata pe problemele legate de alegerea unei
profesii, fiind cel mai adesea utila in cazul tinerilor care nu s-au putut hotari in privinta unei profesii
sau a celor care doresc o reconversie profesionala dar nu stiu cum sa realizeze acest lucru. Consilierea
vocationala tine cont de interesele, abilitatile si cunostintele persoanei in chestiune, precum si de
contextul psihosocial al persoanei. Consilierul vocational foloseste teste de evaluare a intereselor si
abilitatilor, are acces la informatii bine stabilite stiintific privind abilitatile necesare in anumite profesii
si are cunostinte privind modalitatile practice de inscriere pe o anumita cariera profesionala, incepand
de la studiile necesare, pana la detalii privind compunerea unui CV, prezentarea la un interviu etc.

Cum e corect, client sau pacient?

Se folosesc ambii termeni.

Traditional, termenul de pacient a fost folosit de catre Freud si scoala psihanalitica pe care a fondat-o.
Atat Freud cat si cei care i-au urmat au fost medici si in mod firesc i-au numit pacienti pe cei care
apelau la ei. In plus, ei intelegeau problematica psihologica umana folosind un model medical. Chiar
daca intre timp psihanaliza s-a modernizat foarte mult, termenul de pacient a ramas larg folosit, al
tinzand sa fie inlocuit cu cel de analizant. Legat de acest model medical, termenul de pacient implica
existenta unei boli, a unei dereglari sau deviatii de la normal care are o cauza si deci un tratament pe
care numai un specialist sau expert il cunoaste. Aceste implicatii exlud posibilitatea intrarii in terapie a
indivizilor fara patologie, accentueaza imbalanta de putere deja existenta in orice relatie terapeutica, si
exonereaza individul de responsabilitatea schimbarii (nimeni nu e responsabil pentru boala sa si
nimeni nu se trateaza singur).

Carl Rogers a propus, in lucrarea sa "Psihoterapia non-directiva" (1942), înlocuirea termenului de

pacient cu cel de client. Aceasta lucrare a pus bazele unui scoli terapeutice numite ulterior "terapie
centrata pe client". Termenul de "client" este lipsit de conotatiile patologice ale termenului "pacient",
exprimand convingerea ca cel care apeleaza la psihoterapeut nu este bonav, ci se afla într-o situatie de
impas, de blocaj a resurselor sale personale. De aceea consider ca termenul de client este mult mai
adecvat, chiar daca are o rezonanta comerciala, dar exprima mai bine raporturile dintre cel care solicita
niste servicii si profesionistul care i le ofera, fara alte implicatii legate de geneza problemelor
psihologice sau de raportul de putere dintre cei doi.

Psihologul Sen Alexandru are un punct de vedere interesant. Dupa parerea sa, notiunea de client
"prezinta avantajul de a defini fara ambiguitate relatia dintre psiholog si solicitantul de servicii
psihologice in spiritul economiei de piata dar nu si pozitia aceluiasi client in cadrul demersului clinico-
psihologic. Clientul care cumpara un obiect oarecare poate da indicatii asupra formei, dimensiunilor,
calitatilor, utilitatii obiectului solicitat dar el nu intervine nemijlocit in confectionarea lui, participarea
lui ramanand exterioara. Dimpotriva, cel ce se implica in intr-o relatie de "cumparare" de servicii
psihologice nu le va putea obtine la un nivel calitativ semnificativ decat in masura in care va fi in stare
sa accepte rolul de "coautor" al demersului restructurant, de colaborator activ al psihologului si ca
atare el va influenta in fiecare clipa desfasurarea acestui proces in toate etapele sale. De aceea,
denumirea de subiect mi se pare mai potrivita acestui personaj esential al scenariului clinico-
psihologic. De fapt, adeseori, sarcina ce ne revine ca psihoterapeuti este tocmai aceea de a ajuta unui
"obiect" sa devina "subiect" in procesul rezolvarii problemelor sale existentiale." (din cartea
"Psihologia clinica in viziunea practicianului")

Cand trebuie sa apelam la un psihoterapeut?

Nu cred ca exista niste raspunsuri foarte transante. In primul rand, nu "trebuie", caci nu ne obliga
nimeni. Asadar, intrebarea ar trebuie reformulata "cand e bine sa apelam la un psihoterapeut?". In al
doilea rand, cel mai simplu si poate cel mai corect raspuns este "cand simtim nevoia". Dar... 1. cat de
mare trebuie sa fie "nevoia" si 2. despre ce fel de "nevoie" discutam? Aici e aici.

1. Unii se duc la dentist doar pentru a-si face un control periodic, altii se duc la cea mai mica durere iar
altii numai atunci cand durerea devine insuportabila. Cam asa si cu mersul la psihoterapeut. Din
pacate, cei din ultima categorie sunt majoritari.

2. Cred insa ca in spatele acestei intrebari se afla, de fapt, o alta intrebare: care sunt acele situatii de
viata in care psihoterapia ne poate ajuta si deci ar "trebui" sa apelam la un psihoterapeut? Nevoi putem
avea noi multe, dar probabil ca psihoterapia nu le poate rezolva pe toate, nu? Corect. Psihoterapia
poate fi benefica in situatii foarte diverse, de genul:

a) atunci cand suferim de tulburari de anxietate, depresie, obsesii, fobii, tulburari sexuale, tulburari ale
apetitului sau tulburari ale somnului, ticuri etc. (daca e sa folosim limbajul medical);
b) atunci cand ne simtim dezorientati sau incapabili sa ne regasim echilibrul dupa o pierdere sau un
esec; in momentele noastre de slabiciune si vulnerabilitate, atunci cand avem nevoie de un sprijin
temporar pentru a ne regasi pe noi sau pentru a "digera" o lovitura primita, pentru a-i gasi un sens si a
trece mai departe;
c) atunci cand relatiile noastre cu ceilalti (rude, prieteni sau cunostinte) sunt deficitare, ceva nu se
leaga dar nu stim ce, si oricum am da-o, nu iese bine; nu prea avem prieteni sau iubiti/iubite si nu stim
de ce sau daca avem, relatia cu ei este un dezastru total; atunci cand ceilalti ne reproseaza lucruri pe
care nu le intelegem sau daca suntem totusi de acord cu ei, nu stim cum putem indrepta lucrurile;
atunci cand pur si simplu credem ca relatiile noastre cu cei la care tinem pot fi imbunatatite prin
efortul nostru (nu al lor!);
d) atunci cand nu suntem multumiti de noi insine, de viata noastra, de realizarile noastre; atunci cand
simtim ca pur si simplu ceva e in neregula cu noi insine; atunci cand simtim ca am fi putut avea o viata
mai buna dar din motive care ne scapa, nu am reusit; atunci cand pur si simplu nu ne simtim bine in
pielea noastra, fara a putea spune mai multe.

Cine sunt pacientii psihoterapeutilor?

Jerome Frank (1993) propune o impartire a pacientilor in cinci categorii. Acestea ar fi: psihoticii,
nevroticii, cei zdruncinati din punct de vedere psihologic, cei al caror comportament creeaza probleme
celor din jur si cei nemultumiti de ei insisi.

Psihoticii sunt cei care traiesc experiente halucinatorii, au idei delirante, nu isi pot indeplini rolul
social si, per ansamblu, au pierdut contactul cu realitatea. In general se accepta ca aceste tulburari sunt
determinate in mare parte de abnormalitati neurofiziologice, adesea cu importante componente
genetice. Numarul acestor pacienti care apeleaza la psihoterapie nu este prea mare, datorita
incapacitatii lor de relationare in plan real ca si multitudinii de servicii de care au nevoie, cel mai
adesea in spitale si camine. Psihoterapia de suport, directionata catre imbunatatirea moralului
pacientilor si a familiilor lor, o mai buna adaptare la stres si facilitarea reintegrarii sociale, poate si
trebuie sa faca totusi parte din serviciile medicale oferite acestei categorii. Probabil datorita
componentei organice, Frank include in aceasta categorie de pacienti si pe cei cu afectiuni somatice
cronice - de exemplu, diabet, epilepsie, scleroza multipla, etc - precum si pe cei cu afectiuni
psihosomatice - de exemplu, astm, ulcer peptic, eczeme, etc. La primii, debilitarea psihologica poate fi
mai importanta decat cea somatica, datorita stresului adaptativ, sentimentelor de inadecvare sociala si
preocuparilor legate de viata si moarte. La cei din urma, cu afectiuni psihosomatice, stresul emotional
care a contribuit la geneza bolii somatice poate fi explorat benefic in psihoterapie.

A doua categorie de pacienti ii include pe cei nevrotici, afectati aproape permanent de o stare afectica
disforica, care afiseaza pattern-uri comportamentale inadecvate sau se prezinta cu plangeri somatice
fara substrat organic. Desi factorii organici nu au fost complet exclusi, cele mai multe dintre nevroze
implica factori psihologici, de genul deprivarilor si traumelor timpurii, care au afectat procesul de
maturizare. De aceea, psihoterapia este considerata ca fiind tratamentul de alegere, uneori in
conjunctie cu cel medicamentos, pentru acesti pacienti.

A treia categorie, a celor zdruncinati psihologic (si care corespunde categoriei DSM a tulburarilor
de adaptare), este constituita din pacienti incapabili sa se adaptateze unor situatii stresante prezente,
cum ar fi pierderile de orice fel (deces in familie, divort, plecarea de acasa a unui copil-adult,
pensionare, concediere, etc), neintelegerile cu partenerul de viata, schimbarile in mediul de lucru (noi
responsabilitati, un nou sef, schimbarea orarului, etc.) sau in familie (aparitia unui nou copil, intrarea
in adolescenta a unuia dintre copii, etc.). Desi simptomatologia acestor pacienti poate lua acelasi
aspecte ca si in cazul primelor doua categorii, in functie de severitatea stresorului, o scurta interventie
psihoterapeutica este de obicei suficienta pentru resutaurearea echilibrului.

A patra categorie include pacienti care, prin comportamentul lor, produc suferinta sau stres celor din
jurul lor, cum ar fi ”copii-problema,” sotii cu comportament abuziv, alcoolicii si cei cu comportament
antisocial. In multe din tarile vestice si in special in Statele Unite, o parte din acesti pacienti (in special
cei care abuza sau neglijeaza fizic si/sau psihologic partenerul de viata sau copii) sunt trimisi de catre
instantele de judecata la psihoterapie, fie in mod obligatoriu fie ca alternativa la alte penalizari.
Psihoterapia cu acesti gen de clienti este dificila, intrucat adesea clientul nu este motivat sa isi schimbe
comportamentul, vazut ca acceptabil, in conformitatea cu sistemul propriu de valori deviante.

Ultima categorie, a celor nemultumiti de ei insisi, este adesea formata din acei membri ai societatii
care au un statut social si educational peste medie. Preocuparile lor se centreaza in jurul chestiunilor de
identitate, de exploatare a potentialului lor creator si adaptativ. Sunt oameni nemultumiti de
raspunsurile gasite la marile intrebari legate de existenta, care stiu ca pot lua de la viata mai mult decat
o fac in prezent si care sunt intr-o permenenta cautare si evolutie. O parte din ei sunt atrasi de
psihoterapie, iar alta parte se indreapta catre miscarile spirituale si religioase. In general, aceasta
categorie prefera modalitatile de psihoterapie orientate catre explorarea de sine si cu un inchegat
sistem explicativ, de genul psihanalizei freudiene sau jungiene, si mai putin catre cele
comportamentale, centrate pe actiune.

Frank, J. D., & Frank, J. B. (1993). Persuasion and healing. A comparative study of psychotherapy.
Baltimore: The John Hopkins University Press.

Daca exista mai multe feluri de psihoterapii, de unde stiu eu care e cea mai buna pentru mine?

Grea intrebare! Toate studiile stiintifice au aratat ca aproape toate tipurile de psihoterapii sunt, per
ansamblu, la fel de bune. Mai mult, ceea ce conteaza cel mai mult in eficienta unei psihoterapii, nu
este teoria care sta in spatele acelei terapii, ci calitatea relatiei cu psihoterapeutul respectiv. Personal
sunt convins ca psihoterapeutul e mai important decat terapia, ca experienta si calitatile umane ale
celui care te asculta, intensitatea si onestitatea relatiei pe care o ai cu acesta sunt mai importante decat
tipul de psihoterapie, indiferent daca e vorba de terapie psihanalitica, terapie cognitiv-
comportamentala, terapie centrata pe client, gestalt terapie sau analiza trazationala. Psihoterapiile nu
sunt precum medicamentele: pentru o anumita boala, iei un anumit medicament si nu altul. Si asta
pentru ca, in ciuda diferentelor teoretice dintre ele, psihoterapiile au mult mai multe in comun decat
elemente care le separa – cel putin in privinta elementelor esentiale, care conteaza cu adevarat.
Si totusi... nu tuturor li s-ar potrivi orice terapie. La urma urmei, exista o diversitate de terapii pentru
ca exista o diversitate umana care le-a creat, pe baza unei diversitati de nevoi. Pentru unii, psihanaliza
lui Freud si a urmasilor sai (tin totdeaua sa precizez aceasta nuanta) e o revelatie, in timp ce pentru
altii e un non-sens. Dupa cum terapia cognitiv-comportamentala pare unora cea mai simpla, mai
directa si mai de bun simt metoda de tratament, iar altora un tratament superficial, care peticeste in loc
sa repare, care poate satisface clientul doar pe o perioada scurta de timp. Si asa mai departe... Oricum,
aceasta alegere e mult mai importanta pentru cel care doreste sa se formeze ca psihoterapeut, pentru ca
trebuie sa creada in ceea ce predica, decat pentru potentialii clienti, pentru care importante sunt mai
degraba rezultatele decat modalitatea de obtinere a lor.

Asadar, ce fel de psihoterapie crezi ca ti se potriveste?

O modalitate de a gasi un raspuns este aceea de a te documenta in legatura cu diversele tipuri de

psihoterapii, fie din carti, fie de pe internet. Probabil este cea mai buna metoda.

Un alt mijloc ar fi acela de a sta de vorba cu diversi psihoterapeuti, de diverse orientari. Unii iti vor
place, altii mai putin, desi calitatile lor umane vor juca probabil un rol mai important in aceasta
impresie decat teoriile psihoterapeutice in care cred. Nu in ultimul rand, o discutie cu cineva care a
fost deja clientul unui psihoterapeut te poate ajuta sa te decizi, desi majoritatea clientilor nici nu stiu ca
exista mai multe feluri de psihoterapii si nici nu intreaba psihoterapeutul ce fel de terapie practica.

Nu are rost sa apelez la un psihoterapeut pentru ca situatia mea e atat de disperata incat nu
exista solutie. De ce as incerca?

Din punct de vedere logic, afirmatia este corecta, intrucat prin definitie o situatie disperata este cea
care nu pare a avea nici o solutie. Si totusi, in realitate, exista putine situatii cu adevarat disperate. Si
as indrazni sa spun ca, de fapt, exista intotdeauna o solutie: acceptarea situatiei si a consecintelor sale.
E adevarat ca o astfel de solutie nu rezolva situatia, dar cel putin reduce stresul. Lasand insa la o parte
acele situatii in care acceptarea este singura solutie (mortea cuiva drag e exemplul tipic), afirmatia de
mai sus ma duce cu gandul la genul de afirmatii, destul de tipice, pe care le face un om cu depresie
majora (o boala psihica grava in care omul abandoneaza complet lupta, renunta la viata si nu mai vede
nici un motiv sa traiasca). Si totusi psihiatria (mai mult decat psihologia) poate ajuta chiar si in acest
caz - am vazut oameni recuperati binisor dupa un episod de depresie majora. Ce vreau sa spun cu asta
este ca si in cazul cel mai grav, al disperarii pornite dintr-o boala psihica grava, se poate face ceva. Cu
atat mai mult atunci cand disperarea afisata e doar o impresie de moment a cuiva coplesit de greutatile
unei vieti altminteri normale.

Suferinta mea este unica, nimeni n-ar sti ce sa-mi faca sau sa-mi spuna... De ce as merge la un
psihoterapeut?

E adevarat ca fiecare om este unic in felul sau, dar daca am fi atat de unici incat sa nu se poata
generaliza nimic de la un om la altul, atunci nu ar mai exista nicio stiinta despre om, nici medicina,
nici psihologie, nici antropologie, nici sociologie etc. Ne asemanam mult mai mult decat ne
diferentiem - ca doar suntem cu totii homo sapiens. Chiar si in plan psihologic ne asemanam foarte
mult - altminteri nu am intelege nimic din psihologia personajelor unei carti sau unui film. Pe de alta
parte insa, e adevarat ca nu exista doi oameni care sa gandeasca sau sa simta excat la fel, care sa fi trait
exact aceeasi experienta de viata, dupa cum nu exista doi copaci identici pana la ultima frunzulita din
varf. Cum se descurca atunci un psiholog sau un psihoterapeut? Daca oamenii ar fi identici,
psihoterapia ar fi o STIINTA: in cazul X, aplici tehnica Y samd. Cum insa lucrurile nu stau chiar asa si
fiecare om are particularitatile lui, psihoterapia devine o ARTA a aplicarii nuantate si variate a unor
tehnici si principii, care sa se potriveasca omului concret, din cabinetul de terapie, si nu omului
teoretic din cartile de psihologie.

Am auzit ca e posibil sa divortezi in urma unei psihoterapii, e adevarat?

Da, e adevarat, dar nu e obligatoriu. Multi clienti se tem ca psihoterapia va produce o serie de
schimbari in modul in care se privesc pe sine si relatiile cu ceilalti, in special cu cei apropiati, si ca
aceste schimbari vor duce la deteriorarea unora dintre relatii. Este adevarat. Psihoterapia schimba
oamenii si, implicit, relatiile lor. Cum? Fiecare teorie psihoterapeutica are un raspuns in termeni
diferiti. Dar, in general, este vorba de schimbarea modului de a vedea lucrurile.

Si, uneori, poate sa nu iti placa ceea ce vezi, dar tocmai asta te mobilizeaza sa iei masuri si sa indrepti
lucrurile.

Am fost invatat ca atunci cand un client imi solicita ajutorul intr-o problema legata de relatia de cuplu,
sa precizez de la inceput ca e posibil ca in urma psihoterapiei, relatia dintre cei doi sa nu reziste si sa ii
dau clientului posibilitatea de a alege daca, stiind acest lucru, doreste sa continue totusi terapia.
Explicatia pe care o dau suna cam asa: “Problemele de cuplu nu tin numai de unul dintre parteneri, ci
de amandoi. De aceea, pentru imbunatatirea relatiei, ar fi nevoie sa veniti amandoi fie intr-o terapie de
cuplu, fie in terapii individuale separate. Adesea, cel care vine la psihoterapeut este persoana cea mai
matura si mai adaptata dintre cei doi, care realizeaza cel mai bine necesitatea unei schimbari. Exista
asadar din start o mica diferenta intre dumneavoastra si partenerul dumneavoastra. Daca eu va voi
ajuta numai pe dumneavoastra in aceasta psihoterapie, ma tem ca aceasta distanta va creste, ceea ce ar
putea duce la o ruptura. Este decizia dumneavoastra daca va asumati acest risc si ramaneti in terapie
sau renuntati.”

E posibil ca in psihoterapie sa descoper ceva despre mine care sa nu-mi placa?

Cred ca intrebarea se refera la teama de a nu descoperi ceva ce, intr-un fel sau altul, oricum banuiati
despre dumneavoastra, dar ati evitat pe cat posibil sa va confruntati cu aceasta banuiala, indiferent
daca este adevarata sau nu, tocmai din teama de a nu ajunge la concluzia ca este adevarata.
De exemplu, sunt oameni care, in ciuda realizarilor lor deosebite, s-au simtit intotdeauna niste
impostori care au reusit din intamplare sa ii pacaleasca pe ceilalti; oameni care, in ciuda aprecierilor
celorlalti, au simtit mereu ca nu merita aceste laude. Altii, desi au o viata de familie satisfacatoare si
declara adesea ca isi iubesc partenerul si copii, au simtit intotdeauna in adancul sufletului lor ca, de
fapt, nu le pasa de ei. Exista oameni exemplari din multe puncte de vedere care au simtit intotdeauna
ca e ceva profund in neregula cu ei. Toti acesti oameni se tem ca psihoterapia le va confirma aceste
temeri, ca ii va obliga sa accepte cel mai negru cosmar al lor.

Initial, aceste temeri s-ar putea sa nu fie evidente desi, la un anumit nivel, probabil multi dintre clienti
au trebuit sa depaseasca intr-o oarecare masura aceste temeri pentru a intra intr-o terapie. In terapiile
de scurta durata, e putin probabil ca pacientul sa ajunga sa se confrunte cu ceea ce il sperie ca ar putea
fi adevarat. In terapiile de lunga durata insa, aceste temeri sunt activate in mod inevitabil si individul
se va stradui pe cat posibil sa evite confruntarea cu ele (inclusiv prin abandonarea precoce a terapiei).
Desi, pe de alta parte, acelasi individ isi doreste aceasta confruntare in speranta ca temerile sale vor fi
infirmate. E asadar o lupta care se da intre partea disfunctionala din noi si partea sanatoasa, intre frica
de abis si aspiratia spre inalt.

Cum sa imi aleg psihoterapeutul?

Daca am inteles eu bine, ati vrea sa va spun cum sa alegeti un psihoterapeut in care sa aveti incredere
ca va va ajuta. Pe situl oficial al FRP exista o lista de psihoterapeuti, dar in mod evident nu exista
calificative de genul "psihoterapeut bun", "psihoterapeut prost" pentru cei de pe lista. Practica
psihoterapiei este o meserie liberala, ca si a doctorilor, a avocatilor, a micilor mestesugari etc. si
fiecare traieste de pe urma clientelei sale. Clientela pe care fiecare si-o atrage cum poate, fiecare
considerandu-se in sinea lui un bun profesionist. De aceea, nu exista si nu va exista niciodata un
consens privitor la "cine e cel mai bun psihoterapeut".

In lipsa unor astfel de aprecieri oficiale, cea mai buna cale de urmat este aceea de a apela la experienta
celor care au vizitat deja un psihoterapeut, pe care il pot recomanda sau dimpotriva.

Un alt criteriu dupa care v-ati putea alege un psihoterapeut este, evident, experienta acestuia - cu cat e
mai vechi in bransa, cu atat sunt mai multe sanse sa fie un bun psihoterapeut, desi nu exista garantii
nici in aceasta privinta.

Tipul de psihoterapie pe care il practica unul sau altul v-ar putea ajuta sa faceti o alegere. Daca, de
exemplu, credeti ca problemele dumneavoastra se datoreaza unor factori inconstienti care isi au
sorgintea in copilaria dumneavoastra, factori pe care ati dori sa ii intelegeti, atunci e mai bine sa
apelati la un psihoterapeut de orientare psihanalitica. Daca, pe de alta parte, credeti ca problemele
dumneavoastra se datoreaza strict contextului prezent, unui mod inadecvat de a gandi sau unor
obiceiuri proaste de care vreti sa scapati, atunci e mai bine sa mergeti la un psihoterapeut de orientare
cognitiv-comportamentala.
Pana la urma, cel mai bun psihoterapeut este cel care vi se potriveste, indiferent de orientarea teoretica,
de varsta sau experinta acestuia.

Pana la urma, psihoterapia este o intalnire, in sens psihologic, intre doi oameni, din care unul are o
problema iar celalalt nu se simte coplesit de problema primului. Si la urma urmei, daca mergeti la un
psihoterapeut si simtiti ca ceva nu se leaga in relatia terapeutica cu el, daca simtiti ca nu va intelege
sau ca incearca sa va impuna un anumit mod de a gandi sau de a vedea lucrurile strain de
dumneavoastra, nu aveti decat sa renuntati la psihoterapeutul respectiv si sa incercati la altul. Oricum,
nimeni nu va poate da nici un fel de garantii, nici ca va va place un anume psihoterapeut (poate nici
chiar cel mai bun, daca ar putea spune cineva cine este acela), nici ca va va ajuta intradevar sa va
rezolvati problemele. Asadar, sfatul meu este sa va faceti curaj, sa mergeti la un psihoterapeut, si mai
departe vedeti dumneavoastra daca va place sau nu, daca va ajuta sa nu. Totul e sa incercati.

Ce ar trebui sa fac daca nu imi place psihoterapeutul meu?

Nu exista un raspuns standard. In primul rand, depinde de cat de mult va displace si cand anume va
displace. Daca va displace profund modul in care vorbeste, felul in care va trateaza, lipsa de maniere,
graba de a da sfaturi etc., atunci nu e nimic de facut decat sa va cautati in alt terapeut. Daca e vorba
doar de chestiuni minore, poate merita sa aveti putina rabdare. Legat de « cand anume » va displace,
aici trebuie spus ca daca vi se intampla la inceputul terapiei, cand nu-l cunoasteti prea bine, e posibil
sa proiectati, adica sa atribuiti unui om despre care nu stiti mare lucru niste trasaturi, motivatii si
intentii care nu ii apartin. Daca insa a trecut ceva vreme de cand ati inceput terapia si sunteti din ce in
ce mai nemultumit/a de terapeutul dumnevoastra, atunci e mai probabil ca impresia pe care v-o face sa
fie mai aproape de realitate. Oricum, nici intr-un caz, nici in celalalt, nu e usor de spus daca
nemultumirea dumneavoastra se datoreaza unei cauze obiective, legate de terapeutul respectiv, sau e
doar in capul dumneavoastra.

La urma urmei, de ce ar fi important de facut aceasta diferentiere? Ati putea spune, nu imi place si
gata, nu conteaza de ce, trebuie sa renunt la acest psihoterapeut, nu mai e nimic de facut. Ba da, este, si
inca ceva foarte util pentru psihoterapia dumneavoastra: discutati cu terapeutul ce anume nu va place
la el/ea. In cadrul formarii lor profesionale, psihoterapeutii sunt educati si pregatiti sa nu reactioneze la
opinii negative asa cum fac de obicei majoritatea oamenilor. Ei stiu ca uneori ceea ce nu ii place unui
client tine mai degraba de personalitatea clientului decat de ei insisi si de aceea nu se supara daca
exprimati o opinie nu tocmai favorabila despre ei. Mai mult chiar, vor dori, si ar trebui sa doriti si
dumneavoastra sa faceti acest lucru, sa discute cu dumneavoastra despre ceea ce va place si ceea ce nu
va place la el/ea. Si asta pentru ca este posibil ca ceea ce va place si ceea ce nu va place la un
psihoterapeut sa constituie un excelent punct de plecare in psihoterapie, daca terapia abia a inceput,
sau un moment de cotitura favorabil pentru mersul terapiei, daca sunteti mai avansat, pentru ca releva
ceva foarte personal si autentic despre dumneavoastra. La urma urmei, cei mai multi oameni vin in
terapie pentru dificultati de ordin relational, iar ceea ce ne place sau ne displace la un om tine nu
numai de omul respectiv, ci si de noi, chiar daca uneori nu ne dam seama sau nu stim de ce simtim
intr-un fel sau altul. Psihoterapia este o excelenta oportunitate de a afla.

Care sunt calitatile unui psihoterapeut eficient?

(dupa "Psihoterapie - notiuni introductive" de Angela Ionescu)

Indiferent de orientarea terapeutica de care apartine, este important ca terapeutul sa dea dovada de o
capacitate empatica dezvoltata, care sa-i permita sa „se puna în pielea” clientului sau, sa-i înteleaga
sistemul de credinte si de valori, sa intre în rezonanta cu nevoile, trairile si dorintele acestuia, astfel
încât sa-l poata însoti realmente în demersul de autocunoastere si de restructurare personala.
Psihoterapeutul are datoria de a sti sa mentina echilibrul adecvat între implicarea emotionala si
distantarea afectiva fata de pacient si problematica acestuia. Psihoterapia presupune o atitudine calda,
suportiva, de întelegere si acceptare din partea terapeutului, fara însa a se identifica cu clientul, fara a-i
prelua nelinistile si suferintele, pentru ca în felul acesta nu-l mai poate asista eficient. Cel care
apeleaza la terapie nu are nevoie numai de un umar pe care sa plânga si, cu atât mai putin, de cineva
care sa plânga împreuna cu el; el simte nevoia unei prezente ferme, calme, care poate suporta durerea
si suferinta umana fara sa fie coplesita si care poate insufla curaj si pofta de viata. De aceea, relatia
psihoterapeutica necesita, în acelasi timp, obiectivitate, realism si atentie din partea terapeutului, care
sa-i permita acestuia sa se detaseze de problematica pacientului, ramânând în contact permanent cu
omul din fata sa. O calitate importanta ceruta de exercitarea profesiei de psihoterapeut este
flexibilitatea, capacitatea de adaptare creativa si continua la situatia si persoana concreta cu care
lucreaza. Dat fiind atât faptul ca nu exista doua persoane cu aceeasi structura sau cu aceeasi
problematica psihica, cât si acela ca în psihoterapie fiecare caz reprezinta un univers ce se cere
descoperit, mobilitatea si maleabilitatea terapeutului în a-si alege instrumentele de lucru si maniera de
abordare a clientului sunt atuuri de necontestat. De asemenea, creativitatea si curajul de a explora
unele directii mai putin cunoscute sau incomode, combinate cu intuitia si bunul simt dau adesea cele
mai bune rezultate. Respectul fata de om, în general, si fata de persoana din fata sa, în particular,
constituie un alt atribut al terapeutului eficient si care se îmbina strâns cu onestitatea. În lucrul cu
omul, sinceritatea este o conditie de baza, iar lipsa ei este resimtita imediat si amendata prin
deteriorarea relatiei.

De ce nu poate fi psihoterapeutul autentic?

Psihoterapeutul nu poate fi autentic 100%. Autentic e, speram noi, un prieten cu care stai de vorba, e
un parinte sau un fiu. Psihoterapeutul nu e nici prieten, nici parinte, nici fiu. Eu un profesionist care isi
face meseria. Meseria care are arta si stiinta ei, bazata pe niste teorii si niste reguli. A fi autentic ar
insemna sa lasi la o parte toate teoriile si tehnicile si sa vorbesti cu omul ca atunci cand iesi cu amicii
la o bere. Dar asta nu mai e terapie si nu e de ajutor.

Pe de alta parte, este nevoie de o anumita autenticitate, altminteri terapeutul pare un actor care joaca
prost un rol. Autenticitatea vine din experienta, autocunoastere, relaxare. Un incepator care este
stresat, anxios, care spune replici ca din carte, va parea intradevar inautentic.
Ce poate sa-mi spuna un strain mai bine decit stiu eu?

Un strain iti poate spune ceea ce nu poti vedea tu insuti. Cred ca ni s-a intamplat tuturor sa ne suprinda
impresia pe care am facut-o cuiva la un moment dat, impresie total diferita de modul in care credeam
ca suntem perceputi. Ceea ce demonstreaza ca felul in care ne vedem noi insine si felul in care ne vad
ceilalti nu este intotdeauna unul si acelasi. Dar ce importanta are cum ne vede unul sau altul? Uneori
nu are nici o importanta, dar daca mai multe persoane ne vad in acelasi mod, iar noi nu ne dam seama,
ar merita sa ne punem intrebarea „de ce suntem perceputi astfel?”.

Din cele spuse pana aici, concluzia logica ar fi aceea ca ar trebui sa intrebam pe cat mai multi ce
parere au despre noi si nu neaparat sa mergem la un psihoterapeut pentru a afla ceva ce noi nu stim.
Insa un psihoterapeut este astfel pregatit incat sa va ofere o parere care sa isi aiba originea cat mai
putin in propriile lui/ei idiosincrazii si prejudecati de perceptie interpersonala. In plus, un
psihoterapeut nu are nici un motiv sa evite sa va spuna adevarut, spre deosebire de amici, colegi si
subalterni care au tot interesul sa mentina o relatie acceptabila social si profitabila, dpdv personal, cu
dumneavoastra. In sfarsit, tot la acest capitol, ar trebui punctat ca un psihoterapeut este capabil sa vada
acolo unde altii nu pot vedea, si anume in zona mai umbrita a personalitatii noastre, numita
inconstient. De fapt, important nu este ce vede psihoterapeutul (la ce-i foloseste?), ci ceea ce veti reusi
dumneavoastra sa vedeti in dumneavoastra, cu ajutorul binenteles al psihoterapeutului. Psihoterapia
este o calatorie, o explorare a propriei persoane. E oarecum limitant sa presupui ca nu are rost sa pleci
la drum, intrucat stii tot ceea ce ai putea vedea sau descoperi de-a lungul lui.

Este recomandat sa avem un psihoterapeut de sex opus?

Nu cred ca este nici recomandat, nici nerecomandat. Pentru cei mai multi, nu conteaza daca
psihoterapeutul lor este de acelasi gen cu ei sau nu. Daca insa aveti o preferinta, este normal sa va
alegeti terapeutul pe care il doriti. Singura precizare ar fi aceea ca e bine sa stiti de ce faceti alegerea
respectiva sau, daca nu sunteti siguri (ceea ce e cazul celor mai multi), vorbiti despre asta in terapia
dumnevoastra.

De exemplu, o domnisoara si-ar putea dori sa faca o terapie cu un domn terapeut si nu cu o femeie
terapeut. Pur si simplu femeile nu ii inspira incredere. In acest caz, daca s-ar duce la o femeie
psihoterapeut, probabil nu ar reusi, daca nu este foarte perseveranta, sa progreseze prea mult datorita
lipsei de incredere si ar renunta prematur la terapie. Decat un asemenea deznodamant, ar fi fost
intradevar mai bine daca mergea de la inceput la un terapeut barbat.

Exista insa si cazuri in care cea mai buna terapie ar fi aceea cu un terapeut din categoria celor pe care
NU ii doriti. De ce? Pentru ca astfel va obligati sa va confruntati cu propriile temeri si angoase, scoase
la iveala de intalnirea cu terapeutul nedorit, invatand mai multe despre dumneavoastra intr-un timp
mai scurt.
Revenind la exemplul de mai sus, domnisoara noastra, hotarata sa se confrunte cu propriile ei limite si
nelinisti, ar putea merge la o femeie terapeut, i-ar spune de la inceput ca nu are incredere in femei, ar
discuta pe larg despre aceasta lipsa de incredere si in final, ar reusi poate sa afle ceva despre sine, legat
de relatiile cu alte femei. Probabil ca daca ar fi mers la un barbat terapeut, ar fi reusit sa afle aceleasi
lucruri dar intr-un ritm mai lent si mai putin neplacut.

In ce masura credeti ca psihoterapeutul ar trebui sa si asume responsabilitatea de a influenta?

Chestiunea responsabilitatii de a influenta e destul de complicata. Chiar daca in mod declarativ nici un
bun terapeut nu va da vreodata sfaturi - desi, din pacate, mai aud povesti de genul "mi-a zis terapeutul
sa il parasesc" sau "mi-a zis sa ma implic mai mult in relatie" - totusi nu se poate nega ca exista o
anumita influenta, intr-o directie sau alta, pe care terapeutul o exercita. Avand, pe de o parte, anumite
cunostinte teoretice, iar pe de alta parte, experienta accesului in zonele intime ale multor oameni, NU
AI CUM sa nu iti faci o parere despre ce e bine si ce nu. Un exemplu banal: vine la terapeut o femeie
abuzata fizic, sexual si verbal de sotul alcoolic si fara ocupatie, cu intentia de a deveni, cu ajutorul
psihoterapiei, o sotie mai buna, mai capabila de a “ghici” dorintele sotuluiAceasta clienta doreste ca
terapeutul sa o invete cum sa ii faca mai bine pe plac sotului, considerand ca in felul acesta, sotul o va
iubi in loc sa o bata. Chiar daca terapeutului ii vine sa spuna "Femeie, nu iti dai seama ca ce vrei tu nu
are nici un sens? Nu iti dai seama ca indiferent ce vei face, sotul te va abuza in continuare? Ce imi ceri
e o prostie! Trebuie sa il parasesti inainte ca acesta sa te omoare!" terapeutul nu are dreptul sa spuna
asa ceva. El nu poate hotari in locul clientului ce e bine si ce e rau pentru clientul respectiv. Si totusi,
STIE ce e bine si ce e rau. Dar nu poate sa impuna altuia ceea ce crede el/ea. Trebuie sa ajute clientul
sa descopere singur ce e bine si ce e rau. Va influenta un terapeut conversatia in directia emanciparii
femeii din exemplul de mai sus in loc sa o invete "cum sa fie o sotie mai buna"? Fara doar si poate!
Inseamna asumarea unei responsabilitati? Cu siguranta! Meseria asta nu se poate practica fara
asumarea unor responsabilitati, fara constientizarea faptului ca terapeutul poate influenta in bine sau in
rau viata unor oameni care vin la el intr-o stare de vulnerabilitate. E o responsabilitate, asa este.

Mi se pare ca terapeutul meu imi face ochi dulci. Ce-ar trebui sa fac?

Nu e ceva neobisnuit ca un client, aflat in terapie cu un terapeut de sex opus, sa simta o atractie
sexuala pentru terapeutul sau. Dumneavoastra insa spuneti ca terapeutul este cel care pare a fi atras de
dumneavoastra. Sunt cateva posibilitati aici. Pe de o parte, se poate ca intradevar terapeutul sa flirteaze
cu dumneavoastra. Terapeutii sunt – contrat opiniei generale – fiinte umane care reactioneaza la o
multime de aspecte legate de clientii lor dar, spre deosebire de ceilalti, sunt instruiti sa inteleaga aceste
reactii (numite contratransfer) si sa se foloseasca de ceea ce simt pentru a pune un diagnostic si a
facilita tratamentul. Terapeutul dumneavoastra, in functie de nivelul de instructie pe care il are, poate
sa fie sau nu constient de reactiile sale catre dumneavoastra, daca intradevar asta este ceea ce se
intampla. Pe de alta parte, este posibil ca dumneavoastra sa aduceti in terapie o nevoie inconstienta,
emotionala, de admiratie (iar asta se cheama transfer). Uneori clientii rezista terapiei sau procesului de
intelegere a propriilor emotii si probleme transformand sesiuna de psihoterapie intr-o scena de
„seductie”. Acest lucru ii ajuta sa isi tina emotiile ingropate, acoperite, si sa le evite, practic. Oricare ar
fi cazul, sugestia mea este sa discutati aceasta chestiune cu psihoterapeutul dumneavoastra si sa vedeti
daca va va ajuta sa intelegeti altfel ceea ce se intampla. Daca nu reusiti sa rezolvati impreuna aceast
aspect al psihoterapiei dumneavoastra si tensiunea sexuala continua sa fie o problema, atunci ar fi mai
bine sa mergeti la un alt terapeut. Nu in ultima instanta, daca avansurile sexuale ale terapeutului
dumneavoastra sunt fara echivoc, puteti - si chiar va sfatuiesc sa faceti acest lucru - sa depuneti o
plangere.

Care e diferenta dintre psihoterapie si psihanaliza?

