ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de urmărire penală şi criminalistică
Număr operator 3883
Nr.(…)/P/2013
Verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei,
conform art.328 C.p.p.
PROCUROR ŞEF SECŢIE,
(…)

RECHIZITORIU
Anul 2014, luna 08, ziua 11

Procuror (…) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică,

Examinând actele dosarului cu numărul de mai sus, privind pe

inculpat FICIOR IOAN,

cercetat pentru săvârşirea infracţiunii contra umanităţii prev. de art.439

alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.

EXPUN URMĂTOARELE:

Situaţia de fapt:
La data de 18.09.2013 a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie denunţul formulat de către Institutul de Investigare a
Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc împotriva colonelului rez.
FICIOR IOAN, fost comandant al coloniei de muncă Periprava, sub aspectul
săvârşirii de genocid deoarece în perioada 1958-1963 a instituit un regim de
 -2-

exterminare a deţinuţilor politici aflaţi în executarea pedepselor privative de libertate

în cazul acestor colonii de muncă.
Din analiza actelor existente la dosar a reieşit faptul că în perioada 01.08.1958
– 01.10.1960 FICIOR IOAN a îndeplinit funcţia de locţiitor de comandant pentru
pază şi regim, iar în perioada 1.10.1960-1.11.1963 a fost comandant al coloniei de
muncă de la Periprava.

În urma investigaţiilor desfăşurate, Institutul de Investigare a Crimelor

Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a identificat o serie de probe care
indică faptul că în perioada în care FICIOR IOAN a îndeplinit funcţii de conducere
în cadrul Coloniei de muncă Periprava, deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de
detenţie extrem de dur, aplicat de către FICIOR IOAN. Acest tip de regim de
detenţie aplicat în cadrul coloniei de muncă poate fi calificat drept unul de
exterminare prin raportare la condiţiile inumane de detenţie care au dus la final la
decesul unui număr de 103 deținuți, toţi făcând parte din colectivitatea
contrarevoluţionarilor, anul cu cele mai multe decese fiind 1960 (53 de decese).

* *

Pentru o justă înţelegere a fenomenului represiv instrumentat sub regimul

comunist din România în perioada 1948-1964, perioadă care cuprinde și activitatea
inc. Ficior Ioan, se cuvine să ne îndreptăm mai întâi atenţia asupra evenimentelor
interne şi internaţionale care au dus la instaurarea monopolului politic al Partidului
Comunist.
Sprijinul de care se bucura Partidul Comunist din România (PCR) în rândul
populaţiei era infim1 înainte de 1944, astfel că explicaţiile pentru apariţia unui regim
reprezentând o ideologie străină de societatea românească trebuie căutate, cu

1
La momentul 23 august, PCR avea mai puţin de 1000 de membri în toată ţara. Vezi Comisia Prezidenţială pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006, p. 36, accesibil online la
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, accesat la 17.01.2014.
 -3-

precădere, la nivelul dinamicii relaţiilor internaţionale în contextul celui de-al doiea

Război Mondial2.

„Momentul zero” al procesului de intrare a României sub sfera de influenţă

sovietică îl constituie ocuparea teritoriului național de către Armata Roșie, după
actul de la 23 August, prin care Regele Mihai, a declarat, unilateral, încetarea
operaţiilor militare împotriva Aliaţilor, în speţă a Uniunii Sovietice și trecerea
României de partea coaliției antihitleriste.

În aceste condiţii, în perioada ce a urmat loviturii de stat de la 23 august 1944,

Uniunea Sovietică a acționat sistematic, prin intermediul pârghiilor de forță (trupele
Armatei Roșii prezente în țară) și presiune (Partidului Comunist) sub pretextul
”epurării societății și instituțiilor românești” de elementele fasciste pentru
sovietizarea/comunizarea României şi desfiinţarea sistemului instituțional
democratic.3

Acţiunile Înaltului Comandament Aliat, controlat de sovietici4, care aveau

drept scop încorporarea României în sfera de influenţă a URSS, au venit în sprijinul
PCR sub pretextul „asigurării ordinii în spatele frontului”5.

În realitate, Comisia Aliată (Sovietică) de Control (C.A.(S.)C.) care fusese

constituită6 „a funcţionat ca un supraguvern al României”7, executivul român fiind

2
Hugh Seton Watson, The Eastern European Revolution, ediţia a III-a, Methuen&Co. Ltd. Londra, 1956, passim.
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 37.
3
În aprilie 1945, Stalin a menţionat într-o discuţie cu liderul comunist jugoslav Tito că „acest război nu este ca acele
din trecut.Oricine ocupă un teritoriu imune şi propriul sistem social.Ficare impune propriul sistem social până unde
înaintează armata lui”, apud în Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop , „Sovietizarea României.Percepţii
anglo-americane” (1944-1947)”, București, Editura Iconica, 1993, p.8.
4
În urma acordului de procentaj din octombrie 1944 de la Moscova dintre URSS și Marea Britanie, România rămânea
în sfera de influență sovietică.
5
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a II-a, editor Romulus Rusan, trad. Delia Răzdolescu,
Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006, p. 55.
6
Comisia Aliată (Sovietică) de Control a fost instituită prin art. 18 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la 12
septembrie 1944 între România şi Marile Puteri (URSS, Marea Britanie, SUA). Vezi Octavian Roske (coord.),
România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. A-E, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 2011, pp. 362-365.
7
Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul.O istorie ilustrată, Editura Corint,
Bucureşti, 2010, p. 14.
 -4-

obligat să îndeplinească toate instrucţiunile venite de la C.A.(S.)C. Astfel, s-a

derulat o adevărată campanie care avea drept obiectiv obţinerea controlului asupra
instituţiilor statului prin infiltrarea susţinătorilor PCR în funcţiile de răspundere şi
epurarea celor cu alte opţiuni politice, campanie care a durat şi după încheierea
oficială a războiului.

Convenția de Armistițiu a deschis porțile imixtiunilor sovietice în atribuțiile

organelor de drept autohtone și a favorizat acțiunile comuniștilor împotriva
oponenților politici, sub pretextul ”pedepsirii criminalilor de război” și
colaboratorilor regimului antonescian.

Sub acest pretext au fost întreprinse, la presiunea sovieticilor, arestări în

rândul ofițerilor armatei regale care luptaseră pe frontul de Est, foști legionari,
cetățeni români de naționalitate germană și maghiară, parte dintre cei reținuți fiind
internați în centre de internare.8

Rolul PCR, organizaţie ce fusese plasată în afara legii9 înainte de încheierea

armistiţiului, avea să crească exponenţial între 1944 – 1948 şi datorită punerii în
practică a unei strategii cu accente de violenţă în raport cu opoziţia. Astfel poate fi
explicată şi succesiunea rapidă a primelor guverne de după 23 august 1944. Încă de
la primul cabinet Sănătescu (23 august – 2 noiembrie 1944), care fusese alcătuit în
principal din militari, PCR deţinea portofoliul cheie al Justiţiei, prin Lucreţiu
Pătrăşcanu. Mai mult, începând cu luna octombrie 1944, la insistenţele sovieticilor,
au început epurările – în mod arbitrar şi abuziv – în rândul angajaţilor
Ministerului de Interne şi ai Armatei10.

Având în vizor obţinerea mai multor portofolii ministeriale, la începutul lui

octombrie 1944, Partidul Comunist Român s-a aliat cu Partidul Social Democrat,

8
La sfârșitul anului 1944 existau în România 36 de lagăre numerotate, în fiecare județ existând centre de
detențiesupravegheate de poliție și jandarmerie în Arhivele Totalitarismului, nr.1-2/1994, p.18.
9
Actul normativ invocat pentru interzicerea Partidului Comunist din România a fost „Legea pentru reprimarea unor
infracţiuni contra liniştii publice”, publicată în Monitorul oficial, din 19 decembrie 1924.
10
Dennis Deletant, op. cit., pp. 56-57.
 -5-

formând Frontul Naţional Democrat (FND), alianța reprezentând, prin programul

populist, un factor de presiune și destabilizare a ordinii de drept.11
În perioada următoare la conducerea statului s-au succedat mai multe guverne,
care din cauza presiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control și-au dat demisia.
Punctul culminant a fost atins când Regele Mihai a cedat presiunilor iar la 06 martie
1945 Petru Groza a fost numit premier, fiind „prima dată în istoria modernă şi
contemporană a României când şeful guvernului român era desemnat de
reprezentantul unei puteri străine.”12

Guvernul Petru Groza, controlat de comuniști, a accelerat tranziţia spre

regimul de „democraţie populară”, care presupunea implementarea primei faze de
comunizare a României13 nu fără importanţă fiind faptul că ministerele de Interne,
Justiţie, Război şi Economie aparţineau comuniştilor.

Pentru a păstra aparențele unui guvern de ,,largă concentrare democratică”,

care de fapt era ,,întruchiparea unei coaliții fictive”14, erau incluși și disidenți liberali
și țărăniști, iar portofoliul Ministerului de Externe a fost acordat lui Gheorghe
Tătărăscu. Noul prim-ministru a anunţat în chiar a doua zi a mandatului său epurarea
din viaţa publică15 a celor consideraţi „fascişti” ceea ce a dus, în realitate, la
numeroase abuzuri împotriva celor cu convingeri anti-comuniste, sute de ofiţeri
fiind victime ale acestui prim val de arestări.

11
Florin Constantiniu, Alesandru Duțu, Mihai Retegan, România în Război, 1941-1945,Editura Militară, București,
1245, p281-283.
12
Dinu C. Giurescu et. al.,op. cit., p. 18.
13
Organizarea armatei și poliției după model sovietic,abdicarea regelui și expulzarea familiei regale, suprimarea
partidelor ostile comunizării, lichidarea băncilor private, orientarea exportului României către Uniunea Sovietică,
reforma agrară i crearea condițiilor pentru colectivizarea agriculturii. în Florin Constntiniu, Alesandru Duțu, Mihai
Retegan, op.cit,p.289
14
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008,
p.446

15
Ibidem, p. 68.
 -6-

Mai mult, Teohari Georgescu, noul ministru de interne, a ordonat

reorganizarea Poliţiei, Siguranţei, Jandarmeriei şi Corpului Detectivilor,
respectivele structuri (şi cu precădere Corpul Detectivilor) fiind infiltrate cu agenţi
sovietici şi simpatizanţi comunişti16. Nici sistemul judiciar nu a rămas intact, fiind
demişi peste 1000 de magistraţi care au fost înlocuiţi, şi ei, cu activişti comunişti
însărcinaţicu falsificarea actului de justiţie17.

Din cauza abuzurilor comise sub noul guvern, Regele Mihai a încercat să
provoace demisia cabinetului Groza intrând în așa numita ,,grevă regală”, prin
ruperea relațiilor cu guvernul și refuzul de a semna decretele semnate de miniștri..

În decembrie 1945, la conferinţa de la Moscova s-a căzut de acord că

includerea în guvern a unui reprezentant liberal şi a unuia ţărănist ar constitui o
măsură suficientă pentru dezamorsarea crizei guvernamentale, cu condiţia
organizării cât mai grabnice a unor alegeri libere. Forţat de împrejurări, regele Mihai
a acceptat soluţia de compromis în ianuarie 1946, chiar dacă aceasta a însemnat, în
practică, doar cooptarea în guvern a doi politicieni nereprezentativi, aparţinând
Partidului Naţional Ţărănesc (PNŢ) şi Partidului Naţional Liberal (PNL), ca miniştri
fără portofoliu18.

O radiografie a represiunii în perioada 1945-1947, indică faptul că, după

fiecare moment care a marcat o „întărire” a poziţiilor reprezentanţilor Partidului
Comunist, un nou val de arestări/epurări a fost declanşat. Din martie 1947 însă,
odată cu ratificarea tratatului de pace de către Marea Britanie, măsurile represive
încep să afecteze o parte din ce în ce mai mare a populaţiei19.

O reacţie la cele ce se petreceau a venit în mai 1947 chiar de la Gheorghe

Tătărescu, la vremea respectivă încă ministru de externe, care a făcut un rechizitoriu

16
Ibidem, pp. 67-69.
17
Ibidem, pp. 69-70.
18
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008,
p.453
19
Dinu C. Giurescu et. al., op.cit., p. 22.
 -7-

sever la adresa politicii guvernului, vorbind despre „excesele regimului de excepţie

[...] Şi, în primul rând, excesele arestărilor preventive [...] În aceeaşi ordine de
preocupări se aşază şi reacţiunile sufleteşti defavorabile guvernului, create de
tratamentul arestaţilor şi condamnaţilor politici [...]” precum şi „regimul rechiziţiilor
încă în practică şi care continuă, cu toate abuzurile şi excesele sale”20.

Două luni mai târziu, în iulie 1947, după ratificarea tratatului de pace de către
SUA, regimul a instrumentat un atac concertat asupra Partidului Naţional Ţărănesc.
Ca parte a unei acţiuni provocatoare, liderilor ţărănişti li s-a propus facilitarea
plecării lor din ţară, pentru a lupta din exil împotriva comunizării ţării. Preşedintele
partidului, Iuliu Maniu, în disperare de cauză, a aprobat ceea ce el considera a fi o
„datorie de onoare” în circumstanţele date. Astfel, 12 fruntaşi ţărănişti, inclusiv
vicepreşedintele Ion Mihalache, s-au pregătit pentru a pleca în mod clandestin cu
avionul de la Tămădău spre Turcia, cu destinaţia finală Franţa. Întreaga acţiune era
însă o capcană pregătită de Siguranţa comunistă, la ordinele lui Teohari Georgescu,
ministrul de Interne, şi creată cu scopul de a compromite PNŢ. În dimineaţa zilei de
14 iulie, cei 12 au fost arestaţi şi mai apoi supuşi torturilor, alături de ceilalţi lideri
ţărănişti care aleseseră să rămână în ţară şi care au fost şi ei reţinuţi, inclusiv Iuliu
Maniu. La finalul lunii iulie, Partidul Naţional Ţărănesc a fost scos în afara
legii21. Destructurarea PNȚ şi a celorlalte formaţiuni politice s-a făcut treptat,
punându-se astfel capăt de facto sistemul politic pluralist din România.

La procesul care a avut loc între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, printre

inculpaţi s-au regăsit atât Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, cât şi alți oameni politici
acuzarea urmărind să demonstreze că, de fapt, tentativa de fugă ilegală din ţară era
doar ultima dintr-un şir lung de „activităţi criminale împotriva statului” astfel că,
pentru un delict care la vremea respectivă se pedepsea cu închisoare de la 3 la 6 luni,
Maniu şi Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, ceilalţi membri din

20
Florin Constantiniu, op. cit., p. 463.
21
Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Alexandru Cebuc, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente 1926-1947,
Editura Arc, Bucureşti, 1994, pp. 285-287.
 -8-

lot primind şi ei pedepse mari precum Ilie Lazăr (12 ani) sau Nicolae Carandino (6
ani). Mai mult, în întreaga ţară s-au operat mii de arestări ale membrilor şi
simpatizanţilor PNŢ22.

La 5 decembrie 1947, prin Legea 341, „organele judecătoreşti” au fost

trecute sub control politic.

„Dezvăluirile” din procesul ţărăniştilor au oferit material propagandistic şi

pentru atacul împotriva PNL-Gheorghe Tătărescu23, sub pretextul că parte dintre
cei arestaţi fuseseră în contact, prin natura meseriei lor, cu Ministerul Afacerilor
Străine. Prin urmare, în luna noiembrie a avut loc o finală remaniere a guvernului
înainte de lovitura de graţie ce va fi dată monarhiei în decembrie 1947. Tătărescu a
fost îndepărtat, iar în locul său a fost numită Ana Pauker, în vreme ce Ministerul
Finanţelor a fost preluat de Vasile Luca.

Printr-o lovitură de stat, forma de guvernământ a fost modificată: Republica

Populară Română a fost instaurată la 30 decembrie 1947.

Transformarea societăţii româneşti putea fi făcută doar de sus în jos, pentru

punerea în practică a perceptelor marxist-leniniste era necesară reformarea
structurilor de stat. Astfel, în aprilie 1948 a fost votată noua Constituţie, scrisă
după tiparul celei sovietice din 1936, iar respectarea libertăţilor civile a intrat sub
imperiul arbitrariului.

Noul Partid Muncitoresc Român (rezultat din uniunea PCR şi PSD în

februarie 1948) şi-a asigurat controlul asupra instituţiilor RPR şi prin renunţarea la
principiul separării puterilor în stat. Acesta a fost înlocuit de sistemul
„organelor” puterii de stat care erau: Marea Adunare Naţională, Consiliul de
Miniştri, organele locale şi cele judecătoreşti24.

22
Ibidem, p. 292.
23
Dinu C. Giurescu et. al., op. cit., p. 23.
24
Dinu C. Giurescu et. al., op. cit., p. 25.
 -9-

Cea de-a doua Constituţie RPR, votată în 1952, prevedea explicit

instrumentarea unei politici „de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste”,
precum şi rolul conducător al Partidului Comunist. Rolul justiţiei era, în primul
rând, acela de „a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle oamenilor
muncii”25.

Noul cadru legislativ a permis un adevărat asalt asupra proprietăţii private,

prin naţionalizarea întreprinderilor industriale, de transport, a băncilor, societăţilor
de asigurări şi minelor, precum şi prin colectivizarea pământurilor. În consecinţă,
zeci de mii de oameni (dintre care aproximativ 80.000 de ţărani) care s-au opus
acestor măsuri au fost încarceraţi26.

Controlul societăţii s-a făcut şi cu ajutorul supravegherii atente a tuturor

materialelor destinate publicului larg, instituindu-se o cenzură strictă, până la
eliminarea cărţilor „necorespunzătoare” din biblioteci şi librării. În acelaşi scop,
învăţământul a fost şi el adaptat cerinţelor ideologice ale noului regim, operându-se
atât epurări în rândul cadrelor didactice, cât şi modificări ale programei şcolare şi
ale manualelor.27 Libertatea religioasă a fost, la rândul ei, restrânsă, interzicerea
Bisericii Greco-Catolice conducând la arestarea, anchetarea şi condamnarea abuzivă
a mii de preoţi, călugări şi credincioşi; pe de altă parte, cultele cărora le-a fost
permisă funcţionarea s-au lovit de dificultăţi majore în practicarea religiei în viaţa de
zi cu zi28.

După instaurarea regimului comunist, conducerea politică a iniţiat un adevărat

program de anihilare a oricărei forme de opoziţie, iar mijlocul utilizat pentru
îndepărtarea tuturor celor care se manifestau critic la adresa noului regim a fost
condamnarea pentru infracțiuni politice și încarcerarea lor în penitenciare, lagăre și
colonii de muncă.

25
Constituţia Republicii Populare Române (1952), articolul 65. Accesibil online la http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/const_1952.php, accesat la 17.01.2014.
26
Dennis Deletant, op. cit., p. 92.
27
Dennis Deletant, op. cit., pp. 92-93.
28
Ibidem, pp. 93-97.
 - 10 -

Investigarea, judecarea și condamnarea pentru infracțiuni politice în acea

perioadă excedea sistemului judiciar, intrând, chiar și indirect, în atribuțiile
instituţiei Securității Poporului care făcea parte din conducerea executivă a statului.
Încă de la înfiinţarea sa prin Decretul nr. 221/30.08.1948, sub denumirea de Direcţia
Generală a Securităţii Poporului (DGSP), Securitatea a reprezentat principalul
instrument aflat la dispoziţia regimului comunist, prin intermediul căruia acesta s-a
menţinut la putere mai bine de 41 de ani.
Securitatea, ca instrument represiv, a obţinut şi menţinut un control strict
asupra populaţiei prin teroare. Etapa 1948-1964 a fost marcată de eliminarea
oponenţilor şi obţinerea obedienţei prin inocularea fricii în rândul cetăţenilor,
componentă fundamentală în administrarea actului de poliţie politică. Rolul oficial
al instituţiei era acela de a „apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea
Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi” 29
,

organele de securitate fiind „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce

primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului” 30
. Securitatea a folosit
mijloace brutale în primele două decenii ale regimului pentru eliminarea opozanţilor
politici, iar apărarea regimului de democraţie populară s-a realizat prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor înscrise în Constituţiile comuniste, care încetau să
funcţioneze atunci când o acţiune sau atitudine era considerată drept potrivnică.
Investigarea infracțiunilor politice se făcea de către Securitate, iar judecata
reprezenta o procedură strict formală în urma căreia era emisă hotărârea de
condamnare.
După înfiinţarea Securităţii a urmat însă o serie de reorganizări care reflectă
lupta dată la vârful structurilor de putere pentru controlul acesteia. Astfel, în 1951,
DGSP s-a tranformat în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar în 1952 DGSS a

29
Decretul nr. 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului din 30 august 1948,
apud. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode,
vol. I (1948-1967), coord. Florica Dobre, Florian Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, pp. 10-12 (în continuare C.N.S.A.S., Securitatea...).
30
Decretul 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, art. 4, apud. C.N.S.A.S.,
Securitatea..., p. IX.
 - 11 -

ieşit de sub tutela MAI, fiind înfiinţat Ministerul Securităţii Statului. În 1953, cele
două organisme au fuzionat din nou şi trei ani mai târziu, MAI a fost restructurat,
fiind împărţit în două departamente, al Securităţii şi al Internelor31.
Printre cele mai importante direcţii s-au numărat cele care se ocupau de
anchete, de informaţii interne şi externe sau de filaj şi investigaţii, sub diferitele lor
nume.

Legislația represivă
Dat fiind faptul că regimul comunist a fost impus în România prin teroare şi
violenţă, cu numeroase încălcări ale drepturilor omului, ale legilor RPR în vigoare şi
chiar a Constituţiei32, s-a ajuns la existenţa a două tipuri de legislaţie represivă: cu
caracter public şi cu caracter secret. Actele legislative au fost redactate şi puse în
aplicare cu scopul de a conduce o adevărată „campanie de anihilare” a anumitor
categorii sociale, care au fost vizate pentru detenţie politică: membrii partidelor
istorice, simpli membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, funcţionari ai
Siguranţei, foşti primari, prefecţi, senatori, deputaţi, miniştri, membri grupărilor
anticomuniste, ţărani care s-au opus colectivizării, clerici etc33.

