3 BodyPart

Academia de Studii Economice din Moldova
Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”
Boris Chistruga (coordonator), Constantin Postica
Economie Mondială
şi
Relaţii Economice Internaţionale
(manual pentru ciclul I licență)
Chişinău 2010
Manualul EMREI este elaborate de către membrii catedrei REI
ASEM.
Colectivul de autori:
Capitolul 1 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ., dr.
Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ.,

dr.; D.Galea, lector univ., drd
Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector

univ.,
drd
Capitolul 4 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ., drd
Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector

univ.,
drd
Capitolul 6 - P.Roşca, prof.univ., dr.hab.; L.Roşca, lector univ., dr.; D.Galea, lector univ.,
drd
Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd
Subcapitolul 8.1 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector sup., dr.;

M.Popa,
asist.univ., drd.
Capitolul 11 - L.Dodu-Gugea, lector superior., dr.; D.Harcenco, lector

superior
Capitolul 12 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior
Capitolul 13 - M.Hachi, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector

superior
Capitolul 14 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector
superior
Capitolul 15 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector
superior
Capitolul 16 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Capitolul 17 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; I.Botnaru, drd
Subcapitolul 17.4 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector superior., dr.;

I.Botnaru,
drd
Subcapitolul 18.1 – M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Subcapitolul 18.2 - N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Subcapitolul 18.3 - M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ.,
drd
CUPRINS
Nr. Denumirea temei Pagina

d/o
INTRODUCERE 11
Partea I. Sistemul Economiei mondiale. Tendinţe moderne în EM. 14

Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
1.1. Conceptul de economie mondială. 14
1.2. Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi 18

dinamic.
1.3. Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale. 23
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale 27

EMREI
Glosar 30
Teste şi întrebări de evaluare a 31

cunoştinţelor
Bibliografie 31
Capitolul 2. Sistemul Economie Mondiale – elemente structurale, modele de 32

dezvoltare.
2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei 32

Mondiale.
2.2. Diviziunea mondială a muncii. 34
2.3. Piaţa mondială 40
2.4. REI – esenţa şi formele de manifestare 45
2.5. Circuitul economic mondial. 51
2.6. Ordinea economică mondială. 53
2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob şi 57

postindustrializarea,.
Glosar 70

cunoştinţelor
Bibliografie 73
Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea 74
3.1. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi 74

globalizarea
3.2. Esenţă, factori determinanţi ai 80
globalizării
3.3. Efectele globalizării economice. 90
Transnaţionalizarea
3
Glosar 97

cunoştinţelor
Bibliografie 99
Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei 100

mondiale.
4.1. Definirea şi caracteristici ale STN 100
4.2. Fluxurile şi stocurile investiţionale 112

transnaţionale
4.3. Strategii de creştere a STN 119
4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN 121

şi
managementul societăţilor transnaţionale.
Glosar 127

cunoştinţelor
Bibliografie 129
Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională. 130
5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, 130

forme
5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, 137
implicaţii.
5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice 144
internaţionale.
Organizaţii economice interstatale..
5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică 156
regională
Glosar 162

cunoştinţelor
Bibliografie 164
Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 165
6.1. Definirea şi clasificări ale organizaţiilor 165

internaţionale
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 167
6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi 174

Grupul
Băncii Mondiale.
6.4. Organizaţiile internaţionale 183
neguvernamentale
Glosar 188
4
cunoştinţelor
Bibliografie 189
II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 190
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 190
7.1. Clasificarea statelor lumii 191
7.1.1. Clasificarea ţărilor lumii propusă de ONU 191
7.1.2. Clasificare a ţărilor lumii după ONU 191
7.1.3. Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială 192
7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea 192

lor
Glosar

cunoştinţelor
Bibliografie 197
Capitolul 8. Grupul ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 198
8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor 198

dezvoltate
8.2. Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, 203
UE
8.3. Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 206

asupra
economiei mondiale
Glosar

cunoştinţelor
Bibliografie 215
Capitolul 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale 216
9.1. Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în 216

dezvoltare
9.2. Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de 224
dezvoltare
Noile ţări industrializate din Asia şi America Latina sau ţările
9.2.1 emergente 225
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India, 232
China
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare 234
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC 240
5
Glosar

cunoştinţelor
Bibliografie 245
Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie 246
10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia 246

planificată la
economia de piaţă
10.2. Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată 248
(spre o
economie de piaţă funcţională) în Uniunea Europeană
10.3. Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie 251
din
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
10.4. Republica Moldova în mrejele tranziţiei 254
Glosar

cunoştinţelor
Bibliografie 268
III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL ŞI REI 269
Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 269
11.1. Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi 269

al
relaţiilor economice internaţionale
11.2. Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor 275
generale
11.3. Evoluţia şi esenţa comerţului 279
internaţional
11.4. Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial 292
11.5. Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova 301
11.6. Comerţul internaţional cu servicii 303
11.7. Principalele postulate ale avantajelor competitive după 315

M.Porter.
Principalele strategii ale competitivităţii în lume
Glosar tematic 335

cunoştinţelor
Bibliografie 339
Capitolul 12. Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţii Străine Directe 341
12.1. Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile 341

definitorii şi
6
factorii determinanţi
12.2. Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de 354

Invetiţii
Străine Directe
Glosar tematic 363

cunoştinţelor
Bibliografie 366
Capitolul 13. Migraţia internaţională a forţei de muncă 367
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a 367

forţei de
muncă
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de 373
muncă
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei de 375
muncă
13.4. Reglementarea migraţiei de către statele 379
lumii
13.5. Consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de 382
muncă
13.6. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova 385

cunoştinţelor
Glosar tematic 388
Bibliografie 389
Capitolul 14. Piaţa financiară internaţională. Interdependenţa financiară 390
14.1. Conceptul şi esenţa relaţiilor financiare 390

internaţionale
14.2. Caracteristica pieţelor de capital 397
14.3. Evoluţia pieţei financiare internaţionale 402

cunoştinţelor
Glosar tematic
Bibliografie
Capitolul 15. Relaţiile monetare internaţionale şi rolul lor în REI 408
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare 408

internaţionale
15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – 410
Woods
15.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb 419
valutar
7
cunoştinţelor
Glosar tematic 446
Bibliografie 447
IV. PROBLEME GLOBALE 449
Capitolul 16. Crizele economice mondiale 449
16.1 Probleme, cauze şi căi de depăşire ale crizelor economice 451

mondiale
16.2. Criza sistemului bancar internaţional şi căile de 459
reglare
16.3 Criza pieţelor emergente 469
Teste şi întrebări de evaluare a

cunoştinţelor
Glosar tematic
Bibliografie
Capitolul 17. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru dezvoltare 482
17.1. Conceptual subdezvoltării economice 482
17.3.2. Tipologia ţărilor în curs de dezvoltare , criterii şi 484

indicii
17.2. Trăsăturile, cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării 485
economice
17.3.4. Teorii despre geneza subdezvoltării 486
17.3. Asistenţa financiară externă – esenţă, cauze, 491

efecte.
17.4. Problema datoriei externe a ţărilor în 494
dezvoltare
Teste şi întrebări de evaluare a
cunoştinţelor
Capitolul 18. Industria pe plan mondial 497
18.1. Revoluţiile industriale şi dezvoltarea 497

industriei
18.2. Structura actuală a industriei 499
18.3. Politici , strategii de dezvoltare a 499

industriei
Capitolul 19. Agricultura şi alimentaţia pe glob 502
Locul, dinamica, structura şi tendinţe ale agriculturii pe plan
19.1 mondial 502
Repartiţia producţiei agricole pe plan mondial. Tendinţe în politicile
19.2. agrare 506
ale ţărilor.
19.3. Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare 506
8
Rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemelor
INTRODUCERE
19.4 alimentare(FAO, FIDA, CMA, PAM). Perspectivele agriculturii mondiale. 519
Economia mondială contemporană se află într-un proces de ample transformări
Capitolul 20. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură.
influenţând
tot mai mult asupra vieţii internaţionale, precum şi asupra economiilor naţionale ale 521
statelor Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan
lumii.
20,1 Acest proces este determinat de factori diverşi şi complecşi de ordin economic, 522
mondial
tehnic,
Problema energiei şi a materiilor prime pe plan
social şi politic.
20,2 mondial 532
Echilibrul
În acest context,ecologic – cerinţă
disciplina a dezvoltării
„Economia Mondială economiei
şi Relaţii Economice Internaţionale”,
20,3 mondiale. 541
ocupă un rol deosebit în cadrul planurilor de studii ale facultăţilor economice tuturor
instituţiilorGlosar 550
superioare de învăţământ superior din ţară şi peste hotare inclusiv ale Academiei de Studii
Teste
Economice din Moldova. Făcând parte din disciplinele economice fundamentale, este 551un
curs ce
contribuie Bibliografie selectivăgîndirii economice a fiecărui student, oferindu-le
esenţial la formarea 552
cunoştiinţele de
bază necesare
Capitolul înţelegeriiglobale
21. Problemele corectepolitice
a proceselor şi mecanismelor
– aspectul economic specifice ce au loc pe glob.
Într-o 555
lume tot mai interdependentă, în care procesul globalizării afectează toate domeniile de
activitate Terorismul internaţional. Grupări teroriste şi forme de
21,1
economicămanifestare.
a oricărui stat, iar orice fenomen ce are loc într-un anumit colţ al lumii se 555
răsfrînge înImpactul terorismului asupra economiei mondiale. Prevenirea şi
mod inevitabil şi rapid asupra celorlalte regiuni, studierea disciplinei „Economia Mondială
combaterea 561 şi
terorismului.
Relaţii Economice Internaţionale” devine o necesitate în formarea economiştilor, indiferent
de Crima organizată – fenomen global 563
specialitate. Prin intermediul prezentului curs se propune de a oferi studenţilor un
fundamentStructura crimei organizate
solid de cunoştinţe pe care aceştia ulterior să le folosească în activitatea lor 565
contemporane
practică. Criminalitatea economico-financiară: cauze, factori
În cadrul disciplinei respective sunt descrise procesele, faptele şi evenimentele care
566
determinanşi.
au dus
la formareaTipurile
şi dezvoltarea sistemului
de traficuri economiei
ale crimei organizatemondiale, intensificarea relaţiilor
economice 568
internaţionale, evidenţiind particularităţile acestea la etapa
contemporană.
AstfelRepublica
de noţiuniMoldova
precum peinternaţionalizarea, globalizarea,
harta crimei organizate transnaţionalizarea,
transnaţionale.
integrarea,
Corupţia în 573
regionalizarea, cooperarea,
Republica Moldova. deseori considerate a fi nişte clişee, urmează a fi explicate şi
clasate
în categoria de concepte
Glosar tematic conştientizate şi înţelese de studenţi, aceştia din urmă fiind în
măsură să
descrie, să explice şi să anticipeze efectele acestor
fenomene.Bibliografie 576
În condiţiile în care ţările lumii continuă să fie actorii de bază ai economiei mondiale,
vor fi
analizate economiile naţionale şi potenţialul acestora, vor fi prezentate diverse criterii
utilizate
pentru clasificarea ţărilor lumii, vor fi studiate sistemele social-economice existente, va fi
demonstrată eficienţa sporită a economiei deschise comparativ cu economia închisă,
urmărindu-
se scopul de a descrie situaţa reală cît şi sustragerea practicilor externe celor mai eficiente
şi utile
pentru Republica Moldova.
Avînd în vedere rolul tot mai pronunţat al corporaţiilor transnaţionale în economia
mondială, urmează a fi evidenţiaţi factorii ce au dus la crearea unor astfel de corporaţii,
felul în
care acestea au evoluat şi, nu în ultimul rînd, impactul activităţii corporaţiilor
transnaţionale
asupra economiei mondiale în general şi a economiilor naţionale în
particular.
10
9
La etapa actuală, orice stat îşi propune drept scop primordial încadrarea economiei
sale în
relaţiile economice internaţionale, din moment ce o ţară nu este în stare să-şi rezolve
problemele
economice fără a-şi coordona politicile naţionale cu cele ale altor ţări. Vor fi examinate
principalele categorii de relaţii economice internaţionale ce se stabilesc şi se dezvoltă în
baza
fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă, informaţie şi
tehnologii,
iar ulterior, legătura dintre acestea. În baza cunoştinţelor căpătate, studenţii vor fi în stare
să
definească şi să descrie tendinţele caracteristice pentru comerţul internaţional, investiţiile
internaţionale, migraţia internaţională şi transferul internţional de
tehnologii.
Menţinerea şi acutizarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea şi
pericolul
apariţiei unor noi probleme de agest gen, face imposibilă neglijarea acestui subiect în
cadrul
cursului de „Economie mondială şi relaţii economice
internaţionale”.
În circumstanţele interdependenţei economice internaţionale sporite, se face necesar
un
anumit grad de reglementare supranaţională a raporturilor dintre ţări. De aceea urmează a
fi
studiat cadrul instituţional al economiei mondiale şi respectiv, activitatea diverselor tipuri
de
organizaţii economice internaţionale.
Această disciplină va oferi eventual studenţilor cunoştinţele necesare pentru stabilirea
corelaţiei funcţionale dintre economia mondială şi sistemul de ştiinţe contemporane
studiate,
anticiparea evoluţiei economiei mondiale sub influenţa procesului de globalizare, sugestia
unor
posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor globale, estimarea impactului politicilor
economice internaţionale asupra funcţionării sistemului economiei mondiale, poziţionarea
economiei R. Moldova în contextul economic global şi aprecierea felului în care propriul
domeniu de specializare este afectat de evenimentele ce au loc în economia
mondială.
Scopul cursului „Economia Mondială şi Relaţii Economice Internaţionale” este de a
ajuta
studenţii în însuşirea teoretică şi formarea deprinderilor practice în organizarea şi realizarea
relaţiilor economice internaţionale între diferite ţări ale
lumii.
Obiective:
La nivel de cunoaştere şi înţelegere:
să determine obiectivul de studiu al disciplinei; să definească metodele şi principiile
„Economiei Mondiale”; să determine obiectivele şi conţinutul „Economie
Mondiale”:
La nivel de aplicare:
să determine etapele de dezvoltare a economiei mondiale; să explice esenţa
problemelor
fundamentale ale economiei mondiale; să identifice sfera de aplicare a economiei
mondiale;
să însuşească noţiunile privind: economia mondială, relaţiile economice internaţionale,
economie naţională, diviziunea mondială a muncii, comerţul mondial, cooperarea şi
globalizarea, etc. să interpreteze cadrul instituţional al economiei
mondiale.
11
La nivel de integrare:
să stabilească rolul şi locul economiei mondiale în sistemul informaţional internaţional
–
mondial; să aprecieze importanţa economiei mondiale la furnizarea informaţiei tuturor
utilizărilor şi la luarea deciziilor concrete; să stabilească corelaţia funcţională dintre
economia
mondială cu sistemul de ştiinţe studiate
contemporane.
Prin prezentul manual se urmăreşte evitarea supraîncarcării studenţilor cu informaţii.
Se
propune o analiză a principalelor trăsături şi mecanisme ale economiei mondiale
contemporane
şi REI în strânsă legătură cu evoluţiile recente şi de mai lungă durată ale principalelor ei
segmente, creând astfel o imagine reală a unui fenomen în continuă şi rapidă transformare
cum
este cel mondo-economic. Manualul îşi propune să formeze studenţi în spiritul respectării ţi
înţelegerii adevărului, să le dezvolte capacitatea de a analiza corect şi nuanţat fenomenele
la
nivel mondo-economic, de a înţelege logica internă de producere şi derulare a acestora
într-o
perspectivă multidimensională. Manualul are ca scop de a oferi studenţilor un fundament
solid
de cunoştinţe la care să adauge alte noi cunoştinţe sau să le adâncească pe cele primite,
iar,
ulterior să le folosească în activitatea lor practică de specialişti în
REI.
În organizarea internă a disciplinei s-a ţinut seama de conţinutul altor cursuri care se
predau
la aceeaşi facultate în scopul evitării
repetărilor.
În scopul implicării active a studenţilor la însuşirea materialului, în manual pentru
fiecare
temă sunt incluse obiectivele, cuvintele-cheie, subiectele pentru discuţii,
referatele.
Manualul de faţă este adresat nu numai studenţilor facultăţii REI ci şi ai altor facultăţi
cu
profil economic.
12
parte a speciei umane, care face comerţ împreună şi care nu mai formează astăzi, într-un
Partea I. SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE. TENDINŢE
fel, decât
o singură piaţă".
MODERNE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Fernand Braudel utilizează însă noţiunea „economie-univers" (Economie-monde)
pentru a
„traduce o utilizare particulară a cuvântului german Welt-Wirtschaft" şi care „nu pune în
discuţie Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
decât un fragment din univers, o parte a planetei, economic autonomă, capabilă în esenţă
să se Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili:
satisfacă pe sine însuşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o anumită unitate
organică".
 De a indentifica trăsăturile şi factorii de formare şi dezvoltare a economiei
mondiale,
Pornind de la zona Mediteranei din secolul al XVI-lea, zonă care „deşi practic divizată
 De a cunoaşte definiţia economiei mondiale în opinia diferitor autori şi în
politic,
cultural,perioade
social, acceptă o anumită unitate economică", constituită îndeosebi de la oraşele
dominante diferite,
ale
Italiei de Nord -Veneţia, Genova, Milano, Florenţa - a căror activitate „transgresează hotarele
 De a determina evoluţia sistemului economiei
imperiilor"
mondiale,
(hispanic, turc), precum şi „limitele marcate şi puternic resimţite dintre civilizaţiile care îşi
împart spaţiul
De a distinge factorii care au influienţat dezvoltărea economiei
mediteranean
mondiale, (grecească, musulmană, creştină), el formulează următoarea concluzie: „Din
examinarea
 De a identifica componentele fundamentaleeste ale economiei
unui caz particular deducem că o economie-univers o sumă de spaţii individualizate,
mondiale,
economice şi neeconomice, regrupate de ea; că ea reprezintă o suprafaţă uriaşă (în
principiu ea
este cea mai vastă zonă de1.1 coerenţă într-o epocă
Conceptul anumită, mondială
de economie într-o parte dată a globului); că
ea
transgresează
Economia mondialăde obiceiestelimitele
unulaltor grupări masive
din conceptele cu ceaalemai
istoriei"
largăChiar dacă
utilizare în „economiile-
gândirea şi
univers"
practica
nu au existat din
internaţională. El totdeauna,
desemnează, cumpeafirmă Fernand
de o parte, Braudel,
realitatea este evident
obiectivă că formarea
fundamentală unor
a lumii
zone în care
contemporane,
schimburile
reprezentatăeconomice
prin ansamblulcunoşteau o dezvoltare
economiilor maiale
naţionale intensă
tuturorşi care,
ţărilorînşiacelaşi timp, exercitau
altor entităţii
o mare
economice privite
influenţă şi atracţie
în complexitatea pentru restul
legăturilor planetei, este undintre
şi interdependenţelor procesele.cunoscut,
Pe de altă cu foarte
parte, multă vreme
acest concept
în urmă. Prin
desemnează
analiza unora
ştiinţa care dintre ele.
studiază Fernand
această Braudel
realitate a încercat să desprindă
economico-socială din multipleşi unele caracteristici
perspective:
generale,
componente saude
„reguli tendenţiale"
dezvoltare şi evoluţie, prin care şi
forme sămecanisme,
definească raporturile
trăsături şi dintre
tendinţe,ele. „Nu există economie-
univers",
etc. spune
autorul, „fără
Datorita un spaţiufara
dezvoltarii propriu şi semnificativ
precedent din mai
a economiei multe punctecudeo vedere:
contemporane, structura are
totanumite
mai
limite, care
variază
complexa, lent; implică undependentelor
accentuarii anumit centrusi("de gravitaţie", am zice)
interdependentelor pe planreprezentat printr-un
international, dar sioraş
din
(oraş cu
vocaţie internaţională
necesitatea de a analiza aflat într-o întrecere
si coordona aceastacu dezvoltare,
altele); esteeconomia
un spaţiueste ierarhizat,
organizatasau „oin sumă
plan
de economii
particulare,
orizontal, pesăracesectoare, unele, modeste
ramuri altele,
etc, cat si inuna
plansingură în pe
vertical, centrul lui fiind
niveluri. Intr-orelativ
astfelbogată
de - de
unde
structurare - in
rezultă şi o diviziune
plan vertical - in campul (internaţională)
economiei sea disting: microeconomia - care priveste viata
muncii.
economica la
nivelul Cu timpul,economici
agentilor atât limitele cât şimezoeconomia
interni; conţinutul activităţii, loculviata
- priveste şi rolul acestor spaţii
economica a s-au
modificat,
subramurilor,
s-a dezvoltat
regiunilor din un proces unei
interiorul de întrepătrundere
economii nationale; între „economiile-univers",
macroeconomia - careajungându-se la ceea
reprezinta totalitatea
ce avea să
devină
proceselorulterior economia mondială.
si fenomenelor economice, care se formeaza la nivelul unei economii nationale;
Succinta caracterizare
mondoeconomia a procesului
- reprezinta de formare
ansamblul formelor a economiei mondiale acarelatiilor
de viata economica realitatesialegaturilor
vieţii
internaţionale,
permite
cauzale sidefinirea mai precisă
functionale a noţiunii
la nivelul relatiilorteoretice prin care reprezentăm această realitate în
dintre economiile
ştiinţa
nationale.
economică
Noţiunea „economie mondială" se utilizează de multă vreme. Fernand Braudel, membru
al
DeşiFranceze,
Academiei această noţiune sau categorie
în cunoscuta sa lucrare economică are o largă
„Timpul lumii", utilizare
îl evocă nu numai
pe Simonde în
Sismondi,
care înştiinţă,
a ci şi în
practica
sa lucrareeconomică
„Nouveaux şi Principes
socială, înd'economie
viaţa publică; ea nu are
politique" o definiţie
afirma unanimmondială
că economia acceptată. se
Există
extindechiar
la
manuale şi tratate
lumea Întreagă, ea de ştiinţă economică
reprezentând (în literatura
„piaţa întregului internaţională)
univers" şi desemnândîn care nici măcar
„specia umană nusau
se
încearcă
acea o
14
15
definire a economiei mondiale, deşi se vorbeşte despre acest subiect. Cu toate acestea,
definirea
conceptului este absolut necesară. Ceea ce în cele mai multe lucrări de specialitate se şi
realizează.
Ce este Economia Mondială?
• Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi
din
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
internaţionale şi piaţa mondială. (S.Dumitrescu)
Subiecţii Economiei Mondiale sunt:

• Statele-naţiune ca participante autonome la viaţa economică
internaţională
• Întreprinderile şi organizaţiile cu activitate
externă
• Instituţii şi organisme internaţionale
Desprinderea economiei mondiale ca stiinta - ca ramura distincta din sistemul

stiintelor
economice, s-a realizat pe masura ce a crescut complexitatea schimbului reciproc de
activitati si
deci a devenit necesara analiza
acestuia.
Abordarea teoretica a economiei mondiale, a evoluat in timp de la teorii izolate la un
sistem de teorii, metode si principii. In plus, in teoria economiei mondiale se reflecta si
pozitia
diferitelor natiuni cu multiplele lor interese si preocupari, care sunt rezultatul atat al
stadiilor lor
de dezvoltare economica, cat si al particularitatilor formarii si dezvoltarii lor nationale si
istorice.
Ea, are sarcina sa descopere in spatele manifestarilor conjuncturale, esenta relatiilor
economice
internationale, formele eficiente de utilizare a lor pentru cresterea economica, principiile
care
trebuie sa stea la baza relatiilor economice
internationale.
S-au exprimat însă puncte de vedere diferite. Mult timp, in analiza economiei
mondiale, chiar
dacă nu s-a dat o definiţie a acesteia, s-a operat cu accepţiunea din teoria ricardiană a
schimburilor
internaţionale (a avantajelor relative) care plasează statele sau economiile naţionale în
poziţia centrală în
raport cu economia mondială.
O asemenea abordare a fost pusă în discuţie îndeosebi în perioada de după cel de-al
doilea
război mondial, pornind de la contradicţia apărută între activitatea crescândă a corporaţiilor
transnaţionale, care „omogenizează spaţiul mondial", pe de o parte, şi „paradigmele
schimburilor
internaţionale" fondate încă pe teoria lui David Ricardo - teorie care are la bază „disparităţile
create de
spaţiile naţionale", pe de altă parte, supralicitând rolul acestor corporaţii care, in viziunea
respectivă,
internaţionalizează atât de mult producţia şi comerţul încât în viitor nu va mai fi loc pentru
statul -
naţiune.
16
În această viziune, despre economia mondială nu se poate vorbi decât în perioada
actuală, când ca
urmare a expansiunii societăţilor transnaţionale are loc o „dislocare şi internaţionalizare a
producţiei, într-
o asemenea măsură încât .. ideea de economie mondială se confundă cu aceea de firmă
multinaţională" [Charles Albert Michalet, „Le capitalisme mondiale”,Presse Universitaires de
France, Paris,1976,pg.114] într-un alt studiu, semnificativ intitulat „Emergenţa economiei
mondiale", acelaşi autor, Charles Albert Michalet, scria: „în spatele acestei dezbateri
teoretice se află
termenii unei confruntări între cei doi agenţi principali ai economiei mondiale: societăţile
multinaţionale şi Statele-Naţiune (subl. n.s.). Primele generează o strategie şi un spaţiu de
funcţionare
care au vocaţie planetară. Prin definiţie, ele depăşesc teritorii naţionale pentru a produce
omogenitate.
Celelalte (Statele Naţiune), dimpotrivă, nu-şi găsesc legitimitatea decât în diferenţierile
naţionale, în
fracţionarea spaţiului mondial in teritorii distincte legate exclusiv prin schimburile de
mărfuri” În
ultimele două decenii s-a adus discuţie îndeosebi trecerea integrării europene pe noi trepte
care
implică primordialitatea jurisdicţiei comunitare asupra celei naţionale şi limitarea
suveranităţii
naţionale. Sunt citate în acest sens ideile formulate de Jacques Delors care, cu autoritatea
sa
profesională şi politică de preşedinte (fost) al comisiei C.E.E. timp de 10 ani, afirma:
„Paralelismul
indispensabil între economie, social şi monetar, legătura irevocabilă dintre monede,
gestionarea în
comun a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea - toate vor fi
realizate prin
Uniunea Economică şi Monetară - ambiţie economică, profund politică şi totodată embrionul
clar al
unei veritabile comunităţi de
destin
În majoritatea lucrărilor de specialitate, economia mondială este definită pornind de
la unitatea
dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile economice sistematice care au loc
între
acestea,pe de altă parte. În cea mai simplă formă, economia mondială este definită ca
ansamblul
economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor economice,
care se
derulează în mod sistematic între ele, pe baza diviziunii internaţionale a
muncii.
Într-o altă concepţie economia mondială este definită ca acel stadiu al schimbului
reciproc de
activităţi în care, sunt implicaţi, majoritatea agenţilor economici de
pe glob.
Într-o viziune care pune în centrul definiţiei numai relaţiile economice inter ţări şi
suprastatale,
economia mondială este definită şi ca „...ansamblul interdependenţelor economice, politice,
comerciale şi
financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile
transnaţionale
privite şi analizate în mod dinamic şi
evolutiv".
17
1.2 . Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi dinamic.
Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strînse
între ţări,
indiferent de potenţialul sau de nivelul lor de dezvoltare, de orînduirea socială. De vine tot
mai
evident că un eveniment major survenit într-o anumită parte a globului, se va repercuta,
mai
devreme sau mai tîrziu, asupra ansamblului comunităţii internaţionale. Nici o ţară, oricît de
bogată ar fi,nu se poate sustrage acestei legităţi, izolîndu-se de restul lumii, dezvoltarea
autarhică
este de neconceput în lumea
contemporană.
Economia mondială, aşa cum se prezintă în zilele noastre, este rezultatul unui întreg
proces
evolutiv, al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi de la forme inferioare, la forme
superioare, de la simplu la complex. Premisele şi procesele economiei mondiale sunt strîns
legate de marile descoperiri geografice, de revoluţia industrială, de apariţia diviziunii
internaţionale a muncii, de formarea şi dezvoltarea naţiunilor şi a statelor naţionale, de
dezvoltarea puternică a comerţului internaţional şi de formarea pieţei mondiale,care au
antrenat
treptat toate popoarele în sfera schimburilor economice
internaţionale.
În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut numeroşi
factori de
ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe
momente:
1. La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului
dintre
diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice,
îndeosebi a celor două Americi. Referindu-se la acest factor, Adam Smith scria:” Mărfurile
europene erau, aproape toate, noi pentru America,iar multe din cele din America erau noi
pentru
Europa. Astfel, începe să se facă un nou schimb de produse, cum nici nu se gîndise nimeni
vreodată înainte…”
Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă au
condus
la formarea pieţii mondiale, în cursul secolului al XV lea. Aceasta a contribuit la
impulsionarea
producţiei şi a activităţii de transport. Au luat dezvoltare manufacturile şi comerţul cu
produsele
acestora, la început în ţări precum Olanda, Belgia şi apoi în Anglia. Asemenea oraşe din
Ţările
de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe
baza
mărfurilor produse în manufacturi. Comerţul mondial şi piaţa mondială au inaugurat şi au
propulsat, în acest secol, al XVI lea, istoria modernă a
capitalului.
2. Un rol hotărîtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor
l-
au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă.
Această
revoluţie, care a cuprins mai întîi Anglia, dar apoi s-a extins treptat şi în alte ţări din Europa-
18
Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia, a determinat ample
transformări în
baza tehnică a economiei, în structura producţiei materiale, precum şi a comerţului dintre
ţările
lumii. A început, de asemenea, demarajul industrial al
SUA.
Din punct de vedere al rolului transformator al efectelor propagate în economiile
naţionale,
în transportul şi comerţul internaţional, industria avea să devină, pentru întreaga perioadă
de timp
care a urmat pînă în zilele noastre, „inima economiei mondiale”. Ea a redus dependenţa
producţiei de bunuri economice de pieţele locale de aprovizionare şi desfacere şi a stat la
baza
unei creşteri revoluţionare a productivităţii muncii.. „ Marea industrie a universalizat
concurenţa…a creat mijloacele de comunicaţie şi piaţa mondială modernă şi a subordonat
comerţul, a transformat tot capitalul în capital industrial şi a generat astfel circulaţia rapidă
(sistemul bănesc dezvoltat) şi centralizarea capitalurilor…Ea a creat pentru prima oară
istoria
universală, în sensul că a pus în dependenţă de întreaga lume de satisfacerea nevoilor
fiecărei
naţiuni civilizate şi ale fiecărui individ din cadrul acesteia şi a distrus izolarea naturală de
pînă
atunci, a diferitelor naţiuni”.
La mijlocul secolului al XIX lea Marea Britanie era „atelierul industrial al lumii şi
prima
putere mondială. Industrializarea ei a cunoscut două faze:a) 1776-1830 în care centrul
dezvoltării
îl reprezenta industria textilă; b) 1830-1850, cînd Marea Britanie cunoaşte „cel de-al doilea
demaraj”, în care industria metalurgică trece pe primul plan, ca urmare a căilor ferate.
Producţia
de cărbuni şi fier se triplează; în 1850 în această ţară funcţionau peste 250 mii de ţesătorii
bazate
pe utilizarea maşinii cu abur, faţă de numai 50 mii manuale”. [Dictionnaire d´histoire
economique de 1800 a nos jours, Hatier, Paris, 1987, p. 449-

453]
3. Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca ansamblu de specializări de
producţie
pentru export, pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu
numai
rezultatul apariţiei şi dezvoltării industriei, ci şi expresia formării unui sistem de
interdependenţe
economice între ţări şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi ţări
agrare.
4. Revoluţiile politice care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa), şi XIX
(Spania, Italia şi Germania) au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de
formare
a economilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au
asigurat
extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei de piaţă. Proprietatea privată,
libertatea comerţului şi a iniţiativei şi-au găsit consacrarea în norme juridice cu o sferă tot
mai
largă de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format, treptat, şi prin mijloace
diferite,
conştiinţa naţională, iar în acest cadru şi ideea că „cetăţenii unei naţiuni împărţeau
responsabilitatea bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui patriotism în
19
devenire. Cea mai influentă carte din secolul al XVIII lea, scrisă de gînditorul politic scoţian
Adam Smith, se intitula nu întîmplător „ o cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei
naţiunilor”.
Dar Adam Smith nu era un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale, dar
în
cadrul lui de referinţă era în mod hotărît naţional. El condamna mercantilismul englez nu
pentru
că reducea bogăţia altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţeni englezi să fie mai săraci
decît ar
fi putut fi în alte condiţii.
5. Ultima treime a secolului al XIX lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare
importante, chiar dacă ele au fost şi contradictorii. În primul rînd este vorba de mari
descoperiri,
invenţii şi creaţii tehnice, care s-au răspîndit repede în Europa şi America, între care turbina
electrică, motorul cu combustie internă, mecanismele cu componente interşarjabile,
telegraful,
căile ferate. S-au dezvoltat puternic construcţia de maşini, metalurgia, industria cărbunelui,
chimia.
„Lucrătorul mijlociu din primele decenii ale secolului al XlX-lea ... a produs numai cu 0,3%
mai mult
în fiecare an faţă de cel precedent. La sfârşitul secolului rata productivităţii se mărise de
şase ori.
Rezultatele au fost similare în America. Marea Britanie. Germania şi Franţa: producţia de
textile de
bumbac şi lână s-a extins vertiginos, ca şi cea de unelte agricole, obiecte folosite în
gospodărie şi sute de
alte articole. Producţia de fier s-a dublat între 1870 şi 1890; producţia de oţel a crescut de
20 de ori în
aceşti ani"[Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”, Ed. Paideia,1996,Bucureşti,
pag.29]
6. Economia ţărilor industriale s-a confruntat. începând de la mijlocul secolului al XlX-
lea, cu mai
multe crize economice, care au influenţat evoluţia producţiei şi comerţului mondial. Crizele
din 1873 şi
1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia industrială, ci şi în
dinamica şi
structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în majoritatea ţărilor, s-a împletit
cu
blocarea schimburilor
internaţionale.
Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi
tehnologice au
accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă multe
întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere
economico-
financiară.Pe această bază, în ultimele două decenii ale secolului XIX s-a accentuat procesul
de
formare şi afirmare a corporaţiilor, îndeosebi în ramurile industriale de
bază.
Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii nimicii,
pe de o
parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de altă parte, au
fost însoţite
de o scădere generală a preţurilor. De exemplu în America, indicele preţurilor cu ridicata
care la
sfârşitul Războiului Civil, în 1864, era 193 a scăzut la 68 până în 1890. în Europa, preţurile
au scăzut
cu circa 40% în anii '70 şi
'80.
20
Toate acestea au condus la accentuarea concurenţei pe plan internaţional, ceea ce a
adus în
plină actualitate ideile formulate la mijlocul secolului de americanul Alexander Hamilton şi
de germanul
Friedrich List, referitor la protejarea industriei: „Industriaşii de o parte şi cealaltă a
Atlanticului
căutau cu furie noi pieţe pentru supraabundenţa lor de mărfuri şi scăderea preţurilor de
bunăvoie pentru
a mai câştiga teren. Germania, Italia, Franţa şi Rusia, toate îşi sporeau taxele vamale pentru
a-şi apăra
industriile în faţa agresivităţii străinilor. Şi nu este de loc surprinzător că ratele taxelor
vamale
americane au atins niveluri chiar mai
înalte".
7. Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc
aparte
ocupându-1 în această perioadă orientarea mai activă către surse de materii prime şi către
noi pieţe în ţările
slab dezvoltate. Sfârşitul secolului al XIX-lea a marcat încheierea procesului de formare a
ceea ce s-a
numit sistemul colonial, proces început în secolul al XV-lea. în 1914 imperiul britanic, cel mai
mare,
acoperea 33 milioane de2 km şi reunea 450 milioane de locuitori. Imperiul francez cuprindea
10 milioane
2
de km cu circa 50 milioane de locuitori. Dispuneau, de asemenea, de colonii, Belgia, Olanda,
Italia,
Portugalia, ş.a.
Aşa cum remarcă un analist al istoriei economiei mondiale, „această extraordinară

expansiune
economică a Europei în întreaga lume... va aduce în Europa prosperitatea şi aceasta va fi «Ia
belle
epoque»".
Dezvoltarea schimburilor externe, favorizată din punct de vedere tehnic de progresul

mijloacelor de transport, a cunoscut câteva forme mari, care s-au constituit în tot atâtea
fluxuri
economice internaţionale: comercială, financiară şi demografică (se apreciază că emigraţia
netă din
Europa spre America a reprezentat între 1870 şi 1914 peste 25 de milioane de persoane). Se
menţionează, de exemplu, că potrivit unui studiu al guvernului american făcut în 1908
aproape trei
cincimi din salariaţii celor 21 de ramuri principale ale industriei americane erau de
origine străină.
8. Din punct de vedere al structurilor economice durabile o transformare importantă a
acestor
decernii a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor care au îmbrăcat forme diferite
-
carteluri,trusturi, concerne - cu ponderi diferite de la ţară la ţară (caracterizând rolul
acestora Robert B.
Reich, în lucrarea semnificativ intitulată citată şi mai înainte, „Munca naţiunilor - Pregătindu-
ne pentru
capitalismul secolului XXI" menţionează „Nici taxele mari care blocau suporturile din
străinătate, nici
«sferele de influenţă» exclusive din regimurile mai puţin dezvoltate ale lumii nu au rezolvat
problema
supraproducţiei. Atâta vreme cât producătorii se concurau puternic unii pe alţii pe piaţa
internă,
sporindu-şi capacitatea şi scăzând preţurile, limitele profitului rămâneau prea reduse pentru
a permite
continuarea afacerilor. Astfel a apărut o a treia soluţie în deceniile de ia sfârşitul secolului al
XlX-lea
care, ca şi celelalte două, a dus la formarea felului în care oamenii secolului al XX-lea au
ajuns să
21
înţeleagă scopul şi organizarea economiei naţionale. Soluţia era de a reduce concurenţa
internă în cadrul
marilor corporaţii naţionale. Acesta era punctul final al naţionalismului economic:
bunăstarea cetăţenilor
era legată de succesul economiei naţionale, care depindea la rândul ei de succesul
marilor corporaţii"
Proporţiile sau intensitatea, precum şi particularităţile procesului respectiv au fost
importante.
Soluţia concentrării prin fuziuni părea să fie mai potrivită europenilor şi, ulterior, japonezilor,
decât
americanilor, deoarece, pe de o parte, cartelurile, breslele şi alte restricţii ale comerţului
reprezentaseră
aici metode obişnuite încă din Evul Mediu, iar pe de altă parte birocraţiile guvernamentale,
care
asigurau mobilizarea resurselor şi coordonarea comerţului, s-au stabilit în Germania, Franţa
şi Italia în
anii '70 ai secolului ai XlX-lea. iar în Japonia în ultimul deceniu ai
acestuia.
Se apreciază că pe această bază, la sfârşitul secolului al XlX-lea noi sectoare care se
industrializau în
Europa şi Japonia erau dominate de mari formaţiuni unificate de genul cartelurilor,
sindicatelor şi marilor
bănci, din care unele cu capital
mixt.
În America, teama faţă de abuzul economic era mare, încă din vremea coloniala,
considerându-se
că puterea economică, la iei ca şi cea politica, trebuia ţinută sub control, iar birocraţia
administrativă era
puţin dezvoltată. în condiţiile în care întreprinderile industriale au început să realizeze
înţelegeri pentru
menţinerea preţurilor şi pentru atenuarea concurenţei, a fost adoptata Legea Sherman, în
1890,
împotriva trusturilor, care interzicea fixarea preţurilor şi acordurile de împărţire a pieţelor.
Efectul nu
a fost cel scontat. înţelegerilor dintre întreprinderi preferându-li-se fuziunea acestora în mari
corporaţii.
Ca urmare, ia sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a urmat un mare vai de fuziuni,
care au
făcut ca aproximativ o treime clin activele productive ale ţării să fie centralizate în 318
compărui cu un
capital de 7,3 miliarde dolari. „Unii dintre mamuţii care au apărut purtau nume care aveau
să devină
sinonime cu industria americană - nume ce reflectau fără echivoc identitatea naţională la
care acestea
aspirau: U.S.Steel, American Sugar Refining, American Telephone & Telegraph, American
Rubber,
United States Rubber, American Woolen, National Biscuit, American Can, American Tobacco,
Aluminium Company of America, General Electric, General Motors, Standard Oii şi chiar
grandiosul [
International Harvestar"" Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”Acestora li se atribuie şi
introducerea
planificării activităţii, cu influenţe pozitive asupra
producţiei.
În perioada care a urmat, multe dintre acestea, ca şi altele, şi-au extins foarte mult
spaţiul de
acţiune pe piaţa mondială, devenind mari corporaţii transnaţionale cu întinsă arie de
activitate în
economia mondială
contemporană.
În istoria economică se apreciază că pe baza tuturor acestor procese în ultimele două
decenii ale
secolului al XlX-lea şi la începutul secolului XX, s-a format economia mondială, ca sistem ce
22
cuprindea economiile ţărilor industriale dezvoltate şi economiile ţărilor coloniale şi
dependente, între
care se derulau diferite forme de relaţii economice, care concretizau, totodată, diferite
forme şi grade
de dependenţe şi interdependenţe
economice.
9. Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia
mondială: cele două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929-
1934; revoluţii
sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi naţională
ş.a.
Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu acţiune favorabilă între care: schimbări
importante în
filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă
keynesistă, lansat în
1936 prin lucrarea lui Keynes „Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor";
revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după al Il-lea Război Mondial; lansarea şi
dezvoltarea
proceselor de integrare a economiilor mai întâi pe continentul european, apoi şi pe celelalte
continente;
negocierile comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul GATT, care au dus la o reducere
substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor vamale, al căror nivel a scăzut
de la 40% în
1947 la circa 5% în anii '90; conferinţa financiar-monetară de la Bretton-Woods din 1944,
adoptarea
unui sistem monetar internaţional şi crearea unor organisme financiare internaţionale,
prăbuşirea
sistemului colonial şi a sistemului totalitar comunist care au condus la apariţia a peste 140
de state
independente.
În concluzie se poate de menţionat că odată cu formarea economiei mondiale ca o

realitate
obiectivă a lumii contemporane s-au format şi elementele structurale ale ei, care în
ansamblu
constituie sistemul economiei
mondiale.
1.3 Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale
Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale.

Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele
trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până
acum.
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se
poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze
cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici,
stimulând
dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea

economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul
ei,
generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor
23
subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra
economiilor naţionale.
 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici.

Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală" a agenţilor
economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă
impuls
progresului economic.
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă
o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de-
recesiune.
 Rezultant pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. în consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de
sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale
continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a
secolului
XXI.
 Economia mondială este eterogenă. între diferitele sale zone se
menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale.
Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel

de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări
cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa
unei entităţi numite „economie
mondială"?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate".
Ce
poate „uni economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că
rezultatele activităţii economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau
aproape toate fiind destinate schimbului de
piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare
producţia şi
circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii
economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale
cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă
reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.
24
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls
considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. în plus, prin transnaţionalizarea vieţii
economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei
mondiale.
Una din tendinţele economiei mondiale este echilibrul economiei mondiale.Fiind un

fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă în mod
necesar şi la scară internaţională. în calitatea sa de "sistem", economia mondială
presupune o
stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea
supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este
rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru
diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt:
micşorarea veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul
căderii
cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei)
ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi
suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea
condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului
internaţional - în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală -
în cazul excesului de lichidităţi etc.
Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera

circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii cum sunt producţia, repartiţia,
consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a
"sarcinilor"
de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii
nerentabile, a unora dintre ţările lumii,- lichidarea marilor decalaje economice
internaţionale.
O altă tendinţă se manifestă prin perspectivele economiei mondiale. Secolul XXI va

modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a
schimbărilor
majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale - statele-naţiune,
organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile
dintre
ele.
În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de

regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. în aceste condiţii,
importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va
creşte.
25
O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi
accentuarea globalizării. „Dereglementarea" vieţii economice, pe de-o parte, trans
naţionaliza rea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii'. Dacă privim
lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării", se ridică cel puţin două întrebări: 1) în ce
măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea
poate
avea vreo limită?
Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o

contradicţie în termeni. în realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea
globalizării. Tendinţa de globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării
vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai
frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere - cele ale
organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp -~cât regionalizarea nu
împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc" în calea
globalizării.
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un
proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară
planetară. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare
care
să conducă la un „sistem economic mondial unic şi
coerent'?
Un astfel de „sistem" ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a
efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea
concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi
globale" (Jean-Francois Revel).
Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată şi

nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem" va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune
un
management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar
mai
fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai
permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? în fine, care
ar fi raţiunea unei giobalizări împinse la extrem, ştiut fiind că, încă de pe acum efectele
sunt
contradictorii?
Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea
unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de
domeniul
unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare
26
economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe
mapamond.
 Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii
economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului
reciproc de activităţi, economiei globale.
Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a

activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua.
Mai
mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionarii mijloacelor de
transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un
stadiu superior al schimbului reciproc de
activităţi.
Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, a
exploatării
resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul
mondial,
planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. încă de pe acum se poate face
afirmaţia că
secolul XXI va marca începutul unei noi ere - aceea a economiei interplanetare, cosmice,
eră
care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii de
dezvoltare.
1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale Economiei Mondiale şi Relaţiilor

Economice Internaţionale
Stiinta economica - care se ocupa cu studierea economiei la nivel mondoeconomic in

ansamblul ei, a legilor care guverneaza fenomenele si procesele economice ale comunitatii
internationale este stiinta economiei mondiale. Obiectul ei de studiu il constituie,
principalele
componente ale economiei mondiale si anume principalii agenti economici participanti
directi la
desfasurarea fenomenelor si proceselor economice, diviziunea mondiala a muncii (DMM)
relatiile economice internationale (REI), circuitul economic mondial (CEM) si legile care le
guverneaza, mecanismele fundamentale si institutiile corespunzatoare acestora,
problemele care
apar in diferite sfere ale vietii economico-
sociale.
Cercetarea economiei mondiale isi propune sa urmareasca evolutia istorica -reala a
fenomenelor si sa desprinda trasaturile esentiale care definesc fenomenul analizat, deci
presupune o abordare logic-concreta a proceselor si fenomenelor economico-sociale la
scara
mondo-economica. Una din metodele fundamentale de studiere a fenomenelor
mondoeconomice
des folosita este metoda analizei si sintezei. In situatia insa cand exista un circuit economic
mondial, cand statele lumii sunt incadrate in diviziunea mondiala a muncii, atunci apare si
27
necesitatea realizarii unor comparatii internationale, care sa permita evaluarea
performantelor
componentelor economiei mondiale.
Ca stiinta, economia mondiala foloseste un sistem propriu de categorii economice,
care
reflecta anumite relatii economice internationale specifice, care reprezinta expresia
teoretica a
raporturilor ce se stabilesc in cadrul fenomenelor si proceselor din economia
mondiala.
Pentru a putea realiza o cercetare stiintifica, este necesar sa se defineasca cu precizie
anumiti parametri si sa se stabileasca concret si anumite metodologii care vor fi
folosite:
 cunoasterea unor concepte si continutul unor indicatori cu o larga circulatie
internationala
(ex. productie/produs, intern/national,
brut/net).
 pentru a asigura comparativitatea internationala intre diferite state, este necesara
asigurarea ansamblului de indicatori, care sa permita evaluarea cat mai corecta

cantitativa
si calitativa a dezvoltarii (ex. structura economiei nationale, nivelul productivitatii,
gradul
de alfabetizare al populatiei, consumul/locuitor,
etc);
 stabilirea cu precizie a continutului indicatorilor care stau la baza statisticilor oficiale
ale
tarilor membre pentru ca in practica exista metodologii diferite de calcul pentru
acestia;
 in compararea unor marimi globale (ex. PNB) care sunt exprimate in diferiti bani
nationali - trebuie sa se acorde atentie la convertirea acestor marimi din moneda

nationala intr-o moneda de obicei etalon - astfel incat sa se poata corecta influenta
unor
factori care ar denatura
rezultatele;
Metodele si tehnicile de previziune, ca mod de cercetare si cunoastere a realitatii
pentru a
anticipa o actiune viitoare pe baza unor criterii de rationalitate si de optim, sunt numeroase
si pot
fi folosite in functie de situatiile concrete. Dintre acestea
amintim:
 metodele fundamentale: metode de analiza si sinteza, metoda interpretarii
sistematice;
 metode de previziune pe elemente: metoda extrapolarii, a interpelarii, metoda
evenimentelor precursoare;
 metode structurale: metoda scenariilor, metoda aproximatiilor
succesive;
 metode ale modelarii economico-
matematice;
 metode intuitive: metoda discutiilor in grup, metoda anchetelor
iterative;
 metode de echilibru: balante
previzionale;
 metode de previzionare a fluctuatiilor
ciclice.
Pe masura dezvoltarii economiei mondiale, urmare a adancirii diviziunii mondiale a

muncii
si a diversificarii relatiilor economice internationale, din stiinta economiei mondiale, s-au
desprins un sir de discipline specializate pe diferite domenii mondo-economice si anume:
economia comertului international, economia turismului international, relatii financiar-
valutare,
28
cooperarea economica internationala etc. Aceste discipline se sprijina pe concluziile
teoretice ale
stiintei economiei mondiale si urmaresc, analizeaza mecanismele si politicile caracteristice
pe
domenii - cauta raspunsuri concrete la aceste
problematici.
Procesele mondo-economice sunt in centrul atentiei unui mare numar de cercetatori -
specialisti de prestigiu, care realizeaza lucrari de referinta, studii, programe pentru
solutionarea
unor probleme majore ale lumii
contemporane.
Este remarcabila cresterea preocuparilor pentru cercetarea viitorului economiei
mondiale,
demonstrata prin realizarea a diferite modele, prognoze, scenarii asupra perspectivelor
economiei
mondiale la nivel global sau numai al unor structuri, pe diferite perioade de timp. Sunt
cunoscute
in lume, multe institutii guvernamentale si neguvernamentale sub egida carora au aparut
rapoarte
referitoare la economia mondiala. Sunt, de asemenea numeroase cercuri de initiativa,
asociatii
savante, grupuri de opinii, care organizeaza cercetari si discutii. Rolul lor este foarte
important si
aceste discutii oficiale beneficiaza de pe urma unor centre de cercetare in care expertii
efectueaza
o prima triere a problemelor in incercarea de a identifica variante de solutionare. Un centru
util
de cercetare a fost "Miscarea Pug-wasch", care a studiat probleme ale stiintei moderne si
ale
dezarmarii. Un alt cerc neoficial care s-a impus atentiei, "Centrul de studii economice si
sociale
pentru lumea a treia" sau "Clubul de la Roma" a luat fiinta in anul 1968 si aduna la masa
rotunda
personalitati din cele mai diferite sectoare din intreaga lume pentru a dezbate in comun
problemele lumii contemporane. Initiatorul sau, dr.Aurelio Peccei, a subliniat valoarea
dezbaterilor deschise, oneste, de convingeri diferite, dar orientate spre indreptarea relelor
care
afecteaza lumea. Clubul de la Roma, nu are un plan al preocuparilor, dar realizeaza studii,
de
catre un numar mare de specialisti din cele mai diverse locuri si
directii.
Sunt si alte foruri care examineaza procesele mondo-economice cum ar fi Centrul de
Competitivitate Luizana, Summiturile G7(8), G20 etc. Sunt de asemenea convocate sub
egida
ONU, conferinte internationale in cadrul carora se dezbat subiecte care privesc existenta
omenirii, cum sunt: problemele mediului inconjurator, hrana si populatia, energia si
materiile
prime, asezarile urbane, stiinta si tehnica, dezvoltarea economica. Apoi sunt organizatiile
din
Sistemul Natiunilor Unite care ofera o viziune globala, intemeiata pe o analiza profunda
asupra
economiei mondiale:
o Consiliul economic si social ONU (ECOSOC) in virtutea unor rezolutii a Adunarii
generale a ONU - adoptata in 1947, examineaza anual situatia economiei

mondiale;
o Comisiile economice regionale ONU: aceste comisii publica annual rapoarte privind
rezultatele analizelor la nivel

continental.
o Institutiile specializate ale ONU - analizeaza aproape toate domeniile de activitate
economica pe plan mondial.

29
Glosar: TESTE:
1) Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?
Economie mondială- reprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
a) Economia mondială este constituită din relaţii reciproc avantajoase dintre
complex
ţări; de relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi
b) Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele rintr-un
circuitul
complex de
economic mondial.
relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic
mondial;
c) Economia mondială reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între
Comerţstate;
internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de vânzare-cumpărare de
bunuri şi
d) Economia mondială reprezintă totalitatea statelor
servicii
lumii.care se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii mondiale a
2) Ponderea cea mai ridicată în PIB-ul ţărilor dezvoltate revine sectorului:
muncii.
a) Secundar;
Comertul exterior reprezintă totalitatea relaţiilor comerciale ale unei ţări cu restul
lumii.
b) Primar;
c) Terţiar;
Echilibru economic este starea spre care tinde piata bunurilor si serviciilor, monetara, a
d)Cercetări ştiinţifice
capitalului si a muncii, precum si piata nationala in ansamblul sau, atunci cand cererea este
egala
3)
cuCare din sau
oferta subsistemul de dintre
diferenta mai jos ele
nu este inclus în relaţiile
nu depaseste economice
limitele internaţionale?
considerate normale,
nesemnificative,
a) Relaţiile comerciale internaţionale;
pentru a genera dificultati de o anumita
gravitate
b) Relaţiile de cooperare şi integrare economică
internaţională;
c) Relaţiile de negocieri şi încheierea acordurilor
Înterbări pentru recapitulare:
internaţionale;
d) Relaţiile valutar-financiare internaţionale.
-Ce reprezintă
4) Din piaţa
ce nu decurge multilaterismul?
interrnă?
a) necesitatea rezolvării problemelor
- Care sunt factorii care au determinat evoluţia sistemului economiei
globale;
b) accentuarea în proporţii a interdependenţelor între economiile
mondiale?
naţionale;
- Care a fost evoluţia economiei mondiale?
c) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică
internaţională;
- Conceptul deunei
d) stabilirea economie mondialămondiale de dirijare a relaţiilor dintre
ordine economice
ţări
- Factorii care au influienţat dezvoltarea economiei
mondiale.
Bibliografie:
Cuvinte cheie
1. Ioan Bari, «Economie Mondiala», Bucuresti 2004
-Economie mondială
2. David Begg, Stanley Fisher, «Economics», London 2005
-piaţa mondială
3. JamesD. Gwartney, Richard Stroup, «Economics: privat and public choise», Mason
-revoluţia
2006 tehnico-ştiinţifică
4. Gheorghe
-ordinea Cretioiu,mondială.
economică «Economie», Bucuresti 2008
5. Ana Bal.
- Progresul Economia mondială. Bucureşti, 2006
tehnic
6. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica,
- Dezvoltare eoonornico-
2004
socială
7. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti, 2004
- Piaţa internă
8. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi,
1994externă
- Piaţa
9. Gilphin Robert Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global Iaşi, Polirom
2004
10. Bari Ioan, Economia mondială, Bucureşti,
1997
11. Dumitrescu Stelian,Economia mondială. Brăila,
1998
Tănăsie Petre, Econologie Internaţională (teoria şi practica relaţiilor
economice
internaţionale). Bucureşti, 1992.
13. Dumitrescu Stelian, Balan Ana , Economia mondială, Bucureşti,
2002.
30
31
naţiunea constituie,
Capitolul prin caracteristicile
2. Sistemul ei intrinsece,
Economiei Mondiale un factor primordial
– elemente de progres
structutale, modele
economic
de şi
social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere
economică. dezvoltare.
� Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea
Obiective:
furnizează În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili
cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea ei, populaţia
- De defini
contribuie, prin noţiunile de economie naţională, diviziunea internaţională a muncii, relaţii
cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei
interne.economice internaţionale, piaţa mondială, ordinea economică mondială şi circuitul
� Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în
ramurile
economic mondial,
economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai
ridicată.
- De a descrie piaţa mondială, etapele de constituire, clasificarea şi factorii
determinanţi,
De regulă, economia naţională apare şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a
De a caracteriza ordinea economică
- unei
naţiunimondială,
şi a unui număr de naţionalităţi conlocuitoare. Se cunosc însă cazuri când mai multe
- De a distinge şi defini noţiunea de
naţiuniPostindustrializare
desfăşoară o activitate economică comună în cadrul unor state federative. Şi în
aceste
situaţii, datorită caracterului comun al activităţii economice, a existenţei unei pieţe interne
unice, 2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei Mondiale
economia are un caracter unitar.
Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
� În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi,
el
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din
reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor
de
internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le
muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura.
influenţează dezvoltarea.
Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
Economiile naţionale
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale
epocii.
� În fine, şi
Economia nu în ultimul
naţională rând, entitatea
nu reprezintă care comună
o trăsătură este economia
tuturornaţională presupune
sistemelor economice şi
existenţa
unui aparat
sociale pe carede producţie (a „sistemului
le-a cunoscut omenirea; osos, muscular
ea a devenit şi vascular alpeproducţiei”)
caracteristică care va de
o anumită treaptă fi
o
parte componentă
dezvoltare a avuţiei
a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor
naţionale.
centralizate.
� La
În acea toateburghezia
epocă, acestea se adaugă
a luptat unnecesităţi
din sistem dede
instituţii, corespunzător
ordin economic, unuipentru
mai ales, anumit tip
de
eliminarea
fărâmiţării
societate. economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au
Privită
declanşat unprin prisma
proces structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor
cu efecte
centripete.
de activitate economică
� Un moment existente
esenţial, la un
decisiv, moment
pentru dat, considerate
procesul în astrânsa
de constituire lor
economiilor naţionale
interdependenţă.
reprezintă formarea Elementul de legătură
pieţei interne, dintrefenomen
naţionale, ramuri îldeterminat
constituie piaţa
de factori economici
naţională.
� Prin ramură
(dezvoltarea factorilora economiei naţionale
de producţie, se înţelege
a diviziunii muncii,ansamblul de pentru
a producţiei activităţi organizate
schimb), cât şi
de într-un
mod specific
factori politicişi(revoluţia
desfăşurate în scopul
burgheză, producerii
formarea aceleiaşi categorii de produse sau al
statelor
furnizării
centralizate).
aceleiaşi categorii
Economia de servicii.
naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de
Dezvoltarea
activităţi factorilor
între membrii uneide producţieumane,
comunităţi oferă posibilitatea
pe ansamblul materială a apariţiei
teritoriului unor noi
unui stat
ramuri.
La rândul ei, diviziunea muncii transformă această posibilitate în
naţional.
realitate.
O economie
Definiţia naţională
de mai poate fiunele
sus necesită structurată nu Dintre
precizări. numai toate
pe „ramuri”,
formelecide şi comunitate
pe „sectoare”,
care
umană,
sunt
numai compartimente
naţiunea a fostmai cuprinzătoare:
aceea care a pututsectorul primar
contribui (agricultura,
la apariţia acestorsilvicultura, industria
forme superioare de
extractivă), sectorul
organizare, care suntsecundar (ramurile
economiile industriei
naţionale. prelucrătoare,
Determinată mai alesconstrucţiile), sectorul
de cauze de ordin
terţiar
economic,
32
33
(serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector
–
cel al cercetării ştiinţifice.
A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia
structurii
economiilor naţionale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracţia
de
cărbune etc.), apar altele noi (electronica, autonomia, informatica etc.). Ca o consecinţă a
tendinţei generale de adâncire a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte
simţitor. În fine, într-o serie de ţări dezvoltate creşte ponderea sectorului terţiar în
detrimentul
celui primar. Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la
simplu la complex.
O adevărată revoluţie caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant în
economiile multor ţări occidentale şi nu numai. Acest sector include „industrii” pentru
satisfacerea nevoilor consumatorilor, începând cu agenţii de voiaj, lanţuri hoteliere, de
magazine
şi restaurante şi terminând cu telecomunicaţiile, serviciile bancare şi de asigurare,
asistenţa
juridică. Totul computerizat. În acelaşi timp, atât producţia industrială, cât şi cea agricolă,
presupun activităţi de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai
mare.
Structura unei economii naţionale se formează în timp, în raport cu o serie de condiţii
interne, specifice fiecărei ţări. Totodată, un rol în această privinţă revine şi factorilor externi;
atunci, însă, când influenţa lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice
deformate, neconforme cu interesul

naţional.
2.2 Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă,înainte de toate, procesul istoric de
specializare a
ţărilor lumii în producerea şi comercializarea bunurilor economice pentru schimb pe piaţa
mondială. Privită static, ea poate fi definită ca ansamblul specializărilor pentru participarea
la
schimburile economice mondiale, aşa cum acestea s-au constituit în decursul dezvoltării
economico-sociale a ţărilor lumii.
Diviziunea mondială a muncii este baza generală a schimburilor economice dintre ţări
şi a
pieţei mondiale. O multitudine de factori au influenţat evoluţia diviziunii mondiale a
muncii.
Condiţiile naturale au jucat un rol important în formarea specializărilor internaţionale
îndeosebi la începutul acestui proces. Odată cu prima revoluţie industrială, rolul acestui
factor s-a redus
continuu, fără să se anihileze complet. Factorii economici şi extra economici au determinat
tot mai mult
acest proces, în jocul economic, remarca acelaşi reputat istoric, au existat din totdeauna
unele cărţi mai
bune decât altele, câteodată adesea măsluite. Anumite activităţi aduc mai multe profituri
decât altele; e
mai rentabil să cultivi viţă de vie decât grâu (cel puţin arunci când altul acceptă să cultive
grâu pentru 34
tine), mai rentabil să acţionezi în sectorul secundar decât în cel primar, în sectorul terţiar
decât în cei
secundar.
Din analiza istorică a procesului de formare şi dezvoltare rezultă că la baza diviziunii

internaţionale
a muncii stau următorii
factori:
1) înzestrarea diferită a ţărilor cu resurse
naturale;
2) progresul tehnic şi nivelul diferit de dezvoltare eoonornico-
socială;
3) dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de
venit,
mărimea pieţei
interne;
4) gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de
producţie;
5) condiţiile climatice:
6) alţi factori extra economici ca: factori politici, tradiţii şi particularitate dorice,
evoluţii
sociale, etc;
7) factori internaţionali
Tendinţa istorică a diviziunii mondiale a muncii o reprezintă dezvoltarea şi adâncirea
sa
continuă, ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie.
Totodată,
diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de
specializare
internaţională, ca bază a participării ţârilor la circuitul economic mondial. În prezent,
asistăm la un
proces complex de extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii, de trecere de la
specializarea intersectorială la cea interramuri şi intraramuri şi, mai departe, la
specializarea
intraprodus. Aceste tipuri coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat. în care se
integrează toţi
agenţii vieţii economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţârilor lumii in
procesul
specializării şi cooperării la scară globală.
De la apariţia sa ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior,

ca
temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale şi până în prezent, diviziunea mondială a
muncii a cunoscut mai multe tipuri de specializare a

producţiei.
Primul dintre aceştia, sub semnul căruia s-a ajuns de fapt la diviziunea lumii în ţări
industriale, dezvoltate şi ţări agrare, rămase în urmă, în ţări cu industrie prelucrătoare şi
ţări care
aveau funcţia de anexe de materii prime, 1-a constituit sistemul de specializare
intersetorială a
producţiei şi exportului. Acest tip de diviziune mondială a muncii, denumit şi tip vertical de
specializare, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în gradul de valorificare
economică a
factorilor de producţie şi în efectul ce derivă din aceasta pe planul schimburilor economice
externe - avantajos pentru ţările industrializate şi dezavantajos pentru cele
agrare.
35
Datorită faptului că industria determină o productivitate a muncii mai ridicată decât
agricultura şi o mai mare diversificare a producţiei, ţările industrializate se caracterizează
printr-
o dezvoltare puternică a forţelor de producţie în toate ramurile economiei naţionale şi prin
venituri superioare ale populaţiei, dispunând în acelaşi timp de o economie completă.
Ţările
specializate în producţia agricolă sau industria extractivă poartă amprenta unui nivel
scăzut de
dezvoltare, multe dintre ele practicând monocultura sau monoextracţia. Aceasta a dus la
situaţia
în care întreaga viaţă economică - şi nu numai economică - depinde de recolta unei singure
plante sau de extracţia unui singur minereu. Orice fluctuaţie în ce priveşte volumul
producţiei sau
preţurilor unor asemenea produse pe piaţa mondială poate avea urmări dintre cele mai
negative
asupra economiei acestor ţări.
Diviziunea mondială intersectorială a muncii are, la rândul său, o gamă întreagă de

variante
sau forme de specializare: materii prime minerale - produse prelucrate; produse
agroalimentare -
produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare; construcţii
industriale şi
edificii social-culturale - produse industriale sau de bază
etc.
Cu toate că evoluţia istorică a acestor variante sau modele de specializare
intersectorială le-
a adus multe modificări, uneori esenţiale, studiul fluxurilor economice internaţionale oferă
posibilitatea surprinderii unor elemente importante privind stadiul actual şi perspectivele
evoluţiei în continuare a modelelor
respective.
Modelul de schimburi: „materii prime minerale - produse prelucrate" este cel care
multă
vreme a fost caracteristic raporturilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi
statele
avansate economic. El cunoaşte două variante: prima este aceea în care materiile prime
minerale
ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar produsele
prelucrate
importate sunt de regulă obiecte de consum. A doua variantă a acestui model este cea
care reflectă
participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau semifabricate. Deşi dispun
de o
mare parte a rezervelor mondiale de materii prime şi combustibili cunoscute, ţările
dezvoltate au
cunoscut în primul sfert de veac postbelic o reducere continuă a ponderii lor în producţia
mondială. Sub impactul crizei energetice şi de materii prime de la mijlocul anilor'70 şi mai
cu
seamă al celor două şocuri petroliere, ce i-au urmat, iar ulterior şi în legătură cu politica
delocalizării producţiei în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de
bază şi o ridicare a coeficientului de corelaţie între creşterea industriei prelucrătoare şi cea
a
industriei extractive. Acest proces exprimă în egală măsură noile cerinţe ale valorificării
capitalului (ieftinirea relativă a anumitor resurse in ţările dezvoltate) şi o politică deliberată
a
36
statelor respective de limitare a dependenţei lor faţă de sursele de aprovizionare din ţările
în
curs de dezvoltare.
O variantă a specializării intersectoriale este: „produse agroalimentare - produse

prelucrate". In prezent, această variantă nu mai are aproape nimic comun cu modelul
aparent
asemănător din vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare către
metropole în schimbul produselor
prelucrate.
În perioada postbelică s-au produs modificări substanţiale, care au inversat
importatorii şi
exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit în
principal
statele industriale dezvoltate, iar ţările în curs de dezvoltare, care în cea mai mare parte au
o
agricultură insuficient evoluată şi se confruntă cu ..explozia demografică", iar în ultimul
timp şi
cu unele calamităţi naturale. îndeosebi seceta, s-au transformat în principalele state
importatoare
de produse agroalimentare. In această situaţie, ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun
de
produse prelucrate, pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare se văd silite
să
acopere în întregime sau parţial importul produselor respective cu resurse
naturale.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care. după toate probabilităţile,
se va
impune în continuare este: „materii prime minerale-produse agroalimentare". Este
cunoscut că
unele state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei
cu
produse agroalimentare. în vreme ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le
pot
obţine prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu consecinţele lipsei de energie şi de
materii
prime.
Modelul ”construcţiei industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau de

bază" este o variantă complexă a specializării intersectoriale şi a apărut ca o consecinţă a
dezvoltării construcţiilor peste graniţă. Executarea de construcţii industriale şi edificii
social-
culturale în străinătate oferă posibilitatea ca pe lângă exportul tradiţional de produse să se
efectueze studii şi proiecte pentru obiective de construcţii, sub formă de cooperare. în
antrepriză.
In acelaşi timp. acest model axat pe antrepriză de construcţii permite utilizarea de
proiecte,
tehnologii, materiale de construcţii, precum şi folosirea peste graniţă a forţei de muncă şi a
unor
cadre superior calificate, constituind o formă de cooperare în domeniul circulaţiei
internaţionale a
forţei de muncă. flux economic deosebit de important în cadrul circuitului economic
mondial.
O ultimă variantă a specializării intersectoriale o reprezintă modelul „servicii - produse
de
bază sau prelucrate", cunoscut de Linele ţări. cum sunt Anglia. Grecia. Spania. Portugalia
ş.a. de
foarte mult timp. dar care în prezent şi-a extins şi diversificat formele de manifestare.
Serviciile
37
de transporturi maritime, de credit sau bancare (dobânzi, comisioane) sau cele de asigurări
au
constituit dintotdeauna surse importante de venit pentru Anglia. Flota comercială a Greciei
i-a
consacrat pe armatorii greci drept ..cărăuşi ai mărilor". Marea putere financiar-bancară
deţinută
de Elveţia şi îndeosebi de capitala sa - Geneva, l-a determinat pe Talleyrand să formuleze
cunoscuta butadă, potrivit căreia, există cinci continente: Europa. Asia. Africa. America şi...
Geneva.
Serviciile turistice au devenit în ultimul timp un flux deosebit de rentabil pentru o serie
de ţări
cum ar fi Italia, Spania, Elveţia, Grecia, Franţa, Turcia
etc.
Al doilea tip al diviziunii mondiale a muncii îl constituie specializarea interramură, care
este un tip de diviziune mai evoluat, se desfăşoară în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice
contemporane, cu deosebire între ţările avansate economic, cu industrie puternic
dezvoltată şi
diversificată. Acest tip de specializare se realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică
unele
faţă de altele atât în ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ce priveşte ramurile şi
subramurile
industriale. Extinderea şi diversificarea cerinţelor de consum, precum şi a exigenţelor
crescânde
ale eficienţei economice a producţiei şi exportului impun statelor dezvoltarea complexă a
indus-
triei prelucrătoare şi în acelaşi timp, specializarea acestei ramuri a industriei şi
intensificarea
cooperării între subramurile sale. Datele statistice internaţionale arată că în schimburile
internaţionale de mărfuri manufacturate, ţările dezvoltate deţin ponderea principală,
atestându-
se prin aceasta noul tip de diviziune mondială a muncii. In acelaşi timp. aceste date
evidenţiază
că în ultimii 10-15 ani. pe relaţia Nord-Sud îndeosebi în anumite direcţii se conturează
unele
tendinţe de schimbare a modelului tradiţional de interdependenţe: pe de o parte, are loc
reducerea
dependenţei ţărilor dezvoltate de importul de produse primare din ţările în curs de
dezvoltare, iar
pe de altă parte, o creştere a rolului ..lumii a treia" ca piaţă de desfacere a tehnologiei,
precum şi
ca sursă de aprovizionare cu produse
manufacturate.
În cadrul specializării interramură prelucrătoare există, de asemenea, mai multe
modele, şi
anume: maşini şi utilaje - produse chimice: produse chimice - bunuri industriale de consum;
bunuri industriale de consum-maşini şi utilaje etc. Aceste trei ramuri ale industriei
prelucrătoare,
care în diverse variante determină tipul interramură al diviziunii mondiale a muncii sunt
cele mai
dinamice segmente ale producţiei şi exportului mondial de produse
finite.
Un alt tip de diviziune mondială a muncii este specializarea intraramură prelucrătoare.
În
cadrul său partenerii schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri prelucrătoare, aceste
produse
deosebindu-se unele de altele prin tipo-dimensiuni: gabarite, profile, caracteristici de
funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee tehnologice, modele, estetică,
gust
38
etc. Se remarcă, astfel, schimbul reciproc între firmele din ţările dezvoltate de calculatoare,
care
se deosebesc. însă. prin capacitatea lor de prelucrare, generaţia tehnologică etc; au loc. de
asemenea, schimburi reciproce de camioane, de rulmenţi etc. de diferite dimensiuni şi
funcţionalităţi şi caracteristici în ce priveşte consumul în utilizare; un loc deosebit îl ocupă
în
comerţul dintre ţările dezvoltate economic schimburile de bunuri de folosinţă îndelungată,
cu
particularităţi diferite în ce priveşte fiabilitatea şi eficienţa în exploatare, capacitatea,
principiul
de funcţionare, preţul, condiţiile de plată, asigurarea service-ului. a pieselor de schimb,
aspectul
estetic etc. Şi în acest tip de diviziune mondială a muncii se disting mai multe variante de
specializare, între care: maşini - maşini; produse chimice - produse chimice; bunuri
industriale
de consum - bunuri industriale de consum; produse metalurgice-produse
metalurgice.
Următorul tip de diviziune mondială a muncii îl reprezintă specializarea tehnologică în
cadrul căreia partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice.
ajungându-se.
astfel, la comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii, know-how. la asistenţă tehnică, acordarea
de
consultaţii inginereşti, la cooperarea în domeniul cercetării, asimilării şi comercializării unor
produse în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor
economice.
Dintre variantele specializării tehnologice pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-
how -
licenţa şi/sau know-how; licenţă - subansamble; licenţă - produs finit; licenţă -
servicii.
Tipul ultramodern de diviziune mondială a muncii este specializarea organologică.
Aceasta înseamnă specializarea in producţie şi exportul de subansamble. organe de maşini,
detalii, părţi de instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă,
într-un
sistem complex de maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta
cunoaşte o seamă de modele de realizare, între care: subansamble, produs finit şi
subansamble -
subansamble.
Adâncirea diviziunii muncii între ţările dezvoltate în condiţiile actuale are loc prin
trecerea
de la specializarea interramuri la cea intraramuri şi mai departe la specializarea de tip
organologic (în cadrul produsului pe subansamble. piese şi
componente).
Realităţile demonstrează cu tot mai multă putere faptul că existenţa economiei
mondiale
unice, dezvoltarea la scară globală presupune depăşirea diviziunii muncii de tip vertical, cu
implicaţiile sale - schimbul inegal şi dependenţa externă, consolidarea poziţiei ţărilor în
curs de
dezvoltare în producţia industrială mondială şi îndeosebi în industria prelucrătoare,
eliminarea
restricţiilor şi discriminărilor din calea schimbului mondial de valori materiale şi
spirituale.
39
Unele tendinţe de orientare în evoluţia diviziunii mondiale a muncii între ţările
avansate şi
ţările în curs de dezvoltare se observă şi în cadrul acestora din urmă. Astfel, după ce în
primii
ani postbelici unele ţări din sud-estul asiatic au dezvoltat industria textilă, care a urmat
unei
reduceri a capacităţilor în Japonia. în prezent, producătorii din Hong-Kong sau Singapore se
orientează tot mai vădit spre articole de modă împingând către ţările vecine producţia
textilelor
de serie, care solicită un volum mare de muncă, mai puţin
calificată.
În ultimele decenii s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de
forme
noi. avantajoase, de realizare a diviziunii muncii-formele cooperării economice
internaţionale -
compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avantajului
reciproc.
Drept urmare, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia
internaţională,
crearea de întreprinderi comune, mai cu seamă ca societăţi mixte, cooperări
tripartite etc.
2.3. Piaţa mondială
Evenimentele majore care au avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul

secolului
al XVl-lea, respectiv marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale care au urmat, au
permis includerea în circuitul economic a unor vaste zone geografice, care a antrenat o
dezvoltare deosebită a activităţilor economice. Drept urmare, sfera spaţială a schimbului
de
mărfuri s-a extins, prin cuprinderea celor mai importante zone de pe mapamond, având
drept
rezultat formarea pieţei mondiale. Deşi, schimburile economice dintre ţâri nu aveau încă o
bază
economică, nu decurgeau încă dintr-o adevărată specializare internaţională, prin lărgirea
ariei lor
geografice, ele au dat, în secolului al XVI-lea, un prim contur pieţei mondiale. Treptat, s-a
conturat o tendinţă de specializare internaţională; diviziunea mondială a muncii,
antrenează o
adevărată "explozie" a schimbului reciproc de activităţi, care depăşesc tot mai mult nivelul
micro
şi macroeconomic şi fac un salt la nivel mondoeconomic. Drept consecinţă piaţa mondială
devine tot mai complexă, cuprinzând noi zone geografice şi noi forme de
manifestare.
Piaţa mondială se poate defini în două
sensuri:
În primul sens, prin totalitatea tranzacţiilor de afaceri dintre ţările lumii în contextul
diviziunii mondiale a muncii şi confruntării dintre cererea şi oferta pe plan mondial. In al
doilea
sens, prin locul în care se încheie tranzacţiile de afaceri internaţionale, în care se întâlnesc
cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din diferite state, supuse legilor economice
obiective ale comerţului internaţional.
Pe piaţa mondială se întâlnesc cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din

diferite
ţări. Evoluţia pieţei mondiale este supusă legilor economice obiective ale schimburilor
40
internaţionale, iar ca mecanism funcţional ea se integrează în economia mondială, fiind o
componentă a acesteia.
În practică piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă

internaţională,
însă, în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns,
referindu-se
numai la tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială
cuprinde tranzacţiile de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică se mai
utilizează şi noţiunea de piaţă externă în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de
cuprindere mult mai mică decât piaţa mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită din
unghiul de vedere al relaţiilor economice externe ale unei
ţări.
Factorii ce influenţează evoluţia pieţei mondiale pot fi grupaţi
astfel:
1. Factori economici, care reprezintă factori determinanţi ai pieţei mondiale, dintre
care
amintim: dinamica producţiei şi consumului pe plan internaţional, apariţia de noi produse şi
servicii, creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor, creşterea
productivităţii,
procesul de industrializare a ţărilor în curs de dezvoltare, modernizarea
transporturilor etc;
2. Factori politici, dintre care mai semnificativi sunt: politica tarifară şi netarifară
promovată de diferite state sau grupări de state, asociaţiile economice interstatale cu
caracter
regional, politica creditelor promovată de diferite economii naţionale sau organizaţii
financiare
internaţionale;
3. Factori deformatori, de conjunctură, legaţi de o serie de evenimente ex-
traeconomice
neprevăzute, de politica marilor societăţi transnaţionale, de crizele economice
internaţionale,
războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc. Acţiunea acestor factori provoacă mari dereglări
în
formarea preţurilor mondiale, antrenând urcări şi prăbuşiri bruşte ale acestora, în
discordanţă cu
logica previziunilor de piaţă.
În funcţie de natura obiectului care formează obiectul tranzacţiei piaţa mondială se
poate
compartimenta în: pieţe de mărfuri, pieţe financiar-valutare, pieţe de servicii, pieţe ale
muncii.
Piaţa mondială de mărfuri.
Deţine ponderea cea mai mare în cadrul pieţei internaţionale.În cadrul acestei pieţe
au loc
tranzacţii atât pentru produse de bază cât şi produse finite. în funcţie de poziţia fiecăreia
dintre
aceste pieţe, în cadrul pieţei unui produs de bază sau finit, ele se compartimentează în
diferite
segmente caracteristice sau necaracteristice. În practică, fiecare segment de piaţă
mondială este
cunoscut sub denumirea generică de piaţă mondială. Importantă pentru comerţul exterior
al
fiecărei ţări este piaţa mondială caracteristică, respectiv piaţa reprezentativă, care deţine
un rol
41
important în domeniul respectiv. In cazul pieţei mondiale caracteristice de mărfuri, se au în
vedere tranzacţiile care se încheie continuu pentru o marfă sau o grupă de mărfuri din
aceeaşi
categorie merceologică, în spatele căreia sau în apropiere se află organizată o producţie
potenţială. O piaţă mondială caracteristică poate să fie identificată cu un centru industrial
şi
comercial, cu o zonă, regiune sau o ţară, în cazul produselor de bază şi cu o firmă de
reputaţie
internaţională sau mai multe asemenea firme, în cazul produselor finite. Pentru un produs
pot să
existe una sau mai multe pieţe caracteristice. Prin excepţie, constituirea unei pieţe
mondiale
caracteristice într-un anumit centru economic se poate baza şi pe tradiţia
dobândită.
Piaţa mondială de mărfuri cuprinde două principale segmente: piaţa produselor de
bază şi
piaţa produselor finite.
a) Piaţa produselor de
bază
În cadrul acestei pieţe se tranzacţionează materii prime, semifabricate, combustibili,
produse agroalimentare sau alte produse de bază, fiind specializată pe produse
individualizate
sau pe grupe de produse. Ea funcţionează în marile centre de producţie, de consum sau
comerciale sau în apropierea acestora. Centrele comerciale internaţionale sunt situate, de
regulă,
în marile oraşe ale diferitelor ţări şi sunt specializate în exportul de produse specifice zonei
industriale sau agricole în care se află şi în importuri necesare acestor zone. De obicei,
pieţele
internaţionale din marile centre comerciale sunt pieţe puternice şi funcţionează pe baza
tradiţiilor
stabilite de-a lungul anilor. Ele au un domeniu diversificat de activitate, din acestea se
canalizează şi se distribuie în diferite locuri de consum o gamă variată de produse şi de
sortimente ale acestora. Există şi pieţe cu caracter internaţional organizate în apropierea
consumatorului regional. Printre pieţele mondiale caracteristice în domeniul produselor de
bază
sunt de menţionat:
 piaţa Singapore şi piaţa Kuala Lumpur pentru cauciuc natural, care sunt mari
centre
comerciale internaţionale situate la încrucişarea drumurilor din importanta zonă de
producţie reprezentată de Malaiezia, Indonezia, Tailanda şi
Vietnam;
 piaţa minereului de fier din India, Brazilia, Suedia, Algeria, ţări al căror subsol
deţine
mari zăcăminte;
 piaţa cărbunelui cocsificabil din SUA, bazată pe marea producţie a acestei ţări,
precum
şi pieţele cărbunelui cocsificabil din Australia, Anglia, Germania, ţări mari
producătoare de cărbune;
 piaţa cerealelor din Chicago, bazată pe marea producţie de cereale din America de
Nord (SUA şi Canada);
42
 piaţa bumbacului din SUA (New Orleans), pe teritoriul căreia în zona sudică se
cultivă
suprafeţe întinse de bumbac, precum şi piaţa bumbacului din Egipt, caracteristică
printr-un bumbac de calitate superioară
etc.
O mare parte a produselor de bază se comercializează în cadrul burselor de mărfuri,
care
sunt piele mondiale caracteristice, ce concentrează, în acelaşi timp şi în acelaşi loc, o mare
parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse, pe care se desfăşoară curent
tranzacţii
de vânzare-cumpărare, după o procedură specială, motivate atât de nevoi reale cât şi de
intenţii
speculative şi funţionează în diferite mari centre industriale şi
comerciale.
b) Piaţa produselor finite
Această piaţă este formată dintr-un mare număr de pieţe pe care se disting una sau
mai
multe firme reprezentative, care controlează o mare parte din producţia şi
comercializarea unui
produs, dispun de o solidă situaţie financiară, produc mărfuri de marcă cu larg prestigiu
şi
recunoaştere internaţională.
Extinderea relaţiilor de cooperare între firme şi a ariei lor geografice de activitate a

făcut
ca pieţele pentru produsele finite să nu mai poată fi delimitate şi localizate la un anumit
centru
şi, de cele mai multe ori, nici chiar la o regiune ;au ţară. Extinderea ariei lor geografice a
fost,
mai ales, rezultatul implantării capitalului industrial în diferite ţări, în scopul apropierii de
sursele de materii prime, de asigurarea cu mână de lucru ieftină, precum şi de ocolire a
barierelor tarifare şi netarifare. De asemenea, tot în acest sens, se impune a remarca
apariţia
conglomeratelor industriale şi comerciale cu profil diversificat, în scopul echilibrării
riscurilor
şi sporirii profitului prin atenuarea
concurenţei.
Definirea unei astfel de pieţe se face, de regulă, în funcţie de mai mulţi parametri:
numărul şi importanţa firmelor de renume care acţionează în acel domeniu; ponderea
exportului firmelor respective în producţia internă, în exportul mondial şi în exportul pe
piaţa
altor regiuni; capacitatea de absorbţie a pieţei reflectată de cererea totală, de structura
cererii şi
de nivelul tehnico-calitativ al produselor; ponderea importului firmelor respective în
necesarul
intern şi în im-portul mondial; gradul de protecţie vamală; condiţiile de plată folosite
etc.
Prin urmare, în domeniul produselor finite piaţa mondială caracteristică nu mai
poate fi
identificată cu un centru comercial sau industrial, cu o zonă, regiune sau o ţară, ci cu o
firmă
de reputaţie internaţională sau mai multe firme. Pentru un produs finit pot să existe una
sau
mai multe pieţe caracteristice. În epoca noastră, ca urmare a expansiunii societăţilor
transnaţionale, mai ales pe calea integrării prin conglomerare, în numeroase cazuri piaţa
43
mondială a produselor finite se localizează în mai multe regiuni sau ţări asociate. De
exemplu:
firma I.B.M. din SUA reprezintă o piaţă caracteristică în producţia de calculatoare
electronice,
firma Mercedes - în cea de autoturisme
etc.
În domeniul bunurilor de consum, specializarea a atins cote foarte mari,dezvoltându-
se
producţia de serie, standardizată şi înmulţindu-se numărul firmelor comerciale
reprezentative
Sfera producătorilor fiind dispersată foarte mult, definirea pieţei se face pe calea firmelor
comerciale care desfac bunurile mai multor producători. Aceste firme îşi organizează
capacităţi de producţie, condiţionare, conservare şi
depozitare.
În prezent, sub influenţa progresului tehnic au loc mari mutaţii în structura pieţelor
mondiale ale produselor finite, mai ales ale cererilor şi ofertelor de maşini, utilaje,
tehnologii,
linii de fabricaţie etc. După 1982, în comerţul internaţional cu maşini, se constată o scădere
a
cererii pentru maşini-unelte convenţionale şi creşterea cererii de linii automate de
producţie cu
control numeric. Aceasta a reprezentat doar o primă etapa, destul de scurtă, pentru că
ulterior a
crescut ponderea comenzilor de tehnologii de fabricaţie şi prin aceasta s-a lăsat
posibilitatea
beneficiarului lor să comande centre de prelucrare şi linii automate cu un mare randament,
capabile să economisească materia primă, energia şi manopera şi să realizeze produse
complexe.
În prezent se tinde către lansarea de comenzi pentru fabrici automate de înaltă precizie şi
productivitate şi se conturează tot mai pregnant trecerea de la comenzi de maşini
automate la
comenzi de sisteme automate de maşini bazate pe module flexibile, care permit schimbări
şi
adaptări operative pe fluxul de fabricaţie şi prin aceasta şi în structura
producţiei.
Întroducerea informaticii în procesul de producţie, bazată pe electronică,
microprocesoare,
roboţi industriali etc. creează premise pentru noi şi importante mutaţii structurale în
producţia de
maşini-unelte şi bunuri de consum. Sub influenţa unor asemenea factori, pe piaţa
produselor
finite se diminuează ponderea produselor din ramurile tradiţionale cum sunt: mijloace de
transport rutiere şi feroviare, tractoare şi maşini agricole, transformatoare electrice, maşini-
unelte
clasice, utilaje şi instalaţii pentru producţia alimentară, maşini şi instalaţii pentru
prelucrarea
lemnului etc. şi creşte ponderea produselor noi de înaltă tehnicitate: minicalculatoare,
roboţi
industriali, centre de prelucrare. De asemenea, se remarcă creşterea exporturilor de piese
şi
subansamble de completare, realizate pe bază de specializare industrială, în contextul
amplificării relaţiilor de cooperare industrială la nivel mondial. Importatorii comandă, din ce
în
ce mai mult, o idee de echipament, care să asigure procesul tehnologic necesitat, tinzându-
se spre
dispariţia de maşini-unelte de
serie.
44
Una din marile probleme ce se pune în competiţia actuală pe piaţa mondială a
produselor
finite este calitatea. Reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în
detrimentul
calităţii, duc, mai devreme sau mai târziu, la pierderea segmentului de piaţă câştigat
pentru orice
exportator, indiferent de faima sa şi de preţul atractiv al ofertei sale. Intensificarea
activităţii de
cercetare se face cu precădere în vederea conceperii şi fabricării de produse finite de
calitate, cu
cheltuieli minime, care să corespundă permanent cerinţelor pieţei mondiale. în domeniul
capitalului tehnic, calitatea este apreciată după fiabilitate, durabilitate, consum de materie
primă
şi energie, siguranţă în exploatare, protejarea mediului înconjurător etc. Bunurile de
consum, în
afară de calităţile intrinseci pe care trebuie să le aibă pentru a satisface cât mai bine
trebuinţele
pentru care au fost create, necesită o continuă adaptare la gusturile şi preferinţele tot mai
diversificate si rafinate ale marelui public

consumator.
2.4. REI – esenţă şi forme de manifestare
Diviziunea mondială a muncii, specializarea internaţională în producţie, au creat

necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-naţiune, între agenţii
economici.
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale,
dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii
mondiale a muncii.
Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi

dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun intervenţia activă a statului,
intervenţie
care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor
reprezentanţe oficiale peste graniţă etc. Apreciindu-le în general putem afirma cu detaşare
că ele
au un rol pozitiv, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii;
dar,
în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că tot ele se desfăşoară pe fondul propagării unor
interese
diverse, de cele mai multe ori contradictorii, astfel încât unii dintre cei care participă la
relaţiile
economice internaţionale cel puţin pentru o perioadă stagnează sau regresează, dar nu din
pricina
relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le folosi în mod
favorabil. Aceasta este de fapt una dintre problemele economice foarte des abordate în
vasta
literatură economică consacrată raporturilor economice dintre state de-a lungul mai multor
secole. Prin urmare este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie
percepute în
mod realist şi nu idilic, sentimental. Privite în acest mod ele dezvăluie faptul că sunt terenul
de
manifestare a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează în prezent
o
anumită "relaxare" în domeniul barierelor vamale, întrucât regulile economiei de piaţă
45
funcţionează cu toată intensitatea în schimburile economice internaţionale, dând câştig de
cauză
celor mai buni competitori, respectiv celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi
mecanismele
cu care este din plin dotat acest păienjeniş al economiei
mondiale.
În modul cel mai direct importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale în lumea
contemporană sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele lor extraordinare.
Din
această perspectivă putem afirma cu toată certitudinea că omenirea ar fi fost mai puţin
dezvoltată
tară aceste legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar
fi
cucerit mult mai puţin din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa
neaşteptatelor, dar iminentelor catastrofe
naturale.
Şi fără îndoială fiecare formă a relaţiilor economice internaţionale prin evoluţia sa, prin
modul în care se implică în susţinerea progresului contemporan demonstrează că şi-a
cucerit un
loc important şi de neînlocuit în viaţa societăţii
moderne.
Fără îndoială în politica economică fiecare ţară reflectă mai bine sau mai puţin bine
problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt se repercutează
asupra
stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este că, în prezent şi cu certitudine în
perspectivă, în ecuaţia dezvoltării unei ţări variabilele ce ţin de legăturile economice şi
politice
externe vor fi tot mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune
ecuaţii,
folosind armonios factorii interni şi externi, evitând ciocnirile majore de interese, constituie
o
sarcină grea, dar inevitabilă pentru orice guvern
democrat.
Realităţile au impus în mod implacabil regula potrivit căreia, în perioada actuală este
imposibil de a se susţine dezvoltarea sau pur şi simplu existenţa normală a unui stat fără
ca el să
fie conectat mai mult sau mai puţin la schimburile economice internaţionale. Dar să
recurgem la
câteva argumente focalizate care demonstrează cu limpezime de ce fiecare stat al acestei
planete
trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării la relaţiile economice
internaţionale:
a) resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi
resursele naturale);
b) specializarea statelor, de-a lungul unei perioade mari de timp, în producerea cu
cheltuieli minime şi cu maximum de performanţe a unor bunuri şi
servicii;
c) nici un stat nu poate, sau mai bine-spus, nu este normal să producă pe teritoriul său
gama integrală (nici chiar majoritatea) de bunuri care sunt produse în lume la un
moment dat (critica autarhiei, izolaţionismului); (evident respectându-se criteriul
46
raţionalităţii economice);
d) prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului
economico-social naţional pentru a-şi grăbi progresul în multiple domenii. Desigur,
totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de ce dă
şi de
ce primeşte. în privinţa avantajelor contează, după cum ştim, dacă eşti un simplu
furnizor de materii prime ca şi de produse agricole neprelucrate sau te-ai
specializat în
producerea anumitor subansamble pentru echipamente tehnice de mare
performanţă;
e) relaţiile economice internaţionale au lărgit şi diversificat mult piaţa pentru întreaga
producţie mondială, au făcut rapoartele economice mult mai stabile şi, am putea
spune,
că au o contribuţie însemnată la menţinerea pe un interval aşa mare (55 de ani) a
păcii
mondiale;
f) ca să nu mai vorbim de ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital
mixt, care, cert, sunt expresii (şi beneficiare) ale expansiunii excepţionale a
relaţiilor
economice internaţionale, mai ales în perioada
postbelică.
Prin urmare, nu greşim absolut deloc când reafirmăm că în prezent relaţiile economice
au
un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Se încheie, aşa cum ne informează
frecvent
mijloacele mass-media, între firme din diferite ţări, de cele mai multe ori sub patronajul
guvernului, contracte de miliarde de dolari privind producerea şi livrarea pe termen lung,
spre
exemplu, de avioane (cazul Franţa-China şi S.U.A.-China) sau autoturisme (cazul Germania-
China), ş.a.m.d. şi este firesc să ne întrebăm ce impact au asemenea contracte cu valori
mari şi pe
durate lungi de timp? Evident, efecte dintre cele mai dorite, şi anume: locuri de muncă,
stabilitatea dezvoltării, prosperitate în zone tot mai întinse ale Terrei. De menţionat, însă că
nu
toţi cei ce intră în caruselul relaţiilor economice internaţionale ştiu sau pot să le exploateze
în
favoarea lor. De aceea vom găsi şi astăzi pe Planetă destul de multe ţări care nu pot afirma
că
beneficiază în mod substanţial cu ceva de pe urma angajării lor în schimburile economice
internaţionale. Este, într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă ne raportăm la legităţile
aspre
ale economiei de piaţă. Şi cu toate acestea, în mod justificat, subliniem că schimburile
economice internaţionale au crescut mult ca amploare şi rol, totuşi nu trebuie omisă
realitatea
fundamentului care demonstrează permanent că "rădăcina" dezvoltării se hrăneşte, în
primul
rând, din condiţiile interne ale fiecărei ţări. Dacă nu există voinţă politică şi angajament
concret,
consecvent şi de durată pe plan intern, nu se pot asimila şi valorifica favorabilităţile
generate de
relaţiile economice internaţionale. Realităţile de altfel au demonstrat cu prisosinţă că
relaţiile
economice internaţionale generează o sumă întreagă de favorabilităţi: acces la progresul
tehnic,
47
piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea infrastructurii,
specializarea producţiei naţionale
ş.a.m.d.
Sunt ţări care, în ultimele 2 - 3 decenii, au dovedit că integrarea eficientă în
schimburile
economice internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni dinamice spre vârfurile
ierarhiei
ţărilor dezvoltate (sunt deja în această ipostază "Cei Şapte Dragoni" sau ţările din "Zona
Tigrului'" din Asia de Sud-Est, respectiv Malayesia, Thailanda, Hong-Kong, Taiwan, Corcea
de
Sud, Singapore, Brunei .
Este important că, nu trebuie să uităm că aceste relaţii economice internaţionale au

apărut
şi s-au extins în urma unor interese foarte clare, generate de nevoia satisfacerii mai bune a
cerinţelor de pe piaţa internă. Este, de asemenea, notabil că acest lucru nu se realizează
peste tot
şi la acelaşi nivel, dar cu toate acestea nu se poate nega că ele (relaţiile economice
internaţionale)
formează cea mai bună cale pentru afirmarea unor surse puternice de progres. Prin urmare,
expansiunea şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de însăşi avantajele certe
pe care
le produce:
- creşterea productivităţii;
- completarea sau chiar asigurarea necesarului de

resurse;
- pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor
produse:
- asigurarea unor perioade mai mari de timp de stabilitate în funcţionarea unor
capacităţi
economice;
- contactul mai rapid cu noutăţile din variate
domenii;
Privind lucrurile şi dintr-un alt unghi, putem spune că expansiunea fără precedent a
relaţiilor economice internaţionale se
datorează:
- descoperirilor ştiinţifico-îehnice contemporane;
- dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie
- adîncirea diviziunii internaţionale a muncii
- globalizării multora dintre problemele pe care trebuie să le rezolve în prezent statele
lumii
- poluarea
- criza energetică
- problemele alimentaţiei
- perturbaţiile,care uneori pot fi foarte periculoase, ce au loc pe pieşele valutar-
financiare.
48
Relaţiile economice internaţionale se manifestă prin două forme: bilaterism şi
multilaterism. Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale se creează în multe cazuri, pe lîngă un
cadru
juridic, şi un cadru instituţional,prin constituirea de comisii mixte pentru schimburi
comerciale şi
cooperare economică. Cadrul instituţional include în cazul unor ţări, pe lîngă comisiile
mixte, şi
alte organisme şi forme specifice.
Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decît cel instituţional. Iată principalele
instrumente de politică economică:
 convenţii şi acorduri de colaborare economică şi tehnico-

ştiinţifică
 convenţii comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale,
protocoale
privind schimburile comerciale, convenţii comerciale
auxiliare;
 convenţii financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru
evitarea dublei impuneri;

 contracte economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; coimision;
consignaţie;
construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă
tehnică; service; concesiune; depozit; specializare în
producţie.
Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă lărgire, bilateralismul se dezvoltă în
continuare în economia mondială. Sferele sale principale de manifestare sunt cele
practicate de
mult timp în relaţiile economice
internaţionale:
- comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi
servicii;
- cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau
extinderea celor existente;
- investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin
formarea de societăţi mixte;
- transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare
convenite;
- serviciile în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al asigurărilor

şi
alte domenii;
- turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită

mai
ales facilităţilor create de perfecţionarea mijloacelor de transport
internaţional;
- transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum
sunt
creditele, unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi
altele.
49
Sistemul bilateral continuă, prin urmare, să joace un rol important în dezvoltarea
relaţiilor
economice internaţionale. El nu rămâne însă neschimbat în formele sale concrete de
manifestare.
Dimpotrivă, aceste forme se perfecţionează continuu, iar cele depăşite de condiţiile vieţii
materiale internaţionale sunt
eliminate.
Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi
implicaţii, o constituie dezvoltarea multilateralismului -ansamblul de raporturi simultane şi
coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, între statele
independente.
 Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de
accentuarea,
în proporţii fără precedent, a interdependenţelor între economiile naţionale ca
urmare a
adâncirii tendinţelor de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei
ştiinţifico-
tehnice.
 Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din
necesitatea
rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la
scară
planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului
ambiant,
dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în
practică
presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor
în
vederea unei acţiuni eficiente.
 Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu,
noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate
în
relaţiile interstatale şi, mai ales, reduce considerabil riscul
confruntărilor.
 Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene
antagonice sau, dimpotrivă, se condiţionează
reciproc?
Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la
această
întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă principiile dreptului
internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului,
multilateralismul
conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale de dezvoltare fiecărui
stat.
Aşa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie
la reiaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor
reiaţii
multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui
climat
de încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate
între
multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele
lumii, atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu
stricteţe.
50
2.5 Circuitul economic mondial
Dezvoltarea economică contemporană a fiecărui stat este indisolubil legată de
participarea
la circuitul economic mondial. în acest sens, după cel deal doilea război mondial are loc o
puternică amplificare şi diversificare a schimburilor economice între statele
lumii.
Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de
ordin
politic: apariţia unor noi state independente, destinderea est -vest, etc, cât şi de ordin
economic:
gradul de dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,
revoluţia tehnico-ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări, care au antrenat sporirea
cantitativă şi calitativă a activităţilor economice. Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi
băneşti, de rezultate ale creaţiei tehnico-ştiinţifice şi ale activităţilor prestatoare de servicii,
care fac
obiectul schimbului reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor
împletire şi intercondiţionare alcătuiesc circuitul economic
mondial.
După natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului
economic mondial pot fi clasificate
în:
1. fluxuri comerciale
2. fluxuri internaţionale de
capitaluri
3. fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
La rândul lor fluxurile comerciale, cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxul
mărfurilor
incorporale.
Fluxurile de mărfuri incorporale sunt cunoscute sub denumirea de comerţ

invizibil.
- Acesta cuprinde:
 fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, consulting-
engineering, etc;
 fluxurile de prestări de servicii, turismul, transportul, asigurările, telecomunicaţiile
internaţionale, etc;
Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale, fluxurile comerţului
invizibil
nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplica taxe vamale la trecerea
frontierelor.
Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă
imprimă
circuitului economic mondial particularităţi
noi.
În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a
formelor
legăturilor economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi
investiţiile
51
internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în
prezent au apărat
noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii monetare
internaţionale,
turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a
forţei de
muncă, etc.
În-al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadoul circuitului

economic
mondial. In prezent nu se mai poate imagina comerţ internaţional care să se deruleze fără
antrenarea
fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de
80-85% din
valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de
cunoştinţe
ştiinţifice tehnice (comerţul cu brevete şi licenţe), etc, Interdependenţa şi interacţiunea
diferitelor
fluxuri economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic
mondial.
În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi
generate de
diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile
noi ale
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând
partenerilor la
schimburi, etc Progresul tehnic contemporan însuşi a influenţat asupra evoluţiei formelor şi
tehnicilor
comerciale, de plaţi, de contractare în derularea schimburilor economice
internaţionale.
Una din principalele trăsături ale circuitului economic mondial este şi accelerarea
vitezei
circuitului economic, materializat în faptul că ritmul de creştere a diferitelor fluxuri
economice
internaţionale şi în special a comerţului exterior este superior ritmului de creştere a
producţiei propriu-
zise. Această devansare evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi în
procesul
reproducţiei, respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre state. Urmarea firească a
creşterii mai
rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială constă în sporirea
ponderii
exporturilor în totalul producţiei naţionale, în sporirea participării statelor la diviziunea
internaţională a
muncii.
Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm . caracterul său obiectiv.

Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică resimte necesitatea participării la
circuitul economic mondial. Prin ea îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi
desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului
de
antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii economice
etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele
şi
mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de
manifestare, de la
o perioadă la alta. Dinamica diviziunii mondiale a muncii multitudinea si marea diversitate
a
participanţilor la circuitul economic mondial transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a
52
mecanismelor sale: mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei
vân-
zătorului"; preţurilor de echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei li se substituie
mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de
companiile
internaţionale; mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor
flotante"; tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă
internaţională în ascensiune; tehnicile modeme de telecomunicaţii şi calculatoarele
electronice
sporesc considerabil ritmul, febra şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele
instituţii de piaţă; unele tehnici comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai suple,
dar
mai sofisticate, sunt mereu inventate etc.. Analizînd ponderea în care statele participă la
circuitul
economic mondial, observăm că aceasta depinde - pentru o ţară sau alta - de o multitudine
de factori
cum suni: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de diversificare a economiei,
nivelul de
tehnicitate şi complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a resurselor
naturale, dimensiunile
pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială, mijloacele de comunicaţie,
precum şi de unii
factori de politică economică, de interesele imediate şi de perspectivă ale statelor. Aceşti
factori nu au
influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra gradului de participare ia circuitul
economic.
2.6 Ordinea economică mondială
Specialiştii în relaţii internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea

economică
mondială. Economiştii romani propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune
strictă,
ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de
organizare,
în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale". Într-o abordare mai largă, potrivit
aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a alcătuirii, a configuraţiei
economiei
mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea
calitativă a
economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre
elementele care o compun" .

Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii
economice mondiale. într-o primă accepţiune, OEM reprezintă „asigurarea condiţiilor de
compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare (uneori
chiar antagonice) ale diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei
comunităţi economice mondiale". În concepţia sa, ordinea economică mondială este
proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de

organizare şi de raporturile de putere.
53
O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este
cărui fapt
se datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor
subiecţi ai economiei mondiale?
Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că
unele
echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă, pieţele internaţionale ale unor
mărfuri
sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se
apropie de
forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că
aceste
echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a
economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul
că şi
acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de
extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au
generat
accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în
anii '90,
încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile
transnaţionale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de
organizare şi a raporturilor de forţe pe plan
mondial.
Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte
de la
premisa, corectă până la acest sfârşit de secol, că aceasta a fost şi este rezultatul, în primul
rând,
al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în prezent -statele
naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile
interstatale.
Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în
care se configurează ordinea economică internaţională, în baza relaţiilor dintre statele
lumii.
Curentul „realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state
ale
lumii. Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor
fireşti şi spontane ale statelor către pace şi
stabilitate.
Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se
configurează
într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de
organizare stabilite.
În fapt, ca şi echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, ea se
modifică la
numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, ea nu exclude existenţa simultană în
economia
mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor
subsisteme sau
regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce
fie ca
urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare
a
modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea
proceselor economice mondiale.
54
Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din
diferite
perioade istorice.
F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-lume" este organizată
în
jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de
organizare inferior, o periferie
aservită.
Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein
propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este
structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest
sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere
economic şi
militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta,
cunosc perioade de ascensiune şi de
decadenţă.
Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea
război
mondial.
În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând
din
mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul
economiei socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie în primul rând
politică şi militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul
unei
superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două
subsisteme era relativă, aşa cum menţionam, deoarece ţările comuniste au participat la
mai multe
structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au
acceptat
regulile de joc internaţionale stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale,
care
reglementau schimburile comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare
internaţionale
(precum G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de
membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni
internaţionale
privind alte raporturi sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, s-ar putea
afirma că,
în pofida existenţei celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a
fost
determinată primordial de structurile de organizare şi raporturile de putere din subsistemul
capitalist.
În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi
următoarele:
- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are
capacitatea de a influenţa anumite procese în mod decisiv; majoritatea sferelor vieţii
economice
pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu celelalte şase state mari
dezvoltate care
fac parte din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada).
Invitarea Rusiei ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră,
recunoaşterea sa ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi
economică.
55
- Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul
grup
funcţionează relaţii economice de interdependenţă (în plan comercial, valutar-financiar, al
politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur şi cele politice şi
militare.
- Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că
sunt în
relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase
puncte de
vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional. Acestea sunt economii în
tranziţie şi/sau economii în dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate
punctele
de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a
economiei,
forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe primele
două
paliere sunt diferite: dependenţa poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor
subsisteme ale economiei respective. De pildă, ţările cu potenţial natural mare (ca India,
China,
Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate
(unele
ţări menţionate fiind şi puteri militare ce nu trebuie ignorate). în plus, caracteristicile
relaţiilor de
dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor de anumite
grupări sau
organizaţii internaţionale, în primul rând de integrare. Gradul de dependenţă al acestor ţări
de
ţările de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la
putere.
De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru
menţinerea a
cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii
diminuate cu
ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare
asemănător.
Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade
nu a
fost totdeauna socotită ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a
considerat,
uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu
caracter
global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate
corespunzător.
Astfel, în anii '60-'70, când ţările în dezvoltare devenite independente şi-au raliat
poziţiile
cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei
redefmirii
unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea
de
către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document intitulat „Declaraţia şi
programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale",
obiectivele
propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un
con de
umbră, ieşind din sfera de preocupări a
O.N.U.
Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele
cercuri
ale oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului
de la
Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor
guvernamentale
din lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare
inadecvat, dacă
56
se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei
mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii
Clubului
de la Roma:
- concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a
activităţilor productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.; drept urmare, se produce
concentrarea bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre
ţările
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări,
care
participă din ce în ce mai puţin la circuitul economic
internaţional;
- creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de
dezvoltare;
- tandemul explozie demografică-accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de
dezvoltare,
având drept efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord,
fenomen
ce poate genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările
dezvoltate;
- accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de
seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară
ş.a.);
Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai
echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează
poziţiile „idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în
faţa
celor materiale şi că trebuie reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări
economice echilibrate în plan naţional sau mondial, pentru existenţa unei ordini economice
mondiale eficiente şi echitabile. Deşi ne alăturăm acestor păreri în ceea ce priveşte
primatul
valorilor spirituale faţă de cele materiale, nu putem totuşi să nu remarcăm faptul că
raporturile de
putere nu se stabilesc pornind de la această ierarhie de
valori.
Într-o abordare „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii,
unele
abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice. între soluţiile pragmatice şi nu lipsite de o
viziune
morală sunt de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele
țărilor
independente, în dezvoltare, ci să le ajute la soluționarea problemelor cu care se
confruntă.
2.7 Modele de dezvoltare economică pe glob şi postindustrializarea
Necesitatea şi posibilitatea tranziţiei la o nouă etapă în dezvoltarea social-economică,

la o
societate ce se formează dintr-o totalitate de relaţii sociale între indivizi şi agenţi economici
care,
pe parcurs, se extind la nivel internaţional, şi-a făcut apariţia încă la începutul anilor ‟80 ai
secolului trecut. La constituirea acestei societăţi au contribuit mulţi factori, mai
semnificativi
fiind „eşecul pieţei” şi „eşecul statului” din acea perioadă, necesitatea asigurării unei
stabilităţi a
57
creşterii economice, apariţia unor noi motivaţii ale activităţii umane etc. Toţi aceşti factori
au
contribuit la formarea unei societăţi noi, numită societatea postindustrială . Iar esenţa
transformărilor ce au avut loc şi care continuă până în prezent se regăseşte în raportul
optim
dintre economic şi social.
Fiind destul de omogeni, termenii „societate postindustrială”, „societate

informaţională”,
„societate a cunoaşterii”, „societate a bunăstării”, „societate posteconomică” reprezintă
concepte
diferite ale etapei contemporane de dezvoltare a societăţii. Semnificaţiile lor sunt în
permanentă
evoluţie, constituind obiectul numeroaselor dezbateri, care nu au finisat cu o unanimitate
acceptabilă. Sintagmele, prin care au fost specificate societăţile în discuţie, sintetizează o
gamă
de stări sociale posibile pe care oamenii, individual şi/sau în grup, le situează în funcţie de
anumite condiţii, aceasta constituind structura economico-socială. Ca urmare, până în
prezent nu
a fost găsită categoria de bază, prin care să se poată releva fundamentul economic şi
social al
noii societăţi.
Considerăm că societatea, spre care se tinde, devine tot mai mult o societate
„postindustrială” sau, în aprecierea unor autori, societate informaţională – societate a
cunoaşterii
(SI-SC) . Dorim a sublinia, că SI-SC este o sintagmă ce deplasează denumirea spre alte
domenii,
în pofida faptului că, la prima vedere, pare o conexiune între economic şi
social.
„Informaţia” şi „informarea” reprezintă, în prezent, mai mult decât oricând, concepte
esenţiale ale vieţii şi activităţii umane, iar pentru tot mai multe organizaţii - una din cele mai
valoroase şi importante resurse. Conceptului „informaţie” i-au fost consacrate multe lucrări,
el
putând fi definit ca o „colecţie de fapte” (reprezentând răspunsuri la întrebări esenţiale
precum:
ce? unde? când? cine?) aranjate astfel, încât valoarea lor integrată să depăşească suma
valorilor
faptelor respective (efectul sinergic). Acest concept nu trebuie confundat cu alte concepte
complementare ca, de exemplu, „date” ( fapte primare, brute) şi „cunoştinţe” ( răspunsurile
la
întrebările esenţiale, precum: de ce? pentru ce? şi cum?). Datele primare sunt materie primă
informaţională, obţinută din natură sau tradiţii, care se colectează, se transformă, se
prelucrează,
se transmite, se difuzează etc. „Cunoştinţele”, privite ca produse finale, pot fi divizate în
cunoştinţe pentru investire şi cunoştinţe pentru consum. De exemplu, cunoştinţele obţinute
în
urma investigaţiilor teoretice sau experimentale pot fi apreciate ca investiţii, iar publicarea
unei
lucrări artistice - ca cunoştinţe pentru consum. Pe de altă parte, cercetările de piaţă sau
datele
analizei financiare pot fi considerate ca produse intermediare. În opinia lui G. A. Nero
„informaţia reprezintă cunoştinţele păstrate”, iar în cea a lui D. M. Newbery, aceasta este un
proces prin care „datele primare se transformă în informaţie, cunoştinţe şi înţelepciune” . În
opinia autorului, „informaţia” poate fi definită ca date organizate, iar „cunoştinţele” – ca
58
informaţie înţeleasă. Informaţia devine cunoştinţă când posedă o aplicabilitate utilă. Însă,
pentru
ca o informaţie să posede o anumită valoare (de exemplu, pentru manageri şi alte cadre de
decizie), ea trebuie să fie simultan cât mai accesibilă, completă, fiabilă, flexibilă, oportună,
precisă, relevantă, sigură şi verificabilă.
Prin urmare, informaţia şi cunoştinţele, esenţa cărora am remarcat-o mai sus, devin, la
etapa actuală, componente indispensabile societăţii în proces de constituire. O atenţie
deosebită
le-a acordat economistul american J. Galbraith, care relevă că „procesele obiective, ce au
loc în
economia ţărilor industrial dezvoltate sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, au devenit
sursa
principală a creşterii economice” . Evident că utilizarea rezultatelor ştiinţifice şi ale tehnicii
moderne sunt cele mai semnificative: maşinile au înlocuit iniţial munca fizică; ulterior ele
au
început să fie utilizate pentru a conduce alte maşini; actualmente încep să substituie cele
mai
diverse funcţii ale creierului uman. Pentru a caracteriza viaţa social-economică în condiţiile
postindustrializării, J. Galbraith a utilizat noţiunea de „societate informaţională” - societate
în
care rolul decisiv îi revine informaţiei şi cunoştinţelor . Acestea din urmă sunt analizate ca
calităţi indispensabile ale unei societăţi prospere, de rând cu abilitatea antreprenorială,
spiritul de
economisire, de gospodărire chibzuită
etc.
De elaborarea concepţiei economiei informaţionale a fost preocupat şi H. Perkin, al
cărui
obiect principal a constituit specificul activităţii informaţionale . Savanţii B. Greenwald şi J.
Stiglitz, într-o celebră antologie de lucrări referitoare la impactul şi consecinţele noii
societăţi,
menţionau că, „în cadrul ei, informaţia şi comunicaţiile devin predominante, definind şi
modelând acţiunile şi interacţiunile oamenilor şi a
organizaţiilor” .
Societatea informaţională poate fi analizată sub mai multe aspecte: tehnologic,
economic,
ocupaţional, spaţial, cultural etc. . La rândul său, fiecare din aspecte poate fi divizat în mai
multe
componente: educaţional, de guvernare locală şi centrală, de valori şi morală, credinţe,
mituri
etc. În acest context, considerăm că conceptul „societate informaţională” poate fi definit ca
societate, în cadrul căreia partea preponderentă a populaţiei active lucrează în sectorul
informaţional, fiind implicată în crearea, procesarea, distribuirea şi/sau utilizarea
informaţiei, ea
depăşind cantitativ populaţia activă din celelalte sectoare (agricol, industrial şi prestări
servicii).
Problemele ce ţin de utilizarea performanţelor în domeniul tehnologiilor informaţionale
şi
microelectronicii la etapa contemporană de dezvoltare a ştiinţei, privite în sistemul tehnico-
economic şi sub aspectul consecinţelor social-economice pentru ţările industriale
dezvoltate, au
fost cercetate în lucrările economistului austriac T. Forester . Pentru caracteristica etapei
contemporane de dezvoltare economică, T. Forester aplică termenul „revoluţia
informaţional-
tehnologică”, a cărei esenţa o explică prin dezvoltarea vieţii social-economice a societăţii în
59
baza mijloacelor microelectronice de prelucrare a informaţiei, a metodelor noi, universale
de
control şi gestiune. Una din problemele centrale, studiate de T.Forester, este cea a
influenţei şi
interdependenţei competitivităţii şi a revoluţiei informaţional-tehnologice. Concurenţa este
concepută de către el în calitate de pârghie importantă de desfăşurare a revoluţiei
tehnologice
contemporane. Forester a analizat competitivitatea dură dintre firmele americane,
specializate în
electronică şi cele japoneze, care, la finele anilor ‟70 ai sec. XX, au întreprins un atac masiv
asupra companiilor de semiconductoare americane din Silicon Valley (California), ambele
părţi
având de câştigat în urma acestei
competitivităţi.
Noţiunea „economie informaţională” a examinat-o şi D. Bell, care a elaborat concepţia
de
„societate postindustrială”. În partea introductivă a lucrării sale „Atacul societăţii
postindustriale”
(1973), D.Bell a relatat, că societatea informaţională doar parţial determină esenţa
problemei [26,
p.37]. În opinia lui, „societatea postindustrială” este o noţiune destul de amplă, din care
motiv este
util a analiza mai profund această concepţie. Dacă la baza ei se află schimbările
tehnologice, atunci,
având în vedere consecinţele sociale ale dezvoltării societăţii, este necesar a evidenţia trei
revoluţii
tehnologice, care au modificat societatea umană în mod
cardinal .
Societatea umană, în viziunea lui D.Bell, parcurge câteva stadii, denumite de el
„societatea
preindustrială”, „societatea industrială” şi cea „postindustrială”. Modificările în cadrul celui
de-
al treilea stadiu sunt legate de dezvoltarea generală a societăţii umane, ce se realizează în
diferite
regiuni cu intensităţi diferite. Imboldul dezvoltării „societăţii preindustriale” îl formează
conflictul dintre om şi natură, iar forţa motrice a dezvoltării societăţii industriale o
reprezintă
conlucrarea om-maşină. Particularităţile distincte ale societăţii postindustriale sunt
determinate
de predominarea serviciilor în economie, creşterea considerabilă a numărului lucrătorilor
ştiinţifici în structura persoanelor ocupate ale populaţiei şi transformarea cunoştinţelor în
sursă
de dezvoltare şi reglementare a tuturor proceselor social-
economice.
Fundamentul “societăţii postindustriale” îl constituie interacţiunea dintre indivizi
înarmaţi
cu informaţii şi cunoştinţe, care contribuie la formarea ”tehnologiei intelectuale”, la
substituirea
estimărilor intuitive şi subiective ale omului cu algoritme, cu reguli de rezolvare a sarcinilor
de
gestiune pentru totalitatea aspectelor vieţii sociale. Astfel, avem un nou tip de gestiune a
vieţii
social-economice în societate, un nou model de dezvoltare economică. Dacă în cazul
societăţii
industriale nivelul de viaţă se determină prin cantitatea produselor fabricate, în cazul
societăţii
postindustriale - prin indicatori calitativi de dezvoltare a serviciilor, a ocrotirii sănătăţii, a
procesului de instruire, a artelor