Desi psihanaliza a fost considerata prima forma stiintifica si moderna de psihoterapie, astazi
psihanaliza s-a desprins de corpul psihoterapiilor, fiind considerata o forma avansata de dezvoltare
personala. Desi pot profita de pe urma psihanalizei si oameni cu "defecte" caracteriale, cei mai multi
dintre cei care intra astazi in psihanaliza sunt studenti sau medici care, pe de o parte, vor sa se
cunoasca mai bine si sa se dezvolta mai plenar, iar pe de alta parte, sunt obligati sa faca acest lucru de
conditiile impuse de catre legislatie si criteriile diferitelor asociatii celor care doresc sa devina la
randul lor psihoterapeuti sau psihanalisti.

Ca sa folosesc o metafora sper eu relevanta, daca ai probleme cu masina personala, o duci la un atelier
oarecare de mecanica auto sa afli unde e defectul si sa il remediezi. Daca insa vrei sa participi cu
masina la curse profesioniste de viteza sau anduranta, o duci la un centru special de inspectie tehnica,
chiar daca nu are nimic evident in neregula, pentru a o verifica si eventual a-i face niste ajustari fine.
Atelierul oarecare este psihoterapia, iar centrul special este psihanaliza.

Alte diferente:
- unele forme de psihoterapie au niste obiective destul de precise, de obicei limitate la eliminarea unor
simptome sau rezolvarea unor probleme, pe cand in psihanaliza, nu exista astfel de obiective clare;
atunci cand exista totusi niste obiective, ele sunt de regula implicite, neverbalizate si adesea foarte vag
conceptualizate (de genul “vreau sa fiumai multumit de viata mea”);
- psihoterapia se intnde pe o perioada mai scurta de timp decat psihanaliza;
- psihoterapia presupune o participare mai activa din partea psihoterapeutului, pe cand in psihanaliza,
psihanalistul isi reduce la minimum interventiile;
- in unele forme de psihoterapie exista o oarecare directionare a topicului discutiei de catre
psihoterapeut, in timp ce in psihanaliza clientul are libertatea absoluta de a vorbi despre orice;
- psihoterapia presupune o pozitionare a celor doi protagonisti fata in fata, pe cand in psihanaliza,
clientul sau analizantul se intinde pe o canapea, neavand posibilitatea de a privi psihanalistul;
- psihanaliza poate fi mult mai frustranta decat psihoterapia, obligand clientul sa “fiarba in suc
propriu” (cred ca lui Freud nu i-ar fi placut exprimarea asta).

De ce dureaza psihanaliza atat de mult?

Psihanaliza inseamna autocunoastere. Iar a te cunoaste pe tine e in esenta un proces de durata.

In primul rand pentru ca fiecare dintre noi suntem de o complexitate pe care nici o alta fiinta
(si poate nici un alt lucru sau obiect cunoscut) nu a atins-o. Suntem extraordinar de complicati, asta-i
adevarul. Fiecare dintre noi a spus la un moment dat “eu sunt asa”, crezand ca stie cine este, si totusi,
cel putin odata, am fost altfel – ceea ce dovedeste ca e foarte greu de spus ceva in mod definitiv despre
noi insine si ca in permanenta exista aspecte ale vietii noastre psihice care nu ne sunt pe deplin
cunoscute.

In al doilea rand, pentru ca noi suntem mai mult decat ceea ce stim in mod constient despre noi.
Suntem si constient, si inconstient. Nu e usor lucru sa iti cunosti toate aspectele constiente, cu atat mai
greu e sa iti cunosti inconstientul. Nu intamplator anumite emotii, ganduri, dorinte, fantasme, instincte,
etc. sunt tinute in inconstient; de aceea, atunci cand noi scormonim inconstientul, in incercarea de a
scoate la lumina cat mai multe din continuturile sale, noi facem asta oarecum impotriva a ceva natural.
Psihanaliza si procesul de autocunoastere, inclusiv a inconstientului nostru, innoata, s-ar putea spune,
contra curentului. De aceea psihanaliza presupune depasirea unor rezistente si frane naturale pe care
orice om le pune in calea accesului spre zonele sale cele mai ascunse – si asta nu se poate face de pe o
zi pe alta.

Psihanalistul meu rareori spune cate ceva. De ce?

Am intalnit oameni care mi-au spus: “am fost la psihoterapeutul cutare, nu mi-a placut, nu zicea nimic
sau aproape nimic.” Foarte probabil ca psihoterapeutul respectiv era si psihanalist si nu a inteles ca
respectivul client nu isi dorea o psihanaliza sau o terapie de durata. Un psihanalist va vorbi intradevar
foarte putin intr-o psihanaliza – si asta pentru ca asa o cere tehnica psihanalitica, bazata pe teoria
conform careia trebuie sa lasi omul sa se exprime liber, sa nu ii dai imediat satisfactie pentru ca in felul
acesta ii intaresti nevoile infantile de securitate si indrumare, pentru ca frustrandu-l nitel prin tacerea ta
il obligi sa iti arate, dincolo de cuvinte, cum reactioneaza la frustrare si ce sens da unei situatii ambigui
(si sunt sigur ca mai sunt si alte motive necunoscute mie). Pe de alta parte, o astfel de tehnica ar trebui
folosita, dupa parerea mea, numai cu clienti care isi doresc fie o psihanaliza, fie o terapie mai de
durata, avand ca obiectiv o cunoastere de sine mai aprofundata. Cu cei care vin in criza la
psihoterapeut, pentru rezolvarea rapida a unei situatii acute, o astfel de abordare este total
contraindicata.

Ce inseamna o analiza personala reusita?

Întrucât nu sunt psihanalist, raspunsul meu este probabil incomplet. Ce are de oferit psihanaliza? Pe
langa cele mentionate pe site la pagina “Obiective”, as mai adauga faptul ca o persoana trecuta printr-o
psihanaliza:

• are un comportament si o stare psihica interioara mult omogene si mai constante, în sensul unei
diminuari a acelor comportamente, trairi, dorinte si nevoi contradictorii sau schimbatoare de la o zi la
alta sau de la o situatie la alta. Poate ti s-a intamplat si tie sa îti doreste ceva într-o zi iar peste un timp
sa îti doresti cu totul altceva si sa te miri cum de in trecut îti doreai ceva ce ulterior nu îti mai spunea
nimic. Sau sa te comporti într-un anume fel numai pentru a ti se spune ca “nu ai fost tu”. Cu alte
cuvinte, devine mai unitar.

• e mai constient de sine, astfel încât alegerile sale sunt mai libere de determinanti inconstienti. Cu alte
cuvinte, atunci când face o alegere (de la cele minore, zilnice, la cele cu impact pe durata intregii vieti)
stie de ce face acea alegere, nu îsi fura singur caciula. De exemplu, devenim mai constienti de
adevaratele motive pentru care ne alegem un anumit partener sau o anumita cariera. Ca o consecinta,
devine mai putin tentat sa dea vina pe ceilalti (în special, pe familia din care provine), soarta, destin,
astre, Dumnezeu etc. Cu alte cuvinte, devine mai responsabil.

• nu mai e atât de preocupat sa îsi implineasca neimplinirile din trecut, sa isi indrepte greselile din
trecut si în general, sa faca sau sa obtina anumite reparatii si compensatii legate de trecutul sau,
putandu-se concentra mai mult pe prezent si viitor. Cu alte cuvinte, devine mai liber în raport cu
propriul trecutul.

• e mai putin afectat de ceea ce se întâmpla în jurul sau – nu mai tine neaparat ca un om sa se poarte
într-un fel anume, ca o anumita situatie sa evolueze într-un anume sens etc. Poate sa ia oameniii si
lucrurile, la modul cel mai general, asa cum sunt. Si asta îi da un anumit sentiment de libertate, derivat
din faptul ca starea sa sufleteasca nu mai este la cheremul evenimentelor sau oamenilor din jurul meu.
Cu alte cuvinte, devine mai liber în raport cu anumite evenimente, persoane si situatii din prezent.

• e mai capabil de a experimenta o gama mai larga de emotii si sentimente, e a se increde în ceea ce
simte si de a “întelege” mai bine si mai nuantat ceea ce simt ceilalti, stabilind cu acestia relatii mai
autentice si mai consistente. Cu alte cuvinte, devine mai capabil de a simti si, în acelasi timp, de a
accepta ceea simte.

• capata o perspectiva “istorica” mai adecvata asupra propriei evolutii, intelegand mai bine de ce a
facut anumite alegeri la un moment dat, de ce a evoluat asa cum a facut-o, de ce nu a putut altfel, etc.
Perspectiva asta are legatura cu ideea de meaning , ne ajuta sa ne privim viata per ansamblu si sa îi
atribuim un sens, în functie de punctul de plecare, de obstacolele intalnite si de destinatia actuala. Cu
alte cuvinte, devine mai capabil de a da un sens propriei sale vieti.

Eu si sotul meu am vrea sa facem psihoterapie individuala cu acelasi psihoterapeut.

E bine?

Nu. Ori mergeti la doi psihoterapeuti, fiecare cu terapeutul sau, ori mergeti impreuna la acelasi
terapeut, in cadrul aceleeasi sedinte, si faceti ceea ce se cheama o terapie de cuplu. Nu e bine ca un
terapeut sa se vada cu ambii parteneri in terapii separate, intrucat apar anumite dificultati in terapie. Cu
atat mai mult nu e bine ca, dupa ce terapeutul a facut terapie cu unul dintre parteneri, sa se vada apoi
cu amandoi odata.

Psihoterapia poate fi de ajutor in depresie?

Da. Dar inainte de a spune mai multe, trebuie sa intelegem de care depresie vorbim. Depresia poate fi
atat o stare cuprinsa in registrul normalitatii – cu totii ne deprimam dupa o saptamana epuizanta sau
dupa o pierdere, un esec, un deces – dupa cum depresia poate fi, la cealalta extrema, o boala grava
numita tulburare depresiva majora sau psihoza maniaco-depresiva (PMD, daca episoadele depresive
alterneaza cu cele maniacale), care necesita internare obligatorie in spital si tratament medicamentos.
Binenteles, intre cele doua extreme exista o varietate de stari intermediare, cele mai multe subsumate
unei conditii numita distimie (ceea ce pe vremuri se numea nevroza depresiva).

Daca depresia de epuizare sau de pierdere nu necesita neaparat un tratament, distimia si tulburarea
depresiva au indicatii de tratament, dupa cum urmeaza:

1) Pentru tratamentul distimiei exista trei optiuni terapeutice (la alegerea pacientului): a) medicatia
antidepresiva; b) psihoterapia; c) medicatie antidepresiva si psihoterapie.

2) Pentru tratamentul tulburarii depresive sau PMD exista o singura optiune: numai tratament
medicamentos antidepresiv in faza initiala, urmand ca dupa ameliorarea depresiei acute, medicatia sa
fie completata de interventiile psihoterapeutice in scopul consolidarii refacerii si prevenirii recaderilor.

Sa revenim la psihoterapia in depresie. Exista mai multe tipuri de psihoterapii folosite in tratamentul
depresiei.

Psihoterapia cognitiva. Pentru cei cu depresie majora moderata, terapia cognitiva poate ajuta, uneori
chiar mai bine decat medicamentele, desi nu exista studii elocvente in acest sens. In general presupune
6-8 sedinte, in aproximativ 10 saptamani, dar binenteles ca se pot prelungi daca e cazul. Terapia
cognitiva se bazeaza pe ideea ca daca un om se gandeste la ce e mai rau, atunci se va simti deprimat.
Mai general spus, terapia cognitiva pleaca de la presupunrea ca modul in care gandim determina
modul in care ne simtim. Uneori oamenii au tendinta sa se vada pe sine si lumea din jur in culori
sumbre si sa se gandeasca tot timpul la ce e mai rau fara ca macar sa realizeze ca fac asta. Asadar,
gandim rau, ne simtim rau. Gandim bine, ne simtim bine. Scopul terapiei cognitive este acela de a
schimba un mod prea pesimist de a gandi, inlocuindu-l cu unul mai pozitiv.

Psihoterapia cognitiv-comportamentala. In plus fara de terapia cognitiva, psihoterapia cognitiv-

comportamentala poate ajuta un om nu numai sa isi schimbe modul de a gandi, dar si comportamentul.
Si asta pentru ca si comportamentul ar putea contribui, conform acestei teorii, la initierea sau
mentinerea unei depresii. Mai precis, comportamentalistii cred ca daca un om s-a obisnuit sa se
comporte intr-un anumit mod, chiar daca acel comportament nu ii aduce nimic bun si il poate
nemultumi sau chiar deprima, acea persoana va persista sa se comporte in acel mod, pana cand va
deveni complet deprimat. Terapia incearca sa identifice si sa schimbe acele modalitati de
comportament care nu fac decat sa ne deprime.
Psihoterapia interpersonala. Aceasta terapie pleaca de la alte presupuneri: 1) ca depresia se
datoreaza unor dificultati in planul relatiilor cu cei apropiati; 2) ca aceste dificultati isi au originea in
relatii nu tocmai functionale si armonioase din copilarie. Programul dureaza in medie 12-16 saptamani
si are ca scop imbunatatirea relatiilor cu cei apropiati si, in general, dobandirea unor abilitati de
comunicare si interactiune sociala.

Psihoterapia psihanalitica. Abordarea psihanalitica se bazeaza pe teoriile psihanalitice despre

depresie. Terapia psihanalitica, spre deosebire de toate celelalte terapii prezentate anterior, nu se
limiteaza ca scop la inlaturarea depresiei, ci isi propune sa produca o modificare mai profunda la
nivelul personalitatii sau caracterului pacientului cu scopul de a-l ajuta sa devina o persoana mai
echilibrata, mai adaptata, mai functionala in plan personal si social. In acest sens, psihoterapia
psihanalitica incearca sa imbuntatesca increderea interpersonala, gradul de toleranta la frustrare si
incertitudine, capacitatea de a accepta pierderile, satisfactia legata de intimitate si, in general,
capacitatea de a trai o gama larga de emotii. Acest tip de terapie dureaza cel putin 6 luni, cel mai
adesea un an sau doi si uneori chiar mai multi.

Psihoterapia poate fi de ajutor in atacuri de panica?

Da, atacurile de panica sunt una din multele indicatii ale psihoterapiei. Si asta pentru ca, desi atacurile
de panica par a avea legatura cu disfunctionalitatea neurofiziologica a unei zone din creier, numita
locus ceruleus, debutul atacurilor de panica este legat de factori psihologici. Pacientii cu atacuri de
panica au o mai mare incidenta a unor evenimente de viata stresante (decese sau divort in familie,
relatii suboptimale in familia de provenienta, esecuri profesionale, boli, situatii socio-economice
dificile si, in special, pierderi de orice fel etc.) comparativ cu alti oameni. In general, cei cu atacuri de
panica sunt mult mai afectati de aparitia unor evenimente stresante in viata lor, se consuma mai mult,
se simt mai incapabili de a face fata. De aceea, psihoterapia poate ajuta.

Personal, consider ca atacurile de panica sunt expresia acumularii unor nemultumiri sau suferinte
interioare nerecunoscute, neacceptate si neexprimate. In general, se pune pret pe o anumita duritate in
fata greutatilor vietii si cei mai multi oameni imping cat mai adanc in sufletul lor ceea ce ii
nemultumeste sau ii face sa se simta slabi, vulnerabili, incapabili sau nedemni de respectul lor si a
celorlalti. Incet, in timp, reusesc sa acumuleze in ei atata durere, atata suferinta si nemultumire incat, la
un moment dat, „ajutati“ poate si de un ultim esec, rebufnesc. Sau, mai exact, sufletul lor se revolta de
prea multele poveri pe care trebuie sa le indure.
Atacul de panica este modalitatea sau semnalul prin care sufletul nostru ne spune „Ajunge!
M-am saturat sa ma tot ignori! Trebuie sa ai mai multa grija de mine, sa afli ce vreau si ce nu mai
vreau!“. De aceea, pana la urma, nu atacul de panica este problema, ci suferinta interioara pe care o
semnalizeaza si care sta in spatele acestuia. Ma rog, poate explicatia asta suna cam romantic, dar am
constatat ca pentru multi oameni are sens.

De retinut insa, ca cel mai bun tratament al atacurilor de panica este o combinatie de psihoterapie si
medicatie, desi multi dintre cei cu atacuri de panica refuza medicatia, pe motiv ca „nu sunt nebun“ sau
o intrerup repede tratamentul medicamentos datorita efectelor secundare neplacute care apar la
inceputul tratamentului (greata, varsaturi, diaree, ameteli).
Ce spun insa principalele teorii despre atacurile de panica?

Teoria psihanalitica. Una din cele mai frecvente concluzii prinvind trecutul celor cu atacuri de panica
este aceea ca multi dintre ei au suferit pierderea prin deces sau divort a unuia dintre parinti, in special a
mamei. O alta trasatura comuna a celor cu atacuri de panica, pe langa frecventa crescuta a pierderilor,
este perceptia parintilor ca fiind critici, amenintatori, temperamentali si imprevizibili, exigenti sau in
control. Alte cercetari au aratat ca cei cu atacuri de panica au o dificultate sporita in copilarie de a se
imprieteni cu alti copii, nu se simt sprijiniti de parinti si au adesea sentimentul de a fi prinsi intr-o
capcana. De aceea, acesti oameni au o sensibilitate sporita in legatura cu separarea si atasamentul, pe
care le percept adesea ca excluzandu-se reciproc. Teama ca si-ar putea pierde liberatea alterneaza cu
teama pierderii sigurantei pe care o relatie le-o da. De aceea, ei vor incerca sa evite pe cat posibil atat
separarea cat si atasamentul prea puternic, ceea ce ii va obliga la un comportament relational destul de
ingust ca repertoriu. Nivelul extrem de panica constatat in acesti pacienti pare a fi explicat de
amenintarile pe care ei le percept la adresa atasamentului lor. In cazul femeilor, este posibil ca in unele
cazuri, explicatia atacurilor de panica sa fie legata de abuzul fizic si sexual din copilarie, care pare a
avea o incidenta mai mare in cazul acestor pacienti comparativ cu alte femei, cu tulburari de anxietate
dar fara tulburari de panica. Si asta pentru ca abuzul sexual interfera cu atasamentul fata de parinti,
ceea ce explica faptul ca femeile abuzate au dificultati in a se simti in siguranta in relatii intime si au
grad scazut de incredere, in general.

Intr-o psihoterapie psihodinamica (psihanalitica), dificultatile pacientului in plan relational devin

evidente in transfer (vezi psihanaliza pentru mai multe explicatii asupra notiunii de „transfer“). Cele
mai evidente sunt conflictele centrate in jurul ideiilor de separare, independente si furie. Terapeutul
trebuie sa exploreze in amanunt temerile pacientului legate de posibilitatea de a deveni prea dependent
de terapeut, dupa cum, tot asa, teama de pierderea terapeutului, in timpul vacantelor si concediilor,
poate fi destul de proeminenta. Unii dintre pacienti au fantezii legate de o furie de necontrolat, sau
chiar o furie ucigasa, legata fie de modalitatea in care proprii parinti exprimau furia, fie de reactia
parintilor atunci cand pacientii, copii fiind, isi exprimau sentimentele de furie. Examinarea
mecanismelor de aparare implicate in evitarea furiei este potential utila. Unul dintre aceste mecanisme
este somatizarea, adica concentrarea asupra unor probleme legate de functionarea corpului, cuscopul
evitari confruntarii cu problemele psihologice. Un alt mecanism este externalizarea, problemele sunt
atribuite altei persoane, care trateaza inadecvat pacientul. Toate aceste mecanisme, ca si modalitatea de
relationare a pacientului cu terapeutul si cu alte persoane semnificative din viata sa trebuie analize,
astfel incat, in cele din urma, pacientul sa devina mai putin anxios in plan relational.

(din „Psychodynamic Psychiatry in Clinical Practice“, editia a treia, de Glen O. Gabbard, 2000)

Terapia cognitiv-comportamentala. Terapiile cognitiva si comportamentala sunt tratamente eficiente

pentru atacurile de panica. Diverse rapoarte au concluzionat ca aceste terapii sunt superioare
tratamentului medicamentos; alte rapoarte au tras concluziile contrare. Mai multe studii au descoperit
insa ca tratamentul medicamentos combinat cu aceste psihoterapii dau cele mai bune rezultate,
comparati cu oricare dintre cele doua tipuri de tratament luat separat.
De asemenea, studiile au aratat ca psihoterapiile cognitiv-comportamentala sunt eficiente nu numai in
eliminarea atacurilor acute, ci si in prevenirea reaparitiei acestora.
Terapia cognitiva. Doua din zonele de interes majore pentru terapia cognitiva a atacurilor de panica o
reprezinta educarea pacientului in legatura cu atacurile de panica (in ce constau, cum apar, care sunt
primele semne, cat dureaza, faptul ca nu sunt amenintatoare la adresa vietii etc.) si ideile false pe care
pacientii le au adesea despre atacurile de panica (ca le-ar putea fi fatale, ca i-ar putea inebuni etc.).
Aceste instructiuni au scopul de a corecta ideile false ale pacientului, care tinde sa interpreteze gresit
orice mica senzatie corporala ca pe un semn ca un atac de panica este pe cale sa se produca si odata cu
el, moartea pacientului.

Tehnici de relaxare. Pacientii invata diverse tehnici de relaxare care ii ajuta sa capete un oarecare
sentiment de control asupra a ceea ce li se intampla, scazandu-le nivelul de anxietate si ajutandu-i sa
treaca mai usor peste un atac de panica.

Antrenamentul respirator. S-a observat ca hiperventilarea (atunci cand cineva inspira si expira aer mai
repede si mai mult decat in mod normal) care apare in atacurile de panica este reaspunzatore de
aparitia unor simptome precum ameteala si senzatie de lesin, in timpul atacului de panica. Aceste
senzatii accentueaza si mai mult teama pacientului ca ceva grav se intampla sau se va intampla cu el.
De aceea, o metoda de a controla atacurile de panica este aceea de a invata pacientii sa isi controleze
respiratia in timpul atacurilor de panica astfel incat sa nu mai hiperventileze.

Expunerea in vivo. Inseamna expunerea pacientului la stimulii asociati cu aparitia atacului de panica.
Multi dintre cei care au suferit cateva atacuri de panica au devenit hipervigilenti in legatura cu corpul
lor si ori de cate ori observa vreunul din semnele asociate cu atacul de panica, se sperie, ceea ce
precipita instalarea totala a atacului de panica. De exemplu, pentru ca in timpul unui atac de panica
inima bate foarte repede si mai tare decat de obicei, este suficient ca pacientul respectiv sa urce cateva
scari sau sa faca un anumit efort pentru ca, simtind cum ii bate inima, pacientul sa creada ca e pe cale
de a face un atac de panica. Gandul acesta il sperie, inimia incepe sa bata si mai tare, pacientul se
sperie si mai mult si in final chiar face atacul de panica, desi initial nu era vorba decat de un efort fizic
insotit de o activitate cardiaca crescuta in mod fiziologic. Expunerea in vivo inseamna obisnuirea
pacientului cu astfel de senzatii interne, ale corpului, pe care sa nu le mai interpreteze, in mod eronat,
ca semne prevestitoare ale unui atac de panica.

Psihoterapia poate fi de ajutor in schizofrenie?

Cu siguranta. De retinut insa ca psihoterapia NU vindeca schizofrenia. Uneori medicamentele reusesc

acest lucru, dar psihoterapia singura niciodata. Tratamentul medicamentos este cel mai important
tratament al schizofreniei, iar psihoterapia vine ca un tratament adjuvant, care imbunatateste
rezultatele terapiei medicamentoase.

Terapia comportamentala. Planul terapeutic pentru schizofrenie trebuie sa tina cont atat de abilitatile
cat si de deficientele pacientului. Tehnicile comportamentale se bazeaza pe folosirea unor recompense
si invatarea de abilitati sociale, menite a imbuntati comportamentul social, auto-suficienta, abilitatile
practice si comunicarea interpersonala. Comportamentele adaptative sunt incurajate folosind laude sau
recompense pe care pacientii le considera dezirabile. In felul acesta, frecventa comportamentelor
deviante – cum ar fi vorbitul tare, vorbitul de unul singur in public sau adoptarea unor pozitii corporale
ciudate – poate fi redusa.
Psihoterapia individuala. Cele mai bune studii asupra eficientei psihoterapiei in tratamentul
schizofreniei au aratat ca psihoterapia este de ajutor si contribuie la imbunatatirea efectelor pozitive
ale terapiei medicamentoase. Tipurile de terapii luate in analiza de catre studiile respective au fost
terapia suportiva si terapie orientata catre insight (intelegere de sine).
Indiferent de tipul de psihoterapie, deosebit de important este ca pacientul sa simta ca relatia cu
terapeutul este una pe care se poate baza, care il face sa se simta in siguranta. Psihoterapeutul trebuie
sa procedeze in asa fel in cat pacientul cu schizofrenie sa capete incredere in el, sa simte ca
psihoterapeutul chiar vrea sa il inteleaga si va face tot posibilul pentru a reusi acest lucru. Terapeutul
trebuie sa transmita un sentiment de incredere in potentialul uman al pacientului cu schizofrenie,
indiferent cat de ciudat, ostil, bizar sau perturbal poate fi pacientul la un moment dat. Psihoterapia cu
un pacient schizofren ar trebui desfasurata pe durata a catorva decenii, si nu doar a catorva luni sau
ani.

Psihoterapia de grup. Terapia de grup pentru pacientii cu schizofrenie este orientata catre aspectele
pragmatice ale vietii, cum ar fi ingrijirea corporala, auto-intretinerea, relatiile cu ceilalti. Grupurile pot
avea diverse orientari teoretice, comportamentale, psihodinamice sau suportive. Grupurile terapeutice
sunt foarte utile in reducerea izolarii sociale, in crearea unui sentiment de coeziune cu membrii
grupului precum si ca mediu in care pacientii cu schizofrenie pot supune testului realitatii multe dintre
ideile lor delirante. Grupurile suportive par a fi mai benefice decat cele interpretative (adica cele ale
carui scop este cresterea intelegerii de sine).

Psihoterapii de orientare familiala. Astfel de terapii sunt utile in tratamentul schizofreniei si in

managementul general al pacientului cu schizofrenie. Pentru ca adeseori pacientii sunt externati din
spital intr-o stare doar partial remisa, familia in mijlocul careia pacientul se reintoarce poate beneficia
de o scurta dar intensa terapie. Aceasta trebuie sa se concentreze asupra situatiei imediate si trebuie sa
includa identificarea si evitarea situatiilor potential problematice. Atunci cand problemele apar in
cadrul familiei reunit cu pacientul schizofren, terapia trebuie sa se concentreze asupra rezolutiei rapide
a conflictului. Ulterior perioadei post-externare, un subiect important de abordat in terapia cu familia
pacientului este procesul de recuperare, in special aspecte legate de durata acestuia si de posibila sa
evolutie. Adesea, membrii familiei, bine intentionati, incurajeaza pacientul cu schizofrenie sa isi reia
activitatile curente mult prea devreme. O asemenea perspectiva optimista isi are originea atat in
necunoasterea naturii acestei boli cat si in faptul ca multe familii nu pot accepta faptul ca schizofrenia
este o boala grava. Psihoterapeutul trebuie sa ajute familia si psihoterapeutul sa inteleaga gravitatea
bolii, fara insa a-i descuraja.

Psihoterapia poate fi de ajutor in tulburari sexuale?

Inainte de a spune cateva cuvinte despre rolul si folosul psihoterapiei in tulburarile sau disfunctiile
sexuale, sa vedem mai intai care sunt acestea. Tulburarile sexuale se clasifica astfel:
- tulburari ale dorintei sexuale (cu doua subtipuri: scaderea dorintei sexuale si aversiune sexuala);
- tulburari ale excitatiei sexuale (cu doua subtipuri: tulburarea de excitatie sexuala feminina si
disfunctia erectila);
- tulburari orgasmice (tulburarea orgasmica feminina si masculina, ejacularea precoce);
- tulburari sexuale dureroase (dispareunia, vaginismul)

Dupa cum veti vedea mai jos, nu numai ca psihoterapia poate fi de ajutor in tulburarile sexuale, dar
exista chiar o diversitate de metode inventate de-a lungul timpului pentru depasirea acestui tip de
probleme.

Psihoterapia individuala. Teoria psihodinamica clasica, dezvoltata de Freud si urmasii sai, sustine
faptul ca inadecvarea sexuala isi are radacinile in conflicte intrapsihice ce dateaza din perioada
copilariei si ca tulburarea sexuala trebuie tratata ca facand parte dintr-o tulburare de dezvoltare
emotionala mai ampla. Tratamentul se concentreaza asupra explorarii conflictelor inconstiente,
motivatiei, fantasmelor si diferitelor dificultati interpersonale. Una dintre presupunerile acestui tip de
psihoterapie este aceea ca indepartarea conflictelor va permite impulsului sexual sa devina acceptabil
pentru inconstientul pacientului si astfel acesta va reusi sa gaseasca in mediu modalitati adecvate de
exprimare.

Terapia sexuala duala. Aceasta abordare a reprezentat un mare progres in tratamentul tulburarilor
sexuale si isi datoreaza existenta lui William Masters si Virginia Johnson. Baza teoretica a terapiei
sexuale duale consta in conceptul de unitate maritala ca obiect al terapiei.
Cu alte cuvinte, pleaca de la presupunerea ca tulburarea sexuala are o cauza legata de relatia dintre cei
doi parteneri si nu numai de persoana celui care sufera de tulburarea sexuala propriu-zisa. Nu se
accepta ideea ca doar unul dintre parteneri are „o problema“ si, din moment ce amandoi sufera
consecintele unei disfunctionalitati sexuale, amandoi trebuie sa intre in terapie. Mai pe romaneste
spus: amandoi sunt de vina, amandoi trebuie tratati!

Problema sexuala reflecta adesea existenta altor zone de dezechilibru sau neintelegere in relatia de
cuplu. De aceea, terapia se concentreaza asupra intregii relatii, luate ca intreg, acordand o atentie
sporita aspectelor sexuale. Sunt discutate aspectele psihologice si fiziologice ale functionarii sexuale,
terapeutul avand o atitudine educativa. Uneori terapeutul sugereaza cuplului sa faca anumite lucruri,
iar acestia trebuie sa incerce acasa ceea ce li s-a sugerat. Cel mai adesea, acest tip de terapie se face de
catre doi terapeuti, un barbat si o femeia, care discuta si clarifica diverse aspecte sexuale cu cei doi
pacienti. Scopul terapiei este acela de a stabili sau de a restabili comunicarea in cadrul cuplului. Viata
sexuala este considerata ca o functie naturala care infloreste in conditiile unei vieti casnice adecvate,
imbunatatirea comunicarii contribuind in mod semnificativ la aceasta. Tratamentul este de scurta
durata si se bazeaza pe o abordare comportamentala. Terapeutul incearca sa reflecte realitatea din
cadrul cuplului asa cum este ea, corectand asftel imaginea uneori deformata pe care cei doi o au asupra
relatiei lor. Uneori, aceasta noua perspectiva este suficienta pentru a intrerupe cercul vicios al unei
relationari defectuoase. De asemenea, se prescriu exercitii specifice pentru a-i ajuta pe cei doi cu
problema lor. Inadecvarea sexuala implica adesea lipsa de informatie sau informare gresita, precum si
teama de performanta. De aceea, pe durata terapiei, cuplurilor li se interzice orice activitate sexuala in
afara celei prescrise de terapeut. Exercitiile de inceput se concentreaza asupra cresterii sensibilitatii si
constientizarii senzatiilor de atingere, vaz, auz si miros. Initial, penetrarea intravaginala este interzisa,
cei doi parteneri trebuind sa invete sa ofere si sa primeasca placere corporala fara a apela insa la
placerea penetrarii. In acelasi timp, ei invata sa comunice non-verbal intr-un mod care sa ii satisfaca
reciproc si, de asemenea, foarte important, ei invata ca preludiul este cel putin la fel de important ca
actul sexual propriu-zis si orgasmul.

Hipnoterapia sau hipnoza. Hipnoterapeutii se concentreaza preponderent asupra simptomului care ii

deranjeaza cel mai mult pe cei doi. Folosirea cu succes a hipnozei permite pacientului sa recastige
controlul asupra simptomului care i-a afectat stima de sine si i-a perturbat echilibrul psihologic. Este
important ca, mai intai, sa se obtina cooperarea pacientului in cadrul catorva sedinte in care nu se
foloseste hipnoza. Aceste sedinte initiale sunt necesare pentru asigurarea unei bune relatii terapeut-
pacient, o anumita senzatie de confort fizic si psihic din partea pacientului, precum si pentru stabilirea
de comun acord a unor obiective terapeutice. Terapia se concentreaza asupra indepartarii simptomului
si modificarii atitudinii pacientului fata de simptom. Pacientul este invatat cateva mijloace alternative
de a face fata situatiilor care l-ar putea anxieta, in special cele legate de exprimarea sexualitatii.
Pacientii sunt deasemeni invatati cateva tehnici de relaxare pe care sa le foloseasca ei insisi inainte de
angajarea in activitati sexuale. Cu ajutorul acestor metode de scadere a anxietatii, raspunsurile
fiziologice la stimularea sexuala pot duce rapid la cresterea placerii sexuale. Impedimentele
psihologice responsabile de lipsa de lubricatie vaginala, lipsa erectiei si lipsa orgasmului sunt
indepartate de terapia prin hipnoza. De multe ori, hipnoza este folosita ca un adjuvant, ca o terapie
complementara terapiei individuale pentru accelerarea aparitiei rezultatelor.

Psihoterapia comportamentala. Terapeutii comportamentalisti pleaca de la presupunerea ca

disfunctia sexuala este un comportament dezadaptativ invatat. Terapeutul vede problema pacientului
ca o teama de interactiunea sexuala. Folosind tehnici traditionale in aceasta metoda, terapeutul
construieste o lista a situatiilor care il sperie pe pacient, de la situatia care il sperie cel mai putin la
situatia care il sperie cel mai mult. De exemplu, sarutul poate genera o teama de amplitudine mijlocie,
in timp de penetrarea vaginala poate induce o teama masiva.
Terapeutul invata apoi pacientul sa isi depaseasca teama, prin intermediul uneor tehnici de relaxare,
incepand de la situatiile cel mai putin stresante si pana la situatia cea mai stresanta. Tot in cadrul
terapiei comportamentale, pacientul invata sa exprime in mod deschis, fara teama, nevoile sale sexuale
fata de partenerul sau, precum si sa refuze cererile acestuia atunci cand le percepe ca fiind
nerezonabile. Adesea, acest tip de invatare insoteste terapia sexuala.

Terapia sexuala de influenta psihanalitica. Aceasta este considerata una din cele mai bune
modalitati de tratament si reprezinta o imbinare a terapiei sexuale cu psihoterapia psihanalitica. Acest
tip de terapie sexuala se intinde pe o perioada mai lunga de timp, procesul de invatare fiind mult mai
bine integrat cu viata de zi cu zi a pacientului. Adaugarea conceptualizarii psihanalitice permite
tratarea pacientilor cu disfunctii sexuale in contextul unei psihopatologii mai largi.
Psihoterapia poate fi de ajutor in manie?

Mai intai sa lamurim ce inseamna „manie“. In secolul 19 si in prima parte a secolului 20, termenul de
manie a insemnat ceea ce mai inseamna si astazi pentru unii oameni: si anume o preocupare excesiva
legata cu ceva, o obsesie, o „idee fixa“. Daca vrei sa stii cate ceva despre folosirea psihoterapiei in
obsesii, vezi urmatoarea intrebare.

De mai bine de 80 de ani insa, mania se refera la o stare grava, care adesea apare in alternanta cu
episoadele depresive. De aceea, boala se numeste psihoza maniaco-depresiva.
Starea sau episodul maniacal se caracterizeaza printr-o stare de buna dispozitie excesiva sau
iritabilitate, euforie alternand cu iritare sau furie, exaltare, dezinhibitie sexuala, vorbire excesiva sau
chiar incoerenta, mimica si gestica exagerate, lipsa puterii de concentrare, grandomanie, scaderea
nevoii de somn, trecerea rapida de la un proiect la altul, generozitate excesiva, usurinta si inadecvare
in initirea contactelor sociale, idei delirante (fara legatura cu realitatea), halucinatii etc.

Tratamentul episodului maniacal, ca de fapt al intregii psihoze maniaco-depresive, este in primul rand
unul medicamentos si presupune internarea intr-un spital de psihiatrie. Psihoterapia poate fi inceputa
spre sfarsitul perioadei de internare si continuata dupa externarea pacientului. Rolul psihoterapiei este
acela de completa efectele pozitive ale medicamentelor, de a ajuta pacientul sa inteleaga si sa accepte
ceea ce i s-a intamplat, de a-si reevalua planurile de viata si de a gasi o modalitate de trai cat se poate
de bine in conditiile unei boli adesea cronice, cu episoade care se repeta perioadic de-a lungul vietii.
Alte obiective ale psihoterapiei: reducerea energiei psihice si intoarcerea la nivele normale de
activitate, gandire, afectivitate; reducerea agitatiei, a impusivitatii si a vorbirii rapide si precipitate;
redobandirea unei bune judecati si evaluari a consecintelor comportamentului propriu precum si a unor
asteptari realiste; explorarea eventualelor sentimente de stima de sine scazuta, vinovatie, teama de
respingere, dependenta si abandon; obtinerea unei dispozitii adecvate, moderate si a unui
comportament controlat.

Foarte important, indiferent de tipul de psihoterapie, pacientul trebuie educat in legatura cu boala sa,
trebuie invatat sa recunoasca primele semne ale unui nou episod maniacal pentru a putea solicita cat
mai repede cu putinta ajutorul psihiatrului care l-a mai tratat. Tratamentul precoce ajuta foarte mult la
limitarea impactului si a duratei episodului maniacal.

Exista multe tipuri de psihoterapii. Poate chiar vreo 400. Dar principale sunt doar cateva. Are vreo
importanta care sunt acestea si prin ce se caracterizeaza fiecare? Pentru cei mai multi nu. Tot ceea ce
conteaza este ca terapia sa dea rezultate. Totusi, pentru cei care vor sa stie mai multe despre domeniul
fascinant al psihoterapiei, iata cateva repere.

Abordarea psihodinamica - se refera nu numai la psihoterapia psihanalitica, ci si la multe alte tipuri

de terapii de orientare psihodinamica, toate avand legaturi cu teoriile lui Sigmund Freud (1856-1939),
cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu poate afirma ca nu
este influentat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe scoli de psihoterapie, unele
infiintate de fosti colaboratori ai lui Freud care au simtit nevoia sa se distanteze de acesta: C.G. Jung
(psihoterapia analitica), Alfred Adler (psihoterapia individuala), Wilhelm Reich, Melanie Klein (scoala
relatiilor de obiect), D.W. Winnicott. Exista si unele abordari moderne care, desi nu se trag direct din
opera lui Freud, au fost masiv influentate de aceasta: analiza tranzactionala si Gestalt terapia.
Abordarea umanista - dezvoltata de un grup de psihologi americani, in anii '50.
Cel mai important a fost Carl Rogers (1902-1987), cel care a fondat terapia centrata pe persoana.
Ideile lui Rogers au avut o influenta larga in consilierea psihologica, in psihologie si in educatie. Multe
din abordarile moderne de consiliere si educatie se bazeaza pe teorii sale si pretind a fi centrate pe
persoana. Alte nume grele ale acestei abordari sunt Victor Frankl (logoterapia), Abraham Maslow,
Rollo May si Irvin Yalom (psihoterapia existentiala, versiunea americana).