Esenţial pentru politica de represiune impusă de regim a fost articolul 4 al

Codului Penal din 1948, prin care se stabilea că „Legile care prevăd măsuri de
siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare”34.
Încălcarea principiului neaplicării retroactive a legii (care exista, totuşi, în prima
variantă a Codului Penal din 1948) a permis regimului să emită hotărâri împotriva

31
C.N.S.A.S., Securitatea..., pp. IX-XVIII.
32
Atât Constituţia din 1948 (art. 30), cât şi cu Constituţia din 1952 (art. 87) prevedeau că nimeni nu poate fi arestat
sau condamnat fără o hotărâre judecătorească. Constituţia din 1948 este accesibilă la http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/const_1948.php. Constituţia din 1952 este accesibilă la http://legislatie.resurse-pentru-
democratie.org/const_1952.php. Accesate la 17.01.2014.
33
Octavian Roske, op. cit., p. 497.
34
Codul Penal republicat în Buletinul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948, apud. Andrei Muraru (coord.), Clara Mareş,
Dumitru Lăcătuşu, Cristina Roman, Marius Stan, Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicţionarulpenitenciarelor din
România comunistă (1945-1967), Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.21.
 - 12 -

acelora consideraţi a fi „duşmani ai poporului” din cauza acţiunilor întreprinse

înainte de stabilirea regimului de „democraţie populară”.

Articolele 207 – 218 ale Codului Penal din 1948, privind „crime şi delicte
contra siguranţei interioare a statului” au fost principalele instrumente folosite în
lupta împotriva opoziţiei. Dintre acestea, unul dintre instrumentele predilecte ale
regimului era articolul 209, care incrimina „uneltirea contra ordinii sociale”. Acest
articol a suferit numeroase modificări faţă de forma sa iniţială, ajungând în anii de
intensificare a represiunii un instrument penal foarte des folosit în formularea
„concluziilor de învinuire” de către anchetatorii Securităţii. Iniţial, în Codul Penal al
RPR din 1948, uneltirea nu a fost considerată o crimă, ci un delict, ceea ce automat
modifica regimul pedepsei: se putea administra doar închisoare corecţională, o
formă de detenţie mult mai uşoară. Erau socotite delicte de uneltire contra ordinii
sociale şi pedepsite ca atare următoarele infracţiuni: propovăduirea prin viu grai a
schimbării formei de guvernământ (închisoare de la 6 luni la 3 ani şi interdicţie
corecţională de la 1 la 3 ani), propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat,
constituirea de asociaţii secrete în acest scop, sau stabilirea de legături cu persoane şi
asociaţii din străinătate în scopul uneltirii (fapte pentru care se prevedea închisoare
corecţională de la 3 la 7 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani). În finalul
articolului, prin alineatele 3 şi 4 erau incriminate iniţierea şi participarea la
„organizaţii de tip fascist, politice, militare şi paramilitare”, respectiv propaganda
în favoarea acestora.

La 14 ianuarie 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a promulgat Decretul

nr. 6, prin care se înființau coloniile de muncă și care stipula la art. 1 că ”pentru
reeducarea elementelor dușmănoase RP Române și în vederea pegătirii și încadrării
în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii socialismului se
înființează unități de muncă” unde urmează a fi internați ,,acei care prin faptele lor,
sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație
 - 13 -

populară, îngreunează construirea socialismului în R.P. Română, precum și cei care

în același mod, defăimează puterea de stat sau organele sale”35.
În baza acestui decret, la 03 aprilie 1950, Gheorghe Pintilie, ministrul adjunct
al Mnisterului Afacerilor Interne a semnat ordinul nr.100 care aducea precizări
referitoare la categoriile socio-politice, pretabile a fi internate.36

Art. 2 al acestui Decret specifica: ,,elementele dușmănoase” în cauză.

Conform acestui articol, puteau fi internate în unitățile de muncă, persoanele care
,,prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să
primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează, sau încearcă să
îngreuneze construirea socialismului în România, precum și cei care, în același mod,
defăimează puterea de stat sau organele sale (adică Partidul Comunist, Securitatea,
Miliția și Tribunalele), dacă aceste fapte nu constituie sau nu pot constitui prin
analogie infracțiuni; condamnații pentru infracțiuni împotriva Securității Republicii
Populare Române care la expirarea pedepsei nu se dovedesc reeducați. ”Toate aceste
categorii de persoane puteau fi internate în unitățile de muncă pe o perioadă cuprinsă
între 6 luni și 2 ani. De asemenea, durata internării putea fi redusă sau prelungită în
funcție de rezultatele reeducării fără a depăși 5 ani. Trimiterea în unitățile de muncă
se realiza prin decizia Ministerului de Interne.

Ca urmare a ,,ascuțirii luptei de clasă”, unitățile de muncă au fost transformate

prin H.C.M nr. 1554 din 22 august 1952 în colonii de muncă. Totodată, au fost
identificate, pe baza ideologiei marxist-leniniste, noi categorii de persoane care
,,sabotau în mod organizat măsurile Guvernului și Partidului de întărire a dictaturii
proletariatului și construirea cu succes a socialismului”. Pentru o mai bună
supraveghere a lor, precum și ,,pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale
țării de elementele dușmănoase” s-a hătărât internarea lor în coloniile de muncă.

35
Cristina Troncotă, Colonia de muncă, în Arhivele Totalitarismului, an.I, nr.1/1993., p.169.
36
Ibidem, p.170
 - 14 -

Astfel, urmau să fie internați, față de categoriile prevăzute în Decretul din 06

ianuarie 1950, toți cei care ,,lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase
și dușmănoase; ascultă și difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio
imperialiste”, toți cei care ,,înjurau Partidul Muncitoresc Român și conducătorii săi,
precum și pe cei ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară”; toți
cetățenii români care ,,întrețin legături de prietenie cu legațiile imperialiste,
frecventează manifestările propagandistice ale acestor legații”. În această categorie
au fost incluse toate persoanele care participau la activități culturale organizate de
ambasadele occidentale sau care împrumutau cărți de la bibliotecile consulatelor
străine, altele decât cele ale statelor comuniste, și care nu puteau fi sancționate
penal, chiar și prin analogie cu alte fapte pedepsite.

Mai erau menționați: cei care îndemnau la ,,manifestări rasiale și șovine”, care
instigau la nesupunere față de măsurile luate de guvern și care refuzau să le aplice,
în special acele măsuri care se refereau la Gospodăriile Agricole de Stat,
întovărășiri, colectări, planuri de cultură persoanele care ,,aveau un trecut
reacționar”, sau foștii proprietari de fabrici și pământ care dețineau funcții de
răspundere și care erau ,,delăsători în muncă”; cei care făceau prozelitism;
persoanele care transmiteau prin corespondență internă sau externă ,,știri
tendențioase, alarmiste și dușmănoase”; foștii membrii ai partidelor fasciste și ai
celor burghezo-moșierești (PNȚ, PNL, PSD-Titel Petrescu, PNL-Gheorghe
Tătărescu, PNC); foștii ofițeri ai armatei regale, ai Serviciului Special de Informații,
ai Siguranței și Poliției; foștii condamnați pentru trecerea frauduloasă a frontierei,
începând cu anul 1945; chiaburii sabotori, rudele ,,trădătorilor și spionilor” sau ale
celor care au fugit peste graniță începând cu anul 1945; recidiviștii cu condamnări
mai mari de 3 ani și care reprezentau un pericol pentru liniștea și siguranța
,,oamenilor muncii”.
 - 15 -

Prin această Hotărâre durata internărilor era stabilită între 6 luni și 5 ani, iar
internarea administrativă a persoanei se făcea printr-o decizie a unei Comisii
Speciale a Ministerului de Interne, pe baza propunerii Securității și Miliției37.
De menționat că în perioada 1950-1954 au fost internate în coloniile de muncă
22077 persoane.38
O altă modificare importantă care survine în această a doua perioadă de
teroare se referă la denunţ şi la modul în care denunţul era incriminat/pedepsit.
Primele modificări în acest sens au fost operate prin Decretul 469/1957, care
extindea incriminarea omisiunii şi asupra celor care nu denunţau actele de uneltire
contra ordinii sociale, prevăzute de articolul 209
Ulterior, prin Decretul 318/1958, s-a stabilit că erau culpabili de omisiune de
denunţ şi cei care nu au adus la cunoştinţa „organelor competente” pregătirea actelor
de subminare a economiei naţionale sau sabotaj, pedeapsa fiind şi ea majorată:
închisoare corecţională între 3 şi 10 ani. Mai mult, se stipula că „actele pregătitoare”
ale omisiunii denunţului „se pedepsesc ca şi infracţiunea consumată”, iar prin
articolul 230 alineatul 2 primeau aceeaşi pedeapsă cu făptuitorii „complicii,
tăinuitorii şi cei care vor fi favorizat pe infractori”.
În acelaşi text de lege, incriminarea omisiunii de denunţ de la articolul 228 a
fost practic extinsă asupra nedenunţării tuturor infracţiunilor cu caracter politic.
Aplicarea tuturor acestor măsuri – dar şi a Decretului nr. 89/1958, coroborat
cu HCM 282/5 martie 1958, care prevedea arestarea tuturor foştilor membri ai
Gărzii de Fier, au dus la o creştere exponenţială a numărului deţinuţilor politici. În
numeroase cazuri, acuzaţia de „legionarism” nu a fost dovedită cu probe concrete,
fiind însă folosită pentru încarcerarea opozanţilor regimului comunist. Dacă
statisticile oficiale indicau cifra de 6.406 de persoane închise pentru delicte
împotriva securităţii statului în 1955, numărul acestora a cunoscut următoarea

37
Dicționarul Penitenciarelor din România comunistă, 1945-1967, IICCR, ed. Polirom 2008, pag 61-62
38
Cristian Troncotă, op.cit., p.172.
 - 16 -

evoluţie: 6.211 (ianuarie 1958) – 10.125 (decembrie 1958) – 17.613 (ianuarie

1960)39. Aceste cifre demonstrează fără echivoc existenţa unui nou val de represiune
masivă motivată politic începând cu vara anului 1958. Această perioadă a luat sfârşit
în 1960, când regimul comunist a instituit o serie de măsuri menite a scădea numărul
deţinuţilor condamnaţi pentru delicte politice.

O parte din actele normative de tip represiv au fost însă secretizate deoarece
ele aveau să contravină însăşi Constituţiei, care prevedea respectarea anumitor
drepturi fundamentale ale cetăţeanului40. Astfel, articolul 30 din Constituţia din 1948
prevedea faptul că „Nimeni nu poate fi condamnat şi ţinut a executa o pedeapsă
decât în baza hotărârii judecatoreşti, pronunţate în conformitate cu legea.”41 În
consecinţă, sute de mii de oameni au fost afectaţi de dispoziţiile arbitrare ale
regimului, aceştia fiind internaţi în lagăr, deportaţi, trimişi în domiciliu obligatoriu
sau supuşi confiscării bunurilor fără să aibă dreptul de a se apăra în instanţă42.

Acest tip de măsuri legislative represive au fost îndeobşte folosite mai ales
pentru trimiterea, fără proces, a unor oameni consideraţi de regim a fi „elemente
periculoase” în domiciliu obligatoriu, pentru internarea în colonii şi unităţi de
muncă sau pentru fixarea unui loc de muncă obligatoriu. Trebuie spus că aceste acte
normative vizau categorii largi de persoane, „oricine putând face obiectul acestor
reglementări” şi, mai mult, „nu conţineau prevederi referitoare la posibilitatea unei
căi de atac din partea celor care s-ar fi considerat nedreptăţiţi”43.

39
Dennis Deletant, op. cit., p. 123.
40
Gheorghe Gheorghiu Dej, Articole şi cuvântări Bucureşti, Editura pentru Literatură Politică, 1953, p. 527, apud.
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 195.
41
Constituţia din 1948, art. 30. În Constituţia din 1952, la articolul 87 se stabilea, similar, faptul că „Cetatenilor
Republicii Populare Romane le este garantata inviolabilitatea persoanei.
Nimeni nu poate fi arestat decat pe baza hotaririi tribunalului sau a procurorului, conform prevederilor legii.”
42
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 196.
43
Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., p. 24
 - 17 -

Sistemul penitenciar

Sub aspect normativ, în perioada la care facem referire, 1956-1963,

organizarea şi funcţionarea sistemului penitenciar a fost reglementată prin Decretul
nr. 38/1951 privind organizarea Direcţiunii Generale a Penitenciarelor, Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 729/1951, privind organizarea și funcționarea Direcției
Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă şi mai multe
regulamente adoptate prin ordine sau decizii ale MAI (Regulamentul de Funcţionare
a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă din 1952
şi Regulamentul privitor la organizarea pazei interioare şi exterioare a locurilor de
detenţie din 1962).
HCM 729/1951 stipula în art.1 faptul că DGPCUM este „organ al
Ministerului Afacerilor Interne care asigură executarea pedepselor şi măsurile
privative de libertate prin izolarea elementelor periculoase din punct de vedere
social, în scopul reeducării lor pentru a deveni elemente folositoare societăţii”.
Totodată art. 2 prevedea „izolarea, ţinerea sub pază şi reeducarea elementelor
dăunătoare intereselor poporului muncitor, îndepărtarea pe cale
administrativă din societate”, în conformitate cu dispoziţiunile legale în vigoare.
Acest din urmă articol face trimitere la deţinuţii politici, condamnaţi pentru
săvârșirea unor infracțiuni grave, pentru care are loc o înăsprire a regimului de
detenție.

Prin aceeaşi HCM 729/1951 s-a înfiinţat şi o Direcţie Politică în cadrul

DGPCUM, condusă în fiecare penitenciar de un locţiitor politic. Direcţia Politică era
subordonată Direcţiei Generale Politice din MAI care, la rândul ei, se afla în
subordinea Secţiei Administrativ Politice a Comitetului Central al PMR. În realitate,
Direcţia Politică şi locţiitorul politic dublau ierarhia din cadrul sistemului
penitenciar, asigurând partidului un control crescut asupra a ceea ce se întâmpla în
 - 18 -

centrele de detenţie „în cele trei direcţii: politică, de cadre, de educare” 44. Locţiitorul
politic avea o autoritate similară cu a comandantului, astfel că, deşi din punct de
vedere legal nu avea atribuţii în ceea ce priveşte regimul de detenţie, înfometare,
pedepsirea detinuţilor, lipsa asistenţei medicale, el se implica direct în toate aceste
privinţe45. Mai mult, este documentată colaborarea locţiitorilor politici cu
Securitatea locală, căreia i se înaintau rapoartele cu informaţiile furnizate de reţeaua
informativă din penitenciare46.

Organizarea sistemului penitenciar realizată prin intermediul HCM 729/1951

era una „excesiv birocratizată”47, vizându-se acoperirea tuturor domeniilor de
activitate din penitenciare, colonii şi unităţi de muncă, de la politic şi administrativ
la economic şi sanitar.

În anii ce au urmat, DGPCUM a suferit o serie de transformări la nivel de

organizare. Astfel, în 1952, DGPCUM s-a divizat în Serviciul Penitenciare şi
Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, păstrând subordonarea faţă de MAI, iar în
octombrie 1953 Serviciul Penitenciare s-a transformat în Direcţia Închisori şi
Penitenciare, unificându-se în septembrie 1954 cu Direcţia Lagăre şi Colonii de
Muncă şi formând Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii (DPLC). În 1956, odată
cu reorganizarea MAI, DPLC a devenit Direcţia Generală a Penitenciarelor şi
Coloniilor de Muncă şi a păstrat această titulatură până în 196748.

În 1952 a intrat în vigoare şi Regulamentul de Funcţionare a Direcţiei

Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, prin decizia
ministrului de Interne, regulament prin care se stabilesc organigrama DGPCUM, şi
atribuţiile direcţiilor, serviciilor şi birourilor din cadrul unităţii centrale, între care:
Direcţia Politică, Direcţia Pazei şi a regimului locurilor de deţinere, Direcţia
Cadrelor, Serviciul Educării, Serviciul Sanitar etc.

44
Octavian Roske, op. cit., p. 407.
45
Ibidem.
46
Ibidem.
47
Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., p. 30
48
Vezi Octavian Roske, op. cit., pp. 526-531.
 - 19 -

Conform articolului 79 din Regulament, organele exterioare erau: Centrele de

Triere, Serviciul de Coordonare Constanţa, Penitenciarele, Coloniile de muncă şi
Unităţile Productive. Penitenciarele, coloniile de muncă şi unităţile de muncă aveau
ca sarcină, conform articolului 82 ”asigurarea pazei deţinuţilor, aplicarea regimului
penitenciar sau de internare în vederea reeducării lor”.

 Centrele de Triere erau definite, în articolul 80 al Regulamentului din

1952 ca „penitenciare care primesc şi triază condamnaţii şi internaţii
primiţi de la DGSS şi DGM şi îi îndrumează către Penitenciarele de
executarea pedepselor, colonii de muncă”.

 Serviciul de coordonare Constanţa coordona „munca coloniilor de la

Canalul Dunăre-Marea Neagră49, potrivit ordinelor şi instrucţiunilor
primite” de la DGPCUM (art. 81)

 Coloniile de muncă erau definite ca „organe executive, administrative

şi operative subordonate DGPCUM în care deţinuţii condamnaţi sunt
supuşi reeducării prin muncă” (art. 92)

 Unităţile de muncă (art. 100) erau la rândul lor definite ca „organe

executive, administrative şi operative”, subordonate DGPCUM, „în
care îşi fac educaţia prin muncă elementele duşmănoase Republicii
Populare Române”.

 „Unităţile productive, atelierele şi fermele sunt organizate pe lângă

penitenciare, în scopul educării deţinuţilor prin muncă şi însuşirea unei
meserii” (art. 104)

Conform articolul 83 în subordinea DGPCUM funcţionau Colonii de Muncă,

Unităţi de Muncă şi Unităţi productive. Coloniile de Muncă constituiau „organe
executive, administrative şi operative”, în care „deţinuţii condamnaţi sunt supuşi

49
La Canalul Dunăre-Marea Neagră s-au desfăşurat lucrări începând cu vara lui 1949 pâna în iulie 1953. Vezi Andrei
Muraru (coord.) et. al., op. cit., pp. 193-252.
 - 20 -

reeducării prin muncă”. Ele erau conduse de un Director, ajutat de către un Locţiitor
Politic, Locţiitor de director şi trei ajutori Directori de serviciu. Potrivit schemei de
organizare stabilită în art. 95 alături de funcţiile de conducere menţionate se mai
regăsesc: Corp Pază, Biroul Inspecţii, Biroul Evidenţei, Biroul Producţiei, Biroul
Organizare, Biroul Educare, Responsabil Cadre, Biroul Contabilitate, Biroul
Aprovizionare, Biroul Administrativ.
Conform dispozițiilor normative comandantul lagărului-coloniei este șeful
direct al întregului personal al lagărului colonie. El poartă o totală răspundere pentru
paza, izolarea, just aplicare și îndeplinirea regimului de către condamnați, pentru
paza și apărarea lagărului –coloniei, pentru justa organizare a scoaterii
condamnaților la munci și paza lor, izolarea la locurile de muncă, îndeplinirea
normelor de producție stabilite și calitatea lucrărilor executate de condamnați.
Astfel, atribuţiile directorului de colonie erau următoarele:
 asigură în cele mai bune condiţiuni, paza Coloniei pentru a preîntâmpina
evadările;

 să asigure lagărul- colonia cu inventarul necesar pentru deținerea și paza

condamnaților și să întrețină în bună stare împrejmuirea zonelor interioare și
exterioare interzise ;

 să primească pe condamnați în colonie și să-i dețină numai pe baza hotărârilor

judecătorești completate cu toate datele necesare și numai acea categorie de
condamnați pentru care e destinat lagărul-colonia( adică categorii de
contrarevoluționari sau de drept comun)

 să dețină și să repartizeze pe condamnați pe secții și barăci, strict pe termene de

pedeapsă

 să treacă regulat, săptămânal, prin toate barăcile și secțiile, cu scopul de a

verifica deținerea și repartizarea condamnaților pe barăci și camere și să întrebe
pe condamnați dacă au de făcut cereri, reclamații adresate administrației
lagărului-colonie
 - 21 -

 să stabilească zilele în care condamnații pot face cereri și reclamații adresate

instituțiilor superioare, de partid, Ministerului Afacerilor Interne și șefului
Direcției Penitenciare, Lagăre și Colonii

 să organizeze îmbăierea condamnaților și dezinfectarea îmbrăcămintei lor, a

camerelor și barăcilor

 să asigure pregătirea și distribuirea la timp a hranei ce se cuvine condamnaților

după norma stabilită

 să elibereze personal pe condamnați din lagăr colonie verificând amănunțit

efectuarea formelor și legalitatea actelor de eliberare și identitatea
condamnaților ce urmează să fie eliberați

 să urmărească și să fie exigent față de condamnați în ceea ce privește

îndeplinirea regimului stabilit și a ordinii interioare în barăci, camere din lagăr
colonie iar pentru cei ce încalcă regimul să aplice pedepse

 să întrețină în stare bună utilajul din barăcile de locuit, izolatoare, carceri și să

urmărească starea lor de curățenie

 să întocmescă un grafic lunar pentru percheziționarea condamnaților, pe barăci,

în așa fel ca lunar fiecare baracă și condamnat să fie percheziționat cel puțin de
două ori și să urmărească ca perchezițiile să se facă amănunțit și în zilele
prevăzute în grafic

 să asigure organizarea și efectuarea justă a perchezițiilor individuale a

condamnaților nou intrați în lagăr-colonie, întocmirea chitanțelor și inventarelor
pentru lucrurile, obiectele de valoare și îmbrăcămintea luată de la condamnați
în timpul percheziției și predarea lor la timp pentru păstrare.

Comandantul lagărului-coloniei numește personal pe șefii de excortă și pe

militarii pentru excortare și îi instruiește de felul în care se face escortarea
condamnaților la munci și paza lor la locurile de muncă, de asemenea verifică
 - 22 -

regulat cum se face escortarea condamnaților și cum se execută serviciul de pază al

condamnaților la locurile de muncă.

Totodată, comandantul lagărului-coloniei este dator să urmărească strict ca

toți condamnații să fie folosiți la munci în mod just și numai la lucrările pe care le
execută lagărul-colonia și care sunt prevăzute în fișele zilnice de producție.
Comandantul lagărului-colonie planifică just și la timp aducerea, aprovizionarea în
lagăr-colonie a alimentelor și îmbrăcămintei pentru condamnați, combustibil și alte
materiale și utilaje necesare pentru asigurarea muncii normale în lagăr colonie și
controlează riguros întrebuințarea lor justă și legală.