etc.
Cu concepţia lui D. Bell corelează opiniile lui A. Toffler, futurolog american, care, în
lucrările
„Şocul viitorului”, „Cel de-al treilea val”, „Putere şi mişcare”, „Avuţia în mişcare”, a abordat
60
problemele difuzării informaţiei. În opinia acestui autor, cel de-al „treilea val” reprezintă o
nouă
etapă în dezvoltarea civilizaţiei umane. Primul val a fost condiţionat de apariţia agriculturii,
cel de-
al doilea – de revoluţia industrială. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a produs schimbări calitative
în
condiţiile de viaţă social-economică, legate de computerizarea economiei şi a vieţii sociale,
răspândirea tehnologiilor informatice. În viitorul apropiat, consideră A.Toffler, inteligenţa
umană,
imaginaţia vor întrece după performanţă sistemul de maşini. Pentru civilizaţia din „valul
trei”
materia primă inepuizabilă devine
informaţia.
Unele deosebiri de cele expuse până acum se conţin în noţiunea „statul bunăstării”
(Welfare State – WS) sau „societatea bunăstării”. La baza modelării istorice a WS se află
trei
repere fundamentale: procesul de formare a statului - naţiune (The Nation-State);
industrializarea; democratizarea politică. Putem constata, că reperele menţionate se referă
la
produsul capitalismului modern de tip vest-european. Unul dintre cei mai cunoscuţi
specialişti
germani în politica socială din anii '70 – '80, P. Krugman, a menţionat că, contrar
aşteptărilor,
esenţa WS este pur liberală, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii
naţionale cu
economia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică ,,de masă”. De fapt, esenţa „statului
bunăstării” se reduce la înlocuirea vechilor legi europene ,,ale săracilor” (vezi R. Malthus, D.
Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea dezvoltării generale - asigurările sociale.
Practic, sistemul securităţii sociale, bazat pe asigurări, mai domină mecanismele de
funcţionare
ale WS european, spre deosebire de sistemul american, care ,,mizează” mai mult pe
creşterea
oportunităţilor economice şi educaţionale ale cetăţenilor săi . Instituţiile şi politicile WS s-au
consolidat prioritar în ţările cu un grad înalt de dezvoltare economico-socială, unde
capitalismul
a atins stadiile cele mai avansate şi unde, după anticipările lui K. Marx, proletariatul ar fi
trebuit
să răstoarne, pe cale revoluţionară, orânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei. WS
s-a
dovedit a fi acea verigă magică, prin care capitalismul a reuşit să reziste unei mari
provocări a
istoriei, îndepărtând riscul propriei sale dispariţii tocmai prin această inspirată „mituire” a
clasei
muncitoare .
Derivată a conceptului statului bunăstării a devenit „teoria convergenţei”, conform

căreia
dezvoltarea economico-socială impune ţările cu tradiţii culturale, economice şi politice
diferite
să formeze instituţii similare şi să adopte, treptat, măsuri necesare în vederea asigurării
unui
standard minimal de viaţă .
Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi a economiei, la care s-a adăugat

revoluţia
tehnologică, au constituit provocări majore, cărora WS, închise şi rigide la nivel naţional, nu
le-
au putut face faţă. În literatura britanică din anii '90, poate fi întâlnită expresia „model
post-
fordist” al statului bunăstării, care presupune o coaliţie între producţia flexibilă,
consumurile
61
diferenţiate şi segmentate; altă expresie este „postmodernismul cultural”, clădit pe un
fundal
restructurat şi eficientizat al bunăstării. Noul model socio-economic, numit „social-
democrat”, a
trebuit să răspundă următoarelor solicitări majore: flexibilitate, debirocratizare şi
descentralizare
administrativă, dereglementare, relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii,
eficientizarea
managementului, implementarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societăţi şi
chiar
a unor servicii publice.
În contextul celor menţionate, conceptul „statul bunăstării” nu este altceva decât o

etapă
premergătoare societăţii informaţionale şi, deci, postindustriale. Prin urmare, asigurarea
bunăstării
membrilor societăţii rămâne unul din dezideratele principale ale postindustrializării, însă ea
se
bazează pe principii diferite de cele ale statului bunăstării. Calea spre bunăstare trece, fără
îndoială,
printr-o economie eficientă şi competitivă, care schimbă accentele unei economii de piaţă
funcţională. Dar în prim-plan se situează nu valorile materiale, ci cele spirituale, nu
economice, ci
posteconomice. Acest fapt i-au incitat pe mulţi economişti să definească etapa respectivă
de
dezvoltare socio-economică „societate posteconomică”. Ţinem să menţionăm că noţiunea
„societate posteconomică”, precum şi în cazul noţiunii „societate informaţională”, reflectă
anumite
procese şi fenomene esenţiale ale dezvoltării social-economice care se petrec la etapa
contemporană şi care ar putea fi identificate în mod separat. Mai bine, însă, ar fi să le
considerăm
elemente componente ale societăţii postindustriale şi să le ordonăm în felul următor: statul
bunăstării este o etapă premergătoare societăţii informaţionale care, la rândul său, este
predecesoarea societăţii
postindustriale.
Manifestările societăţii postindustriale. Noua societate postindustrială, ca cea mai
reuşită
delimitare a etapelor de dezvoltare socială, poate fi caracterizată prin următoarele
aspecte:
a) ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în
special,
în domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de
muncă ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură,
predominant în societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în
societatea industrială);
b) interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre
oameni şi
natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor
naturale;
c) cele mai importante organizaţii devin universităţile, instituţiile de cercetare
ştiinţifică,
laboratoarele industriale, bibliotecile;
d) dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările
progresului tehnic şi ştiinţific;
e) resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul
uman;
62
economică.
f) politici
Doar
macroeconomice
unele din ele au esenţiale
generatdevinimpact politica
economic
inovaţională
semnificativ
şi cea
în ţările care le-au
educaţională;
aplicatg) sau
problema
le aplică,
structurală
acestea principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul
fiind: public
şi cel privat al economiei.
a) modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi,
cu
unelePremisele
excepţii, îneconomice ale SI-SC, ale
Suedia, Danemarca societăţii
şi Olanda. postindustriale
Acest şi ale diviziunii
model se evidenţiază prin
următoarele
internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin câteva trăsături
trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de
principale:
impozitare
 omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele
progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin
mecanisme atinse,
stabilite şi
dereziduurile
stat (cazulde lungă sau
Franţei) durată
prinale tuturorbancare
instituţii modelelor anterioare
(cazul de dezvoltare
Germaniei); pune accentcare,
pe
în
programe comun, formează
de formare un obstacol
profesională în caleaindustrial;
în sectorul progresului căutat,
tinde spreaşteptat şi meritat
o dezvoltare de
echilibrată
a generaţiile actuale. Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi
ramurilor; se conduce de principiul egalităţii relative a
profund
veniturilor. al
cunoaşterii şi al promovării rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în
O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se
economie;
referă
la politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii
 populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul
organizate
de Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că
şi prospere.
sustenaţie a ecosistemului natural; actualmente populaţia Terrei constituie circa
el se
6,5
caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită,
miliarde de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050; deci,
doar extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie.
sector public
„cei mai norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea
hrană sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai
Aceste trăsături
suficientă, apă potabilă şi locuinţe
decente”;
costisitoare programe publice din
 În pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii
lume. sociale
internaţionale
b) modelul economicdevin forţa aplicat
liberal, primordială a dezvoltării
cu rezultate umane,înuna
remarcabile SUAdinşi căile
Mareadiviziunii
Britanie.
mondiale
Principalele a muncii,
particularităţi alecare acţionează
acestui asemeni
model sunt: unui ceasunei
promovarea în interior şi din
gestiuni
exterior.
macroeconomice,
Generalizând
caracterizate analiza
printr-un înaltteoriei
grad depostindustriale, remarcămmăsurilor
neutralitate; stabilirea unele principii metodologice
de protecţie a de
concurenţei;
bază, careinformaţiei
reliefează disponibile
etapele revoluţiei
utilizarea în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a
sociale:
În primul mandatate
universităţilor rând, societatea postindustrială
în cercetările se la
prioritare diferenţiază de cea
nivel naţional; preindustrială
susţinerea şi
semnificativă
şi industrială
în următoarele
diversă ipostaze:
a sectorului resursa
privat; de bază
evitarea pentru
unei mari producţie de
concentrări devine
putereinformaţia, în timp
în sectoarele ce în
industrial
şi
societăţile preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia
financiar prin obligativitatea divizării marilor
primă.
concerne.
În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui
Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de
mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile ştientofage le domină, în
fond,
rezultatele politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare.
pe toate celelalte.
Statul
influenţează subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii
În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de
unşi economice, restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de
sociale
caracter
piaţă; pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca
c) modelul
economii bazateneomercantilist. Este cea
pe muncă şi capital, aplicat în unele ţări este
postindustrială din Asia de Sud-Est,
o economie Japonia
bazată şi
pe creaţia
Coreea de
Sud, devenind,
omului. Ca urmare,practic,
celoruntrei
model de dezvoltare
societăţi le poate fi„catching-up”. Caracteristicile
atribuită următoarea formulare acestui
model pot fi
generalizatoare:
sintetizate prin următoarele
prima reprezintă relaţia dintreconstatări: favorizează
om şi natură; cea de-a realizarea acumulărilor
doua – conlucrarea cueconomice şi
natura creată
diminuarea
de om
consumului;
(a game againstsusţine exporturile
fabricated în sectoarele
nature), cu productivitate
cea de-a treia superioară celei mondiale;
– relaţiile dintre
oameni
consolidează
Modelele firmele în mari grupuri
postindustrializării în industriale, care au
ţările dezvoltate. În relaţii
funcţiedirecte cu băncile
de aplicarea de afaceri;
specifică a
alocă
investiţii mari
principiilor în învăţământ,
menţionate, instruire,
în prezent s-au cercetare
constituit şi
maidezvoltare,
multe modeleprecum
de şi subvenţii
creştere şi masive
în
organizare 63
64
tehnologiile de vârf; realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii
şi guvern.
Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au
fost martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi
considerat şi „strategie a dezvoltării accelerate”. În cadrul lui rolul prioritar în stabilirea
ramurilor cu potenţial sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se
caracterizează
prin multiple înlesniri fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în
economie.
Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare

economică se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care,
actualmente, se dezvoltă în câteva
direcţii:
 sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). În baza acestui sistem,
fondurile
sunt alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii
financiare a
investiţiilor; caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor
investiţionale, intervine numai la nivel de
reglementări;
 sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat
(de
exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este
ponderea ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de
stat,
care orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii
economice
promovate de către stat;
 sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu
mare influenţă
în viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic
Germaniei şi
Japoniei.
Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până
în
prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în
continuare, ca
alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi
socială:
 modelul falsei paradigme. Reprezintă, în viziunea noastră, o orientare în abordarea
problemei dezvoltării sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite,
ţinând
cont de recomandările experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi
instituţiilor internaţionale, cu atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai
cerinţele
necesare. Practica economică denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe
concepte
sofisticate, structuri teoretice elegante şi modele economice complexe, însă toate ele
conduc la
politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita intelectuală din aceste
ţări,
formată în ţările dezvoltate sau în spiritul tradiţiei respective, aplică concepte şi modele
străine
65
realităţilor interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare
aplicării
noilor concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică
naţională;
 teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările
subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile, dezavantajoase. Teoriile schimbărilor
structurale
şi ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea
societăţilor duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs
de
dezvoltare – a oazelor de bogăţie în arii mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi
persistenţa divergenţelor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei
defavorizaţi la diferite niveluri. Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept
inconsistent
şi presupune o dezvoltare economică
minoră;
 teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt
propagate de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a
condus la o largă răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe
privatizarea
sectorului public şi pe macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei
libere.
Din aceste motive, orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică.
Reprezentanţii acestui curent de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de
administraţie ale Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă
importantă pe plan mondial. Influenţa a fost consolidată şi de faptul, că anumite organisme
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) sau Organizaţia
Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs
de
dezvoltare, ele, în anii ‟80 – ‟90, începând să-şi piardă din influenţă. Principalul argument
al
acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din alocarea defectuoasă a resurselor, care
are drept
cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales, intervenţia masivă a statului în economie.
Drept
soluţii pentru depăşirea acestei stări de subdezvoltare sunt recomandate măsuri de
fortificare a
pieţei libere, de privatizări masive în sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor
impuse de
stat, astfel încât să fie stimulată libera concurenţă
etc.;
 noua teorie a creşterii economice. În paralel cu modelele de bază şi cele alternative,
anii
„90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele
neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice.
Noua
teorie a creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de
fluxul de
cunoştinţe şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de
dezvoltare
economică în legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind
capitalul, şi
anume capitalul uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de
maturizare, superioară fiind societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană
şi SUA.
Foarte utile, în acest context, sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea
economică a
66
societăţii din două aspecte: al competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. În continuare vom
supune unei
examinări succinte aceste probleme
teoretice.
M. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva
caracteristicilor avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru
stadii:
economia bazată pe factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare [17, p.89]. Considerăm
că
această constatare necesită o analiză mai
profundă.
Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
 sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de
producţie - costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele

naturale;
 firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile
parvin, în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine

directe;
 firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct
spre
consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri,
industrii prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse
naturale;
 economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la
tendinţele de modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb

care influenţează, în mare măsură, nivelul preţurilor
relative.
Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele
trăsături:
 sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor
standardizate;
 produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent
importate din
exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă
că ţările
nu se limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le
adapteze şi să
le perfecţioneze;
 economia se concentrează în zona industriilor
prelucrătoare;
 economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri
externe.
Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat
prin:
 abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii
principial noi, aflate la nivelul de vârf al

tehnologiilor;
 mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate
domeniile;
 inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor
private;
 economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de
şocurile externe.
Stadiul economiei bazate pe bunăstare
înseamnă:
67
 eradicarea sărăciei;
 socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui

privat;
 extinderea relaţiilor economice
internaţionale.
În Raportul de Competitivitate 2002 se subliniază, că economii inovatoare posedă
acele ţări
care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele
economii
este strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru
produsele
avansate sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe
transfer
tehnologic (acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate
şi a
capitalului de la economiile inovatoare).
Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile
masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative
ale
guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii
intelectuale.
Puterea reprezintă capacitatea de a impune propria voinţă celorlalţi, fie pe cale
pozitivă(
prin libera acceptare), fie pe cale negativă( prin constrângeri şi sancţiuni).
Cei mai importanţi factori de putere sunt consideraţi a fi
următorii:
1. Suprafaţa teritoriului
2. Natura frontierelor
3. Populaţia
4. Deţinerea de resurse
5. Dezvoltarea economică şi tehnologică
6. Forţa financiară
7. Omogenitatea etnică
8. Gradul de integrare socială
9. Stabilitate politică
10. Spiritul naţional
Definiţia nouă a puterii: Capacitatea unei entităţi( de cele mai multe ori politică, dar
pot fi
şi „puteri economice” cum ar fi STN-urile sau alte organizaţii internaţionale) de a fi un bun
jucător în „jocurile” din economia mondială.
Specialiştii apreciază că, în REI în prezent cea mai importantă componentă a puterii
este
PUTEREA ECONOMICĂ.
Pornind de la aceste definiţii ale puterii rezultă următoarele tipuri de putere pe plan
mondial:
68
1. Puterea regională , atunci când un stat joacă un rol important în cadrul unei zone de pe
glob(
ex: MEXIC în America Centrală, INDIA în Asia de Sud, ISRAEL în Orientul Mijlociu).
2. Puterea mondială, reprezintă statul care are posibilitatea de a juca un rol hotărâtor pe
mai
multe planuri( ex: G7: grupul celor 7 puteri mondiale: SUA, Canada, Japonia, Germania,
Franţa, Marea Britanie, Italia).
3. Supraputerea , atunci când un stat dispune de pluridimensionalitatea puterii ( în toate
câmpurile de putere – pe plan economic, politic, militar. Ex:
SUA).
O supraputere are următoarele
caracteristici:
- coordonează anumite acţiuni şi politici economice pe plan mondial ( protecţia
mediului
înconjurător mondial, gestionarea unor crize globale, soluţionarea unor conflicte,
etc.).
- este o putere hegemonică, capabilă să declanşeze procese autoreglatoare pentru
agenţii
economici mondiali( firme, instituţii, organizaţii) sau alte state ale lumii( de ex: SUA îşi
foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul
Mijlociu).
Existenţa şi dezvoltarea REI presupune intervenţia activă a statului, intervenţie

concretizată
prin:
 încheierea de acorduri comerciale, de cooperare;

 înfiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste
graniţă.
69
-Glosar:
sectorul terţiar
-Diviziunea
sectorul cercetărilor
mondială aştiinţifice.
muncii- exprimă relaţiile economice ce se stabilesc între economiile
naţionle cu privire la distribuirea activităţilor economice între ele.
- noua ordine economică mondială
Economie naţională- reprezintă totaliatatea activităţilor economice desfăşurate în diverse
-circuit economic mondial
ramuri, domenii de pe teritoriul unei tări în baza diviziunii sociale a
-muncii.
fluxuri economice
-Circuitul
diviziunea internaţională
economic mondialaeste totatalitatea fluxurilor economice de valoti materiale,
muncii
finaciare
si servicii economice
- relaţiile care au loc internaţionale
între state în baza diviziunii internaţionale a
muncii.
-Economiile naţionalereprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
Economie mondială-
-Diviziunea
complex de mondială a muncii
relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi
circuitul
-Relaţiile economice internaţionale
economic mondial.
-Piaţa mondială
-Circuitul economic mondial

Întrebări pentru recapitulare.
-Societăţile transnaţionale
- Ce reprezintă gradul de deschidere a economiei naţionale spre
-Organizaţiile economice interstatale
exterior?
- Definiţiaeconomică
-Ordinea circuitului economic
mondială
mondial
Care este structura circuitului economic
- Postindustrializare
mondial?
- Care sunt trăsăturile specifice ale circuitului economic
mondial?
- Ce reprezintă piaţa
mondială?
- Definiţia Diviziunii internaţionale a muncii.
- Care este raţiunea specializării

internaţionale?
- Tipurile de specializări internaţionale.
- Care sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea

DIM?
- Ce reprezintă postindustrializarea?
- Care este esenţa
postindustrializării?
Cuvinte cheie:
- factori de producţie
- dimensiunea pieţei
interne
- nivelul de dezvoltare
economică
- gradul de deschidere a economiei naţionale spre
exterior
- sectorul primar
- sectorul secundar
70
71
TESTE:
1) Factorul decisiv al apariţiei economiilor naţionale este:
a) Formarea pieţei mondiale;
b) Apariţia diviziunii sociale a muncii;
c) Formarea pieţei interne;
c)Formarea statelor
centralizate
2) Ce reprezintă piaţa mondială?
a) Suma preţurilor mărfurilor vândute pe întregul
glob;
b) Suma importurilor şi exporturilor de mărfuri;
c) Ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe
glob;
d) Suma pieţelor naţionale.
3) În cadrul pieţei mondiale nu sunt cuprinse:

a) Importul şi exportul de mărfuri;
b) Sistemul de taxe vamale;

c) Turismul internaţional şi transporturile
internaţionale;
d) Transferurile financiare internaţionale.
1) Printre factorii care au determinat dinamica comerţului internaţional în perioada postbelică nu fac
parte:
a) progresele în domeniul transportului şi
telecomunicaţiilor;
b) relaţiile comerciale dintre ţările dezvoltate şi ţările în
dezvoltare;
c) modificările în diviziunea mondială a muncii sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice;
d) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică
internaţională.
2) O cauză a tendinţei de creştere a preţurilor mondiale este:
a) Includerea în circuitul economic a unor zăcăminte de minereuri mai greu

accesibile;
b) Creşterea datoriei externe a ţărilor în
dezvoltare;
c) Adâncirea decalajelor Nord-Sud;
d) Evoluţia politicilor comerciale ale statelor lumii.
3) Cel mai important sold din cadrul balanţei de plăţi este:
a) Soldul contului de capital;

b) Soldul contului financiar;
c) Soldul datorie externe;
d) Soldul contului curent
Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:
1. Diviziunea mondială a muncii este:
a) un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel

temelia
materială a fluxurilor economice
internaţionale;
b) categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării
producţiei şi
comerţului internaţional;
72
c) un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate
schimbului şi
care ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de
producţie.
Bibliografie:
1. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh Edition,
Boston, 2006
2. Ana Bal. Economia mondială. Bucureşti, 2006

3. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica,
2004
4. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău.
2002
5. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene
profesor la
Universitatea din Paris.1996
6. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti.

2000
7. A. Sută „Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale” Bucureşti,
1998
8. Maiki Porter «Международная конкуренция». Москва 1993 (traducere din
engleza)
9. P.H.Lindert. «Экономика мирохозяйственных связей». Москва
1992.
10. A. Sută. „Curs de comerţ internaţional şi politic comerciale”. Bucureşti
1992.
73
b) între politicile
Capitolul de dezvoltare pe ternten
3. Internaţionalizarea, scurt şi cele Transnaţionalizarea.
Globalizarea, pe termen lung promovate de
state
şi grupări de state;
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa
- De a determina ţi distinge noţiunile de internaţionalizare, globalizare şi
mondială.
transnaţionalizare,
lnterdependenţa economiilordezavantajele
- De a identifica avantajele, naţionale poate fi simetricăglobalizării
şi implicaţiile şi asimetrică.
asupra societăţii
contemporane,
lnterdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală 2)
diviziune
- De internaţională a muncii
a demonstra rolul pe în
statului plan orizontal. Se
condiţiile desfăşoară între ţări cu nivel de
globalizării,
dezvoltare
- De aeconomica apropiat.
descrie procesul de internaţionalizare şi transnaţionalizare prin prisma
globalizării,
- De a determina asimetrică
lnterdependenţa care este impactul revoluţiilor
presupune: tehnico-ştiinţifice
1) specializare interramuri; asupra
2) diviziune
globalizării,
intenaţională a munciicare
- De a identifica pe plan
sunt vertical;
efectele 3)antrenează
globalizării cooperarea între ţări cu niveluri
diferite de
economice.
dezvoltare; 4) are un caracter inegal, luand forma unor relaţii de independenţă a ţărilor
Sudului faţă
de Nord. 3.1 Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi globalizarea
Cele trei noţiuni

Aşa cum s-a maiexprirmă una dintre
arătat anterior, trăsăturile
în evoluţia cele maieconomice
schimbuilor importanteinternaţionale,
şi dinamice ale
economiei
prima formă
mondiale contemporane.
de specializare a fost ceaEle nu sunt sinonime,
intersectorială deşi au avut şi au nu de puţine ori utilizare
(industrie
cu sens
-agricultură).
similar. Interdependenţele economice este conceptul care exprimă forma de mişcare a
Între ţările partenere, denumite „industriale" şi „agrare", s-a statuat o diviziune
interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilorilor economice
internaţională a muncii pe pian vertical, care a funcţional, conform raportului de forţe, în
Internaţionale,
favoarea în cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp pe baza unor
statelor celor mai dezvoltate din punct de vedere
factori obiectivi şi subiectivi, între care pe primul plan se înscriu
economic.
urmatorii:
Un asemenea tip de interdependenţă s-a stabilit încă din secolul al XlX-lea, continuând
a) diviziunea internaţională a muncii;
şi în
secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale, cuprinzând şi
b) deschiderea economaiilor naţionale spre exterior, caracterizată indeosebi prin
ponderea
influenţând şi economia României.
exportului şi importului in produsul intern
brut:
c)
Pe dezvoltarea tehnicii
bază de calcule şi tehnoiogiilor
această şi gradul dc
perioadă, profesorul aplicare
român a creaţiilor
Mihail Manoilescurespective
(Mihail in
Manoilescu, „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Ed. Ştiinţifică şi
economie;
Encilopedică;
d) nivelul
Bucureşti, 1986,şi evoluţia preţurilor „Raportul
p.46.) conchidea: pe piaţa de schimb internaţional 1:10 între ţările
mondială;
agricole şi
cele e) gradul dedădezvoltare
industriale şi de diversificare
cheia înţelegerii a schimburilor
relaţiilor dominante şi fluxurilor
în prezent economice;
între popoarele
lumii".
f) schimbările intervenite în economia mondială, în raporturile de putere pe plan
O analiză amplă a factorilor determinanţi şi a intensităţii acestui tip de
internaţional; a fost
interdependenţă
realizată şi de P.P. Negulescu, cap.V intitulat „interdependenţa economică şi războiul
g) factori politici şi sociali, etc.
mondial"
punând în evidenţa legătura dintre această interdependenţă şi mecanismul crizei
Există trei
economice din tipuri de interdependenţe şi
anii 1929-1933,
anume: subliniind: „O criză a industriilor postavurilor, în Lancashire, provoacă
imediat o
a) funcţionale,
depresiune ia bursaale diferitelor
lânii din Sidney,subsisteme
iar o boalădeatranzacţii din cadrul
oilor australiene relaţiilor fără
determină economice
întârziere o
internaţionale (spre exemplu,
scumpire a stofelor englezeşti"în (P.P.Negulescu,
cadrul UNCTAD,Destinul
interacţiunea problemelor
omenirii", comerciale,
Ed. Nemira, Bucureşti,
financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi
1994, p 193.)
regional);
74
75
În perioada postbelică interdependenţele economice s-au accentuat foarte mult, ele
îmbrăcând şi forme mult mai diverse şi mărind puternic sensibilitatea economiilor
naţionale.
Referindu-se la interdependenţele dintre ţările bogate şi ţările sărace, sau dintre Nord
şi Sud,
cum se exprima literatura vremii, cel de-al treilea Raport către Clubul de ia Romă intitulat
„Restructurarea ordinii internaţionale", coordonat de economistul olandez Jan Tinbergen.
laureat
al Premiului Nobel pentru economie, scoate în evidenţă patru feluri de interdependenţe. în
funcţie de sursele care le generează: 1) interdependenţele generale de nevoia de alimente
- unele
ţări au surplusuri, în timp ce altele aii deficite alimentare; 2) de nevoia de energie şi
minerale, în
condiţii în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) de posibilităţile
dereglării
sistemelor de susţinere a vieţii pe „nava spaţială Pământ", adică de problemele apărării
mediului
înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi
săracii lumii.
Dată fiind amploarea şi natura acestor interdependenţe, subliniază Raportul, „nici o
naţiune
nu poate opta să trăiască într-o completă izolare faţă de
celelalte...".
Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relaţiile internaţionale

sunt
sensibile la trepidaţii cât mai mici sau la acţiunile insuficient gândite ale unei singure
naţiuni.
Am văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem
de
sensibilă la acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi ca astăzi
economia
unei naţiuni este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările petrecute în
economia
altei naţiuni decât cu un deceniu mai
înainte".
Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o anumita treaptă sau un grad
mai
ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate
ţările şi
toate ramurile ŞÎ domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este
denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul
liberalizării pieţelor şi ai dereglementalizării vieţii economice, procesul este denumit
globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, remarcând
discuţiile care se poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului afirma:
„Ameninţarea pe care o reprezintă internaţionalizarea vieţii economice - denumită
globalism -
poate părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite
sâ
concureze cu ţările în care salariile sunt mici. vulnerabilitatea economică este mai mare şi
deci
costurile de producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urma îşi vor îndrepta mai curând
atenţia corporaţiile transnaţionale".
76
Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării
economiei, Renato Ruggiero, fostul director general ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului
afirma că economia lumi a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia
fază,
toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice.
Primele trei decenii ale perioadei postbelice - considerate prima fază, zisă a economiei
internaţionale, s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile ţărilor,
care
îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se
derula cea
mai mare parte a schimburilor; ponderea schimburilor externe în producţia globală
reprezintă
numai 7%. În comerţul internaţional o pondere importantă era ocupată de materiile prime,
dar
manufacturatele erau în continuă
creştere.
În anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare,
considerată a
fi etapa ,mondializării". O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de
producţie şi localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societăţile
transnaţionale în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a investiţiilor
internaţionale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator,
prin care
se deplasează produsele şi serviciile peste frontierele ţărilor. Pe această bază activele
investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active
au
depăşit valoarea exportului mondial: în 1992 stocul mondial de investiţii străine directe era
de
2000 miliarde de dolari şi eî a determinat vânzări de 5,500 miliarde de dolari (exporturile
mondiale
de bunuri şi servicii erau în acelaşi an de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, ele au ajuns
la
6.500 miliarde de dolari ( Ciferele sunt după „Curentul” din 19 mai 1999, p.15 şi „Curentul”
din
7 mai 1999). Au crescut totodată schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup
transnaţional, ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial O
caracteristică
a acestei faze o reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în
producţia
mondială de la 7 % în 1950 la 22 %.
Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită „economia fără
frontiere". Metafora respectivă, discutabilă desigur, vrea să pună în evidenţă creşterea
operaţiunilor comerciale şi financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită
revoluţiei în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea
schimburilor
„24 ore din 24” şi la scara întregii
planete .
77
La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali: accelerarea schimbărilor
tehnologice;
multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza ameţitoare cu care circula
capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a managementului, atât în
producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor de
schimb.
Pe de altă parte, globalizarea este, însă, şi un proces de redistribuire a puterii
economice şi de
accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,
îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice . Aşa cum se
relevă în
aceste dezbateri globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piaţă
singurul
Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi,
reglator al vieţii economice, atât pe plan cel mai adesea
naţional, globalizare,
cât şi la reprezintă,
scara economiei pe de o
mondiale,
parte,
exprimând
stadiul la care îndeosebi
şi promovând a ajuns procesul real,marelui
interesele pozitivcapital
de lungă durată,
şi este de dezvoltare
privită critic de unacerc larg de
internaţionalizării
vieţii economice,
economişti, sau de
politologi mondializare
şi oameni politicialucizi,
schimburilor
care puneconomice
în evidenţă şi a interdependenţelor
diversele faţete,
dintre
contradictorii,
economiile
ale acestui naţionale şi state,
proces. Astfel, proces
alături careimportant
de rolul cuprinde nu pe numai
care îl schimburile
au dezvoltareaci şineîngrădită
celelalte a
laturi ale
vieţii economice.
schimburilor internaţionale şi circulaţia rapidă a creaţiilor ştiinţei şi tehnologici
contemporane,
accesul tuturor ţărilor la resurse financiare pentru dezvoltare. Sunt puse în evidenţă,
Internaţionalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-
înainte de
toate,naţiune
efectele de ordin social dar şi economic ale acestui proces: accentuarea inegalităţilor
rămâne important, dar în care mişcările economice nu se mai reduc la schimburile
internaţionale.
economice şi sociale, pe plan intern şi internaţional; accentuarea concurenţei şi a unor
forme
Premisele Internaţionalizării:
neloiale ale acesteia; creşterea atotputerniciei pieţelor financiare de capital în raport cu
puierea
 Ţărilereprezentative,
străine trebuiealese
să ofere avantajedinspecifice
organelor democratic fiecarede amplasare
ţară – pentrurând,
şi. nu în ultimul a afectarea
motiva
companianaţionala
suveranităţii să investească pe teritoriul
toate acestea ei
conducând aşa cum se exprimă un analist, la „O lume
unde Compania trebuie să posede competenţe strategice sau avantaje de proprietate
cincimea cea–mai bogată a populaţiei dispune de 80 % din resurse, în timp ce cincimea cea
specifice
mai pentru a compensa nefamiliaritatea cu pieţele externe
săracă de abia 0,5 %. In sfârşit, o lume unde nivelul tranzacţiilor pe pieţele monetare şi
 Compania trebuie să posede capacităţi organizaţionale - pentru a obţine profituri
financiare
reprezintă
mai aproximativ de cincizeci de ori valoarea schimburilor comerciale internaţionale.
mari de la folosirea punctelor tari în interior decît în exterior prin mecanismele de
(Ignacio
piaţă Ramonet, „Geopolitica Haosului, Editura „Doina”, Bucureşti, 1998, p.70). Unii
dintre
externă precum
analişti afirmă chiar contractarea
că o asemenea şi licenţierea
creştere a pieţei globale de capital conduce la
prăbuşirea Procesul Internaţionalizării
puterii băncilor centrale.
Filială
Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel
proprie
Societate
macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât
mixtă cu un
spre partener local
macrostabîlizarea economică, cât şi spre
Franchising
impulsionarea procesului de modernizare a
structurii
tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă
Export prin de cerinţele fructificării superioare a
agent sau
potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă
Licenţiere distribuitora ţărilor în diviziunea mondială a
muncii şi în
competiţia mondială.
Export
Indirect
La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie sâ fie spre ridicarea nivelului
de
competitivitate şi aVolumul resurselor destinate
managementului. pieţeitrebuie
Pe de o parte, externe
pomit
20
de la premisa că pe

piaţa
78
79
mondială nu pot pătrunde şi mai ales nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi
capabile
să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei
globale.
Ultimii ani au pus cu deosebire în evidenţă această cerinţă, determinând o
preocupare
deosebită la nivelul întreprinderilor dar şi al statului. Realitatea arată că accentuarea
fuziunilor
care au loc între diferite firme, reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării
pe
plan mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate: după datele publicate de cunoscuta revistă
engleză
„The economist" fenomenul fuziunilor a cunoscut o creştere, el cuprinzând firme de primă
mărime ale pieţei mondiale. Mai mult, se apreciază că fuziunile domină piaţa economică şi
de
capital internaţională în ultimii ani.
Mai mulţi facori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menţionează: teama
de
restrângere a pieţei (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa
mondială la unele produse, supraacumularea capacităţilor de producţie şi creşterea
puternică a
ofertei (autornobile); incertitudiniile şi costurile tot mai mari ale schimburilor tehnologice
(telecomunicaţii, bănci, etc); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi
în
domeniul produselor farmaceutice).
3.2 Esenţa, factorii determinanţi ai globalizării
Termenul „globalizare” a intrat pentru prima oară într-un dicţionar (Webster) în 1961.
De
la mijlocul anilor ‟80 câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor
termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie,
conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri. Una dintre cele mai uzitate definiţii a le
conceptului de globalizare este următoarea:
„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot
mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură
economică, politică şi socioculturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele dobândesc un
potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale”.
Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de

termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În această definiţie sunt cuprinse atât aspectele
obiective, cât şi cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:
 Pe de o parte „geografia” pierde din relevanţă datorită noilor tehnologii, noilor

strategii
ale actorilor economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi
internaţional.
80
 Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că
oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunităţi deschise de utilizare a
tehnologiilor noi, precum şi de punere în practică a noilor strategii şi
politici.
Atunci cînd se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc exact crearea
procesului de globalizare.
FORMELE DE MANIFESTARE ALE GLOBALIZĂRII:
 Globalizarea politică
 Globalizarea economică
 Globalizarea socială
 Globalizarea financiară
 Globalizarea militară
 Globalizarea tehnologică
 Globalizarea ecologică
În acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de

asemenea, realităţi simţite de indivizi. În această definiţie se reduce importanţa distanţei
geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt mai uşor de
stabilit şi
oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un sistem global,
acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii şi
societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia accentuează, de asemenea, şi
ideea
creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel global. Aspectul potenţialităţii rezidă în
rolul
pe care realităţile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării”. O
cultură
puternic orientată spre conservatorism şi izolare, regimurile politicedictatoriale, existenţa
unei
ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu caracter defensiv etc. Pot influenţa
evoluţia globalizării semnificativ.
Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au declanşat

acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi
susţinerea
legăturilor transfrontaliere, a relţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe
care
le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici,
toate
reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această
internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan
democratic,
ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi
deficienţe
administrative. Globalizarea nu este în totalitate un fenomen negativ. El este un factor de
81
integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de
guvernare globală şi unei societăţi civile globale.
Trei indicatori principali ai Globalizării:
 Diapazonul – măsura în care interdependenţa economică internaţională este într-

adevăr
globală şi nu limitată la triada formată din America de Nord, Europa şi Japonia/Asia de
Est;
 Intensitatea – adâncimea şi extensiunea interdependenţe-lor, ce se desfăşoară atât
între
ţări cît şi între firme;
Sensibilitatea – măsura în care evenimentele dintr-o parte a sistemului global se
transmit
în altă parte a sistemului. Cu cît este mai integrat sistemul, cu atât mai rapidă şi mai
completă va
fi transmiterea efectelor economice şi crizelor pe tot cuprinsul
sistemului
Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt
încorporate într-o singură societate mondială, societatea
globală.
(Martin Albrow)
Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care

leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan
local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi
invers.
(Anthony Gidees)
Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această

planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei
singure
lumi”.
(Emanuel Richter)
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua

diviziune mondială a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu
competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcînd din
state agenţii unei lumi globalizate.
Lumea devine tot mai mult supermarket global (engl. A global shopping mall) în
care
ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi
simplu,
procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea
individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este
82
ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la
procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa
fel
încît viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi vazute ca loc
unic.
Unii privesc procesul globalizării cu ostilitate, chiar teamă, considerînd că el
determină
creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi
procesul
social. În opinia lui Schimitov:
„Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrieglobalizarea, avem datoria

să
recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism
modern....”.
Acest fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant,
face
ca atît efectele sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la
numeroase alte
fenomene. Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu
se
desfăşoară în mod uniform şi natural. De exemplu, la cîţiva ani după crizele economice şi
financiare ale deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai
recomande, aşa cum au făcut în anii ‟80 şi ‟90, deschiderea contului de capital, indiferent
de
circumstanţe, făcîndu-şi apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care
liberalizarea comerţului afectează ţările lumii, bogate şi sărace. Confuzia privind
universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi accentuată de controversele
doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul capitalismului, între variantele de
organizare economică şi socială, precum şi de fracturile tot mai adînci în spaţiul economic
mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil depinde de
condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul economic şi
social.
Această prezentare oferă o viziune de ansamblu asupra unora dintre aspectele care
stau
la baza globalizării şi intenţionează să identifice modurile în care ţările pot să valorifice
cîştigurile asociate progresului, păstrindu-şi totodată obiectivitatea asupra evaluării
riscurilor
aferente.
Globalizarea oferă oportunităţi extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar
se
manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele ţări devin din ce în ce mai integrate în
economia mondială, cu o viteză mult mai mare decît altele. Ţările care au reuşit să devină
parte a
sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creşteri economice mult mai
însemnate şi de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre
integrarea
globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din Asia
de
83
Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 ani în umă spre una dintre
acele
zone cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii standardelor,
democraţia şi
problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de muncă) au intrat pe
un
trend de creştere calitativă tot mai
evident.
Pe de altă parte, trebuie precizat şi faptul că în anii 1970 şi 1980, cînd multe ţări
din
America Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică
a
acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător şi s-au înregistrat creţteri
impresionante ale sărăciei şi valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa,
dezvoltările înregistrate la nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea
problemelor
ţărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au
început să
crească. În momentul de faţă au loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea
trendului
este cel mai bun curs pentru promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea
sărăciei.
Totuşi, cizele înregistrate pe pieţele emergente din anii ‟90 au demonstrat că oportuntăţile
asociateprocesului de globalizare presupun şi riscuri- riscuri provenite din mişcările volatile
de
capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic şi de degradare a mediului
înconjurător, care sunt determinate de accentuarea
sărăciei.
Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic
viitorul se
vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă
nu
numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobîndite.
Termenul
de globalizare a dobîndit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu
efecte
benefice- o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială-, dar, în
acelaşi
timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se
afirmă
că orice s-ar întîmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al
globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume
determinism
tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilortransnaţionali sunt
puse,
în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că acest din urmă proces
este
continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate asuma o evoluţie
instituţională
lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea poate provoca
fragmentare socială şi economică, care, la rîndul ei, poate conduce la
retrogresii.
Avantaje ale Globalizării:
 Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii

internaţionale a muncii - creşterea productivităţii nu numai la nivel naţional, dar şi
la cel
mondial.
84
 Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi
optimizării utilizării factorilor de producţie - creşterea economică
stabilă.
 Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizării producerii la nivel
global, extinderii tehnologiilor înaintate şi, de asemenea, presiunea din partea
concurenţilor în favoarea implementării neîntrerupte a
inovaţiilor.
 a dus la o revoluţie informaţională – creşterea volumului şi mărirea vitezei de
transmitere a informaţiei, crearea “păienjenişului” mondial - Internetului etc.
Deasemenea a avut loc o scădere bruscă a cheltuielilor de transport şi de
comunicaţie, s-
au micşorarat considerabil cheltuielile de prelucrare, păstrare şi utilizare a
informaţiei. În
rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale
internaţionale.
 Au fost instituite un şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca
Mondială, OMC etc., care sprigină statele în curs de dezvoltare în promovarea
reformelor.
 Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea

politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii,
fluxurile internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut
semnificativ
volumul investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor
transnaţionale.
 Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a
devenit posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai
largi de
gestionare în baza noilor mijloace de
comunicare.
Dezavantaje ale Globalizării:
 Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;
 Deformarea mecanismelor financiare de piaţă.
 Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului

speculativ.
 Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor
naţionale la
nivel mondial.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca
fiind:
Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale,
ca
urmare a extinderii şi adîncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere
ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale avînd drept implicaţie faptul că problemele
85
devin mai curînd globale decît naţionale, cerînd la rîndul lor, o soluţionare mai curînd
globală
decît naţională.
 Primul factor determinant al globalizării este inovaţia tehnologică. El cuprinde mai

ales
tehnologia de informare şi comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii
şi
comunicării, încît „revoluţia tehnologică” implică şi o „revoluţie socială” şi o avansare clară
de
la capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) postindustrială a relaţiilor
economice.
Alvin Toffler l-a denumit „al treilea val”. Dar pentru a înţelege mai bine profunzimea
restructurărilor economico-sociale actuale, este necesar să trecem în revistă principalele
etape
istorice ale tranziţiei tehnologice, schematizate de către economişti de la întîia pînă la cea
de-a
treia revoluţie industrială.
Prima revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariţia
maşinii
cu aburi, proces erulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile
economice şi tehnologice fiind cărbunele, fierul şi confecţiile. Dominaţia acestora a durat
peste
100 ani.
Cea de-a doua revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XIX-lea) a consemnat

triumful
electricităţii şi al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul
electricitate-oţel-mecanică-automobile-aviaţie-petrol-chimie. Perioada de tinereţe s-a
înscris în
intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate şi extindere s-a întins pînă prin anii
1950-
1960.
Cea de-a treia revoluţie tehnologică a început, practic, în 1950, după ce în 1948 a fost
descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor ‟70 şi de introducerea
acestuia
în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi telematică. Produsele care domină această
perioadă sunt: microordinatoarele şi computerile personale, roboţii, compact şi video-
discurile,
laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, biomasa
etc.
În general, sistemele tehnologice ataşate celor trei revoluţii industriale coexistă, se
întrepătrund, dar se şi distribuie şi se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se
transferă în domeniile economice, sociale şi cultural-educaţionale ale fiecărei
ţări.
Internetul, societatea şi globalizarea. Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării
tehnologice în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor din ultimul deceniu au contribuit,
printr-o
adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe care au declanşat-o, într-o măsură covîrşitoare, la
globalizarea vieţii economice internaţionale contemporane. Prin înăşi natura lor, noile
tehnologii
din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc şi nu respectă
graniţele
86
naţionale. În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic şi social în acelaşi timp a fost
apariţia Internetului. În domeniul ştinţei şi tehnologiei informaţiei, mari evenimente
tehnologice
cu importante consecinţe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat şi
a
calculatorului electronic. Internetul este nu numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social,
prin
participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structurarea lui actuală. Odată
instaurat în
fibrele societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate. Cel mai
important dintre acestea este procesul de

globalizare.
Deoarece Internetul a fost şi rezultatul unei interacţiuni sociale, dintre specialişti,
instituţii, state şi un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, numai în acest
context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gîndim că şi globalizarea, ca efect
al
internetului, să ia forma la care să participe toţi participanţii la globalizare. Aceasta este
lecţia
Internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică şi socială a omenirii,
arătînd
şi calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în
moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării. Ca şi
Internetul,
globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reuşită a omenirii. Dacă Internetul
nu este
ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurîndu-se, ca şi în
cazul
Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament
acceptate
de toţi, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoaşterii şi poate a
conştiinţei.
Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea
mijloacelor
de transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii
conduc necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale.
Acestea
determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei
ţări.
Evenimente, subiecte şi probleme nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări
sau
regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi
probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o
problemă
globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală
sau
cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global.
Evenimentele
mai recente legate de Războiul din Golf, din 1991, sau Războiul din Afganistan, din 2001-
2002,
au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera
informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub
aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează
aceste tehnologii.
87
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a
telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici
remarcabile:
- convergenţă a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin
acelaşi
mijloc de înmagazinare şi transmisie;
- conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli- fie
persoane
reale, fie dispozitive- pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate
informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în
literatura de specialitate, au fost desemnate drept ”primele autostrăzi electronice ale
lumii”.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de
telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, astfel că atenţia analiştilor scenei vieţii economice
internaţionale contemporane s-a aplecat atît asupra efectelor de mare anvergură pe care le
antrenează asupra diferintelor sfere ale vieţii economice, şi care se conturează deja cu
pregnanţă,
fiind astfel relativ uşor comensurabile, cît şi, mai ales, asupra implicaţiilor pe termen lung,
a
căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decît cel mult
intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii ‟80 în sfera informaticii şi
a
telecomunicaţiilor, asociate cu mutaţiile petrecute în configuraţia pieţelor internaţionale, cu
globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, ca şi cu
tendinţele de privatizare şi de dereglementare a pieţei telecomunicaţiilor (în mod
tradiţional,
sever reglementată prin politici guvernamentale), au determinat modificări radicale în
configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu- tehnica de
calcul,
reţelele de cabluri din fire optice etc.- a contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi
fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a
reţelelor.
 Al doilea fctor determinant al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea
este legată de triumful ideologiei economiei de piaţă, a societăţii de consum şi de distracţie

etc.
Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată soră cu economia de
piaţă,
împreună formînd o echipă cîştigătoare. Bineînţeles că a existat şi mai există încă o intensă
interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la
globalizarea prin economie şi a economiei
înseşi.
Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor doi vectori:
„noua
tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înţelege că hegemonia
neoliberalismului
a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfîrşitul Războiului Rece.
Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită colapsului
comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult aşteptată a
88
echipei occidentale. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuse mai
înnainte,
o dată cu economizarea vieţii, adîncirea egoismului, materialismului, iar problemele
statelor
„social-democratice” occidentale începuseră deja în anii ‟70. Văzut din această
perspectivă,
colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie
neoliberală”
care se află deja în
desfăşurare.
Ideologia neoliberală invită politiienii să liberalizeze pieţele, să descentralizeze
economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales
informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis actorilor economici să profite deplin de
posibilităţile pieţei libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate
colţurile lumii într-o fracţiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare a
transpoturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite
continente,
pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vînzarea
şi
cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic ca
niciodată.
Acordarea de credite, de împrumuturi, speculaţiile de orice fel au devenit activităţi
„mondiale”.
Acest lucru s-a întîmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture
„barierele la penetrarea pieţelor” dar şi pentru că tehnologia avnsată a permis circulaţia
bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi
ieftin.
Deşi hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forţa motoare a globalizării, nu
se
poate spune că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de
protagoniştii
acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de
democraţie (cu
naţiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor graniţe stabilite,
cu
legitimitate şi autoritate organizate în interiorul graniţelor naţionale, bazate pe o constituţie
şi pe
separaţia puterilor în stat). În acest model, spaţiul internaţional este organizat în cadrul
unui
sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămîne definitive:
în
cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, piaţa naţională şi
globală
va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale
teritoriale au început să
decadă.
Există mulţi susţinători ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat
dezvoltarea
procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate
lansa
în acţiuni de natură internaţională sau, mai curînd, care promovează ideea creaţiei unei
lumi fără
limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovînd o nouă „geografie
a
puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă.
În
termeni sociologici, această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă
oamenii
89
definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin
consecinţele
acestei definiţii”. Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care
validează
această acceptare în măsura în care lumea a dobîndit , într-adevăr, regulile de existenţă ale
acestei ideologii.
3.3. Efectele globalizării economice. Transnaţionalizarea
Analizînd efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele aspecte

generale:
1. Globalizarea, ca proces de integrare se raportează îndeosebi la ţările Triadei (S.U.A.,
U.E. şi Japonia) şi nu afectează de loc anumite ţări (în curs de
dezvoltare).
2. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produee bogăţie. Aceasta
depinde
tot mai muit de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active
(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le
combina cu
cele naturale.
Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic
influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor date,
naturale.
Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de
condiţiile concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea
internaţională a ţărilor şi generează o nouă diviziune mondială a
muncii.
3. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale
ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi
maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de
implantare),
guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor
naţionale ale statului respectiv.
4. Globalizarea cere modificarea rolului guvernului naţional, datorită accentuării

competiţiei pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este
influenţată de politicile lor economice; simultan însă, gtobalizarea obligă însă la o
coordonare
internaţională tot mai strânsă a unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o
recesiune
mondială, după atentatele din 11 septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi
Japonia
şi-au coordonat politica ratei dobânzii). Politica macroeconomică îşi schimbă instrumentarul
şi natura - ea trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi internaţionali, a căror
acţiune trebuie anticipată.
Chiar si economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică

intervenţia
guvernului, pe plan intern, în direcţiile
următoare:
90
- ridicarea nivelului de educaţie a forţei de
muncă;
- finanţarea parţială a activităţii de cercetare-
dezvoltare;
- asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;
- dezvoltarea infrastructurii;
- protejarea concurenţei.
5. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi
neinformate. In concluzie, statui trebuie să joace un rol important în fructificarea
oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative.
6. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,
coerenţa şi inerţia sistemelor de produeţie naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în
continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,
modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile
de organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunf
totuşi posibile (vezi metodele de-organizare-a muncii transferate din Japonia în SUA)
pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt
aplicate.
Prezintă interes faptul, ce se întîmplă cu suveranitatea economică naţională în
condiţiile globalizării. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale, definită în
perioadele anterioare ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul
naţional, este profund modificata de globalizare.
Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind suveranitatea economică

naţională se concentrează în această etapa a giobalizării asupra „nucleului său tare”,
securitatea economică naţională. Studiile avizate în acest domeniu subliniază două
modificări esenţiale survenite în concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii
naţionale. Aceste modificări de abordare au fost clar definite de către administraţia
americană în anii '90:
-principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta

economică.
-securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la persoanele
individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.
Statul trebuie să gestioneze în prezent suveranitatea economică avînd ca
limite:
a) creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama
participării
la REI, vezi comentariile anterioare.
b) asigurarea securităţii economiei naţionale
91
Realizarea simultană a acestor obiective implica o acţiune paradoxală:
-statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale, dar,

simultan;
-statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în
care aceasta tinde să fie spartă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi a
afacerilor lor, precum şi a pieţelor interne; în acest context statul trebuie să apere
coeziunea
pieţei interne, necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic
naţional.
- în plus, statul trebuie să menţină coeziunea socială deoarece globalizarea tinde să
distrugă coeziunea anumitor structuri colective şi să adîncească polarizarea socială.
Totodată au loc modificări produse în structurile economiei
mondiale
Vom analiza doar unele dintre ele:
A. Informatizarea şi financiarizarea economiilor lumii tind să modifice substanţial

caracteristicile sistemelor capitaliste naţionale. Ele implică, în mod inerent, interna -
ţionalizarea lor. Primul fenomen a condus la crearea unor structuri economice denumite
sintetic prin sintagma „network economy" (vezi comentariile anterioare). Cel de-al doilea a
condus la apariţia aşa-numitului capitalism patrimonial internaţionalizat, în SUA în anul
1992
fondurile de pensii deţineau 1/2 din capitalul pe acţiuni al marilor firme şi tot pe atât din
datoriile tor, expresie a unei concentrări fără precedent a capitalului în SUA (primele 300
de
fonduri deţineau o treime din totalul bunurilor fondurilor). Potrivit lui P. Druker (1998),
capitalismul fondurilor private de pensii va deveni modul universal de proprietate în ţările
dezvoltate . Totodată, investitorii tind să-şi diversifice portofoliile de titluri financiare prin
internaţionalizarea lor. Astfel, potrivit unor evaluări, ta începutul anului 2000, tufurile
străine
reprezentau cea. 10 % în medie, pe plan mondial, din portofoliile marilor investitori
instituţionali (D. Pilhon, 1997, 2000).
B. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atît

concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi ascuţirea
concurenţei (vezi comentariile anterioare) pe pieţele
mondiale.
C. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor
de coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi
concurenţiale dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării
asupra
Ordinii Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă.
92
Astfel, rolul G7 în configurarea ordinii mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA
par a reveni la poziţia de hegemon al lumii. Această situaţie ridică însă numeroase
întrebări.
Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată
în
raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului de globalizare? (şi pentru China se
poate
formula o problemă asemănătoare).
Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere,

deoarece:
Pe anumite pieţe de mărfuri sau servicii STN sunt cele care determină în mod
hotărâtor
echilibrul sau dezechilibrul pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot
mai
mic de mari STN devin pieţe cu structuri de oligopol: STN -urile au posibilitatea de a impune
preţul mondial. Drept consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin
doar „price taker'", neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe
respectivele pieţe.
În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional
(băncile
transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională,
acţiunea lor
influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de
schimb.
Totodată, crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor puternice
grupuri de presiune asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate.
Solicitarea
de deschidere a unei noi runde de negociere în cadrul O.M.C., având drept obiectiv principal
semnarea unui Acord Multilateral privind Investiţiile se consideră a ti tocmai expresia unei
astfel de acţiuni a STN, Astfel, încă din 1993 Aiko Morita. fostul preşedinte ai firmei Sony şi
conducătorul unei asemenea grupări de interese, adresa C.!7 o scrisoare deschisă", prin
care
solicita: „a se diminua toate barierele economice din America de Nord, Europa, Japonia, în
materie de comerţ, investiţii, legislaţie etc, pentru a începe să se creeze nucleul unei noi
ordini
economice mondiale, care ar include un sistem armonizai al întreprinderilor, cu reguli şi
proceduri stabilite, care sâ depăşească graniţele
naţionale
De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este
în creştere:
a. Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din

economia
mondială la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind socotite drept cele
mai
importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea
ţărilor lumii (vezi comentariile anterioare privind Consensul de la Washington şi Consensul
post – Washington, elaborate de către FMI şi Banca Mondială). Procesele de integrare
globală
sub influenţa acţiunii organizaţiilor internaţionale pot duce la alinieri ale nivelului
indicatorilor
93
macroeconomici pe plan mondial sau ale orientărilor de politică economică, orientări care
uneori pot deveni extrem de constrîngătoare pentru unele state ale
lumii.
b. Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de
putere”, care ar acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor
tehnocratice. Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelîndu-le cu
interesele
altor elite ca, de pildă, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează
alianţe
cu elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe
care
tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale
(vezi,
de pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine,
într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei
ţări.
Important este de remarcat unele beneficii, sfidări şi perspective ale
globalizării
Sintetic exprimate, beneficiile cele mai importante ale globalizării ar fi: accesul lărgit şi
liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări, posibilitatea atragerii de investiţii
străine directe, acces mai facil la tehnică şi tehnologie moderne, la metode moderne de
management, marketing ş.a. Globalizarea financiară permite o accesul facil la finanţare
externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite de pieţele interne de credit
sau de
capital. Având în vedere argumentarea lor în celelalte capitole ale cărţii, nu vom mai insista
asupra lor.
Vom insista mai mult asupra unor sfidări, deoarece de modul de rezolvare a lor va
depinde evoluţia întregului proces:
1. Va creşte cererea de redistribuire şi de extindere a protecţiei sociale în diferite ţări.
Cei care pierd în ţările dezvoltate sunt lucrătorii inferior calificaţi. într-o economie
mondializată, nu poţi avea salarii ridicate decât dacă ele corespund unui nivel de calificare
şi
productivitate ridicate. In SUA, Japonia şi Marea Britanic, piaţa naţională a muncii a
reacţionat la intensificarea constrângerilor de ajustare datorate concurenţei mondiale
printr-o
creştere a diferenţelor dintre salarii. Pentru a evita tensiunile sociale generate de acest
fenomen, ţările cu o deschidere externă mare tind, se pare, să-şi extindă protecţia socială şi
redistribuirea veniturilor. Responsabilii politici vor fi din ce în ce mai mult confruntaţi cu
dilema următoare: cererea crescândă de redistribuire va fi dublată de diminuarea
veniturilor
fiscale. Sistemele de securitate socială din Europa sunt sub presiune, deoarece ele creează
grave distorsiuni pe piaţa muncii - caracterizată printr-un nivel ridicat al ratei şomajului - şi,
totodată, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei face dificilă menţinerea
lor.
94
2. Pot creşte presiunile interne în favoarea protecţionismului în diferite ţări.
Dacă autorităţile naţionale nu vor avea suficientă flexibilitate sau eficienţă în a se

adapta
la concurenţa mondializată este posibil ca ele să se reîntoarcă la
protecţionism.
Statisticile internaţionale arată de pildă tendinţa de utilizare tot mai extinsă a
măsurilor
antidumping în diferite regiuni ale lumii. Conflictul declanşat în martie 2002 între SUA şi
UE., ca urmare a măsurilor de protecţie aplicate de prima ţară la importul de produse
siderurgice din UE., este un exemplu de reacţie de acest tip.
De asemenea, grupările regionale rămân un potenţial adversar al globalizării

concurenţei pe pieţele de mărfuri şi servicii, putând să se transforme, în condiţiile lezării
intereselor lor, în „fortăreţe comerciale"'.
3. Exigenţele de armonizare a normelor sociale pe plan mondial pot avea efec te

paradoxale. Armonizarea normelor sociale este invocată de ţările dezvoltate ca o
exigenţă preliminară de îndeplinit de către ţările în dezvoltare, pentru ca acestea să
beneficieze de un acces lărgit pe pieţele primelor. Această cerinţă poate aduce grave
prejudicii evoluţiei interne economice şi sociale ale unor ţări.
4. Modelele de dezvoltare şi procesele de susţinere a creşterii economice vor fi mai

greu de conciliat cu exigenţele de protejare a mediului înconjurător pentru unele ţări-
costul realizării acestui ultim obiectiv ar putea deveni un obstacol în atragerea de investiţii
externe sursă importantă de finanţare a dezvoltării pentru numeroase ţări în curs de
dezvoltare.
5. Avansul globalizării tinde să tensioneze tot mai mult raportul dintre progresul
economic şi tehnic şi menţinerea valorilor (morale, civice, culturale, spirituale
naţionale) ca urmare a tendinţei de impunere a predominanţei valorilor pieţei (eficienţa
profitul) în societate, uneori în dauna valorilor sociale (solidaritatea, coeziunea) s au
individuale (dreptul la un loc de muncă sau la un venit decent).
Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că cele două procese ce
caracterizează procesul de globalizare, liberalizarea şi titegrarea econoanică, pot deveni
contradictorii în evoluţia lor ( la limită).
Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor

obstacolelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen
graniţele statale ar avea doar o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai
avea nici un fel de control asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul lor.
95
Împingerea la limita extremă a liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie
economică şi politică.
Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca

urmare a unui posibil exces de integrare economică ia nivel mondial. Deşi au părut simple
exerciţii retorice, au existat voci care au propus ca soluţii ia crizele globale prefigurate în că
din
anii '70 crearea unui guvern mondial, soluţie în fapt inacceptabilă.
Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea

menţine o ordine mondială tolerabilă.Realizarea acesteia va depinde, în opinia noastră,
de:
(1) menţinerea echilibrului dintre liberalism şi democraţie, pe plan intern şi
internaţional, prin funcţionarea unui „liberalism şi a unei democraţii îngrădite”, după
expresia lui F. von Hayek, care nu iasă posibilitatea dominării de către cei tari a celor slabi
(vezi şi explicaţiile de la capitolele referitoare la
tranziţie).
(2) menţinerea echilibrului în pianul împărţirii beneficiilor şi costurilor
globalizării, între diferitele ţări ale lumii.
În discursul său inaugural la cea de-a 55-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U.,
desfăşurată în septembrie 2000, secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, reamintea
participanţilor că globalizarea ar putea conduce la creşterea bunăstării generale pe
ansamblul economiei mondiale, dar că deocamdată beneficiile ei s-au polarizat la nivelul
ţărilor dezvoltate, în timp ce costurile s-au resimţit mai acut de către ţările în dezvoltare.
Comentariul său conducea la concluzia implicită că procesul globalizării va putea fi

susţinut de câştigătorii lui doar în măsura în care ei vor fi dispuşi să împartă beneficiile
(sau măcar o parte din acestea) cu cei carre pierd.
Alternativa la evoluţia către extreme a globalizării o constituie cooperarea

internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor economice internaţionale
ub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice internaţionale prin cooperare
între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri mai echitabile a beneficiilor
şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu sunt tolerate la nesfîrşit
de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atît a beneficiilor, cît şi a
costurilor între membrii comunităţii internaţionale, după cum ne învaţă istoria economiei
mondiale (învăţămintele celor două războaie mondiale).
96
TESTE:
Glosar:
Adevarat/Fals
Internaţionalizare a afacerilor economice în aspectul macroeconomic reprezintă un proces
pe
parcursul căruia
1. Globalizarea economiile
consta naţionale şi
in transnationalizare, businessul
pana devin tot mai
la supranationalizare, liberalizate,
cu deosebire şi în acelaşi
in domeniul
timp,
comertului,
integrate,si mai
finantelor întâi în de
tehnologiilor domeniile
varf. comerţului, celui bancar, comunicaţiilor şi serviciilor, apoi
în
sfera de producţie, ultima stadie reprezentând deja globalizare a afacerilor economice
internaţionale.
2 . Descentralizarea consta in transmiterea de catre guvernul national comunitatilor locale a tot mai
multor atributii
Internaţionalizare a afacerilor
administrative, sociale, economice
educationale, bugetare în aspectul microeconomic reprezintă un proces
s.a.
pe
parcursul căruia firmele îşi conştientizează importanţa influenţei activităţilor internaţionale
3. Internationalizarea este un proces al dezvoltarii economiei internationale prin care productia si
schimburile ating
asupra viitorului
acel stadiu său şi dintre
cand legaturile de aceea încep
agentii să-şi realizeze
economici tranzacţii
nu mai corespund cu firme
formelor din
clasice alealte
comertului
ţări.
international.
Relatiile economice internationale trec din sfera circulatiei marfurilor, serviciilor si banilor in sfera
Intregrarea
productiei, economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a
comercializarii, investitiilor, deciziilor economice si deseori chiar in sfera deciziilor
politice.
economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care
4. Activitatea societatilor transnationale cuprinde domenii si sfere de activitate variate, ceea ce le-a
conducetreptat
impus pe plan spre creareaunui organism economic
mondial ca o forta economica, tehnologica si comerciala deosebita, care realizeaza o parte importanta
unic.
din productia
mondiala si comertul international
Întrebări pentru recapitulare
5. . În literatura de specialitate, organizatia internationala este definita ca o forma de coordonare a
-colaborarii
Care este rolul STN în procesul globalizării?
internationale in domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic, organizatoric
(institutional)
- Este procesul de statut
globalizare undefenomen nou care
în istoria economiei
permanent, printr-un elaborat comun acord, prevede obiectul si mondiale?Comentaţi
scopul organizatiei,
organele si
functiile lor necesare
- Este procesul de realizarii obiectivelor
globalizare economică un proces reversibilsau ireversibil?
urmarite.
-6.Care
Procesul
suntdecele
globalizare economica a
mai importante aparut independent
beneficii de afirmarea economiilor nationale
aduse de globalizare?
in lume.
-7.Numiti celeasistam
In prezent mai importante dezavantaje
la dezvoltarea aduse
procesului de de către
mondializare sauprocesul deeconomica,
globalizare globalizare pentru
frontierele
economiile
comerciale naţionale.
devin permeabil sub forme variabile
prin :
Cuvinte cheie
1) comertul international ;
- Globalizare
2) institutiile internationale ;
-Internaţionalizare
3) metode administrative ;
- Transnaţionalizarea
4) schimbul reciproc de servicii
- Competitivitate naţională
- Securitatea
8. Completati: economică naţională
__________________ economica este un proces obiectiv si necesar, cunoaste mai multe etape si forme, de
la cele
mai simple pana la cele mai complexe, inclusiv prin organizarea unor
instrumente
supranationale de integrare.
97
98
Bibliografie:
1. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti

2007
2. Marin Dinu, «Economie contemporana: ce este globalizarea?», Bucuresti
2000
3. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti
2008
4. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti.
2004
5. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi.
2000
2004
7. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
9. Emilian Dobrescu. Integrarea economică. Bucureşti,
1996
10. Dumitru Miron. Economia integrării europene. Bucureşti,
1998
11. Sută N. Integrarea economică europeană. Bucureşti,
1999
99
reprezintă „proprietatea
Capitolul asupra unor
4. Societăţile active a unuişi
transnaţionale rezident străin, lor
implicaţiile cu scopul
asuprade a
controla
folosirea acestor active” (Graham
Krugman). economiei mondiale.
O STN va lua decizia de a investi într-o anumită ţară numai în cazul în care condiţiile
Obiective:
de În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
aici îi vor permite să obţină cel mai mare câştig din internaţionalizarea conoştinţelor sale şi
din
-avantajul
De a defini noţiunea de STNo ţară nu are suficiente condiţii, STN încearcă să-şi valorifice
de monopol. Dacă
aceste
-avantaje
De a relata
princare au sau
export fost etapele evoluţiei STN
licenţiere.
- De aÎndescrie
ceea ceIndicatorii
priveşte cota de participare a firmei mamă la capitalul noii entităţi care să-i
Transnaţionalizării
permită exercitarea controlului, opiniile specialiştilor indică praguri limită diferite cuprinse
- De a determina care este rolul STN in dezvoltarea economiei mondiale
între
10-25%.
Factorii determinanţi ai apariţiei şi etapele evoluţiei STN
4.1 Definirea şi caracteristici ale STN
Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice : cel
naţional,
autohton (societatea-mamă);
Transnaţionalitatea cel străin,
înseamnă în distribuire
o nouă cazul filialelor; cel internaţional,
a activităţilor productiveori la
descară
câte ori
este
vorba despre schimburile
internaţională. Corporaţiiledintre unităţile care
transnaşionale o compun sausunt
(multinaţionale) dintre acestea
instituţii şi restul
extrem de
lumii.
puternice şi
Factorii
posedă care
resurse au le
care determinat
depăţesc apariţia
cu mult şi
pedezvoltarea societăţilor
cele ale majorităţii transnaţionale
statelor membre O.N.U.pot fi Ele
deţinastfel
sintetizaţi :
o rezervă imensă de talent managerial, active financiare şi resurse tehnice şi îşi conduc
operaţiile
- concentrarea
gigantice cu ajutorullaunei
nivel înalt a globale
strategii producţiei şi
capitalului;
concertate.
-Cum
revoluţia
acest tehnico-ştiinţifică, lumea relaţii
tip de investiţie creează fiind angrenată
economiceîntr-o teribilăintegrativă
de natură cursă a şi
inovărilor;
antrenează
- restricţiile
societatea de aprovizionare
transnaţională - specializarea
în operaţiile economiceindustrială
interne alenecesită
unei ţări,asigurarea
el a ajuns resurselor
să fie
extremde de
materii prime din afară;
controversat.
-Acest
diversificarea
capitol îşigeografică
propune să- barierele
analizeze protecţioniste
impactul STN tarifare şi netarifare,
asupra economiei avantajele
mondiale,
dat
fiind faptulsau
financiare că transnaţionalitatea se află diminuarea
fiscale (ex. zonele libere), la la baza globalizării activitpţii
riscurilor mai ales a celor
economice.
politice;
- structura oligopolistă internaţională - o mare parte a STN aflându-se în situaţia de
Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară
oligopol pe piaţa internă;
internaţională.
- costurile de producţie - costurile salariale fiind un factor determinant în comparaţie
Globalizarea
cu pieţelor, a produselor conduce şi la internaţionalizarea
costurile transportului;
întreprinderilor.
Transnaţionalitatea dă naştere unor spaţii şi ierarhii de decizie economică şi de
-circulaţie
liberalizarea
a pieţelor naţionale şi internaţionale de capital - creează posibilitatea
informaţiei, fiind vectorul major al integrării economiei
cumpărării
mondiale. de firme şi valută putând fi controlate
Societatea transnaţională (STN) este o organizaţie comercială extinsă, cu filiale care
riscurile;
- criza datoriilor externe - creşte importanţa infuziei de capital
operează în mai multe ţări. STN reprezintă extinderea în afara graniţelor a marii firme,
străin.
Pentru existenţa întreprinderii în prag de mileniu III, inovarea va fi o condiţie sine qua
alcătuind
un ansamblu
non. format din societatea mamă şi un număr de filiale implantate în diferite ţări.
Numai
Pentru prin internaţionalizarea activităţii unele firme pot finanţa
o serie de teoreticieni, termenul de STN este întrebuinţat atunci când producţia în
inovarea.
Marketingul
străinătate a internaţional a stimulat uniformizarea cererii facilitând mult procesul de
atins un procent de 25-30% din producţia totală sau să deţină instalaţii industriale în mai
internaţionalizare.
mult de
60 de ţări străine.
Deşi standardizarea este tentantă pentru orice firmă, ea nu este posibil de realizat
Teoria asupra corporaţiilor multinaţionale este teoria investiţiilor străine directe
întotdeauna.
(ISD) Adaptarea produselor se impune atunci când condiţiile unei pieţe locale o cer.
ce sunt o trăsătură caracteristică acestui tip de întreprinderi. Investiţiile străine directe
De
100
101
aceea, firma trebuie
Perioada să între
cuprinsă analizeze cu atenţie
jumătatea factorii
secolului care încurajează
al XIX-lea standardizarea
şi începutul primului războişi
adaptarea
şi apoi să– studieze
mondial este caracterizată
criteriile de
dealegere
apariţiaaauneia
noi metode
din aceste
organizaţionale,
politici pentru
noi
a lua
tehnologii
deciziade
cea
mai
producţie
corespunzătoare.
şi noi forme de transport.
Stimulentele
Aceşti factori companiei
care încurajează
de a investi
standardizarea
peste hotare,
pot au constat în special în tehnologia
fi: care
pe
o deţineau
- economia
şi în internalizarea
de scară în producţie;
(cuprinderea tranzacţiilor în interiorul corporaţiei)
tranzacţiilor
internaţionale,
- economiiinternalizare
la cheltuielilecare elimină
privind unele
marketingul;
riscuri.
Aceste companii
- economii transnaţionale
la cheltuielile în formă incipientă, acţionau ca şi colonizatori ai
de cercetare-
dezvoltare;
economiei,
- recuperarea
fiind sprijinite
investiţiilor;
economic sau politic de către ţara de
origine.
Perioada interbelică
- mobilitatea 1918-1938
consumatorului;
-Principala
convergenţa
tendinţă
gusturilor;
a acestei perioade este integrarea filialelor corporaţiilor în
economia
ţărilor- imaginea
gazdă. ţării de origine etc.
Dezvoltarea investiţiilor străine directe (ISD) în această perioadă s-a datorat şi
măsurilor
protecţioniste în materie de Etape în evoluţia societăţilor transnaţionale
comerţ.
Legate
O dată cude prăbuşirea
conceptul de pieţei
corporaţie
internaţionale
transnaţională
de capital
suntdindenumirile
anii '30 şi de
cu corporaţie
creşterea
importanţei
internaţională,
investiţiilor străine
globală
directe
sau în economia unor ţări ca Australia şi Canada, guvernele ţărilor
multinaţională.
gazdă
au început
Deşi aceste
să acorde
denumiri
mai multă
folosite
atenţie
cu sensuri
filialelor
quasiechivalente
deţinute în străinătate
în anumitede contexte,
către corporaţiile
există
autori
care au considerat
transnaţionale şi efectelor
că fiecare
lor dintre
asupraacestea
economiei se referă
ţărilorla o realitate
specifică.
gazdă.
o Corporaţia
Perioada transnaţională
1945 - sfârşitul ar fi acel tip de corporaţie care având o puternică bază
anilor '60
de
Această producţie
perioadăîns-aţara
caracterizat
de origine,prin
îşi realizează
liberalizareaexpansiunea
comerţuluiinternaţională
internaţional în
doar
urma
prin
semnării acordurilor
exporturi.GATT
Această
şi Bretton-Woods,
strategie esteprecum
folosită şi
deprin
corporaţiile
intensificarea
aflatefluxurilor
într-o fază
de
incipientă
investiţii dinspre SUA, Marea Britanie, iar spre sfârşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări
de dezvoltare.
o
europene. Corporaţia globală este acea corporaţie care are o puternică bază în ţara de
Principalul
origine,
stimulent
abordează
pentrutoate
ISD celelalte
în aceastăpieţe
perioadă
după o
l-asingură
constituit
strategie,
lipsa deadresându-se
lichiditate a
cu un
ţărilor dezvoltate
produs pentru
unic unei
a-şi satisface
pieţe globale.
cererea de materii prime, pe de o parte, iar pe de
altă parte,
lipsa de tehnologie
o Corporaţiile
a ţărilor
multinaţionale
în curs de sunt opuse celor globale, având o strategie pentru
dezvoltare.
Corporaţiile
fiecare
transnaţionale
piaţă naţională.au început să se confrunte în această perioadă cu
protecţionismul
Termenul de şi corporaţie
măsurile antiinvestiţionale
transnaţională a luate
fost folosit
de noile
pentru
ţări foste
a desemna cea mai
colonii.
dezvoltată
fază aPrincipalele
existenţei unei
eforturi
corporaţii,
ale acestor
fazăţări
caracterizată
s-au concentrat
printr-o
asupra
integrare
întăririi
complexă
suveranităţii,
a filialelor
iar pe
plan
regionale, s-au
economic naţionale
concretizat
şi ale funcţiilor
în măsuri împotriva corporaţiilor existente în aceste ţări şi în
corporaţiei.
descurajarea
În perspectivă
investiţiilor
istorică,
străine.
primele corporaţii transnaţionale au fost companiile Indiilor
Occidentale.
Conducerile
Deşi STN,
acestea
din deţineau
această cauză,
filiale în
aucolonii,
devenitsingura
preocupate
lor activitate
de risculera
politic
comerţul
(în special
exterior
(importul şi exportul).
naţionalizările).
Pe măsură istorie
Adevărata ce activele
a corporaţiilor
din străinătate
transnaţionale
ale STN şiîncepe
numărul
la jumătatea
filialelor ausecolului
crescut, al
eleXIX-lea
şi-au
şi
poate fi împărţită
schimbat structuraînorganizatorică
cinci etape devenind din monocentrice sau etnocentrice,
diferite.
policentrice.
102
103
Multe şi-au mutat centrul de greutate decizional din ţara gazdă, creând centre decizionale
regionale.
Perioada anilor 1970-1985
Interval caracterizat printr-o puternică tendinţă a corporaţiilor de a se integra şi de a
controla filialele de peste hotare. Datorită accentuării integrării regionale corporaţiile îşi
coordonează producţia pe baze
regionale.
Din cauza crizei datoriilor externe la sfârşitul anilor '70, ţările în curs de dezvoltare au
luat
măsuri pentru stimularea ISD pentru că nu mai puteau recurge la împrumuturi
externe.
Dorinţa unor ţări de a trece de la o industrie de substituire a importurilor la o industrie
exportatoare şi de a reduce şomajul şi stimula creşterea economică este o altă trăsătură a
acestei
perioade.
Transformarea Sistemului Monetar Internaţional, ratele de schimb flotante, creşterea
riscului incapacităţii de plată a firmelor din ţările în curs de dezvoltare (în special din
America
Latină) au mărit riscul tranzacţiilor internaţionale, ceea ce a dus la o puternică tendinţă de
internaţionalizare a acestora de către
STN.
Perioada 1985 - până în prezent
Se deosebeşte de precedenta prin apariţia de noi tehnologii pentru procesarea şi
transmiterea informaţiei.
Societăţile transnaţionale au devenit conştiente de nevoia de a răspunde mai bine la
cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice
naţionale.
A sporit pentru corporaţie şi importanţa implicării guvernelor. Dacă în stadiul al III-lea
aminteam de factorii de înzestrare creaţi de corporaţie, aici este vorba de factorii creaţi de
naţiunea gazdă, forţa de muncă, politica
guvernamentală.
Cea mai importantă tendinţă a dezvoltării societăţii transnaţionale este transformarea
ei
într-un tip diferit de corporaţie. Până acum ea era mai ales furnizorul de capital,
management şi
tehnologie pentru filialele din străinătate. Acum, însă tot mai multe corporaţii au început să
devină "orchestratori" ai producţiei internaţionale în cadrul unui sistem complex de relaţii
internaţionale implicând sau nu investiţii de capital. Corporaţia transnaţională a prezentului
are
nevoie de resurse "specifice", un anumit tip de capacităţi manageriale (aparţinând unei
culturi
sau alteia), un anumit tip de resurse informaţionale şi
tehnologice.
Succesul financiar al corporaţiilor internaţionale este tot mai mult determinat de
competenţa acestora în a dezvolta şi a conduce un sistem internaţional de activităţi
producătoare
de valoare adăugată, competenţă determinată de 3
factori :
- aprecierea justă a diferenţelor de cerere între diferite ţări şi evaluarea corectă a
posibilelor
resurse;
104
- capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local în a întări baza
firmei;
- capacitatea firmei de a echilibra balanţa între activităţile globale şi cele locale, astfel
încât
să nu piardă economii de scară obţinute în plan global şi nici să nu piardă pieţe locale
datorită
neadecvării ofertei.
Factorii politici şi tehnologici au avut o influenţă covârşitoare în transformarea
corporaţiilor din simple firme de export-import sau "colonizatori economici", în sisteme
complexe de coordonare a unor activităţi situate la mari distanţe geografice. Pentru STN a
prezentului, cuvântul cheie pare să fie coordonare. Societăţile transnaţionale vor deveni tot
mai
mult "brokeri de informaţie, deoarece această coordonare complexă necesită analizarea şi
dirijarea unor fluxuri informaţionale foarte diverse într-un timp foarte
scurt.
Pe măsură ce competenţa organizatorică, capacitatea de coordonare a societăţii
transnaţionale se va dezvolta, importanţa activelor se va diminua, corporaţia
transformându-se
într-un set de relaţii complexe.
Astfel, corporaţia viitorului va fi mai mult o structură, un set de relaţii şi va avea ca
principală funcţie coordonarea acestor
relaţii.
Indicatorii transnaţionalităţii
Gradul de implicare a unei firme în economia mondială este redat de funcţia de
transnaţionalitate, folosindu-se în acest sens doi indecşi: indexul de transnaţionalitate (IT)
şi
indexul reţelei de răspândire (IRR).
Indexul de transnaţionalitate poate fi calculat fie pe baze unicriteriale (activitatea, de
exemplu), fie pe baze pluricriteriale (activitate, vânzări, angajări). Valoarea IT indică
avantajele
sau dezavantajele investiţiilor externe, ca şi gradul de competitivitate pe plan intern şi
extern.
Principala caracteristică a acestui index este aceea că nu ia în considerare în calculul său
mărimea ţării de provenienţă a firmei şi nu face distincţii între STN în funcţie de aria de
răspândire.
Mărimea ariei de răspândire se măsoară prin indexul reţelei de răspândire care este
calculat
în mod precis pentru a reflecta numărul ţărilor-gazdă în care o firmă s-a stabilit. Nivelul
acestui
index indică mărimea costurilor tranzacţiilor, ca şi nivelul de cunoaştere a pieţei externe.
Principala caracteristică a acestui indicator este aceea că în calculul său nu se ia în
considerare
importanţa activităţii firmei intr-o anumită ţară-gazdă, fiecare fiind numărată o singură dată
indiferent de dimensiunea activului extern, nivelul vânzărilor sau numărul de angajaţi din
ţara
respectivă în activitatea STN-ului.
O corelaţie între indexul de transnaţionalitate şi cel al reţelei de răspândire
demonstrează că
o STN se poate extinde pe plan internaţional fără a fi nevoită să-şi mărească în mod
extensiv
activul extern. În nici o industrie a lumii nu se înregistrează un index al reţelei de
răspândire mai
105
mare decât cel de transnaţionalitate. Un paradox este faptul că STN din două dintre cele
mai
importante ţări-gazdă ale lumii – SUA şi Japonia – au ambii indecşi de valori reduse datorită
în
special avantajelor oferite de gradul ridicat de dezvoltare economică, lucru care le-a permis
să-şi
realizeze o mare parte din potenţialul de creştere şi competenţă acasă. Invers, cele mai
mari
valori ale celor doi indecşi sunt înregistrate de STN provenind din ţări cu economii mai
reduse
sau din ţări care au o tradiţie puternică în relaţiile cu exteriorul (Olanda, Marea Britanie,
Elveţia,
Suedia).
Este notabil faptul că ambii indecşi sunt determinaţi numai în funcţie de anumiţi
factori
care nu denotă pe deplin concentraţia investiţiilor externe. De exemplu, o firmă poate
investi în
fiecare economie a lumii realizând astfel un activ extern egal cu cel intern. Prin urmare,
indecşii
săi ar avea valori foarte ridicate – 50% IT şi respectiv 100% IRR, lucru care nu implică însă
şi un
grad mare de integrare a firmei în economia ţării-gazdă. Acest lucru poate fi corectat prin
luarea
în considerare şi a altor factori ca mărimea pieţei-mamă sau vechimea şi experienţa firmei
în
domeniu.
Cei doi indicatori luaţi separat cuprind numai diferite aspecte ale transnaţionalizării
unei
firmei. Informaţiile privind activul extern, vânzările externe şi numărul de angajaţi externi
sunt
completate de cele legate de diversitatea geografică oferită de indexul reţelei de
răspândire.
Comportamentul financiar al STN
Societăţile transnaţionale îşi finanţează activitatea atât din surse proprii cât si atrase.
Sursele proprii reprezintă profituri nedistribuite sub formă de dividende, ci reinvestite, iar
sursele
atrase provin de pe piaţa capitalurilor sau împrumuturilor de la
bănci.
Criteriile după care firma îşi alege sursele de finanţare sunt cele referitoare la costuri
şi la
risc. Notabil este faptul că o STN se confruntă cu costuri mai ridicate ale tranzacţiilor decât
o
firmă internă. Cauza acestei diferenţe provine din dispersia geografică a activului în mai
multe
ţări, accesul la pieţele de capital din ţări diferite cu rate de schimb variabile şi reglementări
diferite decât cele de pe piaţa
internaţională.
Strategiile de finanţare ale acestor firme reprezintă conţinutul unei probleme
complexe.
Acestea reflectă interacţiunea managementului extern, alegerii formei şi sursei de
finanţare,
termenul scurt sau mediu al finanţării. Cea mai importantă problemă este cea legată de
relaţia
firmelor-mamă cu filialele şi comportamentul financiar al celor din urmă. Politica de vânzare
a
unei STN porneşte de la premisa producerii pe pieţele cele mai ieftine şi vânzării pe pieţele
cele
mai scumpe.
Strategia preţurilor de transfer
În multitudinea elementelor de politică conjuncturală a managementului firmelor
componente ale trusturilor şi concernelor, un loc primordial îl ocupă preţurile de transfer.
Cu
106
ajutorul mecanismului preţurilor de transfer se realizează de-a lungul întregului lanţ
tehnologic o
intercaţiune unitară din punct de vedere economic şi financiar a tuturor sectoarelor şi
serviciilor
angajate în procesul de integrare pe verticală, dar aflate acum în contextul unor conduceri
de tip
nou, descentralizate. Prin procesul de descentralizare nu înţelegem reducerea gradului de
monopolizare a economiilor de piaţă moderne ci, într-o măsură de acum cunoscută,
adaptarea
forţată a marilor firme la condiţiile externe în continuă schimbare, ceea ce le obligă pe
acestea să
acorde autonomie tot mai largă subdiviziunilor structurale, în vederea creării posibilităţilor
modelării permanente conform cu situaţiile conjuncturale ale pieţei. Numai cu ajutorul
preţurilor
de tranfer se poate echilibra corect activitatea economică a serviciilor STN, pot fi create
stimulente pentru îmbunătăţirea eficienţei activităţilor realizate şi se poate înfăptui o
armonizare
perfectă a intereselor generale ale societăţilor componente cu cele de grup
(monopol).
Procesul descentralizării societăţilor monopoliste mamut a avut perioada sa de
înflorire în
anii ‟60, dar a fost urmat imediat de implementarea activă a preţurilor de transfer, apărute
ca un
mecanism primordial al activităţii majorităţii corporaţiilor. La începutul anilor ‟80 Statele
unite
ale Americii numărau peste 1,5 mii mari trusturi, iar marea Britanie peste 300 de trusturi
care au
trecut la sistemul preţurilor de transfer. În spatele acestor cifre se află sute de mii şi
milioane de
societăţi mici şi mijlocii care aplică preţurile de transfer. Încă o dată se poate constata rolul
primordial al politicilor de preţuri în funcţionarea şi dezvoltarea economiilor de piaţă. În
plus, să
nu uităm niciodată rolul impus şi dirijat de sus al preţurilor de
transfer.
Societatea japoneză a tergiversat mulţi ani trecerea la sistemul preţurilor de transfer,
considerat incompatibil. Şi în prezent, acest sistem încă mai oscilează în unele din
structurile
organizatorice şi funcţionale ale unor companii japoneze. De asemenea, se manifestă şi o
tendinţă stabilă de continuă diversificare a producţiei şi serviciilor nipone, simultan cu
constituirea unei reţele paralele de deservire financiară capabilă să lărgească posibilităţile
de
aplicare a preţurilor de transfer în
perspectivă.
Cele mai cunoscute STN care utilizează preţurile de transfer sunt: GENERAL MOTORS,
GENERAL ELECTRIC, DUPONT DE NEMOUR, IKI, PLESSEZ(Anglia), TOYOTA
MOTOR, HITAKI, MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL(Japonia). Aceste societăţi au
atins în anii „30-‟40 un nivel aşa de înalt de centralizare, încât, cheltuielile pentru
coordonarea
verigilor acestora întreceau veniturile provenite din dezvoltarea economică a corporaţiei
însăşi.
După anii ‟60 s-a trecut la descentralizarea lor, iar structura rezultată se caracterizează în
primul
rând prin apariţia unor societăţi autonome de producţie care, însă ocupă o serie de poziţii
intermediare. Aceste poziţii intermediare se află de obicei între unităţile producătoare
propriu-
zise (uzine) şi centrul de conducere. Serviciile se împart în funcţie de caracterul teritorial
sau
107
comercial. Astfel, GENERAL MOTORS dispune de 27 servicii diferite ca funcţii, amplasate în
125 oraşe din SUA. Fiecare sector reuneşte, de regulă, o serie de
uzine.
Apariţia acestor subdiviziuni relativ intermediare şi autonome a determinat
conducerile
marilor monopoluri să formuleze noi căi de abordare a conducerii şi dirijării firmelor
subordonate. Cea mai importantă cale o constituie introducerea sistemului unic de
decontări din
cadrul firmei (D.I.F. – decontări în interiorul firmei).
La baza sistemului D.I.F. se află preţurile de transfer. Ele reprezintă “preţuri speciale
de
decontare” la care se realizează produsele şi serviciile din cadrul firmei. Pe baza lor nu se
fac
plăţi reale. Valorile livrărilor din cadrul firmei se înregistrează la compartimentele contabile
şi se
regăsesc în decontările financiare ale monopolului (trustului). Principalul indicator al
eficienţei
economice al compartimentelor intermediare îl constituie profitul, iar uneori costurile de
realizare.
Preţul de transfer, condiţionat uneori, într-o oarecare măsură, de mecanismul de piaţă,
îndeplineşte în cadrul circuitului intern al concernului funcţia de cuantificare şi cea de
încurajare.
Prima se manifestă prin urmărirea costurilor de producţie ale partenerilor în cazul
tranzacţiilor
din interiorul firmei, iar cea de-a doua prin cota de profit realizat cu ajutorul preţului de
transfer
impus în mod centralizat.
În contextul decontărilor din interiorul firmei (D.I.F.), stabilirea nivelului preţurilor de
transfer se bazează pe unul din următoarele
aranjamente:
După opinia unor economişti occidentali, există o serie de avantaje pentru preţurile de
piaţă
ca bază a preţurilor de transfer, şi
anume:
- asigură o bază solidă interacţiunii compartimentelor productive ale
monopolului
- oferă o estimare veridică a eficienţei activităţii acestora în virtutea admisibilităţii
maxime
a preţurilor de piaţă chemate să reprezinte măsura de urmărire a costurilor şi
profiturilor
- constituie elemente bine determinate (centralizat şi dirijat) ale activităţii
compartimentelor, cu precădere, prin profitul inclus în aceste preţuri de
transfer
- preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă se reflectă pozitiv asupra
productivităţii muncii şi a gradului de competitivitate a produselor din cadrul
firmei
Preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă nu reprezintă întotdeauna
varianta
optimă a D.I.F. Aceasta întrucât uneori nu se poate determina preţul de piaţă al produselor
din
cadrul firmei sau chiar preţul produsului analog. Într-o serie de cazuri ele sunt excluse din
circuitul comercial datorită specificului lor. Aceasta se referă, de exemplu, la produsele
fabricate
de societăţi pe baza tehnologiilor
secrete.
Aici există o anumită convenţionalitate a preţurilor cu amănuntul stabilite şi publicate.
Pe
baza aprecierilor existente, diferenţa dintre preţurile publicate şi cele reale de piaţă este de
10-
108
15% de obicei în minus. Această diferenţă se poate mări uneori. În plus, alegerea preţului
celui
mai reprezentativ este îngreunată în cazul pieţelor monopoliste. Aici preţul este strict dirijat
şi nu
există diferenţe.
Preţurile pot reflecta, într-o serie de cazuri, cheltuielile de producţie ale unităţii
dependente
furnizoare în cadrul circuitului intern. Această situaţie se poate datora îngustării pieţei
interne
faţă de volumul circuitului scontat, cât şi ignorării gradului de încărcare a capacităţilor (pe
piaţa
concurenţială firmele calculează preţul pe baza încărcării incomplete a capacităţilor, de
regulă,
nu mai mult de 80%). Dimpotrivă, în societăţile descentralizate, în virtutea caracterului
uniform
al producţiei, gradul de încărcare al capacităţilor este de obicei mai mare. În acest caz
transferul
mecanic al preţului de piaţă duce la creşterea artificială a cheltuielilor compartimentului de
transfer şi la majorarea nejustificată economic a nivelurilor preţurilor din circuitul intern. În
situaţia creată se formează adesea decizii eronate, de pildă, se majorează preţul producţiei
finale,
fapt care la rândul său este în stare să producă prejudicii gradului de competitivitate al
firmei
mame. Cu alte cuvinte, preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei nu asigură
întotdeauna
armonizarea intereselor compartimentelor cu cele ale monopolurilor în
ansamblu.
Metoda de stabilire a preţurilor de transfer care se bazează pe preţul real de vânzare
constituie o alternativă originală. Potrivit acestei metode, preţurile de transfer se
calculează în
funcţie de preţul real la care se desfac produsele oferite ale companiei
respective.
La determinarea preţurilor de transfer ale produselor intermediare, din preţul real
obişnuit
se scad profiturile şi costurile realizate în alte sectoare (în sensul invers al circuitului
economic).
Această metodă a calculării preţurilor de transfer este utilizată de concernele japoneze
HITAKI
şi MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL. Potrivit estimărilor specialiştilor, preţul de
transfer cuprinde în structura lui:
- costurile secţiei furnizoare 22%
- profit 15%
- adaosuri (prime) de piaţă 34%
- adaosuri comerciale 19%