Abordarea comportamentala - se bazeaza pe teoriile invatarii elaborate de rusul I.P. Pavlov (1849-
1946) si americanii J.B. Watson (1878-1958) si B.F. Skinner.
Terapia comportamentala a devenit populara in anii '70, dupa ce Wolpe a prelucrat teoriile
comportamentalistilor timpurii. Elemente ale teoriilor invatarii pot fi gasite in multe din abordarile
moderne ale consilierii psihologice si psihoterapiei, intrucat majoritatea psihologilor recunosc astazi
rolul unor procese de invatare in dezvoltarea umana.

Abordarea cognitiva - fondata de Aaron Beck si Albert Ellis, aceasta abordare subliniaza importanta
gandurilor in procesele mentale. Primul dintre ei a intemeiat terapia cognitiva, iar cel de-al doilea,
terapia rational-emotiva. Beck si Ellis au elaborat in mod separat abordari specifice, bazate pe analiza
gandirii, pentru a-i ajuta pe cei aflati insuferinta psihica sa se schimbe. Abordarea cognitiva este astazi,
impreuna cu abordarea comportamentala si formand impreuna terapia cognitiv-comportamentala, una
din cele mai populare, mai raspandite si mai apreciate terapii, datorita duratei scurte si eficientei in
inlaturarea simptomelor. Cuvinte cheie: ganduri irationale, ganduri automate, scheme, tema pentru
acasa, gandire pozitiva, gandire logica.

Abordarea interpersonala. Aspectele interpersonale (relatiile cu ceilalti, membri ai familiei, prieteni,

colegi etc.) sunt luate in considere de multe psihoterapii, inclusiv de cele psihodinamice sau umaniste,
dar exista o singura terapie interpersonala pura, care ignora orice alt aspect (cognitiv, comportamental,
psihodinamic) si se concentreaza exclusiv pe relatiile interpersonale curente (nu si trecute) si
constiente (nu si inconstiente).

Psihoterapiile se pot clasifica nu numai dupa orientarea teoretica pe care se bazeaza, ci si dupa
modalitatea de lucru. Astfel, exista:
• psihoterapia individuala, in care psihoterapeutul discuta cu un singur individ;
• psihoterapia de cuplu, in care psihoterapeutul face terapie cu un cuplu;
• psihoterapia de grup;
• psihoterapia de familia sau terapia familiala;
Fiecare dintre acestea se impart la randul lor in functie de scoala teoretica de provenienta (de exemplu,
terapie de grup psihanalitica, terapie de grup gestaltista etc.).

In legea 213 privind dreptul de libera practica al psihologilor din Romania, in capitolul "Conditii de
atestare, acreditare si certificare", sunt recunoscute urmatoarele tipuri de psihoterapii:
• Psihoterapii cognitiv-comportamentale (ex. psihoterapie rational-emotiva si comportamentala,
psihoterapie cognitiva, psihoterapie comportamentala etc.);
• Psihoterapii dinamice (ex. psihoterapia psihanalitica, psihoterapia analitica, terapii dinamice de
scurta durata etc.);
• Psihoterapii ericksoniene (ex. psihoterapie ericksoniana, hipnoza ericksoniana etc.);
 • Psihoterapii scurte (ex. terapia scurta focalizata pe solutie, orientarea pe competente si resurse,
abordarile constructivist-colaborative si narative, etc);
• Psihoterapii umanist-existentiale-experientiale, sistemice si transpersonale
(ex. gestalterapie, logoterapie, psihodrama, psihoterapie experientiala, analiza tranzactionala, etc.).

Modalitati de psihoterapie acreditate de Asociatia Europeana de Psihoterapie:

1) Abordare Multimodala
2) Analiza Existentiala
3) Analiza Psiho-organica
4) Analiza Tranzactionala
5) Biosinteza
6) Gestalt-terapie
7) Gestalt-terapie Integrativa
8) Hipnopsihoterapie
9) Logoterapie
10) Psihanaliza
11) Psihanaliza de Grup
12) Psihodrama
13) Psihologie Analitica (C.G.Jung)
14) Psihologie Individuala
15) Psihosinteza
16) Psihoterapie Bazata pe Teoria Gestalt
17) Psihoterapie Catatim-imaginativa
18) Psihoterapie Centrata pe Client
19) Psihoterapie Centrata pe Persoana
20) Psihoterapie Comunicationala
21) Psihoterapie de Grup
22) Psihoterapie Dinamica de Grup
23) Psihoterapie Integrativa
24) Psihoterapie Neuro-lingvistica
25) Psihoterapie Pozitiva
26) Psihoterapie Psihodinamica / Psihanalitica
27) Terapie Comportamentala
28) Terapie Corporala
29) Terapie Sistemica Familiala
30) Training Autogen

Nou: O introducere in istoria psihoterapiei in Romania, poate fi citita aici.

Psihoterapii » Psihoterapia psihanalitica

Principiile teoretice care stau la baza psihoterapiei psihanalitice sunt aceleasi ca si cele pe care se
fundamenteaza psihanaliza. Diferentele dintre psihoterapia psihanaltica si psihanaliza tin mai degraba
de aspectele tehnice, de rolul terapeutului, de durata si intensitatea procesului, de cadrul terapeutic etc.
Astfel, in psihoterapia psihanalitica:
 - frecventa sedintelor saptamanale este mai mica, 1 sau 2, in raport cu
psihanaliza (cel putin 3, de preferat 4 sau 5);
- terapeutul si pacientul stau fata in fata;
- asocierea libera nu mai este atat de importanta, aceasta tinzand sa fie
inlocuita de un dialog;
- nici transferul nu mai este atat de important, mai ales ca in terapia
psihanalitica transferul se produce mai greu, e mai superficial si mai
”contaminat” de perceptia realista a terapeutului decat in psihanaliza;
- terapeutul nu are o atitudine atat de neutra ca in psihanaliza, el
influentand uneori directia discursului clientului si prezentandu-se
pacientului ca un personaj mai empatic, mai suportiv decat un psihanalist;
-
discursul pacientului este mai degraba axat pe prezent si pe problemele
- acestuia decat pe trecut;
interpretarile psihoterapeutului sunt mai putin profunde decat in
- psihanaliza, facand referiri la chestiuni mai accesibile constientului sau
de data mai recenta;
terapia acorda o mai mare importanta eliminarii sau atenuarii unor
simptome, spre deosebire de psihanaliza care isi fixeaza ca principal
obiectiv restructurarea personalitatii si abia apoi, intr-un plan cu totul
secundar, eliminarea simptomelor.

In aceste conditii, nu e de mirare ca cei mai multi pacienti prefera terapia psihanalitica psihanalizei,
aceasta din urma ramanand tot mai mult optiunea preferata (si obligatorie) a celor care doresc sa
devina ei insisi psihoterapeuti de orientare psihanalitica sau psihanalisti.

Psihoterapii » Psihanaliza

Psihanaliza este creatia lui Sigmund Freud (1856 - 1939). Plecand de la teoriile sale asupra psihicului
uman, si mai ales asupra inconstientului acestuia, Freud a modificat si imbunatatit teoria psihanalitica
pe parcursul intregii sale vieti, existand importante si semnificative reconceptualizari, adaugiri si
precizari de-a lungul anilor, ceea ce obliga pe cei care ii studiaza indeaproape opera sa vorbeasca in
termeni de “psihanaliza de dinaintea anului ...” sau “psihanaliza de dupa anul...”. Dupa moartea lui
Freud, psihanaliza a cunoscut numeroase fragmentari in diverse scoli si curente, unele dintre ele
deviind destul de mult de la ideile de baza ale lui Freud.

In psihanaliza traditionala, pacientul vine de 4-5 ori pe saptamana la psihanalist, timp de cativa ani. Nu
exista nici un contact intre pacient si psihanalist in afara sedintelor programate. Acestea se desfasoara
cu pacientul intins pe o canapea si cu psihanalistul asezat in spatele pacientului. Pacientilor li se cere
doar sa asocieze liber, adica sa spuna orice le vine in minte si sa nu lase deoparte nici un gand,
indiferent de motivul pentru care ar putea fi tentati sa faca acest lucru. Deasemenea, pacientii sunt
incurajati sa isi povesteasca visele deoarece acestea, la fel ca si analiza actelor ratate, ofera importante
ocazii de intelegere a dinamicii inconstiente. Pacientilor li se atrage atentia in mod special sa nu
incerce sa elimine unele ganduri pe considerentul ca sunt irelevante sau prostesti sau ca analistul le-ar
putea dezaproba, pentru ca sunt asociate cu emotii neplacute sau pentru ca sunt despre psihanalist. De
multe ori, acestea sunt singurele instructiuni pe care pacientul le primeste.

Pe masura ce pacientul incepe sa asocieze liber, apar diverse dificultati sau rezistente care fac procesul
dificil. Pe masura ce aceste rezistente sunt observate de psihanalist, acesta va face diverse comentarii
asupra lor in efortul de a ajuta pacientul sa treaca peste ele si sa continue sa asocieze liber. Initial,
psihanalistul isi limiteaza interventiile la comentarea acestor rezistente si la ajutarea pacientului sa
spuna mai mult legat de subiectele pe care le abordeaza. De-a lungul psihanalizei, comentariile
psihanalistului raman legate de procesul analitic, fiind de obicei clarificari si interpretari. Toate
comentariile sunt menite a spori eficienta procesului psihanalitic. Psihanaliza se desfasoara intr-un
mod gradual, progresiv, in timpul careia anumite aspecte ale pacientului care erau inconstiente
anterior, devin constiente. Transferul este principala modalitate de intelegere a dinamicii inconstiente a
pacientului. Pentru a asigura cel mai adecvat context in care pacientul sa isi poate transfera cu usurinta
sentimentele asupra psihanalistului, acesta trebuie sa fie vazut ca fiind neutru. Acesta este motivul
pentru care analistul isi limiteaza cat se poate de mult interventiile la clarificari si interpretari legate de
procesul psihanalitic. In felul acesta, psihanalistul este capabil de a mentine o pozitie neutra, ramanand
in acelasi timp empatic si preocupat de pacientul sau.

Datorita frecventei si intensitatii sedintelor, folosirii canapelei si a procesului de asociere libera, ca si

mentinerii de catre analist a unei pozitii neutre, apare un transfer de o intensitate progresiva. Acest
transfer intens implica deplasarea sau transferul asupra analistului a unor sentimente si ganduri care au
fost, initial, legate de figuri importante din copilaria pacientului. Transferul implica nu numai ganduri
si sentimente, dar si apararile impotriva lor. Acest proces de readucere a trecutului in prezent face
trimitere nu numai la trecutul real al pacientului, ci si la cel imaginat. Trasaturile de personalitate
patologice si nepatologice ale pacientului, ca si simptomele sale, toate bazate pe conflicte intrapsihice,
sunt activate de procesul psihanalitic. Stabilirea si discutia despre transfer sunt esentiale pentru
producerea insight-ului (intelegere de sine) si aceasta este ceea ce diferentiaza in mod clar psihanaliza
de alte forme de psihoterapie.

Continuand sa se limiteze la a face clarificari si interpretari, psihanalistul incepe sa comenteze asupra

acelor aspecte ale transferului de care pacientul nu este constient, in special atunci cand acestea apar ca
rezistente in calea procesului analitic. Analistul face conexiuni intre ceea ce se intampla in transfer si
interactiunile curente ale pacientului cu cei apropiati precum si cu relatiile importante din trecut. In
felul acesta, analistul ajuta pacientul sa descopere aspecte anterior inconstiente ale sale. Pe masura ce
pacientul invata tot mai multe despre inconstientul sau, el devine capabil de a face unele schimbari
necesare, pozitive, in privinta personalitatii si vietii sale. Permanenta acestor schimbari ar putea fi
atribuita “schimbarilor structurale” survenite, adica schimbarilor aparute in aliniamentul si relatia
dintre id, ego si super ego. (Id este acea zona a psihicului care contine instinctele, dorintele interzise,
nevoile noastre primare. Ego este partea care asigura buna functionare in realitate, iar superego este
partea morala din noi, care contine principiile si regulile invatate de la parinti si din scoala, partea care
stabileste ce e bine si ce e rau.) Tot acest proces psihanalitic nu este unul fara obstacole, fiind mai
degraba caracterizat prin numeroase rezistente si o continua pendulare intre progres si regres, dar cu o
tendinta generala de avansare.

In prezent, exista numeroase exceptii de la aspectele psihanalizei clasice, acestea fiind intalnite ca
parte a unor scoli si curente contemporane, cum ar fi modelul relational, psihologia selfului,
constructivismul social, intersubiectivitatea si gandirea postmoderna. In acord cu aceste influente,
astazi se tinde catre conceperea psihanalizei ca un proces mult mai interactiv, mai interpersonal si mai
subiectiv, in care exista nu numai transfer din partea pacientului, ci si contratransfer din partea
psihanalistului. Psihanalistul nu mai este vazut ca fiind absolut neutru, iar contributia acestuia la
crearea transferului nu mai este ignorata. Chiar daca neutralitatea ramane un ideal pentru multi
psihanalisti (dar nu pentru toti), ea este unanim apreciata ca fiind aproape imposibil de obtinut.

Psihoterapii » Psihanaliza » Conceptul de inconstient la Freud

Freud considera, si de atunci exista un consens general in acest sens, ca cea mai mare descoperire a sa
este inconstientul. Referiri la inconstient au existat si anterior lui Freud – Leibnitz accepta
inconstientul ca realitate de hotar a constiintei, Kant vorbea de “reprezentari intunecate” iar Nietzsche
chiar il anticipeaza pe Freud vorbind despre inconstient ca despre un cuprins al continuturilor psihice
la care Eul constient nu are access. Insa meritul incontestabil al lui Freud este acela de a fi dat
conceptului, prin amploarea si complexitatea cu care i-a descris caracteristicile (structura, functii etc.),
locul si intelesul pe care psihologia il acorda astazi inconstientului, atat in teorie cat si in practica
terapeutica.

Freud a aratat ca psihismul nu este reductibil la constient si ca anumite “continuturi” devin accesibile
constiintei numai dupa ce sunt depasite anumite rezistente. Dorind sa lamureasca, la un moment dat,
intelesul acestui termen, Freud insusi a facut distinctia intre trei modalitati in care termenul de
inconstient a fost folosit in psihanaliza.

• In sensul cel mai larg, descriptiv , inconstient inseamna tot ceea ce nu este constient, adica tot ceea
ce nu este in clipa prezenta in campul constiintei. De exemplu, desi nu ne gandim tot timpul, in fiecare
secunda, in fiecare minut, la numarul nostru de telefon, totusi n-il putem aminti ori de cate ori avem
nevoie, pentru ca numarul de telefon este doar temporar in afara constiintei noastre si nu exista nici un
motiv pentru care acest numar sa nu poata fi amintit. Astfel de informatii care pot fi usor facute
constiente sunt localizate in ceea ce se numeste preconstient – acesta era de altfel si sensul in care
inconstientul a fost inteles de filosofi inaintea lui Freud.

• In contrast cu sensul pur descriptiv, mai exista un sens al inconstientului. La nivelul acestuia exista
memorii ale copilariei precoce, impulsuri si dorinte inacceptabile pentru ego-ul constient si care nu pot
fi rememorate indiferent de efortul depus. Asemenea memorii sunt reprimate din constient.
Simptomele isterice isi datoreaza existenta unor asemenea idei inconstiente care, in ciuda intensitatii si
activitatii lor, raman in afara constiintei. Memoriile reprimate nu sunt niciodata admise la nivelul
constiintei atata timp cat reprimarea functioneaza bine. Pentru ca acest sens al conceptului de
inconstient se refera la activitatea energetica în forta a ideilor aflata in afara constientului si implica o
cheltuiala continua de energie pentru a le tine in afara constientului, acest sens este numit si dinamic
sau, cum s-a referit Freud la el, economic.

• Investigatiile lui Freud asupra viselor i-au aratat ca exista cel putin doua tipuri de modalitati de
functionare mentala: procesele primare si procesele secundare. Inconstientul este caracterizat printr-o
mobilitate crescuta a fixarii catectice a energiei, asa cum este evidentiat de capacitatea sa de a condesa,
de a deplasa si de a distorsiona ideile. Mai mult, inconstientul raspunde cererilor impuse de principiul
placerii care preseaza in permanenta pentru gratificarea dorintelor, in contrast cu orientarea realista,
inhibitorie a preconstientului. In consecinta, inconstientul poate fi conceptualizat ca un sistem unic de
operare in acord cu propriile reguli de functionare, laolalta cu celelalte sisteme psihice, care la randul
lor, functioneaza dupa propriile reguli. In acest sens, inconstientul are un inteles sistematic.

Freud a conceputualizat inconstientul ca unul din sistemele descrise de el in cadrul primei sale teorii
asupra aparatului psihic, numita teoria topografica.

Caracteristicile esentiale ale inconstientului ca sistem sunt: 1) continuturile sale sunt reprezentari ale
pulsiunilor; 2) aceste continuturi sunt deformate si prelucrate sub actiunea unor mecanisme de aparare
de genul deplasarii si condensarii; 3) pentru ca poseda o energie pulsionala considerabila aceste
continuturi incearca in permanenta sa se intoarca in constiinta si actiune – dar ele nu se pot intoarce in
sistemul constient-preconstient decat sub forma unor formatiuni de compromis dupa ce au fost supuse
deformarilor cenzurii; 4) mai ales dorintele din copilarie sunt cele care cunosc o fixatie in inconstient.

Se stie ca incepand cu anul 1920 teoria freudiana a aparatului psihic fost profund remaniata si ca au
fost introduse noi distinctii topice, care nu mai coincid cu cele de inconstient, preconstient si constient.
In aceasta noua teorie, numita teoria structurala sau teoria instantelor, Freud a presupus ca mintea
umana este impartita in trei instante: Id (tradus in romaneste prin Sine sau, mai recent, prin Se), Ego
(Eu) si Superego (Supraeu).

Sinele, motivat de doua pulsiuni instinctuale – sexuala si agresiva – opereaza pe baza principiului
placerii, adica evitarea durerii si cautarea placerii. Supraeul (sau constiinta) se dezvolta in copilarie,
avandu-si originea la nivelul Eului, si are ca scop aplicarea principiilor morale in procesul de
satisfacere a nevoilor personale. Eul isi are originea in Sine, in perioada copilariei mici. Functiile sale
includ perceptia, interpretarea perceptiilor, miscarile voluntare, modularea afectelor si impulsurilor,
cognitia, memoria, judecata si adaptarea la realitate. Ghidat de principiul realitatii, scopul Eul-ui este
acela de a gasi mijoace sigure si acceptabile de satisfacere a nevoilor Sinelui fara a incalca limitele
impuse de Superego. Cu alte cuvinte, rolul Eu-lui este de mediator, pe de o parte, intre celelalte
instante, iar pe de alta parte, intre toate aceste instante si realitatea exterioara. Atat Eul cat si Supraeul
opereaza atat la nivel constient cat si inconstient, in timp ce Sinele este in intregime inconstient.

Principalele manifestari ale inconstientului sunt actele ratate si visele, precum si simptomele
tulburarilor psihice. Le vom prezenta succint pe fiecare, urmand sa acordam mai mult spatiu
simptomelor nevrotice, cu studiul carora a inceput, de fapt, descoperirea inconstientului de catre
Freud.

Actele ratate sunt acte psihice care rezulta din interferanta a doua intentii: una constienta si alta
preconstienta sau inconstienta, prima constiituind tendinta perturbata, iar cea de-a doua, tendinta
perturbatoare. Ele apartin zonei normalului si nu patologicului, intrucat nu produc suferinta si se
insotesc de constientizarea lor ca greseli – spre deosebire de simptomele nevrotice care produc
suferinta si nu sunt constientizate ca fiind de natura nevrotica.

Visul este, asemenea actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface in acelasi timp doua
tendinte contradictorii: dorinta de a dormi, care tine de sistemul constient-preconstient, si dorinta
inconstienta sau refulata, de natura instinctuala. Visul permite o satisfacere deghizata a dorintei
instinctuale inconstiente, asa incat somnul sa nu fie perturbat. Visul are un continut manifest –
imaginile, ideile, sentimentele pe care visatorul le pastreaza in minte dupa trezire – si un continut
latent, la care nu se poate ajunge decat prin psihanaliza, prin interpretare, constituit din totalitatea
semnificatiilor desprinse de analiza (resturi diurne, amintiri si dorinte din copilarie, impresii corporale,
aluzii la situatia transferentiala).

La fel ca actul ratat si visul, simptomul nevrotic este o formatiune de compromis in care se confrunta
si se satisfac simultan tendinta interzisa (care, dupa Freud, este intotdeauna de natura sexuala) si
apararea impotriva acestei tendinte. In ceea ce priveste fortele care se confrunta in conflictul nevrotic,
Freud a sustinut constant ideea unei etiologii sexuale, ceea ce inseamna ca sexualitatea reprezinta, intr-
o forma sau alta, elementul indispensabil.

Intr-o prima incercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freud elaboreaza, între 1895 si 1897, teoria
seductiei. Conform acesteia, nevroza ar fi cauzata de un abuz sexual real petrecut in istoria personala a
pacientelor, experienta care ulterior este uitata (refulata), fara ca datorita acestui fapt sa devina
ineficienta psihic. Freud ajunge la aceasta teorie pe baza relatarilor pacientelor sale de la sfarsitul
secolului XIX, relatari care contineau invariabil marturii de acest tip si care s-au dovedit in parte
simple fictiuni.

Dupa 1897, Freud renunta la teoria seductiei, pe care o inlocuieste treptat cu teoria sexualitatii
infantile, asociata cu teoria fantasmei si a realitatii psihice. Daca in teoria seductiei, sexualitatea era
impusa copilului din exterior de catre adult, teoria sexualitatii infantile afirma caracterul endogen al
sexualitatii inca de la nastere. Freud constata, folosind mai multe surse de informare, printre care
sexologia vremii, dar in primul rand propria experienta psihoterapeutica, prezenta activitatilor sexuale
in primii ani de viata ai individului uman. Aceste activitati, spre deosebire de sexualitatea adultului, nu
urmaresc reproducerea, ci placerea ca scop in sine. Aceste activitati se alimenteaza din surse diverse
numite de Freud “zone erogene” si parcurg o evolutie in timp. Cea mai importanta dintre fazele
dezvoltarii psiho-sexuale pentru aparitia nevrozei este considerata a fi “complexul Oedip”. Freud l-a
numit “complexul central al nevrozei”. Asa cum indica si numele, este vorba de un ansamblu de
dorinte amoroase (incestuase) si ostile fata de parinti, mai precis de dorinte sexuale fata de parintele de
sex opus si rivalitate si ura fata de parintele de acelasi sex. Asa cum complexul Oedip reprezinta
culmea dezvoltarii sexualitatii infantile, depasirea sa reprezinta incununarea eforturilor de prelucrare
culturala a instinctelor si dorintelor pe care acestea le alimenteaza.

De modul in care individul parcurge complexul Oedip depinde “alegerea” nevrozei sale viitoare.
Pentru isterie sunt considerate caracteristice fixatiile oedipiene (si orale), iar ca mijloc de aparare
refularea, în timp ce pentru nevroza obsesionala, fixatiile in stadiul sadic-anal (imediat anterior
stadiului falic) si regresia. Indiferent care este punctul de localizare, fixatia intr-unul din stadiile
sexualitatii infantile este considerata drept o conditie esentiala pentru aparitia nevrozei adultului. Tot
atat de importanta este considerata frustrare afectiva si sexuala in anii maturitatii sau, altfel spus,
esecul sentimental si sexual. O astfel de frustrare produce regresia pana la punctul de fixatie infantila a
libidoului,ceea ce reactiveaza conflictele copilariei, care se rezolva in simptome.

Nevroza este o disfunctie specific umana, deoarece omul e singura fiinta care traieste in cultura, ceea
ce impune restrictii tendintelor sale naturale. Mai precis, interzicerea incestului, care poate fi
constatata in orice cultura, chiar si in cele primitive, constituie semnul distinctiv al omului in raport cu
restul lumii vii. Nevroticul este, dupa Freud, o persoana care n-a reusit sa realizeze pe deplin trecerea
de la natura la cultura, care ramane suspendat intre natura si cultura, simptomele sale exprimand
tocmai aceasta oscilatie.

Psihoterapii » Psihanaliza » Visele

“Visul e calea regala catre inconstient.” – Freud. “Aici i s-a dezvaluit doctorului Sigmund Freud la 24
iulie 1895 secretul visului” – momument obelisc din Viena (locul casei in care Freud a avut visul cand
a descoperit sensul visului).

TEORIILE NEPSIHANALITICE REFERITOARE LA VIS

1. Teoriile stiintifice – cele de la sfarsitul secolului XIX erau teorii somatice. Conform acestor teorii,
visul era un fenomen consecutiv reducerii activitatii creierului in timpul somnului. Aceasta reducere
are doua aspecte: pe de-o parte se intrerupe legatura cu stimulii lumii exterioare, iar pe de alta parte
legaturile intracerebrale sunt saracite datorita somnului. Cu cat activitatea creierului este diminuata cu
atat visele sunt mai absurde. Binz: “Dupa cum vedem toate faptele ne indeamna sa consideram visul ca
pe un fapt organic, intotdeauna inutil, adesea morbid”. Conform acestei teorii visul nu are nici un fel
de functie psihica, el e un fel de accident, ceea ce-l face intr-adevar inutil; intrucat e un fenomen
organic problema interpretarii nu se pune pentru teoriile somatice.

2. Teoriile populare – toate aceste teorii au in comun ideea ca visul e un fenomen cu sens. Acest sens a
fost vazut in mod diferit. Antichitate: sensul visului era considerat a fi un mesaj divin. O alta viziune ii
atribuie un sens profetic. Romantismul atribuie visului o importanta deosebita, valoarea estetica a unei
opere fiind cu atat mai mare in viziune romantica cu cat opera respectiva era mai apropiata de
caracteristicile onirice. Novalis: “Visul este un antidot impotriva regularitatii, monotoniei vietii, visul e
jocul liber al imaginatiei; cu siguranta am imbatrani mai repede fara vise.” Intrucat teoriile populare
atribuie visului un sens, pentru ca aceste teorii spre deosebire de cele somatice se pune problema cailor
prin care putem atinge sensul. Teoriile populare pun pentru prima data problema interpretarii viselor.

In privinta interpretarii exista doua orientari in cadrul teoriilor populare: metoda simbolica . Aceasta
metoda se caracterizeaza prin aceea ca sensul visului e cautat abordand visul ca pe un intreg, iar
acestui intreg i se cauta un corespondent care e mai inteligibil decat visul. Ca exemplu de folosire a
metodei simbolice Freud mentioneaza interpretarea pe care o da in Biblie Iosif pentru visul
Faraonului: 7 vaci grase, 7 vaci slabe care le devoreaza pe primele; 7 ani belsug, 7 ani foamete in care
o sa se devoreze recolta din cei 7 ani de belsug. Deficientele metodei simbolice: visele cu adevarat
ininteligibile nu ii sunt accesibile; nu exista o tehnica de interpretare, adica o suma de mijloace care
aplicata la orice vis pot sa produca sensuri. Utilizarea metodei simbolice depinde foarte mult de
calitatile personale ale individului, de inteligenta si intuitia sa. Interpretarea dupa metoda simbolica e
mai curand o arta, decat tehnica.

Metoda descifrarii – se caracterizeaza prin fragmentarea visului in elemente componente. Visul e

considerat ca un text incifrat ale carui elemente pot fi descifrate daca utilizeaza o cheie (dictionar de
vise) in care gasim o suma de simboluri carora le corespunde diferite sensuri. Misiunea celui care
interpreteaza e de a gasi pentru fiecare element al visului cu ajutorul acestei carti de vise sensul
corespunzator si apoi de a alcatui un sens global din aceste sensuri partiale. Slabiciunea acestei metode
consta in faptul ca respectivele carti sunt alcatuite arbitrar, in acelasi timp circuland intr-o cultura mai
multe carti divergente.

Freud apreciaza mai mult teoriile populare decat teoriile stiintifice din doua motive: datorita faptului
ca aceste teorii recunosc visului un sens; incearca sa gaseasca metode de interpretare.

CONCEPTIA PSIHANALITICA DESPRE VIS

Asemeni actului ratat, visul e un produs de compromis care satisface in acelasi timp doua tendinte
contradictorii: pe de-o parte e vorba despre dorinta de a adormi care tine de sistemul psihic constient-
preconstient, iar pe de alta parte e vorba despre dorinta inconstienta care e de natura instinctuala.
Functia visului: visul permite o satisfacere deghizata a dorintei inconstiente astfel incat somnul sa nu
fie perturbat.

Conceptia lui Freud despre vis e prima conceptie stiintifica, ea bazandu-se pe o experienta clinica care
confirma mereu ca visul e de fapt realizarea dorintei inconstiente. Freud a constatat ca pacientii care
erau rugati sa asocieze in marginea simptomelor nevrotice inserau in aceste lanturi asociative vise ceea
ce i-a aratat lui Freud ca la fel ca simptomul visul are legatura cu o idee, reprezentare care scapa
controlului constiintei.

Continutul manifest si continutul latent . Analiza oricarui vis din perspectiva psihanalitica evidentiaza
aceste doua tipuri de continuturi. Cel manifest e partea constienta a unui vis care poate fi comunicata
de visator. E vorba despre imaginile, gandurile, sentimentele pe care visatorul le pastreaza in minte in
momentul trezirii si pe care le poate comunica. Caracteristicile continutului manifest: are un caracter
lacunar si falsificator; e de foarte multe ori ilogic, incoerent; e de foarte multe ori ininteligibil, de
neinteles; poate uneori sa fie neutru din punct de vedere afectiv. Continutul latent e rezultatul
interpretarii continutului manifest. Asta inseamna ca acest continut latent nu exista pentru constiinta
noastra decat datorita acestui demers intermediar care e interpretarea. In continutul latent intra
urmatoarele elemente: resturi diurne (evenimente diurne din memorie), amintiri din copilarie, impresii
corporale, dorinte arhaice devenite inconstiente in procesul de socializare si intotdeauna – aluzii la
psihanalist (daca visul se produce in analiza). Caracteristicile continutului latent: este complet veridic
– el traduce fara rest discursul intim al visatorului; comprehensibil, sens coerent. Continutul manifest
si continutul latent sunt de fapt acelasi continut psihic exprimat in doua registre de limbaj diferite.
Continutul manifest nu e altceva decat continutul latent exprimat intr-un limbaj care sa nu trezeasca
vigilenta constiintei. Aceasta traducere din limbajul direct al continutului latent in limbajul
continutului manifest se realizeaza prin intermediul a ceea ce in psihanaliza se numeste “travaliul
visului”. Travaliul visului e un demers de incifrare a continutului latent, iar interpretarea e demersul
contrar care isi propune sa retraduca limbajul continutului manifest in limbajul continutului latent.

Exemplu: injectia facuta Irmei – visul fondator. Circumstante: Freud se afla in vacanta si e vizitat de
un coleg – in vis sub numele Otto – coleg care ii aduce vesti nu intru totul bune despre starea sanatatii
unei paciente a lui Freud – Irma in vis. Lui Freud i s-a parut ca in relatarea lui Otto razbate si reprosul
rudelor pacientei nemultumiti de tratamentul aplicat de Freud. In aceeasi seara, incitat de relatarea lui
Otto, Freud incearca sa sintetizeze pe hartie acest caz pentru a-l prezenta dr. Breuer – in vis dr. M.
Freud are in noaptea de 23-24 iulie 1895 visul (“Interpretarea viselor”). Interpretare: dupa Freud
dorinta din acest vis ar fi de a se razbuna pe Otto care i-a dat vestea rea despre Irma atribuindu-i lui
vina pentru starea pacientei.

Exemplu: un tata care a vegheat timp indelungat la patul copilului sau bolnav, iar dupa ce acesta a
murit, tatal are urmatorul vis. Contextul: tatal se odihnea intr-o camera alaturata camerei mortuare,
camera in care sicriul cu copilul inconjurat de lumanari aprinse era vegheat de un batran. Datorita
oboselii tatal adoarme si are urmatorul vis: baiatul se afla langa patul sau ii apucase bratul si ii soptea
pe un ton plin de repros “Tata tu nu vezi ca ard!” Tatal s-a trezit si a vazut ca batranul adormise si ca
lintoliul si un brat al copilului luasera foc de la o lumanare. Dorinta: fiul sau sa mai fie viu.

Una din obiectiile pe care adversarii psihanalizei le-au adus teoriei freudiene este ca acesta nu da
seama de totalitatea viselor si ca exista vise care nu exprima dorinta (visele punitive – pedeapsa la
adresa visatorului). Freud – visele punitive exprima o dorinta care vine dintr-o instanta socializata =
Supra Eul.

Exemplu (din analize contemporane): el fuge de acasa cu nasa, o femeie frumoasa, cu doi copii reusiti
pentru a se casatori cu ea. Apoi revine acasa si o gaseste pe sotia sa intr-o camera cu doua paturi
impreuna cu Ioan Giury Pascu. Acesta se afla in celalalt pat, dar apoi intra in pat cu sotia sa. Visatorul
nu e prea suparat. Pleaca intreband sotia daca sa se intoarca dimineata sau mai devreme. Dorinte: sotia
insarcinata, el ar dori sa-si rezolve problema sexuala cu alte femei, nasa e o femeie foarte atragatoare;
ar dori o alta sotie, una cu nasa care are doi copii reusiti – era legata de nesiguranta sa in privinta
faptului daca viitorul copil era baiat sau fata; de a se deculpabiliza, daca sotia sa are un amant atunci el
e mai putin vinovat pentru gandurile sale de infidelitate.

Exemplu: viata puternic marcata de relatia cu mama vitrega. Evenimentul decisiv: la varsta de un an si
jumatate, mama naturala a cedat-o unei rude instarite de la oras; motiv – in familia de origine (tara)
erau prea multi copii (7) si prea multe fete. Visul: (conflict cu mama vitrega senila) mama mult mai
tanara facea un chiuretaj; doctorul o chiureta cu degetul, procedeu foarte dureros de care mama se
plangea. Dorinte: aceasta mama vitrega sa fie mai tanara si sa fie mai sanatoasa mental; ar vrea ca
mama ei sa nu mai faca alti copii pentru a ramane copil unic ca sa nu se mai intample ce s-a intamplat
in prima familie; analizanta fiind medic ar dori sa-si pedepseasca mama chiuretand-o dureros pentru
necazurile care i le face; refuzul feminitatii care caracterizeaza aceasta analiza si dorinta de a fi barbat
– a avea act sexual ca barbat.

Psihoterapii » Psihanaliza » Actele ratate

Actul ratat e o manifestare a incostientului privilegiata in special pentru cei care nu au acces la latura
clinica, adica la tratamentul psihiatric si pentru ca in viata cotidiana asistam adesea la tot felul de acte
ratate pe care le fac cei apropiati si de asemenea experimentam noi insine acest fenomen producand
acte ratate. Este cel mai transparent dintre fenomenele prin intermediul caruia se manifesta
inconstientul.

Conditii de posibilitate:

 tulburare de moment;
  autorul actului ratat sa poata realiza in mod obisnuit actul respectiv in mod corect;
 autorul actului ratat sa fie capabil sa recunoasca justetea observatiilor celor care i-l semnaleaza;
 autorul actului ratat in primul moment sa aiba tendinta de a-l atribui hazardului sau neatentiei,
adica tendinta de a incerca sa-l priveze de sens.

Definire: actele ratate sunt fenomene psihice care rezulta din interferenta a doua intentii: pe de-o parte
o intentie sau activitate constiente si pe de alta parte o intentie preconstienta sau chiar inconstienta.

Prima dimensiune a actului ratat, cea constienta, e in acelasi timp dimensiunea perturbata. Cealalta
dimensiune, cea preconstienta, e dimensiunea perturbatoare. Actul ratat e o formatiune de compromis,
o rezultanta care reprezinta in proportii diferite tendintele care il produc.

Freud – actul ratat e un fenomen psihic; inseamna ca:

 provine din alte fenomene psihice;

 nu e cauzat de fenomene organice si ca fiind un fenomen psihic, actul ratat are un sens;
 in spatele lui trebuie sa cautam o intentie, o tendinta.

Freud subliniaza autonomia psihicului cu somaticul. Introducerea actului ratat in psihologie e un merit
al lui Freud si al psihanalizei. Freud – “Psihologia pana acum n-a stiut despre existenta unor astfel de
interferente si despre posibilitatea ca acestea sa produca fenomene ca actul ratat”.

Conceptii non-psihanalitice:

• Conceptia comuna – profanul nu acorda nici un fel de importanta actului ratat pentru ca in primul
rand actele ratate nu au o semnificatie practica majora (desi exista acte ratate care au totusi o
importanta practica vitala).

• Conceptia prefreudiana – teoria fiziologica sau psihofiziologica – actul ratat s-ar datora unor
disfunctionalitati de tipul tulburarilor in circulatia sangelui, oboselii, surescitarii, distragerii atentiei.
Critica lui Freud la adresa acestor conceptii: actele ratate sunt produse si de persoanele care se afla in
plinatatea formei psihice; performanta psihica nu e conditionata in mod necesar de concentrarea
atentiei; reinvestirea cu atentie a unor automatisme produce perturbarea desfasurarii activitatii; atentia,
concentrarea ei nu poate sa anuleze un act ratat (ex: uitarea unui nume). Contributia factorilor
psihofiziologici la producerea actelor ratate: dupa Freud, acesti factori nu sunt nici cauze, nici conditii
necesare, ci sunt doar conditii favorizante.

• Teoria fonetica – actele ratate sunt cauzate de raporturile fonetice, asemanari sau deosebiri intre
diferite sunete. Freud considera ca aceste consonante sau disonante fonetice nu sunt altceva decat tot
conditii favorizante.

• Teoria hazardului – actele ratate si-ar datora existenta hazardului care ar exista si in viata psihica.
Pozitia lui Freud e radical opusa in sensul ca pe baza unor fapte, Freud afirma ca in realitatea psihica
nu exista hazard. Dupa Freud, in realitatea psihica exista un determinism riguros chiar daca uneori
acest determinism e mascat de multiple medieri. Teoria determinismului sta la baza psihoterapiei
psihanalitice (cauzala).