De asemenea, este răspunzător de toate întâmplările săvârșite în formațiune

ca: evadare, revoltă, greva foamei în masă, decesul condamnaților produs în alt mod
decât pe cale naturală, incendiu și altele, i-a măsuri necesare pentru lichidarea lor.

Așadar, directorul de colonie coordona activitatea centrului de detenție și

răspundea de viața tuturor celor încarcerați, mijloacele de subzistență fiind plasate
la dispoziția sa.

Atribuțiile locțiitorului de director de colonie sunt reglementate în același act

normativ, care prevede că acesta se subordonează comandantului lagărului-coloniei
și este șeful nemijlocit al întregului personal al lagărului-coloniei. De asemenea,
răspunde pentru organizarea justă a pazei condamnaților, paza și apărarea lagărului
coloniei, pentru amenajarea împrejmuirii și a zonelor interzise, a foișoarelor, pentru
existența și buna stare a armamentului, muniției, pentru pregătirea de luptă și
profesională a personalului din lagăr-colonie.

Locțiitorul comandantului pentru pază și regim este obligat :

-să organizeze paza condamnaților și escortarea lor în așa fel încât să excludă
orice posibilități de evadare a condamnaților, a legăturilor condamnaților cu
exteriorul precum și preîntâmpinarea dezordinilor, a manifestațiilor
 - 23 -

-să urmărească îndeplinirea regimului stabilit condamnaților, justa repartizare

a condamnaților pe barăci, secții, starea barăcilor, a inventarului din secții, starea
împrejmuirilor, a zonelor interzise, a iluminatului, semnalizării și a legăturilor cu
posturile;

-să verifice ordinea primirii și predării serviciului de către ajutorul de serviciu

al comandantului, supraveghetorii șefi, supraveghetori și santinele

-să organizeze și să conducă operațiunea perchezițiilor condamnaților

conform graficului de percheziție

-să urmărească și să controleze ordinea primirii pachetelor-coletelor pentru

condamnați și ordinea la vorbitor a condamnaților cu familiile lor

-să urmărească scoaterea corectă și la timp a condamnaților la munci precum

și corecta lor escortare

-să organizeze ordinea primirii și transferării condamnaților din lagăr-colonie

urmărind ca la primirea condamnaților să li se facă percheziții individuale
amănunțite, iar pentru lucrurile, obiectele de valoare și bani să se întocmească
chitanțe și inventare, procese verbale de percheziție.

Trebuie menţionat că, aşa cum reiese din datele prezentate, în unităţile de
muncă (înfiinţate prin Decretul MAN nr. 6/14 ianuarie 1950, dar existente încă din
mai 1949, odată cu deschiderea Canalului Dunăre – Marea Neagră), au fost depuşi
deţinuţi internaţi administrativ50.

Internarea (condamnarea administrativă) se făcea în baza unei decizii a

MAI prin care persoana vizată era trimisă într-o unitate de muncă pe o perioadă de
la 6 luni la 5 – 6 ani. „Ca formă de detenţie” aceasta „avea o dimensiune profund
ilegală”51, încălcând legile RPR şi, aşa cum am arătat mai sus, chiar Constituţia (art.

50
Octavian Roske, op. cit., pp. 367-369.
51
Ibidem, pp. 367-368.
 - 24 -

30), „constituind o formă de represiune extrajudiciară”52. Puteau fi internaţi

administrativ atât cei care fuseseră condamnaţi de un tribunal şi îşi ispăşiseră
pedeapsa, urmând a fi eliberaţi sau fiind deja eliberaţi, precum şi persoane care nu
fuseseră niciodată condamnate de un tribunal însă erau percepute ca fiind „elemente
duşmănoase”.53 Odată cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august
1952, unităţile de muncă au devenit colonii de muncă, continuând însă să găzduiască
persoane internate administrativ54.

În 1955, prin Regulamentul referitor la primirea, deţinerea, regimul şi

supravegherea în Lagăre şi Colonii s-a stabilit în detaliu organizarea şi
funcţionarea acestor unităţi, precum şi regimul de detenţie.

Potrivit art. 2. „în lagăre şi colonii, execută pedeapsa cei condamnaţi de

instanţele de judecată pentru infracţiuni de drept comun şi contrarevoluţionare”.

Categoria contrarevoluţionarilor îi includea atât pe cei care au săvârşit

infracţiuni contra securităţii statului cât şi pe aceia care au săvârşit infracţiuni
„contra păcii şi umanităţii”.

Sarcina lagărelor - coloniilor, conform art. 3 din Regulamentul din 1955, era
aceea „de a izola pe condamnaţi, de a-i pune în imposibilitate să săvârşească orice
fel de acţiuni care ar putea aduce prejudicii statului de democraţie populară, de a
reeduca pe condamnaţi prin muncă, de a-i obişnui cu ordinea şi de a-i califica in
diferite meserii, pentru ca, după expirarea termenului de pedeapsă ei să devină
elemente folositoare societăţii.”

Deşi art. 6. din Regulamentul din 1955 prevedea expres faptul că „în colonii
se deţin numai cei condamnaţi, adică cei cu sentinţe definitive de condamnare
pronunţate de Tribunale”, la colonia de Muncă Periprava se cunosc numeroase
cazuri de deţinuţi, fără condamnare, internaţi administrativ. Acesta este încă o

52
Ibidem.
53
Ibidem, pp. 369.
54
Ibidem.
 - 25 -

dovadă că actele normative din acea perioadă puteau fi încălcate oricând prin
ordinele verbale venite de la conducerea statului din acea perioadă.

Acelaşi act normativ consemnează condiţiile efectuării percheziţiilor, asistenţa

medicală, hrana şi îmbrăcămintea deţinuţilor art. 39-68. Din documentele
identificate până în prezent, în special referate întocmite de către organele de control
ale DGPCM, se pot constata diferenţe majore între prevederile regulamentare şi
realităţile prezente la Colonia Periprava. Facem referire la condiţiile precare
igienico-sanitare, lipsa asistenţei medicale sau lipsa hranei.

Condamnaţii erau supuşi unui regim de detenţie şi muncă extrem de dur ce

excede cu mult prevederile actului normativ menţionat. Articolele 69-76
consemnează obligaţiile şi pedepsele ce puteau fi aplicate condamnaţilor în cazul
abaterilor.

Pentru încălcarea regimului şi ordinii interioare din colonie sau pentru

neîndeplinirea ordinelor şi dispoziţiilor, comandantul coloniei avea dreptul de a
aplica deţinuţilor pedepse ca: mustrarea, retragerea dreptului de a primi sau trimite
scrisori, de a primi pachete şi a dreptului la vorbitor până la 2 luni, izolarea până la
10 zile cu scoaterea la lucru, izolarea până la 10 zile fără scoaterea la lucru,
pedeapsa cu carcera până la 7 zile, izolarea într-un izolator comun pe termen până
la 3 luni cu scoaterea la lucru, izolarea într-un izolator cu regim sever pe termen
până la 1 lună fără scoaterea la lucru sau pedeapsa cu carcera până la 10 zile. Toate
aceste termene de pedeapsă puteau fi mărite, în funcţie de abatere cu un număr de
zile cuprins între 20 şi 6 luni.

Acest act normativ conferea puteri discreţionare comandantului coloniei care

putea dispune pedepse dintre cele mai severe pentru cele mai mici abateri.

Un referat asupra desfăşurării activităţii în cadrul Formaţiunii Periprava,

întocmit de către organele de control din DGPCM, consemnează tendinţa abuzivă de
pedepsire a deţinuţilor cu maximul de pedeapsă fără a se ţine cont de gravitatea
 - 26 -

faptelor. Acelaşi referat consemnează şi o serie de abuzuri comise la Periprava în

timpul conducerii lui Ioan Ficior, descrise ca „anarhice”, fără a ţine socoteală de
prevederile regulamentare. Astfel de pedepse erau: bătăile, legarea de copac cu
cătuşe timp de mai multe ore la temperaturi de - 20 de grade. Aceste documente sunt
completate cu mărturiile foştilor deţinuţi, care amintesc de abuzurile la care au fost
supuşi de către comandantul formaţiunii şi personalul din subordine.

De asemenea, într-un coraport privind felul cum se desfăşoară munca în

cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă din anul 1957,
s-a menţionat faptul că s-a constatat: „că majoritatea deţinuţilor contrarevoluţionari
şi îndeosebi legionarii, continuă în unităţile de detenţie unde se află să organizeze o
serie de acţiuni duşmănoase, motiv pentru care se cerea luarea unor măsuri de
supraveghere mai atentă a unor astfel de deţinuţi”. De asemenea, „în ultimul timp se
constată tot mai mult tendinţa deţinuţilor contrarevoluţionari, îndeosebi a vârfurilor,
care sub pretextul asistenţei medicale, cer să fie internaţi la spital, unde au
posibilităţi să ia legătura între ei, fac schimb de informaţii şi se pun de acord asupra
unor acţiuni comune. În această privinţă considerăm necesar ca organele de resort
din cadrul D.G.P.C.M. şi însăşi conducerea să exercite un control mai riguros asupra
diagnosticului dat de anumiţi medici din unităţi şi să avizeze numai în cazul unde
este absolut necesar acest lucru”.

Responsabilitatea comandantului pentru abuzurile la care au fost supuşi

deţinuţii îi revine în mod direct comandantului Coloniei Periprava, Ioan Ficior, cel
care, potrivit art. 75 din Regulament, era singurul care putea decide, prin ordin
scris, pedepsirea unui deţinut.

Regulamentul referitor la primirea, deţinerea, regimul şi supravegherea în

Lagăre şi Colonii din 1955 reconfirmă, detaliază şi introduce o serie de atribuţii
pentru comandantul coloniei, cel care poartă „totala răspundere pentru paza,
izolarea, justa aplicare şi îndeplinirea regimului de către condamnaţi, pentru paza şi
apărarea coloniei, pentru justa organizare a scoaterii condamnaţilor la munci şi paza
 - 27 -

lor, izolarea la locurile de muncă, îndeplinirea normelor de producţie stabilite şi

calitatea lucrărilor executate de condamnaţi etc.” (art. 161).

Diferenţele între condiţiile de viaţă din diferite centre de detenţie au fost

cauzate de mai mulţi factori, atât de natură obiectivă, cât şi de natură subiectivă.
Astfel, dacă într-o colonie de muncă, unitate de muncă sau lagăr activitatea zilnică a
deţinuţilor era ea însăşi o formă de pedeapsă, într-o închisoare unde accentul era pus
pe izolarea deţinuţilor erau folosite alte metode de exterminare a acestora.

În acelaşi timp, diferenţe în regimul de detenţie au apărut şi ca rezultat a

evenimentelor internaţionale care au marcat perioada Războiului Rece.
Momentul 1956, cu dubla sa valenţă, de an al începerii aşa-numitei
destalinizări, dar şi al revoluţiei din Ungaria, reprezintă un exemplu edificator
referitor la impactul avut de factori externi asupra politicii represive a regimului
comunist de la Bucureşti.

În vreme ce „criza” poloneză din vara anului 1956 a fost depăşită fără vărsare
de sânge55, revoluţia de la Budapesta a reprezentat unul dintre cele mai violente
episoade din istoria postbelică a ţărilor Blocului Sovietic56 şi a influenţat în mod
direct politica represivă a regimului comunist din RPR. Astfel, liderii de la Bucureşti
au încercat să stopeze orice tentativă de revoltă, dându-se dispoziţii clare că
împotriva actelor reprobabile se poate întreprinde orice acţiune – inclusiv
deschiderea focului57. Chiar şi în aceste condiţii, au izbucnit revolte în centrele

55
Łukasz Kamiński, Poland in 1956, în Dan Cătănuş, Vasile Buga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul
comunist sub impactul destalinizării. 1956, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, pp.
201-217; Adam Burakowski, The Events of 1956 in Poland as a Movement of the Whole Nation, în Dan Cătănuş,
Vasile Buga (coordonatori), Putere şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, pp. 218-256.
56
Tibor Méray, Budapesta 1956. Atunci şi după 44 de ani, Editura Compania, Bucureşti, 2000; Mihai Neagu, „1956,
anul exploziei rezistenţei anticomuniste din Ungaria”, în Romulus Rusan (editor), Anii 1954-1960: fluxurile şi
refluxurile stalinismului, Analele Sighet, vol. 8, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pp. 742-747; János M.
Rainer, A Progress of Ideas: The Hungarian Revolution of 1956, în Dan Cătănuş, Vasile Buliga (coordonatori), Putere
şi societate. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, pp. 282-316.
57
Adrian-Claudiu Stoica, „Regimul de la Bucureşti faţă în faţă cu revoluţia din Ungaria”, în Dosarele istoriei, an XI,
nr. 10 (122), 2006, pp. 43-47.
 - 28 -

universitare – la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi58, împotriva cărora regimul a

reacţionat cu brutalitate, operând arestări şi reinstaurând teroarea. Persoanele
amnistiate în 1955 au fost arestate din nou. De asemenea, au fost arestaţi mii de
studenţi, îndeosebi de la Cluj, Timişoara şi Bucureşti.
Condiţiile de detenţie erau influenţate însă şi de factorul individual, mai
precis de comandantul59 penitenciarului, coloniei sau unităţii de muncă, respectiv
lagărului. Astfel, acesta era direct responsabil de tratamentul la care erau supuşi
deţinuţii.

Prin actele normative privind organizarea şi funcţionarea sistemului

penitenciar, emise în perioada imediat următoare instaurării regimului comunist,
s-au creat condiţiile introducerii unui regim de detenţie represiv, abuziv,
inuman, discreţionar împotriva categoriei deţinuţilor politici, persoane
considerate o amenințare directă sau indirectă la adresa noului regim politic.
Chiar dacă nu era prevăzută în mod expres exterminarea deţinuţilor politici,
regimul de detenţie instituit prin actele normative menţionate (reducerea raţiilor
alimentare, izolarea, regimul de carceră, interzicerea legăturilor cu familia, a
dreptului de a primi pachete), dar şi prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal (lipsa
medicamentelor și a îngrijirii medicale refuzul de a acorda asistență medicală
adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar,
degradarea stării de sănătate a condamnaților prin lipsa hranei, lipsa încălzirii,
pedepsele aplicate discreționar și abuziv deținuților, condiții de detenție inumane,
rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor formulate
de către deținuți), reprezintă premisele săvârșirii unor asemenea fapte.

58
Dennis Deletant, „Impactul revoltei maghiare în România”, în Romulus Rusan (editor), Anii 1954-1960: fluxurile şi
refluxurile stalinismului, Analele Sighet, vol. 8, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, pp. 598-602; Ioana Boca,
1956 – un an de ruptură…, îndeosebi Capitolul IV: „Mişcări studenţeşti în toamna lui 1956”, pp. 135-181.
59
Deşi în regulamentele de organizare şi funcţionare emise pe parcursul perioadei analizate apare atât formularea de
„director”, cât şi cea de „comandant” de lagăr, penitenciar, colonie de muncă sau unitate de muncă, pe parcursul
acestui text vom opta pentru formula generală de „comandant”.
 - 29 -

Domiciliul obligatoriu
Domiciliul obligatoriu a fost instituit prin Decretul nr. 83/2 martie 1949, dat
în completarea Legii nr. 187 din 1945 asupra naţionalizării pământurilor moşiereşti
rămase după aplicarea reformei agrare din acelaşi an. Măsura îi viza pe foştii moşieri
şi pe familiile lor, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat.
Pentru a exista un temei legal, a fost emisă şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
1154/26 octombrie 1950 (modificată prin HCM nr. 344/15 martie 1951), care
reglementa, la rândul său această problemă.

În 1951, MAI a emis Decizia nr. 200, care extindea fixarea domiciliului
obligatoriu pentru o serie de categorii suspecte că ar putea desfăşura „activitate
duşmănoasă”, precum „foşti exploatatori”, membri ai Mişcării Legionare sau
persoane care au fost condamnate pentru „activitate contrarevoluţionară” alături de
familiile lor şi de alte persoane care i-au sprijinit, şi care au fost trimise în regiunile
Bucureşti, Constanţa şi Galaţi60.

În 1954, MAI a fost autorizat să stabilească domiciliu obligatoriu

„elementelor care la eliberarea din închisori sau lagăre dovedesc că nu s-au reeducat
şi prezintă pericol pentru securitatea statului, pe o perioadă între 6 luni şi 5 ani”, de
obicei în sate din Bărăgan, iar părăsirea domiciliului obligatoriu era sancţionată cu
închisoarea61.

După 1956, au fost aduse modificări şi legislaţiei cu privire la persoanele

dislocate sau cărora li se fixau domiciliu obligatoriu. Chiar dacă Serviciul Dislocări
şi Domicilii Obligatorii din cadrul MAI a încetat să mai existe începând cu data de 1
iulie 1956, practica dislocărilor şi/sau a fixării de domiciliu obligatoriu a continuat,
ea trecând în atribuţiile Serviciului C – Evidenţă Operativă din cadrul Ministerului

60
Octavian Roske, op. cit., pp. 590-591.
61
Ibidem, pp. 590-591.
 - 30 -
62
Afacerilor Interne . Fixarea de domiciliu obligatoriu unui fost deţinut politic,
imediat după ce era eliberat, a reprezentat o măsură administrativă prin care
regimul prelungea practic detenţia persoanei respective în mod abuziv şi
arbitrar63. În această perioadă, domiciliul obligatoriu presupunea relocarea într-o
comună izolată din Bărăgan şi o interdicţie de deplasare în afara unei raze de 15
kilometri.

Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237/12 februarie 1957, dată în

completarea Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 337/1954, preciza că
„Ministerul Afacerilor Interne poate stabili domiciliu obligatoriu şi celor care prin
fapte sau manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”64.
Documentele interne ale Securităţii precizează că în baza acestei HCM s-a fixat
domiciliu obligatoriu pe termen limitat şi nelimitat unui număr de 2.241 de persoane
– 1.997 de persoane cu ocazia eliberării din detenţie şi 244 de persoane conform
propunerilor organelor informativ-operative sau de anchetă, persoane care au
favorizat sau ajutat pe membrii unor organizaţii subversive şi asupra cărora nu s-a
luat măsura de trimitere în justiţie65. În 1964 s-au ridicat restricţiile în cazurile de
fixare a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu. Cu toate acestea,
documentele MAI consemnau faptul că în 1967 mai existau 6 persoane asupra
cărora măsura persista, trei pe termen limitat şi trei pe termen nelimitat66. O analiză
a Securităţii din 1967 a stabilit că, între 1949 şi 1961, aproximativ 60.000 de
persoane au fost trimise în domiciliu obligatoriu67.

62
„Referat cu privire la unele îndreptări în organizarea Serviciului „C”, în linia schemei actuale”, ACNSAS,
fond MI-DMRU, dosar 7364, vol. 9, ff. 265-267, document disponibil online la adresa:
http://www.cnsas.ro/documente/acte_normative/7364_009%20fila%20247-278.pdf .
63
Actele normative referitoare la stabilirea domiciliului obligatoriu făceau parte din categoria legislaţiei represive
secrete. Vezi Andrei Muraru (coord.) et. al., op. cit., pp. 24-28.
64
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 237/12 februarie 1957. Vezi: „Universul concentraţionar (legi, decrete,
hotărâri)”, în Sfera politicii, nr. 66/1999, p. 49.
65
„Notă de studiu a Serviciului „C” din MAI, nr. 00880015/14 decembrie 1967, privind măsurile administrative luate
de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale
Consiliului de Miniştri”, în Sfera Politicii, nr. 64/1998, pp. 41-44.
66
Ibidem.
67
Octavian Roske, op. cit., p. 592.
 - 31 -

Așa cum am arătat, legislaţia privind organizarea şi funcţionarea sistemului

penitenciar, ce includea Coloniile de Muncă a deschis calea abuzurilor din centrele
de detenție dictate de conducerea statului comunist. În ceea ce privește modalitatea
concretă de exterminare a deținuților politici, aceasta era diferită de la un centru de
detenție la altul, fiind dictată de comandanții locurilor de deţinere (penitenciare,
lagăre sau colonii).
Așadar, măsurile concrete de maltratare a deținuților politici erau lăsate la
latitudinea conducătorilor locurilor de detenţie, care își aduceau contribuția la
punerea în aplicare a regimului de exterminare. Acest lucru s-a întâmplat și la
colonia de muncă Periprava în perioada în care col. (r.) Ficior Ioan a exercitat funcții
de conducere, fapt care reiese cu certitudine din declarațiile supraviețuitorilor și din
actele de constatare a deceselori identificate de cercetătorii IICCMER în arhive.
Regimul de exterminare dictat de superiori și pus în aplicare de col. (r.) Ficior
este caracterizat prin lipsa hranei, lipsa medicamentelor și îngrijirilor medicale și nu
în ultimul rând prin numărul impresionant de decese survenite.

Descrierea Coloniei de Muncă Periprava:

Date concrete referitoare la organizarea acestui loc de detenţie ne sunt oferite

de către Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, fond Pază şi Regim, dar
şi de Arhiva Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, fond
Documentar.
Formaţiunea 0830 Periprava era situată pe grindul Letea, în Delta Dunării, la
30 de km de vărsarea braţului Chilia în Marea Neagră. Izolată de apele Dunării,
Periprava avea cel mai apropiat vecin la 3 km, satul omonim, apoi la 8 km satul C.A.
Rosetti şi la 10 km satul Sfiştofca. Conform surselor amintite mai sus, Periprava a
fost iniţial punct de lucru pentru recoltarea stufului şi secţie a formaţiunii Chilia,
fiind înfiinţată ca unitate independentă pe 1 iulie 1957, prin Ordinul MAI cu
numărul 2394. În urma înfiinţării au fost transferaţi de la Chilia 200 de deţinuţi, care
 - 32 -

au fost folosiţi pentru amenajarea baracamentelor şi a digurilor. Aceştia au fost

cazaţi în corturi şi pe bacuri. Primele barăci au fost construite în anii 1958-1959 şi
erau din paiantă, fără fundaţie şi acoperite cu stuf. Colonia avea ca dependinţe o
uzină electrică, grajduri, magazii, silozuri, bucătărie şi era înconjurată în exterior de
un gard de sârmă ghimpată, înalt de 2,5 m. Perimetrul unităţii era de 720 de m, iar
suprafaţa de 18.000 de m. Clădirea administrativă, dormitoarele cadrelor şi corpul de
gardă se aflau în partea de sud-est a formaţiunii.
La Periprava deţinuţii au fost folosiţi la munci precum construirea digului,
defrişarea stufului, desţelenirea terenului din zonă, creşterea animalelor într-o fermă
zootehnică, aflată în subordinea unităţii, dar şi la construcţia unei şosele cu o
lungime de 2,5 km care urma să reducă izolarea coloniei. În urma acestor lucrări a
fost obţinută o suprafaţă de teren arabil de aproximativ 2167 de ha, care era cultivată
cu porumb, orz, ovăz şi lucernă. De asemenea, formaţiunea mai avea în administrare
82 de ha de viţă de vie. Conform unui raport trimis de conducerea unităţii către
DGP, în 1967, producţia medie obţinută la ha era de 3130 de kg ovăz, 2400 de orz şi
2700 de porumb boabe stas. În ferma coloniei erau crescute, în acelaşi an, 10.000 de
capete ovine, 2000 de capete porcine şi 700 de capete taurine. Principalii beneficiari
ai muncii deţinuţilor erau IAS Chilia Veche şi TAVS Tulcea. Vara, deţinuţii erau
folosiţi în special la munci agricole şi la creşterea animalelor, iar iarna lucrau la
recoltarea stufului din Deltă pentru export în Germania Occidentală. Această muncă
se executa pe bacuri. După valurile de arestări declanşate de Securitate în 1958,
efectivele Peripravei au crescut asemenea tuturor celorlalte locuri de detenţie din
România comunistă. Această creştere a numărului de deţinuţi a determinat
înfiinţarea unor secţii dependente, Grind şi Saivane, precum şi a unor puncte de
lucru pentru recoltarea stufului, bacuri. Secţia Grind era aşezată la aproximativ 3 km
sud-est de centrul formaţiunii, în direcţia comunei CA Rosetti şi satul Sfiştoaca,
fiind formată din patru barăci. Fiecare baracă era împărţită în două dormitoare. Într-
un dormitor se găseau între 50 şi 70 de paturi. Numărul deţinuţilor încarceraţi la
Grind era de aproximativ 500.
 - 33 -

În 1958, un document al Direcţiei Generale a Penitenciarelor propunea

reorganizarea şi reamenajarea coloniei pentru cazarea a 5.000-6.000 de deţinuţi
politici, în acest scop urmând a fi cheltuite 2 milioane de lei. Propunerea nu a fost
însă acceptată din cauza condiţiilor dificile de la Periprava: mijloacele de acces erau
greoaie şi pe apă, liniile telefonice şi telegrafice în majoritatea timpului defecte,
imposibilitatea cazării unui număr mare de trupe de pază corespunzător noilor
efective ale coloniei.
Conform documentelor Direcţiei Generale a Penitenciarelor, la
Periprava au fost încarceraţi în intervalul 1957-1964 deţinuţi de drept comun
cu pedepse de până la 25 de ani, condamnaţi politici şi internaţi administrativ.
Iniţial, colonia a fost o unitate concentraţionară de drept comun. Reprofilarea
ei s-a realizat în 1959. În acest an, deţinuţii de drept comun care se aflau încarceraţi
aici au fost mutaţi în alte formaţiuni, iar în locul lor au fost aduşi deţinuţi politici
şi internaţi administrativ. Astfel, între iunie şi iulie 1959 au fost transferaţi la
Salcia 1549 de deţinuţi de drept comun. La Periprava au rămas numai 18
condamnaţi de drept comun, pentru a fi folosiţi de către conducerea unităţii la munci
în sectorul administrativ, fiind cazaţi separat de cei politici. În lunile mai-iunie 1959
au fost aduşi la secţia Grind 782 de „contrarevoluţionari” cu pedepse cuprinse între
2 şi 10 ani inclusiv. Aceştia proveneau din penitenciarele Aiud, Gherla şi Constanţa.
La centrul coloniei Periprava au fost aduşi, în iulie 1959, 1132 de internaţi legionari,
originari din zona Craiovei, ca o consecinţă a Decretului cu numărul 89 din 17
februarie 1958 de înfiinţare a locurilor de muncă obligatorii. Conform acestui decret,
erau internate în locurile de muncă obligatorii toate persoanele care, prin faptele sau
manifestările lor, „primejduiesc ordinea în stat, dacă acestea nu constituie
infracţiuni”.
Numărul deţinuţilor închişi în această formaţiune variază în funcţie de an şi de
transferurile de la o colonie la alta. În august 1957, Periprava avea un efectiv de
2040 de deţinuţi, iar în mai 1959, acesta era de 1800. În 1962, numărul de deţinuţi
din această colonie era de 3255, dintre aceştia, 709 fiind internaţi administrativ,
 - 34 -

1800 condamnaţi „contrarevoluţionari” şi 746 condamnaţi drept comun. Conform

altor surse, la Periprava au fost închişi între 1 august 1957 şi 30 decembrie 1957
peste 5000 de deţinuţi. După categoria din care aceştia făceau parte, în perioada
1957-1959 au predominat cei de drept comun, iar între 1959 şi 1964 ponderea cea
mai mare au avut-o cei politici, internaţi şi condamnaţi. În rapoartele trimise de
comandantul unităţii în 1967 către DGP se menţionează că, în urma reprofilării
coloniei în mai 1959, „efectivele de deţinuţi internaţi CR au variat de la 514 în iulie
1959 la 1380 în 1964, iar cei condamnaţi pentru activitate CR au fost în mai 1959 în
număr de 645, efectiv ce a crescut până în 1964 la 940 de deţinuţi”.

După eliberarea deţinuţilor politici în urma decretelor din 1964, penitenciarul

a fost repopulat cu deţinuţi de drept comun. În 1971, Periprava era secţie a
penitenciarului Tulcea, iar în 1974 colonia de muncă a fost desfiinţată.

Paza deţinuţilor din această unitate era asigurată de 400 de cadre, militari în
termen din trupele de securitate ale MAI. În ciuda vigilenţei acestora, între 1957 şi
1964 din colonie au evadat 11 deţinuţi, iar dintre aceştia doi au fost împuşcaţi
mortal.

Conducerea formaţiunii Periprava a fost asigurată de următorii ofiţeri:

locotenent-colonel (…) (august 1957-septembrie 1960), maior Ion Ficior (octombrie
1960-septembrie 1963), căpitan (…) (noiembrie 1964-decembrie 1967). Dintre cei
menţionaţi mai sus, maiorul Ion Ficior a rămas în amintirea deţinuţilor drept un om
de o cruzime deosebită. Fost comandant şi la Poarta Albă, în 1954, Ficior a conceput
și ordonat măsuri represive inumane, de o cruzime și ferocitate extreme: „deţinuţii
care încălcau interdicţiile fixate de comandant, mâncând de pe câmp porumbul crud,
erau pedepsiţi de un tribunal, în cadrul unui spectacol în toate detaliile şi urmat de
bătaie. Obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.”68

68
(Doina Jela, Lexiconul negru: unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 116).
 - 35 -

Fostul deţinut (…), condamnat în 1956 la 4 ani şi 6 luni închisoare pentru

trecerea frauduloasă a frontierei, îşi aminteşte bătăile încasate de deţinuţii care din
cauza foametei de la Periprava mâncau din porumbul ce trebuia recoltat: „A
intervenit căpitanul Fecioru. Pe cei prinşi (că mâncau câţiva ştiuleţi de porumb-n.n.)
i-a luat chiar el în primire, cu câţiva gardieni speciali, anonimi, aplicând un stil de
bătaie după o metodă de-a lui. Iată cum: în colonie, în faţa unei barăci, i-a înşirat pe
cei care urmau să fie pedepsiţi. Deţinuţilor li se acopereau ochii cu nişte ochelari
orbi, având drept lentile două cercuri de tablă neagră, cum se proceda la Securitate,
ca să nu se vadă aceia care judecă şi bat. Aşa orb, deţinutul era introdus în baracă, în
faţa unui tribunal improvizat. În interiorul barăcii, era o instanţă în toată regula, a
cărei şefie principală o deţinea căpitanul Fecioru, pentru că el era mereu în fruntea
unor astfel de acţiuni. Toţi ceilalţi membri nu erau decât nişte subalterni, cu ranguri
de subofiţeri (...) Au fost bătuţi aşa vreo 30-40 de deţinuţi. După ce s-a terminat
această bravură îndeplinită de căpitanul Fecioru, l-am văzut şi eu pe căpitan cum a
ieşit de obosit, transpirat, din baraca în care a înfiinţat instanţa”.

Foști deţinuţi politici, supravieţuitori ai infernului comunist, au descris

amănunţit condiţiile de exterminare impuse de Ion Ficior în colonia de muncă
Periprava.
Din cauza hranei precare în colonie, foamea era endemică la Periprava, motiv
pentru care unii deţinuţi încercau să alunge senzaţia mestecând boabe de porumb
crud direct de pe câmp. Cei care încălcau interdicţiile comandantului de a consuma
plantele aflate în grija lor sau care nu realizau normele zilnice erau aspru pedepsiţi
de maiorul Ficior. Din cauza condiţiilor inumane din această colonie (foame, frig,
bătăi zilnice), şi a normelor de lucru, imposibil de realizat chiar şi pentru muncitorii
de profesie, numărul deceselor de aici era foarte mare. Potrivit unor mărturii ale
unor foşti deţinuţi, la Periprava mureau în fiecare noapte între 2-3 deţinuţi, care erau
ţinuţi pe puntea bacului câteva zile, până ce numărul lor ajungea la 5-6. După ce se
 - 36 -

îndeplinea această normă la decese, deţinuţii erau îngropaţi de către gardieni în

gropi comune.
În baza investigaţiilor întreprinse în anul 2013 de IICCMER la Periprava, a
fost identificat un posibil loc de înhumare a deţinuţilor decedaţi în perioada 1958-
1963 în colonia de muncă Periprava. Acesta se află în perimetrul actualului cimitir al
localităţii, într-o zonă lipsită de morminte ale comunităţii locale de ruşi lipoveni. Pe
baza informaţiilor obţinute de la săteni, au fost efectuate şase sondaje, identificându-
se şapte morminte, din care patru au putut fi cercetate. Cercetarea celor patru
morminte din cimitirul de la Priprava a adus indicii importante cu privire la
stabilirea locului de înhumare a deţinuţilor din colonia de muncă şi la modalitatea în
care s-au practicat aceste înhumări. În primul rând s-a observat că fiecare dintre
mormintele cercetate are particularităţile sale. Mormântul M1 este un mormânt
colectiv (o groapă comună) cu defuncţii înhumaţi în acelaşi timp, fiecare în câte un
sicriu improvizat probabil din material lemnos foarte perisabil. Faptul că avem de-a
face cu o practică de înmormântare ce iese din tipare este dovedit de orientarea
scheletelor (cu privirea spre apus, contrar practicii creştine). De asemenea, scheletul
2 are picioarele legate (probabil cu o sârmă) iar poziţia capului denotă o introducere
forţată a cadavrului, probabil datorită unei lungimi prea mici a sicriului. Mormintele
M2, M3 şi M4 sunt aliniate (gropile lor fiind săpate la circa 1 m distanţă între ele) şi
orientate conform practicii creştine. Cu toate acestea, s-au observat iarăşi elemente
distincte faţă de înmormântările clasice ale comunităţii locale. Defunctul din M2
este depus într-o ladă confecţionată din material lemnos perisabil iar cel din M3 a
fost probabil înfăşurat într-un fel de rogojină din material organic întărit cu scoabe
şi cuie mici. Cât despre defunctul din M4 care apare într-un sicriu de formă clasică
s-a observat clar o neglijenţă la manipularea sa în momenul introducerii în groapă.
În concluzie, diagnosticul arheologic efectuat la cimitirul de la Periprava a
permis descoperirea unor morminte care aparţin cel mai probabil deţinuţilor din
colonia de muncă.
 - 37 -

Conform certificatelor oficiale de deces sau documentelor care atestă

decesul deţinuţilor, identificate de către experţii IICCMER în arhiva primăriei
C.A. Rosetti, localitate în perimetrul căreia se află astăzi fosta colonie de
muncă, precum și în Arhiva Penitenciarului Tulcea, în intervalul 01.08.1958 –
1.11.1963 în care la cârma coloniei s-a aflat col. r. Ion Ficior la Periprava au
decedat 103 deţinuţi, toți făcând parte din colectivitatea contrarevoluționarilor,
aspecte consemnate în anexa A al prezentului rechizitoriu.
În perioada 1958-1963, în care col. Ficior a exercitat funcţii de conducere, la
colonia de muncă Periprava a fost aplicat un regim de detenţie extrem de dur,
caracterizat prin bătăi şi schingiuiri, aplicate de comandant sau de subordonaţii săi,
lipsa condiţiilor elementare de trai, neasigurarea condiţiile medicale necesare
deţinuţilor bolnavi, care au condus la decesul a peste 100 de deţinuţi.

Regimul de detenție descris de supraviețuitori

Cercetătorii IICCMER au întreprins demersuri pentru a identifica și intervieva
cât mai mulți foști deținuți ai penitenciarului Periprava. Astfel, au fost identificați
peste 50 de supravițuitori și intervievați 21, dintre care 14 și-au amintit aspecte ce au
relevanță în ceea ce privește proba regimului de exterminare condus de col. (r.)
Ficior:

(…): condamnat la 15 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică, pentru

crima de uneltire contra ordinei sociale de către Tribunalul Militar Braşov în luna
octombrie a anului 1958. Acesta a fost arestat în data de 25 iunie 1958 din Căminul
Studenţesc Mihai Eminescu din Iaşi pentru infracţiunea de „organizaţie”. Fiind
audiat în prezenta cauză în calitate de martor, acesta declară:
„Am fost încarcerat în 14 locuri. Am început cu Securitatea din Iaşi iunie-iulie
1958, Securitatea Uranus Bucureşti la începutul lunii august 1958, Securitatea
Braşov în perioada august-septembrie 1958, Penitenciar Codlea până în 12 ianuarie
1959. Începând cu data de 13-14 ianuarie am fost depus la Penitenciarul Gherla. La
 - 38 -

Gherla am fost scos în fabrică în vara 1959. De la Penitenciarul Gherla am plecat în

lagăre de muncă, nu am stat mai mult de 6 luni într-un loc. În Balta Brăilei am fost
la muncă la Salcia, Strâmba, Stoieneşti-Saivane.
Am fost şi în închisorile Văcăreşti, Fortul 13 Jilava, Galaţi şi Brăila, în
perioada 1952-1958. Apoi am fost în lagăre de Muncă care ţineau de UM 0830 care
erau conduse de „Ficior”.
În Delta Dunării am fost la recoltat stuf şi la alte munci agricole şi de
construcţii, în perioada anilor 1960-1962. În această perioadă comandant era Ficior.
M-am eliberat de la Periprava, Secţia Grindu. La sfârşitul anului 1959-1960, Delta
avea centru de greutate la Periprava, Secţia Grindu, şi Ficior era comandant, inclusiv
peste bacurile unde intrau cel puţin 500 de deţinuţi politici. Toate erau conduse de
maiorul Ficior.
Am tăiat stuf în Delta Dunării şi de foame, mâncam şerpi cruzi. Foamea era
cumplită, groaznică. Am diguit Balta Brăilei, construind digul. Norma pe zi era la
pământ: 3,2 m cubi de pământ îmbibat în apă trebuiau săpaţi la o distanţă medie de
50 de metri de baza digului, pământul trebuia încărcat în roabă cu vârf, nu trebuia să
fie mai goală, dusă roaba la dig, răsturnată şi în pas alergător înapoi la bază. Dacă
roaba nu era cu vârf erai bătut cu bâtele şi primeai o ploaie de înjurături şi trimis
înapoi la muncă.
La stuf norma era de 15 maldări de stufi, tăiaţi, legaţi şi transportaţi la malul
Dunării sau la un canal. Stuful se putea tăia şi la circa 500-600 metri de bază, astfel
încât transportul era pe distanţe mai lungi. Norma nu putea fi realizată. Ne băteau cu
un lemn peste degetele îngheţate. Deplasarea la muncă se realiza printr-un culoar
păzit de militari înarmaţi din 50 în 50 de metri.
Când noi eram arestaţi orice legătură cu exteriorul era întreruptă, nu vorbitor,
nu pachet, nu scrisoare.
Doi din trei deţinuţi politici erau bolnavi de tuberculoză ca dovadă a
condiţiilor mizere de viaţă, condiţiile de igienă şi asistenţă medicală erau precare,
aproape că lipseau cu desăvârşire. Exista infirmerie, o baracă a inapţilor, însă şi
 - 39 -

aceştia erau folosiţi la muncile silnice. Condiţiile de igienă erau inexistente pe bac.
Când eram pe bac aruncam pe partea dreaptă materiile fecale iar pe partea stângă
beam apă din Dunăre.
Solicitam câteodată asistenţă medicală pentru un muribund însă nu eram
băgaţi în seamă, spunându-ni-se că <dă-l în mumă-sa că mai avem o bucată de pâine
în plus pentru republică>. Sancţiunile aplicate de comandanţi erau cu rezolvare
imediată, bătaia, pornindu-se de la nimicuri.
Cunosc cazuri de deces la colonia de muncă de la Periprava în perioada când
am fost deţinut, au murit dintre cunoscuţi cel puţin 10 persoane, unul dintre ei fiind
şi comandantul de tancuri (…). Cauzele decesurilor erau lipsa medicaţiei, muncile
silnice şi alimentaţia slabă şi bineînţeles bătăile, care erau la ordinea zilei.
Condiţiile de muncă erau grele peste tot, normele mari, înfometarea cumplită,
teroarea, bătăile.
În legătură cu Ficior pot povesti un caz la Periprava Grindu şi unul la
Periprava Centru.
Într-una din zile nu am fost scoşi la munca de zi cu zi, nu cunosc motivele.
Era într-o primăvară, se pare că în anul 1961. Ne-am dus să plantăm arpagic. De
foame am mâncat arpagic, şi am avut arsuri cumplite, arpagic gol fără nimic. Printre
noi existau medici deţinuţi. Ştiam consecinţele acestui fapt, însă foamea era
cumplită şi nu ne puteam abţine. Unul dintre deţinuţi a venit cu ideea de a duce
arpagic şi persoanelor mai în vârstă care rămăseseră în lagăr. Ne-am îndesat arpagic
în buzunare şi în sân pentru a-l transporta la deţinuţii rămaşi la lagăr. Un militar din
convoiul de pază a văzut ce facem noi, a chemat gardianul şi i-a raportat. Gardianul
ne-a pus să dezbrăcăm zeghea, să ne aşezăm toţi trei în genunchi, să aşternem
fiecare în faţa noastră zeghea şi să scoatem tot ce aveam în sân şi în buzunar. Fiecare
aveam 1,5 Kg arpagic. După ce am făcut acest lucru, gardianul cu o bâtă în mână ne-
a pus să mâncăm tot arpagicul din faţa noastră. Doi dintre noi am reuşit, dar
chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp
 - 40 -

când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat

ce-i cu ăştia aici.
Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a
tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap
şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.
În cadrul coloniei noastre existau şi trei adventişti care din motive religioase
nu puteau munci sâmbăta, însă Ficior i-a obligat să muncească, cei trei se numeau
Chişcă, Csaba şi Stolojescu.
Cei trei au refuzat să muncească chiar dacă fuseseră la locul de muncă. Era
sfârşitul lui februarie 1961. Lângă locul unde munceam, la nici 10 metri era un canal
cu apă, în care apa era până la genunchi şi era îngheţată. Le-a legat mâinile la spate
cu sârmă ghimpată, cu apa până la genunchi şi îi punea să se uite cu ochii deschişi la
soare, dacă coborau privirea erau bătuţi. Au fost ţinuţi aşa pe toată perioada în care
noi am muncit. Acest lucru s-a făcut din ordinul lui Ficior”.