Clasificarea actelor ratate (criterii):

a) dupa raportul de forte intre tendinta perturbata si cea perturbatoare (doua posibilitati):

 tendinta perturbatoare inlocuieste complet tendinta perturbata. Ex: presedintele Parlamentului

din Viena la inceperea sedintei: “Declar sedinta inchisa”;
 realizarea unui compromis intre tendinta perturbata si cea perturbatoare in asa fel incat ambele
tendinte sunt reprezentate in rezultanta. Ex: pacienta vrand sa spuna “obstinatie” spune
“obstinenta”. Asociatiile arata ca tendinta perturbatoare preconstienta consta in gandurile ei
referitoare la perioada de abstinenta pe care o traversa in acel moment.

b) dupa activitatea constienta perturbata:

 rostirea gresita – ex: psihanalistul Stekel fata de doi pacienti italieni pe care ii numea de fiecare
data cu numele celuilalt: “Buna ziua dle Beloni” in loc de Ascoli si invers. Motivul subiacent:
vroia sa-i arate fiecaruia dintre ei ca nu e singurul strain care vine la el si ca era un psihanalist
foarte cautat;
 scrierea gresita – ex: medic ce prescrie acelasi medicament in doze de 10 ori mai mari succesiv
la 3 doamne in varsta. Motivul: era in legatura cu mama sa ce locuia impreuna cu fratele lui si
era o piedica in calea amoroasa a lui; deplasand ostilitatea fata de mama sa spre cele 3
paciente;
 lectura gresita;
 uitarea de nume – ex: intr-una din calatoriile sale Freud are o discutie cu un tovaras de
compartiment destul de cultivat si acesta da un citat in limba latina. In acest citat lipsea
cuvantul “aliquis” (fara lichid). Motivul: prietena lui care in moemntul respectiv avea o
intarziere de menstruatie (posibila sarcina);
 uitarea de intentii;
 pierderea de obiecte – ex: un barbat care primeste de la cumnatul sau o scrisoare in care acesta
il mustra pe un ton destul de apasat “De altfel nu am nici timp si nici nu doresc sa incurajez
superficialitatea si lenea ta”. A doua zi barbatul respectiv pierde stiloul pe care-l primise in dar
de la acest cumnat pentru ca nu mai vroia nici o legatura cu el. Ex: o doamna care pierzandu-si
mama s-a hotarat sa respecte perioada de doliu pana la capat dar care spre sfarsitul perioadei de
doliu se lasa antrenata de cativa prieteni si cumpara bilete la teatru. In ziua spectacolului
constata ca a pierdut biletele. De fapt, tendinta inconstienta de a respecta doliul s-a impus in
pofida dorintei constiente. Anumite critici pe care culturalismul american le-a adus psihanalizei
freudiene sunt indreptatite. Conform lui Freud obiectul refularilor il constituie de regula
tendintele instinctuale sexuale sau agresive prohibite cultural. Culturalistii americani sustin ca
orice continut psihic poate face obiectul refularii daca in circumstantele respective e producator
de conflict.
c) dupa complexitatea actelor ratate:

 simple – constau dintr-un singur act ratat;

 complexe – constau din mai multe acte ratate care se alimenteaza din aceeasi motivatie. Ex: un
tanar care se inscrie intr-o Asociatie Literara in speranta ca in felul acesta isi va putea realiza
mai usor dorinta de a i se pune in scena o piesa de teatru la care tinea foarte mult. In mometul
in care a primit asigurarea de la conducatorul Asociatiei ca piesa ii va fi reprezentata a inceput
sa “uite” sa se mai duca la intruniri. Apoi din scrupul moral s-a hotarat sa se duca vinerea
urmatoare. Ajungand la sediu a constatat ca usile erau inchise si ca nu era nimeni. De data
aceasta gresise ziua si s-a dus sambata. Ex: o doamna viziteaza Roma impreuna cu cumnatul ei
ce cu aceasta ocazie primeste ca semn de recunoastere din partea comunitatii germane din
Roma o medalie de aur. Trebuind sa plece acasa mai devreme, respectiva doamna constata ca a
luat cu ea moneda de aur. Ii telegrafiaza cumnatului ca sa-l avertizeze ca moneda e la ea si ca i-
o va trimite. Cautand moneda constata ca nu o gaseste.

Concluzii:

 Motivatia actului ratat: in general vorbind motivatia preconstienta sau inconstienta ce produce
actul ratat tine de tendintele condamnate cultural, adica de tendintele sexuale, agresive,
narcisice condamnate prin educatie si norme culturale.
 Desi din punct de vedere al constiintei si al activitatilor constiente asemenea fenomene sunt
considerate disfunctionale, din punct de vedere al inconstientului e vorba de acte reusite. Actul
ratat ii arata omului, ca fiinta culturala, ca terenul pe care a construit edificiul impunator al
culturii e un teren nesigur, miscator care in anumite circumstante pune in pericol reusitele
culturale.

Din punct de vedere clinic, actul ratat, in pofida aspectului sau modest, caracterului sau punctual, are o
anumita importanta care deriva din spontaneitatea sa. Actul ratat produs in timpul orei de psihanaliza e
supus imediat analizei, nu mai e timp pentru a intra in functiune elaborarea secundara ca in cazul
visului si de asemenea prin transparenta sa el indica mai direct continutul inconstient sau preconstient
care a fost mobilizat. Spre deosebire de interpretarea visului care lasa loc unui grad mai mare de
intelectualizare, actul ratat are forta de convingere a evidentei.

Psihoterapii » Psihoterapia centrata pe persoana

Mai este numita si psihoterapie centrata pe client sau psihoterapie rogersiana. Si asta pentru ca
fondatorul si liderul incontestatabil al acestui tip de psihoterapie este Carl Rogers (1902-1987). Multe
din ideile sale par atat de evidente astazi, incat multi psihoterapeuti nici nu stiu cat de mult ii datoreaza
lui Rogers.

Inainte de a spune cateva cuvinte despre psihoterapia sa, iata cateva din ideile lui Rogers privind
dezvoltarea umana:
1. Ceea ce dicteaza comportamentul unui om este perceptia sa subiectiva asupra lumii si asupra lui
insisi. Fiecare individ are propra lui lume si, pentru a intelege un individ, trebuie sa intri in lumea lui
privata si sa fii capabil sa vezi lucrurile din perspectiva lui. De aceea, diagnosticarea unui client este in
cel mai bun caz non-terapeutica, pentru ca il indeparteaza pe terapeut de la ceea ce ar trebui sa fie
principalul sau interes, si anume intelegerea modului in care clientul vede si intelege lucrurile, punctul
sau de vedere.

2. Fiecare persoana dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el sau ea
luat in sine sau in interactiune cu lumea din jur. Aceasta imagine de sine este fluida si schimbatoare,
dar odata formata reprezinta baza comportamentului si perceptiilor persoanei respective.

3. Daca toti indivizii sunt demni de incredere si au o tendinta catre actualizarea de sine (tendinta de
a deveni mai buni, de a ne atinge potentialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere), de
ce e atata nefericire pe lume? Ce interfera cu tendinta oamenilor catre actualizarea de sine? Rogers a
dezvoltat o teorie a neadaptarii, in care conceptul-cheie este cel de incongruenta.

Neadaptarea sau proasta adaptare apare atunci cand exista o incongruenta sau lipsa de concordanta
intre conceptia sa despre sine si experienta sa interioara, profunda. Cum si de ce se intampla asta? Pe
masura ce un copil se dezvolta, nevoia sa de apreciere (“positive regard”) si autoapreciere (“positive
self-regard”) cresc deasemenea. Pe masura ce capata tot mai multe experiente in relatie cu familia si
lumea din exterior, copii dezvolta tot mai clar un concept de sine. Daca acestia vor fi se simt iubiti, in
special neconditionat, copii vor dezvolta un concept de sine pozitiv si, la fel de important, nu isi vor
insusi anumite conditii de valorizare (conditii pentru a se simti valorizati). Daca, pe de alta parte,
parintii sunt prea restrictivi si ii impun copilului tot felul de conditii, acesta dezvolta conditii de
valorizare. Sa dam si cateva exemple: daca unui copil i se spune “daca nu te speli pe dinti, nu te mai
iubesc”, copilul va simti ca este iubit numai in anumite conditii (daca se spala pe dinti – iubire
conditionata) si va dezvolta conditii de valorizare (“sunt un copil bun numai daca ma spal pe dinti”).

Ideea e ca daca avem un concept de sine care include prea multe conditii de valorizare, acest concept
devine rigid sau inghetat, astfel incat ne vom simti lipsiti de autoapreciere. Cu alte cuvinte, daca ni s-a
tot spus ca trebuie sa facem una sau alta si trebuie sa ne comportam intr-un anumit fel pentru a fi iubiti
si valorizati de parintii nostri, atunci tot ceea ce invatam este ca noi, in sine, nu suntem demni de a fi
iubiti, nu valoram cine stie ce in absenta acelor comportamente considerate dezirabile. Conceptul
nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit

Eu (fara comportamente dezirabile) = zero

In aceste conditii, experienta noastra profunda (ceea ce simtim noi in interiorul nostru) este una
negativa, compusa din sentimente de respngere si devalorizare. De aceea, aceasta experienta profunda
este distorsionata sau impiedicata sa ajunga in constientul nostru, caci ar fi foarte greu de tolerat
asemenea sentimente, ne-am simti cuprinsi de anxietate si am face tot posibililul pentru a ne reprima
aceste sentimente. Pe de alta parte, pentru a putea merge inainte, ne fabricam o falsa imagine de sine,
un fals concept de sine pozitiv care sa ne ajute sa supravietuim. In mod evident, in conditiile unei
dezvoltari lipsite de iubire neconditionata, apare aceasta incongruenta dintre ceea ce credem despre noi
(falsul concept de sine) si ceea ce simtim despre noi (experienta profunda).

Cand se intampla asa ceva – si dupa parerea lui Rogers se intampla foarte des in civilizatia moderna –
indivizii nu isi cunosc adevaratele interese si sunt vulnerabili la afectiuni psihice.
Ei nu pot trai ca persoane de deplin integrate, ca persoane intregi (“whole persons”), pentru ca exista
o prapastie intre ceea ce simt si ceea ce cred despre ei.

Daca, pe de alta parte, copilul se dezvolta intr-un mediu in care nu exista deloc sau foarte putine
conditii de valorizare, conceptul de sine este unul adevarat iar experienta profunda este una pozitiva.
Copilul nu mai are nevoie sa isi construiasca un concept de sine fals pentru a trai mai departe si nici nu
are de ce sa isi reprime adanc experienta interioara. Cu alte cuvine, el este mult mai capabil sa
constientizeze experienta profunda si, in consecinta, sa functioneze ca persoana intreaga sau completa.
In aceste conditii, intreaga fiinta se dezvolta armonios, permitand procesului de actualizare de sine sa
se desfasoare si transformand individul in ceea ce Rogers a numit o persoana pe deplin functionala
(“fully functioning person”).

O persoana pe deplin functionala este tot mai:

a) deschisa sa simta si sa experimenteze;
b) capabila sa isi accepte sentimentele si emotiile;
c) capabila de a trai in prezent fara a se preocupa excesiv de trecut sau de viitor;
d) libera de a face alegeri bune pentru ea;
e) dispusa sa aiba incredere in sine si in ceilalti;
f) capabila de a exprima intr-un mod echilibrat si realist atat agresiune cat si afectiune;
g) creativa si nonconformista.

Acestea fiind conceptiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umana, caracteristicile psihoterapiei
centrate pe persoana sunt usor de inteles:
1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoana este acela de a creste gradul de congruenta dintre
experienta interioara si conceptul de sine.
2. Relatia terapeutica, in special in ceea ce priveste aspectele sale personale si emotionale, este
principalul vehicol al acestei schimbari. De fapt, relatia este cea care promoveaza cresterea si
dezvoltarea integrata a clientului si nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru ca o relatie sa
produca aceste schimbari, trebuie sa indeplineasca anumite conditii (faimoasele conditii “necesare si
suficiente” ale lui Rogers):
3. Psihoterapeutul trebuie sa se straduiasca sa isi inteleaga clientul cat mai bine din perspectiva
acestuia, adica sa dea dovada de empatie si intelegere (“empathy”).
4. Psihoterapeutul trebuie sa fie in mod onest interesat de binele clientului, sa se straduiasca cu
adevarat sa il inteleaga si sa il ajute, sa nu se ascunda dupa o masca profesionala sau sa aiba o atitudine
de superioritate (“congruence”).
5. Clientul trebuie sa se simta acceptat asa cum este, sa nu se simta judecat sau criticat pentru ideile,
sentimentele si faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

Dupa parerea lui Rogers, ultimele trei conditii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de sucess,
fara a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate
metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie sa intre in relatia cu clientul.

Psihoterapii » Psihoterapia cognitiv-comportamentala

Acest tip de psihoterapie este de fapt o combinatie a doua terapii: terapia cognitiva si terapia
comportamentala. Desi bazate pe principii diferite, cele doua terapii se complementeaza foarte bine,
astfel incat astazi arareori mai poate fi intalnit un terapeut care sa practice terapie cognitiva pura sau
terapie comportamentala pura. Totusi, in continuare, din motive de claritate a expunerii, cele doua
terapii vor fi prezentate separat.

Terapia cognitiva. Folosita in mod traditional pentru tratamentul depresiei si al anxietatii, terapia
cognitiva a devenit tot mai folosita si in alte probleme. Practic, acest tip de tratament psihologic este o
combinatie de psihoterapie si educatie, folosindu-se adesea teme pentru acasa. In general, este o
terapie de scurta durata, atunci cand se adreseaza unor simptome discrete cum ar fi depresie, anxietate,
fobii, stari conversive (fosta isterie), obsesii si compulsii; dar poate fi si de durata ceva mai mare
atunci cand este folosita cu pacienti cu dificultati caracteriale (tulburari de personalitate), in special cu
cei din grupul borderline (cu instabilitate emotionala, automutilari, tentative de suicid etc). Foarte
populara in ultimii ani in Statele Unite este terapia dialectica comportamentala a conceputa de Marsha
Linehan, o combinatie de terapie cognitica si comportamentala special adaptata pentru lucrul cu
pacientii borderline.

Terapia cognitiva lucreaza la un nivel constient si de aceea necesita o alianta terapeutica stransa intre
terapeut si pacient, numita uneori relatie colaborativa. Transferul (important in psihoterapia
psihanalitica si psihanaliza, vezi acolo pentru detalii) nu are nici o importanta in acest tip de terapie,
iar terapeutul joaca un rol activ (pune intrebari, ofera sugestii, educa pacientul, da teme pentru acasa
etc.), fiind in permanenta centrat pe niste obiective. Premiza acestui tip de terapie este aceea ca
sentimentele, emotiile si comportamentele cuiva sunt influentate de modul de a gandi al acestuia, in
momentul prezent. De aceea, terapia cognitiva este putin sau deloc interesata de trecutul clientului.
Mai degraba, ceea ce intereseaza este modalitatea de a gandi in prezent, pentru ca daca cineva ar reusi
sa isi schimbe modul de a gadi, va reusi sa isi schimbe si modul in care simte si se comporta. Si exact
asta este ceea ce incearca terapia cognitiva sa realizeze, o schimbare a modului de a gandi, nu numai
pe durata terapiei dar si dupa terminarea acesteia.

Sedintele initiale sunt folosite pentru colectarea de informatii despre istoria personala a clientului si
stabilirea unui contract verbal privind durata terapiei. Apoi, pacientul trebuie invatat modelul cognitiv
– i se explica, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client, cum ii sunt influentate starile
emotionale de modul de a gandi. Terapia este astfel condusa incat sa ii ofere pacientului structura si
ajutorul necesar pentru a intelege acest model.

Terapia cognitiva se concentreaza asupra gandurilor automate si a schemelor. Gandurile automate

sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, suna telefonul si primul gand
este “S-a intamplat ceva grav!”). Ele sunt specifice si concrete, considerate plauzibile si sunt specifice
unei anumite persoane. Schemele sunt niste complexe sau unitati de ganduri si credinte pe baza carora
un individ isi planifica si isi conduce viata. Gandurile automate sunt derivate din scheme si sunt mai
usor de identificat intr-o perioada scurta de timp. De aceea, terapia cognitiva de scurta durata se
concentreaza mai mult asupra gandurilor automate, iar cea de lunga durata asupra schemelor.

Identificarea gandurilor automate se face atat in timpul sedintelor de psihoterapie, cat si intre sedinte,
prin intermediul unor jurnale pe care pacientul este sfatuit sa le tina. Odata identificate aceste ganduri
automate, terapeutul si pacientul incep sa caute erorile din acestea. Erorile de gandire pot fi clasificate
in trei erori majore si patru distorsiuni specifice. Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea su
suprageneralizarea. Distorsiunile specifice sunt abstractizarea selectiva, diminuarea, inferenta arbitrara
si catastrofizarea. Polarizarea se refera la tendinta de a vedea toate lucrurile ca fiind ori bune, ori rele.
Personalizarea – tendinta de a vedea totul in jur ca avand legatura cu persoana noastra.
Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectiva – concentrarea pe
un detaliu si ignorarea contextului. Diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele celorlalti.
Inferenta arbitrara – a sari direct la concluzii, fara a lua in calcul toate datele. Catastrofizarea – a te
gandi la ce e mai rau, a exagera impactul negativ al unei situatii.

Odata identificate aceste erori de gandire, terapia cognitiva incearca sa le “darame” si practic sa
impiedice clientul sa mai aiba ganduri automate. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul este cat se
poate de activ, ofera analogii, da exemple din propria-i experienta, foloseste umorul. Uneori,
terapeutul propune pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea gandurilor automate.

Ultima etapa a terapiei este aceea de a genera modalitati alternative de a gandi. De exemplu, daca un
pacient face adesea eroarea de gandire numita personalizare, alternativa o reprezinta modalitatea de
gandire numita decentrare, adica perceprea evenimentelor ca neavand nici o legatura cu persoana
pacientului. La final, pacientul este invatat sa continue si dupa terminarea terapiei identificarea si
corectarea gandurilor automate. Se face o evaluare finala si eventual se mai stabilesc una-doua sedinte
de control la intervale mai mari de timp.

Terapia comportamentala. Acest tip de terapie pleaca de la premiza ca cele mai multe tulburari
psihologice isi datoreaza existenta unei invatari gresite. Fie persoanele persoanele implicate nu au
dobandit abilitatile si comportamentele necesare pentru a face fata problemelor vietii, fie au dobandit
niste abilitati si comportamente inadecvate.

Terapia comportamentala se bazeaza pe mai multe principii ale psihologiei clasice:

1. Conditionarea clasica. Este procesul prin care un organism invata ca aparitia unui stimul (de
exemplu, un clopotel) este urmata de aparitia altuia (de exemplu, mancarea). In consecinta, reactii care
sunt indeobste asociate cu cel de-al doilea stimul (salivatie la vederea mancarii) devin asociate cu
primul stimul (salivatie la auzirea unui clopotel – experimentele lui Pavlov). Comportamentalistii cred
ca multe fobii sunt dobandite astfel. Fobia este o reactie de teama declasanta de un obiect inofensiv
(stimulul conditionat), dar care a fost asociat in trecut cu ceva periculos (stimul neconditionat). Acel
ceva periculos nu mai exista, dar a ramas obiectul asociat care declanseaza teama (fobia). Corectarea
acestei temeri se face prin extinctie, adica prin expunerea repetata la obiectul sau situatia asociata
(expunerea la stimulul conditionat). De exemplu, daca unui pacient ii este teama de apa, i se cere in
mod repetat sa isi imagineze ca intra in apa si ca aluneca sub suprafata apei. Treptat, acest stimul isi
pierde puterea de a evoca teama. Expunerea la stimulul conditionat se poate face treptat sau dintr-o
data, ultima metoda numindu-se terapie prin implozie (un pacient caruia ii este frica de inaltimi, va fi
dus de catre terapeut pe un bloc sau pe un pod suspendat unde, dupa ce initial ii va fi foarte frica, se va
obisnui incet-incet cu inaltimea).

O varianta mai usor de suportat a expunerii treptate la stimulul conditionat este desensibilizarea
sistematica. Mai intai pacientul invata diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o lista a situatiilor care
il sperie, de la cel mai putin la cel mai mult. De exemplu, teama de paianjeni. Cel mai putin sperie
gandul la un paianjen. Apoi poza unui paianjen. Ceva mai mult sperie un paianjen vazut la televizor. Si
mai mult sperie un paianjen viu inchis intr-un borcan. Cel mai mult sperie un paianjen viu tinut in
palma. Terapeutul cere apoi clientului sa se gandeasca la un paianjen si in acelasi timp sa aplice
tehnicile de relaxare invatate mai devreme. Dupa ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi sa priveasca
poza unui paianjen si din nou sa se relaxeze. Si tot asa. In cele din urma, pacientul va reusi sa fie
relaxat in timp ce tine un paianjen in palma – practic e vindecat de fobia sa de paianjeni.

O alta tehnica bazata pe conditionarea clasica este terapia aversiva in care are loc asocierea unor
stimuli neplacuti cu stimulii placuti dar nocivi. De exemplu, unui barbat care doreste sa se lase de
fumat i se cere ca de fiecare data cand doreste sa aprinda o tigara sa isi provoace mai intai o oarecare
durere sau sa dea mai intai cu aspiratorul prin toata casa. Dupa un timp, dorinta de a fuma se va asocia
cu durerea sau oboseala si, in consecinta, va scadea in timp.

2. Conditionarea operanta. Se refera la faptul ca, in general, comportamentul nostru este influentat
de consecintele acestuia: daca un anumit comportament are niste consecinte placute sau benefice
pentru noi, vom avea tendinta de a repeta acel comportament. Daca are consecinte negative, neplacute,
frecventa comportamentului respectiv va scadea. Tehnicile comportamentale bazate pe operarea
conditionata identifica mai intai comportamentele nedezirabile sau problematice ale unui individ,
cauta apoi sa inteleaga care sunt consecintele pozitive care intretin aceste comportamente si, in final,
incearca sa schimbe ceva astfel incat sa nu mai apara acele consecinte care intaresc comportamentul
nedorit. De exemplu, o mama se plange ca nu se intelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de cate ori
acesta doreste ceva, face un scandal teribil, striga, sparge, se agita foarte mult. Intrebata ce face in
asemenea situatii, mama a spus ca incearca sa nu faca pe plac copilului dar ca, in cele din urma,
aproape intotdeauna cedeaza nervos si ii face pe plac copilului. In acest caz, mama trebuie sa inteleaga
ca acest comportament nedorit al copilului este consecinta faptului ca mama il “incurajeaza”, intrucat
copilul a invatat ca de fiecare data cand face scandal, in cele din urma primeste ceea ce doreste
(consecinta benefica ce incurajeaza comportamentul nedorit). Asfel de tehnici se pot folosi insa si in
terapia cu adulti, prin intelegerea modului in care comportamentele nedorite sunt incurajate de
consecinte favorabile, adesea inaparente.

O alta metoda bazata pe conditionarea operanta este recompensarea. Aceasta se foloseste mai ales in
spitalele de psihiatrie cu pacientii gravi bolnavi, a caror comportament poate fi influentat daca li se
ofera ceva ce ei isi doresc ori de cate ori se comporta asa cum trebuie.

Psihoterapii » Terapia interpersonala

Psihoterapia interpersonala (IPT) a fost dezvoltata initial de Gerald Klerman si Myrna Weissman, ca o
psihoterapie scurta pentru depresia majora. In ultimii ani, IPT a devenit tot mai populara printre
profesionisti datorita faptului ca: 1) ca este usor de predat si invatat; 2) este usor de adaptat la diverse
probleme, diverse grupe de varsta si diverse etnii; 3) este eficace nu numai in depresia majora ci si in
multe alte tulburari; 4) este o terapie de scurta durata cu eficacitate dovedita.

Ideea din spatele IPT este simpla: indiferent de cauza unei tulburari psihice, aceasta tulburare are loc
intr-un context interpersonal (format in principal din familie, dar si prieteni, colegi de munca etc.). Cu
alte cuvinte, exista o asociere intre debutul unei tulburari psihice si afectarea unora dintre relatiile cu
cei apropiati – fie moare un membru al familiei, fie exista o separare intre soti, fie cineva trebuie sa
renunte la vechile prietenii odata cu mutarea in alta tara etc. IPT isi propune sa produca o ameliorare a
simptomatologiei clinice prin intelegerea rolului jucat de aceste relatii in declansarea problemelor
psihice.

Baza teoretica a IPT

Desi IPT a fost adaptata si pentru alte tulburari, in continuare vom prezenta cateva concepte
fundamentale ale IPT legate de tratamentul depresiei majore. Asadar, abordarea IPT a depresiei se
bazeaza pe trei premise: 1) depresia este o tulburare medicala; 2) depresia nu apare in mod izolat, ci in
contextul relatiilor interpersonale si ale factorilor sociali si 3) tratamentul depresiei trebuie sa se
bazeze pe date empirice provenite de la oricare disciplina relevanta (epidemiologie, fenomenologie,
neurobiologie etc.)

Desi creatorii IPT au fost probabil influentati de o varietate de teorii, scoala interpersonala, fondata de
Adolf Meyer si Harry Stack Sullivan, a fost probabil cea mai influenta dintre acestea. Abordarea
psihobiologica a lui Meyer in privinta intelegerii tulburarilor psihiatrice punea accentul pe experientele
psihosociale si interpersonale curente ale pacientului. Sullivan, care a stabilit numeroase legaturi intre
psihiatria clinica si discipline precum antropologia si psihologia sociala, considera psihiatria ca fiind
studiul stiintific al oamenilor si al relatiilor dintre ei, mai degraba decat studiul individului izolat.
Pentru Sullivan, unitatea de observatie si tratament era grupul social primar, adica cei cu care pacientul
era direct implicat.

Abordarea interpersonala, asa cum este ea aplicata in intelegerea depresiei, ia in consideratie trei
procese legate intre ele:

1. Simptomele, presupuse a fi favorizate de cauze psihosociale si biologice.

2. Relatiile sociale si interpersonale, care includ interactiunile bazate pe indeplinirea unor roluri
sociale invatate in copilarie, conditionarea sociala si competenta personala.
3. Problemele de personalitate, care includ trasaturi de durata cum ar fi stima de sine scazuta,
sentiment de vinovatie sau inhibarea exprimarii furiei.

IPT incearca sa intervina la nivelul primelor doua procese, adica la nivelul functiei simptomului si al
relatiilor sociale si interpersonale, si nu incearca sa modifice structura de personalitate in mod direct.
Pe de alta parte, pe masura ce simptomele dispar, este de asteptat ca pacientii sa preia controlul asupra
unora dintre structurile de personalitate problematice. Mai mult chiar, tulburarile afective pot mima o
tulburare de personalitate si, de aceea, rezolvarea tulburarii afective poate imbunatati sau rezolva
„tulburarea de personalitate”. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al IPT nu este necesara luarea in
discutie a personalitatii pacientului, acesta fiind un demers dificial si oarecum fara rezultate; IPT
prefera sa se concentreze asupra simptomelor si asupra relatiilor interpersonale ale pacientului.
Evident ca dintr-o asemenea perspectiva, care nu tine seama de personalitatea pacientului, va rezulta o
abordare terapeutica destul de standardizata, care se aplica tuturor pacientilor dupa metode prestabilite,
in mod uniform.

ITP intervine la nivelul formarii simptomelor, ajustarii sociale si a relatiilor interpersonale,

concentrandu-se asupra problemelor curente, aflate la un nivel constient sau preconstient. In mod tipic,
aceste probleme includ dispute sau conflicte cu cei apropiati, frustrari, anxietati si dorinte, toate legate
de contextul interpersonal. Asta nu inseamna ca un psihoterapeut IPT nu recunoaste acele aspecte
inconstiente implicate in aparitia problemelor, ci pur si simplu nu le acorda o prea mare atentie. Scopul
principal al IPT este de a ajuta pacientul sa se schimbe si nu de a intelege si accepta situatia curenta de
viata. Influenta experientelor trecute, in special a experientelor din copilaria timpurie, este
recunoscuta, dar terapia se concentreaza asupra aspectelor legate de prezent si este mai putin
preocupata sa lege prezentul de trecut. Aceasta concentrare pe prezent este foarte mult legata de modul
in care ITP conceptualizeaza depresia ca tulburare clinica. Conform modelului medical, factorii
etiologici sunt luati in consideratie, dar tratamentul se concentreaza asupra simptomelor curente si
imbunatatirea situatiei psihosociale. Adoptarea modelului medical legitimizeaza asumarea „rolului de
bolnav” din partea pacientului si il ajuta sa isi explice simptomele si sa isi diminueze sentimentele de
vinovatie atat de tipice pentru depresie. Mai pe romaneste, i se spune pacientului „domnule/doamna,
nu va mai bateti capul sa intelegi de ce sunteti bolnava si nu mai considerati ca dumneavoastra sunteti
de vina pentru situatia in care va aflati; pur si simplu, dumneavoastra sunteti un om bolnav iar depresia
dumneavoastra este o boala ca oricare alta boala si asa cum nu e nimeni vinovat pentru ca a facut o
gripa, tot asa nu trebuie sa se considere nimeni vinovat pentru depresia de care sufera.”

IPT este bazata nu numai pe teorie, ci si pe o serie de date empirice legate de aspectele psihosociale ale
depresiei. Astfel, exista date care atesta faptul ca oamenii devin deprimati atunci cand sufera in mod
excesiv si prelugit dupa pierderea prin deces a unei persoane apropiate, atunci cand au numeroase sau
importante dispute cu alti oameni sau cand trec printr-o serie de tranzitii legate de schimbarea locului
de munca sau de viata. In special, in aceste contexte, lipsa suportului social pare a avea impactul
negativ cel mai pronuntat. Suportul social – care inseamna a avea relatii apropiate cu cineva sau a te
simti sprijinit de cineva – protejeaza impotriva depresiei. Evenimente timpurii din viata unui om, ca de
pilda moartea unuia dintre parinti, poate predispune la depresie mai tarziu, in viata, in special atunci
cand aceasta pierdere este urmata si de alti factori de stres. Si reversul este adevarat: odata deprimati,
oamenii au dificultati in a comunica si functiona in mod adecvat si eficient, ceea ce poate duce la o
scaderea si mai accentuata a calitatii relatiilor interpersonale si aparitia unor noi evenimente de viata
adverse.

Caracteristici ale IPT

Procedurile IPT au multe in comun cu alte abordari psihoterapeutice. Ceea ce nu e suprinzator, dat
fiind ca majoritatea psihoterapiilor isi propun sa ajute pacientii sa devina mai stapani pe viata lor si pe
ceea ce li se intampla, sa scada izolarea sociala si sa imbunatateasca satisfactia legata de propria viata.
Totusi, IPT difera de alte abordari prin strategiile generale folosite, unele tehnici precum si prin acele
aspecte pe care le abordeaza in mod preferential:
 1. IPT este o terapie de scurta durata, nu de lunga durata. Exista numeroase dovezi ca terapia
de scurta durata poate fi eficienta in tratarea depresiei, la o varietate de persoane, provenind
dintr-o varietate de medii socioculturale. Este adevarat ca terapia de scurta durata nu este
eficienta in tratarea tulburarilor de personalitate, Insa nu acesta este scopul IPT.
2. IPT este o terapie structurata, care se adreseaza in mod specific unor anumite probleme,
si nu o terapie generala. Cu alte cuvinte, pacientul nu este lasat ca in psihanaliza sau terapiile
psihanalitice sa vorbeasca despre orice, ci este constrans sa se rezume la anumite probleme.
Pentru ca este de scurta durata, IPT nu incearca sa rezolve toate problemele pacientului
(cunoscute sau necunoscute de acesta), ci mai degraba incearca sa rezolve una sau doua dintre
tipurile de probleme cu care se confrunta pacientul. Terapeutul si pacientul cad de acord asupra
aspectelor asupra carora vor lucra inca de la inceput, din timpul sedintelor de evaluare, si se
limiteaza la rezolvarea acelor aspecte. Se prespune ca, odata devenit capabil sa isi rezolve
unele probleme in terapie, pacientul va continua sa isi rezolve alte probleme, pe cont propriu,
dupa terminarea terapiei.
3. IPT este o terapie care se concentreaza pe relatiile interpersonale din prezent, nu pe cele
din trecut. Episoadele depresive anterioare, relatiile importante din trecutul pacientului si
experientele anterioare de viata sunt discutate la modul general, dar obiectivul principal al
tratamentului este acela de a ajuta pacientul sa scape de simptomele curente, legate de
contextul social curent (si nu de a identifica felul in care pacientul continua sa repete acelasi
mod problematic de a relationa cu altii, dobandit in copilarie).
4. ITP este o terapie care se concentreaza pe aspectele interpersonale si nu pe cele
intrapsihice. Explorand problemele interpersonale curente, psihoterapeutul IPT poate
recunoaste unele conflicte intrapsihice si mecanisme de aparare folosite de pacient. Totusi,
terapeutul nu incearca sa ofere interpretari, menite a ajuta pacientul sa devina constient de
aceste conflicte si mecanisme de aparare. In schimb, comportamentul pacientului este explorat
in temeni interpersonali.
5. IPT este o terapie care se concentreaza asupra aspectelor interpersonale, nu cognitiv-
comportamentale. La fel ca si terapia cognitiv-comportamentala (TCC), IPT incearca sa
schimbe modurile distorsionate de a gandi ale pacientului. Totusi, spre deosebire de TCC, IPT
nu incearca sa identifice in mod sistematizat distorsiunile de gandire si nici nu incearca sa ajute
pacientul sa dezvolte modalitati alternative de a gandi. Mai degraba, terapeutul atrage atentia
asupra acelor ganduri care interfera cu relatiile interpersonale ale pacientului. Scopul este de a
schimba relatiile si nu modul specific de a gandi asociat cu depresia, acesta din urma fiind
considerat un simptom al depresiei care va fi inlaturat indirect prin imbunatatirea relatiilor.

(Text adaptat dupa "Oxford textbook of Psychiatry", editat de Glen O. Gabbard,; Judith S. Beck si
Jeremy Holmes, editia 2005)

Psihoterapii » Psihoterapia de grup

Terapia de grup este o forma de psihoterapie în care 7–8 persoane se intâlnesc saptamânal, sub
îndrumarea unui lider de grup, de obicei un psiholog cu pregatire în terapia de grup, pentru a discuta
despre anumite probleme, comune tuturor participantilor (depresie, anorexie, divort, alcoolism,
dependenta de droguri, dificultati interpersonale, abuz fizic si sexual, decesul partenerului, etc.). De ce ar
alege cineva sa participe la o terapie de grup în locul unei psihoterapii individuale, în care se întâlneste
doar el/ea cu un psihoterapeut? In primul rând pentru ca e mai ieftin, taxa de participare într-un grup
fiind în general pe jumatatea celei percepute pentru o terapie individuala. Apoi, pentru ca terapia de grup
este o modalitate terapeutica de sine statatoare care are propriile avantaje, unele dintre ele inaccesibile
terapiei individuale. Cum reuseste terapia de grup sa ajute? Care ar fi "factorii terapeutici" implicati în
ameliorarea psihologica? Potrivit lui Irvin Yalom, autorul celei mai populare carti despre terapia de grup
(am numit aici "Teoria si practica psihoterapiei de grup"), acesti factori sunt în numar de unsprezece.
Iata-i prezentati aici, nu neaparat în ordinea importantei lor.

• Inducerea sperantei. Oamenii aleg sa participe la o terapie de grup pentru ca spera ca viata lor sa se
îmbunatateasca. Ei vin de-acasa cu un dram de speranta iar terapia de grup îi ajuta sa tina în viata aceasta
flacaruie si, mai mult, sa o faca sa creasca. Cum? În primul rând, pentru ca au facut ceva pentru ei însisi:
si-au luat inima în dinti si s-au inscris într-un grup terapeutic. Nu poti sa faci ceva pentru tine fara ca
speranta de mai bine sa nu prinda aripi. În al doilea rând, într-un grup terapeutic, compus în general din
oameni cu probleme similare, exista indivizi care deja fac fata unei situatii mai bine decât ceilalti, iar
exemplul lor este datator de speranta pentru acestia din urma. "Daca altii au reusit, poate voi reusi si eu"
rasuna în mintea celor care învata sa spere.

• Universalitate . Multi dintre cei care intra în terapie sunt covinsi ca sunt unici din punct de vedere al
inadecvarii lor, ca numai ei au anumite probleme, gânduri si sentimente care îi tortureaza si le fac viata
mizerabila. Dar, vorba unei reclame inteligente, "nu uita ca esti unic, la fel ca toti ceilalti." Suntem unici
si totusi atât de asemanatori. Nu exista sentiment, fie el cât de greu de definit si de pus în cuvinte, pe
care numai un singur om sa-l fi avut. Ceea ce ne aseamana este mult mai consistent decât ceea ce ne
separa si ne diferentiaza. La urma urmei, suntem toti oameni. Si nicaieri nu se vede mai bine acest
adevar decât într-un grup terapeutic. Atunci când constatam ca si altii se confrunta cu aceleasi probleme,
ne simtim parca mai usurati si mai capabili sa le facem fata caci, nu-i asa, "suntem cu totii în aceeasi
barca".

• Informarea inlude instruirea didactiva referitoare la anumite conditii, sfaturi si sugestii din partea
terapeutului sau a celorlalti membri ai grupului. Uneori procesul educational este implicit, membrii
grupului învatând direct din activitatea grupului despre dinamica proceselor interpersonale, despre
semnificatia unor simptome si metode de a le face fata, despre viata psihica în general. De exemplu, în
cadrul unui grup pentru cei care sufera de atacuri de panica, se pot dispensa informatii despre aspectele
fiziologice ale unui atac de panica, despre ciclul vicios indus de interpretarea catastrofica a simptomelor
corporale, despre natura benigna a conditiei si despre modalitatile de a ameliora si apoi de a preveni
astfel de atacuri de panica.

• Altruismul . "Daca vrei sa ajuti un om, lasa-l sa te ajute" a spus cândva un celebru prizonier american.
Prin partile noastre, se spune ca "daruind, vei dobândi". Cei care intra în terapia de grup se simt adesea
demoralizati si simt ca nu au nimic valoros de daruit celorlalti. Atunci când descopera ca pot fi totusi de
ajutor, se simt revigorati si stima lor de sine creste. Oamenii se pot ajuta unii pe altii ascultându-se,
oferind confort si sfaturi, încurajându-se reciproc, împartasind cu ceilalti experientele lor similare sau
prin simpla lor prezenta lipsita de criticism si prejudecati.

• Recapitularea corectiva a relatiilor din familia de origine . Cei mai importanti oameni în viata oricarui
om sunt membrii familiei în care s-a nascut. Modul în care interactioneaza cu acestia va ramâne "sapat"
în mintea viitorului adult pentru tot restul vieti sale ca un model de interactiune cu toti ceilalti oameni.
Atunci când fac parte dintr-un grup, oamenii au tendinta de a se raporta la ceilalti membri ai grupului
într-un mod oarecum asemanator cu modul în care se raportau la parinti si frati. Ceea ce, în sine, nu e
nimic deosebit care sa merite a fi subliniat. Numai ca relatiile unora cu membrii familiei din care provin
nu au fost tocmai în regula si atunci exista posibilitatea, sau chiar certitudinea, ca aceste relatii sa se
repete cu actualul partener de viata, cu colegii de munca, cu copiii, prieteniii, etc. Ce e de facut? Grupul
terapeutic este ca un mic laborator fotografic în care modul defectuos de a te raporta la ceilalti se
developeaza în fata propriilor ochi. Când devii constient de felul în care îi tratezi pe ceilalti, de modul în
care te raportezi la ei sau de modul în care te folosesti de ei, atunci întelegi de unde provin multe din
necazurile prezente în relatiile cu acestia si, în consecinta, poti schimba ceva.