(…): condamnat la 8 ani de închisoare de către Tribunalul Militar Timișoara

în luna decembrie a anului 1956. Acesta a ajuns la Periprava în iarna anului 1959 și
apreciază că până în primăvara anului 1960 au decedat din cauza regimului de
detenție mai bine de 270 de persoane. Un detaliu important de care acest
supraviețuitor își amintește este decesul unui preot pe nume Ambruș în vârstă de 40
de ani. Acesta s-ar fi îmbolnăvit în timp ce muncea la stuf și a fost târât prin zăpadă
pe o rogojină până la barăci, operațiune care i-a atras moartea. Un alt detaliu
important este acela că niciun deținut nu era încredințat familiilor după deces ci erau
îngropați în gropi comune, fără sicrie și fără preot. În ceea ce privește alimentația
deținuților, (…) îți amintește că aceasta era „mizerabilă” motiv pentru care deținuții
erau foarte slăbiți și chiar decedau.
Fiind audiat în prezenta cauză, în calitate de martor, (…) a declarat că: ,, Am
ajuns la secţia Grind împreună cu aproximativ alţi 500 de deţinuţi toti fiind deţinuţi
politici, am constatat că nu mai erau alte persoane în acea secţie cu excepţia câtorva
 - 41 -

deţinuţi care se ocupau de bucătărie, de microcentrala electrică, iar alţi câţiva erau
doctori.
Arăt că în această secţie Grind am stat din anul 1959 până în iarna anului
1962-1963 când am fost dus la Gherla. Am fost cazaţi în primele două barăci din
partea stângă, iar în primele zile cu ocazia numărătorilor făcute dimineaţa şi seara la
orele 07:00 respectiv 19:00 o singura dată a venit şi comandantul coloniei de muncă
care a asistat la activităţile de numărare a deţinuţilor despre care ulterior când
făceam treburi gospodăreşti (activităţi mai uşoare deoarece eram inapt pentru a fi
scos la muncă) am aflat că se numeşte Ficior Ioan care avea în jur de 30 de ani şi
avea gradul de ofiţer inferior. Menţionez că deşi eram inapt am fost şi eu scos la
muncă la cules de porumb însa accidental, nu făceam parte din brigăzile de muncă
constituite în acest sens.
Perioada cea mai cruntă a fost cea din decembrie 1959- primăvara 1960
când aproape jumătate din deţinuţii politici care am fost încarceraţi la Grind au
murit datorită, în principal, inaniţiei. Exemplific aici cazul unui deţinut politic care
la fel ca şi mine a fost adus la Grind de la Stoieneţti având dezinterie şi aceasta a fost
cauza principală pentru care a slabit pentru că nu a primit medicamente, iar pe de
altă parte datorită proastei alimentaţii. De asemenea, mai exemplific cazul unui
deţinut politic care a avut curiozitatea de a număra boabele din supa de arpacaş pe
care o primeam ca fel principal la prânz situaţie în care prânzul unui deţinut politic
era alcătuit din 14 boabe de arpacaş. In baraca în care am fost cazat iniţial în camera
noastră din aproximativ 50 de deţinuţi politici, după trecerea iernii din 59-60
aproape jumătate dintre ei au decedat din cauza, în principal, hranei primite,
existând şi alte cauze. De asemenea, din totalul de aproximativ 500 de deţinuţi
politici aduşi la Grind în primăvara anului 1960 jumătate dintre ei au decedat fiind
îngropaţi în gropi comune, din câte am aflat ulterior.
Il consider vinovatul principal de producerea acestor decese pe comandantul
coloniei Ficior Ioan, deoarece acesta a cunoscut aceste condiţii de exterminare şi
nu a întreprins niciun demers pentru a schimba această situaţie critică. Imi
 - 42 -

fundamentez această susţinere prin aceea că în primăvara anului 1960 am fost de

faţă la efectuarea unei autopsii a unui deţinut politic, (…), de către medici din
afara penitenciarului şi am auzit pe aceştia la finalul autopsiei spunând că nu au
găsit nicio cauză a decesului, concluzia fiind aceea că acesta a murit de foame/
inaniţie.
Eu am fost desemnat să manevrez împreună cu alti deţinuţi cadavrul înainte şi
după autopsie, aceasta având loc în curtea coloniei în zona uzinei electrice. Cert este
un lucru, că in secţia Grind a coloniei de muncă Periprava condiţiile s-au îmbunătăţit
după ce această autopsie a fost efectuată (există posibilitatea să fi fost ţi alte autopsii
eu nu pot declara în mod cert despre acestea), însă aceasta este bănuiala mea că
ulterior condițiile s-au îmbunătățit în ceea ce privește hrana primită, respectiv am
început să primim carne de cal din vara anului 1960 până la plecarea mea la
Penitenciarul Gherla în anul 1963, iarna, nu mai reţin luna, însă din actele de la
CNSAS rezultă că am fost internat la infirmeria Penitenciarului Gherla la începutul
anului 1963, aceasta reprezintă cea de a doua perioadă din câte îmi amitesc că în
anul 1961, nu mai reţin luna, Fecior Ioan a devenit comandant al întregii colonii de
la Periprava. Perioada de după vara anului 1961 până am plecat hrana a fost mai
bună conţinând şi proteine, această îmbunătăţire fiind generală pentru mai multe
locuri de detenţie, fapt constatat şi la Gherla.
Arăt că am documente ridicate din arhivele CNSAS şi arhivele statului şi sunt
de acord să le pun la dispoziţia organului de urmărire penală în cauză.
In cei aproape 8 ani de detenţie prin toate penitenciarele prin care am trecut
perioada cea mai grea şi pe care o consider una de exterminare a fost cea din 1959-
1960 mai sus prezentată, pe care am petrecut-o în secţia Grind a coloniei de muncă
Periprava.
Consider că principalul vinovat de moartea deţinuţilor politici din iarna
anului 1959/1960 este comandantul Ficior Ioan deoarece ştiu că la un moment dat
doctorii deţinuţi ai penitenciarului i-au adus la cunoştinţă cauza deceselor,
respectiv inaniţia, şi i-au solicitat acestuia să modifice alimentaţia, respectiv să
 - 43 -

introducă carne, produse care să conţină proteine pentru a salva mai mulţi deţinuţi
care erau în faza finală a inaniţiei, casecsie. Din câte îmi aduc aminte comandatul
nu a luat nicio măsură cu privire la aceste sesizări.
La întrebarea apărătorului ales al inculpatului Ficior Ioan referitoare la
măsurile luate de comandant ca urmare a solicitărilor deţinuţilor privind hrana,
consider că acesta avea posibilitatea să schimbe ceva în condiţiile de detenţie, iar în
cazul în care nu ar fi putut face nimic ar fi trebuit să facă sesizări la Bucureţti să
aducă la cunoştinţa şefilor săi condiţiile de detenţie, însă în mod cert nu a făcut acest
lucru deoarece de la momentul în care a fost anuntat despre aceste probleme şi până
la schimbarea situaţiei a trecut prea mult timp. Consider că principala atribuţie a
comandantului trebuia să fie aceea de a anunţa forurile superioare cu privire la
condiţiile de la Grind, numai o persoana căreia nu i-ar fi păsat de viaţa deţinuţilor ar
fi procedat ca şi comandantul, fără a acţiona într-un anumit fel. Convingerea mea
intimă este că Ficior Ioan nu a făcut nimic.”

(…): condamnat la 4 ani de închisoare de Tribunalul Timișoara pe motiv că ar

fi încercat să treacă frontiera în mod fraudulos. La Periprava a ajuns în anul 1962 și
își amintește că Ficior era comandant. În ceea ce privește regimul de detenție, (…)
amintește despre mâncarea proastă și puțină, pedepsele pe care le primeau „din
orice”. Deținuții erau alergați cu calul și bătuți cu parul de către col. r. Ficior și
maiorul (…).
Fiind audiat în prezenta cauză, (…) a declarat că: ,,Nu mi-am îndeplinit norma
stabilită în agricultură, am primit drept sancţiune să port timp de 21 de zile lanţuri
grele de 3 kg la picioare şi în această perioadă trebuia să car apa pentru a umple
butoaie folosite pentru a se spăla deţinuţii seara. Îmi aduc aminte un episod în care
într-o dimineaţă am fost scoşi din barăci pentru a fi duşi la muncă însă datorită
faptului că era ceaţă am fost ţinuţi câteva ore afară timp în care în locul unde eram
adunaţi a venit şi locotenentul major Ficior Ioan responsabil cu reeducare în centru
Luciul Giorgieni, ceilalţi deţinuţi au apucat să strige ,,fugiţi că vine Ficior cu parul,
 - 44 -

eu nu am apucat să fug şi acesta m-a lovit cu o bâtă (folosită la transportul ciuberelor

de mâncare) peste mână şi peste umăr, rupându-mi clavicula.
Locotenentul major Ficior Ioan era cel care aplica sancţiunile cu bătaia
deţinuţilor politici, fiind cel care aplica personal loviturile deţinuţilor, uneori crea o
zonă cu sergenţi din penitenciar înarmaţi cu bâte, el stătea în mijloc, şi bătea câte un
deţinut politic acesta neavând unde să fugă, în cazul în care acesta încerca să scape
era lovit de cordonul de sergenţi format în jurul lui. Tot Ficior era cel care aplica
sancţiunile pentru nerespectarea normei de muncă.
Arăt că am văzut cu proprii mei ochi cum erau strânse cadavrele celor care
mureau zilnic, aproximativ 5-6 deţinuţi politici, în special cei distrofici şi inapţi, în
faţa corpului de gardă unde fiecare cadavru era înfăşurat într-o rogojină de stuf de
aproximativ 2 metri fiind legat cu sârmă la cap şi la picioare, cadavrul era străpuns
cu o bară metalică pentru a se asigura că este mort, după care li se prindea o greutate
de beton şi erau aruncaţi în Dunăre fiind căraţi cu căruţa cu care erau cărate resturile
din WC-urile coloniei. În genereal erau aruncaţi în Dunăre pentru a nu fi scoase la
suprafaţă cadavrele, aşa cum s-a întâmplat în cazul defrişării prunilor.
Referitor la Ficior Ioan mai pot preciza următoarele date cunoscute de mine
personal: cu ocazia eliberării în anul 1963, 28 ianuarie, în acea perioada cunosc că
acesta era comandant, când ne-am dus la magazia de haine de la secţia centru
Periprava (deoarece hainele noastre datorită unei furtuni pe timpul transportului pe
Dunăre se pierdusera) eu i-am spus lui (…) văzând că ne dau haine de miliţieni fără
grade şi însemne ,,acum suntem şi noi criminali”, iar Ficior Ioan fiind în magazie m-
a auzit şi a venit la noi şi a început să ne lovească cu pumnii şi picioarele şi ne-a
spus că ne trimite acasă în plic, adică că ne omoară şi că trimite familiilor noastre
doar certificatul nostru de deces. Norocul nostru a fost că a venit un civil care l-a
oprit spunându-i că ne ia el in primire, nu ştiu cine era aceasta persoana, însă este cel
care ne-a condus la Sulina unde am fost eliberaţi.
 - 45 -

(…): condamnat la 8 ani de închisoare de Tribunalul Militar din Cluj pentru

că ar fi adormit în post pe vremea când era grănicer. A fost intervievat la data de
17.04.2013. La Periprava a ajuns în anul 1959. (…) precizează că rata deceselor era
de 1 sau 2 deținuți în fiecare zi, iar cauzele erau bătăile crunte, hrana mizerabilă și
condițiile grele de muncă. Dintre cei decedați din cauza condițiilor de detenție și-l
amintește pe un deținut pe nume (…) din comuna Bozovici.
Fiind audiat în prezenta cauză, (…) a declarat că:,, Arăt că la Periprava eram
împărţiţi în mai multe categorii, eu fiind încarcerat cu deţinuţii politici în categoria
frontieriştii, cei care au încercat să iasă din ţară. Ştiu că mai era o secţie a ţărăniştilor
şi liberalilor. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie arăt că acestea erau foarte
grele, mai greu de atât nu se putea decât moartea, mâncarea era foarte rea şi
niciodată de ajuns, dacă cineva era nemulţumit de hrana primită era pus în lanţuri şi
bătut şi nu îl mai vedeam niciodată pe acel deţinut.
La Periprava până să mă îmbolnăvesc am fost scos la muncă unde tăiam stuf,
programul de muncă era de la 7-8 dimineaţa până seara, cam 12 ore, după care eram
aduşi înapoi în colonie. Arăt că eram scoşi la muncă şi iarna şi primeam pantaloni şi
haine tip zeghe, iar pe timp de iarnă primeam o haină mai groasă. Eram scoşi la
muncă în permanenţă mai puţin când plouă, însă eram scoşi şi pe timp de iarna chiar
dacă era ger, fiind încolonaţi şi duşi pe jos, păziţi de soldaţi în termen înarmaţi şi
subofiţerii de la Penitenciar. Declar că stăteam în barăci făcute din PFL cu acoperiş
de rogojini, unde am fost încarcerat eu (frontieriştii) nu aveam sobe şi ne înveleam
cu pături motivat de faptul că eram tineri, însă ştiu că deţinuţii în vârstă încarceraţi
în alte barăci aveau sobe cu care se încălzeau pe timp de iarnă.
În general mâncarea a fost dezastruoasă doar de sărbători era mai buna
deoarece avea grăsime. Arăt ca dimineaţa mâncam o cană de ceai cu 100 de grame
de pâine, prânzul îl luam la locul de muncă şi primeam o ciorbă de legume, varză
sau fasole cu precădere varză amestecată cu coceni, arpacaş, găsind şi urmă de
„baligă de animale”, carne primeam foarte rar doar de sărbători. Nu aveam alte
posibilităţi de a obţine altă hrană. Seara primeam de mâncare ce rămânea de la prânz
 - 46 -

însă un singur fel. Arăt că eu personal nu am fost dus la carceră şi nici pus în lanţuri
însă îmi amintesc că dintre deţinuţii politici în vârstă unii au primit astfel de
pedepse. Aveam zilnic o normă de muncă şi dacă nu o respectam, primeam
sancţiuni, respectiv primeam bătaie. Arăt că în fiecare zi mureau cel puţin 2-3
deţinuţi politici, în general bătrâni şi bolnavi datorită regimului de detenţie şi
torturii, inclusiv deţinuţii aflaţi în anchetă, dintre cei care se credea că fac politică în
Penitenciar, acolo unde eram eu încarcerat (fiind numai tineri) au murit aproximativ
15 deţinuţi pe toată durata încarcerării mele la Periprava” .

(…): condamnat la 8 ani închisoare de Tribunalul Militar București pentru

omisiune de denunțare. A stat la Periprava în perioada decembrie 1959 – decembrie
1962. Fostul deținut își amintește că Ficior era comandant în acea perioadă și că
deținuții obișnuiau să primească bătăi la ordinele lui.
În ceea ce privește condițiile de detenție, (…) își amintește despre condițiile
grele de muncă la care erau supuși inclusiv cei bolnavi și inapți, despre barăcile
neîncălzite și despre pedepsele crunte (de exemplu izolarea, când deținuții primeau o
cană de a pă caldă pe zi și mâncare o dată la 3 zile).

(…): condamnat la 5 ani închisoare de Tribunalul Militar Timișoara pentru

tentativa de trecere frauduloasă a frontierei de stat. A fost transferat la Periprava în
1961 unde a rămas până în 1963.Își amintește că în acea perioadă comandant era
Ficior Ioan care dispunea asupra tuturor pedepselor primite de deținuți. Printre
acestea amintește despre izolare, unde deținuții erau hrăniți a 3-a zi și erau obligați
să stea pe ciment deoarece patul era ridicat pe perete, sau bătaia cu parul. Rata
mortalității era de 1 sau 2 deținuți pe zi.
Fiind audiat în prezenta cauză, (…) a declarat că: „La Periprava am fost
încarcerat la secţia centru unde, ştiu că era comandant Ficior Ioan care ne-a triat în
momentul în care am ajuns la colonia de muncă. Am ajuns aproximativ 100 de
persoane la Periprava după ce anterior timp de 3 zile am stat pe malul Dunării la
 - 47 -

Chilia unde au murit 2 deţinuţi mai în vârstă de dezinterie, la sosirea în centrul

Periprava comandantul Ficior Ioan ne-a încolonat şi îl întreba pe fiecare deţinut ce
funcţie a avut înainte de arestare şi ce meserie cunoaşte. Cu ochii mei am văzut când
unul dintre deţinuţii politici i-a răspuns comandantului că este rabin, acesta din urma
l-a înjurat şi l-a lovit. Pe alt deţinut politic l-a intrebat de asemenea ce funcţie a avut
anterior arestării şi de asemenea l-a lovit şi înjurat. După aceea am fost băgaţi într-o
baracă făcută din pământ şi acoperită cu stuf unde erau paturi suprapuse şi unde am
fost cazaţi aproximativ 80 de deţinuţi politici.
Pe perioada detenţiei nu am avut voie să trimit şi să primesc corespondenţă şi
pachete.
Menţionez că două zile am fost scos la muncă la dig, fiind tâmplar de meserie
şi triat datorită acestei meserii eu lucram la construirea grajdurilor şi coteţelor în
care ar fi urmat să crească animale. Arăt că datorită mesteşugului pe care îl cunosc
nu am fost bătut ca urmare a neîndeplinirii normei de muncă însă am văzut cum alţi
deţinuţi erau bătuţi în cele două zile în care am muncit la construirea digului, am
văzut cum gardienii îi loveau pe deţinuţii politici cu bâta. Arăt că la locul de muncă
venea şi comandantul Ficior Ioan călare care verifica tăierea stufului şi modul de
desfăşurare a muncii.
Arăt că cel mai de temut om din cadrul coloniei Periprava era Ficior Ioan, care
dispunea toate măsurile din colonie, totodată în acest loc de detenţie se mai afla şi o
secţie de legionari care se ocupau de problemele gospodăreşti, cultivau legume şi
care erau în directa subordine a aceluiaşi comandant Ficior Ioan.
Arăt că în momentul în care am fost încarcerat aveam 18 ani, frecvenţa
deceselor la Periprava erau zilnice mai ales în rândul celor în vârstă. În această
perioadă am avut de exemplu dureri de dinţi 3-4 zile când am cerut cu insistenţă
medicamente insa nu le-am primit, fiind trimis sub paza in sat la un dentist care mi-a
scos ambii dintii deoarece timp de 3 zile am tipat in continuu. Nu se dadeau
medicamente in colonie, eu nu am vazut personal medici, iar cei care aveau
probleme medicale erau lasati sa moara.
 - 48 -

Referitor la mâncare, raţia zilnică era 200 grame de pâine pentru cei care
ieşeam la muncă, iar dacă nu ieşeam la muncă doar 100 de grame de pâine şi 400 de
grame turtoi, mai primeam în general varză cu arpacaş iar când ni se dădea carne
erau capete ori picioare de cai iar după ce mâncam în colonie era epidemie de diaree.
Arăt că toată perioada am suferit de foame.
Eu personal nu am fost bătut şi supus la violenţe din partea comandantului
Ficior Ioan însă ştiu de la alţi deţinuţi de alte cazuri în care chiar comandantul îi
bătea. Arăt că printre sancţiuni, în afară de bătaie mai era izolarea şi diminuarea
raţiei de mâncare, mâncam doar la 3 zile, existau zile în care primeam doar apă cu
sare. Despre toate aceste tratamente ştiu că, chiar comandantul le dispunea. Arăt că
în cele două zile în care am fost la stuf am văzut cum deţinuţi politici mâncau
inclusiv arici, inclusiv eu am mâncat din cauza foamei aceste vietăţi”.

(…): condamnat în 1957 la 5 ani de închisoare de Tribunalul Militar

Timișoara pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. În anul 1960 a fost
transferat la Periprava unde s-a îmbolnăvit de dezinterie de la mâncarea proastă și
apa murdară. De altfel, fostul deținut își amintește că majoritatea deținuților aveau
acest tip de probleme medicale. Deținuții care mureau erau încărcați și trasportați în
afara coloniei. Printre cei decedați din cauza regimului sever de detenție și-l
aminteșe pe (…). Pedepsele primite erau bătaia și tortura.

(…): condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 7 ani închisoare pentru

tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Acesta a declarat că a fost încarcerat
inițial la penitenciarul Gherla de unde a fost transferat alături de alți 700 de deținuți
la penitenciarul Periprava în luna mai 1959. Conform declarației acestui fost deținut,
la Periprava au fost întâmpinați de comandantul Ficior care, sub diverse pretexte, i-a
pus pe gardieni să-i bată cu parul pe noii veniți.În ceea ce privește regimul de
detenție, (…) precizează că mâncarea era foarte puțină și proastă, iar regimul de
 - 49 -

muncă era unul extenuant. Din cauza rațiilor foarte mici de hrană, deținuții
consumau porumb crud și rădăcini de stuf, iar apa de băut era adusă direct din
Dunăre. Hrana deținuților era asigurată prin sacrificarea unor cai slabi și bolnavi
aduși la Periprava cu acest scop. În încheiere, deținutul arată că în perioada de
detenție numeroși deținuți au decedat din cauza proastei alimentații și a apei
nepotabile, precum și a bătăilor zilnice.
Fiind audiat în prezenta cauză, (…) a declarat că: ,, Lucram de dimineaţa de la
5 până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când făceam de planton
(fiecare deţinut pe rând) se auzeau deţinuţii cum mestecau în gol, în vis, de foame.
Mâncarea era puţină şi slabă. Ceea ce nu se vindea în ţară, la aprozare, varză, ceapă,
erau preparate şi ne dădeau nouă să mâncăm. După ce au văzut că eram toţi slăbiţi
ne-au dat şi carne de cal, astfel încât ne-am mai întremat. După ce serveam masa,
mâncarea fiind adusă în butoaie, după golirea acestora, 7 -8 deţinuţi sau chiar mai
mulţi încercau să mai şteargă marginile butoiului, aşa de mare era foamea. Cunosc
faptul că în rândul deţinuţilor erau şi judecători, diplomaţi. De asemenea mai cunosc
că la momentul eliberării exista posibilitatea să ne mai prelungească durata arestării.
Cunosc şi faptul că un judecător din Timişoara, cu ocazia prăşitului porumbului, a
lăsat în urmă un fir de iarbă, a fost pus de către militari (care asigurau paza) să
smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. A fost un deţinut care nu a vrut să
smulgă cu gura, iar după ce a fost reţinut la poartă, când s-a întors în baracă s-a
dezbrăcat şi ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oţel de către cadre militare.
Personal am fost şi eu pus să smulg iarba cu dinţii. Bătaia era la ordinea zile.”

(…): condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 20 de ani închisoare

pentru uneltire contra ordinii sociale. Acesta a ajuns la Periprava în anul 1961, pe
când colonelul (r.) Ficior era comandant. În ceea ce privește regimul de detenție,
prezintă interes următoarele elemente pe care acesta și le amintește: lipsa îngrijirilor
medicale, hrana „mizerabilă” și foarte puțină, consumul porumbului crud direct de
 - 50 -

pe câmp de către deținuți, munca istovitoare de dimineață până seara la porumb și

iarna la stuf, celulele foarte aglomerate (40 de de deținuți în 8/4 metri).
Din cauza acestor condiții de viață mizerabile, la Periprava mureau în fiecare
zi 1 sau 2 deținuți.

(…): condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 3 ani închisoare.

A declarat că la data la care a fost transferat de la Penitenciarul Aiud la
Periprava în perioada în care comandant era col. (r.) Ficior. Regimul de detenție
condus de col. (r.) Ficior este descris după cum urmează: mâncarea era puțină și
stricată, deținuții sufereau de foame și mâncau porumb sau legume crude direct de
pe câmp. Pentru consumul de porumb sau legume crude, deținuții erau pedepsiți de
col. Ficior în urma unei judecăți în fața unui tribunal special creat de el în acest scop.
Așa-zisele sentințe constau în bătăi crunte primite de la gardieni, sub supravegherea
strictă a col. Ficior. Regimul de detenție condus de col. Ficior a avut ca urmare
numeroase decese. Fostul deținut a povestit că decedații erau adunați cu roaba din
stuf și depozitați într-o magazie din penitenciar. Rata de mortalitate era de un deținut
pe zi.

(…): condamnat în anul 1959 la 17 ani închisoare pentru uneltire contra

ordinii sociale. Fostul deținut a declarat că a ajuns la Periprava în martie 1960. Nu a
petrecut mult timp în acest penitenciar, dar a avut timp să discute cu ceilalți deținuți
care i-au relatat că la Periprava era organizat un adevărat lagăr de exterminare având
în vedere faptul că hrana era foarte proastă și îngrijirile medicale lipseau.