• Îmbunatatirea aptitudinilor de socializare . Un grup terapeutic este, înainte de toate, un grup social, în
care mai multi indivizi interactioneaza respectând niste norme. Spre deosebire însa de alte grupuri
sociale de care poate apartine cineva (de exemplu, grupul colegilor de munca), grupul terapeutic are
niste reguli clare stabilite de la început, menite a facilita interactiunea onesta. Cea mai importanta dintre
aceste reguli este oferirea de feedback , adica oferirea unei pareri oneste despre afirmatiile sau
comportamentul celuilalt, ceea ce în alte grupuri se întâmpla arareori. De exemplu, daca cineva are
tendinta de a-i privi de sus pe ceilalti, de a-i trata cu superioritate, e putin probabil ca vreunul dintre
colegii de munca (mai ales daca îi sunt subalterni), sa îi spuna "Vezi ca ai tendinta sa ne privesti de sus."
În schimb, într-un grup terapeutic, e foarte posibil si chiar de dorit ca un astfel de feedback sa aiba loc.
Astfel, "arogantul" are ocazia sa învete ceva despre sine si eventual sa corecteze ceea ce este de corectat
pentru a-si îmbunatati aptitudinile de socializare.

• Comportamentul imitativ . Se spune adesea despre copii ca îi imita pe adulti. Ceea ce se spune mai rar
este ca si adultii învata prin imitatie. Observându-i pe altii cum vorbesc, cum se comporta, cum îsi
rezolva anumite probleme, noi toti putem învata de la ceilalti. Învatam de la cei care au mai mult succes
în viata personala sau în interactiunile cu ceilalti, învatam de la cei pe care îi respectam, fie ei membri ai
grupului sau psihoterapeutul care conduce grupul respectiv. Nu subestimati niciodata puterea
exemplului!

• Învatarea interpersonala . E un factor deosebit de complex si de aceea dificil de explicat în câteva

cuvinte. S-a spus ca omul este un animal social. Adica, ceea ce ne deosebeste esentialmente de animale
este capacitatea de a avea relatii sociale. Mai mult, aceste relatii sociale, care le includ pe cele cu familia
din care provenim, ne formeaza si ne transforma în permanenta. Cazurile de copii crescuti de animale
demonstreaza faptul ca fara o ambianta umana, fara contact cu alte fiinte umane, un copil nu poate
deveni un om în sensul cel mai larg al cuvântului si dezvoltarea acestuia se opreste la un nivel subuman.
Nu realizam importanta relatiilor cu cei din jurul nostru, si în primul rând cu membrii familiei în care ne-
am nascut, asa cum nu realizam cât de multa nevoie avem de oxigenul pe care îl respiram. Specialistii
spun ca jumatate din ceea ce suntem se datoreaza zestrei genetice si jumatate modului în care am fost
crescuti. Si acesta componenta educativa se refera nu numai la aspectele evidente cum ar fi "cei sapte ani
de acasa", ci si la acelea mai subtile ale modului în care cei din jur se raporteaza la noi si noi la ei. De
exemplu, orice copil are nevoie de un sentiment de securitate si obtine acest lucru prin cultivarea si
accentuarea acelor trasaturi sau aspecte ale sinelui care sunt apreciate de ceilalti si prin negarea sau
transformarea acelora care sunt dezaprobate de ceilalti. În cele din urma, individul îsi va forma un
concept de sine bazat foarte mult pe aprecierile celorlalti. Acest proces de învatare interpersonala este un
proces continuu, ale carui baze se pun în copilarie, dar care continua de-a lungul intregii vieti. În terapia
de grup, oamenii descopera modul în care obisnuiesc sa se raporteze la ceilalti, constientizeaza
asteptarile pe care le au de la ceilalti si învata sa relationeze într-un mod mai realist si mai echilibrat, în
care avantajele si dezavantajele relationale sunt mai echitabil distribuite.

• Coeziunea grupului . Multi oameni se simt izolati de semenii lor, incapabili sa stabileasca niste relatii
cu adevarat semnificative, care sa treaca dincolo de o interactiune de suprafata. Asa cum spuneam mai
sus, avem nevoie de ceilalti, sa ne simtim intelesi si apreciati si, în egala masura, sa învatam de la ei. Dar
acest lucru nu este posibil decât în mica masura în cadrul unor relatii superficiale, cum ar fi discutiile de
cinci minute la o cafea cu colegii de serviciu. Pentru multi, prietenii sunt cei care reusesc sa suplineasca
aceasta nevoie de comunicare ceva mai profunda. Din pacate însa, sunt mult prea multi oameni lipsiti de
prieteni. Si mai avem nevoie de ceva, pe lânga aceasta legatura mai adânca: avem nevoie de sentimentul
de apartenenta, care înseamna sentimentul de bine si de siguranta pe care îl avem atunci când ne stim
parte a unui grup care ne protejeaza si ne valorizeaza. Aceasta nevoie sta la baza tuturor asociatiilor
profesionale, sindicatelor, cluburilor, cercurilor sportive etc. si chiar la baza ideii de natiune si de tara.
Pentru cei care se simt deprivati de o comunicare umana cu adevarat semnificativa si pentru cei lipsiti de
sentimentul de apartenenta, grupul terapeutic poate suplini exact ceea ce le lipseste. Coeziunea grupului
nu se refera numai la suportul si incurajarile pe care un membru al grupului le poate primi din partea
celorlalti participanti, ci si la feedback -ul onest pe care îl primeste si, în general, la toate acele aspecte
care contribuie la sentimentul ca "celorlalti le pasa."

• Catarsisul . E bine stiut ca adesea confesarea necazurilor noastre catre prieteni, doctor sau preot, ne
ajuta sa ne simtit mai bine. Acesta este catarsisul si despre asta este vorba, în principiu, si în terapia de
grup. Numai ca aceasta forma de terapie nu ne ajuta numai sa scapam de "piatra de pe suflet", dându-ne
un sentiment de eliberare momentana, ci ne mai învata ceva, un ingredient crucial pentru un beneficiu de
durata: ca a exprima ceea ce simtim ne apropie de ceilalti, ceea ce duce la cresterea sentimentului de
coeziune si la îmbogatirea relatiilor noastre interpersonale. Cu alte cuvinte, a spune ceea ce avem pe
suflet ne face sa ne simtim mai liberi dar si mai apropiati de ceilalti. Si asta numai într-un grup se poate
învata.

• Factorii existentiali . Se refera la acceptarea de catre membrii grupului a unor adevaruri nu

intotdeauna evidente, cum ar fi faptul ca durerea si moartea sunt inevitabile, ca indiferent cât de mult as
încerca sa ma apropii de ceilalti sunt practic singur, ca viata nu are un sens daca nu îi dau eu un sens, ca
am libertatea sa dau vietii mele orice sens doresc, ca eu si numai eu sunt responsabil pentru viata mea
indiferent cât de mult ajutor cer si primesc de la ceilalti, etc. Acesti factori existentiali joaca un rol
important în terapia de grup, ca si în cea individuala, întrucât reusesc, sau cel putin ajuta în acest sens, sa
împace omul cu datele inexorabile ale existentei sale.

Nu toti avem nevoie de toti acesti factori pentru a ne bucura de beneficiile terapiei de grup. Pentru unii
cele mai importante aspecte sunt învatarea interpersonala, catarsisul si factorii existentiali, iar pentru altii
altruismul, universalitatea si cultivarea sperantei. Probabil acesti factori curativi actioneaza în functie de
nevoile fiecaruia. Un lucru este însa cert: ca terapia de grup, indiferent de factorii terapeutici pe care îi
pune în joc, este benefica tuturor celor care considera ca mai au înca ceva de învatat de la viata si de la
oamenii din jurul lor.
Cine sunt cei care devin terapeuti?
Psihoterapeutii sunt de obicei psihiatri, psihologi, asistenti sociali si, mai rar, teologi sau filosofi care
au urmat o pregatire speciala, numita formare, in domeniul psihoterapiei. Dar dincolo de pregatirea sau
de profesia lor de baza, sunt oameni cu propriile lor dorinte, sperante, nevoi, probleme etc., adica niste
oameni obisnuiti.

Ce ii atrage catre domeniul acesta?

E uimitor cat de multi oameni se inscriu in fiecare an la multele facultati de psihologie din tara, cu
intentia de a deveni psihoterapeuti. E adevarat ca mai tarziu, cand devin constienti de durata mare a
formarii ca terapeut, precum si de efortul emotional si mai ales financiar necesar, multi renunta,
orientandu-se spre zonele psihologiei aplicate unde investitia este mai mica si rezultatele apar mai
repede (recrutari de personal, psihologia organizatiilor etc.). Dar ramane totusi un numar important de
absolventi de psihologie si medicina care se indreapta spre psihoterapie. De ce? E dificil de spus ce
atrage oamenii sa devina psihoterapeuti. O parte a raspunsului este impartita cu toti cei care isi aleg
meserii dedicate ajutorarii altor oameni, cum ar fi medicii si asistentele medicale, asistentii sociali,
profesorii si educatorii, preotii etc., oameni impinsi de anumite resorturi interioare sa aiba grija de altii
– fie pentru ca acesta a fost rolul lor in familia de origine, fie pentru ca acesta e modul in care se
valorizeaza pe sine, fie datorita un conceptii de viata mai mult sau mai putin idealiste in care
altruismul este o valoare de baza.

Care sunt trasaturile de personalitate si experientele considerate necesare pentru a deveni un

bun terapeut?
In primul rand, e necesar un anumit grad de stabilitate. Deasemeni, sunt importante calitati precum
preocupare pentru ceilalti, dedicatie, integritate, constiinciozitate, competitivitate, inteligenta.
Capacitatea de insight - adica abilitatea de a privi in tine insuti sau abilitatea de a intelege
dedesubturile psihologice ale unui comportament, al tau sau al altuia - este una din cele mai importante
insusiri. Am lasat la urma poate cea mai importanta trasatura - capacitatea de a empatiza, adica de a
simti ceea ce simte cel de langa tine, fara a te identifica total cu el sau cu simtamintele lui. Carl Rogers
– fondatorul psihoterapiei centrate pe persoana – considera empatia ca fiind una dintre cele trei
conditii absolut necesare (si suficiente, spunea el...) pentru a ajuta psihoterapeutic un om in suferinta.

E de asemeni necesar pentru un psihoterapeut sa fi avut parte in cursul propriei sale vieti de o anume
suferinta, depresie sau conflict nevrotic, fara de care e dificil sa intelegi si sa empatizezi cu cei care
sufera. Freud spunea ca “un anumit grad de nevrotism este de o valoare inestimabila in calitate de forta
care te impinge inainte, in special pentru un psiholog.” O conceptie despre viata care balanseaza intre
pesimism si realism e de asemenea necesara. De obicei, prea mult optimism e asociat cu un anumit
grad de negare a dificultatilor vietii si nu ajuta atunci cand vine vorba de intelegerea unui conflict
interior. Deasemeni, un psihoterapeut trebuie sa fie capabil sa asculte fara a simti nevoia sa intrerupa.
In plus, trebuie sa fie capabil sa suporte critica sau ostilitatea unora dintre pacienti fara a simti nevoia
sa riposteze. Nu in cele din urma, intuitia si creativitatea sunt necesare in fiecare sedinta, neexistand
retete in acest domeniu in care fiecare afirmatie a pacientului deschide, teoretic, sute de posibilitati de
intelegere si interventie.
Cum le influenteaza viata practica psihoterapiei?
Psihoterapia, atunci cand este facuta bine, poate fi extraordinar de satisfacatoare si stimulativa din
punct de vedere intelectual pentru cel care o practica.

ALTE AVANTAJE

Pe de alta parte insa, unul din cele mai dificile aspecte ale acestei activitati este nevoia permanenta de
a te confrunta cu propriile tale probleme, de genul celor mentionate mai sus, si de a le diferentia de
problemele pacientilor. O astfel de confruntare presupune atat o atentie permanenta indreptata catre
sine, cat si un efort organizat de discutare a problemelor personale cu un alt psihoterapeut.

O alta consecinta a practicarii acestei meserii este, adesea, izolarea care apare ca urmare a
numeroaselor ore petrecute cu pacientii. Desi un psihoterapeut nu este aproape niciodata singur, el nu
poate relationa cu pacientii sai de la egal la egal, nu se poate confesa lor si nu poate glumi cu ei doar
de dragul de a glumi. Ori tocmai de aceast fel de interactiune relaxata si relaxanta, libera de orice
constrangeri, hranitoare din punct de vedere afectiv, este ceea ce lipseste multora dintre psihoterapeutii
care muncesc intr-un cabinet individual.

Una dintre cele mai subtile consecinte ale alegerii acestei profesii se refera la faptul ca, datorita
activitatii lor, psihoterapeutii devin mult mai sensibili la aspectele interpersonale problematice din
viata lor personala, fiind capabili sa vada probleme acolo unde altii din jurul lor nu vad niciuna sau le
minimalizeaza. E ca si cum practica psihoterapiei te inzestreaza cu o pereche de ochelari care
amplifica teribil de mult perceptia oamenilor din jur si a relatiilor cu acestia. A fi capabil sa vezi mai
mult decat altii ceea ce este rau, deficitar, stramb sau de-a dreptul patologic in jurul tau nu este
neaparat o binecuvantare - insatisfactia cu propria viata sau chiar depresia fiind un pericol real pentru
multi psihoterapeuti. In asemenea situatii, devine evidenta nevoia de a apela, in calitate de pacient, la
un coleg psihoterapeut.

Formarea pentru psihoterapie

In principiu, pregatirea sau formarea in vederea practicarii profesiei de psihoterapeut (profesie

independenta, de sine statatoare, conform Declaratiei de la Strasbourg privind Psihoterapia, dar
nerecunoscuta ca atare in Romania) presupune:
1. ca preconditie, studii superioare intr-unul din domeniile: psihologie, medicina, asistenta sociala,
teologie sau filosofie;
2. pregatirea teoretica intr-o forma anume de psihoterapie;
3. supervizarea;
4. psihoterapia personala.

Ultimile trei reprezinta, de fapt, esenta formarii in psihoterapie si se realizeaza in cadrul uneia dintre
asociatiile formatoare de psihoterapie. Aceste asociatii reprezinta diverse orientari terapeutice. In
lipsa unei legi unitare a psihoterapiei, fiecare asociatie este organizata si functioneaza dupa propriile
criterii, adesea imprumutate de la asociatiile europene similare cu care sunt afiliate. Exista, in
consecinta, o variatie considerabila intre asociatii privind numarul de ore de pregatire teoretica,
cerintele de supervizare si cele privind terapia personala. In continuare voi incerca sa explic doar ce
presupune fiecare dintre acestea, fara a preciza exact numarul de ore sau durata in ani a fiecareia. La
modul cel mai general totusi, se poate aprecia ca pregatirea teoretica dureaza doi ani, supervizarea 2
ani si psihoterapia personala oriunde intre 50 de ore si patru ani.

Pregatirea teoretica - evident se refera la asimilirea notiunilor de baza ce compun fundamentul

teoretic al unei orientari anume. Indrumatorii sau formatorii lectureaza pe diverse subiecte, pun
intrebari, propun exercitii, dau teme pentru acasa si evalueaza periodic cunostintele asimilate.
Cursantii au adesea o bibliografie consistenta de parcurs intre seminarii, vizioneaza casete/dvd-uri cu
demonstratii, completeaza diverse teme pentru acasa etc. Seminariile au loc periodic, de regula in
weekend, de 10-16 ori pe an. In unele dintre asociatii, aceasta pregatire are un caracter preponderent
informativ, bazat pe asimilarea de cunostinte, in timp ce in altele, invatarea este mai degraba
experientiala, adica bazata pe exercitii si jocuri de rol, in timpul carora cursantul invata mai degraba
"cum se face " decat "de ce se face". In plus, folosirea unor tehnici si metode experientiale in cadrul
formarii ajuta si procesului de autocunoastere.

Supervizarea - este considerata de unii cea mai importanta experienta a formarii in psihoterapie. In
forma sa clasica si cea mai frecvent intalnita, supervizarea presupune o relatie de tip maestru-discipol
intre cel care se formeaza, numit supervizat, si unul dintre indrumatorii sau formatorii sai, numit
supervizor. In cadrul supervizarii - care ia forma unor intalniri perioadice, de regula saptamanale -
supervizatul propune spre discutie diverse cazuri pe care le are in tratament. In unele forme de terapie
se recomanda discutarea unui singur caz, in amanuntime, de la inceputul si pana la sfarsitul respectivei
terapii, presupunerea de baza fiind aceea ca intelegerea in profunzime a detaliilor unui caz se poate
generaliza.

Practic, cel supervizat fie citeste o transcriere a sedintelor si apoi le comenteaza impreuna cu
supervizorul (in fazele initiale ale supervizarii), fie puncteaza direct dificultatile intalnite in practica
terapeutica (in fazele mai avansate). Interesant este ca acest proces de supervizare poate lua o gama
foarte larga de forme, in functie de tipul de terapie si mai ales de personalitatea supervizorului: de la
discutiile de tip profesor-elev, in care supervizorul ii spune direct supervizatului ce are de facut,
trecand prin abordarea socratica (in care studentul trebuie sa descopere singur raspunsurile corecte la
problemele cu care se confrunta) si pana la transformarea supervizarii intr-o forma particulara de
explorare personala ("cum ai reactionat cand pacientul a zis...?", "de ce crezi ca ai reactionat asa?", "cu
ce anume din trecutul tau ai facut legatura?" etc.). Fiecare dintre aceste abordari are avantajele ei si
poate tocmai de aceea cele mai multe asociatii de psihoterapie pretind ca supervizarea sa se desfasoare
cu cel putin doi supervizori diferiti - consecutiv, nu simultan - astfel incat cel supervizat sa aiba sansa
unor stiluri diferite de supervizare.

In afara de supervizarea individuala, exista si supervizarea de grup, in care un grup de supervizati se

intalnesc cu un singur supervizor. Exista si ceea ce se numeste intervizare, in care un grup de studenti
in ale psihoterapiei se intalnesc si discuta cazurile intre ei, fara nici un supervizor.

Terapia personala sau autocunoasterea - intrucat acesta este un subiect care merita, dupa parerea
mea, o argumentatie si o prezentare mai ampla, il voi prezenta intr-o noua pagina.

Formarea pentru pshanaliza

O prima treapta in evolutia spre statutul de psihanalist o reprezinta intrarea in Grupul de Studiu al
Societatii Romane de Psihanaliza (SRP-GS). Cei care fac parte din acest Grup de Studiu se numesc
candidati. Conditiile si procedeele de evaluare pentru a deveni candidat al Grupului de Studiu sunt:

 licenta in (alternativ): Medicina, Psihologie, Pedagogie, Sociologie, Asistenta sociala,

Filosofie;
 minimum 2 ani de analiza personala, în curs de desfasurare (durata totala necesara la incheiere:
minimum 4 ani) cu unul dintre analistii recunoscuti de catre Comitetul de Sponsorizare;
 posibilitatea de a efectua o activitate clinica de psihoterapie si psihanaliza;
 motivatia si aptitudinile necesare pentru practicarea psihanalizei si pentru urmarea programului
de formare al SRP-GS. Accederea la statutul de candidat se face in urma unei evaluari realizate
de catre membrii Comitetului de Sponsorizare (CS) al Asociatiei Internationale de Psihanaliza
(IPA). Interviul cu membrii CS se desfasoara in franceza sau engleza, dar, la cererea
candidatului, unul dintre interviuri poate sa aiba loc in limba romana.

Odata intrati in Grupul de Studiu, candidatii trebuie:

 sa isi finalizeze analiza personala, care in final trebuie sa dureze minimum 4 ani, cu o frecventa
de minimum 3 sedinte pe saptamana (se recomanda insistent sa se lucreze cu 4 sedinte pe
saptamana);
 sa frecventeze, pentru o perioada de cel putin 4 ani, seminarii teoretice si clinice conduse de
catre membrii Grupului de Studiu. Seminariile sunt 1) seminarii clinice; 2) seminarii de tehnica
psihanalitica; 3) seminarii despre scrierile lui S. Freud; 4) seminarii despre scrierile
contemporanilor sau ale continuatorilor lui S. Freud.
 sa aiba cel putin doua cazuri supervizate de psihanaliza cu minimum 3 sedinte pe saptamana.
Supervizarile trebuie sa se efectueze cu frecventa de o sedinta pe saptamana, de catre diferiti
analisti supervizori (cate unul pentru fiecare caz). Fiecare tratament trebuie sa fie supervizat
pentru o perioada de cel putin doi ani fara intrerupere.

Cand un candidat si-a incheiat programul de formare (analiza personala, cele doua supervizari si 4 ani
de seminarii) el va fi evaluat amanuntit, la cererea sa, de catre Comitetul de Formare care ii acorda
statutul de psihanalist.

(Informatiile despre formarea in psihanaliza au fost preluate de pe site-ul Societatii Romane de

Psihanaliza, www.srdp.ro. Pentru mai multe detalii, vizitati site-ul SRR)

Pregatirea in consiliere psihologica

Consiliere psihologica este considerata adesea o forma diminuata de psihoterapie. Consilierea

psihologica "se focalizeaza pe optimizare si dezvoltare personala, probleme psihologice sau de
patologie somatica în care sunt implicati factori psihologici" (Legea 213). In schimb, consilierul
psihologic nu se poate ocupa de probleme din sfera psihopatologiei, acestea fiind doar de competenta
psihoterapeutului. Intrucat pregatirea pentru psihoterapie este mai complexa decat cea pentru
consiliere psihologica, orice psihoterapeut poate face si consiliere psihologica, intrucat se presupune
ca detine competentele necesare.

Si inca o precizare preliminara: in Romania, consilierea psihologica presupune, la fac ca si

psihoterapia, o orientare anume. Am facut precizarea "in Romania" pentru ca in Statele Unite, de
exemplu, absolventii programelor de master sau de doctorat in consiliere psihologica nu trebuie sa faca
dovada unei orientari anume (psihanalitice, cognitiv-comportamentale, rogersiene etc.). In Romania
trebuie sa ai o astfel de orientare bine precizata.

Pentru cei interesati numai de consiliere psihologica, acestia trebuie sa stie ca, spre deosebire de
psihoterapie, consilierea psihologica nu este accesibila, potrivit legislatiei actuale din Romania (Legea
213) decat psihologilor. Dupa absolvirea facultatii de psihologie, cei interesati pot urma doua rute
profesionale: fie urmeaza cursurile unui masterat in consiliere psihologica, fie se inscriu intr-o formare
in cadrul uneia dintre asociatiile de psihoterapie. In general, aceste asociatii nu organizeaza cursuri si
formari destinate celor interesati strict de consiliere psihologica, ci formari in psihoterapie, de 4 ani.
Daca cineva doreste sa parcurga doar jumatate din acest traseu, adica doar 2 ani, atunci primeste din
partea asociatiei respective certificarea in consiliere psihologica de tipul respectiv.

Sursa: site-ul Asociatiei Europene de Psihoterapie

Declaratia de la Strasbourg privind Psihoterapia din 1990

În concordanta cu scopurile Organizatiei Mondiale a Sanatatii, cu acordul de non-discriminare valabil

în cadrul Uniunii Europene si a Zonei Economice Europene, precum si cu principiul libertatii de
miscare a persoanelor si serviciilor, cei mai jos semnati au cazut de acord asupra urmatoarelor puncte:

1. Psihoterapie este o disciplina stiintifica independenta, a carei practica reprezinta o profesie

independenta si libera.
2. Pregatirea în psihoterapie are loc la un nivel avansat, calificat si stiintific.
3. Multitudinea de metode psihoterapeutice este asigurata si garantata.
4. Pregatirea completa in psihoterapie cuprinde teorie, psihoterapie personala si practica sub
supervizare. Cunostinte adecvate a diferitelor procese psihoterapeutice sunt dobandite in cadrul
acestei pregatiri.
5. Accesul la pregatire se face printr-o serie de calificari preliminare, în special legate de
domeniul stiintelor sociale si umaniste.

Strasbourg, 21 Octombrie, 1990

Strasbourg Declaration on Psychotherapy of 1990

In accordance with the aims of the World Health Organisation (WHO), the non-discrimination accord
valid within the framework of the European Union (EU) and intended for the European Economic
Area (EEA), and the principle of freedom of movement of persons and services, the undersigned agree
on the following points:

1. Psychotherapy is an independent scientific discipline, the practice of which represents an

independent and free profession.
2. Training in psychotherapy takes place at an advanced, qualified and scientific level.
3. The multiplicity of psychotherapeutic methods is assured and guaranteed.
4. A full psychotherapeutic training covers theory, self-experience, and practice under
supervision. Adequate knowledge of various psychotherapeutic processes is acquired.
5. Access to training is through various preliminary qualifications, in particular human and social
sciences.

Strasbourg, October 21st, 1990

Asociatii formatoare de Psihoterapie

In componenta Federatia Româna de Psihoterapie intra urmatoarele asociatii de psihoterapie carora va

puteti adresa in vederea formarii in tipul de psihoterapie dorit sau in vederea obtinerii datelor de
contact ale psihoterapeutilor formati in cadrul lor:

 Asociatia de Psihoterapii Cognitive si Comportamentale din Romania

David Daniel - Str. M.Kogalniceanu nr.1, Catedra de Psihologie - Univ. Babes-Bolyai, Cluj-
Napoca, danieldavid@psychology.ro, www.psychotherapy.ro
 Asociatia de Psihoterapie prin Relaxare, Simboluri si Hipnozã: Johanna Hegyi - Miercurea
Ciuc, Str. Salciei nr.1, sc.A, ap.13. relax_ro@yahoogroups.com
 Asociatia pentru Psihologie si Psihoterapie Adlerianã din România (APPAR): Grigorescu
Vlad - Bucuresti, Intr.Biserica Alba nr.1, sc.1, et.2; tel. 021-610 6088 / mobil: 0723 564 334;
0722 148 936 vladg@automation.ipa.ro , www.adler-romania.ro
 Asociatia Românã de Hipnozã Clinicã, Relaxare si Terapie Eriksoniana: Dafinoiu Ion -
Iasi, Univ. A.I.Cuza www.arhe.org
 Asociatia Româna de Psihologie Analitica: Mihaela Minulescu, www.psihologieanalitica.ro,
mminulescu@spiruharet.ro
 Asociatia Românã de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ROGERS): Georgeta Niculescu,
geoniculescu@xnet.ro
 Asociatia Românã de Psihoterapie Psihanaliticã (ARPP): Ileana Botezat-Antonescu
(botezat_ileana@yahoo.com), Sanda Lepoiev (lepoiev@hotmail.com),
www.psihoterapiepsihanalitica.com
 Asociatia Românã de Somatoterapie (ARS): Paziuc Alexandru (apaziuc@yahoo.com),
Magda Luchian - Spitalul de Psihiatrie "SOCOLA" Iasi, Sos. Bucium nr.36, Iasi, cod 6600; tel.
0232-130320/171, 0232-212847 (ioanp@mail.dntis.ro)
 Asociatia Românã de Terapie Cognitiv-Comportamentalã: Teofil Andriescu - Bucuresti; tel.
021-6733244, alvasilescu@yahoo.com
 Asociatia Românã de Terapie Comportamentalã si Cognitiva: Teodorescu Radu - tel. 021-
2520866 , rteo@ap.nec.ro , Ciumageanu Mugur Daniel - tel. 021-3343471,
ciumageanu@yahoo.com , www.psihoterapie.org.
 Asociatia Româna de Psihodrama Clasica (ARPsiC): Dana Dragoteanu - Bucuresti; tel:
230.11.12; 0722393867 danadragoteanu@yahoo.com, www.psihodramaclasica.ro
 Societatea de Psihodramã - J.L.Moreno (SPJLM): Horatiu Nil Albini - Cluj-Napoca, Str.
Potaisa nr.8; tel.: 0723 331 007 nilspjlm@hotmail.com, www.psihodrama.ro
 Societatea de Analizã Existentialã si Logoterapie din Romania (SAEL): Furnica Cristian,
christianfurnica@yahoo.com, www.analizaexistentiala.ro
 Societatea Romana de Analiza Tranzactionala: Theodora Diana Mihaianu - Str. Naum
Rimniceanu nr. 17, et. II, ap. 3, sector 1, Bucuresti; tel.: 0722 207 650 dora.mihaianu@srat.ro ,
www.srat.ro
 Societatea de Psihoterapie Experientiala (SPER): Iolanda Mitrofan - Bucuresti, Bd. Mihail
Kogalniceanu 36-46, sc. B, et.3; tel./fax - 021/314.89.72 / mobil: 0722508098
sperpsi@gmail.com, www.sper.home.ro
 Asociatia de Terapie Familiala: Maria-Silvia Trandafir - Bucuresti; tel: 0724275572 /
0740595256, silviatrandafir@yahoo.com
 Asociatia de Psihoterapie Pozitiva: Gabriela Hum - Cluj-Napoca, Str. Fântanele 32/81,
mobil: 0744623236 , gabriela.hum@positum.ro, www.positum.ro
 Asociatia de Gestalt Terapie: Carmen Beyer - Bucuresti, Str. Alexandru Cernat 5, sector 2;
mobil: 0722272048 beyer@b.astral.ro , gestaltro@yahoo.com
 Asociatia Romana de Analiza Tranzactionala: Hriscu Eugen, eugenhriscu@yahoo.com,
www.arat.ro
 Asociatia de Psihoterapia Familiei si a Cuplului: Adina Karner-Hutuleac - Iasi, mobil:
0722614641, akarner@gmx.net
 Asociatia de Terapie Cognitiv-Comportamentala si Interpersonala: Oltea Joja - Bucuresti ,
oltea_joja@yahoo.com
 Asociatia de Terapie Familiala Sistemica Cluj: Konya Zoltan - Cluj Napoca
agape@mail.dntcj.ro
 Asociatia Cris-Du-Areopagus: Ileana Radu - Timisoara , dr.ileana.radu@gmail.com
 Asociatia Romana de Terapie Familiala si Sistemica: Roxana Tudorache - Timisoara,
vtudorache@mail.dnttm.ro
 "Pro Familia" Asociatia de Terapie Familiala: Maria Orban - Miercurea Ciuc
skolkae@yahoo.com

Psihoterapia personala sau autocunoasterea

 „Mai mult de trei sferturi dintre profesionistii in sanatate mentala au trecut prin psihoterapie
personala cel putin o data. Proportional vorbind, psihoterapeutii sunt probabil consumatorii cei
mai numerosi de psihoterapie de lunga durata. Multi terapeuti relateaza ca propria experienta in
tratamentul personal a fost singura influenta majora in dezvoltarea lor profesionala. Mai mult
decat atat, cercetarile indica faptul ca identificarile cu proprii terapeuti sunt o cheie
determinanta a modului in care terapeutii in formare inteleg si aplica principiile terapeutice.” –
am citat primul paragraf din prefata cartii „Formarea pentru psihoterapie” (al carui titlu in
original este mult mai relevant pentru continutul cartii: The Psychotherapist's Own
Psychotherapy ), aparuta recent la Ed. Trei.

De ce terapie personala?

 Pentru ca n-as putea sa exprim unele idei mai bine decat Geller, Norcross si Orlinsky, autorii
cartii pomenite, ii voi cita din nou. Si in capitolul introductiv, ei spun asa: „Tratamentul
personal pentru psihoterapeuti – beneficierea de acesta, recomandarea si conducerea lui – se
situeaza la baza profesiei de psihoterapeut. Terapia personala sau analiza se afla, in multe
privinte, in centrul universului sanatatii mintale. Formarea noastra, identitatea noastra si
imbunatatirea de sine graviteaza in jurul epicentrului experientei personale.” Cu alte cuvinte,
psihoterapia personala nu este numai o necesitate tehnica, o cerinta ca oricare alta a
programelor de formare, ci o adevarata piatra unghiulara a identitatii profesionale. Eu sunt un
psihoterapeut pentru ca am trecut printr-o psihoterapie personala. Mai mult de atat, stiu ce fel
de psihoterapeut sunt, cu cine si pana unde pot fi psihoterapeut. In plus, psihoterapia personala
este esentiala si indispensabila modelarii de sine, imbunatatirii calitatii umane a celui ce se
pregateste sa devine la randu-i psihoterapeut. Este vorba asadar, in primul rand, de
autocunoastere, ca fundament al practicii psihoterapeutice. Un psihoterapeut se foloseste pe
sine in procesul terapeutic mai mult decat tehnicile si teoriile invatate la scoala. "Instrumentul"
cu care psihoterapeutul lucreaza este insasi psihoterapeutul, sufletul lui, mintea lui. O terapie
personala care contribuie la cresterea cunoasterii de sine inseamna implicit o racordare mai fina
a acestui "instrument". In al doilea rand, multi dintre cei care doresc sa devina terapeuti sunt
motivati in alegerea acestei profesii de propriile conflicte interioare, de proprii "demoni". O
terapie personala da posibilitatea unui individ sa isi rezolve aceste conflicte, urmand ca apoi sa
decida daca mai doreste intradevar sa practice psihoterapia sau se multumeste cu impacarea de
sine astfel realizata. Exista psihoterapeuti – sau aspiranti la statutul de psihoterapeut – care sunt
ei insisi "deformati" interior, in general la un nivel nevrotic de suferinta, dar nu numai. O
terapie personala, in cazul primilor dintre acestia, permite corectarea acelor "bias"-uri
personale care ar impiedica psihoterapeutul sa functioneaza adecvat. In cazul celor care sufera
de o patologie mai grava, psihoterapia personala, daca se dovedeste ineficienta, poate functiona
ca un filtru, nepermitandu-i persoanei respective sa ajunga in postura de psihoterapeut. Cu alte
 cuvinte, daca un psihoterapeut are unele mici probleme psihice, printr-o terapie personala si le
poate rezolva; daca are mari probleme, incapacitatea de a finaliza cu succes o terapie personala
il va impiedica sa devina psihoterapeut. Nu in ultimul rand, postura de pacient sau client ii
ofera viitorului psihoterapeut o perspectiva deosebit de valoroasa, permitandu-i sa inteleaga, pe
viitor, ce simte un pacient. Cu alte cuvinte, psihoterapeutul trebuie sa stie el insusi cum este in
postura de pacient. Freud a sugerat inca din anii 20 ai secolului trecut ca terapia personala este
cea mai profunda si mai riguroasa parte a educatiei clinice a unei persoane.

 Unele institute si asociatii considera terapia sau analiza personala o cerinta sine qua non a
formarii intr-un tip sau altul de psihoterapie. Insa cei multi dintre cei care doresc sa practice
aceasta profesie inteleg utilitatea personala si profesionala a acestui demers si de aceea nu il
considera o obligatie sau o constrangere.

Ce este terapia personala?

 Dar ce se intelege prin „terapie personala”? Raspunsul poate fi foarte variat, in functie de
cadrul profesional in care se desfasoara, de orientarea teoretica a terapeutului si a celui care se
formeaza ca terapeut, de cerintele diverselor institutii, asociatii etc. Exista chiar o oarecare
disputa – teoretica, desigur – intre reprezentantii diverselor scoli de psihoterapie privind
FORMA si DURATA acestei terapii personale. Daca psihanalistii si psihoterapeutii de orientare
psihanalitica nu accepta decat terapia individuala – pacientul si psihanalistul doar – in alte
forme de terapie sunt acceptate sau chiar cerute grupurile mici, formate din 4-5 persoane,
precum si asa-numitele grupuri de dezvoltare personala, formate din 10-12 persoane care
discuta, binenteles, despre problemele personale. Durata acestei terapii personale este iarasi
variabila, fiecare scoala avand propriile criterii. In fapt, cu exceptia scolii de psihoterapie
psihanalitica si a psihanalizei, toate celelalte scoli accepta ca satisfacator un numar de 250 de
ore (acesta fiind si numarul de ore specificat in singura lege care reglementeaza actualmente
practica psihoterapiei in Romania, Legea Psihologului), in timp ce primii pretind un numar de
4 ani de analiza, intr-un ritm de 3 sedinte pe saptamana (circa 600 de ore). Asadar, „terapia
personala” poate consta in orice intre ceva mai mult de zece sedinte de terapie de grup (daca nu
ma insel, este cazul Asociatiei Române de Hipnoza Clinica, Relaxare si Terapie Eriksoniana, de
exemplu ) si patru ani de psihoterapie cu cel putin trei sedinte pe saptamana. O mentiune aparte
merita analiza de formare , care este practic o psihanaliza, si pe care o parcurg cei care doresc
sa practice psihanaliza sau psihoterapia psihanalitica.

 Practica psihoterapiei presupune, din punct de vedere legal, trei aspecte:

1. Obtinerea dreptului de libera practica in domeniul psihoterapiei;

2. Inregistrarea formei de exercitare a activitatii;

3. Aspectele fiscal-contabile.

 Reglementarea profesiei de psihoterapeut la nivel european

  Exista mai multe asociatii europene de psihoterapie, dar dintre acestea, Asociatia Europeana
de Psihoterapie (AEP), cu sediul in Viena, Austria, este asociatia cu cel mai mare impact, de a
caror recomandari si practici inceara sa tina seama majoritatea asociatiilor nationale de
psihoterapie din Europa. In ideea reglementarii practicarii la un înalt nivel calitativ a profesiei
de psihoterapeut, AEP a instituit Certificatul European de Psihoterapie (CEP). Presedinte al
Comisiei de atribuire a CEP si vicepresedinte al AEP, doamna Isabelle Crespelle spunea despre
scopul acestui certificat: „în absenta unor reglementari nationale în majoritatea tarilor
europene, CEP vizeaza sa contribuie la organizarea profesiei de psihoterapeut si la instaurarea
unui nivel de formare ridicat si comparabil de la o tara la alta (3 200 de ore, în 7 ani de studii –
din care 3 ani de formare de baza în Stiinte umane si 4 ani într-o metoda recunoscuta de
psihoterapie) [...] CEP este decernat de AEP, la recomandarea Organizatiei Nationale de
Atribuire recunoscuta în acest sens (pentru Franta, de exemplu, Federatia Franceza de
Psihoterapie) si cu aprobarea Organismului European de Atribuire, reprezentând metoda
terapeutica practicata sau de comisia ad hoc a AEP.” In Romania, Organizatia Nationala de
Atribuire este Federatia Romana de Psihoterapie, singura organizatie profesionala recunoscuta
de Asociatia Europeana de Psihoterapie ca reprezentand psihoterapia in Romania.

Obtinerea dreptului de libera practica in domeniul psihoterapiei

La momentul actual, nu exista o lege care sa reglementeza in mod unitar activitatea tuturor
psihoterapeutilor, indiferent de pregatirea lor de baza (adica, indiferent daca acestia sunt medici,
psihologi, asistenti sociali s.a.). Pana in prezent, statutul psihoterapeutului in Romania a fost
reglementat in plan juridic numai pentru psihologi prin Legea 213 privind exercitarea profesiunii de
psiholog cu drept de libera practica, infiintarea, organizarea si functionarea Colegiului Psihologilor din
Romania, din 2004.

In Procedurile de Atestare, Acreditare si Certificare a Comisiei de Psihologie Clinica si

Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor se face referire si la alte categorii profesionale care ar
putea sa fie indreptatite sa primeasca competenta in specialitatea psihoterapie, cum ar fi “absolventi ai
facultatilor de medicina generala (medicii psihiatri), asistenta sociala, filosofie, pedagogie, teologie, cu
conditia completarii studiilor universitare cu un pachet de discipline de specialitate stabilit prin
hotararea Comitetului director, precum si formarii complementare potrivit cerintelor prevazute de
prezentele norme” (Art.1, punctul c). Aceasta mentiune este considerata de multi ca fiind
controversata, existand o intreaga disputa in jurul acesteia si a necesitatii unei noi legi a psihoterapiei.

Independent de Colegiul Psihologilor, exista si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP) , urmasa

fostei Asociatiei de Psihoterapie din Romania. FRP s-a constituit ca un for reprezentativ al tuturor
celor 25 de asociatii de psihoterapie din Romania si implicit al tuturor psihoterapeutilor, indiferent de
orientarea lor teoretica si de pregatirea lor de baza. FRP detine un Registru al Psihoterapeutilor
acreditati de catre asociatiile constitutive si, implicit, de catre FRP.

Din punct de vedere legal insa, acreditarea individuala de catre FRP nu este acoperitoare, intrucat nu
exista nici o lege care sa reglementeze acest lucru. De aceea, exista o intelegere intre FRP si Colegiul
Psihologilor ca acesta din urma sa ofere acreditarea si, deci, dreptul legal de practica psihoterapeutilor
membri ai FRP.
Exista deasemenea Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 418 din 20/04/2005 pentru aprobarea
Catalogului National de Programe de Studii Complementare in vederea obtinerii de atestate de medici,
in care se confirma ca psihoterapia (Anexa 1) este o pregatire complementara medicala, pentru a carei
atestare e suficienta o perioada de studiu de 6 luni. Acest ordin este de facto ca si inexistent, din punct
de vedere al reglementarii activitatii de psihoterapie, fiind lipsit de efecte juridice.

Asadar, in prezent, indiferent de parcursul profesional, psihoterapeutii pot obtine recunoastere juridica
a dreptului lor de practica numai prin intermediul Colegiului Psihologilor, indiferent daca sunt
psihologi, medici, asistenti sociali etc si indiferent daca sunt sau nu acreditati de FRP.

http://www.psihogen.ro/proceduri-atestare-acreditare-certificare-psihoterapie-colegiul-
psihologilor.html

Controverse in jurul Legii 213 si a necesitatii unei noi Legi a Psihoterapiei

Mentiunea din Legea 213, referitoare la posibilitatea ca medicii, asistentii sociali, absolventii de
filosofie si teologie sa poata practica psihoterapie contravine, conform parerii mai multor specialisti in
dreptul muncii, practicilor legislative din Romania si din intreaga lume, intrucat pe de o parte, fiecare
profesie are dreptul sa isi stabileasca propriile regulamente de acreditare si functionare, iar pe de alta
parte, nici o lege a unei profesii nu poate interveni in aspecte legate de exercitarea unei alte profesii.
Despre aceasta prevedere, doamna Dr. Ileana Botezat-Antonescu, presedinta FRP, se exprima intr-un
interviu: "In acest mod, pare a fi uitata cu desavarsire incalcarea dreptului constitutional al fiecarei
categorii profesionale, in cazul nostru, medicii psihiatri, de a-si reglementa activitatea si formarea. Si
regretam ca nu am fost macar intrebati!"

In acest context, Federatia Romana de Psihoterapie a initiat in cursul anului 2007 un proiect de lege
care sa clarifice statutul legal al tuturor psihoterapeutilor, indiferent daca acestia sunt, ca pregatire de
baza, medici, psihologi, asistenti sociali etc. In plus, principiul care a stat la baza acestei initiative
legislative este acela ca psihoterapia este o profesie liberala, de sine statatoate, conform Declaratiei de
la Strasbourg privind Psihoterapia.

Din pacate, acesta initiativa a FRP, ca si perceptia ca Federatia reprezinta interesele medicilor care
practica psihoterapia, iar CPR ale psihologilor (desi, conform site-ului FRP, in componenta acesteia
intra 45% medici, 45% psihologi si 10% asistenti sociali) a dus la aparitia unei stari conflictuale intre
Federatia Romana de Psihoterapie si Colegiul Psihologilor, concretizata in acuze reciproce si manevre
de subminare a promovarii unei noi legi a psihoterapiei, din partea Colegiului, dupa cum urmeaza.

Comisia de sanatate a Senatului României a fost sesizata pe 4 septembrie 2007 în legatura cu

propunerea legislativa a FRP privind reglementarea profesiei de psihoterapeut. In data de 25
septembrie 2007 a avut loc sedinta Comisiei pentru Sanatate, Ecologie si Sport a Senatului Romaniei,
avand pe ordinea de zi analizarea si avizarea propunerii legislative privind reglementarea profesiei de
psihoterapeut, inregistrate la Camera Deputatilor sub nr. BP612/12.06.2007, iar la Senat sub nr.
L626/04.09.2007. La sedinta au participat reprezentantii Federatiei Romane de Psihoterapie si
reprezentantul Ministerului Sanatatii Publice, precum si reprezentantii Colegiului Psihologilor din
Romania (acestia din urma in calitate de invitati). Domnul Serban-Cezar Stratila, presedintele
Comisiei pentru Sanatate, Ecologie si Sport a Senatului Romaniei a mentionat faptul ca exista deja un
punct de vedere nefavorabil din partea Guvernului Romaniei referitor la aceasta propunere legislativa,
precum si o serie de observatii de forma dar mai ales de fond din partea Consiliului Legislativ.
Totodata, reprezentanta Ministerului Sanatatii Publice a sustinut punctul de vedere al Guvernului
Romaniei, aratand in acest sens ca la nivelul Uniunii Europene nu exista o reglementare a profesiei de
psihoterapeut prin directiva, iar actualmente in Romania aceasta specialitate interprofesionala si
interdisciplinara este reglementata deja prin doua acte normative, Legea nr. 213/2004 si H.G. nr.
788/2005. Totusi, reprezentantii Federatiei Romane de Psihoterapie au sustinut necesitatea
reglementarii profesiei de psihoterapeut in Romania, afirmand ca, dimpotriva, psihoterapia este
reglementata, intr-un mod similar proiectului de lege aflat in dezbatere, in 13 din statele Uniunii
Europene.

De pe site-ul Colegiului Psihologilor, aflam ca "reprezentantii Colegiului Psihologilor din Romania au

aratat ca aprobarea unei astfel de propuneri legislative incalca principiile liberale care guverneaza in
prezent exercitarea acestei specialitati psihologice, exprimand totodata opinia ca numai autoritatile
profesionale pot stabili norme comune cu privire la formarea in psihoterapie, precum si cu privire la
impunerea de standarde de calitate in aceasta specialitate multiprofesionala, demersuri care sunt deja
in derulare atat cu Colegiul Medicilor din Romania cat si cu Colegiul National al Asistentilor Sociali."

In receptarea acestui punct de vedere exprimat de Colegiul Psihologilor, publicul trebuie sa inteleaga
ca starea actuala de legiferare a psihoterapiei (in care numai Legea 213, privind exercitarea profesiunii
de psiholog, face referire la practicarea psihoterapiei) convine intereselor psihologilor, care doresc a
prezenta psihoterapia ca pe o "specialitate psihologica" si deci apartinand exclusiv profesiei de
psiholog. In mod logic, o lege care sa reglementeze practicarea psihoterapiei de catre medici,
psihologi, asistenti sociali si alte categorii profesionale vine in contradictie cu aceste interese.

Din pacate, presedintele Colegiului Medicilor din Romania la acea data, domnul Mircea Cinteza, in
loc sa apere interesele medicilor (si, in fapt, a tuturor celor care, desi nu sunt psihologi, practica
psihoterapia), a dat dovada de o intelegere limitata a chestiunii in discutie si, dupa ce a subliniat
impaciuitor ca problema exercitarii psihoterapiei in Romania trebuie solutionata de comun acord de
catre cele doua organizatii profesionale direct implicate, Colegiul Psihologilor din Romania si
Colegiul Medicilor din Romania, a considerat ca NU este necesara reglementarea unei profesii
distincte de psihoterapeut in Romania. Cu alte cuvinte, domnia sa considera ca psihoterapia poate
ramane in continuare o specializare a psihologilor, iar medicii (pe care ii reprezinta) si asistentii
sociali, precum si absolventii de filosofie si teologie care practica psihoterapia, fie nu exista, fie n-ar
trebui sa existe.

In aceste conditii, membrii Comisiei de Sanatate a Senatului au respins practic proiectul propus,
dandu-i totusi un aviz favorabil si facand o serie de recomandari privind imbuntatirea acestuia.

In zilele de 11-13 martie 2008 a avut loc intrunirea Comisiei de Sanatate a Camerei Deputatilor, avand
pe ordinea de zi audieri cu privire la propunerea legislativa privind reglementarea profesiei de
psihoterapeut. Conform sintezei lucrarilor din zilele respective, la aceste audieri au participat, în
calitate de invitati, reprezentanti ai Catedrei de psihiatrie din cadrul Universitatii de Medicina si
Farmacia Bucuresti, ai Catedrei de psihologie din cadrul Universitatii Bucuresti si ai Colegiului
Psihologilor din România (si nimeni din partea FRP, care a initiat proiectul!).
În urma acestor audieri precum si a discutiilor care le-au procedat, au rezultat urmatoarele principale
concluzii:
1) textul propunerii legislative nu detaliaza formele de exercitare a activitatilor de psihoterapie,
drepturile si obligatiile psihoterapeutului si nu precizeaza conditiile de suspendare si încetare a
dreptului de libera practica precum si raspunderea disciplinara a acestor profesionisti, fapt care nu
permite individualizarea acestei profesii;
2) atributiile prevazute pentru Comisia Nationala de Psihoterapie se suprapun Comisiei de Psihologie
Clinica si Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România înfiintata în baza prevederilor
Legii nr. 213/2004 si respectiv în baza prevederilor Hotarârii de Guvern nr. 778/2005;
3) normele în vigoare mai sus mentionate abiliteaza psihologul cu drept de libera practica în
exercitarea activitatii de psihoterapie, reglementând totodata modalitatea de atestare a dreptului de
practica a profesiei precum si modalitate de formare în vederea exercitarii psihoterapiei;
4) conform prevederilor în vigoare, specializarea psihoterapiei nu constituie o specializare universitara
si nici postuniversitara;
5) Ordinul ministrului sanatatii nr. 418/2005 prevede pentru medicii confirmati specialisti si primari în
psihiatrie, posibilitatea dobândirii atestatului de studii complementare în psihoterapie; cadrul legal în
vigoare prevede abilitarea psihologilor si respectiv a medicilor pentru exercitarea activitatilor de
psihoterapie ca si modalitate de formare a acestora în psihoterapie, cu atât mai mult cu cât profesiile
mentionate sunt reglementate prin legi speciale de exercitare;
6) Colegiul Psihologilor din România se afla în dialog interprofesional cu organizatiile profesionale si
institutiile de învatamânt superior direct implicate, în vederea stabilirii unor standarde de calitate în
formarea psihoterapeutilor, stabilirii unor standarde de calitate în serviciile psihoterapeutice, precum si
pentru ajustarea procedurilor de atestare profesionala;
7) reglementarea unei singure activitati care apartine profesiei de medic si respectiv de psiholog, ar
constitui o bariera în calea liberei circulatii a profesionistilor cetateni ai unui stat membru al
Uniunii Europene pe teritoriul României;
8) Comisia va solicita Ministerului Sanatatii Publice emiterea unei hotarâri de Guvern sau ordin al
ministerului sanatatii publice prin care sa se reglementeze, cu claritate, standardele de calitate în
formarea psihoterapeutilor si a calitatii serviciilor psihoterapeutice;
9) Comisia a stabilit ca este imposibil sa construiesti un lucru trainic pe un fundament incoerent si
confuz, exemplificând acest lucru cu doua legi „catrastofice" din învatamânt si care nu pot fi
îmbunatatite pentru ca distrug legea de baza; Comisia si-a exprimat satisfactia privind încheierea
Pactului pentru educatie.

In urma acestor lucrari, Colegiul Psihologilor a facut pe site-ul sau urmatoarea informare:

"În data de 11 martie 2008, orele 14,30 a avut loc sedinta Comisiei pentru Sanatate si Familie a
Camerei Deputatilor , prezidata de catre domnul prof. univ. dr. Mircea IFRIM , având pe ordinea de zi
dezbaterea si avizarea Propunerii legislative privind reglementarea profesiei de psihoterapeut.

Colegiul Psihologilor din România a luat pozitie fata de proiectul de a act normativ propus spre
aprobare si a comunicat comisiilor parlamentare punctul sau de vedere nefavorabil unei astfel de
reglementari.

La sedinta comisiei au luat parte in calitate de invitati reprezentantii Colegiului Psihologilor din
România , prof. univ. dr. Mihai ANITEI, prof. univ. dr. Mircea MICLEA, prof. univ. dr. Mihaela
MINULESCU si cons. jur. Iulian-Laurentiu STEFAN , precum si reprezentantul Asociatiei Psihiatrice
Romane , prof. univ. dr. Dan Prelipceanu.

În deschiderea sedintei, presedintele comisiei, domnul prof. univ. dr. Mircea IFRIM a subliniat faptul
ca pe parcursul demararii procedurilor legislative a realizat ca proiectul legislativ analizat nu
îndeplineste conditiile tehnice cerute de lege pentru aprobarea sa, iar sub aspectul fondului
reglementat, proiectul de lege nu reprezinta o solutie reala pentru reglementarea activitatii de
psihoterapie în România, invitând in acest sens invitatii de a-si prezenta punctele de vedere, pentru o
concluzie cât mai pertinenta în speta.

Astfel, luând cuvântul, domnul prof. univ. dr. Mircea MICLEA a aratat ca exista cel putin patru motive
pentru care acest proiect trebuie avizat negativ si respins, mentionând riscul dereglementarii acestei
activitati, riscul dereglementarii institutionale, riscul neintegrarii formarii în psihoterapie în sistemul
de educatie, asa cum a fost reglementat potrivit Declaratiei de la Bologna si nu în ultimul rând
nefunctionalitatea sistemului de reglementare propus mai ales sub aspectul organizarii unei profesii
liberale.

În continuare, domnul prof. univ. dr. Mihai ANITEI a aratat faptul ca autoritatea româna competenta
pentru profesia de psiholog a promovat înca de la începutul constructiei ei institutionale deschidere
catre celelalte organizatii si autoritati profesionale direct implicate în reglementarea competentei în
psihoterapie, fiind cooptati ca membri ai Colegiului Psihologilor din România si în organele de
conducere ale acestuia marile personalitati ale psihoterapiei românesti de astazi. Totodata, domnia sa a
precizat faptul ca legislatia româna în vigoare permite accesul la aceasta specializare psihologica a mai
multor categorii profesionale, fapt care infirma necesitatea unei astfel de reglementari limitative ca
aceea supusa dezbaterii astazi.

De asemenea, doamna prof. univ. dr. Mihaela MINULESCU , în calitatea dânsei de presedinte a
Comisiei de psihologie clinica si psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România a dorit sa
precizeze faptul ca standardele europene de formare profesionala în domeniul psihoterapiei, precum si
metodele psihoterapeutice atestate în România sunt în conformitate cu practicile europene în domeniu
si nu numai. În ceea ce priveste practica în specialitatea psihoterapie de catre medici, dânsa a precizat
ca actualmente exista cadrul metodologic necesar obtinerii de catre aceasta categorie profesionala a
competentelor în psihoterapie.

În final, domnul cons. jur. Iulian-Laurentiu STEFAN a precizat faptul ca în prezent Colegiul
Psihologilor din România are încheiat un acord cu Colegiul National al Asistentilor Sociali cu privire
la atestarea în psihoterapie a asistentilor sociali, urmând ca în perioada urmatoare sa finalizeze
demersurile întreprinse în vederea încheierii unui astfel de acord si cu Colegiul Medicilor din
România, realizând astfel un cadru normativ si conventional adecvat practicarii psihoterapiei de catre
toate profesiunile prevazute în H.G. nr. 788/2005 .

În continuarea sedintei, domnul prof. univ. dr. Mircea IFRIM a dat cuvântul domnului prof. univ. dr.
Dan Prelipceanu, care, în calitate de presedinte al Asociatiei Psihiatrice Române si membru al
Colegiului Medicilor din România, a aratat înca de la început ca se raliaza opiniei reprezentantilor
Colegiului Psihologilor din România, în sensul ca nu se impune o reglementare la nivel de profesie a
psihoterapiei în România, aceasta constituind o specialitate profesionala accesibila in egala masura
potrivit legislatiei in vigoare atât psihologilor cât si medicilor psihiatri, precum si altor categorii
profesionale limitativ prevazute în lege .

În finalul sedintei, parlamentarii comisiei de specialitate au fost de acord cu faptul ca în actualul

context legislativ si profesional psihoterapia poate fi exercitata în foarte bune conditii, înaintând
totodata invitatia de a întretine dialogul referitor la aceasta activitate si la modul de reglementare a
exercitarii acesteia.

În concluzie, propunerea legislativa privind reglementarea profesiei de psihoterapeut a fost avizata

nefavorabil atât de catre Comisia de munca si protectie sociala cât si de catre Comisia pentru sanatate
si familie a Camerei Deputatilor, urmând ca cele doua comisii sa înainteze raportul lor comun spre
aprobare plenului Camerei Deputatilor."

Dincolo de argumentele sforaitoare ("promovarea deschiderii", "intretinerea dialogului" etc.) sau de-a
dreptul false ( "practica legislativa din tara noastra e in conformitate cu practica UE"), este de remarcat
ca la aceste lucrari au participat 4 reprezentanti din partea Colegiului Psihologilor, un singur
reprezentant din partea psihiatrilor, domnul profesor Dan Prelipceanu (care nu este psihoterapeut) si
nici un reprezentant al FRP, adica al celor care au initiat proiectul.

http://www.psihoterapie.ro/

Forme de exercitare a psihoterapiei

Pana la aparitia Legii 213/2004, multi psihoterapeuti isi desfasurau activitatea ca Persoana Fizica
Autorizata (PFA), inregistrata la primarie, sau in cadul unor societati comericale inregistrate la
Registrul Comertului. Odata cu aparitia Legii 213, aceste forme de inregistrare a activitatii nu mai pot
fi aplicate in cazul celor care doresc sa se inregistreze de novo, dar continua sa functioneze in cazul
celor care s-au inregistrat ca atare inainte de aparitia Legii 213.

Referitor la formele actuale de inregistrare, site-ul Colegiului Psihologilor precizeaza urmatoarele:

Formele de exercitare ale profesiei de psiholog: cabinetele individuale, cabinetele asociate si

societatile civile profesionale sunt forme juridice mult simplificate de prestare a serviciilor
profesionale de psihologie, menite, in primul rand, a facilita exercitarea profesiei de psiholog cu drept
de libera practica, in contextul implementarii aquis-ului comunitar.

Asa cum probabil va asteptati, subiectul central al acestor precizari il vor constitui formele
independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica sau, cu alte cuvinte, noua
forma de realizare a serviciilor profesionale de psihologie, asa cum au fost reglementate in Legea nr.
213/2004.

Astfel, cabinetele individuale, cabinetele asociate si societatile civile profesionale sunt forme juridice
mult simplificate de prestare a serviciilor profesionale de psihologie, menite, in primul rand, a facilita
exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica, in contextul implementarii aquis-ului
comunitar.
Argumentele juridice in favoarea unei astfel de optiuni legislative sunt lesne de inteles, acestea stau la
baza organizarii tuturor profesiilor liberale si au ca scop independenta exercitarii profesiei si
organizarea unitara intr-un corp profesional:

In cazul exercitarii profesiei de psiholog cu drept de libera practica aceste argumente sunt urmatoarele:

 Serviciile psihologice nu formeaza obiectul activitatilor comerciale prestate de catre societatile

comerciale inregistrate in Registrul Comertului. In Registrul Comertului pot fi inregistrate
acele societati comerciale prestatoare de servicii, care nu sunt in competenta organizationala a
corpurilor profesionale specializate. Cu alte cuvinte, Oficiul Registrului Comertului nu poate
intermedia exercitarea unei profesii liberale, atributul organizarii si inregistrarii formelor de
exercitare a profesiunilor liberale reprezinta prerogative exclusive ale organizatiilor/corpurilor
profesionale, care, prin mecanisme proprii profesiunilor pot selecta si autoriza formele de
exercitare ale profesiunilor liberale. De asemenea, raspunderea prestatorului pentru serviciile
profesionale nu poate forma obiectul raspunderii comerciale, ci formeaza obiectul conceptului
de asigurare de raspundere civila profesionala/ pentru culpa profesionala;

 Formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica nu pot fi

infiintate decat de catre psihologi atestati de catre organizatia profesionala, pe cand societatile
comerciale pot fi infiintate de catre orice persoana care doreste sa desfasoare o activitate
comerciala ;

 Prin formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica

serviciile psihologice sunt prestate in mod direct, catre beneficiarul serviciului de psihologie, in
baza unui contract de prestari servicii de psihologie, pe cand in cazul unor societati comerciale
serviciul psihologic ar fi intermediat de catre o alta entitate, in speta persoana juridica
( comerciala ) inregistrata in Registrul Comertului, supusa normelor comune si nu normelor
speciale profesionale, fara raport contractual intre psihologul cu drept de libera practica si
beneficiarul serviciului de psihologie;

 Formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica sunt

autorizate sa functioneze odata cu inregistrarea acestora in Registrul unic al psihologilor cu
drept de libera practica din Romania, partea a II-a, fara nici o alta formalitate, pe cand
societatile comerciale sunt autorizate sa functioneze prin incheierea judecatorului delegat, pe
baza referatului intocmit de catre referentul de la Biroului Unic, precum si in baza normelor si
avizelor emise de catre serviciile descentralizate ale ministerelor;

 Organizatiile profesionale sunt foruri profesionale recunoscute, entitati independente de

autoritatile statului, specializate , autorizate sa functioneze prin legi organice, conduse de catre
personalitati unanim recunoscute ale profesiunii, reglementand unitar exercitarea unei
profesiuni, pe cand Oficiul Registrului Comertului reprezinta un serviciu centralizat al statului ,
nespecializat, comun, dependent de reglementarile interne ale ministerelor care emit
autorizatiile de functionare, s.a.m.d.;

 Formele independente de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de libera practica sunt

reglementate sub aspectul regimului juridic prin legea nr. 213/2004, precum si prin actele
 emise de catre Colegiul Psihologilor din Romania, pe cand functionarea societatilor comerciale
este reglementata prin legea nr. 31/1990;

 Profesionistul in domeniul serviciilor de psihologie este singura persoana care poate presta
servicii de psihologie, prin incheierea unui contract (de prestari servicii sau individual de
munca), legea recunoscand dreptul exclusiv al psihologului cu drept de libera practica de a
presta servicii de psihologie, fara vreo ingerinta a unei alte entitati si fara vreo obligatie de
intermediere a serviciului, astfel, art. 4 din lege prevede urmatoarele »...isi desfasoara
activitatea pe baza principiului independentei profesionale, care ii confera dreptul de initiativa
si decizie in exercitarea actului profesional, cu asumarea deplina a raspunderii pentru calitatea
acestui.». Prin cele expuse mai sus legiuitorul dorind sa protejeze psihologul de orice
dependenta financiara, organizationala sau de alta natura ce ar putea aparea in exercitarea
activitatilor specifice, prevazute la art. 5 din lege. De asemenea, prin precizarea de la art. 16 lit.
a) din lege (drepturile psihologului cu drept de libera practica) : « sa obtina pentru serviciile
prestate un onorariu sau salariu negociat in mod liber cu beneficiarul », legiuitorul clarifica
inca odata, daca mai era nevoie, cine este beneficiarul serviciului (n.n. de psihologie) prestat de
catre psihologul cu drept de libera practica, astfel, acesta nu poate fi decat angajatorul , de la
care psihologul cu drept de libera practica primeste un salariu , in baza contractului individual
de munca, sau clientul (beneficiar) , de la care psihologul cu drept de libera practica primeste
un onorariu , in baza contractului de prestari servicii de psihologie , ambele incheiate si
negociate in mod liber. Totodata, trebuie precizat faptul ca psihologul cu drept de libera
practica este singurul raspunzator pentru calitatea serviciului de psihologie prestat, ceea ce
inseamna ca avem de a face cu o activitate independenta, exercitata in mod direct catre
beneficiarul cu care psihologul cu drept de libera practica are incheiat un contract (de prestari
servicii sau individual de munca);

 In fine, in art. 6 si 13 din lege, legiuitorul a prevazut formele de exercitare a profesiei de

psiholog cu drept de libera practica, respectiv, in regim independent (prin infiintarea de
cabinete individuale, cabinete asociate, societati civile profesionale ) sau in regim salarial (prin
incheierea unor contracte individuale de munca cu beneficiarul serviciului de psihologie).
Astfel, in temeiul art. 8 din lege « Dobandirea atestatului (n.n. de libera practica) atrage
inscrierea in Registrul unic al psihologilor cu drept de libera practica (n.n. partea I a) »,iar
potrivit art. 14 din lege, formele independente de exercitare ale profesiei de psiholog cu drept
de libera practica sunt inregistrate in mod obligatoriu , in Registrul unic al psihologilor cu
drept de libera practica din Romania, partea a II-a.

Aspecte fiscal-contabile

Urmatoarele informatii se refera strict la aspectele fiscal-contabile de care trebuie sa tina cont
psihoterapeutul (contribuabilul) a carui activitate se desfasoara in mod independent in cadrul
unui Cabinet Individual de Psihologie. Psihoterapeutii care au calitatea de angajati sau de
colaboratori ai unor cabinete sau clinici, se supun altor norme legislative.

Asadar, dupa obtinerea Certificatului de Inregistrare a Cabinetului Individual de Psihologie, de

la Colegiul Psihologilor, psihoterapeutul trebuie sa procedeze la a) inregistrarea fiscala a
 cabinetului; b) depunerea declaratiilor de venit; c) achizitionarea documentelor de evidenta
contabila.

 A. Inregistrarea fiscala.

Inregistrarea fiscala inseamna atribuirea codului de inregistrare fiscala si eliberarea certificatui

de inregistrare fiscala. In acest sens, psihoterapeutul in cauza depune la organul fiscal in a carui
raza teritoriala se afla cabinetul de psihologie, "Declaratia de inregistrare fiscala pentru
persoanele fizice care desfasoara activitati economice in mod independent sau exercita profesii
libere – cod 070" (pe scurt, declaratia 070).

Doua mentiuni: 1. pe site-ul Colegiului Psihologilor este in mod eronat mentionata Declaratia
020 ca fiind declaratia necesara inregistrarii fiscale; 2. Inregistrarea fiscala se face la
Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde are loc activitatea de psihoterapie si nu
la Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde isi are domiciliul psihoterapeutul.
Aceasta din urma se mai numeste si „domiciliul fiscal”. Asadar, daca domiciliul fiscal este in
alt sector decat cel in care se desfasoara activitatea, atunci inregistrarea fiscala se face la
Administratia Financiara a sectorului in care se afla cabinetul de psihologie, iar depunerea
declaratiilor privind veniturile anticipate si realizate (vezi mai departe) se face la sectorul in
care se afla domiciliul fiscal.

 Pentru inregistrarea fiscala sunt necesare, in afara de declaratia 070, urmatoarele acte:
- copie dupa actul de identitate CI/BI;
- copie dupa declaratia cabinetului individual/contractului de asociere (actul constitutiv
completat la depunerea dosarului de inregistrare a cabinetului de psihologie, la CPR);
- copie dupa certificatul de inregistrare eliberat de CPR;
- copie dupa dovada detinerii spatiului (act de proprietate, contract de comodat, contract de
inchiriere) pentru contribuabilii al caror sediu principal de desfasurare a activitatii este diferit
fata de adresa de domiciliu inscrisa in cartea de identitate.

In termen de 10 zile lucratoare de la depunerea declaratiei de inregistrare fiscala si a celorlalte

acte mai sus mentionate se elibereaza un certificat de inregistrare fiscala care are specificat
Codul de Inregistrare Fiscala (CIF).

 b. Depunerea declaratiilor de venituri

 In cazul persoanelor care desfasoara activitati independente, deci si in cazul psihoterapeutilor,

raportarea veniturilor de face anual, pe baza a doua declaratii: una privind veniturile
ESTIMATE a se realiza in anul in curs si una privind veniturile REALIZATE efectiv in anul
precedent.

 Raportarea se face la Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde contribuabilul isi
are domiciliul (numit si domiciliu fiscal).

 Dupa obtinerea certificatului de inregistrare fiscala, psihoterapeutul va depune o declaratie

(declaratia 220) privind veniturile ESTIMATE a se realiza pana la sfarsitul anului in curs.
 Declaratia 220 se depune impreuna cu:
- o copie dupa certificat de inregistrare fiscala;
- o copie dupa buletin;
- o copie dupa certificat de inregistrare a cabinetului.

 In urma depunerii acestei declaratii de venituri ESTIMATE, contribuabilul va primi la adresa

de domiciliu o decizie de impunere privind plata taxelor datorate statului pentru anul in curs.

In cursul anului urmator, pana la data de 15 mai, contribuabilul trebuie sa depuna o declaratie
privind veniturile REALIZATE in anul anterior (declaratia 200) precum si o noua declaratie
privind veniturile estimate a se realiza. Daca veniturile realizate au fost mai mici decat cele
estimate, statul va returna o parte din taxele platite. Invers, daca veniturile realizate au fost mai
mari decat cele estimate, contribuabilul va trebuie sa plateasca o diferenta de bani.

 C. Achizitionarea documentelor de evidenta contabila

 Prespune achizitionarea chitantierelor, a facturierelor si a doua registre: Registrul Jurnal de

Incasari si Plati ("numerar - banca") si a Registrului Inventar. Se numeroteaza paginile
registrelor si se inregistreaza la Administratia Financiara de care tine domiciliul fiscal. Se pare
ca alte registre (specificate pe site-ul Colegiului Psihologilor) nu sunt necesare.

Codul Etic al Federatiei Romane de Psihoterapie

Preambul

Psihoterapia – relatie interumana specifica, bazata pe contactul nemijlocit al psihoterapeutului cu

persoane sau grupuri de persoane – implica multiple aspecte etice, a caror luare în considerare
reprezinta o conditie primordiala pentru prestigiul psihoterapiei ca profesie stiintifica distincta, un pas
indispensabil în procesul afirmarii si dezvoltarii acesteia în România.

Realizarea prezentului Cod Etic este efectul constientizarii de catre FRP a responsabilitatii pe care
aceasta o are fata de membrii sai – ale caror interese le unifica si le reprezinta, în calitatea sa de
organizatie umbrela – cât si fata de pacientii / clientii implicati în procesul psihoterapeutic, pe care îi
protejeaza de o eventuala aplicare neetica a psihoterapiei.

Apartenenta la FRP implica necesitatea aderarii la Codul Etic al acesteia si la regulile si procedurile
folosite pentru implementarea sa.

Telul prezentului Cod Etic este de a oferi un cadru general de principii si reguli de decizie care sa
acopere cele mai multe din situatiile cu care se întâlnesc psihoterapeutii în activitatea lor profesionala,
de a valorifica un set dinamic de standarde etice, de a atentiona si sensibiliza psihoterapeutii asupra
consecintelor nedorite ce pot aparea în practica psihoterapeutica.

Prezentul Cod Etic se refera numai la activitatile legate de practica psihoterapeutilor.

Profesiunea psihoterapeutica

Profesiunea psihoterapeutica este o profesiune stiintifica distincta care se ocupa cu evaluarea,

întelegerea în profunzime si tratamentul planificat al tulburarilor comportamentale si a starilor de
suferinta psihosociala / psihosomatica cu ajutorul unor sisteme teoretice si metode specifice.

Procesul psihoterapeutic se bazeaza pe interactiunea dintre unul sau mai multi pacienti / clienti cu unul
sau mai multi psihoterapeuti, în scopul facilitarii, ameliorarii sau vindecarii si a dezvoltarii armonioase
a personalitatii.

În acest cadru, psihoterapeutii trebuie sa-si aplice cunostintele în sensul scopurilor enuntate mai sus,
sa-si foloseasca îndemânarea tinând cont de demnitatea individului.

PRINCIPII GENERALE

Competenta

Psihoterapeutii trebuie sa-si declare pozitia profesionala în strânsa legatura cu pregatirea lor. Ei trebuie
sa mentina standardele înalte de competenta în munca pe care o desfasoara, sa-si recunoasca limitele
competentei specifice si a experientei de care dispun. Serviciile psihoterapeutilor trebuie sa se limiteze
numai la acele tehnici în care sunt calificati în functie de profesia de baza, formare si experienta.
Psihoterapeutii îsi vor limita practica la metodele de tratament în care se dovedeste ca au câstigat
suficienta pricepere si experienta, îndrumând cazurile ce depasesc pregatirea lor specifica spre alti
psihoterapeuti, în functie de acelasi criteriu al competentei.

Confidentialitatea

Toate informatiile care devin cunoscute psihoterapeutului ca urmare a relatiei psihoterapeutice sunt
supuse principiului confidentialitatii.

Integritatea morala

Psihoterapeutii vor promova integritatea morala în munca pe care o desfasoara. În descrierile sau
relatarile facute de catre psihoterapeutii cu privire la calificarea pe care o au, la metodele de terapie, la
durata probabila si termenii financiari ai acestuia, psihoterapeutii trebuie sa se supuna principiului
integritatii morale, manifestat prin cinste, corectitudine, respect fata de cei cu care intra în relatie, fie
acestia pacienti / clienti sau colegi.

Informatiile oferite pacientilor / clientilor trebuie sa fie oneste, obiective si realiste, pe parcursul sau
dupa încheierea relatiei profesionale.

În cazul în care intervin anumite conflicte legate de obligatiile si competentele psihoterapeutilor,

acestia trebuie sa le rezolve în maniera responsabila.

Responsabilitatea profesionala si stiintifica

Standardele morale si de conduita ale psihoterapeutilor reprezinta o problema personala. Acestia vor
tine seama de faptul ca prin conduita lor îsi pot compromite responsabilitatea profesionala sau pot
duce la diminuarea încrederii în psihoterapie si psihoterapeuti.

Psihoterapeutii trebuie sa se comporte într-un mod responsabil, sa fie daruiti naturii speciale a relatiei
psihoterapeutice, care este cladita în întregime pe încredere totala. Abuzul si zdruncinarea încrederii
sunt considerate drept o neglijare de catre psihoterapeut a responsabilitatii sale profesionale, o
încalcare a normelor deontologice, iar responsabilitatea pentru aceasta revine în întregime
psihoterapeutului. Lipsa responsabilitatii în relatia bazata pe încredere constituie o serioasa eroare în
tratamentul psihoterapeutic.

Psihoterapeutii se vor consulta cu colegii în scopul prevenirii unui comportament nonetic.

Respectarea demnitatii si a drepturilor omului

Psihoterapeutii trebuie sa respecte drepturile fundamentale ale omului, sa respecte dreptul pacientului /
clientului la demnitate, încredere, autodeterminare, confidentialitate, intimitate. Psihoterapeutii vor
tine cont în activitatea pe care o desfasoara de diferentele individuale, culturale, de rol, vârsta, sex,
limba, rasa, etnie, religie, origine nationala, statut economic, orientare sexuala, handicap, si nu vor
desfasura sau tolera practici nedrepte, discriminatorii.

Responsabilitatea sociala

Constienti de responsabilitatile lor profesionale fata de comunitatea în care muncesc si traiesc,

psihoterapeutii vor cauta sa contribuie la mentinerea si crearea conditiilor care sa restabileasca si sa
mentina sanatatea psihologica / mentala. Psihoterapeutii vor trebui sa acorde atentie si sa actioneze în
vederea atenuarii cauzelor suferintelor umane, respectând legea si încurajând dezvoltarea politicilor
sociale si legislative care servesc intereselor pacientilor / clientilor lor. Psihoterapeutii vor cauta sa
evite folosirea în scopuri inadecvate a activitatii sau rezultatelor muncii lor.

ASPECTE DE ORDIN LEGISLATIV

Încalcarea normelor Codului Etic al FRP

Codul Etic constituie o baza pentru luarea de atitudine colectiva împotriva acelor comportamente care
sunt apreciate drept încalcari flagrante ale principiilor eticii psihoterapeutice. Respectarea normelor
codului constituie o obligatie morala pentru membrii FRP. Cazurile de încalcare a prezentului Cod Etic
vor fi evaluate în cadrul unei Comisii de Etica a FRP. Actiunile considerate drept încalcari ale
normelor prezentului Cod Etic implica sanctiuni plecând de la mustrare, pâna la retragerea calitatii de
membru al FRP, precum si informarea altor organizatii profesionale cu privire la respectivele abateri.

Etica » Drepturi si obligatii

Drepturile clientului
 1. De a fi tratat cu respect.
2. De a vorbi despre orice considera ca este important, fara a putea fi limitat de catre
psihoterapeut.
3. De a termina terapia oricand doreste. Unii psihoterapeuti pun clientilor lor conditia initiala ca
acestia sa accepte sa nu termine terapia imediat ce au luat aceasta decizie, ci de a continua o
perioada clar specificata de timp. In acest caz, clientul are obligatia de a respecta aceasta
intelegere, daca a fost de acord cu ea la inceputul psihoterapiei.
4. De a fi informat inca din prima/primele sedinte de conditiile pe care psihoterapeutul considera
necesar sa le puna privind frecventa sedintelor, plata sedintelor, contactul in afara sedintelor,
terminarea terapiei etc.
5. De a intreba psihoterapeutul despre tipul de psihoterapie pe care il practica, precum si despre
pregatirea profesionala si acreditarea acestuia.
6. De a solicita un alt psihoterapeut, daca doreste acest lucru si este intr-un spital sau o clinica
unde lucreaza si alti psihoterapeuti.
7. De a depune o plangere impotriva psihoterapeutului la organizatiile profesionale de
psihoterapie daca nu este multumit de serviciile primite.