(…): condamnat la 5 ani de muncă silnică. A fost intervievat la data de

10.10.2012. Declară că a ajuns la Periprava în anul 1958/59, perioadă în care
comandant era col. Ficior. Fostul deținut își amintește că a lucrat la stuf din luna
decembrie până în luna martie, deși Dunărea era înghețată. Pedepsele pentru
neîndeplinirea normei de muncă erau bătaia, micșorarea rației de hrană și izolarea
 - 51 -

pentru 3 zile. Pedepsele erau aplicate de comandantul Ficior în urma judecății într-o
comisie organizată special în acest scop. Decesele din cauza foametei și a bătăilor
erau și de 2/3 deținuți pe zi.
Fiind audiat în prezenta cauză, (…) a declarat că: ,,La Periprava am locuit pe
bac şi am lucrat la stuf. Hrana era foarte puţină, eram aproape tot timpul flămânzi. În
bac am stat din 20 decembrie 1958 până în 20 martie 1959, de unde am fost scoşi şi
duşi la Periprava. Activitatea era normată la 20 maldări de stuf şi trebuia să-i
transporţi de la locul de recoltare pe malul canalului. Dacă nu executam norma eram
pedepsiţi cu bătaie şi nu ni se dădea mâncare. Din cauza bătăilor primite, a foamei
îndurate, un inginer din Cluj a decedat, reţin că se numea (…). De asemenea, în
aceleaşi condiţii a decedat un alt deţinut pe nume (…). Aceste cazuri s-au înregistrat
la Periprava. Pedepsele cu bătaia ne erau aplicate de miliţieni, director, şi ne erau
aplicate indiferent dacă eram sau nu vinovaţi. Şi eu personal am fost bătut de două
ori pe motiv că nu am finalizat lucrările la timp (la desecări şi la amenajat de
porumbar). Reţin că din cauza foamei, deţinuţii mâncau rădăcini de stuf, mai
prindeau şerpi şi broaşte şi le mâncau. Nu exista încălzire, nici apă pentru consum,
dar nici pentru igienă corporală şi ne spălam doar când ploua. Se aducea apă de la
Letea însă doar pentru gătit. Nu existau WC-uri, acestea fiind improvizate.
Îmbrăcămintea era formată din „zeghe” şi dacă ne udam nu exista posibilitatea să o
uscăm. Exista un medic, dar existau şi medici din rândul deţinuţilor însă nu existau
medicamente. Din 5.000 de deţinuţi care ne aflam la Periprava, doar aproximativ
2.000 lucram, restul fiind declaraţi inapţi. Cei inapţi erau ţinuţi în barăci, cu scopul
de a muri de foame. Unii dintre aceştia, în funcţie de starea fizică, mai erau folosiţi
la despănuşat porumb. Nu aveam drept la corespondenţă, pachete sau vorbitor. Mai
mâncam însă carne de cal, dintre animalele moarte care erau aduse acolo de la Letea.
L-am cunoscut personal pe comandantul Ficior Ioan atunci când venea în barăci
sau la locul de muncă în control. Pot spune despre acesta că este cel mai mare
criminal de pe faţa pământului, fără pic de omenie, de bun simţ sau milă faţă de
oameni. Personal am fost lovit de numitul Ficior Ioan, de două sau trei ori (cu
 - 52 -

pumni, picioare sau m-a călcat, dar nu atât de grav). Ne înjura spunându-ne
bandiţi. Aşa se comporta cu toţi deţinuţii. Menţionez că am fost ţinut de mai multe
ori la carceră, legat de mâini şi de picioare cu lanţuri, fără hrană 24 de ore. Aceste
sancţiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul
Ficior Ioan, aproba toate aceste măsuri. Rapoartele cu sancţiunile erau întocmite de
către miliţieni şi aprobate de către comandant sau de către ofiţerul politic. Existau
foarte multe cazuri de îmbolnăviri, eu chiar îl pot numi „lagărul morţii”. Existau
multe cazuri de distrofici”.

(…): condamnat de Tribunalul Militar Timișoara la 10 ani închisoare pentru

agitație publică și trecerea frauduloasă a frontierei. A fost deținut în cadrul
penitenciarului Periprava pentru câteva luni, în cursul anului 1960 sau 1961. Acesta
consideră că regimul de detenție la care a fost supus era unul de lichidare. (…) își
amintește cum a fost bătut personal de col. Ficior și că deținuții erau pedepsiți cu
bătaia dacă nu îndeplineau norma zilnică de muncă. Uneori, deținuții erau bătuți
până mureau, iar rata deceselor era de un deținut în fiecare zi. În concret, fostul
deținut își amintește despre un coleg deținut, de profesie preot, care a fost ținut
nemâncat și bătut până a decedat.
Fiind audiat în prezenta cauză în calitate de martor, (…) a declarat că: ,,La
Periprava am stat aproximativ o lună şi ceva în 1959 spre 1960 (iarna), pentru tăiat
de stuf pe timp de iarnă. Norma de muncă era de 10 maldăre de stuf/zi, ziua de
muncă dura 10 ore cu pauză de o oră la prânz când ne era adusă mâncarea.
Mâncarea consta într-o zeamă chioară, dar era bunişoară atunci când lucram, în
meniu fiind inclus fasole, grâu decorticat (arpacaş), varză cu slănină. Bucata de
pâine era de 200 g pe zi, porţia de zeamă 750 ml- la prânz, iar dimineaţa aveam terci
(puţină făină de mălai în apă călduţă, pe care o beam direct din gamelă). Hrana era
insuficientă, astfel încât nu eram niciodată sătui. Dacă nu ne făceam norma primeam
mâncare mai proastă şi de asemenea bătaie. Menţionez că în acea perioadă eram
tânăr. La Periprava am fost cazaţi pe un bac, pe canalul Borcea, şi eram
 - 53 -

supravegheaţi de soldaţi însoţiţi de câini. Dacă nu ne făceam norma de lucru,

rămâneam la intrare unde primeam bătaie şi ni se scădea porţia de mâncare. Reţin
faptul că în urma unei înţelegeri cu un coleg am executat şi norma altui deţinut, însă
am primit bătaie că nu am executat norma mea. Exista o cameră de izolare, unde ne
trimiteau în caz de încălcare a dispoziţiilor pe care le primeam. Eu personal am fost
la izolare pe o durată de 3 zile, întrucât am întârziat puţin când trebuia să ieşim la
muncă. În astea 3 zile am primit doar puţină apă călduţă cu sare, neprimind niciun
fel de hrană”.

(…): condamnat de Tribunalul Militar București la 18 ani închisoare pentru

uneltire contra ordinii sociale. A ajuns la Periprava în anul 1959 și își amintește că
Ficior era comandant. Arată că deținuții erau obligați să muncească la câmp de
dimineața până seara, erau hrăniți foarte prost și puțin, iar apa de băut era luată
direct din Dunăre. Cei mai muți deținuți s-au îmbolnăvit din cauza alimentației
proaste și a apei nepotabile, iar tratamentul și-l administrau singuri mâncând
buruieni de pe câmp. Pentru neîndeplinirea normei de muncă deținuții erau bătuți de
către gardieni, la indicațiile lui Ficior. Fostul deținut declară că în cei trei ani
petrecuți la Periprava au murit în jur de 1.000 de deținuți, iar cadavrele lor au fost
îngropate în apropierea penitenciarului.

(…): a executat 13 ani de închisoare, din 1948 până în 1961.

Ultimii trei ani de detenție i-a executat la Periprava. În ceea ce privește regimul de
detenție, fostul deținut arată că oamenii erau trimiși la muncă în port, la împins
vagonete. De cele mai multe ori, deținuții nu făceau față efortului fizic depus pentru
că nu se hrăneau corespunzător. Pentru că nu asculta ordinele gardienilor, (…) a fost
pedepsit deseori cu detenție la „Neagra”, unde nu primea mâncare și era forțat să
stea numai în picioare.
 - 54 -

Fiind audiat în prezenta cauză (…), fost deținut politic a declarat că: ,,Cea mai
cruntă bataie a avut loc în luna august a anului 1959 când de faţă a fost şi
comandantul coloniei de muncă, ceilalţi deţinuţi spunând că este chiar Ficior Ioan,
care ne-a spus la sfârşitul zilei de muncă că ar şti că mâncăm porumbul crud din
viitoarea recoltă, deţinuţii i-au răspuns ca ,,mâncăm de foame”, comandantul ne-a
spus că nu vom păţi nimic însă fiecare să recunoască câţi porumbi am mâncat.
Fiecare a declarat cât a mâncat, eu datorită problemelor medicale cu stomacul nu am
putut mânca, iar toţi care au recunocut că au mâncat porumb au primit bătaie la tălpi
cu ranga pentru fiecare porumb o lovitură. Îmi amintesc că cea mai cruntă bătaie a
primit-o un deţinut politic pe nume (…) care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi
însă după 11 lovituri a leşinat. Comandantul era de faţă în timp ce gardienii aplicau
sancţiunile cu bătaia, cuantumul sancţiunilor fiind stabilit de comandant. A doua zi
aceştia nu au putut fi scoşi la muncă deoarece aveau picioarele umflate din cauza
loviturilor aplicate.”

Fiind audiat în prezenta cauză în calitate de martor (…), fost deținut politic în
cadrul Coloniei de muncă Periprava, a declarat că: ,,În primăvara anului 1962 am
fost duşi la Grind, care era o colonie cu mai multe barăci şi cu o organizare mai
dezvoltată, unde exista şi un aşa zis spital, de fapt o baracă unde erau internaţi
deţinuţii ,însă medicamente nu existau. De asemenea hrana era puţină iar şansa de
vindecare nu exista. Tot la Grind într-o baracă au fost internaţi inapţii (cei cu vârstă
foarte înaintată sau cei care nu puteau lucra), unde de fapt s-au petrecut lucrurile
cele mai grave, întrucât aceşti inapţi nu prea dispuneau de hrană, mai exact era un
regim de înfometare la cea mai joasă limită, astfel încât au murit foarte multe
persoane acolo. Nu mă pot pronunţa asupra numărului de morţi, dar pot spune că
regimul comunist era un regim de exterminare, iar cei care conduceau aceste colonii
aveau dorinţa de a se afirma că ei sunt de fapt stăpânii, că viaţa noastră depinde de
ei, iar noi cei internaţi în colonie nu aveam nicio şansă de a ne apăra iar totul era la
mâna lor.
 - 55 -

Periprava era centrul din Deltă unde noi, cei care eram condamnaţi, când
isprăveam pedeapsa de executat, printr-o dispoziţie ni se putea fixa un domiciliu
obligatoriu de 24 de luni sau de 36 luni ba chiar de 72 luni, Periprava fiind un astfel
de loc unde după executarea pedepsei se executa şi acest domiciliu obligatoriu care
uneori putea depăşi ca durată, durata condamnării iniţiale. Astfel de centre de
domiciliu obligatoriu au existat şi în Bărăgan. În astfel de centre au fost internaţi şi
Corneliu Coposu, Ion Diaconescu ş.a. La Periprava am fost deţinut în perioada
1961-1963. Deşteptarea era la ora 5, cam o oră dura micul dejun (mâncarea consta
într-o bucată de pâine, de cele mai multe ori o cafea surogat, per ansamblu mâncarea
nu era corespunzătoare cu munca prestată). Spre deosebire de penitenciar, aici
mâncarea era mai multă, iar la prânz mâncarea ne era transportată la locul de muncă.
Ne întorceam seara de la muncă şi serveam masa la locul de cazare. Despre
îmbrăcăminte pot spune că era foarte veche, încât era uzată, materialul rărit, iar dacă
întâmplător aveai o bluză personală şi o „zeghe”, iarna ne dădea o pufoaică. Era un
vânt înfioarător astfel încât ne era foarte greu să rezistăm. Dacă ne mai prindea şi
ploaia, nu aveam condiţii să ne uscăm hainele, astfel încât eram nevoiţi să le luăm a
doua zi ude pe noi, mulţi îmbolnăvindu-se de pneumonie. În colonie erau deţinute
persoane cu vârste cuprinse între 60-70 ani astfel încât condiţiile de muncă instituite
erau o crimă pentru aceştia.
Pe zi munceam cel puţin 10-12 ore, iar de la colonie la locul de muncă
mergeam uneori pe jos şi câte 5-6 km dus-întors. Activitatea era normată, fiind
obligaţi să săpăm între 3,5 m cubi/zi de pământ, care trebuia încărcat în roabă şi
urcat pe dig, care era şi de 8-10 m înălţime. Asta se întâmpla chiar şi pe timp de
iarnă până se mai putea săpa. Când nu se putea săpa, ne scoteau la desecare,
activitate pe care o desfăşuram şi pe timp de ger. Făceau asta tocmai pentru a nu ne
lăsa să stăm în celulă, chiar şi atunci când nu aveam ce să muncim ne scoteau
ducându-ne prin frig până la canal. Cei care ne făceam norma aveam dreptul la o
carte poştală şi la un pachet de 5 kg de alimente, însă cei mai mulţi nu reuşeau să-şi
facă norma. În perioada de 2 ani de zile, deşi eram tânăr, nu am reuşit să-mi fac
 - 56 -

norma decât de vreo 4 ori, astfel că am benefeciat doar în aceste dăţi de pachet de
acasă. Dacă nu ne îndeplineam norma, nu mai aveam dreptul să luăm legătura cu
familia şi de asemenea seara, la întoarcere, eram bătuţi sau eram băgaţi la carceră.
Prima scrisoare de la familie am primit-o abia în 1960, iar familia abia atunci a aflat
unde sunt. Cei care replicau la jigniri erau bătuţi, închişi în carceră, fiind astfel
obligaţi să suportăm orice. Personal am primit bătaie pentru neîndeplinirea normei
de lucru. În colonie preponderente erau bătăile.
Consider că aceşti comandanţi care au condus aceste colonii şi-au depăşit
atribuţiile prin comportamentul pe care îl aveau şi faţă de noi, adresându-ne injurii,
jigniri că suntem bandiţi, că nu am fost aduşi în colonii pentru adăpost ci pentru a
muri, a dispărea, pentru că noi împiedicăm poporul să evolueze. Spuneau că trebuie
să le mulţumim că am fost aduşi acolo pentru a ne păzi de furia poporului, fiind
consideraţi duşmanii poporului.
Ştiu că au existat decese între deţinuţi, dar eu nu am văzut cu ochii mei.
Numitul (…), care s-a numărat printre deţinuţii inapţi, mi-a spus că în jurul lui
mureau mereu deţinuţi mai în vârstă sau cu probleme de sănătate”.

În cauză s-a procedat și la audierea numitului (…) care fiind audiat a declarat
că : ,,În ianuarie 1960 am fost transferat la colonia de muncă Periprava, iniţial am
ajuns într-o zonă a coloniei plină cu gropi, un fost saivan de oi, unde ne-au ţinut 2-3
zile apoi am fost duşi la colonia Grind la aproximativ 3-4 Km de colonia Periprava.
Condiţiile de detenţie la Grind au fost cât se poate de dure, eram scoşi la câmp
dimineaţa între orele 7 şi 8 sub supravegherea unui cordon de soldaţi M.A.I. unde
strângeam cocenii de pe câmp. Afară erau şi -15 grade Celsius amplificată de vântul
puternic iar noi eram îmbrăcaţi sumar într-o simplă zeghe, uneori frigul era atât de
puternic încât chiar militarii care ne păzeau nu rezistau şi ne duceau înapoi în
colonie drumul fiind parcurs pe jos circa 2-3 Km. Hrana era cât se poate de puţină,
iar foamea era atât de mare la Grind încât un alt coleg de detenţie, pe nume (…), fost
student, prindea şobolani şi şoareci de pe câmp pe care îi prăjea la focul făcut de
 - 57 -

soldaţii care ne păzeau şi îi mânca. Seara eram scoşi la numărătoare iar dacă cei care
trebuiau să facă apelul întârziau din cauza frigului foarte purternic, ne refugiam în
dormitoare de unde gardienii ne scoteau afară cu bastoanele. La câmp, munca era zi
lumină în mod special la culturile de floarea soarelui şi porumb. Rândurile erau
lungi de ordinul kilometrilor iar cei care rămâneau în urmă erau opriţi seara la
întoarcerea în colonie în poartă şi pedepsiţi. Cu privire la asistenţa medicală aceasta
era efectuată de medici din rândul deţinuţilor politic care însă nu dispuneau de
instrumentar, de medicamente ori de cele necesare tratamentului. Cele mai frecvente
îmbolnăviri erau de dizenterie tratate în general cu ceaiuri din menta de baltă adusă
de cei care ieşeau la muncă.
Într-o baracă eram cazaţi 40-60 de deţinuţi, suprafaţa unei barăci era de aprox.
14-20 de metri. Munceam inclusiv duminica, când eram puşi să aducem chirpici în
spate de la o distanţă de aprox. 7-8 Km de colonie, totodată mai eram duşi şi la
pădurea Letea pentru a aduce lemne de foc.
Pe toată perioada detenţiei nu am avut nicio corespondenţă cu familia până în
anul 1961 când ni s-a permis o singură corespondenţă cu familia (o carte poştală),
ocazie cu care am primit şi un colet cu 5 Kg de alimente. Din anul 1963 condiţiile de
detenţie s-au îmbunătăţit, fiind introdusă în alimentaţia noastră şi carnea de cal, însă
de proastă calitate.
Nu l-am cunoscut personal pe Ficior Ioan care era comandantul centrului
Periprava, de care depindea şi colonia Grind, şi nici nu l-am văzut niciodată pe
timpul detenţiei. În timp ce eram la Grind, cred că în anul 1962, a fost adus de la
Bac (Secţia Bac) cadavrul unui fost deţinut politic pe care am fost pus să-l descarc
şi să-l transportăm într-o cameră de mici dimensiuni. Dimineaţa când am fost puşi
să scoatem cadavrul am constatat că avea ochii mâncaţi de şobolani, l-am introdus
într-o ladă de stuf, după care ştiu că a fost transportat cu o căruţă, în direcţia
satului Sfiştofca unde era cimitirul. Acesta este singurul caz de deces despre care
personal am cunoştinţă, cu precizarea că am mai aflat despre cazul unui fost preot,
(…), care s-a spânzurat în urma unei discuţii purtate cu ofiţerul politic (…)”.
 - 58 -

Martorul (…) ,condamnat de Tribunalul Bucureşti la 4 ani muncă silnică a

declarat că: ,,La 6 decembrie 1959 am intrat pe poarta coloniei de muncă Periprava,
Secţia Grind. Medicul a cunoscut situaţia mea medicală gravă şi am fost internat,
însă după aprox. după 2-3 săptămâni am fost scos la muncă. Aici făceam munci
agricole, desecări canale şanţuri şi primeam bătăi zilnice dacă nu făceam norma.
Cine rămânea în urmă la muncile agricole era bătut. La canale şi desecări aveam
normă zilnică de 3 metri şi jumătate de scos pământ şi de aruncat pe mal cu lopata.
Nu primeam apă dimineaţa, primeam doar un terci, apa venea în jurul orelor 11-12
împreună cu mâncarea. Activităţile zilnice erau epuizante, îmi amintersc că la prânz
primeam o zeamă chioară şi cartofi deshidrataţi iar dimineaţa şi seara primeam
arpacaş, carne în niciun caz. Porţiile nu erau niciodată suficiente, primeam mămăligă
în jur de 200-250 de grame iar pâine aproximativ 100-150 de grame, aceste alimente
fiind cele care ne ţineau în viaţă. Mâncam zece boabe de porumb pe care le măcinam
în gură, fapt ce a constituit un supliment de mâncare.
Îmi aduc aminte că un ţăran care era şi el deţinut a mâncat de foame porumb
crud, datorită acestui fapt a murit în condiţii foarte grele, medicii comunicându-i
comandantului că în cazul în care nu va fi operat va muri, fapt ce s-a şi întâmplat. În
acea perioadă comandant era Ficior Ioan. De asemenea, în acelaşi mod a murit şi un
tânăr pe nume (…) din Sibiu în vârstă de numai 18 ani. Asistenţa medicală la
Periprava unde am fost şi eu internat vreo 10 zile consta într-un simplu cabinet
medical unde te puteai odihni însă nu primeai medicamente. Cazurile de deces care
s-au înregistrat au avut drept cauză distrofia şi înfometarea.
Îmi amintesc că într-una din zile a trecut pe lângă grupul meu de deţinuţi
Ficior Ioan, împreună cu alte persoane şi întrucât nu m-am ridicat imediat să-l salut
acesta a dispus sancţionarea mea cu 7 zile de izolare cu lanţuri la picioare specificat
în raportul de izolare cu mâncare la 3 zile. Două zile primeam doar apă şi în cea de a
treia zi primeam mâncare. În toată perioada de detenţie de 4 ani din toate
penitenciarele am făcut aprox. 80 de zile de izolare”.
 - 59 -

Din mărturiile expuse mai sus reiese în mod clar faptul că regimul de detenție
aplicat de către col. Ion Ficior, în perioada în care a deținut funcții de conducere în
cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deţinuţilor
politici prin metode directe şi indirecte precum:
a. condiții de detenție mizerabile și inumane, rele tratamente;
b. lipsa hranei adecvate;
c. frigul extrem din barăci și aglomerare excesivă.
d. lipsa apei potabile care era înlocuită cu apă murdară scoasă direct din
Dunăre;
e. lipsa medicamentelor și a asistenței medicale sau refuzul de a acorda
asistență medicală adecvată;
f. aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament;
g. condițiile de muncă foarte grele la care erau supuși toți deșinuții, indiferent
dacă erau inapți sau bolnavi. Deținuții nu erau echipați corespunzător
pentru muncile efectuate deși erau obligați să suporte condiții
meteorologice extreme;
h. obligarea deținuților de a depăși norma de muncă cu orice preț și pedepsele
crunte primite pentru nesupunere;
i. printre pedepsele aplicate se numără: izolarea (carcera) unde deținuții
primeau apă caldă în loc de hrană și dormeau direct pe ciment, „judecata”
și bătaia primită cu ocazia condamnării de către cei care săvârșeau abateri
de la regulament, alergarea deținuților cu calul și bătăi crunte primite cu
ciomege.