Obligatiile clientului

1. De a plati sedintele de psihoterapie. S-a discutat mult despre plata sedintelor neonorate de
client: unii considera ca acestea sedinte trebuie platite indiferent de motivatia absentei si
indiferent daca au fost sau nu anuntate, altii considera ca trebuie platite numai absentele care
nu au fost anuntate in prealabil. Oricum, clientul are obligatia sa respecte intelegerea initiala,
indiferent care a fost aceea.
2. De a nu pune in act. In psihoterapie clientul poate vorbi despre orice, poate exprima orice fel
de ganduri, sentimente, fantezii, vise etc., dar nu poate face orice. Din punct de vedere al
comportamentului, clientul nu trebuie sa paraseasca inainte de sfarsitul sedintei fotoliul sau
canapeaua care i-au fost puse la dispozitie, nu trebuie sa faca gesturi obscene, sa se dezbrace,
sa scuipe pe jos etc.
3. De a respecta toate intelegerile initiale stabilite cu psihoterapeutul privind frecventa sedintelor,
plata sedintelor, contactul in afara sedintelor etc.

Drepturile psihoterapeutului

1. De a accepta sau refuza un client. Cu alte cuvine, un psihoterapeut are dreptul de a-si alege
clientii.
2. De a fi platit pentru seviciile de psihoterapie oferite. Unii psihoterapeuti accepta uneori sa faca
servicii "pro bono", adica gratuite, din considerente umaniste. Dar nimeni nu poate obliga un
terapeut sa accepte un client fara a fi platit pentru aceasta.

Obligatiile psihoterapeutului
 1. De a trata clientii cu respect. Aceasta inseamna, pe langa obligatia de a se adresa clientului in
mod politicos, civilizat, obligatia de a respecta punctul de vedere al acestuia.
2. De a informa clientii, la cererea acestora, despre pregatirea sa profesionala si despre metoda
terapeutica pe care o aplica.
3. De a respecta confidentialitatea clientului.
4. De a termina terapia daca clientul nu beneficiaza de aceasta.
5. De a evita relatiile duale cu clientii.
6. De a evita angajarea in terapie cu clienti a caror problematica depaseste sfera de competenta a
terapeutului.
7. De a anunta politia si salvarea in cazul in care clientul afirma sau sugereaza vreo intentie de a
pune in pericol viata sa sau a altora.
8. De a se consulta cu un alt coleg atunci cand in cursul terapiei apare un impas ce
nu poate fi depasit prin resurse proprii.
9. De a nu cere, in schimbul serviciilor oferite, alte recompense, bunuri, valori sau servicii.
10. In cazul in care psihoterapeutul considera, din varii motive, ca nu (mai) poate ajuta clientul si
hotareste neinceperea (sau incetarea) psihoterapiei, acesta are obligatia de a furniza clientului
numele si datele de contact ale altui psihoterapeut la care clientul poate apela.

Etica » Drepturi si obligatii » Ce inseamna a respecta punctul de vedere al clientului?

Respectul pentru client sau pacient inseamna mult mai mult decat a i te adresa politicos. Inseamna un
respect pentru ceea ce il defineste si il individualizeaza. Asadar, a respecta punctul de vedere al
clientului inseamna:

1. A lua în consideratie contextul cultural al clientului si evitarea impunerii valorilor culturale ale
terapeutului, în special atunci când clientul face parte dintr-o comunitate minoritara sau alta
decât cea din care face parte terapeutul. Comunitate minoritara poate fi nu numai cea bazata pe
criterii etnice sau de orientare sexuala, ci si cea legata de gen, vârsta, dizabilitati, apartenenta
religioasa, statut social, infectia cu HIV sau alte boli grave etc. Terapeutul trebuie sa tina cont
de acele valori, obiceiuri si presiuni culturale care influenteaza viata clientului sau si sa nu
atribuie influenta si consecintele acestora unei patologii personale. Deasemenea, în elaborarea,
explicita sau implicita, a unor obiective terapeutice, terapeutul trebuie sa tina seama de
impactul pe care atingerea acestor obiective il are asupra integrarii clientului în comunitatea
din care provine sau în care traieste, conform dorintei clientului.
2. A nu impune valorilor morale ale terapeutului. Terapeutul nu are dreptul de a face prozelitism
religios sau de orice alta natura, de a incerca sa convinga clientul de temeinicia unor punct de
vedere sau pozitii morale la care terapeutul a aderat. În acest scop, terapeutul trebuie sa aiba
bine clarificate propriile valori pentru a minimaliza cât mai mult posibilitatea de a-si impune,
voluntar sau involuntar, valorile personale în materie de religie si credinta, orientare sexuala,
avort sau orice alta chestiune care suscita dezbateri de natura morala. Legata de acest aspect al
neimpunerii valorilor si punctelor de vedere este si dilema privind incurajarea clientului de a se
 impotrivi mediului sau de a se adapta la acest mediu. Este posibil ca unele sisteme teoretice sa
aiba, cel mai adesea implicit, o pozitie în acest sens. Psihoterapeutul trebuie sa fie constient de
aceasta pozitie si sa incerce sa nu o impuna clientului, lasandu-i acestuia libertatea de a adopta
propria-i pozitie. În cazul în care psihoterapeutul nu poate accepta punctele de vedere, valorile
si principiile clientului datorita neconcordantei acestora cu propriul sistem de valori,
psihoterapeutul are datoria de a termina terapia si de a trimite clientul unui alt coleg. Datorita
starii de vulnerabilitate în care s-ar putea afla clientul, este recomandat ca psihoterapeutul sa nu
îsi dezvaluie propriul sistem de valori, sub pretextul explicarii deciziei sale, ci sa gaseasca o
modalitate neutra de a face trimiterea.
3. Discutarea problemelor care preocupa pe client si nu a celor care sunt considerate importante
de psihoterapeut. Desi psihoterapeutul poate sugera utilitatea discutarii anumitor chestiuni,
clientul nu trebuie sa se simta obligat sa discute chestiunile respective, daca nu doreste sau le
considera irelevante. Psihoterapeutul trebuie sa tina cont de faptul ca, datorita diferentei de
putere dintre cei doi precum si datorita starii de vulnerabilitate în care se afla cei mai multi
dintre clienti, acestia nu vor protesta în mod deschis fata de incercarea psihoterapeutului de a
impune astfel de subiecte. De aceea psihoterapeutul nu trebuie sa îsi motiveze demersurile de
acest gen bazandu-se pe aparenta cooperare a clientului.
4. Evitarea unor interpretari sau indicatii care, desi probabil corecte din punct de vedere teoretic,
ar putea fi resimtite de client ca fiind nefondate, straine de modul sau de a vedea lucrurile,
umilitoare sau fara legatura cu problemele acestuia. Dincolo de faptul ca asemenea interpretari
nu sunt benefice terapiei, ele au si potentialul de face rau.

Etica » Confidentialitate

„Confidentialitate” – un cuvant care suna bine, impresioneaza clientul si e usor de inteles de toata
lumea. Oare asa sa fie?

Psihoterapia si confidentialitatea sunt atat de strans legate una de alta in mentalul colectiv, incat
psihoterapia fara confidentialitate pare un non-sens. Toata lumea stie – sau ar trebui sa stie – ca ceea ce
spui intr-o sedinta de psihoterapie nu poate fi divulgat catre o a treia parte decat in conditii acceptate
de la inceput de ambele parti. Daca nu li s-ar garanta confidentialitatea, probabil ca oamenii ar apela la
psihoterapie, in cel mai bun caz, numai in situatii disperate sau in legatura cu chestiuni impersonale
sau triviale. Esenta psihoterapiei – comunicarea sincera, autentica, dintre cel aflat in suferinta si cel
care ajuta – nu ar mai fi posibila.

Si totusi in practica de zi cu zi a psihoterapiei, in diversitatea tot mai mare de situatii in care se

plaseaza cuplul psihoterapeut-client, pastrarea confidentialitatii devine uneori dificila si, intr-un numar
restrans de situatii, chiar contraindicata. Un psiholog american, Bersoff, era de parere ca „nici o alta
indatorire a psihoterapeutului nu este mai gresit inteleasa si mai onorata cu incalcarea ei decat
confidentialitatea”. Ce face atat de dificila pastrarea confidentialitatii? Cateva raspunsuri posibile fac
trimitere la:
 1. Psihologia mult prea umana a psihoterapeutului slab pregatit, evidenta in nevoia de a barfi, de a
epata, dorinta de a face pe plac unei a treia persoane sau de a folosi in interes personal
informatii capatate in conditii speciale.
2. Motivatiile si interesele acelora, altii decat psihoterapeutii, care doresc sa aiba acces la
informatii private legate de un partener, coleg, asociat, actual sau viitor angajat etc. Aceste
motive merg de la obtinerea unor avantaje materiale si dorinta de razbunare, pana la simpla
curiozitate. Multi dintre ei nici nu realizeaza ca in felul acesta incalca dreptul la intimitate al
celui vizat, in special atunci cand nu fac un efort deosebit pentru a accesa informatiile
respective (via Internet, de exemplu).
3. In unele tari, obligativitatea pastrarii unor documente ce contin elemente de profil psihologic al
clientului, continutul sedintelor, progresul psihoterapiei etc. contribuie la cresterea riscurilor
legate de incalcarea dreptului la confidentialitate. Aparitia calculatoarelor personale si a
comunicarii prin internet complica si mai mult acest aspect. Pe de o parte, informatii deosebit
de sensibile pot fi transmite in orice parte a lumii intr-un timp extrem de scurt, iar pe de alta
parte, aceste informatii pot fi accesate in mod ilegal de catre oricine dispune de cunostintele
tehnice necesare. In plus, informatiile stocate electronic pot fi copiate, practic fara costuri, intr-
un numar virtual infinit de cópii.
4. Enorma complexitate si varietate a situatiilor in care aplicarea prompta si corecta a principiilor
etice si implicit a confidentialitatii este mai degraba un deziderat decat o realitate in multe din
aceste situatii.

Cine are dreptul la confidentialitate?

In mod evident, toate persoanele majore si responsabile au dreptul la confidentialitate, in sensul cel
mai general. In cazul minorilor si al celor care, din motive de santate mintala, se afla sub tutela, acestia
au dreptul la o confidentialitate partiala. Adica, niciuna din informatiile privitoare la acestia, capatate
in timpul psihoterapiei, nu poate fi dezvaluita unei a treia parti, cu exceptia parintilor sau tutorilor,
decat cu acordul scris al acestora din urma. Daca in privinta copiilor mici si a persoanelor cu handicap
nu exista nici un fel de controverse legate de limitarea confidentialitatii, in privinta adolescentilor, mai
ales in cazurile in care psihoterapia este initiata si platita de acestia, exista si pareri privind dreptul
exclusiv la confidentialitate al acestora. Daca din punct de vedere etic un asemenea punct de vedere
poate fi acceptat, din punct de vedere legal discutia este inutila, intrucat legea da dreptul parintilor sau
tutorilor de a fi informati cu privire la minorul aflat in grija lor. In acest caz, psihoterapeutul trebuie sa
tina cont de principiul „primum non nocere” si sa ofere, daca i se cere, numai acele informatii care nu
sunt de natura a aduce vreun prejudiciu adolescentului.

Care sunt informatiile supuse confidentialitatii?

Codul etic al FRP, precum si cel al Colegiului Psihologilor, precizeaza ca sunt supuse confidentialitatii
„toate informatiile care devin cunoscute psihoterapeutului ca urmare a relatiei psihoterapeutice”.
Codul deontologic al Sindicatului National Francez al Practicienilor in Psihoterapie (SNFPP) este mai
explicit: „psihoterapeutul se supune regulilor uzuale ale secretului profesional care se extinde asupra a
tot ceea ce el a vazut, auzit sau înteles în cursul practicii sale.” Cu alte cuvinte, sunt supuse
confidentialitatii nu numai acele informatii furnizate de client pe cale verbala, ci si cele obtinute de
catre psihoterapeut prin observarea clientului (de exemplu, informatia privind haina murdara de ruj sau
de sange a clientului).

Se poate pune intrebarea daca insasi numele celui care apeleaza la serviciile unui psihoterapeut este
confidential. Codul FRP nu garanteaza in mod explicit anonimatul clientilor, dar acest lucru se intelege
din precizarea ca „ toate informatiile care devin cunoscute psihoterapeutului ca urmare a relatiei
psihoterapeutice” sunt supuse regulii confidentialitatii, asadar inclusiv numele persoanei. Din nou,
codul SNFPP mentioneaza ca „psihoterapeutul ia toate precautiile necesare pentru a proteja
anonimatul persoanelor pe care le consulta sau le-a consultat.” Acest lucru inseamna nu numai ca
psihoterapeutul nu are dreptul sa spuna cuiva „Popescu imi este client”, dar nici nu poate admite,
direct sau indirect, ca Popescu ii este client. Considerati, va rog, urmatoarea situatie:

Un psihoterapeut primeste intr-o zi ploioasa un telefon:

- Alo, dr. Cutare? Buna ziua! Sunt sotia domnului Popescu, clientul dumneavoastra. Domnul Popescu
a ajuns la dumneavoastra? Ca si-a uitat umbrela acasa si imi fac griji pentru el...

Dumneavoastra ce ati raspunde?

Orice raspuns de genul "Nu, nu a ajuns inca" sau "Da, a ajuns" reprezinta o incalcare a
confidentialitatii pacientului Popescu, fata de care terapeutul s-a ingajat sa nu dezvaluie nimanui ca
Popescu face terapie. Poate ca domnul Popescu nu doreste ca sotia sa, cu care se afla in proces de
divort, sa stie ca merge la psihoterapeut, de teama ca aceasta va invoca mersul acestuia la
psihoterapeut si instabilitatea psihica dedusa de aici ca argument in favoarea obtinerii custodiei
copiilor. Insa doamna Popescu a gasit intamplator o carte de vizita de-a psihoterapeutului in buzunarul
unei haine a sotului ei si, vrand sa isi confirme banuiala ca sotul ei merge la psihoterapeut, da un
telefon psihoterapeutului. De aceea, chiar daca poate parea exagerat, singurul raspuns corect din punct
de vedere etic, in aceasta situatie, este "Imi pare rau rau doamna, dar nu va pot raspunde la aceasta
intrebare."

Modalitati de pastrare a confidentialitatii

Pastrarea confidentialitatii prespune mai mult decat abtinere de la divulgarea intentionata a unor
informatii, in scris sau oral. Sunt considerate incalcari ale dreptului la confidentialitate nu numai acele
situatii in care psihoterapeutul, in mod activ, prin vointa sa, a furnizat informatii, ci si acelea in care
psihoterapeutul, in mod pasiv, prin neglijenta sau neatentie, a permis transferul unor asemenea
informatii catre terte parti. De exemplu, un psihoterapeut poate fi acuzat de neglijenta in pastrarea
confidentialitatii unui client daca informatiile referitoare la acestea au putut fi cu usurinta accesate si
obtinute din calculatorul personal al psihoterapeutului de catre o a treia parte. Asadar, una din
obligatiile psihoterapeutului ce decurge din principiul confidentialitatii este aceea de a asigura
inviolabilitatea datelor referitoare la clienti, indiferent de modul in care sunt stocate si pastrate.

Exceptii de la regula confidentialitatii

Exista cateva situatii in care informatiile privind clientul sau pacientul unui psihoterapeut pot fi
divulgate catre o a treia parte. Cea mai frecventa situatie este aceea in care psihoterapeutul cere
permisiunea clientului pentru a face acest lucru, fie in interesul direct al clientului (ca de exemplu, in
cazul cererii de informatii venite din partea medicului curant al clientului), fie in interesul
psihoterapeutului (doreste sa faca o prezentare de caz in care este necesar a preciza detalii care pot
duce la identificarea clientului).

Exista insa si situatii in care consimtamantul clientului nu este necesar pentru divulgarea unor
informatii. Desi exista inca dezbateri privind unele dintre aceste exceptii, toata lumea e de acord ca
aceste exceptii exista si ca pacientul are dreptul de a le cunoaste inca de la inceputul psihoterapiei. In
cadrul interviului initial cu un client, ar trebui atins si acest punct al confidentialitatii si al exceptiilor
sale. Aceste informatii pot fi oferite clientului fie oral, fie sub forma unui document. A nu face acest
lucru nu este atat un comportament neetic ( desi unele coduri etice prevad obligativitatea
psihoterapeutului in acest sens) , cat mai degraba un comportament care poate duce la probleme, ceva
mai tarziu.

Care sunt aceste exceptii? Codul etic al profesiei de psiholog precizeaza ca fac exceptie de la regula
confidentialitatii acele situatii in care incalcarea confidentialitatii este necesara (s.n.: nu „permisa”, ci
„necesara”):

 pentru protectia sanatatii publice,

 pentru prevenirea unui pericol iminent,
 pentru prevenirea savârsirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului
unei asemenea fapte ori pentru înlaturarea urmarilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte.

Codul etic al Asociatiei Europene de Psihoterapie, ca si codul etic al Asociatiei Americane de

Psihologie, considera exceptii acele situatii in care exista un pericol, fie pentru persoana aflata in
psihoterapie, fie pentru alte persoane. In oricare din aceste cazuri, psihoterapeutul nu numai ca are
voie sa incalce confidentialitatea clientului, dar este chiar obligat (din punct de vedere etic, iar in multe
state si din punct de vedere legal) sa faca acest lucru. De exemplu, un client poate afirma intr-o sedinta
ca imediat ce va ajunge acasa va incerca sa se sinucida. Daca psihoterapeutul are motive intemeiate sa
creada ca aceasta afirmatie este cat se poate de serioasa si exprima intentiile adevarate ale clientului
sau, atunci el este obligat sa anunte Politie si Salvarea. Daca, de exemplu, un alt client afirma ca
intentioneaza ca in cel mai scurt timp sa isi pedepseasca fizic partenerul pentru umilintele indurate iar
psihoterapeutul are toate motivele sa il creada, atunci acesta din urma are nu numai obligatia de a
anunta Politia dar, daca povestea are loc in Statele Unite, si de a avertiza, in masura in care acest lucru
este posibil cu un efort rezonabil din partea psihoterapeutului, persoana aflata in periocol. Aceasta din
urma obligatie se numeste „obligatia de a avertiza” sau „obligatia de a proteja a treia parte” si a intrat
in vigoare in Statele Unite incepand din 1974, in urma unui faimos proces (cazul „Tarasoff impotriva
Comitetului Director al Universitatii California”). Codul etic al Asociatiei Europene de Psihoterapie nu
prevede obligatia de a avertiza.

Aspectul timp este foarte important, numai acele situatii considerate urgente putand justifica, pe
deplin, ruperea confidentialitatii. Desigur, aprecierea gradului de urgenta poate fi, in unele
circumstante, extrem de subiectiva. Considerati urmatoarea situatie:

Un client infectat cu HIV ii marturiseste psihoterapeutului sau ca a cunoscut o persoana, pe internet, ce

pare interesata de o relatie romantica cu clientul. Dupa multi ani de singuratate, cauzata de
indepartarea tuturor celor care aflau de cumplita boala a clientului, acesta s-a hotarat sa nu mai spuna
nimic urmatorului partener, de teama sa nu fie parasit din nou. Cei doi abia s-au cunoscut si locuiesc in
orase diferite. Ce faceti?

Nu exista inca un consens in privinta confidentialitatii unor informatii privitoare la savarsirea de catre
client, in trecut, a unei fapte penale ramasa cu autor necunoscut sau neinvestigata penal. De exemplu,
un client afirma ca si-a lasat intentionat matusa de 85 de ani, cu dementa, pe care o ingrijea de 15 ani,
sa moara de foame; moartea acesteia a fost declarata ca fiind naturala. Psihoterapeutii ar trebui sa
raporteze autoritatilor (care autoritati? Politie? Procuratura?) asemenea informatii? In multe tari,
indiferent de cele stipulate in codurile etice, exista legi care prevad obligativitatea raportarii unor
asemenea informatii (de ex., in statul Massachusset, Statele Unite).

In final, mai exista o situatie in care un psihoterapeut poate face publice informatii capatate in cadrul
relatiei psihoterapeutice: in cazul in care este dat in judecata de un client sau este reclamat la comisia
de etica locala, psihoterapeutul, in virtutea dreptului la aparare, poate dezvalui informatii considerate
altminteri confidentiale pentru a-si sustine nevinovatia. Totusi, pentru ca acest lucru sa nu devina un
impediment in calea dorintei unui client de a raporta un caz de malpractice, atat comitetele de etica ce
analizeaza astfel de cazuri cat si tribunalele ar trebui sa asigure limitarea accesului la respectivele
informatii (audieri fara public, documente sigilate etc.).

In toate aceste situatii in care psihoterapeutul este indreptatit, etic si/sau legal, sa incalce
confidentialitatea clientilor sai, psihoterapeutul are obligatia de a dezvalui numai acele informatii care
sunt strict necesare pentru indepartearea pericolului. Cu alte cuvinte, chiar si in aceste situatii,
psihoterapeutul nu poate face publice informatii care nu servesc evitarii pericolului.

Precizari finale

a. Nu reprezinta incalcari ale confidentialitatii impartasirea unor informatii obtinute in cadrul relatiei
psihoterapeutice catre o terta persoana, in scopul unei supervizari, sau catre public, in scopul unei
comunicari cu caracter stiintific, atata timp cat cel care face acest lucru s-a asigurat ca a eliminat sau
modificat toate acele informatii care ar putea duce la identificarea clientului. Adica, au fost eliminate
din prezentare numele si toate acele informatii care pot individualiza si identifica cu relativa usurinta o
persoana (de genul, „presedintele celei mai mari companii de nu-stiu-ce din Romania”). Daca este
esentiala comunicarea unor date care pot duce la identificarea clientului, psihoterapeutul trebuie sa
ceara permisiunea clientului in prealabil.

b. In judecarea diverselor situatii cu care psihoterapeutii se pot confrunta ar trebui tinut cont de intentia
acestora sau de rezultatul final al actiunilor lor? Daca un terapeut bine intentionat sfarseste prin a face
rau pacientului sau, comportamentul sau este considerat etic sau nu? In toate situatiile de acest gen,
ceea ce da verdictul este analiza consecintelor fiecareia dintre alegerile posibile, aflate la indemana
psihoterapeutului, binenteles in masura in care aceste consecinte puteau fi prevazute. Cu alte cuvinte,
un comportament etic este acel comportament care s-a bazat pe evaluarea cat mai lucida si mai exacta
a beneficiilor si a riscurilor. Consecintele negative care nu puteau fi prevazute sau nu erau considerate
ca fiind probabile nu incrimineaza psihoterapeutul.

Etica » Relatii duale

Ce parere aveti de urmatoarele situatii:
1. Un psihoterapeut, afland ca unul din clientii sai este un bun stomatolog, ii sugereaza acestuia sa
faca un troc: o sedinta de psihoterapie in schimbul a cinci plombe.
2. Un profesor de psihanaliza la o mare universitate isi recruteaza adesea viitorii clienti din randul
studentilor sai.
3. Un psihoterapeut accepta sa faca terapie cu unul dintre unchii sai, care sufera de depresie.
4. Un psihoterapeut care lucreaza part-time si la un trust de presa, accepta sa ia in terapie pe seful de
redactie al ziarului la care este angajat.
5. Unul dintre vecinii terapeutului X ii solicita acestuia cateva sedinte de terapie.
6. La sfarsitul terapiei, psihoterapeutul ii propune clientului sa inceapa impreuna o afacere.
7. Un client ii propune psihoterapeutului sau sa mearga impreuna la o cafea dupa terminarea sedintei
iar psihoterapeutul accepta.

Credeti ca sunt acceptabile asemenea situatii? Credeti ca psihoterapia se mai poate desfasura in
conditii obisnuite/normale?

NU. Pentru ca sunt “relatii cu roluri multiple”.

Tehnic, acestea pot fi definite ca fiind “situatii in care psihoterapeutul functioneaza in mai mult decat o
singura relatie profesionala ca si acele situatii in care psihoterapeutul functioneaza atat intr-o relatie
profesionala cu clientul cat si intr-un altfel de relatie, exceptand rolurile temporare si limitate rezultate
dintr-o intalnire intamplatoare cu clientul.” (Ethics in Psychology, Professional Standards and Cases -
Koocher & Keith-Spiegel)

Mai simplu spus, un psihoterapeut nu are voie sa aiba nici un alt tip de relatie cu clientul sau in afara
relatiei de tip psihoterapeutic.

Sa luam pe rand exemplele de mai sus:

1. Relatia duala consta In faptul ca psihoterapeutul joaca doua roluri:
a) de psihoterapeut;
b) de client al stomatologului.
Daca terapeutul nu va fi multumit de plombele puse de clientul sau, cum credeti ca va evolua
psihoterapia? Sau, daca clientul considera ca a fost obligat sa accepte o asemenea intelegere si se va
simti inselat, cata incredere credeti ca va mai avea in psihoterapeutul sau?

2. Profesorul intra si el intr-o relatie duala cu elevii sai pe care ii ia in analiza: pe de o parte le este
profesor, iar pe de alta parte le este psihanalist. Mai poate fi el obiectiv atunci cand da note elevilor sai
aflati in analiza cu el?

3.Un psihoterapeut nu are voie sa faca psihoterapie cu rude sau prieteni pentru ca, in mod evident, in
afara relatiei psihoterapeutice, va exista si o relatie de rudenie sau de amicitie in acelasi timp. Cum va
evolua relatia de rudenie sau de prietenie daca terapia nu da rezultatele scontate de client?

4. Psihoterapeutul din acest exemplu este atat psihoterapeutul sefului sau, cat si subalternul sefului
sau. Inacceptabil! Cum credeti ca va evolua terapia daca psihoterapeutul ii cere o marire de salariu
sefului sau si acesta il refuza? Sau pur si simplu seful este nemultumit de activitatea jurnalistica a
psihoterapeutului? Va mai putea fi acesta obiectiv si detasat?

5. Nu poti face psihoterapie cu oameni pe care ii vezi, te saluti si schimbi cateva cuvinte cu ei
(indiferent cat de des sau de rar) si in alt context decat cel psihoterapeutic. Cu alte cuvinte, este
interzisa psihoterapie cu “cunostinte”, oameni pe care psihoterapeutul ii cunoaste intr-o oarecare
masura.

6. Un psihoterapeut nu poate intra in alt rol decat cel de psihoterapeut nici chiar dupa terminarea
terapiei. Relatiile de afaceri sunt unele dintre cele mai frecvente relatii duale. Daca clientul si
psihoterapeutul au investit bani in aceeasi afacere, exista riscul, de exemplu, ca cei doi sa dicute in
timpul sedintelor de psihoterapie despre afacerea respectiva in loc sa se concentreze asupra
problemelor emotionale ale clientului. Sau daca afacerea nu merge bine, cum credeti ca va evolua
relatia psihoterapeutica? Pe de alta parte, daca relatia psihoterapeutica s-a terminat, exista posibilitatea
ca terapeutul, cunoscand punctele slabe sau vulnerabile ale partenerului sau de afaceri, fost client al
sau, sa profite de aceste cunostinte pentru a obtine controlul afacerii si a castiga mai multi bani.

7. Un psihoterapeut si clientul sau nu au voie sa socializeze impreuna, sa devina prieteni sau amici,
pentru ca nu mai poti fi un psihoterapeut obiectiv cu prietenul/amicul tau.

DE CE NU? Pentru ca exista un risc foarte mare de a face rau clientului.

Cum asa? Atunci cAnd o persoana este prinsa in mai multe roluri, pot apare - si de regula chiar apar -
conflicte de interese.

Ideea este ca daca terapeutul incearca, pe langa rolul pe care il joaca, sa isi satisfaca si unele nevoie
care nu au nici o legatura cu psihoterapia, acesta va fi tentat sa conduca terapia mai degraba in
interesul sau decat al pacientului. Codul Etic al American Psychological Association spune clar:
“Psihologii trebuie sa fie intotdeauna atenti la efectele potential daunatoare ale stabilirii unor relatii
duale. Un psiholog trebuie sa se abtina sa intre (sau sa promita ca va face acest lucru) in vreo relatie de
tip personal, stiintific, profesional, financiar sau de oricare alt tip cu clientii sai daca exista o
probabilitatea oarecare ca o asemenea relatie sa afecteze obiectivitatea psihologului sau sa interfere in
orice fel cu profesarea eficienta a meseriei de psiholog, sa faca vreun rau sau sa exploateze clientul.”

Relatiile de orice fel, in afara celei psihoterapeutice, cu un psihoterapeut au un mare potential de a fi

niste relatii exploatative - ca in exemplu 1, cand in mod necinstit, psihoterapeutul doreste sa i se repare
cinci masele in schimbul unei singure sedinte de psihoterapie, ceea ce din punct de vedere financiar nu
este echivalent. Cum insa stomatologul este in mare suferinta psihica, va accepta propunerea
psihoterapeutului fara sa stea prea mult pe ganduri, intrand practic intr-o relatie in care este exploatat.

Asadar, pierderea obiectivitatii si exploatarea clientilor sunt doua riscuri majore atunci cand se intra in
relatii duale. Confuzia, sentimentul de a fi respins sau abandonat si interpretarea gresita a comunicarii
dintre cei doi, ce duce la o distorsiune a relatiei, sunt alte posibile efecte ce pot afecta clientul si, in
plus, ii fac nefericiti si pe psihoterapeuti.

Cine sunt psihoterapeutii inclinati sa intre in relatii duale?

- psihoterapeutii impropriu pregatiti;
- psihoterapeutii care au nevoi neconstientizate de a fi adorati, a se simti puternici sau in control
(spuneam in alta parte despre necesitatea cunoasterii de sine a psihoterapeutilor prin intermediul
propriei psihoterapii);
- psihoterapeutii care au o viata sociala scazuta si/sau nevoi afective nesatisfacute;
- psihoterapeutii care se confeseaza clientilor lor;
- psihoterapeutii care trateaza anumiti clienti intr-un mod special, diferit de modul in care sunt tratati
ceilalti clienti;

Cine sunt clientii inclinati sa intre in relatii duale?

- clienti cu o psihopatologie severa (cu comportamente pasiv-agresive, histrionice sau manipulatorii;
personalitate tip borderline; suspiciozitate sau ostilitate);
- clienti care au fost victime ale unor atacuri violente sau abuzuri;
- clienti care au o anumita dificultate in a avea incredere in altii, cu o anumita ambivalenta fata de cei
care au grija de ei;
- cei deprivati emotional in perioada timpurie a dezvoltarii lor;

Ce este de facut pentru evitarea unor asemenea relatii duale?

- psihoterapeutul nu trebuie sa ii propuna clientului nici un alt fel de relatie;
- psihoterapeutul nu trebuie sa ii propuna clientului sa se vada in afara cabinetului;
- psihoterapeutul nu trebuie sa accepte astfel de propuneri venite din partea clientului;
- psihoterapeutul nu trebuie sa accepte daruri sau orice alt ceva in afara de plata ce ii se cuvine pentru
serviciile sale;
- atat psihoterapeutul cat si clientul trebuie sa evite in mod activ sa se intalneasca in afara cabinetului;
daca totusi se intalnesc intamplator, conversatia si timpul petrecut impreuna trebuie reduse cat se poate
de mult;
- psihoterapeutul nu trebuie sa accepte clienti dintre rudele, prietenii, cunostintele, subalternii, colegii
sai;
- psihoterapeutii nu trebuie sa releve clientilor sai detalii despre viata lor intima;
- psihoterapeutii trebuie sa fie constienti de nevoile lor nesatisfacute si sa treaca printr-o analiza
(psihoterapie) personala;
- psihoterapeutii trebuie sa se consulte cu alti colegi sau cu supervizotul lor atunci cand cred ca exista
riscul de a face rau clientilor ca urmare a unei relatii duale.

Etica » Sex cu terapeutul

Pentru unii sau unele dintre dumneavoastra, ideea de a avea o relatie sexuala cu psihoterapeutul
dumneavoastra poate parea de-a dreptul absurda. Asa si trebuie. Cum insa de la teorie la practica e loc
de interpretari… sa interpretam!

In primul rand, ar trebui spus ca e absolut normal ca uneori, intre cei doi, client si psihoterapeut, sa
apara unele sentimente erotice. La urma urmei, atractia romantica dintre doi oameni nu cunoaste reguli
si restrictii, iar atunci cand exista si niste conditii favorizante - de genul discutiilor intime si
confidentiale intre doi adulti, din care adesea unul este nefericit si simte nevoia de a fi protejat - nimic
nu mai poate impiedica aparitia lui Eros.
Asadar, poate exista atractie sexuala intre psihoterapeut si clientul sau? Raspunsul e categoric da.
Exista studii (americane, binenteles) care arata ca 95% dintre psihoterapeutii barbati si 75% dintre
psihoterapeutii femei s-au simtit atrasi din punct de vedere sexual de clientii/pacientii lor.

De ce se intampla asta? Pentru ca:

 unii pacienti sunt foarte atragatori;

 unii pacienti incearca, constient sau inconstient (prin modul in care se poarta, prin
imbracaminte, prin aluzii sexuale) sa seduca terapeutul si uneori mai si reusesc;
 unii pacienti fac gesturi cu conotatii sexuale (imbratiseaza terapeutul la sosire sau la plecare, il
saruta pe obraz sau pe gura, il atinge in zone nepermise);
 unii pacienti vorbesc preponderent despre chestiuni sexuale, care excita terapeutul si ii tulbura
constiinta morala;
 unii terapeuti, fiind si ei oameni, au si ei slabiciuni si perioade dificile din punct de vedere
emotional si pot fi tentati mai usor sa cedeze.

TRECEREA DE LA SENTIMENTE SI FANTASME (din partea unuia sau altuia)

LA ACTE DE NATURA SEXUALA ESTE COMPLET INTERZISA.

Se indragostesc pacientii de terapeutii lor? Sigur. Evident, nu toti, dar se intampla mai des decat s-ar
putea crede. O treime dintre terapeuti cred ca au avut la un moment dat un pacient care s-a simtit
excitat din punct de vedere sexual fata de terapeut.

De ce v-ati putea indragosti de terapeutul dumneavoastra? Pentru ca:

 s-ar putea sa fiti intr-o stare de vulnerabilitate si sa cautati, constient sau inconstient, un sprijin,
inclusiv de natura erotica;
 psihoterapeutul s-ar putea sa fie primul om din viata dumneavoastra care v-a ascultat si v-a
inteles cu adevarat;
 terapeutul are acces la aspecte intime ale dumneavoastra, in timp ce dumneavoastra nu aveti
acces la aspectele intime ale terapeutului;
 dumneavoastra fiind cel care solicitati ajutorul va puneti, inconstient, intr-o pozitie inferiora
sau, altfel spus, puneti terapeutul intr-o pozitie superiora (pe care s-ar putea sa il priviti cu
admiratie si respect, asa cum noi toti privim, de exemplu, doctorul si preotul);
 este usor pentru dvs. sa uitati ca empatia, grija si intelegerea psihoterapeutului, atentia si
rabdarea cu care acesta va asculta, fac parte din practica meseriei si, in consecinta, e posibil sa
considerati ca sunteti tratat astfel pentru ca aveti un statut special in ochii terapeutului;
 pentru ca natura relatiei dintre psihoterapeut si dumneavoastra este una care s-ar putea sa va
reaminteasca in multe aspecte de relatiile dvs. anterioare cu alte figuri semnificative (parinti,
profesori) din viata dvs;
  prin faptul ca psihoterapeutul va asculta pe dumneavoastra si nu vorbeste despre el, este usor sa
alunecati pe panta fanteziei si sa va imaginati tot felul de lucruri despre el, ca om, ceea ce duce
adesea la construirea unei imagini false, adesea in culori roz-bombon, despre omul din fata
dumneavoastra;
 nu stiti foarte bine ce anume trebuie sa asteptati de la un terapeut sau de la terapia pe care
acesta o furnizeaza si, avand totala incredere in buna intentie a acestuia, va faceti vulnerabil(a)
la manipulare si la perceperea distorsionata a terapeutului si a relatiei cu dumneavoastra.

Dar, ar putea intreba cineva, la urma urmei de ce nu? Pentru ca relatia sexuala dintre
psihoterapeut si pacient este una dintre activitatile cu cel mai mare potential de a face rau atat
pacientului/clientului cat si psihoterapeutului.

De ce?

 pentru ca interesul psihoterapeutului nu mai este "binele pacientului", ci satisfacerea propriile

nevoi afective si sexuale;
 pentru ca o astfel de relatie nu poate fi una bazata pe egalitatea celor doi parteneri; adesea este
o relatie exploatativa;
 pentru ca apare o confuzie a rolurilor: cine pe cine ajuta, cine cui face un serviciu, cine decide
intr-o astfel de relatie; psihoterapeutul nu isi mai indeplineste rolul pentru care a fost solicitat
initial;
 pacientul va cere mai mult decat a solicitat initial, dorind sa intre in viata privata a
psihologului; de regula, acesta este momentul cand psihologii incep sa bata in retragere, iar
pacientul se simte respins si declanseaza scandalul;
 pentru ca in loc sa se discute despre sentimentele erotice aparute, discutie care ar putea fi
benefica pacientului in demersul sau de autointelegere, acestea sunt puse in act, adica se trece
la fapte; asadar, terapia isi pierde una dintre cele mai importante mijloace de a face bine,
discutarea si intelegerea.

Relatia sexuala cu un pacient a fost adesea comparata cu violul sau incestul. Efectele negative asupra
pacientului pot apare imediat, odata cu implicarea sexuala, sau dupa o lunga perioada de timp. S-au
descris mai multe simptome care apar la pacientii care au avut relatii sexuale cu terapeutii lor:
ambivalenta fata de psihoterapeut, asemanatoare celei care apare la victimele incestului; sentimente de
vinovatie; sentimente de izolare si "gol interior"; scaderea atentiei si a concentrarii; tulburari legate de
identitatea propriu si propriile limite; dificultati in a avea incredere in sine si in ceilalti; confuzie vis-a-
vis de propria sexualitate; dispozitie afectiva labila; furie neexprimata; cresterea riscului suicidar.

Nici daca sunteti un fost pacient/client nu e bine sa va implicati intr-o relatie cu fostul dumneavoastra
terapeut. Sansele ca relatia sa se termine prost sunt la fel de mari ca si in cazul relatiilor erotice
incepute in timpul terapiei. Motivele sunt similiare cu cele expuse mai sus.

(Text adaptat dupa "Ethics in Psychology - Professional Standards and Cases" - Gerard P. Koocher si
Patricia Keith-Speigel, Oxford University Press, 1998)
Etica » Abuzul din partea psihoterapeutului

1) Insistenta pe anumite topicuri de discutie.

In urma cu ceva vreme, un coleg psihoterapeut povestea amuzat, la o bere, cat de mult ii face placere
sa isi intrebe clientele despre viata lor intima. Si daca acestea refuza sau se codesc, el insista pe aceasta
tema pana primeste satisfactie.

Povestea asta trista imi aminteste de o relatare a Irenei Talaban, in excelenta ei carte "Marturisirile
unui psihanalist", in care autoarea, dupa ce ajunge in '90 la Paris si incearca sa intre intr-o noua analiza
personala, ajunge mai intai la o batrana doamna psihanalista care, dupa ce o asculta in liniste o
jumatate de ora, o intreaba "Dar ceva probleme de femeie aveti?" Irena nu a inteles la ce s-a referit si a
continuat cu ale ei, dar dupa alte cinci minute, psihanalista a intreabat-o din nou: "Probleme... intime,
de femeie, nu aveti?" raspunsul Irenei a venit ca un trasnet (citez din memorie): "Doamna, sa stiti ca
nu sunt frigida si nici alte probleme sexuale nu am. Pe mine alte chestiuni pe framanata." Dupa care nu
a mai revenit pentru a doua sedinta.

Ce au in comun cele doua relatari: insistenta terapeutului in directia unor subiecte preferate de acesta.
Ce le deosebeste: amicul insista pe sex pentru amuzamentul propriu, dand dovada de cinism si rea-
credinta, psihanalista pariziana insista din motive ce tin de modul in care intelesese ea teoria si practica
psihanalitica, altminteri fiind probabil bine intentionata. Tragem linie si rezulta: incompetenta si abuz.

2) Convingerea clientului ca are nevoie de o terapie (sau ca are nevoie de o terapie mai lunga).

Uneori clientii apeleaza la psihoterapeut fara a cere in mod specific sa inceapa o psihoterapie, ci pur si
simplu pentru a discuta o anumita problema care ii framanta. De exemplu, o doamna recent divortata
ar putea dori sa aiba o discutie legata de... psihologia barbatilor. Face o programare, isi spune povestea
nefericitului ei mariaj si apoi pune o seama de intrebari legate de modul in care gandesc barbatii.
Psihoterapeutul o asculta, ii raspunde daca poate la intrebari, dar, in acelasi timp, isi da seama ca
doamna in cauza ar putea beneficia de pe urma unei psihoterapii. Ce face? In acest moment, terapeutul
are trei optiuni:

 nu face nici o referire la ceea ce crede ca ar fi util clientului, multumindu-se la a discuta

problema prezentata de client;
 poate pune unele intrebari clientului menite a-l ajuta sa reflecteze la propria-i contributie, la
modul in care felul sau de a fi a jucat un rol in evolutia problemei. Daca clientul accepta
provocarea si pare dornic de a explora mai mult, atunci psihoterapeutul poate propune
inceperea formala a unei psihoterapii;
 indiferent de problema prezentata de client si indiferent de interesul acestuia pentru o
psihoterapie, psihoterapeutul incearca sa convinga clientul de necesitatea unei psihoterapii,
uzand de puterea sa de convingere.

Prima optiune nu e atat o eroare etica cat mai ales una care tine de competenta si profesionalism. A
doua optiune este cea optima, din punct de vedere etic si profesional. Iar a treia, este in mod clar o
optiune neetica.
Etica » Promovarea serviciilor de psihoterapie (reclama si reprezentarea)

Acest capitol din etica psihoterapiei nu are de-a face atat cu ceea ce se intampla in cadrul sedintelor de
psihoterapie, cat mai ales cu ceea ce se intampla inainte de inceperea sedintelor, la modul in care
psihoterapeutii se prezinta pe sine publicului.

Psihoterapia este, dupa parerea celor mai multi, o imbinare intre stiinta si arta, intre obiectivul teoriei
si subiectivul celui care o practica. Dar in acelasi timp este si o profesie, o activitate liberala si un
mijloc de a obtine un venit. De aceea, in mod previzibil, psihoterapeutii sunt interesati in a atrage noi
clienti. Modul in care un psihoterapeut isi prezinta serviciile publicului larg are insa importante
conotatii etice, care le depasesc pe acelea din comertul obisnuit. De ce? Pentru ca, spre deosebire de
orice alt domeniu, psihoterapia se adreseaza oamenilor aflati intr-o stare de vulnerabilitate psihica,
emotionala; a profita de starea acestora pentru a-ti spori activitatea si veniturile este imoral.

Asta inseamna ca orice reclama, de orice fel, adresata potentialilor clienti, este considerata neetica?
Nu. La urma urmei, este si in interesul celor aflati in nevoie sa stie unde si cui se pot adresa. Starea de
vulnerabilitatea a potentialilor clienti impune doar unele precautii suplimentare.

1. In primul rand, este considerata neetica si inacceptabila solicitarea directa. Sa zicem ca un

psihoterapeut a aflat de la TV ca a avut loc un tragic accident rutier in care si-a pierdut viata o
persoana si, intamplator, psihoterapeutul cunoaste familia celui disparut. Drept pentru care, mizand pe
starea de soc a familiei, psihoterapeutul telefoneaza familiei indurerate oferindu-le ajutor psihologic,
contra cost.

2. Nu sunt considerate acceptabile formele de promovare a serviciilor de psihoterapie bazate pe frica.

In jurul nostru suntem bombardati zilnic cu reclame care apeleaza, explicit sau implicit, la frica: daca
nu te speli pe dinti cu pasta X, vei face carii; daca nu porti centura de siguranta, vei iesi prin parbriz la
prima frana brusca; daca nu folosesti prezervativul, te vei imbolnavi de SIDA; daca nu iti faci pensie
privata la firma X, vei ajunge un mos care asteapta langa usa pensia de la stat s.a.m.d.). A promova
insa servicii de psihoterapie pe principiul, „daca nu faci psihoterapie cu mine, vei pati ceva foarte
grav” este considerat neetic, intrucat exploateaza si sporeste starea de vulnerabilitate si anxietate a
potentialului client. Recent, o doamna mi-a spus ca a fost convinsa sa reinceapa psihoterapia dupa ce
fostul ei psihoterapeut i-a spus ca, daca nu va relua psihoterapia cu el, fiica acesteia, suspecta de
schizofrenie, va fi cu siguranta diagnosticata cu schizofrenie in cele din urma, iar intrarea in
psihoterapie a mamei este singura sansa a fiicei de a nu deveni schizofrena. Citez: „ L-am cãutat pe
acest psihoterapeut doar cu intentia de a obtine unele informatii. Psihologul mi-a explicat ca boala
fetei s-ar datora emotiilor negative de care nu m-am eliberat în momentul în care am întrerupt terapia,
iar daca voi continua [terapia] s-ar putea sã-mi ajut copilul si diagosticul sa nu se confirme. [...]
[Psihoterapeutul] mi-a sugerat ca [...] daca nu urmez psihoterapia favorizez, sau chiar determin,
instalarea definitivã a bolii copuluilui meu.”

3. Testimonialele sau declaratiile de la „clienti satisfacuti” sunt considerate suspecte. In primul rand,
cercetarile arata ca psihotereapeutii au o eficacitate variabila de la un client la altul, ca nu ii pot ajuta
pe toti in egala masura si, de aceea, faptul ca un client a fost multumit de serviciile unui psihoterapeut
nu inseamna ca oricine altcineva va fi la fel de multumit. Apoi, orice psihoterapeut stie ca are o mare
influenta asupra clientilor sai, nu numai pe durata psihoterapiei ci si dupa terminarea acesteia si, de
aceea, a cere unui (fost) client sa faca o declaratie in scris privind gradul sau de satisfactie are mai
degraba caracterul unei impuneri decat al unei rugaminti pe care clientul o poate accepta sau nu, in
mod liber. Cu alte cuvinte, e usor pentru un psihoterapeut sa ceara si sa obtina o declaratie de
satisfactie din partea unui client, chiar daca acesta nu este pe deplin multumit de serviciile primite.
Puteti gasi pe cateva dintre site-urile romanesti de psihoterapie astfel de testimoniale.

4. In industria de publicitate, exista ceea ce se cheama „smecheria momeste-si-apoi-schimba” (the

bait-and-swich scam) de atragere a clientilor. Un client este atras sa intre intr-o agentie imobiliara de
preturile foarte mici afisate pe geamul exterior, referitor la inchirirea sau vanzarea unor apartamente.
Dupa ce intra, i se comunica cu parere de rau ca respectivele case sau apartamente nu mai sunt
valabile, dar exista alte oferte. Desigur, nu la fel de bune. Daca tot a intrat si s-a asezat pe scuan,
clientul se va uita si pe aceste oferte... Cam asa si in psihoterapie: recplama care face referire la faptul
ca prima sedinta este gratuita reprezinta o metoda similara de a atrage clientii, chiar daca prima sedinta
este intradevar gratuita. Si asta pentru ca in timpul primei sedinte de psihoterapie, clientul vorbeste
despre chestiuni deosebit de sensibile din punct de vedere emotional si, facand acest lucru, favorizeaza
formarea unei relatii de apropiere intre client si terapeut. In felul acesta, sansele ca un client sa renunte
la a doua sedinta sunt mai mici; altfel spus, a fost „agatat” in a continua terapia. Pe de alta parte, nu e
nimic rau atunci cand un psihoterapeut decide sa nu ceara nimic pentru o prima sedinta, mai ales (dar
nu exclusiv) atunci cand considera ca nu poate lucra cu un client si ii recomanda pe altcineva. Aspectul
inacceptabil este legat de promovarea in public a ofertei privind o prima sedinta gratuita, in ideea ca,
daca nu ii place, clientul poate hotari sa nu mai revina. Si aceasta metoda de promovare poate fi gasita
usor pe unele site-uri romanesti ale unor cabinete de psihoterapie.

5. In promovarea serviciilor lor, psihoterapeutii trebuie sa se abtina de la mentionarea titlurilor si

afilierilor care nu au legatura cu psihoterapia (sau cu psihologia si psihiatria). De exemplu, titlul de
doctor in sociologie nu poate fi mentionat alaturi de numele unui psihoterapeut intrucat nu are nici o
relevanta pentru competenta acestuia ca psihoterapeut.

6. Anunturile publicitare trebuie sa aiba un ton retinut (textele ludice, pe un ton glumet sunt
considerate de prost gust, in timp ce textele emotionale sunt considerate o forma de manipulare
grosolana), sa ofere informatii adevarate (sa nu pretinda garantarea succesului sau superioritatea
absoluta a tehnicii utilizate in afara cazului in care aceasta afirmatie pote fi dovedita stiintific),
informatii utile potentialilor clienti (mentionarea unor calificari care nu au legatura de psihoterapia, de
exemplu, fiind considerata inutila), prezentate intr-o maniera usor de inteles (fara abrevieri al caror
sens nu este in general cunoscut, de genul M.A. pentru Master of Arts, fiind de preferat in astfel de
cazuri folosirea titlului intreg). Orice alte informatii utile (disponibilitatea de a face psihoterapie in
limbi straine, disponibilitatea de a face psihoterapie pana la ore mai tarzii, existenta unei parcari in
apropierea cabinetului etc.) sunt considerate acceptabile.

7. Indiferent cine pregateste continutul si forma mesajului publicitar (agentie de publicitate, ziar,
webmaster etc.), psihoterapeutul este cel direct raspunzator, in ultima instanta, de continutul acestuia.
Chiar si atunci cand psihoterapeutul este prezentat sau introdus verbal de cineva, in preambulul unei
conferinte de exemplu, psihoterapeutul trebuie sa corecteze eventualele erori de prezentare, chiar si
atunci cand acestea ar fi avut beneficiul de a-l prezenta intr-o lumina mai favorabila decat ar fi fost
cazul.
Sursa: "Ethics in Psychology - Professional Standards and Cases" - Gerard P. Koocher si Patricia
Keith-Speigel, Oxford University Press, 1998

Drepturi si obligatii
Confidentialitate
Relatii duale
Sex cu terapeutul
Abuzul din partea psihoterapeutului
Promovarea serviciilor de psihoterapie

In primavara anului 2007 cand am conceput acest site, scriam pe aceasta pagina: "Desi nu cunosc
cazuri concrete de incompetenta profesionala si nu am auzit de clienti/pacienti care sa fi suferit de pe
urma neprofesionalismului unui psihoterapeut din Romania, teoretic este posibil sa existe sau sa apara
si astfel de situatii." Intre timp, am aflat, din pacate, de la cei care mi-au scris, de astfel de cazuri.

Unele dintre acestea se datoreaza lipsei de competenta sau neprofesionalismului, altele unor carente
educationale privind etica relatiei psihoterapeut-pacient iar altele imoralitatii, lipsei de scrupule si de
constiinta morala a celui care, sub masca unui om care ajuta, profita in fapt de ceilalti.

Pentru cei care au avut de suferit de pe urma unui psihoterapeut, nu se poate face prea mult. Pe toti
acestia, nu pot decat sa ii incurajez sa depuna o plangere, fie si anonima, la Comisia de Etica si
Reclamare a Federatiei Romane de Psihoterapie, la Colegiul Psihologilor din Romania precum si la
Colegiul Medicilor, daca respectivul terapeut este si medic.

Adresa pe care puteti scrie Federatiei Romane de Psihoterapie este:

Str. Vasile Lascar 18, et. 4, ap. 29, sector 2, cod postal 0030442, Bucuresti

Email: psihoterapie_ro@yahoo.com

Actualmente, membrii Comisiei de Etica si Reclamare a Comisiei de Etica a FRP sunt:

Silvia Papadima - Tel.: 021.232.37.86/0744.841.123

Ana Maria Furnica - Tel.: 0723.192.040
Laszlo Varga - Tel.: 0745.502.849

Adresa Colegiului Psihologilor unde puteti trimite plagerile dumneavoastra este:

Soseaua Viilor, nr. 38, sector 5, cod postal 050157, Bucuresti, O.P 28

Telefon/fax 021-311.51.55
Email: secretariat@copsi.ro

Daca nu sunteti siguri daca ati fost victima unui abuz, imi puteti scrie sau puteti consulta urmatoarele
coduri de deontologie privind practica psihoterapeutica:
  Codul Etic al Federatiei Romane de Psihoterapie
 Codul Etic al Asociatiei Europene de Psihoterapie (in engleza)
 Codul deontologic al Sindicatului National Francez al Practicienilor in Psihoterapie
 Principiile etice si standardele etice generale ale Codului Deontologic al Profesiei de Psiholog
 Standardele etice specifice pentru psihoterapie si consiliere psihologica ale Codului
Deontologic al Profesiei de Psiholog

Istoria psihoterapiei » Viitorul psihoterapiei

Cel mai simplu mod de a face previziuni este acela de a prevedea continuarea unor trenduri deja
existente. Din acest punct de vedere, probabil ca:

 psihoterapia, asa cum va fi ea practicata de majoritatea terapeutilor, va fi una eclectica sau

integrativa din punct de vedere al teoriilor psihologice pe care se bazeaza. Adica vor fi tot mai
putini terapeuti dispusi sa practice un tip pur de psihoterapie (psihanalitica, cognitiv-
comportamentala, rogersiana, gestalt, experientiala etc.). Evident, exista deja o puternica
miscare in acest sens datorata atat accesului terapeutilor la o informare sau pregatire tot mai
complexa, cat si diversitatii clientilor si problemelor acestora, precum si concurentei tot mai
mari dintre psihoterapeuti. Toate acestea vor impune necesitatea unor abordari tot mai flexibile,
adaptate stilului cognitiv si interpersonal al clientului. Cu alte cuvinte, numarul
psihoterapeutilor care vor refuza clienti pe motiv de nepotrivire cu terapia practica de ei va
scadea direct proportional cu cresterea disponibilitatii terapeutilor de a folosi mai multe
modalitati terapeutice (concomitent sau alternativ).
 pe fondul acestei eclectizari, atat diferentele dintre abordarile practice ale diversilor
psihoterapeuti, cat si diferentele dintre diferite scoli si centre de formare in psihoterapie vor
scadea.
 e posibil sa asistam in viitor nu numai la o eclectizare bazata pe amalgamarea diferitelor
sisteme de psihoterapie, ci si la una bazata pe integrarea in practica psihoterapeutica a unor
elemente de neurofiziologie si psihofarmacologie. Mai putin fericita, dar probabil posibila, ar fi
o eventuala mezalianta a psihoterapiei, asa cum o cunoastem astazi, cu elemente de medicina
alternativa, de tip bioenergie, aromaterapie, acupunctura etc.
 in paralel cu tedinta de apropiere dintre diferitele scoli si sisteme de psihoterapie, cred ca va
deveni tot mai raspandita diferentierea sau specializarea practicii psihoterapeutice in functie de
populatia tinta si/sau afectiunea tratata. Nu vom mai vorbi atat de mult despre psihoterapeuti de
orientare psihanalitica, psihoterapeuti de orientare cognitiv-comportamentala s.a.m.d, ci mai
degraba de psihoterapeuti specializati in psihoterapia copilului, psihoterapeuti specializati in
tratamentul abuzului sexual, psihoterapeuti care lucreaza preponderent cu populatie varstnica
etc.
 in contextul acordarii unei importante tot mai mari trasaturilor idiosincratice ale individului si
problemelor sale, in defavoarea unui sistem teoretic presupus universal, va deveni tot mai
evidenta necesitatea integrarii aspectelor culturale in procesul psihoterapeutic. E posibil chiar
 sa apara o miscare de promovare a ceea ce s-ar putea numi etnopsihoterapie, dupa modelul
etnopsihiatriei deja existente.
 nu cred ca spun vreo noutate daca afirm ca, probabil, modalitatile de practicare a psihoterapiei
vor tine pasul cu noile tehnologii si, indiferent de parerile critice ale celor mai experimentati,
psihoterapia online va deveni, mai intai, tot mai prezenta si, apoi, tot mai acceptata pe piata
psihoterapiei. Evident, vor ramane intotdeauna psihoterapeuti care vor sustine, poate pe buna
dreptate, ca adevarata psihoterapie necesita prezenta umana nemijlocita intr-un spatiu fizic
comun a celor doi protagonisti, dar acest lucru nu va impiedica sporirea numarului celor
entuziasmati de psihoterapia mediata (sau, daca nu entuziasmati, cel putin convinsi de utilitatea
ei practica).
 se pare ca traim intr-o cultura care pune un accent tot mai mare pe vizual (TV, internet, jocuri,
filme etc.), in dauna limbajului, a metaforei de limbaj si a simbolisticii cuvintelor. Legat de
aceasta constatare, unul dintre psihoterapeutii cu experienta de la noi se intreba recent in ce
masura psihoterapia, ca terapie prin cuvant, va continua sa existe ca atare. In conditiile unei
saraciri a limbajului simbolic verbal, universul afectiv-emotional va trebui explorat in alte
modalitati decat cel prin "discutii", cum ar fi, de exemplu, prin joc, imagini sau actiuni. Din
acest punct de vedere, psihoterapiile experientiale, gestaltiste, sunt in net avantaj. In cel mai
fericit caz, e posibil ca psihoterapia sa insemne, in viitor, in primul rand o educatie a exprimarii
de sine prin limbaj si abia apoi un instrument terapeutic.
 "obiectul" psihoterapiei se schimba si el: daca pe vremea lui Freud, isteria era cea mai
frecventa nevroza, astazi isteria nu se mai intalneste decat foarte rar, in mediul rural.
Monofobiile, departe de a mai fi nevrozele de alta data, se intalnesc astazi ca bizarerii in cadrul
sindromului discordant (schizofrenie), iar nevrozele obsesiv-compulsive clasice au devenit
raritati. In schimb somatizarile, inrudite psihopatologic cu isteriile, sunt frecvente, precum si
atacurile de panica si tulburarile de personalitate de tip borderline.
 ma tem ca, odata cu facilitatea accesului la pregatirea in psihoterapie si sporirea numarului de
psihoterapeuti, in conditiile unei economii nationale si internationale tot mai dinamice, mai
concurentiale si mai dure, numarul transgresiunilor etice legate de practica psihoterapiei va
creste direct proportional cu disperarea economica a practicantilor. Probabil cele mai frecvente
vor fi solicitarea directa, promovarea mincinoasa a serviciilor, reprezentarea incorecta si abuzul
de putere al psihoterapeutului in vederea prelungirii inutile a psihoterapiei.

Psihoterapia este procesul prin care o persoana, cu ajutorul unui consilier psihologic sau psihoterapeut,
poate gasi noi solutii la problemele sale. Uneori, aceste solutii sunt mai degraba concrete, alteori ele
consista in noi intelesuri legate de experientele de viata.

Rezultatele procesului psihoterapeutic nu depind insa numai de profesionalismul si experienta celui

care va ajuta, ci si de dumneavoastra. Ce puteti face?
1) Dedicati-va si implicati-va in ceea ce ati inceput. incercati sa va respectati programarile si veniti
hotarat/hotarata sa profitati de timpul petrecut in terapie. Este timpul dumneavoastra, sunt banii
dumneavoastra, nu va bateti joc de ei! Daca tot v-ati hotarat sa spuneti cuiva despre lucrurile acelea
care va apasa, atunci mergeti pana la capat si scapati odata de ele! Intr-o terapie sunt si momente mai
dificile, cand s-ar putea sa regretati ca ati inceput terapia sau va vine pur si simplu sa fugiti. Dar nu
uitati ca nicaieri nu veti putea fugi de dumneavoastra.

2) Fiti onest/onesta si nu incercati sa va ascundeti in spatele unor relatari lipsite de continut. Nu

incercati sa va furati singur caciula, vorbind despre lucruri care nu au legatura cu viata dumneavoastra
emotionala. Nu mintiti terapeutul si mai ales nu va mintiti pe dumneavoastra. Discutiile sunt
confidentiale, nu trebuie sa va fie teama ca s-ar putea afla ceva din relatarile dumneavoastra.

3) Vorbiti despre dumneavoastra si mai putin despre cei din jurul dumneavoastra.
Daca aveti, de exemplu, un partener cu care aveti dificultati de relationare, puteti binenteles relata ce
face sau ce zici acesta in diverse imprejurari, dar nu uitati ca cel mai important este
ce faceti, ce spuneti si mai ales ce simtiti dumneavoastra si nu partenerul dumneavoastra. Vorbiti
despre dumneavoastra! Si asta pentru ca dumnevoastra sunteti cel care a solicitat ajutorul
psihoterapeutului, dumneavoastra sunteti cel care va beneficia de aceasta terapie si dumneavoastra
sunteti cel care va gasi noi solutii, noi intelesuri intregii situatii conflictuale. In afara cazului in care
faceti o terapie de cuplu si partenerul dumneavoastra este si el prezent in terapie, atunci nu il puteti
ajuta sa se schimbe. Numai dumneavoastra va puteti schimba, pentru ca numai dumneavoastra sunteti
prezent(a) in terapie.

4) Fiti activ/activa in propria dumneavoastra terapie! Aveti initiativa, vorbiti despre ce vreti
dumneavoastra si nu despre ce credeti ca vrea terapeutul sau se asteapta de la dumneavoastra sa
discutati. Nu asteptati sa va traga de limba terapeutul! Nu asteptati sa va puna intrebari! Mai degraba,
puneti-va dumneavoastra intrebari. Dumneavoastra stiti cel mai bine care sunt lucrurile despre care
vreti sa vorbiti, lucrurile cu adevarat importante pentru dumneavoastra. Dumneavoastra sunteti
locomotiva terapiei, iar terapeutul e doar impiegatul care are grija sa nu deraiati. Dar daca nu bagati
carbune, trenul nu se va urni!

5) Folositi-va imaginatia, incercati sa va inchipuiti multiple perspective, noi raspunsuri la problemele

dumneavoastra si noi intrebari, oricat de fanteziste credeti ca sunt. Ora de psihoterapie este un spatiu al
explorarilor, al incercarilor, al saltului in necunoscut pentru a ajunge pe un teren mai ferm.

6) Fiti curios/curioasa in legatura cu dumneavoastra insiva, cu motivele din spatele gesturilor,

vorbelor sau faptelor dumneavoastra. “De ce oare am facut eu asta?”

7) Fiti curajos/curajoasa! Chiar daca in spatele unei noi intrebari, a terapeutului sau venita de la
dumneavoastra, se afla un raspuns neplacut, e mai bine sa il scoateti la suprafata, sa va confruntati cu
el decat sa il lasati netulburat. Problemele noastre emotionale sunt ca niste vampiri: ne sug energia si
ne fac viata mizerabila, dar daca le scoatem la lumina, vorbim despre ele, le aratam cu degetul, atunci
isi pierd puterea de a ne face rau. Iti trebuie insa curaj sa scoti un vampir la lumina! De aceea, incercati
sa treceti peste teama de vorbi de lucruri tabu, asumati-va riscul si nu veti avea decat de castigat. Asta,
chiar daca intr-o prima faza, va veti simti vlaguit si stors de energie.

8) Lucrati cu dumneavoastra nu numai in sedintele de terapie, ci si in afara lor.

Ganditi-va intre sedinte la cele discutate, veniti pregatit cu noi intrebari – nu neaparat pentru terapeut,
ci pentru dumneavoastra.

9) Pastrati-va realismul si nu sperati imposibilul de la terapie! Nu sperati ca terapia dumneavoastra

il va face mai iubitor pe sotul dumneavoastra sau mai intelegatori pe parintii dumneavoastra. Nu
sperati ca, daca ati fost un timid toata viata, psihoterapia va va face un indraznet nonsalant. Nu sperati
ca psihoterapia va va rezolva toate probleme: nu e posibil si poate nici dezirabil.

Articole » Cat de importanta este orientarea teoretica a psihoterapeutului?

Costin Patrascu

Prima intrebare care ti se pune, ca psihoterapeut, este aceea legata de apartenenta la o scoala de terapie
sau alta, la un sistem conceptual si un set de tehnici presupuse a forma nu numai baza pregatirii tale in
psihoterapie, dar insasi identitatea ta ca psihoterapeut. Cel care te intreaba se asteapta sa afle ca esti
psihanalist, psihoterapeut de orientare psihodinamica (cele mai frecvente raspunsuri in Romania), de
orientare cognitiv-comportamentala, “rogersian,” “gestaltist,” practicant al psihodramei, analizei
tranzactionale sau, mai rar, al psihoterapiei interpersonale, al terapiei adleriene, sau existentiale. A nu
te afilia unei scoli de terapie este de neconceput si te descalifica ca psihoteraput. Cel putin in ochii
colegilor de breasla, caci clientii (sau pacientii, cum li se spune adesea in mod inadecvat) au dat
intotdeauna mai putina atentie acestor teorii. Si poate nu au gresit foarte mult.

Este posibil ca toate aceste modalitati terapeutice sa aiba de fapt un fond comun, sa impartaseasca
acelasi ingrediente active care produc schimbarea mult dorita de cel aflat in suferinta? Exista scopuri,
greutati si dileme comune? Se poate vorbi de psihoterapie, in general, sau numai de psihoterapii?
Exista niste criterii pentru selectia celor care doresc sa devina psihoterapeuti care transced cutumele
fondatorilor diverselor scoli? Care sunt valorile acelea la care orice terapeut, indiferent de afilierea sa,
trebuie sa adere de la inceputul si pana la sfarsitul activitatii sale profesionale? Sunt intradevar
psihoterapeutii atat de diferiti intre ei incat stabilirea unui dialog este daca nu imposibila, cel putin
inutila?

Cu siguranta, orientarea teoretica a fiecarui terapeut determina intr-o mare masura ceea ce acesta face
in terapie, ceea ce vede ca fiind important si ceea ce considera ca fiind greseli in terapie. Totusi, multi
psihoterapeuti, indiferent de orientarea lor, folosesc aceleasi tehnici si impartasesc un set comun de
idei. De exemplu, este universal acceptat ca atunci cand clientii vorbesc mai degraba despre altii decat
despre ei insisi rareori fac vreun progres in terapie. De asemeni, nici un terapeut, indiferent de
orientarea sa teoretica, nu isi va critica clientii. A devenit aproape un truism afirmatia ca o atmosfera
calda, suportiva, faciliteaza progresul in terapie. Strupp (1996), dupa o experienta de multi ani ca
terapeut, recomanda tuturor terapeutilor:
a) Stimuleaza curiozitatea clientului despre el insusi si interesul sau in a colabora cu tine;
b) Cauta sa iti dai seama care este tema sau firul rosu al sedintei de azi;
c) Fii rabdator! E de neconceput un bun terapeut fara rabdare;
d) Fii atent la propriile tale emotii si reactii generate de afirmatiile clientului;
e) Fii constient de propriile tale limite;
f) Straduieste-te permanent ca ceea ce spui sa nu sune peiorativ sau sa para critic la adresa clientului.

Exista asadar un fond comun de idei referitoare la practica psihoterapiei. Din acest grup fac parte si o
serie de intrebari legate atat de cazuri individuale cat si de atitudini mai generale, care tin de filosofia
profesionala si personala a fiecarui terapeut. De exemplu, in ce masura este permis ca valorile de viata
ale terapeutului sa influenteze valorile clientului? Cum se poate contrabalansa diferenta de putere
dintre terapeut si client? Pana unde merge responsabilitatea terapeutului in afara terapiei? Cum
delimitezi interesul clientului de cel al terapeutului? Cand se considera o terapie ca fiind incheiata cu
succes? Ce e de facut cu clientii care asteapa ca terapeutii sa le dea sfaturi concrete sau nu vorbesc
neintrebati? Ce reprezinta un comportament acceptabil si ce nu in cadrul terapiei? Cat este de benefic
ca terapeutul, pentru bunul mers al terapiei, sa dezvaluie ceva din viata sa privata? Desi raspunsurile
acestor intrebari vor fi cu siguranta influentate de orientarea teoretica a fiecaruia, totusi valorile
culturale, gandirea logica si bunul simt le vor determina in mare masura.

Strupp, H. H. (1996). Some salient lessons from research and practice. Psychotherapy, 33, 135-138.

Articole » Autenticitatea sau transparenta psihoterapeutului - puncte de vedere

Costin Patrascu

In decursul procesului psihoterapeutic, psihoterapeutul are posibilitatea, cel putin teoretica, de a alege
o multitudine de pozitii variind intre doua extreme: prima, cea in care se face cunoscut pe sine celuilalt
fara nici o retinere, cu lejeritatea cu care se deschide prietenului cel mai intim si a doua, cea in care se
abtine de la orice afirmatie, gest sau contextualizare a terapiei care ar putea revela ceva despre
personalitatea si viata sa privata. Daca prima pozitie nu a fost niciodata sustinuta, in forma sa extrema,
de nici o figura proeminenta a psihoterapiei sau scoala terapeutica, cea de-a doua a fost multa vreme
una dintre trasaturile definitorii ale psihanalizei ortodoxe.

La urma urmei, insa, de ce ar fi aceasta problema una care merita atentia noastra? Nimeni nu considera
ca s-ar justifica o discutie similara despre practica oricarei alte meserii liberale, bazate pe relatia de
unu la unu dintre un profesionist si un client. Ma intereseaza personalitatea frizerului meu? Nu. Sau
daca sunt in mod deosebit curios, ceea ce aflu nu are nici un efect asupra eficientei si maiestriei cu
care acesta isi face meseria sau asupra gradului meu de satisfactie cu frezura din final. Vreau sa stiu
daca dentistul meu este insurat, are copii etc.? In principiu, nu. Astept ca avocatul meu sa imi spuna ce
necazuri a avut el insusi cu legea? Nu, asta chiar nu vreau sa stiu! Dar de ce boli a suferit medicul meu
de familie? Who cares?! Si asa mai departe. Psihologul sau psihoterapeutul se inscriu insa in alta
logica a relatiei:

1. din punctul de vedere al publicului larg, al consumatorului de servicii psi, exista teama unui
posibil prejudiciu psihologic aparut in urma deschiderii si vulnerabilizarii nu atat in fata unui
profesionist slab pregatit, cat a unui OM de o calitate indoielnica. Sau, in cel mai bun caz, este
 teama de esec generata de imposibilitatea crearii unei legaturi umane favorabile vindecarii sau
dezvoltarii celui care o initiaza. In nici una dintre relatiile de schimb anterior mentionate relatia
de la om la om nu este atat de importanta ca in psihoterapie, mai importanta chiar decat relatia
profesionala, client-furnizor de servicii. Este adevarat ca o insuficienta pregatire teoretica
si/sau o slaba manuire a tehnicii terapeutice pot duce la esecuri similare, dar interesant este ca
nu acestea ingrijoreaza cel mai mult (cred). Este aici, in chiar esenta acestei temeri, o
recunoastere a valorii relatiei care se stabileste intre cei doi, intre cel care solicita ajutor si cel
care il ofera, si o infirmare a pozitiei care supraliciteaza aspectul tehnic al psihoterapiei.
Asadar, consumatorul de servicii psi considera esentiala relatia cu psihoterapeutul si calitatea
umana a acestuia. Cum ar putea insa aprecia un pacient, aflat la primele contacte cu un
psihoterapeut, personalitatea, onestitatea, buna-intentie etc. a celui din fata sa? Dincolo de
observarea directa a terapeutului si a mediului in care acesta isi desfasoara activitatea, clientul
preseaza incontinuu pentru a-i fi satisfacuta curiozitatea despre cel caruia i se confeseaza; isi
supune, constient sau inconstient, terapeutul la tot felul de teste/probe din care sa capete noi
informatii sau ii reproseaza direct acestuia lipsa de transparenta, in speranta unei gratificari.
Binenteles, unii vor face mai mult, altii mai putin din toate acestea si fiecare va avea propriul
mod de a face fata acestei frustrari. In paranteza fie spus, tocmai pe acest considerent, al
unicitatii modului de a raspunde la frustrare, ca si acela al construirii unei imagini fanteziste
despre psihoterapeut (menita a suplini lipsa unei imagini realiste) scoala psihanalitica considera
ca fiind valoroasa atitudinea anonima a terapeutului. Aparent, exista o situatia care contrazice
cele de mai sus. Ni s-a intamplat multora ca un strain care sta alaturi de noi in compartimentul
de tren sau in autocar (in calatorii de mai lunga durata) sa ne povesteasca foarte multe despre el
insusi, mult mai mult chiar decat am fi fost dispusi sa aflam. In unele cazuri, aceste persoane
isi varsa efectiv sufletul, relatand aspecte intime dintre cele mai diverse. Este vorba de ceea ce
se cheama efectul „strainul din autobuz” (strange-on-the-bus effect). Ceea ce este surprinzator,
este tocmai faptul ca acest efect are loc impotriva oricaror reguli sociale. Una dintre aceste
reguli spune ca, atunci cand doi oameni se intalnesc, auto-dezvaluirea este un proces gradual,
care nu incepe direct cu cele mai secrete fantezii sau cele mai dureroase probleme. Numai pe
masura ce se cunosc, cei doi pot ajunge sa discute si astfel de chestiuni. O alta regula este
aceea ca acest proces de deschidere, de impartasire a unor intimitati, trebuie sa fie unul
reciproc. Mai spune unul, mai spune celalalt... Numai ca efectul „strainul din autobuz” pare a fi
in totala contradictie cu aceste reguli. Asadar, ce isi doresc cei dornici sa isi descarce sufletul
unui psihoterapeut: un om pe care il cunosc, pe care se pot bizui, in care au incredere sau un
necunoscut cu care stiu ca nu vor mai interactiona niciodata dupa aceea? Raspunsul meu nu
poate fi decat unul din categoria „educated guess”: cred ca cei care isi doresc sau isi
imagineaza ca psihoterapia va fi una de scurta durata, de numai cateva sedinte, prefera sa nu
stie nimic (sau un minim necesar) despre omul care ii asculta, in timp ce clientii antrenati intr-o
terapie de durata, de luni sau ani de zile, vor dori sa stie mai multe.
2. din punctul de vedere al profesionistilor psi, problema are o importanta mai mare sau mai mica
in functie de greutatea sau valoarea instrumentala pe care acestia o atribuie RELATIEI
terapeutice. De exemplu, e un loc comun ca in psihoterapia cognitiv-comportamentala relatia
dintre psihoterapeut si client este, daca nu ignorata, cel putin considerata de importanta
secundara dupa folosirea corecta a tehnicilor de restructurare cognitiva si modificare
comportamentala. La cealalta extrema se afla psihoterapiile de sorginte psihanalitica sau
existential-umaniste, care atribuie relatiei terapeutice rolul de vehicul principal al
transformarilor benefice din psihoterapie. Numai ca perspectiva celor doua mari curente este
 total diferita, chiar diametral opusa, atunci cand vine vorba de „cat” si mai ales „ce” poate
dezvalui un psihoterapeut – dezvaluiri care, nu-i asa, afecteaza calitatea relatiei terapeutice atat
de mult pretuita.

Nu voi intra intr-o detaliere a pozitiei teoretice a fiecareia dintre cele doua mari scoli. As vrea doar,
ajuns in acest punct, sa fac cateva comentarii care mie mi se par de bun simt:

 un client are un singur terapeut, dar un terapeut are multi clienti. Ce consecinte ar avea, asupra
vietii personale a terapeutului, dezvaluirea de catre acesta a unor amanunte personale catre toti
clientii sai? Mai ales ca unii dintre ei nu sunt chiar exemple de normalitate... Mi se pare firesc
sa existe un anumit grad de auto-protectie.
 pana la urma, toata dezbaterea aceasta se poate reduce la intrebarea: „ce atitudine, din partea
terapeutului, ajuta pacientul si terapia mai mult: cea in care terapeutul este la fel de sociabil si
deschis ca in oricare alta interactiune sociala sau cea in care terapeutul pastreaza un anumit
grad de anonimitate?” Prima pozitie este naiva, tributara ideii ca terapia este un fel de prietenie
(pe bani! vor sublinia ranchiunosii) in care unul dintre cei doi protagonisti da sfaturi celuilalt,
bizuindu-se pe experienta sau cunostintele sale. Cu alte cuvinte, terapia nu presupune decat un
transfer de informatii de la terapeut la client, o legatura „tehnica” intre cei doi, in care
terapeutul ii face „ceva” clientului, dupa modelul medical (sau modelul relatiei cu frizerul,
dentistul, avocatul etc.). Daca facem glumite cu frizerul si ne facem confesiuni reciproce cu
dentistul, de ce sa nu o facem si cu psihoterapeutul? Nu poate strica! Cum spuneam, numai
naivii pot crede ca un asemenea tip de relatie poate ajuta buna desfasurare a unei terapii, poate
contribui la satisfactia finala, a clientului si terapeutului deopotriva. E adevarat ca o pot face
mai usoara, mai distractiva, mai „misto”, dar nu mai eficienta. Astea fiind zise, ma grabesc sa
concluzionez ca cea mai larg adoptata atitudine, in majoritatea covarsitoare a scolilor si
orientarilor terapeutice, este cea a unei preponderente anonimitati.

Si, de fapt, de abia de aici incolo incepe adevarata discutie: daca in general e de preferat anonimatul,
cand este totusi necesara incalcarea lui? In ce conditii si cu ce efecte? Cartile de terapie sunt pline de
sfaturi si exemple pe aceste teme. Cine vrea sa stie mai multe, burta pe carte!

 Asociatia Romana de Psihoterapie Psihanalitica (Bucuresti)

 Asociatia pentru Promovarea Psihoterapiei (Bucuresti)
 Aurelia Moraru (Constanta)
 Cafe Gradiva (Bucuresti)
 Cristiana Bacalu (Braila)
 Dependenta.ro (Sibiu)
 Federatia Romana de Psihoterapie (Bucuresti)
 Fundatia Romano-Olandeza pentru psihoterapie psihanalitica (Bucuresti)
 Grajdaru (Bucuresti)
 Psihoterapie - sprijin, solutii, schimbare (Timisoara)
  Sistem Psi (Timisoara)
 Societatea Romana de Psihanaliza (Bucuresti)

http://www.psihogen.ro/anunturi-formari-cursuri-psihoterapie.html

http://www.psihogen.ro/psihogen-blog-de-psihologie.html