Declaraţiile martorilor se coroborează cu aspectele sesizate de I.C.C.M.E.R.,

rezultând în mod indubitabil că tratamentul şi condiţiile de detenţie la care au fost
 - 60 -

supuşi deţinuţii condamnaţi politic au fost unele de exterminare, aşa cum rezultă şi
din materialele şi documentele memorialistice ridicate şi depuse la dosarul cauzei,
precum și din fișele matricole ale foștilor deținuți.
Din documentele ridicate din arhivele CNSAS reiese faptul că, printre cauzele
deceselor la o parte din deţinuţii politici, se regăseşte şi caşexia – forma finală de
inaniţie, aceasta fiind printre cauzele deceselor înregistrate şi care rezultă din
documentele oficiale de deces ce au putut fi găsite până în prezent în arhive.
De menționat faptul că numărul deceselor – 103 este doar cel dovedit cu
înscrisuri din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Din declarațiile mai multor
deţinuţi a reieșit faptul că în iarna lui 1959 – 1960 la Secţia Grind a coloniei
Periprava au murit cel puţin 250 de persoane (a se vedea declaraţia deţinuţilor din
lotul Timişoara).
Tratamentul la care au fost supuşi deţinuţii politici era același, însă
prezentarea este diferită datorită percepţiei fiecăruia, toţi deţinuţii declarând în
unanimitate (deşi au fost audiaţi în toate regiunile ţării, fiind exclusă o înţelegere
prealabilă a acestora cu privire la aspectele declarate), că erau bătuţi cu ferocitate
dacă nu îşi îndeplineau norma de muncă iar locul unde erau bătuţi era la poarta de
intrare în colonie, iar sancţiunile erau aplicate de către gardieni şi dispuse de către
conducerea coloniei de muncă. Relevantă este declaraţia lui (…) care a asistat
personal la autopsia făcută de medici din afara unităţii şi care a precizat că nu au
identificat nicio cauză a decesului, posibila cauză fiind inaniţia.
Toate aceste măsuri definesc regimul de detenție instituit și menținut de către
col. Ficior Ioan și reprezintă premisele declanșării și instaurării unui regim de
exterminare a deținuților politici.

Ancheta Partidului Comunist Român (1968)

Cele mai importante probe ale faptului că în perioada de debut a regimului
comunist conducerea statului a impus un regim de exterminare a deținuților
 - 61 -

politici pot fi identificate în documentele descoperite de către cercetătorii IICCMER

în arhive, referitoare la ancheta Comisiei de partid din 196869.

Comisia, constituită pentru elucidarea abuzurilor comise împotriva unor

militanţi comunişti, a investigat cu această ocazie indirect abuzurile comise în
penitenciare și în colonii de muncă și au fost identificate persoanele responsabile. În
acest sens, „Comisia de partid” a audiat mai multe persoane care au avut putere de
decizie în ceea ce privește regimul de detenție în perioada vizată de anchetă, mai
exact intervalul 1950-1964.

Printre cei care au dat declarații se numără și (…), la data de 18.03.1968.

Acesta a îndeplinit pentru o perioadă funcția de ministru de Interne în intervalul
(…), ocazie cu care a primit mai multe rapoarte cu privire la ilegalitățile ce se
petreceau în centrele de detenție.

Extragem din declarația sa mai multe fragmente care arată în mod clar că
deținuții politici erau victimele unor abuzuri și că regimul de executare a pedepselor
era reglementat prin ordine ale superiorilor ierarhici pe linie de partid:

„era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (...) deținuții erau bătuți în
asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (...)”

„mi-a venit informația că la Brăila oamenii sunt bătuți crunt, iar cadavrele
erau cărate pe tărgi improvizate din două bețe.”

„oamenii erau terorizați și nu educați. (...) ancheta a stabilit că aceștia se

făceau vinovați că în loc să aplice măsurile stabilite, încurajau pe diferiți bandiți să
bată în mod bestial, fapt ce a dus ca mulți dintre deținuți să-și piardă viața, memoria,
să devină schilozi.”

„în relațiile dintre noi și Securitate au fost discuții serioase, pentru faptul că
făceau arestări fără o bază legală (...).”

69
Vezi ANIC, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar nr. 64/1968 (vol. I, II).
 - 62 -

„În legătură cu bătaia, când am început să analizez lucrurile, a rezultat că în

trecut, pe timpul lui (…). În această calitate, (…) a coordonat acţiunea violentă din
închisori de la începutul anilor ’50 consacrată sub denumirea de „Fenomenul
Piteşti”70, care conducea lagărele, apăruse o indicație să fie bătuți deținuții. Dar
acestea erau bătăi barbare, banditisme.”

„Dar era un lucru revoltător, se întâmplau lucruri care pur și simplu te

uimeau; dacă s-a ajuns până acolo să i se dea deținutului să mănânce materii fecale
și să i se urineze în gură!”

„părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și

lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte.
(...) le-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți.”

Un alt înalt funcționar al statului comunist care a dat declarație în cadrul

anchetei din 1968 a fost locotenent-colonel de securitate (…), fost prim-locțiitor al
șefului Direcției Penitenciare lagăre și colonii.

În declarația dată la 18.05.1968 confirmă faptul că internările în coloniile de

muncă se făceau în baza unei decizii date de Ministerul Afacerilor Interne, pentru un
termen de la 1 la 5 ani. Această afirmație demonstrează încă o dată că executivul se
amesteca în domeniul legislativului și că penitenciarele și coloniile de muncă
funcționau în baza ordinelor superiorilor pe linie de partid, legislația în vigoare fiind
complet ignorată.

„aceștia erau internați pe baza Deciziei nr. 9 a MAI. Nu era nici o hotărâre a
Consiliului de Miniștri, sau lege, ci o hotărâre făcută de (…) (Ministru al Afacerilor
Interne în perioada (…)) și păstrată până s-a desființat. Termenul era 1-5 ani.”

70
Pentru detalii despre abuzurile şi torturile săvârşite în cadrul „fenomenului Piteşti”, vezi Alin Mureşan, Piteşti.
Cronica unei sinucideri asistate, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2010, passim.Dumitru
Lăcătuşu, Alin Mureşan (editori), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), Editura Polirom,
Iaşi, 2010, passim.
 - 63 -

La întrebarea unui membru al comisiei de partid dacă regimul din penitenciare

a avut la bază vreun ordin al superiorilor din conducerea statului comunist, (…) a
răspuns: „Acțiunea a fost organizată!”.

Concluziile Anchetei din 1968 au fost că în România a existat un regim de

exterminare a deținuților politici în perioada 1948-1964, ce a fost dictat pentru toate
centrele de detenţie politică din ţară, la ordinele conducerii statului comunist. Având
în vedere faptul că investigațiile s-au desfășurat în cadrul unei entități care nu avea
atribuții de această natură, concluziile anchetei nu au condus la judecarea și
condamnarea vinovaților, ci s-a convenit ca sancționarea să se facă doar pe latură
politică, iar pe latură penală să se aștepte împlinirea termenului de prescripție a
răspunderii penale.

Revenind la Ancheta din 1968, practic PCR s-a substituit organelor penale, a
subordonat justiția puterii executive, și a procedat la investigarea celor petrecute în
penitenciare și lagăre de muncă între anii 1952-1964.
În cadrul anchetei au fost luate mai multe declarații, s-au studiat dosarele unor
deținuți decedați în timpul executării pedepselor (precum Lucrețiu Pătrășcanu și
Ștefan Foriș), iar în final s-au tras concluzii.
Concluziile anchetei au fost că în perioada 1952-1964, în cadrul
penitenciarelor și coloniilor de muncă a existat un regim de exterminare a
deținuților politici care a fost dictat de persoanele aflate la conducerea statului
și aplicat în diverse maniere de către comandanții unităților de detenție.
Cu toate acestea, conducerea statului de la acea vreme, substituindu-se încă o
dată puterii judecătorești, a decis ca cei vinovați să nu răspundă penal ci să
primească doar sancțiuni pe linie de partid. Logica avută la acea vreme este
surprinsă în spusele lui (…):
(...) însă, ce ar însemna un proces? (...) Apărarea lui (…) va scoate la iveală o
serie de lucruri urâte nu numai în ceea ce privește anumite părți ale conducerii într-
o anumită epocă, dar și legătura acestei practici cu alte practici de unde s-au
 - 64 -

inspirat. Procesul ar lua un caracter nu numai împotriva unor elemente ale

conducerii române, dar ar lua un caracter de proces care se face într-un stat care
este foarte sensibil la aceasta. Nu avem nimic de câștigat în aceasta. Și dimpotrivă,
în aceste condiții noi nu am putea lăsa procesul public... ar trebui să-l facem în
ședință secretă, în ședință secretă s-au făcut toate porcăriile pe care le dăm acum și
încercăm să le îndepărtăm și ar fi într-adevăr nefericit lucru dacă ne-am așeza într-
o situație care să poată spune și de tandea și mandea: ăștia au spus despre aceia ca
s-o facă ei.
Așa că mie mi se pare că soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se
îndrepte spre prescripție din punct de vedere judiciar, să nu luăm o hotărâre, să
spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva omului să fie luate hotărârile
politice. Mai sunt câteva luni până la prescripție.”
Decizia finală în cauză a fost luată de (…), care a achiesat în totalitate la cele
spuse de (…):
„Bine. Atunci suntem de acord. (toți tovarășii sunt de acord)”.
Din prelegerea prim-ministrului (…) reiese încă o dată faptul că puterea
judecătorească era absorbită de cea executivă, în sensul că la nivelul PCR se decidea
cine va fi urmărit penal și judecat, fiind exclusă din start varianta ca organele penale
să se autosesizeze după ce Partidul a dat o rezoluție contrară.
Practic, concluziile anchetei îl vizau doar pe (…), fost ministru de Interne și
fost șef al Securității, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că ordinile date de
acesta ar fi fost lipsite de substanță în lipsa actelor de executare concrete realizate de
comandanții de penitenciare și colonii de muncă.
Așadar, deși comandanții unităților de detenție nu au fost nominalizați expres
ca fiind responsabili pentru regimul de exterminare a deținuților politici, ancheta din
1968 i-a vizat și pe aceștia, legătura dintre factorii de decizie și factorii de execuție
fiind una indestructibilă.
 - 65 -

Raportat la cele descrise anterior, cităm şi Raportul final al Comisiei

Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006,
p.232: „Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a
devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea,
torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se
opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-
economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul
sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi
procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit,
adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern (…). Militarizarea
sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde
erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele
sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a
opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile
inumane de trai, prin lipsa asistenţei şi prin permanenta supraveghere”.

Încadrarea juridică a faptei, probleme de drept şi analiza mijloacelor de

probă:

Fapta inculpatului FICIOR IOAN, care în perioada 01.08.1958-01.11.1963, în

calitate de locţiitor şi comandant al Coloniei de muncă de la Periprava, a săvârşit
acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii
reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în Colonia de Muncă de la Periprava,
prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a
exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la
condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a
deţinuţilor politici, cu mențiunea că în perioada 01.08.1958-01.11.1963, au fost
înregistrate un număr de 103 decese în rândul deținuților politici, prin acţiuni ce
depăşesc cadrul legal, (lipsa medicamentelor şi a îngrijirii medicale refuzul de a
 - 66 -

acorda asistenţă adecvată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele

penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa
încălzirii, pedepsele aplicate discreţionar şi abuziv deţinuţilor, condiţii de detenţie
inumane, rele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor
formulate de către deţinuţi), întrunește elementele contitutive ale infracţiunii contra
umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu aplic. art.5 din Codul penal.

În cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii contra

umanității prev. de lit. j a art. 439 alin. 1 atât sub aspectul laturii obiective cât și sub
aspectul laturii subiective.

Trebuie făcute câteva precizări cu privire la evoluția în timp a incriminării

acestei infracțiuni, având în vedere faptul că activitatea infracțională a inculpatului a
făcut obiectul reglementărilor mai multor legi succesive.

Astfel, infracţiunea de genocid, pentru care inițial s-a dispus începerea

urmăririi penale,ca infracţiune contra păcii şi omenirii a fost incriminată în legislaţia
română, pentru prima dată, prin dispoziţiile art. 231 2 din codul penal din 1936,
introduse prin decretul nr. 212/1960.

Potrivit textului de lege, constituia infracţiunea de genocid, şi se pedepsea cu

moartea, săvârşirea în scop de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o
colectivitate omenească, din motive de rasă, de naţionalitate sau religie, a vreuneia
din următoarele fapte:

a) uciderea membrilor grupului;

b) vătămarea gravă a integrităţii fizice şi mentale a membrilor grupului;

c) supunerea grupului la condiţii de existenţă sau tratamente de natură să

ducă la distrugerea lui fizică;

d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor unui grup în alt grup.

 - 67 -

De asemenea, infracţiunea de tratamente neomenoase, care şi infracţiunea de

genocid a fost incriminată în legislaţia română, pentru prima dată, prin dispoziţiile
art. 2314 din codul penal din 1936, introduse prin decretul nr. 212/1960.

Potrivit textului de lege, constituia infracţiunea de tratamente neomenoase,

supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor şi bolnavilor, a membrilor
personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii, a naufragiaţilor, a prizonierilor de
război şi în general, a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori
supunerea lor la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un
tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu muncă silnică de la 5-20 de ani.

Legea nr. 15/1968- Codul penal, care a abrogat codul penal din 1936 a
prevăzut în aceeaşi forma infracţiunea de tratamente neomenoase în cuprinsul art.
358 din cadrul Titlului XI al Părţii Speciale- Infracţiuni contra păcii şi omenirii.

În varianta tip infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, fie prin
supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la tratamente neomenoase, fie
la experiențe medicale sau științifice ce nu sunt justificate de un tratament medical
în interesul lor. Prin supunerea unei persoane la tratamente neomenoase se înțelege
obligarea persoanei la condiții de hrană, locuință, îmbrăcăminte, de igienă, asistență
medicală etc. greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.

Norma de incriminare prevăzută de art. 358 din codul penal-legea 15/1968, a

rămas în vigoare nemodificată până la data de 01.02.2014, când, ca urmare a intrării
în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind codul penal, Legea nr. 15/1968 a fost
abrogată potrivit dispozițiilor art. 250 din Legea nr. 187/2012.

În cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind codul penal nu se mai regăsește

incriminată o infracțiune cu denumirea ,,tratamente neomenoase”.

Așa cum rezultă din tezele prealabile ale proiectului Codului penal , aprobate
prin Hotărârea Guvernului nr. 1183/2008, relațiile sociale ocrotite în codul penal din
1968 în Titlul XI- Infracțiuni contra păcii și omenirii- sunt ocrotite în prezent prin
 - 68 -

incriminările cuprinse în Titlul XII- Infracțiuni de genocid, contra umanității și de

război.

Menţionăm că, în cuprinsul tezelor prealabile s-a precizat că noul Cod penal
„va reglementa într-o formă complet revizuită, într-un titlu distinct, infracţiunile de
genocid, infracţiunile contra umanităţii şi infracţiunile de război. Conform art.17 din
Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI), jurisdicţia Curţii este una complementară
faţă de cea a instanţelor naţionale ale statelor ce au ratificat Statutul. În consecinţă,
ca urmare a ratificării Statutului de către România prin Legea nr.111/2002, este
necesară alinierea legislaţiei penale române la standardele Statutului CPI, în scopul
facilitării exercitării propriei competenţe, obiectiv ce va fi atins prin noua
reglementare”. Aceste precizări sunt reluate şi dezvoltate în cuprinsul expunerii de
motive la proiectul legii privind Codul penal unde se menţionează faptul că, referitor
la infracţiunile contra umanităţii textul propus reia, într-o formă adaptată prevederile
art.7 din Statutul CPI, valorificând astfel definiţiile anterioare promovate de art.6
lit.c din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg, art.II nr.1 lit.c a
Legii nr.10 a Consiliului de Control, de art.5 lit.c din Statutul Tribunalului Penal
Internaţional pentru Orientul îndepărtat, respectiv mai actualele art.5 din Statutul
Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi art.3 din Statutul
Tribunalului Internaţional pentru Luanda.

Infracţiunile contra umanităţii formează un grup distinct ce pot fi comise atât

în timp de pace cât şi de război. În cadrul textului au fost sistematizate 12 modalităţi
normative. Urmând modelul german s-a renunţat la definirea termenilor în finalul
articolului fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noţiunile fiind explicate
în mod suficient în cadrul fiecărei secţiuni.

Astfel, potrivit art.438 constituie infracţiune contra umanităţii săvârşirea, în

cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile a
următoarei fapte prevăzute de lit.j, respectiv persecutarea unui grup sau a unei
colectivităţi determinate prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin
 - 69 -

restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial,

naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte criterii recunoscute ca
inadmisibile în dreptul internaţional.

În nou reglementare infracţiunea se pedepseşte cu închisoare pe viaţă sau cu

închisoare de la 15 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

În raport de cele sus menţionate în cauză se constată că sunt întrunite

elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase astfel cum a fost
reglementată de vechile dispoziţii ale vechilor coduri în vigoare de la data săvârşirii
faptelor, elemente care se regăsesc în noua reglementare juridică prevăzută ca
infracţiuni contra umanităţii de art.439 lit. j din noul Cod penal.

Sub aspectul laturii obiective inculpatul, în calitate de comandant al Coloniei

de muncă Periprava ,a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat
persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în
Penitenciarul Râmnicu Sărat, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau
prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic,
respectiv prin supunerea la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la
distrugerea fizică a deţinuţilor politici, prin acţiuni ce depăşesc cadrul legal.

Trebuie menţionat faptul că noţiunea de tratamente inumane a fost definitivă

de Curtea Europeană, pentru prima dată în cauza Irlanda c/Royaume-Uni din anul
1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferinţe fizice şi
morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt
săvârşite cu intenţia de a cauza suferinţe intense victimei. De asemenea, ca și în
materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să
fie provocată de agenți ai statului sau prin tolerarea ei din partea autorităților statale,
ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârșite asupra victimei chiar și de către
particulari. În această din urmă situație, autoritățile statale se fac vinovate de fi
permis săvârșirea unor asemenea acte sau, dacă ele s-au produs, eventual de
neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.
 - 70 -

Pornind de la definiţia dată de Curtea Europeană „tratamentelor inumane”,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză, faţă de momentul istoric – anul
1948 – situaţia de conflict, ca situaţie premisă, există între autorităţile statale
comuniste care nu numai că au tolerat, dar au permis unor „agenţi ai statului” să
acţioneze ca adevăraţi torţionari şi victimelor acestui regim de suprimare fizică sau
psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor şi sub aspectul săvârşirii acestei
infracţiuni.

Relevant este în raport de dispoziţia de începere a urmăririi penale şi cu

privire la infracţiunea prevăzută de art.358 din Codul penal şi împrejurarea că
folosirea forţei fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest
lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane, este de
natură să aducă atingere demnităţii umane şi poate constitui, în principiu, o încălcare
a dreptului garantat de art. 3 din CEDO care prevede că nimeni nu poate fi supus
torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (Decizia nr.
2579/2009 Î.C.C.J. Secţia Penală).
Astfel, în calitate de comandant de colonie de muncă, Ficior Ioan era direct
responsabil de „viața deținuților”, așa cum se arată în Regulamentul de funcționare a
DGP, ceea ce înseamnă că ansamblul condițiilor de detenție era organizat sau cel
puțin tolerat de către acesta.
Decesele deținuților politici au fost efectul unui cumul de factori ce făceau
obiectul voinței comandantului de colonie, acesta fiind singurul în măsură să ia
decizii în materia condițiilor de detenție.
Este de notorietate faptul că regulamentele în materia condițiilor de detenție
ce erau în vigoare în acea perioadă alcătuiau doar premisele organizării regimului de
exterminare în penitenciare și colonii de muncă, sau îl îmbrăcau într-o formă
oficială, în timp ce măsurile concrete luate pentru anihilarea deținuților politici erau
lăsate în grija comandanților de penitenciare și doar amendate prin ordine și
 - 71 -

recomandări neoficiale venite pe linie de partid. Decesul deținuților politici survenea

în urma unui proces lent, dar eficace, prin care aceștia erau torturați fizic și psihic.

Regimul de exterminare pus la punct de către Ficior Ioan, prin abuzurile şi

încălcările grave sistematice ale drepturilor omului au dus la decesul mai multor
deținuți politici ca urmare a unui cumul de factori precum: programul de muncă
extenuant, violențele fizice aplicate deținuților, așa cum au fost descrise de
supraviețuitori, administrația precară administrată deținuților, condițiile insalubre în
care aceștia erau ținuți și mai ales lipsa apei potabile
Din declarațiile supraviețuitorilor reiese faptul că sancțiunile se aplicau pentru
cele mai mici abateri de la regulile interne: izolarea, bătaia, lipsa hranei pentru mai
multe zile consecutive.Conform declarațiilor supraviețuitorilor, deținuții politici erau
bătuți chiar și fără să încalce vreo regulă sau vreun ordin. Corecțiile fizice erau parte
a programului zilnic și nu se făceau excepții nici măcar în cazul celor inapți de
muncă.
Ficior Ioan a pus la punct un adevărat sistem de investigare și sancționare a
celor care nu respectau ordinele sale. Așadar, deținuții înfometați, bolnavi și osteniți
erau pedepsiți cu bătaia dacă mâncau din recoltă, iar după aplicarea pedepsei erau
lăsați să zacă pe o pătură.
În mărturiile supraviețuitorilor, tema lipsei hranei este una recurentă. Foștii
deținuți prezintă în detaliu alimentele pe care le primeau și care erau insuficiente.
Lipsa hranei adecvate se reflecta în starea de sănătate a deținuților. Documentele
aflate în dosarele personale atestă faptul că aceștia sufereau de numeroase afecțiuni
și că toate erau agravate de faptul că erau foarte slabi. Deținuții erau anemici și
sufereau de mai multe afecțiuni ale sistemului gastro-intestinal, asociate cu o
alimentație proastă.
Una dintre afecțiunile cel mai des întâlnite la formațiunea Periprava era
enterocolita provocată de consumul apei nepotabile direct din Dunăre. Deținuții care
se îmbolnăveau nu primeau medicamente, ci apă caldă cu cloramină care părea să le
 - 72 -

amelioreze simptomele. Totuși, la un moment dat, inc. Ficior Ioan a interzis

administrarea acestui „tratament” deținuților sub formă de sancțiune pentru
consumarea de porumb crud direct de pe câmp.
În ceea ce privește asistența medicală, aceasta era deficitară, nu răspundea
nevoilor variate ale deținuților. Astfel, deținuții se confruntau cu afecțiuni care
puteau fi ameliorate prin tratamente adecvate, dacă acest lucru ar fi fost permis de
conducerea coloniei, deși inc. Ficior Ioan era obligat în virtutea legilor în vigoare la
acel moment să asigure aceste servicii medicale pentru deținuți, acesta a rămas în
pasivitate.
Toate elementele prezentate mai sus au fost elaborate de Ficior Ioan cu
ocazia organizării regimului de exterminare a deținuților politici. Luate împreună,
privite ca un tot, aceste elemente au dus la anihilarea lentă a deținuților politici.
În concret, deținuții erau supuși unui tratament inuman caracterizat printr-o
izolare completă de familii și de orice alte persoane, de lumea externă în general,
condiții de cazare mizerabile, frigul insuportabil din barăci, sancțiunile fizice crunte
pentru abateri minore, hrana deficitară, deținuții fiind în permanență înfometați și
însetați, având dureri pe care nu le puteau ameliora din cauza lipsei medicamentelor,
și nu în ultimul rând condițiile de muncă inumane la care erau supuși deținuții.
Regimul impus nu impunea sub nicio formă condiţiile minime de supravieţuire pe
termen lung, având în vedere că de cele mai multe ori sentinţele se întindeau pe o
perioadă care depăşea 10 ani. Toate aceste elemente luate împreună au provocat
moartea mai multor deținuți așa cum s-a menționat mai sus.
Decesul deținuților politici survenea astfel, în urma unui proces lent, dar
eficace, prin care aceștia erau torturați fizic și psihic. Astfel, așa cum am mai
precizat, deținuții nu primeau suficientă mâncare și apă, dar erau puși să muncească
în condiții grele de dimineață până seara. Aceștia nu se puteau odihni corespunzător,
camerele fiind supraaglomerate, și nu se puteau spăla. Condițiile insalubre duceau la
îmbolnăvirea deținuților, caz în care aceștia erau scoși la muncă în continuare și nu
primeau îngrijiri medicale. La toate acestea se adaugă violențele psihice exercitată
 - 73 -

de Ficior Ioan direct sau prin subalternii săi. Toate aceste elemente luate împreună
au provocat moartea mai multor deținuți.

Până în prezent din documentele studiate a reieșit faptul că, în intervalul

01.08.1958 – 01.11.1963 în care la cârma coloniei s-a aflat inc. Ion Ficior la
Periprava au decedat 103 deţinuţi, toți făcând parte din colectivitatea
contrarevoluționarilor.
O statistică a cauzelor de deces, așa cum reies din actele de moarte și, după
caz, din fișele medicale identificate în arhive arată în felul următor:
- 15 decese cauzate de enterocolită cronică sau acută, asociată sau nu cu alte
afecțiuni.
Conform dicționarului medical, enterocolita reprezintă o inflamaţie a
mucoaselor intestinului subțire și a colonului care poate fi cauzată de o bacterie, de
un virus sau de un parazit. Contaminarea se face prin ingestia alimentelor infectate
sau prin transmisie între indivizi. Simptomele ei sunt o diaree apoasa sau
sangvinolenta, crampe abdominale, vărsături, asociate sau nu cu febra.
Enterocolita este o afecțiune foarte ușor de tratat, iar șansele de recuperare
sunt aproape de 100%. Cu toate acestea, așa cum au afirmat supraviețuitorii și cum
atestă chiar actele de moarte, deținuții nu primeau niciun tratament pentru
această afecțiune.
Trebuie subliniat faptul că una dintre afecțiunile cu care se asociază
enterocolita este cașexia, care reprezintă o stare de slăbiciune profunda a
organismului, legata de o denutriție foarte importanta, forma finală a
malnutriției.
Din mărturiile foștilor deținuți reiese faptul că, în lipsa medicamentelor
adecvate, simptomele enterocolitei au fost la un moment dat tratate cu apă fiartă
cloraminată, dar și aceasta era primită cu rația.
 - 74 -

La un moment dat, pentru a-i pedepsi pe cei care mâncau porumb crud de pe
câmp și distrugeau recolta, apa fiartă cloraminată a fost interzisă.
Așadar, apare ca evident faptul că moartea acestor persoane a survenit ca
urmare a regimului de exterminare patronat de col. Ficior Ioan, caracterizat prin
lipsa hranei, apei potabile și a medicamentelor.
- 19 decese cauzate de tuberculoză și/sau pneumonie.
Conform dicționarului medical, tuberculoza reprezintă o boală infecțioasă, de
obicei curabilă, provocată de diferite tipuri de micobacterii, de obicei de
Mycobacterium tuberculosis. Cel mai des, tuberculoza atacă plămânii, dar poate
afecta și alte părți ale corpului precum oasele sau ganglionii.
Tratamentul împotriva tuberculozei a fost descoperit în anul 1906 și a început
să se folosească în scală largă după cel de-al doilea Război Mondial. Așadar, în
perioada de referință, tratamentul pentru tuberculoză era disponibil, dar nu se
administra deținuților deoarece prin încarcerarea lor se urmărea de fapt exterminarea
acestei categorii a cetățenilor.
Tuberculoza este considerată una dintre bolile mizeriei, fiind asociată cu o
nutriție proastă și un mediu de viață murdar, insalubru.
Condițiile de viață din formațiunea Periprava, așa cum au fost descrise de
către foștii deținuți, au creat premisele dezvoltării și transmiterii tuberculozei și
probează încă o dată faptul că regimul de detenție era construit de așa manieră încât
să ducă la decesul deținuților politici.
-21 decese cauzate de diverse afecțiuni ale aparatului digestiv și excretor:
cancer de colon, intestinal sau gastric, ulcer gastric, ciroza hepatică, cașexie, uremie,
insuficiență renală, neoplasm rectal, și altele.
Toate afecțiunile de acest gen au fost cauzate/agravate de lipsa hranei,
programul de muncă extenuant și lipsa îngrijirilor medicale. Așadar, o serie de boli
care în condiții normale puteau fi tratate sau măcar ameliorate au ajuns să ucidă zeci
de persoane.
- 32 decese cauzate de afecțiuni cardiace.
 - 75 -

În această categorie sunt incluși deținuții care au decedat în urma insuficienței

caridace. Aceasta apare atunci când mușchiul inimii nu mai pompează cantitatea de
sânge necesară organismului, cauzând inima să devină mai puțin eficientă.
Insificiența cardiacă este însoțită în general de afecțiunile menționate mai sus,
constituind de cele mai multe ori o consecință a acestora.
Printre afecțiunile cardiace se numără și miocardita, o boală cardiovasculară
caracterizată printr-o inflamare a miocardului (muschiul inimiii) care are o gamă
foarte variată de forme clinice (de la asimptomatică la amenințătoare de viață).
-Alte 4 decese ce nu au fost incluse în categoriile de mai sus au avut
următoarele cauze: septicemie, leucemie, meningită și moarte violentă prin
împușcare, în acest ultim caz fiind vorba despre un deținut care ar fi încercat să
evadeze.

Se remarcă faptul că diagnosticele celor decedați erau consecințe directe ale

regimului de detenție din cadrul formațiunii Periprava. Astfel, cei decedați sufereau
de așa numitele boli ale mizeriei – enterocolită, tuberculoză, nefrită - afecțiuni care,
în condiții normale, ar fi putut fi tratate.
Din analizarea datelor statistice, aşa cum am mai precizat, în perioda august
1958 – septembrie 1963, la colonia de muncă de la Periprava au fost înregistrate
potrivit documentelor oficiale un număr de 103 decese, anul cu cele mai multe
decese fiind 1960, când s-au înregistrat 53 de decese.
Din cele 103 cazuri de decese, cel mai tânăr deţinut decedat, numitul (…), în
anul 1960, avea 19 ani, iar cel mai în vârstă deţinut decedat, (…), în anul 1961, avea
71 de ani.
Grupa de vârstă cu cele mai multe decese, respectiv 54 de decese, se
înregistrează pentru vârste cuprinse între 50 şi 59 de ani, aceasta reprezentând 52%
din numărul decedaţilor.
 - 76 -

De asemenea, un procentaj de 18% din decese sunt persoane cuprinse între 19

şi 29 de ani, iar un procentaj de 19% s-a înregistrat la grupa de vârstă cuprinsă între
40 şi 49 de ani.

Prin activitatea întreprinsă în calitate de comandant al Coloniei de muncă

Periprava, inc. Ficior Ioan a îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, încălcând prevederile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului
potrivit cărora:,,nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante, precum și a dreptului la liberă exprimare, prevăzut
de art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.”

Mobilul săvârşirii crimelor împotriva umanităţii l-a constituit politica

deliberată şi urmărită consecvent de regimul existent la putere în acea perioadă
pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni- în speţă
pe criterii politice- pentru că aceştia constituiau un pericol actual sau potenţial
împotriva sistemului politic instaurat în România.

* *

În legătură cu imprescriptibilitatea acestor infracţiuni trebuie menţionat faptul

că până la ratificarea de către România la 30 iulie 1969 prin Decretul nr.547/1969 a
Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva
omenirii – Rezoluţia ONU nr.2391 din 26.11.1968 – toate infracţiunile, inclusiv
infracţiunile contra păcii şi omenirii erau supuse prescripţiei. Decretul susmenţionat
prevedea să sunt imprescriptibile indiferent de data la care au fost comise crimele de
război şi crimele împotriva umanităţii, respectiv dacă sunt comise în timp de război
sau în timp de pace. Astfel, prevederea din Codul penal care prevede că dispoziţiile
se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi
invocate pentru a înlătura deplina aplicabilitate a Convenţiei ONU întrucât trebuie
avute în vedere dispoziţiile art.11 din Constituţia României care stabileşte că statul
 - 77 -

român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin

din tratatele la care este parte (cum este şi Convenţia ONU) şi că tratatele fac parte
din dreptul intern, art.15 alin.2 din Constituţia România care dispune că legea
dispune numai pentru viitor cu excepţia legii mai favorabile penale sau
contravenţionale şi art.20 alin.2 din acelaşi act normativ fundamental care prevede
că dacă există neconcordanţele între pactele şi tratatele la care România este parte
privitoare la drepturile fundamentale ale omului şi legile interne au prioritate
reglementările internaţionale, inclusiv Convenţia ONU. De asemenea, Legea
nr.590/2003 privind tratatele, în deplin acord cu principiile Convenţiei de la Viena
privind dreptul tratatelor prevede că aplicarea dispoziţiilor tratatelor internaţionale,
deci şi ale Convenţiei ONU reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului
român, inclusiv pentru autoritatea judecătorească, iar „prevederile legislative interne
nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”.

Termenul de prescripție pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, în

reglementarea existentă la data săvârșirii infracțiunii era de 15 ani, conform art. 122
alin. 1 lit. a și alin. 2 din vechiul cod penal, socotit de la data săvârșirii infracțiunii.

Însă, potrivit art. 128 alin. 1 și 3 din vechiul cod penal ,,cursul termenului de
prescripție prevăzut de art. 122 din codul penal este suspendat pe timpul cât o
dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”. În decizia nr.
2579 din data de 07.09.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a menționat faptul
că ,,tragerea lor (n.r. a cadrelor active ale MAI-DGSS) la răspundere penală nu a fost
posibilă, în perioada existenței statului totalitar comunist și datorită poziției și
funcțiilor deținute, iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de
statul român, la propunerea primului ministru (…), în urma unei anchete efectuate
de o comisie a PCR în 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale
și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim penitenciar de
exterminare ((…) declarând că ,, soluția cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se
 - 78 -

îndrepte spre prescripție din punct de vedere juridic, dar să nu luăm o hotărâre, să
spunem să nu fie trimis în judecată și împotriva omului să se ia hotărâri politice. Mai
sunt câteva luni până la prescripție”).
Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit o cauză de
neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale. prin investigațiile
desfășurate, comisia PCR s-a substituit organelor de urmărire penală și a realizat
adevărate acte de urmărire, cum ar fi audieri de martori și studierea dosarelor
deținuților politici decedați.
Astfel, se poate considera că, în contextul politic din acea perioadă, actele
întreprinse în cadrul anchetei au reprezentat adevărate acte de urmărire și au
determinat o întrerupere a prescripției răspunderii penale în temeiul art. 123 Cod
penal.
Ca efect ale aceleiași anchete, a operat și o suspendare a termenului de
prescripție a răspunderii penale, în temeiul art. 128 Cod Penal. Astfel, decizia
adoptată de „toți tovarășii” ca o concluzie a anchetei din 1968 de a nu se dispune
începerea acțiunii penale reprezintă o împrejurare de neînlăturat ce a împiedicat
tragerea la răspundere a celor care au elaborat, susținut și aplicat regimul de
exterminare a deținuților politici. Se remarcă așadar că sub acest aspect este
îndeplinită una dintre condițiile art. 128 Cod penal pentru suspendarea termenului de
prescripție.
Termenul întrerupt și suspendat în condițiile sus detaliate a început din nou să
curgă odată cu înlăturarea regimului comunist și consacrarea constituțională a
principiului separației puterilor în stat și a independenței puterii judecătorești.
Practic, odată cu intrarea în vigoare a Constituției României, la data de 8 decembrie
1991, se poate considera că s-a îndepărtat împrejurarea care împiedica punerea în
mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite în unitățile de detenție prin
implementarea regimului de exterminare a deținuților politici.
 - 79 -

Potrivit art.358 din vechiul Cod penal infracţiunea de tratamente neomenoase

se pedepseşte cu închisoare de la 5-20 ani, însă potrivit art.121 alin.2 din vechiul
Cod penal în cazul acestei infracţiuni prescripţia nu înlătură răspunderea penală.

În consecință, deși la data săvârșirii infracțiunea de tratamente neomenoase,

care se regăsește în prezent în elementele constitutive ale infracțiunii contra
umanității, prev. de art. 439 alin. 1 lit. j, era prescriptibilă, prin dispoziții ulterioare
interne și internaționale, intervenite până la momentul împlinirii termenului de
prescripție, având în vedere și cauza de suspendare a termenului de prescripție sus
menționat, aceasta a devenit inprescriptibilă, imprescriptibilitate menținută și în
noua reglementare a infracțiunii din noul cod penal.

Mijloace de probă:

(…)

Date cu privire la persoana inculpatului:

Inculpatul era în vârstă de 30 de ani la data săvârşirii faptei, în prezent având

86 de ani, studii superioare, văduv, stagiul militar satisfăcut.

Pe parcursul urmăririi penale inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii

reţinute în sarcina sa.
Fiind audiat în prezenta cauză, inc. Ficior Ioan a declarat că: ,, precizez că nu
am fost comandat al Coloniei de Muncă Periprava decât în perioada sept.1960-
sept.1963. În perioada cât am fost comandant am dispus şi am luat toate măsurile şi
am urmărit realizarea acestora în ceea ce priveşte asigurarea normelor de hrană, a
medicamentelor, a hranei şi a combustibil pentru asigurarea încălzirii locurilor de
detenţie. De asemenea, Colonia avea o gospodărie ajutătoare atât pentru legume,
 - 80 -

fructe cât şi pentru creşterea de oi, vaci, porci şi cai, din care am putut să asigur
norma de hrană pentru deţinuţi. Unitatea era încadrată cu personal cu medici şi
asistenţi, Colonia avea medicamente asigurare prin repartizarea de către Direcţia
Generală a Penitenciarelor. ...Am folosit sancţiunile prevăzute de regulament şi
nicidecum nu am acceptat ca subordonaţii să dispună măsuri neprevăzute de
regulament, iar eu personal nu am lovit nici un deţinut. ....Personal nu putea să fac
mai mult pentru deţinuţi întrucât eu eram obligat să respect prevederile
regulamentului în vigoare iar bugetul era asigurat de D.G.P. pentru toate cheltuielile
prevăzute la Colonia Periprava....Nu-mi amintesc câte persoane au decedat în
perioada cât am fost comandant, iar cazurile de deces nu a fost cauzate de măsurile
luate de către cadrele de conducere din colonie, respectiv a condiţiilor de detenţie,
fiind cauze naturale....La Periprava Centru exista un centru de analize unde era
încadrat un medic laborant care efectua analizele pe lângă medicul de medicină
generală care asigura asistenţa medicală.....Prin toată activitatea depusă nu am
urmărit şi nu am avut ca scop distrugerea fizică sau psihică a condamnaţilor prin
luarea unor măsuri care să conducă la decesul acestora. Din contră permanent am
respectat regulamentele militare şi drepturile deţinuţilor.
Este posibil ca unii subordonaţi să fi avut un comportament neadecvat, în
sensul de a exercita violenţe asupra deţinuţilor, dar eu nu am dat un asemenea ordin
şi dacă am aflat de aşa ceva, am luat măsuri, este cazul (…), pe care am propus
schimbarea acestuia din funcţie la Direcţia Generală a Penitenciarului. Personal nu
am exercitat nici un fel de violenţe asupra vreunui deţinut.”
Declarațiile inculpatului sunt contrazise de materialul probator administrat în
cauză.
Din dosarul de cadre al inculpatului reiese faptul că acesta a avut următorul
traseu profesional până la data numirii sale în funcția de comandant al Coloniei de
muncă Periprava:
- Ficior Ioan este (…) de profesie electrician, de naţionalitate şi cetăţenie
română, membru al PCR din anul 1946.
 - 81 -

- în perioada 1942 – 1946 a urmat cursurile şcolii profesionale de electricieni

iar în anul 1967 a absolvit bacalaureatul.
- pe data de 3.01.1950 a fost încorporat la regimentul 2 aviaţie Craiova – de
unde a fost trimis la Şcoala de ofiţeri politici nr.1 M.F.A. Inău iar din iunie 1950 a
fost trimis la şcoala specială de contrainformaţii Bucureşti pe care o termină la 23
august 1950 cu gradul de locotenent.
-în perioada 1950 – 1951 a lucrat la Serviciul de contrainformaţii al armatei
iar în mai 1951 a fost transferat la Direcţia Generală a Penitenciarelor.
-pe data de 3.01.1950 a fost trimis la Şcoala de ofiţeri nr.1 MFA Inău care
ţinea de fostul minister al forţelor armate. La 23 august 1950 a terminat cursurile
şcolii cu gradul de locotentent şi a fost repartizat la Serviciul de informaţii al armatei
din august 1950 până în iunie 1951, de unde a fost repartizat la Direcţia Generală a
Penitenciarelor unde iniţial a fost ofiţer instructor iar ulterior locţiitor şef de serviciu
de cadre până în iulie 1953 când a fost numit comandant la colonia de muncă Poarta
Albă (iulie 1953 – ianuarie 1955).
-în ianuarie 1955 a fost numit comandant la Penitenciarul Suceava, de aici a
fost numit comandant la colonia Borzeşti Oneşti, din 1956 până în 1958.
-în perioada 1958 – 1960 a fost numit locţiitor la colonia de muncă Periprava.
- din aprilie 1960 până în octombrie 1960 a urmat cursurile şcolii de reciclare
din Bucureşti
- din octombrie 1960 până în septembrie 1963 a fost numit comandant la
colonia de muncă Periprava.
Este de notorietate faptul că regulamentele în materia condițiilor de detenție
ce erau în vigoare în acea perioadă alcătuiau doar premisele organizării regimului de
exterminare în penitenciare și colonii de muncă, sau îl îmbrăcau într-o formă
oficială, în timp ce măsurile concrete luate pentru anihilarea deținuților politici erau
lăsate în grija comandanților de penitenciare și doar amendate prin ordine și
recomandări neoficiale venite pe linie de partid.
 - 82 -

Practic, organizarea și funcționarea regimului de exterminare, neputând fi

reglementate prin acte oficiale, depindeau de eficacitatea și inventivitatea
comandanților de penitenciare, dar și de obediența acestora și fidelitatea arătată față
de partid.
Trebuie subliniat faptul că studiul dosarelor de cadre ale mai multor
comandanți de penitenciare a revelat că propulsarea persoanelor la conducerea
locurilor de detenție depindea în primul rând de atașamentul față de partid și de
perseverența pe calea reeducării deținuților, cu alte cuvinte, de priceperea cu care
obțineau anihilarea deținuților irecuperabili.
Repartizarea la conducerea penitenciarelor se făcea și prin raportare la
calitatea deținuților politici și interesul Partidului pentru eliminarea lor rapidă. Se
remarcă faptul că în cadrul Coloniei de muncă Periprava erau încarcerate în
preponderență contraarevoluționari, dar și oameni politici fapt ce a determinat
necesitatea numirii unui comandant de penitenciar experimentat în reeducare și de
încredere. Așa se explică duritatea extremă a comandantului Ficior Ioan și
rezultatele tulburătoare obținute în procesul de exterminare pus la punct de acesta.
Ficior Ioan, este menționat de supraviețuitori în memorii și în declarațiile
luate de către cercetătorii IICCMER ca fiind unul dintre cei mai duri ofiţeri superiori
ai Ministerului de Interne care a activat în Direcţia Generală a Penitenciarelor, iar
detaliile referitoare la măsurile luate de acesta pentru implementarea regimului de
exterminare dictat de superiorii săi, precum și urmările acestor măsuri, conturează
elementul material al infracțiunii contra umanității.

Faţă de cele expuse mai sus şi constatând că au fost respectate dispoziţiile

legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă existând
probele necesare şi legal administrate,
 - 83 -

În baza art. 327 lit. a) şi urm. din Codul de procedură penală

DISPUN:

1. Trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului:

FICIOR IOAN

pentru săvârșirea infracţiunii contra umanităţii prev. de art.439 alin.1 lit.j cu

aplic. art.5 din Codul penal.

2. În temeiul art. 329 din Codul de procedură penală, prezentul rechizitoriu

însoţit de copii certificate şi de dosarul cauzei se trimit Curții de Apel București,
instanţă competentă să judece cauza în fond, urmând a fi citate următoarele
persoane:

(…)

3. Conform prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală,
solicităm obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în
sumă de 10.000 lei.

PROCUROR,