- alte cheltuieli 10%
TOTAL: 100%
Preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei duc adesea la deformarea esenţei
relaţiilor din cadrul concernului, ca urmare a acţiunii haotice a pieţei asupra mecanismelor
monopolurilor. Aceasta devine cauza apariţiei unor concurenţe nedorite între
compartimentele
STN.
STN “adaptează” în practică preţurile pieţei la particularităţile relaţiilor din interiorul
firmei, determinând preţul de transfer prin contract, pe baza preţurilor de piaţă în vigoare.
De
109
relevat că o serie de specialişti din sfera preţurilor de transfer exclud orice posibilitate de
utilizare a bazelor alternative ale preţurilor de contract. În acest caz s-ar putea întrevedea
pericolul slăbirii eficienţei sistemului de conducere a societăţilor prin preţurilor de
transfer.
Experienţa activităţilor practice a societăţilor descentralizate dovedeşte faptul că
preţurile
de transfer care se bazează pe acordul părţilor nu înlătură întotdeauna dificultăţile care
stau în
faţa sistemului de conducere a corporaţiilor. Astfel, dacă în contract se stipulează clauza de
a nu
se cumpăra “produse” din afara concernului, aşa cum proceda monopolul GENERAL
APPLIENCE COMPANY, atunci, în cazul în care preţul de piaţă se situează sub costurile
directe ale secţiei furnizoare, compania suportă deficite directe. De relevat, de asemenea,
caracterul subiectiv al contractelor în ceea ce priveşte stabilirea preţurilor de transfer,
deoarece
selecţionarea preţului necesar depinde mult de caracterul individual al calităţii secţiilor care
semnează contractul. Procedura determinării preţurilor de transfer, este un proces
îndelungat,
legat de o mare pierdere de timp, bani, precum şi de riscul unor situaţii conflictuale între
compartimente autonome.
În prezent, societăţile descentralizate se orientează tot mai rar spre criteriile de
producţie
ale compartimentului furnizor atunci când stabilesc preţurile de transfer. Aceasta se
datorează
faptului că pe înseşi pieţele tradiţionale de desfacere STN puternice sunt nevoite să
confrunte
gradul de competitivitate al produselor secţiilor lor cu criteriul obiectiv extern care este
preţul de
piaţă.
Trăsăturile specifice ale decontărilor în cadrul organizaţiei constau în faptul că acestea
nu
sunt cunoscute şi nu sunt dezvăluite presei. În plus nu există date statistice sau contabile
înscrise
sau publicate. Întregul sistem de preţuri de transfer constituie un
secret.
Expansiunea STN şi echilibrul economic mondial

Secolul XXI va fi secolul coabitării statelor-naţiune cu societăţile transnaţionale sau
acestea din urmă vor ajunge să impună regulile jocului.Tranziţia paşnică spre viitor
presupune
restabilizarea economiei globale prin controlul asupra acelor forţe economice care, în
prezent,
sunt scăpate de sub control. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD) apreciază că economia mondială se află pe muchie de cuţit şi ar putea intra în
recesiune în cazul în care nu se vor lua de urgenţă măsuri în Europa şi în Asia. UNCTAD
consideră că ar trebui să existe o lege internaţională a falimentului, care să confere
guvernelor
dreptul de a opri atât plata datoriilor, cât şi scoaterea din ţară a capitalului investit. În cazul
în
care această propunere ar fi pusă în practică, ea ar disruge multe reguli şi practici ale
finanţelor
internaţionale.
110
UNCTAD regretă respingerea planului propus de Japonia, prin care s-ar fi înfiinţat un
aşa-
numit fond asiatic, care ar fi sprijinit economiile importante din regiune. Propunerea a fost
"torpilată" de către Fondul Monetar Internaţional şi Trezoreria Statelor Unite, care au crezut
că
fondul va submina condiţiile severe privind ajutorarea, impuse de către Fondul Monetar
Internaţional.
Naţiunea-stat nu mai poate face faţă problemelor ridicate de mutaţia spre
supraindustrialism. Nu va dispărea, dar i se va reduce
puterea.
Corporaţia internaţională este acea "verigă" care trage "lanţul". Fără ea, s-ar părea că
n-ar
mai exista nici o mare bancă transnaţională sau problemă a
eurodolarului.
După unele opinii, societăţile multi sau transnaţionale sunt cheia restabilizării
economiei
globale. Ele reprezintă potenţialuri de ridicare a nivelului de trai sau de distrugere a
acestuia4.
Azi, cheia competitivităţii STN o constituie găsirea proporţiilor corecte între local şi
global
în activitatea lor.
Factorii care determină decizia de dezvoltare în străinătate am văzut că au o structură
complexă.
Organizarea producţiei în străinătate include transferul de resurse financiare,
tehnologice,
manageriale. Angajamentele sunt, de obicei, de lungă durată în medii economice
necunoscute.
Modul în care firma percepe combinarea avantajelor sale specifice (informaţie, tehnologie,
abilităţi organizaţionale etc.) cu cele care sunt caracteristice mediului de implantare
selectat ca
de exemplu accesul la piaţă, costuri scăzute, facilităţi legale şi administrative îi asigură
succesul.
Naţionalul / localul se regăsesc în performanţa economică a societăţii transnaţionale
sub
dublu aspect :
- rădăcinile avantajelor de proprietate sau de competitivitate ale firmei, păstrează
amprenta
contextului naţional al firmei mamă;
- spaţiul economic de implantare permite valorificarea şi chiar potenţarea avantajelor
firmelor investitoare.
Operaţiunile STN sunt eficiente atunci când se raportează la specificul local
respectând
climatul, sensibilităţile mediului receptor.
Michael Porter şi John Dunning subliniază rolul spaţiului economic naţional în
dezvoltarea
unor firme puternice.
După Porter, dotarea cu factori de producţie naturali, dar mai ales creaţi, nivelul,
structura,
gradul de sofisticare al cererii, nivelul de dezvoltare a industriilor adiacente, climatul
concurenţial, strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor naţionale determină
avantaje
competitive.
111
Diferitele ţări deţin avantaje competitive în diferite domenii economice: Germania
excelează în ramurile de înaltă tehnologie ale construcţiei de maşini şi în industria
chimică.
Firmele japoneze au forţă concurenţială în electronică, cele americane în domeniul
computerelor. Tehnologiile informaţionale sunt forţele care fac ca producţia de bunuri să
fie
eficientă.
Multe corporaţii americane, japoneze şi europene încheie alianţe strategice,

asigurându-se
contra riscurilor şi întărindu-şi poziţia.
Ultimii 10-15 ani stau însă mărturie a unei noi abordări de către transnaţionale a
mediilor
de implantare. Dacă până acum fluxul de transmitere a tehnologiei era univoc – firma
mamă
către filiale – în prezent, transnaţionalele încearcă să capteze potenţialităţile, cu deosebire
tehnologice, ale mediilor ţării gazdă.
Există chiar teorii ca de exemplu "teoria acumulării tehnologice", în virtutea căreia
firmele
vor investi în medii cu potenţial de cercetare ridicat din punct de vedere infrastructural, al
resurselor umane. Conform acestei teorii, susţinute şi de realitate, fluxul tehnologic este
biunivoc, atât dinspre firma-mamă către filiale, cât şi dinspre filiale către firma-
mamă.
În timp ce unii văd STN ca exploatatori de resurse umane şi materiale fără rezultate
majore
pentru ţară sau comunitate, oponenţii consideră aceste firme gigant ca un triumf al
capitalismului
global, ca un aport în scăderea costurilor de producţie şi introducerea în ţările sărace de
tehnologii noi.
Apariţia şi dezvoltarea STN au creat forme specifice de confruntări în economia
mondială.
1. Filialele societăţilor europene în SUA suportă condiţii deosebit de grele în
confruntarea
cu giganţii locali. Ele încearcă să suplinească diferenţa de talie asociindu-se cu firme
americane.
Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este un exemplu în acest
sens.
2. Filialele societăţilor americane în Europa beneficiază de condiţii de concurenţă mult
mai
avantajoase, ocupând deja o poziţie dominantă în sectoare de vârf în ţările membre ale
Uniunii
Europene.
3. O altă formă de concurenţă pe plan mondial este aceea dintre filialele diferitelor
societăţi. În Europa, firmele americane şi cele japoneze se înfruntă
deseori.
4.2 Fluxurile şi stocurile investiţionale transnaţionale.
Societăţile Transnaţionale au ajuns astăzi cei mai puterinici şi mai dinamici agenţi
economici de pe glob, au devenit principalul vector al globalizării economiei contemporane
iar
operaţiunile întreprinderilor multinaţionale constituie un factor major în mişcarea de
liberalizare
şi de integrare a pieţelor în ultimele decenii. Deasemenea, STN sunt principalii actori care
112
generează fluxurile de ISD atât prin plasarea activităţilor de producţie cât şi prin
intermediul
achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de
bunuri şi servicii derulat de companiile grupate această denumire
generică.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului de multinaţionalizare a firmei este
reflectată de
multitudinea de denumiri pe care literatura de specialitate ni le propune la acest subiect.
Cel mai
frecvent, fenomenul amintit este desemnat prin expresiile: societate transnaţională,
corporaţie
multinaţională, societate internaţională sau mare unitate internaţională, firmă globală sau
mondială, care pot releva uneori diferenţe de definire, fapt ce deseori rezultă din
incertitudinea
terminologică.
La prima vedere termenii sunt asemănători dar în realitate au doar unele caracteristici
asemănătoare. Prin urmare, firmele internaţionale sunt întreprinderi care exportă sau
importă în
ţările străine fără a dezvolta activităţi particulare în străinătate; firmele multinaţionale sunt
întreprinderi care au un angajament semnificativ în afacerile internaţionale sub forma
investiţiilor directe în străinătate care le permite să posede şi să controleze activităţile în
cel puţin
două ţări, îşi formulează strategia bazîndu-se pe diferenţele între pieţe; firmele globale sunt
întreprinderi care percepe lumea ca o piaţă unică şi care creează produse standardizate
pentru a
satisface consumatorii la nivel mondial; firmele transnaţionale sunt acele întreprinderi care
dispun de unităţi relativ independente în diferite ţări şi cuprind avantajele întreprinderii
globale;
O încercare în diferenţierea termenelor de firme multinaţionale şi transnaţionale o
face
Bernard Hugonnier care consideră că firmele multinaţionale sunt întreprinderi care au mai
multe
naţionalităţi sau proprietatea şi controlul sunt făcute de persoane de naţionalităţi diferite şi
în
rezultatul activităţii au efecte benefice atât asupra ţărilor de origine cît şi a celor de
recepţie. Iar
firmele transnaţionale sunt întreprinderi care operează, începând cu baza sa, peste
frontierele
naţionale ale altor ţări şi unora li se asociază cu ideea de exploatare, dominare în afacerile
statelor suverane. Ţinem să menţionăm că termenul „transnaţional” provine din engleză şi
franceză „transnational”, ceea ce înseamnă depăşirea graniţelor naţionale, folosit şi pus în
circulaţie de instituţiile ONU în deceniul al 8 al sec. XX. Termenul de întreprindere
multinaţională este utilizat în ţările industrializate şi în instrumentele OCDE referitoare la
ISD,
iar ţările în dezvoltare şi Naţiunile Unite preferă să utilizeze termenul de „societăţi
transnaţionale”. Ca rezultat al evoluţiei, a faptului că ţările în dezvoltare îşi constituie
propriile
transnaţionale, şi a faptului că ultimele decenii se marchează prin preponderenţa
achiziţiilor şi
fuziunilor internaţionale în ISD care respectiv exclud caracterul de unică naţionalitate a
întreprinderii, considerăm că astăzi totuşi diferenţele între aceşti termeni nu sunt atât de
esenţiale
113
şi persistă tendinţa de a utiliza în literaturile străine şi nu numai, termenul de întreprinderi
multinaţionale care au obţinut o anumită preponderenţă nu datorită ideologiei mai
recunoscute ci
graţie vechimii relative şi faptului că opune întreprinderile multinaţionale cu cele
naţionale.
Folosirea mai frecvent a denumiri de societate multinaţională se datorează şi
faptului
că reliefează cel mai direct caracteristica lor esenţială, şi anume faptul că îşi desfăşoară
activitatea în cel puţin două ţări. Ele alcătuiesc un vast ansamblu la scara mondo-
economică,
fiind formate dintr-o societate principală-societatea mamă şi mai multe filiale implantate în
diferite ţări.
Definiţii în determinarea societăţilor transnaţionale sunt numeroase, diverse şi

discordante.
Ele implică într-o manieră combinată de la un autorul la altul criterii de asemenea variate
precum
: talia (dimensiunea) firmei, numărul de filiale, cifra de afaceri, suma sau partea cifrei de
afaceri
realizate în străinătate, criteriul producerii, controlul exercitat etc. Noţiunile de „societate
transnaţională” au fost şi sunt în permanentă cercetare şi dezvoltare iar orice tentativă de
a defini
STN este cu fiecare zi mai friabilă, în virtutea dezvoltării din ce în ce mai
diversificată.
Analizînd tot spectrul de noţiuni existente în literatura de specialitate şi cele
promovate
de organizaţiile internaţionale, totuşi la părerea noastră cea mai elocventă definire a
societăţilor
transnaţionale este următoarea: întreprinderile multinaţionale sunt întreprinderile care-şi
implementează, desfăşoară şi dezvoltă activitatea sa în mai multe economii, coordonează
şi
exercită control asupra activităţilor întreprinderilor sale (producere sau servicii),
organizează şi
repartizează operaţiunile mondiale între diferite ţări pe baza unei strategii comune în
scopul
atingerii obiectivelor proprii.
Vorbind despre evoluţia companiilor transnaţionale, vrem să menţionăm că iniţial

acestea
au funcţionat la un nivel preponderent naţional, într-un mediu descentralizat, într-o lume
încă
dominată de prioritatea reglementărilor naţionale, a barierelor guvernamentale vizând
schimburile economice internaţionale, perioadă în care acestea au preferat să înfiinţeze
agenţii şi
filiale pe teritoriul altor state, altele decât cel al societăţii – mamă, dotate cu autonomie
sporită.
Jumătatea secolului XIX şi începutul primului Război Mondial corespunde fazei
incipiente a procesului de multinaţionalizare. Noi metode organizaţionale, noi tehnologii de
producţie şi noi forme de transport au condus la dezvoltarea firmelor ce deţineau mai multe
fabrici şi care se extindeau peste graniţele ţărilor de origine. În 1867 firma “Singer” a
construit
prima uzină în străinătate. La Glasgow. “Singer” a fost prima societate care a fabricat şi
difuzat
114
un produs (maşini de cusut) în aceeaşi formă şi sub aceeaşi marcă în lumea întreagă. Ea
este cea
mai îndreptăţită să revendice în calitatea de prima societate multinaţională din
lume.
Dezvoltarea ISD în perioada interbelică s-a datorat în mare parte şi măsurilor
protecţioniste
în materie de comerţ, principala funcţie a filialelor din străinătate fiind asigurarea accesului
la
pieţele naţionale pentru companiile mamă. Această perioadă corespunde fazei de
maturizarea
procesului de multinaţionalizare şi de confirmare a rolului ISD ca formă de colaborare
economică internaţională. Deşi nu a avut loc o creştere semnificativă a volumului valoric al
fluxurilor investiţionale, această perioadă s-a caracterizat prin persistenţa lor, în ciuda
dezechilibrelor generate de cele două războaie mondiale şi de criza economică din 1929-
1933.
Dupa 1945 şi distrugerea sistemului colonialist, caracterul omogen al societăţii
internaţionale a dispărut iar companiile transnaţionale au devenit prezenţe importante pe
plan
internaţional datorită liberalizării comerţului internaţional în urma semnării acordurilor
GATT şi
Bretton Woods, precum şi intensificării fluxurilor de investiţii dinspre SUA, Marea Britanie,
iar
spre sfîrşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări europene. Cu această perioadă (perioadă
postbelică) începe faza de expansiune rapidă a STN în economia mondială. Principalul
stimulent
pentru investiţii din această perioadă l-a constituit lipsa de lichidităţi a ţărilor dezvoltate
pentru a-
şi satisface cererea de materii prime, pe de o parte, şi pe de alta lipsa de tehnologie a
ţărilor în
dezvoltare, necesară pentru a-şi exploata eficient resursele minerale. Reducând barierele
schimburilor comerciale prin întelegeri bilaterale sau multilaterale, statele au creat implicit
pentru companiile transnaţionale pieţe largi de desfacere şi oportunităţi pentru ca aceşti
actori
non-statali să se dezvolte şi să îşi adapteze scopurile lor economice private la exigenţele
unei
economii globale în care actorii decidenţi nu mai sunt
statele.
Perioada anilor 1970- 1985 se caracterizează prin accentuarea integrării regionale, în
special în Europa. În rezultatul crizei datoriilor externe de la sf. anilor 70, ţările în curs de
dezvoltare au luat măsuri pentru stimularea şi atragerea ISD, deoarece nu mai puteau
recurge la
împrumuturi.
Mijlocul anilor 80 începutul sec.XXI se caracterizează prin apariţia noilor tehnologii

pentru
procesarea şi transmiterea informaţiilor. Corporaţiile au devenit conştiente de necesitatea
de a
răspunde mai bine la cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale.
Este
unanim recunoscut companiilor transnaţionale un proces de dezvoltare spectaculoasă, ele
evoluând de la câteva sute de asemenea entităţi în 1970, la peste 40.000 şi aproape
250.000 de
agenţii, filiale şi succursale la mijlocul anilor 90, în condiţiile în care fenomenul marilor
fuziuni
între companiile transnaţionale precum Exxon Mobile, cu un capital de 242 bilioane de
dolari
115
reprezintă de asemenea, o cauză a uriaşei influenţe pe care acestea o exercită pe plan
economic
şi chiar politic pentru lumea statelor.
Dacă până acum corporaţiile transnaţionale erau mai ales furnizori de resurse ca
capital,
management, tehnologie pentru filiale atunci astăzi, potrivit statisticilor ONU, companiile
transnaţionale sunt adevaraţi lideri ai producţiei de bunuri şi servicii în comerţul
internaţional
determinând totodată prin activitatea lor şi fluxurile transnaţionale de capital. Impulsul
globalist
este dat de alianţa între companiile transnaţionale, burse şi bănci, cu o tendinţă de a avea
avantaj
asupra politicilor statelor, în special în sectorul economic-financiar. În ultima decadă a
secolului
XX, puterea economică a acestor companii a sporit la peste 50%, procesul de concentrare
al
capitalurilor înregistrând în 1997-1998 cel mai înalt
nivel.
Originea schimbărilor majore din sistemul economic internaţional, bazat pe
internaţionalizarea producţiei, pe dezvoltarea rapidă a investiţiilor străine directe şi a
comerţului
internaţional, a apărut ca un motiv pentru companiile transnaţionale de a deveni agenţi
responsabili în noul context economic internaţional, în particular în ceea ce priveşte
direcţionarea investiţiilor străine directe bazate pe strategii private transnaţionale.
Distribuţia
companiile transnaţionale reflectă în lume marea discrepanţă dintre ţările în curs de
dezvoltare şi
puternicele state industrializate având investiţii străine directe în număr mare şi care
prezintă cel
mai crescut grad de atractivitate pentru activităţile comerciale şi investiţiile CT-urilor. La
mijlocul anilor 1990, după estimările ONU, erau aproape 45.000 de societăţi- mamă, dintre
care
37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Dacă, în 1996, companiile
transnaţionale controlau un stoc de investiţii străine directe estimat la 3,2 trilioane de
dolari,
investiţiile acestora au crescut în 1996 la 7 trilioane de dolari. Potrivit World Investment
Report,
primele corporaţii transnaţionale, precum Ford Motor Company/USA, General Electric
Company/USA, General Motors/USA, Toyota Motors/Japan, Shell Royal Dutch/Great Britain

and Holland, Hitachi/ Japan, Exxon Corporation/ USA, IMB/USA, Mitsubishi/ Japan, Itochu
Corporation /Japan sunt grupate în statele hi-tech avansate din cadrul triadei strategice şi
capitalul lor sau vânzările totale realizate fiind superioare produsului naţional brut al mai
multor
state.
Sfârşitul anilor 90 a cunoscut un proces al creşterii puterii companiilor transnaţionale

devenind o autentică expresie a globalizării, dominând comerţul între ţările dezvoltate şi
controlând fluxurile internaţionale de capital. Cea mai importantă creştere a companiilor
transnaţionale a fost în sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de peste
7% în
116
fiecare an. Aceste companii trec printr-un spectaculos proces de fuziuni internaţionale
majore,
implicând capitaluri de peste 100 mlrd. de
dolari
Principalele cauze identificate în procesul de creştere a puterii şi expansiunii
companiilor
transnaţionale sunt: reducerea intervenţiei statale în economie, creşterea exporturilor în
ţările în
care s-au redus taxele vamale, expansiunea comerţului liber, accesul la regiuni noi ca
urmare a
destrămării uniunii sovietice şi reorientării statelor ex- socialiste spre economia de piaţă,
intensificarea globalizării sectorului financiar şi integrarea pieţelor financiare, procesele de
privatizare şi comercializare au dat acces la noi pieţe şi ramuri, care anterior erau
inaccesibile
sau accesul era limitat, intensificarea concurenţa, crescut importanţei proceselor de
integrare
regională şi zonelor de cooperare care au generat efecte multilaterale asupra
plasamentelor
directe de capitaluri etc.
Dacă în prima etapă a activităţii lor internaţionale, companiile transnaţionale erau
specializate în extragerea minereurilor şi în exploatarea plantaţiilor agricole, a doua
modificare
importantă în dezvoltarea istorică a acestora a fost etapa multinaţionalizării; cea de a treia
schimbare majoră are ca prioritate piaţa serviciilor. Companiile transnaţionale exercită un
rol
esenţial în sectoare specifice ale activităţii economice,
precum:
 sectorul bancar şi financiar, în care companiile transnaţionale îşi constituie
adevărate
monopoluri pe sistemul bancar mondial, cu investiţii directe străine de 200-300
mlrd ;
primele 100 de bănci deţin peste 4500 agenţii, sucursale, filiale, dominând piaţa
financiară cu 75-80%;
 în comerţul internaţional, companiile transnaţionale îşi impun produsele lor înalt-
competitive pe toate pieţele naţionale; două treimi din comerţul mondial se
derulează
prin intermediul primelor 500 de CTN-un; prin urmare, mai rămîne doar o treime
din
comerţul mondial care să se desfăşoare conform teoriilor clasice privind comerţul,
la
preţurile pieţei;
 la nivel tehnologic, prin investiţii străine directe constituind contribuţii la creşterea
nivelului tehnologic de dezvoltare a statului-gazdă; CTN-urile deţin 90% din
licenţele
tehnologice la scară mondială;
 pe planul dezvoltării economice a statului gazdă, prin contribuţia cu resurse
financiare,
tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin crearea şi
dezvoltarea intreprinderilor, sau prin retehnologizarea şi modernizarea
intreprinderilor;
 în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, al industriei de transport,
datorită calităţii de sectoare profitabile;
117
 în introducerea unui management modern în statele gazdă, prin pregatirea
personalului,
prin furnizarea de experienţă, prin schimburi între companiile transnaţionale şi în
cadrul
agenţiilor, sucursalelor şi filialelor
acestora;
 în domeniul politic, ca o consecinţă a importanţei lor pentru producţia şi exporturile
statului gazdă şi al statului de origine al societăţii–
mamă;
La începutul secolului XXI, companiile transnaţionale sunt considerate ca una din cele
mai
mari provocări pentru actuala ordine internaţională
economică.
Conform datelor ONU referitoare la STN, extinderea lor pe parcursul anilor a devenit
simţitoare căci dacă în mijlocul anilor ‟90 existau 44508 astfel de structuri care controlau
peste
276 mii de filiale, atunci deja în anul 2000 aceasta reprezintă mai mult de 60 000 de
întreprinderi
multinaţionale care posedă mai mult de 800 000 filiale în străinătate, Numărul
întreprinderilor
multinaţionale a crescut pe parcursul ultimilor 30 ani de 9 ori (1970- 7000, 1976- 11000,
1990-
24 000, 2000 - 60 000)
Potrivit World Investment Report 2008, 84 din topul celor mai mari 100 CTN sunt
plasate în ţările dezvoltate din triada strategică : USA, Japonia, Uniunea Europeană. În
acest top
Statele Unite deţin 24 CTN, cinci ţări – Statele Unite, Anglia, Franţa, Germania şi Japonia au
72
CTN. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul
antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi
punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic
pentru
apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului
corporatist.
Din topul celor mai mari 100 CTN din lume, 58 activează în următoarele 6 industrii:
automobile (11), petrol (10), electronica şi echipamente electronice(10), farmaceutică (9),
telecomunicaţii(9) şi electricitate, gaz şi
apă(9)
Transnaţionalizarea companiilor devine tot mai evidentă nu numai în ţările dezvoltate
ci şi
în cele în dezvoltare. Afirmaţia că universul CTN este dominat de firmele din ţările
dezvoltate
este în schimbare. Numărul firmelor din ţările în dezvoltare în topul celor mai mari 100 CTN
non-finaciare este în creştere în ultimii ani de la 5 în anul 2004 la 7 CTN în anul 2005 (saşe
CTN sunt din ASIA şi una din Mexico) şi în scădere pînă la 6 în anul 2006. În 2005 activele
străine ale celor 100 CTN din ţările în dezvoltare au atins cifra de 471 mlrd.dolari. Tot în
acest
an volumul vînzărărilor în străinătate şi numărul angajaţilor peste hotare a celor mai mari
100
CTN din ţările în dezvoltare au crescut cu 48% şi 73%
respectiv.
În anul 2006, Corporaţiile transnaţionale responsabile de creşterea volumului
producţiei
internaţionale numărau cel puţin 78 000 CTN cu 780 000 filiale străine. 58 000 de STN
118
apartineau ţărilor dezvoltate şi 20 000 – ţărilor în dezvotare şi tranziţie (18 500 – ţărilor în
dezvoltare şi 1650 –în tranziţie). Producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de către
aceste
78 000 CTN în străinătate au crescut mult mai rapid în anul 2006 faţă de anii precedenţi.
Astfel
vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi filialelor străine au crescut cu
18%,
16% şi 12% respectiv. Lor le revineau echivalentul a 10% din produsul global brut (GDP) şi
o
treime din exporturile mondiale. Cele mai puternice CTN rămineau a fi General Electric,
Vadafone şi General Motors care deţineau cele mai mari active în străinătate printre
primelor
100 de STN. Pe primul loc în lume după atragerea filialelor CTN rămine a fi China, cu toate
că
rata de creştere a numărului CTN provenite din ţările în dezvoltare şi tranziţie în ultimii 15
ani a
depăşit cele din ţările
dezvoltate.
Pentru anul 2008, producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de cele 79 000 STN cu
790 000 filale în străinătate continue să crească şi stocul ISD ale acestor societăţi a depăşit
cifra
de 15 miliarde dolari în anul 2007. UNCTAD estimează că cifra de afaceri totală a STN este
egală cu 31 000 miliarde dolari- ceea ce reprezintă o creştere cu 21 % în raport cu anul
2006.
Valoarea adăugată a filialelor străine în toată lumea a fost estimată la 11% din PIB mondial
în
2007 (6 030 miliarde), iar numărul salariaţilor a crescut cu 16,6 % faţă de anul trecut
atingînd
cifra de 82 milioane. Astfel vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi
filialelor
străine au crescut cu 21 %, 20% şi 15,4 % respectiv. 85 de STN din primele 100 provin din
cele
mai puternice state din lume ca: SUA, Japonia şi Uniunea
Europeană.
De fapt aceleaşi şase industrii donimă lista celor mai mari corporaţii transnaţionale:
automobile (13), petrol (10), electronica şi echipamente electronice (9), farmaceutică (7),
telecomunicaţii(8) şi electricitate, gaz şi apă(8). Aceste 6 industrii se referă la 55% din cele
mai
mari 100 CTN, 25 % reprezintă - industria metalurgică, produsele chimice, comerţul cu
amănuntul şi cu ridicata, si industria alimentară. Sectoarele de activitate a STN se
diversifică.
Astfel societăţile din sectorul manufacturier şi cel petrolier aşa ca General Electric, British
Petroleum, Shell, Toyota şi Ford Motor rămîn în topul clasamentului celor 25 primele STN
non
financiare din lume. Oricum, STN din sectorul serviciilor, inclusiv în infrastructură, sunt din
ce
în ce mai numeroase în ultima decadă,- astfel 20 STN figurau în topul primelor 100 în anul
2006
faţă de numai 7 în anul 1997.
4.3 Strategii de creştere a STN
A creşte pentru a cuceri piaţa! Acest slogan exprimă logica măririi taliei, a
concentrării capiatalului li a producşiei unei societăţi transnaţionale. O firmă poate
atinge o
clasă mondială nu datorită vreunei rente rente de poziţie sau gestiunii intuitive, ci, în
119
principal, prin spiritul de întreprindere, adică prin urmărirea tenace a unei strategii
dinamice
de creştere.Există o creştere internă sau organică şi o creştere
externă.
 Creşterea internă înseamnă sporirea capacităţilor unei firme din interiorul ei,
adică
prin auto-finanţare, pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea
internă devine posibilă şi prin recurs la resurse externe de finanţare, cum sunt
împrumuturile bancare sau emisiunea de tittluri de valoare în scopul majorării
capitalului.
Alegerea surselor de finanţare este influienţată de politica financiară oficială: de

mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontuluietc. În ultimă
instanţă, hotărîtoare este evoluţia ciclului economic. În perioadele de boom, cînd masa
profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim
plan.
 Creşterea externă, acestă formă de creştere, de concentrare a capitalului, se
poate
înfăptui prin mai multe căi:
- Fuziunea, este o tehnică de concentrareconform căreia două sau mai multe

firme,
indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una singură. Dimn punct de
vedere juridic, vechile firme dispar, fiind înlocuite de alta
nouă.
- Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă cumpără integral

altă
firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă. Firmele şintă sunt
alese
dintre cele care au raport divident/valoare bursieră inferior celui realizat de
firma
raider. Operaţiunea de absorbţie, în afara reparării şi evaluării firmei şintă, mai
ridică şi problema alegerii între cumpărarea acţiunilor sau numai a activelor. În
cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul: atît activele, cît şi pasivele.
Achiziţionarea activelor este avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă în
sarcina vînzătorului pasivele
potenţiale.
Fuziunea şi absorbţia au drept scop raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor
de
muncă, într-un timp cît mai scurt, în vederea micşorării costurilor. Dar astfel de
operaţiuni,
pentru a fi reuşite, trebuie să însemne nu numai reducerea costurilor, ci şi degajarea
unor
mijloace pentru o dezvoltare superioară, pentru obţinerea într-o şi mai mare măsură a
economiilor de scară.
- Participarea, constă în achiziţionarea unei părţi a capitalului altei firme din

aceeaşi ţară sau din
străinătate.
120
Participarea este minoritară atunci cînd procentajul deţinut din totalul acţiunilor
nu
permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la deţinerea pachetului
de
acţiuni de control al firmei şintă.
- Oferta publică de schimb, este o opraţiune în care firma raider doreşte să

cumpere
firma şintă, propunînd acţionarilor acesteia acţiuni). Acţiunile firmei ştintă sunt
retrase şi înlocuite cu acţiunile firmei raider, într-un anumit
raport. .
4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN şi

managementul societăţilor transnaţionale.
Pe lângă clasicele relaţii interstatale, creşte importanţa relaţiilor dintre STN şi statele
naţionale, dintre STN din diferite ţări, dintre societatea-mamă şi filialele sale externe.
Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţara de origine apar ca relaţii dintre parteneri
aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Dar există şi cazuri în care "ambianţa cordială" între STN
şi
statul de origine este tulburată de unele
dispute.
Dar pline de tensiune şi adesea complicate sunt relaţiile dintre STN şi ţările pe
teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea. Societăţile transnaţionale intră în contradicţie cu
interesele
ţării gazdă.
În cazul societăţilor transnaţionale americane, societatea-mamă deţine integral
acţiunile
filialelor. Centrul de decizie aflat în SUA poate impune filialei dintr-o anumită ţară, fie o
politică
de investire a profitului, fie să cumpere de la societatea-mamă (sau o altă filială) bunuri, la
preţuri ridicate abuziv. Asemenea practici pot influenţa nefavorabil balanţa de plăţi a ţării
de
rezidenţă. De asemenea, ţara gazdă pierde de pe urma suprafacturării importurilor şi a
subfacturării exporturilor filialelor străine de pe teritoriul său, avantajele de pe urma
investiţiei
străine fiind considerabil reduse.
"Centrul de decizii" poate impune politica de salarii, poate dicta unde şi cât anume să
exporte fiecare filială. Pentru maximizarea profitului pe ansamblu, firma-mamă poate
impune
uneia dintre filialele sale externe o politică de restrângere a activităţii, concedieri,
transferul de
capital etc.
În unele împrejurări ele aduc atingere suveranităţii statului, manifestându-se ca
organisme
supranaţionale. Sunt acuzate, adesea că utilizează caracterul lor internaţional pentru a
"ocoli"
fiscul prin intermediul preţurilor de transfer sau a implanturilor în zone considerate
"paradisuri
fiscale".
Preţul de transfer este un preţ de cedare a mărfurilor sau serviciilor în cadrul grupului.
El
depinde de strategia proprie a STN şi nu de costurile reale de producţie, falsificând în acest
fel
121
concurenţa liberă din comerţul internaţional. Centrul de decizie rămâne naţional, devenind
centru
de hegemonie. Guvernele ţărilor gazdă se văd nevoite să ia măsuri de limitare a posibilităţii
de
participare a acestor firme la capitalul pe acţiuni al societăţilor
indigene.
Numeroase societăţi transnaţionale în schimb, au contribuit la îmbunătăţirea
standardelor
de viaţă în ţările unde operează, au ajutat la democratizarea locului de muncă. Directorii
executivi ai STN, bancherii şi finanţiştii, aşa cum afirmă Al. Toffler în lucrarea "Spasmul
economic", nu sunt nişte persoane sinistre. Nu sunt cu toţii spioni şi sabotori
contrarevoluţionari
cum sugerează rolul jucat de IT&T în Chile. Sunt pur şi simplu investitori, manageri,
planificatori, care profită de cel mai mare vid legal din
lume.
Societăţile transnaţionale ca şi "cetăţeni ai lumii", sunt preocupate de respectarea
unor
norme de civilitate în prestaţia lor internaţională. Majoritatea au adoptat coduri interne de
conduită. Au angajat personal special care veghează la respectarea principiilor de etică în
acţiunile firmei şi asta nu pentru imaginea pe care vor să şi-o creeze. Spre exemplu, Levi
Strauss
anulează contractele cu acei furnizori care utilizează munca copiilor sau suprasolicită
personalul.
Tot mai multe societăţi transnaţionale se pronunţă pentru standarde de mediu
ridicate.
Companiile petroliere British Petroleum şi Arco garantează construcţia de şcoli şi
aeroporturi
veghind şi la protecţia mediului în schimbul permisiunii de a fora şi în zone precum Siberia
şi
Alaska.
Societăţile transnaţionale aduc în mediile de implantare standarde internaţionale şi
globale
impunându-le competitorilor globali. Un astfel de comportament tinde să schimbe imaginea
de
agent lacom, exploatator, corupt, care a caracterizat percepţia cu privire la
transnaţionale.
Codul de conduită al corporaţiilor transnaţionale încearcă să liberalizeze armonizarea
reglementărilor naţionale cu privire la investiţia străină
directă.
După unele opinii, enorma putere a companiilor transnaţionale nu poate fi lăsată să
acţioneze necontrolat. Statele receptoare de investiţie străină vor trebui să-şi creeze
mecanisme
noi de control asupra transnaţionalelor. Deşi politicienii vor nega public că "renunţă la
suveranitate" vor fi siliţi de "ordinea transnaţională" să facă acest
lucru.
Pe măsură ce tot mai multe decizii scapă controlului naţiunii, acestea scapă şi de
responsabilitatea democratică. "Când noţiunea de democraţie încetează să mai fie
adevărată, ţara
devine o colonie". Al. Toffler susţine că e posibil ca economiile unor naţiuni să se
subordoneze
sistemului economic transnaţional asupra căruia nu au nici un control şi nu altor
naţiuni.
Ţările în curs de dezvoltare aşa cum se remarcă într-un studiu ONU privesc cu
suspiciune
extinderea societăţilor transnaţionale. Aceste ţări şi-au radicalizat poziţiile cerând ONU
aplicarea
unui cod de conduită pentru STN care să aibă următorul
scop :
122
- să împiedice amestecul în afacerile interne ale ţărilor gazdă şi cooperarea cu
regimurile
rasiste;
- să reglementeze activităţile în ţările gazdă pentru a elimina practicile comerciale
restrictive;
- să furnizeze ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii echitabile, asistenţa şi tehnicile
necesare în materie de
gestiune;
- să reglementeze repatrierea beneficiilor obţinute de către aceste
societăţi;
- să încurajeze aceste societăţi să reinvestească beneficiile în ţările în curs de
dezvoltare.
Activitatea STN nu este în mod automat şi nediferenţiat benefică pe teritoriul ţărilor
gazdă,
şansele ca ea să se dovedească benefică sporesc în măsura în care reuşeşte să îmbine
strategiile
transnaţionale cu interesele politicii statelor receptoare
(gazdă).
În concluzie, fără a minimaliza aportul lor, totuşi STN nu trebuie considerate şi nici nu
sunt
făcători de minuni care prin investiţiile lor ar aduce izbăvirea de chinurile tranziţiei şi ar
deschide
porţile bunăstării.
CRITICI ADUSE STN

 Repartizarea profiturilor din activităţile de producţie din ţările mai sărace în ţările
bogate
 Folosesc capitalul local în propriul interes
 Ameninţă suveranitatea ţărilor gazdă
 Închid brusc firmele când reglementările guvernamentale devin
stânjenitoare
 Promovează transferuri de tehnologii neecologice şi activităţi de producţie care cer un
capital intensiv
 Adâncesc decalajele între bogaţi şi masele de săraci din ţara
gazdă
 Lucrează în cadrul unor proiecte în care proprietatea este împărţită cu ţara
gazdă
 Încurajează urbanizarea
 Aport de capital tehnologic
 Furnizează instruirea localnicilor
 Asigură comenzi şi locuri de muncă pentru firmele locale
 Investesc cel puţin o parte din profituri în economia
locală .
Poate că ar fi necesară crearea unor comisii de control transnaţional, care să aibă în
vedere
crearea unor fonduri transnaţionale pentru progres social în ţările în curs de
dezvoltare.
Grija majorităţii guvernelor ţărilor lumii este se pare aceea de a fi în pas cu exigenţele
proceselor de mondializare şi globalizare. Din această cauză adoptă legislaţii naţionale şi
renegociază unele acorduri multilaterale, regionale sau
bilaterale.
123
Fără a avea o naţionalitate bine definită, STN nu sunt afectate de situaţia economică
din
ţara lor de baştină. Capacitatea practic nelimitată, de a intra şi de a ieşi în / de pe o piaţă,
oricare
ar fi aceea şi în orice domeniu de activitate, permite societăţilor transnaţionale evitarea
crizelor
economice.
Extinderea societăţilor transnaţionale a avut loc începând cu anii '70 fiind puternic
legată
de acumularea de capital. La începutul anilor '90 circa 37.000 de astfel de companii, având
170.000 filiale, împânzeau economia
mondială.
În 1997 existau 53000 STN ce controlau 448000 de
filiale.
Evoluţia primelor 100 STN
În general, în ultimii ani, evoluţia STN arată o continuă tendinţă de creştere a gradului
de
transnaţionalitate, grad ce stă la baza topului primelor 100 STN din lume, top publicat
pentru
prima dată în 1990.
Timp de mulţi ani prima poziţie în acest top a fost ocupată de firma englezo-olandeză
Royal Dutch Shell care a fost însă detronată de către firma americană General Electric în
1996
când aceasta a urcat de pe locul 3 pe locul 1. O altă schimbare majoră a fost înregistrată de
firma
elveţiană Nestle care, după ce în 1996 a urcat de pe locul 19 pe 11, în 1997 a reintrat în
topul
primelor 10 clasate. Aproximativ 85% din cele 100 STN sunt firme care s-au menţinut în top
în
ultimii 5 ani. Majoritatea acestor firme provin din ţările membre UE, SUA şi Japonia, ţări cu
economie dezvoltată, firme care au dominat topul încă din 1990. Spre deosebire de firmele
din
SUA şi Japonia, al căror număr în top a crescut (cu peste 50% faţă de 1990), cele din ţările
membre UE şi-au redus ponderea până în 1996. Contrar aşteptărilor, între 1998 şi 1997
numărul
lor a crescut de la 41 la 45, neatingând însă recordul din 1990 când UE deţinea 48 de firme
în
top.
Timp de mulţi ani nici o firmă din ţările în curs de dezvoltare nu a avut acces la top.
Situaţia s-a schimbat însă în 1995 când lista a cuprins pentru prima dată două STN din
ţările cu
economie în curs de dezvoltare – Daewoo Corporation din Coreea şi Petroleos de Venezuela
din
Venezuela. În următorii ani cele două societăţi şi-au îmbunătăţit situaţia ajungând chiar în
rândul
primelor 50 STN, dar nici o altă STN din ţările în curs de dezvoltare nu li s-a
alăturat.
În fiecare an din top iese un anumit număr de firme al căror loc este luat de cele aflate
pe
poziţiile imediat următoare şi care cunosc o creştere semnificativă a indexului de
transnaţionalitate.
ACTIVUL EXTERN al primelor 100 STN însumează în jur de 2 trilioane $ ca urmare a
unei creşteri continue între 1993 şi 1996. Cel mai mare salt a fost făcut între 1993 şi 1996
când
procentul de creştere a fost de 30%, în 1996 înregistrându-se un procent de creştere de
6%.
Această tendinţă a fost însă întreruptă în 1997 când în totalitatea activului extern s-a
înregistrat o
124
scădere de 0,8%. De remarcat este faptul că nu toate firmele urmează aceeaşi tendinţă,
statisticile
arătând evoluţia lor în termeni medii. Un exemplu care să confirme această afirmaţie este
cel al
firmei franceze TOTAL care între 1995-1996 a înregistrat o creştere de 53%. În 1997, deşi
tendinţa generală a fost de scădere, firme ca Seagrom Company, Hewlett-Packward, Honda
Motor, Motorola au înregistrat un procent de creştere cuprins între 20 şi 38%. Totalitatea
VÂNZĂRILOR EXTERNE a avut în această perioadă aceeaşi evoluţie ca şi activul extern,
înregistrând o creştere medie de 7% pe an până în 1996 şi o scădere cu 0,7% în 1997.
Factorul
principal care a determinat evoluţia crescătoare a vânzărilor externe a fost creşterea
ponderii
acestora în comerţul mondial. În ultimii doi ani acest procent a depăşit 55% faţă de 48% în
1995
şi 52% în 1996. În ciuda scăderii generale a vânzărilor externe în 1997 au existat firme ca
Sony,
Fujitsu Limited sau Mitsubishi Motors care şi-au ridicat vânzările cu procente cuprinse între
16-
23%. Din compararea datelor rezultă că STN-urile îşi măresc mai rapid vânzările decât
activul
extern, lucru ce demonstrează o dezvoltare intensivă a caracterului lor
transnaţional.
În ceea ce priveşte NUMĂRUL ANGAJAŢILOR EXTERNI, acesta a crescut continuu din
1990 până în prezent, chiar dacă pe plan mondial numărul populaţiei ocupate a scăzut în
ultimii
ani. Firma care în această perioadă a înregistrat cea mai mare creştere a fost Michelin
(Franţa) cu
un procent de peste 100%. Simultan, 5 din primele 100 STN şi-au redus numărul
angajaţilor,
procentul atingând chiar şi 57%. Din statisticile efectuate a rezultat faptul că dintre firmele
care-
şi măresc anual numărul angajaţilor cele mai multe provin din industria automobilelor
(Daimler-
Benz, Volvo, Volswagen, Fiat) sau din telecomunicaţii (Ericsson, Motorola). În mod evident
firmele care anual îşi reduc acest număr sunt cele care înregistrează reduceri şi ale
activului
extern. De exemplu British American Tabacco, Novartis, Royal Dutch-Shell au avut procente
de
scădere cuprinse între 18-22%. Cea mai pregnantă reducere a avut loc la Chevron într-un
procent
de 30%.
Referitor la zonele industriale din care provin aceste STN de remarcat este faptul că
cea
mai mare pondere în top o deţin cele care operează în industria chimică şi farmaceutică şi
în
industria electrotehnică. Lista primelor 10 STN a fost dominată de firme provenind din
industria
constructoare de automobile şi cea a rafinării petrolului. În general, situaţia nu s-a
modificat
semnificativ din 1990 până în prezent, excepţie făcând industria electrotehnică şi cea
alimentară
care au evoluat crescător.
Din momentul în care o înterprindere depăşeşte graniţele naţionale, ea se găseşte în
faţa
necesităţii de a se reorganiza. Acest proces trebuie să aibă loc la două niveluri diferite: cel
al
societăţii mamă şi cel al filialelor.
125
În ceea ce priveşte societatea mamă, nu este vorba despre reforma serviciilor
existente, ci,
înainte de toate, despre crearea unei structuri noi La început, cînd întreprinderea a decis să
treacă
la investiţii în străinatate, nu există decît un serviciu de export, adesea integrat serviciului
de
vînzări. În aceste condiţii, activitatea internaţională a firmei ocupa o poziţie secundară,
subordonată, mijloacele financiare-insuficiente. Etapa următoare de reorganizarea a fost
aceea a
integrării activităţilor internaţionale în celelalte activităţi ale
întreprinderii.
Tehnostructura a devenit şi mai complexă în momentul în care au fost angajaţi
specialişti în
probleme economice, fiscale, juridice, de legislaţie socială, specifice ţărilor în care
societatea în
cauză are filiale.
Aceşti specialişti analizează cu atenţie posibilităţile de implantare a filialelor. Se

cercetează
în permanenţă statisticile financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata inflaţiei
este
mai ridicată; situaţia din ţările candidate la devalorizare impune măsuri de prevenire a
consecinţelor.Societăţile transnaţionale tind să-şi fondeze deciziile cît mai puţin pe impresii
şi cît
mai mult pe realităţi, pe informaţii formalizate de specialişti care se bazează pe adtele cele
mai
recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor
politice.
126
- Strategii de creştere a STN
Glosar:
Societăţile transnaţionale- sunt întreprinderi mari care şi-au extins activitatea economico-
TESTE:
financiară prin filialele

1) Care din afirmaţiile sale
de mai josdincolo de graniţele ţării de
este corectă:
origine.
a) STN este o întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe
Cooperarea
ţări; economică internaţională- reprezintă relaţiile economice a bi- sau multilaterale
b) STN este orice mare societate având filiale în mai multe
ţări;statele lumii sau agenţii economici dintre diferite ţări, vizînd realizarea prin eforturi
dintre
c) STN este o organizaţie comercială largă, cu filiale care operează în mai multe
ţări;
comune
d) STNşieste
pe obaze contractuale
întreprindere a unor
mare care şi-a ativităţi economice
extins activitate în scopul obţinerii
economico-financiară unor rezultate
prin filialele sale
dincolo de
graniţele ţării de origine.
comune superioare celor singulare
Creşterea externă a STN- este o tehnică de concentrare conform căreia două sau mai multe
2) Deosebirea dintre STN şi o firmă naţională provine din:
firme, indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una
a) Dimensiunea capitalului;
singură.
b) Numărul de salariaţi;
Creşterea internă a STN- înseamnă sporirea capacităţii unei firme „prin ea însăşi”, adică
princ) Desfăşurarea de activităţi economice în afara ţării de
autofinanţare.
origine;
d) Suma cifrei de afaceri.
Delocalizarea internaţională a producţiei- este transferul unei producţii în străinătate şi are

ca
motive
3) prelungirea
Care din costurilor
afirmaţiile de dee fabricaţie,
mai jos nu corectă? ocolirea barierelor vamale, evitarea fiscalităţii
Creşterea dimensiunii unei STN are loc
excesive.
prin:
a) Sporirea fluxului de investiţii străine directe;
Strategia multinaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în
b) Poziţia dominantă a STN în ţara de origine şi alte
dezvoltarea
ţări; produsului, mai întâi, pentru piaţa locală sau pentru regiune şi oferirea lui
c) Integrarea internaţională pe verticală şi
ulterioară
orizontală; sale străine pentru vânzare sau
a sucursalelor
d) Conglomerarea internaţională.
adaptare.
Strategia transnaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în
4) Care din afirmaţiile
îmbinarea eficienţeideglobale
mai jos cu
nu este corectă?
sensibilitatea
locală.
O STN faţă de una naţională are
posibilitatea:
a) Să folosească resursele naturale şi umane, potenţialul tehnico-ştiinţific ale
Întrebări
altor ţări; pentru recapitulare.
b) Să pătrundă pe piaţa altor ţări din interior, ocolind barierele
vamale;
c)- Să
Care au fost
intervină factoriieconomică
în politica determonanţi
a altorai apariţiei şi evoluţiei al
ţări;
STN?
d) Mai uşor pot să adapteze programele de producţie şi de desfacere a mărfurilor lor la condiţiile
- Care este
specifice ale comportamentul financiar al
diferitor
STN? pieţe naţionale.
- Care este managementul STN?
- Care
5) Căror suntserelaţiile
interese STN cu economiile naţionale?
supun STN?
a) ale ţării – gazdă;
b) ale ţării de origine;
Cuvinte cheie
c) ale Centrului ONU privind STN;
d)- ale
Societăţi transnaţionale
acţionarilor.
- Indicele transnaţionalizării
6) Care din trăsăturile distincte ale STN nu este inclusă de către Comisia ONU cu privire la STN:
- Stocuri investiţionale transnaţionale
127
128
a) Cifra de afaceri anuală să nu fie mai mică de $ 1
mlrd.;
b) Să aibă filiale nu în mai puţin de şase ţări;
c) Bunurile economice produse să fie destinate
exportului;
d) Ponderea activelor peste hotare să constituie 25-30% din suma totală a activelor
STN.
7) Dintre trăsăturile investiţiilor străine directe în prezent nu face parte:
a) investiţiile străine directe depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de

portofoliu;
b) în perioada postbelică investiţiile străine directe se orientează preponderent către ţările
dezvoltate;
c) producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a investiţiilor străine
directe;
d) creşterea fluxului de investiţii străine directe din ţările în
dezvoltare
8) Dintre căile de creştere externă a STN nu face parte:
a) fuziunea;
b) absorbţia;
c) participarea;
d) oferta publică de cumpărare
9) In ce sfere nu domină STN?
a) industrială;
b) politică;
c) serviciile;
d) financiară
Bibliografie:
1. Girbacea Lucica-Valentina, Prahoveanu Eugen, «Comportamentul firmelor internationale:

strategii si
structuri», Bucuresti 2005
2. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti
2008
3. Cobzaru Ionel, «Companiile internatíonale si globalizarea», Bucuresti
2007
4. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti
2007
5. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh
Edition, Boston, 2006
7. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica, 2004
8. Chistruga B. Integrarea postindustrială a ţărilor Europei Centrale şi de Est: realităţi şi
perspective.
Monografie: Acad. de Studii Econ. din Moldova. – Ch.: ASEM, 2007
9. Ioan Bari. Economia mondială. Bucureşti, 1997
10. (Coord. I.Popa). « Tranzacţii comerciale internaţionale » Bucureşti, 1997.
11. Albu A., Ciurel V. « Contrapartida în relaţiile economice internaţionale ». Bucureşti, 1991
12. Negruş M. « Decontarea tranzacţiilorinternaţionale ». Bucureşti, 1993
13. Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Bucureşti 1993
129
Datorita
Capitolul diversităţii proceselor
5. Cooperarea şi integraţioniste, integrarea, internaţională.
Integrarea economică în unele cazuri, se prezintă
drept
cooperare sau in cel mai bun caz se asociază cu aceasta. Tinand cont de determinarile date
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
cooperarii economice internationale in acest capitol se poate aprecia ca integrarea se
deosebeste
-De a caracteriza conceptul, esenţa, premisele şi factorii determinanaţi ai cooperării
de cooperare prin faptul ca:
economice
internaţionale,
-- desi
- De in cadrulformele
a descrie cooperarii au loc
actuale alefacilitati de economice
cooperării ordin vamal, fiscal, concesii reciproce,
tarile
internaţionale,
aflate in cooperare isi mentin sistemul vamal propriu (fara a fi
-De a analiza conceptul de integrare economică, premisele şi factorii determinanţi ai
integrate);
integrării
economice,
-- exista o interdependenta intre partenerii aflati in cooperare dar aceasta nu exclude
- De a identifica formele, avantajele integrării
mentinerea
economice,economiilor nationale.
- De a distinge noţiunile regionalizare şi
integrare
Interactiunea integrare - cooperare si cooperare – integrare (internaţionalizare).
- De a caracteriza principalele grupări integraţioniste din economia
mondială.
Apariţia noilor tendinţe în diviziunea internaţională a muncii şi reieşind din
necesitatea
specializării internaţionale a ţărilor lumii ca urmare internaţionalizării fără precedent a
tuturor 5.1 Cooperarea economică internaţională: conţinut,
proceselor economice s-au creat premize obiective pentru o desfăşurare la un nivel mai
forme.
înalt a
procesului de cooperare
O societate, o naţiune, intrenustatele
poate lumii.
existaVecinătatea
doar datorita statelor, graniţele
acumulărilor comune au
si rezultatelor
reprezentat
muncii
un factor
desfăşurate important care acesteia.
pe teritoriul au facilitat
Unefortul de cooperare
stat prosper mai alesconjuncturii
este rezultatul in situaţiile politico-
când au
existat
economicesi
interese economice
si demografice de pesiacel
politice convergente.
teritoriu, dar si al Procesul
relaţiilor cooperării
externe, cuinternaţionale este
vecinii, cu alte state sau
evidenţiat de
amplificarea
organizaţii, cu si lumea
diversificarea
întreaga, relaţiilor
pentru comerciale
ca acum, cândsi detrăim
realizarea unorsocietăţii
realităţile obiectiveomeneşti
comune la
globale
nivelul organismelor
si informatizate nu seeconomice
mai poate de vocaţieo regionala.
concepe Un element
entitate economica saufundamental care vafără
statala autarhica,
trebui
legăturisa
orienteze însă evoluţia
cu lumea exterioara. cooperării
Probabil internaţionale
ca marile îl constituie
imperii, de-a adoptarea
lungul istoriei puteauunorsamijloace
dăinuiască in
adecvate
acest
pentru
fel, dar realizarea corelării intre
acum, in condiţiile obiectivele
realităţilor strategicediferite
contemporane stabilite la nivelul
radical nucleelor
de tot ceea ce a existat
economice
până
regionale
in prezent,sinici
subregionale si priorităţile
super-puterile mondiale,deceledezvoltare
care au stabilite
mai rămas, la nivel naţional
nu vor de către
să experimenteze
fiecare
această
membru
eroare. al acestor organisme. Intensificarea procesului de cooperare si integrare
economica la
scaraPractica
regionala si subregionala,
mondială denotă că, adică regionalizarea,
în timp ce economiile va avea un efect au
mai integrate favorabil
crescutasupra
şi
mersului
evoluat,
economiei mondiale.
ţările cu economii autarhice sau aflat în declin. Deci, se constată o divergenţă
semnificativă:
unele ţări mai puţin bogate, dar mai integrate, obţin şansa reducerii decalajului dintre ele şi
Astăzi, trăind intr-o lume multipolara, cooperarea economica, tehnico-ştiinţifica si
ţările
cultural-
dezvoltate, în timp ce în ţările neintegrate acest decalaj creşte. Aşa dar, pentru a atinge
umana generează o mai buna repartizare a eforturilor, un schimb reciproc de valori si
informaţii
standardele societăţii postindustriale, caracteristică ţărilor dezvoltate, este necesară
care vor dacu
integrarea un nou impuls economiilor lumii aflate in plin proces de reorganizare si de
aceste ţări, iar intensificarea procesului de cooperare economică, aprofundarea comerţului
modernizare. Pe calea cooperării pot fi obţinute cu eforturi valutare minime maşini, utilaje,
internaţional, intensificarea fluxurilor de capital şi forţă de muncă, corporaţiile
echipamente de înalt nivel tehnic, care nu pot fi produse in tara din motive tehnice, sau de
transnaţionale,
elemente indispensabile ale integrării, în etapa actuală, vor contribui la amplificarea
rentabilitate, dar care sunt indispensabile relansării producţiilor autohtone. O cooperare
procesului
de postindustrializare în aceste ţări. Cooperarea economică internaţională şi regională
nediscriminatorie pentru nici unul dintre participanţii la aceasta va conduce la o aliniere
poate fi
treptata
examinată în acest context ca o etapă a integrării. Înainte de a integra este absolut
a tuturor economiilor naţionale la nivelul societăţii
necesară o
postindustriale.
desfăşurare largă a diferitor forme de cooperare. Evident că acest proces nu derulează într-
un
mediu abstract.
130
131
Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre
state
şi agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe baze
contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, cercetare, transfer tehnologic ş.a),
eşaloane în
timp, în scopul obţinerii unor rezultate comune, superioare sumei celor singulare, de
avantaje
reciproce. În prezent, alături de formele tradiţionale, cooperarea economică internaţională
cunoaşte o extindere din ce in ce mai mare. Ea reprezintă o formă superioară a legăturilor
economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din
sfera
circulaţiei, cele din economie cu cele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, presupunând
existenţa unei
legături strânse şi pe perioade lungi între
parteneri.
Cooperarea economica internaţionala a apărut in a doua jumătate a secolului XX ca o
condiţie obiectiva in cadrul unui proces de relansare si modernizare a economiei mondiale.

Dinamismul care a caracterizat cooperarea economica internaţionala a fost determinat de
interesul manifestat de firme si asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele
cu
caracter regional, subregional, de cercurile
guvernamentale.
Mult timp, in literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens in ceea ce priveste
determinarea continutului, domeniilor, eficientei si perspectivelor acestui proces. In
definirea sa
au existat neintelegeri si controverse obiective legate de faptul ca este o aparitie relativ
recenta in
planul economiei mondiale, cu dificultati de exprimare in limbaj
statistic.
Primul document international care a inscris cooperarea printre principiile
fundamentale ale
dreptului international contemporan a fost "Carta Natiunilor Unite" din anul 1945 prin care
se
consacra obligatia juridica a statelor de a coopera intre ele, fapt ce-i confera acestui
principiu un
caracter normativ, de aplicare
universala.
Principiul cooperarii internationale "este un principiu nou, a carui aparitie si dezvoltare
se
datoreaza conditiilor epocii noastre, in care nici un stat nu poate trai intr-o izolare totala si
in care
e necesar ca eforturile fiecarui stat pentru dezvoltarea sa multilaterala sa fie conjugate cu
eforturile celorlalte state, intr-o cooperare activa, singura cale de solutionare a problemelor
majore ale contemporaneitatii"
După anii '70, notiunea de cooperare si-a extins mult continutul. Ea se regaseste in
numeroase documente internationale, elaborate de organizatii internationale, firme,

institutii.
Ca urmare in practica organizatiilor internationale s-a conturat progresiv o definitie, la
inceput pentru cooperarea industriala internationala de catre expertii ONU si ca forma mai
complexa si mai raspandita in acea perioada. Dintre acestea s-a departajat definitia
practica a
Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa referitoare la relatiile est-vest "cooperarea
industriala presupune relatii si activitati economice ce decurg
din:
132
-- contracte esalonate pe mai multi ani incheiate intre parteneri apartinand unor
sisteme
economice diferite care merg dincolo de simpla vanzare-cumparare de bunuri sau servicii,
sau se
intrepatrund (la nivelul productiei, transferului de tehnologie, al
comercializarii);
-- contracte intre astfel de parteneri care au fost desemnate in calitate de contracte
de
cooperare industriala de catre guvernul in cadrul acordurilor bi- si
multilaterale" .
Din punct de vedere al cooperarii internationale, elaborarea "Cartei drepturilor si
indatoririlor economice" , apreciat ca cel mai important document economic adoptat la
O.N.U., a
marcat consfintirea si recunoasterea definitiva a contributiei pe care cooperarea o poate
aduce
umanitatii.
"Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa" semnat la 1
august
1975 la Helsinki s-a constituit intr-o adevarata carta a relatiilor intereuropene si a marcat
astfel
inceputul procesului edificarii si dezvoltarii cooperarii pe continentul
european.
In "Carta de la Paris pentru o noua Europa , adoptata in 1990, se accentueaza ca
procesul
cooperarii bazat pe economia de piata constitue un element esential al relatiilor noastre si
va fi
un instrument pentru construirea Europei unite si
prospere".
Abordarea la nivelul diplomatic, multilateral, a procesului de cooperare economica
europeana, atat in cadrul C.S.C.E. cat si in cadrul altor organizatii europene scoate in
evidenta
internationalizarea cooperarii economice ca factor de stabilitate si securitate in Europa,
factor de
dezvoltare economica.
In cadrul "Declaratiei O.N.U. privind principiile directoare ale cooperarii economice
internationale" din 1990 se stipuleaza ca "Statele membre sunt ferm hotarate sa
promoveze o
crestere suplimentara a economiei mondiale si sa asigure relansarea economiilor statelor in
curs
de dezvoltare in scopul garantarii dreptului fundamental al oricarei fiinte umane de a trai
eliberata de spectrul foamei, saraciei,
ignorantei".
In contextul principiilor directoare ale prezentei Declaratii se evidentiaza o serie de
angajamente pe care trebuie sa si le asume statele pentru concretizarea dezideratelor
majore ale
cooperarii:
-- mentinerea unui sistem de relatii comerciale deschis si
credibil;
-- sporirea gradului de stabilizare a pietei produselor de baza si incurajarea eforturilor
de
diversificare a productiei;
-- examinarea unor noi modalitati care sa faciliteze accesul tarilor in curs de
dezvoltare la
cuceririle tehnologice avansate;
-- dotarea cu resurse financiare corespunzatoare a institutiilor specializate
internationale
pentru sustinerea reformelor structurale si finantarii programelor destinate
atenuarii
efectelor sociale nefaste asupra grupurilor
defavorizate; 133
-- gasirea unor solutii generale si viabile problemelor vizand datoria
externa;
-- promovarea procesului de cooperare si integrare economica la scara
mondiala;
-- sprijinirea tarilor est-europene in eforturile lor de integrare in economia
mondiala.
In cadrul Sesiunii a VlII-a a Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare
(UNCTAD / 1992) care s-a desfasurat la Cartagena (Columbia) s-a ajuns la un consens
asupra
ansamblului de masuri necesar care sa revitalizeze comertul international, sa contribuie la
relansarea dialogului international cu privire la cooperarea economica internationala pentru
dezvoltare.
Actul final al Sesiunii evidentiaza necesitatea cooperarii intre toate tarile pentru
ameliorarea sistemelor, structurilor pe care se bazeaza relatiile economice internationale.
S-a
recomandat totodata sa se studieze posibilitatea elaborarii unui program pentru
promovarea in
continuare a cooperarii economice intre tari cu sisteme social-economice
diferite.
A saptea reuniune ministeriala a Grupului celor 77 din noiembrie 1991 de la Teheran s-a
soldat
cu adoptarea "Documentelor finale de la Teheran". Aceste documente cuprind o serie de
probleme de importanta deosebita pentru tarile in curs de dezvoltare. Doua dintre
capitolele
"Documentelor" se refera expres la procesul cooperarii economice
internationale:
-- Platforma de baza a "Grupului celor 77 pentru cooperare
internationala";
-- "Declaratia ministrilor cu privire la cooperarea economica intre tarile in curs de
dezvoltare".
Eforturile facute de specialisti pentru conturarea cat mai exacta si implicit, pentru
delimitarea fata de celelalte fluxuri economice s-au materializat intr-o divizare in doua a
definitiilor cooperarii internationale, unele referindu-se la sensul ei larg atotcuprinzator,
altele
descriind numai unele aspecte sectoriale, in sens
restrans.
In sensul ei mai larg, R.F. Godinec defineste cooperarea ca "un mod de relatii
internationale care implica inceperea aplicarii unei strategii, unei politici, unei tactici,
urmata pe
o perioada de timp si destinata sa faca mai intime, gratie mecanismelor permanente,
relatiile
internationale in unul sau mai multe domenii determinate, fara a pune in discutie
independenta
unitatilor la care se refera".
Daniel Collard arata ca "... din punct de vedere al continutului, cooperarea este
multiforma.
Ea poate avea un caracter polivalent, sau poate sa se refere doar la un sector specializat.
Se
distinge cooperarea globala si cooperarea sectoriala... din punct de vedere formal,
cooperarea
relationala este in contrast cu cooperarea institutionala. Prima nu necesita crearea de
organisme
speciale; cooperantii schimba servicii sau prestatii fara formalism. A doua, dimpotriva,
impune
infiintarea unor institutii specifice (comisii mixte, asociatii, institutii
publice)" .
134
Intr-un sens larg, cooperarea economica internationala este schimbul de activitate din
diverse domenii si dintre diverse tari. Privita sub acest aspect, cooperarea economica
internationala inglobeaza comertul international, cooperarea in productie, cooperarea
stiintifica si
tehnologica, transporturi internationale, turismul, relatiile financiare si creditele externe,
prestatiile de servicii".
In sens restrans "cooperarea economica internationala este conlucrarea sub cele mai
diverse
forme dintre doua sau mai multe tari sau entitati din diverse tari cu scopul de a realiza
anumite
obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-stiintifice, turistice sau de alta natura. In
acest
sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este simplu transfer de marfuri, servicii,
capitaluri de la o tara la alta. Ea este utilizarea in comun a mijloacelor de care dispun
diverse tari
sau entitati din aceste tari".
Deasemenea, Mircea Malita afirma ca "In ultima instanta, cand se examineaza toti
factorii
majori si avantajele pe termen lung, cooperarea ramane singura cale rationala si cea mai
avantajoasa pentru toti partenerii. Cooperarea nu mai este un termen scolaresc, denumind
un
mod de comportament fundamentat stiintific si viabil din punct de vedere politic, absolut
necesar
pentru cresterea organica a sistemului
mondial" .
Una din cele mai complete definitii ale cooperarii economice internationale apartine
profesorului Alex D. Albu, potrivit caruia "cooperarea economica internationala reprezinta
relatiile bi- si multilaterale dintre state sau agenti economici din tari diferite, vizand
realizarea
prin eforturi conjugate si pe baze contractuale a unor activitati conexe (de productie, de
cercetare
si transfer tehnologic, comercializare si servicii) esalonate in timp in scopul obtinerii unor
rezultate comune, superioare sumei celor
singulare" .
Din aceasta definitie data cooperarii economice internationale rezulta anumite
trasaturi:
 in activitatea de cooperare bilateralismul si multilateralismul nu se exclud,
partenerii
sunt autonomi in dimensionarea si organizarea relatiilor
lor;
 partenerii isi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) unire sub forma unei
stranse
coordonari;
 cooperarea poate f i atat un proces macroeconomic, cat si microeconomic, acestea
doua
fiind legate intre ele, armonizate si
complementare;
 relatiile din cadrul cooperarii sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu
oneros;
 operatiile realizate in cooperare sunt conexe, inrudite, avand un caracter
multidimensional, multiform;
 cooperarea se caracterizeaza printr-o mare continuitate fiind esalonata pe ani si
faze, pe
timp indelungat, ceea ce ii confera un caracter de
stabilitate; 135
 conditia necesara si justificativa, ratiunea de a fi a oricarei actiuni de cooperare se
exprima prin functia scop a acesteia: obtinerea unor rezultate economice
superioare
celor pe care le-ar fi obtinut partenerii daca ar fi actionat
singular.
Pentru a defini cooperarea economica internationala este necesar sa o comparam,
delimitam de alte procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperarii trebuie
sa se
faca fata de procesele cu care este cel mai des confundata: colaborarea economica,
integrarea
economica si comertul international.
Cooperarea internationala nu este o alta denumire a relatiilor economice
internationale sau
a colaborarii economice, desi cei doi termeni sunt folositi deseori prin
substituire.
Intre cei doi termeni, cooperare si colaborare exista un raport de parte la intreg, prima
fiind
totodata un instrument si un mijloc de realizare a celei de-a doua Cooperarea si
colaborarea
presupun deosebiri privind gradul de interdependenta intre subiectii
antrenati.
O interdependenta mai pronuntata la nivel micro si macroeconomic si o reglementare
stricta din punct de vedere juridic sub forma contractelor sunt trasaturi ale
cooperarii.
Colaborarea economica este conditionata de tratate generale ratificate la nivel
guvernamental sau parlamentar. Ea are un caracter multilateral tinzand spre universalitate.
Cooperarea poate fi si bilaterala.
Cooperarea economica nu reprezinta nici forma specifica de comert international.
Cooperarea difera de schimburile traditionale de marfuri prin caracterul ei mult mai
complex,
presupune operatii si in domeniul schimburilor comerciale, dar si in domeniul productiei, al
aranjamentelor speciale de ordin financiar, know-how si tehnologie, livrari de echipament
industrial, activitati de cercetare-
dezvoltare.
Spre deosebire de comertul clasic, in care elementul sporadic si discontinuitatea sunt
frecvente, cooperarea economica are un pronuntat caracter de continuitate, o mare
durabilitate in
timp si spatiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificata cu nici una din cele doua notiuni, are un
caracter
propriu, distinct, reliefandu-se ca un flux nou in cadrul circuitului economic mondial, cu
implicatii economice si sociale specifice.
Funcţiile cooperării economice internaţionale:
 la nivel mondoeconomic: stimularea investiţiilor internaţionale; intensificarea

aportului
economiilor naţionale la relaţiile pe plan internaţional; adâncirea interdependenţelor
economice şi tehnico-ştiinţifice dintre state; accelerarea ritmului şi sporirea
volumului
comerţului internaţional; modificarea structurii comerţului internaţional; facilitarea
136
schimburilor între ţări; adâncirea interacţiunii dintre diferite fluxuri economice
internaţionale;
 la nivel macroeconomic: contribuie la valorificarea resurselor economice şi naturale;

sporeşte volumul producţiei globale, produce mutaţii progresiste în structura
economiei
naţionale; intensifică şi îmbunătăţeşte structura schimburilor externe; este un factor
de
echilibrare a balanţei de plăţi.
 la nivel microeconomic: contribuie la sporirea productivităţii muncii; difuzarea

tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii; folosirea pe scară largă a diferitor
procedee şi metode înaintate de
producere;
Indiferent de nivelurile de aplicare, integrarea economică determină efecte
microeconomice şi
macroeconomice benefice pentru ţările implicate în acest
proces.
La nivel microeconomic, lichidarea barierelor comerciale netarifare, ca rezultat al

procesului de
integrare, declanşează următoarele
efecte:
– înlăturarea restricţiilor comerciale conduce, în mod nemijlocit, la o reducere a
costurilor
pentru întreprindere, ceea ce, în condiţiile unei concurenţe sporite pe pieţe, are ca
rezultat
reducerea preţurilor. Această reducere de preţuri stimulează cererea internă şi
externă,
majorează volumul de producţie şi determină sporirea
profiturilor;
– presiunea concurenţială sporită obligă întreprinderile la
economisire;
– creşterea presiunii concurenţiale intensifică procesul de inovaţie în domeniul
produselor şi al
tehnologiilor; contribuie la perfecţionarea cadrelor, a forţei de
muncă;
5.2.Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi,

implicaţii
Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a
pune
la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui
întreg.
În limba franceză "integrer" şi în limba engleză "to integrate" provin tot din latinescul
"integro" şi au cam acelaşi sens ca în limba română.Preluat iniţial din matematică,
termenul de
"integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv
ştiinţele economice.
În domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în

corelaţia
cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin
137
aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în
relaţie
a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între
competitori.
Încercarea de a găsi momentul de început al termenului de « integrare economică» în
accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu
apare
înainte de anii 1940.
Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul

"integrare",
dar sub formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale. În domeniul
ştiinţelor politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la
finele
anilor 1920. În documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim "solidaritatea
economică".
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de
integrare economică au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de
Falke Hilgerdt, întitulată "Cazul comerţului multilateral" şi de Antonin Basch cu titlul
"Regionalismul economic european". In aceste comunicări Hilgerdt vorbea despre
"schimburile
multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare economică a ţărilor într-o
manieră
profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională la care ne referim va fi
obţinută
prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului
exterior", iar
Basch se ocupă de situaţia, în care, "comerţul intraeuropean ... e menit să genereze o mai
puternică integrare a economiei
europene".
În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică
a
apărut de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile
administraţiei
americane. Astfel, în planul Marshall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi
despre "nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile
critice"
şi despre speranţa de "reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv
şi
comercial mondial şi regional sănătos".
Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care

termenul de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îi
conferă
termenului Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care,
adresându-se Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa
progreselor către o "integrare a Europei Occidentale" şi explica demersul său în
următoarele
cuvinte: "substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul
căreia
restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de
plăţi
şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin
înlăturate".
138
După ce ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de integrare
economică,
trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui
concept.
În literatura de specialitate se conferă noţiunii de ''integrare economică" numeroase
sensuri.
Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice
interstatale, este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor
ansambluri economice tot mai vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi
o
calitate superioară a mărfurilor".
Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "...
absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între
diferite ţări"
B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de
procese, prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial
regional.
"Dictionnaire de l´economie contemporaine" defineşte integrarea economică ca fiind
"realizarea unei unificări complete între economii mai înainte
distincte.
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de
interdependenţă
care caracterizează integrarea
economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces
benevol
de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între
ele, şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor
economice şi crearea unui organism economic
unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde:
crearea
unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există
o
"piaţă comună"; consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială
maximă;
realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniile economice,
monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel şi principiile de bază ale fenomenului
integrării economice.
De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat

de
faptul că premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice
sunt
strânse, la un grad mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest
proces.
139
Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în
formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter
economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru
ţările ce
tind să se integreze.
Dintre aceste premise am putea

numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei
de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.
De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale,
ori
numai între ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în
dezvoltare
procesele de integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de
dezvoltare
economică. Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au
loc,
însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre
eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere,
parteneriat,
preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai
puţin
dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai
dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor
comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.
Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări

vecine,
situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport. Mai
apoi la
acest nucleu integraţionist aderau şi alte state
vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.
Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de
piaţă,
nu pot să se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de
dezvoltare, că e
necesar de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază
este
asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută
probleme
privind mişcarea interstatală a
capitalului.
• Efectul de demonstrare.
140
În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului). Acestea
exercită
o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc în ţările
integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor
ţări
post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind
pregătite
pentru aceasta.
De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională

sau
subregională este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi
social-
istoric, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre
state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se
numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe
fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus
căutarea
unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta
şi care
să permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze
progresul
său economic în aceste condiţii.
În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o

strânsă legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care
impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii
mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a
lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei
ţări
impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor
materiale,
a serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan
subregional,
regional etc.
Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor

naţionale.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării
sunt şi
consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii
conlucrării
economice probleme comune cu care se
confruntă.
În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la
bază
şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei
geografice
141
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea
preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată
etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe
obiective ale
dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării
economice internaţionale este o realitate pe toate
continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la
organizaţiile
integraţioniste sunt
numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării
resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le
impune capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea
economică.
2. Integrarea economică îîinternaţionalăîî stimuleazăîî difuzarea îî mai rapidă a
tehnologiilor moderne, cu urmările sale pe planul eficienţei şi
competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste
determină perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se
transportul şi operaţiunile de export
import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic
de mare însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau
eliminarea
taxelor vamale, precum şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea
presiunii concurenţiale asupra firmelor privind eficienta economică, socială şi
ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi inovare atât în
domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea
concurenţei, procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor
externe, în vederea sporirii posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor
de asistenţă regională, pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe
această bază pot avea loc modificări importante ale structurii economiei statelor
membre, apărând noi specializări, concomitente cu adâncirea specializării
existente.
6. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate
deveni o cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin
funcţionarea organizaţiilor integraţioniste regionale şi subregionale se poate
micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în curs de dezvoltare, prin
consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor naţionale,
prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de
142
manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe
pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi,
care nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită
limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de
a-şi
promova şi apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali
foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa
Occidentală.
Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei
pe
pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii
Economice
Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi
apere
în comun interesele.
În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe
pozitive asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru
aderarea la o organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde
intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi
înfăptuirii
unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă. Cele mai importante stadii de
integrare, prin prisma coeficientului de integrare suferit de economiile implicate

sunt:
Zona de liber schimb (ZLS) În cadrul acestei forme de integrare obstacolele
comerciale
sub formă de taxe vamale de import şi restricţiile cantitative sunt înlăturate între parteneri.
Astfel, circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică
comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor
prin
ţară cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie
însoţite de certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul respectiv.
Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii tarifare, să
stabilească
dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul
grupării.
Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor
reciproce( sunt
complete sau perfecte) sau doar anumite categorii de produse( incomplete sau
imperfecte).
Uniunea vamală (UV). Ca şi în cazul ZLS, toate obstacolele în calea liberei circulaţii a
mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în
aplicare o
politică comercială comună faţă de terţi sau doar un tarif vamal comun care se aplică
concomitent cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele vamale interne care se mai
păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul UV, el poate circula liber. Totodată,
începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei
vamale.
143
Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa
de
muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul pieţei unite. Această
definire
lasă deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel, este
posibil
un pachet de reglementari naţionale diferite (în cazul ZLS), sau o serie de reglementări
comune
(de exemplu, referitor la forţa de muncă) şi de politici naţionale (spre exemplu, pentru
capitaluri)
în raport cu ţările terţe.
Uniunea economică (UE) Uniunea economică (UE) implică pe lângă o piaţă comună şi
un
grad ridicat de coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu
regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Se supun unei pronunţate uniformizări
politicile macroeconomice şi cele monetare, precum şi politicile de redistribuire a
veniturilor. În
plus faţă de politica comercială comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare
la
producţie, factori de producţie şi evoluţie
sectorială.
Uniunea monetară (UM)_Uniunea monetară (UM) este o formă de cooperare, care
apare,
de regulă în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a
capitalurilor) şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi
chiar a
unei monede comune, care să circule în spaţiul
integrat.
Uniunea economică completă (UEC)_ Uniunea economică completă (UEC)_ implică o
completă unificare a economiilor naţionale implicate şi o politică comună în cele mai
importante
domenii. Situaţia economică este virtualmente aceeaşi ca şi în cazul unei
ţări.
5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice internaţionale. Organizaţii

economice interstatale.
Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări

din toate
colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în
dezvoltare.
De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte
momentul
declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare
şi, mai
ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o
constituie Uniunea Europeană.
De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a

trecut
jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era
firesc să
se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă
responsabilităţi
fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale.
Din
144
fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul
integrării interstatale s-a dezvoltat
considerabil.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Considerată «întreprinderea pilot» a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin

Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la Luxemburg, primul
preşedinte
fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani.
Membrii
fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o
instituţie
cu caracter supranaţional - „Înalta Autoritate". „ Iată prima realizare efectivă pe planul
unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil ", declara un alt
francez,
Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi
europene.
Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase
state
care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii.
Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor
vamale,
fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor
disponibilizaţi.
Comunitatea Economică Europeană (CEE)
În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o

considerabilă extindere a procesului de integrare economică
interstatală.
Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma
(martie
1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se
parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din
acel
moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei
„comunităţi".
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se
realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul
limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare
superioară, atât
faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o
etapă
intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de
bază este
stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de
scară.
Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi

prin
înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între
"cei
145
şase" (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal
extern
comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între
statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante
din
această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor
celor
trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o singură Comisie a
Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri
European.
Aderarea de noi state
Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces

vorbeşte
de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune
europeană.
În 1973 se dă startul „Europei celor nouă" prin includerea efectivă a trei ţări -
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.
În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece" prin intrarea efectivă a

Greciei.
În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece", Spania şi Portugalia
devenind, efectiv, membre ale
Comunităţii.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei
12", şi
a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de
la
Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se
prevedea
crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este
asigurată
libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor". Actul Unic marchează decizia
de a
crea „marea piaţă unică europeană"; el relansează procesul de integrare vest-
europeană.
Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic", intensificarea circulaţiei
mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri
instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză
de
creştere".
În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de
preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună
etapele
concrete care să., conducă la uniunea economică şi monetară" (s.n.). Raportul Delors va fi
prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la
Maastricht.
146
Uniunea Europeană
Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în

vigoare
după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea
procesului
de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune
Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE -Austria, Finlanda şi Suedia. Ia
naştere
Europa „celor 15".
Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice - Estonia, Letonia, Lituania,

statele
central-europene - Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene -
Cipru şi
Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea
Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003).
Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către
parlamentele celor 25 de state

membre.
Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa
integrării
inter-statale europene.
Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume", cea
a
fostului „lagăr socialist", având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior
în
raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a
necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor", ci şi a Uniunii Europene. Acest
efort
va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea
sporită a
procesului de integrare, propriu-zis.
Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei.
Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor
candidate
la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat
de
pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată
familiarizării
ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia.
Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unon
probleme
specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită
de un
ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare.
În
acest fel, riscurile perioadei „post-aderare", ale integrării propriu-zise, au fost nu numai
asumate,
dar şi calculate.
- La 1 ianuarie 2007, la UE au aderat România şi Bulgaria. Prin aderarea celor două ţări, s-a
ajuns la UE-27.
147
Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii.
Integrarea economică pe continentul american.
Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North
America Free Trade Agreement - NAFTA).
Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord
este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar
două
aspecte economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase
precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile
de
muncă – sunt deja acoperite prin prevederile
acordului.
Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi,
care
ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de
tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii
dezvoltate şi
o ţară în dezvoltare, mai mult: superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale
economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi
Mexicul).
NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu
o
criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului
mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă
că
NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate
de
factori externi.
Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în
prezent ?
- NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil.
consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild.
USD
(1/3 din produsul global mondial);
- NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, în decurs de un deceniu

de
la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în
cazul
Canadei şi de 30% în cazul Mexicului;
- În intervalul de timp 1994-2006, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi

parteneri au
crescut de la 134,3 mild. USD la 298,8 mild. USD. Exporturile Mexicului către SUA
în
intervalul de timp analizat (1994-2006) cu aproximativ de 240%. Exporturile
Canadei
către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ
104%.
- În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii
activităţii
economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în
Canada;
148
- Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa
internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile
globale mondiale, şi 25% din importurile
globale;
- NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de
un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300
mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din
afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile
străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din
fluxurile de investiţii străine directe;
- NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de

mediu
şi a celor de muncă în cadrul colaborării
trilaterale.
- NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de
state
de pe continentul american în planul de integrare
regională.
Integrarea în America Latină şi Caraibe
Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor

are
deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea
ce
priveşte încheierea acordurilor de asociere din
regiune.
În anii '50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL
(Comisia
Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în
cadrul
iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte
de
integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA - Asociaţia Latino-
Americană a Comerţului Liber) - care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare
Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association), The Central American
Common Market (CACM - Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la
Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea
Andina (CAN) -1969. Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean
Free
Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii '70
a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa Comună din Zona
Caraibilor).
Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile,
ele
"şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii
'80.
149
America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia
importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de
menţinere
a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică
de
substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu
efecte
negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul
1982 în
Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior,
de
privatizare a structurilor de stat,
etc.
În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea
MERCOSUR
în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea
statelor
care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice,
toate
dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă
de o
serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni
individuale,
schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-
ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.
Integrarea economică în Asia şi în Africa

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations)
- este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia
şi
chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare
economică şi
politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia,
Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.
Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice
ţara
doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza
existenţei
sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o
reprezenta
Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să
menţină
un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente
cât se
poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi
Cambogia.
Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a
neutraliza
influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările
din
grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu
acest stat.
Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN,
grupare pe care o considera un bastion anticomunist, devine, în iulie 1995, în urma
summit-ului
150
ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte,
alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda)
şi
Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.
Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500
milioane de persoane, ceea ce transformă potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe
ale
lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale
bogate,
se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă
Oceanuf Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.
În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai secolului trecut, a început să se dezvolte ideea

unor
"zone economice subregionale", care ar fi putut după opinia autorităţilor de atunci din
statele
ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea
radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări,
"triunghiuri
ale creşterii", care însă au avut un impact
minor.
Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre
ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre
au
stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-
5% la
produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie
1993.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din
Asia
de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-
a
spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a "ipotecat"
viitorul
acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare
pentru a
deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate
politică şi socială.
Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din
punctul
de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui
efort
stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor
respective.
Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în
ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor" al grupării a
atârnat
greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări - APEC - care
include,
pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie
la
dezvoltarea economică şi socială a
regiunii.
151
Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)
În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din
Asia de
Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi
constantă.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu
determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga
lume şi să
îi propulseze între primele puteri economice ale
planetei.
Au urmat „dragonii" asiatici - Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore - care,
chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în
mare
măsură rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări
industrializate".
Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda,
după o
perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a
se fi
trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie
similară
înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat - în mai mică măsură - de celelalte ţari
ale
Peninsulei Indochina.
În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat
al
lumii - Republica Populară Chineză - au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la
creşteri
economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan
regional şi
chiar mondial.
Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au
acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic,
din zona
Atlanticului în cea a Pacificului.
Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul

cooperării
regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei
dintre
economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi
de
a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi
jumătate,
Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).
Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc

aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala
organizaţie
economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economica. Rolul
APEC a
crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea
comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor
152
probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în
societate).
Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zona de liber- schimb într-un orizont de
timp de
mai îndelungat.
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea
miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului,
pentru
a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se
dezvolta
atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au
fost
Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă,
Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.
În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la
Blake
Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a
promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea
echitabilă.
Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În
noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză,
Hong Kong şi Taiwan în noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi
Papua
Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în
1994.
Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie
1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai

degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al
organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum
de
consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată
care să îl
susţină.
Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens.

În
anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor
de
muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce
priveşte punctele de vedere ale tuturor
participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ
şi
Secretariatul.
153
În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin
rotaţie, de
un reprezentant ai statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu
găzduirea
întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de
state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme
privind
educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii,
transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei
mai
bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se
iau în
considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major - criza financiară
asiatică
- a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată
în
special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă
provocărilor ce
vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile
este
necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună
guvernare.
Integrarea economică în Africa
Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la cucerirea
independenţei
cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât
aspectele
comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a
persoanelor şi a
forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu
nebănuite
bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost
făcute în
acest sens.
Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe.

Comunităţile
economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în
acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări,
R.D.
Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de
guverne,
insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea
producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas
doar
la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional
fiind
sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau
Olanda.
Continentul african este „gazdă" a nu mai puţin de 14 grupări economice
intraregionale,
din care jumătate au o importanţă relativă mai
mare:
 AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,
154
 COMESA - Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,
 ECCAS - Comunitatea Economică a Statelor Central - africane, cu 15

membri,
 ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,
 SADC - Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,
 IGAD - Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,
 CEN-SAD - Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,
Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice
intraregionale:
 UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8membri, toţi

aparţinând
ECOWAS,
 MRU - Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,
 CEMAC - Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,
aparţinând ECCAS,
 CEPGL - comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3

membri,
aparţinând ECCAS,
 EAC - Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,
 IOC - Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,
 SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât
şi
COMESA (2 ţări).
Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele
nu
sunt cu nimic mai prejos decât „colegele" lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au
secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente
instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre
măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în
practică la
nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi
urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce
155
priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona
interesul
politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea
rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării
macroeconomice.
Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de
incapacitatea
de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De
exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de
la
100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât contribuţiile actuale ale statelor abia
acoperă
costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse,
din
punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa
străină
Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută.
Cu
multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au
fost
obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni
economice
sunt necesare eforturi
considerabile.
Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul
african
este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa
resurselor
financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre
coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o
măsură
covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea
rolului lor.
5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică regională
În prezent Uniunea Europeană cuprinde 27 de ţări vest-europene şi est-europene. Fiind

o
uniune economică şi monetară (în viitor şi uniune politică), a atins gradul cel mai înalt de
integrare economică.
Faptul că numărul ţărilor care au aderat ulterior după primele şase (care semnase
Tratatul
de la Roma) a sporit, dovedeşte interesul provocat de performanţele realizate de această
formă
intergraţionistă. Toate aceste ţări şi-au unit eforturile spre orientarea lor în direcţia obţinerii
prosperităţii şi bunăstării. Acest interes a dobândit cu timpul noi dimensiuni ce îşi găsesc
expresia în afluxul de ţări ce solicită să adere la Uniunea
Europeană.
Pentru cunoaşterea temeinică, ştiinţifică a economiilor naţionale ca celule de bază ale
diverselor forme intergraţioniste şi ale economiei mondiale în ansamblu, ONU clasifică
aceste
economii şi diferitele lor grupări în funcţie de numeroase criterii. Din multitudinea de criterii
şi
156
factori determinanţi ai locului şi rolului economiei ţărilor lumii, cei mai utilizaţi în statistica
internaţională sunt potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare
realizate.
Potenţialul economic ca ansamblu al resurselor umane şi materiale, pe diversele lor
structuri şi părţi componente, exprimă forţa economică a unei ţări sau grupări
de ţări.
În funcţie de mărimea populaţiei O.N.U.D.I. distinge ţări mari (cu peste 50 de milioane
de
locuitori), ţări medii (de la 15 până la 50 milioane de locuitori), ţări mici (cu până la 15
milioane
de locuitori).
Este preferat şi deci prioritar în determinarea categoriei de mărime a ţărilor sau

grupelor
de ţări indicatorul privind dimensiunea populaţiei, datorită dublului său impact asupra
economiei. Pe de o parte, populaţia este consumatorul bunurilor de consum, iar, pe de altă
parte,
furnizorul factorului muncă.
În funcţie de mărimea populaţiei patru din ţările Uniunii Europene sunt ţări mari:
Germania - 83 de milioane, Franţa - 60,5 de milioane, Marea Britanie- 60,0 de milioane,
Italia –
59,5 de milioane locuitori; patru fac parte din grupul ţărilor mijlocii: Spania – 43 de
milioane,
Polonia – 39 milioane, România – 22 milioane şi Olanda - 16,5 milioane de locuitori; restul
sunt
considerate ţări mici. În total Uniunea Europeană are circa 500 de milioane de
locuitori.
Sub raportul structurii pe sectoare de activitate economică (primar, secundar,
terţiar),
economiile naţionale se clasifică în economii industriale, economii cu orientare industrială
şi
economii cu orientare primară.
Gradul de valorificare a potenţialului economic se află în raport direct cu ponderea

sectorului secundar, considerat cel mai eficient, deoarece valorifică resursele naturale. Din
acest punct de vedere, toate cele 27 ţări ale Uniunii Europene fac parte din grupul ţărilor
industriale, înregistrând cele mai bune rezultate în activitatea economică. Preponderenţa
sectoarelor industriei şi serviciilor în cadrul economiei acestor ţări îşi găseşte expresia în
utilizarea forţei de muncă ocupate. Media pe ansamblul Uniunii Europene constituie circa
1/3 a
forţei de muncă ocupate în industrie şi 55% a forţei de muncă ocupate în sectorul
serviciilor.
Nivelul de dezvoltare economică realizat prin valorificarea potenţialului economic se
exprimă şi el prin mai mulţi indicatori. De exemplu, Produsul Intern Brut raportat la numărul
populaţiei. La indicatorul PIB/locuitor ţările Uniunii Europene, conform datelor statistice se
situează pe diferite trepte, aflându-se între primele 60 de ţări ale lumii din cele 200 ţări (cu
excepţia Bulgariei şi României, care ocupă trepte mai
inferioare).
157
Specialiştii consideră că nivelul de dezvoltare economică reliefează mai fidel latura
calitativă a activităţii, a rezultatelor obţinute de ţările lumii, inclusiv de Uniunea
Europeană.
Începând din anul 1998, ONU foloseşte clasificarea ţărilor, după nivelul lor de
dezvoltare
economică, în următoarele trei
categorii:
A. Ţări cu economie dezvoltată;
B. Ţări cu economie în tranziţie;
C. Ţări cu economie în dezvoltare.
Sub acest aspect, toate ţările Uniunii Europene aparţin categoriei de ţări cu economie
dezvoltată.
Pentru ilustrarea nivelului ridicat de dezvoltare economică realizat, nu poate fi omis

faptul
că patru din ţările Uniunii Europene, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia fac
parte din Grupul celor opt ţări (G-8) industrializate ale lumii, care se reunesc anual la cel
mai
înalt nivel de reprezentare şi decizie şi dezbat probleme economico-sociale de interes
planetar.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că Uniunea Europeană în ansamblul său face
parte
din triunghiul mondial de putere economică, alături de SUA şi
Japonia.
Rezultatele din ultimii ani demonstrează clar superioritatea Uniunii Europene faţă de
celelalte două centre mondiale de putere economică atât în ceea ce priveşte populaţia ca
factor
determinant al potenţialului economic, cât şi în privinţa dezvoltării economice exprimată în
valori absolute şi în PIB/ locuitor.
Cu toate că Uniunea Europeană în prezent deţine 8% din populaţia globului

pământesc,
ponderea sa în comerţul mondial este de peste 39%, iar la servicii de 46%, depăşind cu
mult
SUA.
Volumul investiţiilor externe directe ale Uniunii Europene în ultimii 30 de ani au sporit
de
la 23 miliarde EURO la 280 miliarde pe an.
Începând cu anul 1990, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică
anual „Raportul asupra dezvoltării umane" în care ţările sunt grupate în funcţie de un
criteriu nou
denumit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), alcătuit pe baza următorilor patru
indicatori:
- Speranţa medie de viaţă, la
naştere;
- Rata de alfabetizare a populaţiei;
- Numărul mediu de ani de şcolarizare;
158
- PIB/locuitor.
În raportul PNUD, cele 174 de ţări luate în calcul sunt clasificate după indicatorul
complex menţionat, considerându-se că ţările sunt cu atât mai dezvoltate cu cât indicele
respectiv
se apropie de cifra 1.
Potrivit datelor cuprinse în Raportul PNUD pe anul 2006 peste 50% din ţările membre
ale
Uniunii Europene se situează între primele 30 de ţări din cele 174 de ţări luate în
calcul.
De remarcat caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii
Europene.
Problema fundamentală a oricărei economii, indiferent de condiţiile existenţei şi
evoluţiei
sale, o constituie modul în care se acţionează pentru a stabili cât mai bine, ce , cât şi cum,
şi
pentru cine să se producă bunuri şi servicii de consum. Dintre sistemele economice
cunoscute şi
utilizate până în prezent de societate, cel care a creat condiţiile pentru a se acţiona cât mai
adecvat în direcţiile menţionate este sistemul economiei de piaţă. El nu creează, însă,
automat şi
prosperitatea, aşa cum eronat s-a crezut în unele ţari şi cum din păcate se consideră de
către unii
şi la noi în ţară. Pentru a se realiza prosperitatea şi bunăstarea, economia de piaţă
reprezintă doar
condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Economia de piaţă trebuie să fie însoţită de muncă
tenace,
perseverenţă pentru a-şi manifesta valenţele
sale.
Ca o primă trăsătură a caracterului modern al economiei ţărilor membre ale UE se
înscrie
tocmai existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, bine concepută şi percepută în toate
domeniile şi la toate nivelurile.
Rezultatele remarcabile ale UE cu economii moderne de piaţă se explică prin

libertatea de
acţiune a agenţilor economici pentru realizarea propriilor interese concordate cu interesele
ţărilor
membre, reglementate prin acte
juridice.
Aceste interese sunt datorate existenţei proprietăţii private, dar şi dorinţei şi
obligaţiei ca
ele să se realizeze prin acţiune, nu prin
inacţiune.
Proprietatea privată şi libertatea de acţiune generată şi asigurată de ea reprezintă
explicaţia
majoră a dinamicii economiei UE, a ţărilor membre. În cadrul acestor economii au existat şi
continuă să existe şi alte forme de proprietate şi interese pe lângă cele private care prin
reglementări juridice corecte se
armonizează.
Ca expresie a caracterului lor modern, economiilor ţărilor membre ale UE le este
specifică, de asemenea, implicarea puterii publice nu numai indirect, prin crearea cadrului
juridic
necesar funcţionării economiei de piaţă, ci şi direct, prin gestionarea sectorului public şi
159
finanţarea învăţământului, culturii, ocrotirii sociale şi medicale, a cercetării ştiinţifice tot
mai
costisitoare etc. Fenomenele negative ale funcţionării pieţei, determinate de înseşi limitele
acesteia, pot fi soluţionate numai de puterea publică prin măsuri economico-financiare
promovate de către aceasta la nivel central şi
local.
Economiile ţărilor membre ale UE, ca economii moderne de piaţă, se caracterizează şi
printr-o eficienţă ridicată atât pe ansamblu, cât şi pe diverse compartimente. Ţările Uniunii
realizează producţii mai mari cu consumuri mai mici de resurse şi factori de producţie,
obţinând
astfel performanţe net superioare celorlalte
economii.
La baza acestor realizări se află, înainte de toate, promovarea largă a conducerii
ştiinţifice
(managementului), a progresului tehnic şi alţi factori. Încă la începutul constituirii Uniunii
Europene, cele şase ţări fondatoare, urmate de cele care li s-au alăturat pe parcurs, au
trecut la
creşterea şi dezvoltarea prioritar intensivă a economiei pe baza creşterii productivităţii
muncii şi
a randamentelor celorlalţi factori calitativi de producţie. Ca urmare a preocupărilor de
obţinere a
eficienţei economice ridicate, ramurile de vârf ale industriei au fost şi sunt dezvoltate cu
prioritate faţă de cele clasice, agricultura a fost şi continuă să fie industrializată, zootehnia
s-a
dezvoltat şi se dezvoltă mai accentuat decât producţia
vegetală.
Un rol important în promovarea acestor orientări în agricultura unor ţări îl au, desigur,
şi
condiţiile pedoclimatice, dar determinantă este, pe ansamblu, orientarea spre obţinerea
unei
eficienţe cât mai ridicate.
În domeniul relaţiilor economice externe, structura exportului ţărilor UE se

caracterizează
prin predominanţa produselor superior valorificate, care asigură sporuri substanţiale la
încasări
şi, totodată, crearea de noi locuri de muncă. Sunt de notorietate publică declaraţiile
conducătorilor unor ţări membre ale UE, prin care se arată că exporturile în ţări din afara
Uniunii
asigură în bună măsură locurile de muncă în ţările
exportatoare.
În afară de acestea, producţia pentru export presupune forţă de muncă mai calificată,
care
este mai bine remunerată. Eficienţa economică este aşezată de ţările membre ale UE la
baza
activităţii nu numai în economie, ci în general, la temelia oricărei
activităţi.
Obţinând rezultate economice dintre cele mai bune, exprimate în producţii medii
superioare, de o mare diversitate şi calitate înaltă şi în costuri scăzute, şi manifestând o
mare
grijă şi preocupare faţă de gestionarea responsabilă a fondurilor administrate, ţările UE
asigură
popoarelor lor un nivel de trai
decent.
160
În felul acesta, în economiile ţărilor respective se regăseşte încă o trăsătură esenţială
a
economiei moderne, şi anume aceea că ea „furnizează maximum din ce au nevoie
oamenii", aşa
cum se exprima J. K. Galbraith.
Toate aceste trăsături, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac din economiile
moderne
ale ţărilor UE un model spre care aspiră şi celelalte popoare europene şi nu
numai.
Trăsăturile menţionate ale statelor membre ale UE nu înseamnă că statele respective
nu se
confruntă cu anumite contradicţii. Probleme au şi aceste ţări şi nu puţine, ele
manifestându-se
îndeosebi în privinţa stratificării sociale adecvate, a asistenţei sociale şi medicale, a
degradării
mediului natural şi existenţa unor aspecte grave ale criminalităţii. Important este, însă, că
aceste
probleme sunt abordate şi soluţionate într-un mod specific. Pe baza experienţei şi a unui stil
de
viaţă evoluat, populaţia ţărilor membre ale UE porneşte de la aceea că abundenţa ce
constituie
suportul nivelului său de trai ridicat trebuie mai întâi creată şi apoi gestionată cu grijă şi
cumpătare, fără risipă şi degradare. Populaţia ţărilor comunitare nu subestimează
dificultăţile,
dar manifestă optimism şi încrederea în soluţionarea lor. Ea dispune de o mare capacitate
de a se
mobiliza cu toată energia şi mijloacele pe care le are pentru depăşirea lor la
timp.
Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a ideilor şi
năzuinţelor de
progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se bucură de o largă recunoaştere pe
plan
internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 150 de
state de pe
diverse meridiane ale globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările
Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), în 1990 semnând cu alte state europene şi
nord-
americane „Carta de la Paris pentru o nouă Europă", care a urmărit sfârşitul divizării
continentului şi al războiului rece.
Având în vedere puţinele sale resurse naturale, economia Uniunii Europene este
dependentă în mare măsură de comerţul mondial, fiind nevoită să importe cantităţi
însemnate de
materii prime, surse de energie, unele produse agricole şi să exporte masiv produse
manufacturate şi să presteze numeroase servicii. Uniunea Europeană promovează o
politică
comercială liberală, taxele sale vamale fiind printre cele mai
avantajoase.
Uniunea Europeană furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi
asistenţei umanitare atât noilor democraţii din fostul bloc socialist, cât şi ţărilor în curs de
dezvoltare.O bună parte din ţările Uniunii Europene se află printre puţinele state dezvoltate
care
s-au achitat de obligaţia asumată de a participa cu 0,7% din PIB-ul lor la constituirea
fondului
161
ONU pentru dezvoltare Deci, în aşa mod, succint au fost prezentate realizările uneia dintre
cele
mai reuşite grupări integraţioniste din economia
mondială.
Glosar:
Intregrarea economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a

economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care
conducetreptat spre creareaunui organism economic

unic.
Zonă economică de liber schimb- reprezintă abolirea pregresivă a taxelor vamale şi
restricţiilor
cantitative dintre ţările membre, în acelaşi timp faţă de ţările terţe, fiecare ţară membră
adoptă o
politică comercială proprie.
Uniunea vamală- reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să

nu
impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal
comun
faţă de ţările terţe.
Piaţa comună- reprezintă o grupare în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie
a
facorilor de producţie.
Uniune economică- reprezintă caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor
economice.
Cuvinte cheie:
- aranjamentelor economice
regionale
- zonă de liber schimb
- uniune vamală
- piaţă comună
- uniune economică şi
monetară
- uniune politică
- Ideea europeană
- Instituţii comunitare
europene
- Politici comunitare
- Integrarea politică
europeană
162
Întrebări pentru recapitulare:
1. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor

regionale?
2. Comentaţi procesul de integrare vest-
europeană.
3. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii, decât
Europa?
4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa
occidentală.
5. Semnificaţia extinderii către Est a
UE.
6. Şansele uniunii politice
europene.
7. Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe
europene.
TESTE:
1) Definiţia integrării economice reprezintă:
a) Uniunea tuturor economiilor

naţionale;
b) Absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice între
diferite
ţări:
c) Un proces benevol de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de
interdependenţele
între ele conduce treptat spre apropierea mecanismelor economice şi crearea unui organism
economic
unic.
2) Care din următoarele enunţuri nu intră în premisele ţărilor ce tind să se integreze:
a) Apropierea nivelului dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de

piaţă;
b) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se
integreze;
c) Cultura şi religia comună.
3) Care din următoarele implicaţii ale integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante este
corect:
a) Îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii
acestora;
b) Lipsa concurenţei în cadrul noii peţi mărite;
c) Nestimularea procesul investiţional.

4) Uniunea Vamală reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
vamale şi nici
o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările
terţe;
b) O uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
acelaşi timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie.
5) Piaţa Comună reprezintă:
a) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
proprie.
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;
163
Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
c)
vamale şi nici
terţe;
6) Zona Economică de Liber Schimb reprezintă:
a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
vamale şi nici
terţe;
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
proprie.
Care din următoarele forme a uniunii vamale nu este corectă:
a) Uniunea vamală perfectă;

b) Uniunea vamală cu tarife preferenţiale;
c) Uniunea vamală cu tarife

nepreferenţiale.
8) Uniunea economică reprezintă:
a) Integrarea economică totală;

b) Caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor economice în domeniul
economic;
c) Unificarea politicilor sociale, fiscale,
monetare.
9) Teoria uniunii politice reprezintă:
a) Următoarea etapă după integrarea economică

totală;
b) Totalitatea politicilor din ţările integrate;
c) O formă a integrării economice.
Bibliografie:
1. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău.

2002
2. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene
profesor la
Universitatea din Paris.1996
3. Sterian Dumitrescu, George Marin, Ovidiu Puiu. Economia mondială. Piteşti.

2003
4. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti,
2004
5. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi,
1994
1996
1998
1999
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău,
2001
164
CAPITOLUL
hotărârilor 6.conferinţelor economice al economiei mondiale.
Cadrul instituţional
interstatale;
 Obiective:
tradiţiilor interstatale.
În rezultatul Drept, căcompartimentului
studierii tradiţiile internaţionale joacă
studenţii vorun
fi rol foarte redus în
capabili
domeniul reglementării relaţiilor economice
- De a determina clasificarea organismelor
internaţionale.
Organismele internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare
internaţionale
- De a distinge scopul şi funcţiile organismelor
internaţională.
Sistemul organismelor internaţionale include un număr de peste 4 mii, dintre care circa
internaţionale
300- –De a identifica reglementările
interstatale. În centrul acestui sistem se află
internaţionale
ONU.
- De a recunoaşte Instituţiile fananciare
Organismele
internaţionaleinternaţionale pot fi clasificate (grupate) după anumite
criterii:
- De a clasifica Organizaţiile Internaţionale
neguvernamentale
(1) După caracterul membrilor şi natura juridică a participanţilor organizaţiilor
internaţionale se divizează în două grupe: interstatale (inter-guvernamentale) şi
ne- 6.1 Definirea şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale.
guvernamentale.
Organismele economice internaţionale au apărut ca rezultat al căutării unor măsuri
(2) După cercul participanţilor organismele internaţionale sunt universale, deschise
pentru
eficiente pentru rezolvarea situaţiilor excepţionale sau de criză în activitatea
participarea tuturor ţărilor (ONU şi instituţiile sale specializate), şi regionale,
ţărilor.
membrii
cărora
În cazul pot încercările
când fi participanţii anumiteinaţionale nu erau în stare să rezolve problemele
diplomaţiei
regiuni.
(3) După
relaţiilor competenţe
economice se divizează
contemporane, organisme
guvernele internaţionale
se stăruiau interstatale
să găsească de
mecanisme
competenţă
adecvategenerală
în (ONU,aConsiliul
relaţiile externe pentru European,
crea condiţii Liga prin
favorabile ţărilor arabe) şi competenţă
intermediul consultaţiilorspecială
multilaterale
şi
colaborare (Organizaţia
în direcţia mondială
dorită. a muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia
Internaţională în domeniul Energiei Atomice ş.a.) sau se divizează conform
direcţiilor
Astfel, după al 2-lea război mondial se observă o creştere bruscă a numărului de
de activitate – organizaţii politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice,
organisme
regionale.
internaţionale, atât inter-guvernamentale cât şi ne-guvernamentale sau regionale, ca
(4) După
necesitate de caracterul drepturilor de care dispun organismele internaţionale se divizează
în diverse probleme la nivel
a rezolva interstatale şi suprastatale (UE).
global.
(5) După
Creată în condiţiile de participare
1945 Organizaţia ca membri
Naţiunilor OEI sunt
Unite (ONU) deschise,
în timpul unde
de faţă orice
s-a ţară poate
transformat
într-
un sistem,deveni
care membru
include 18 după dorinţa
instituţii sa, şi închise,
specializate şi ununde
şir deprimirea se face
organizaţii conform
şi misiuni pentru
invitaţiei co-
efectuareafondatorilor iniţiali (Alianţa
diferitor operaţiuni. Nord Atlantică
Actualmente - NATO).mii de organizaţii internaţionale,
funcţionează
care
Organismele
activează internaţionale
în interesul se creează
asigurării stabilităţii într-o anumită
politice, economiceordine. Cea mai largă
şi a bunăstării metodă
populaţiei de
din
lume.
creare a Organizaţiilor Internaţionale este adoptarea contractelor internaţionale. Pentru
aceasta
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale, având
se convoacă conferinţe internaţionale pentru a adopta textul contractului şi a statutului, iar
mai
scopuri de coordonare între ţările participante, competenţe, organismele sale permanente,
apoi se creează toate structurile necesare ale
statutul
organizaţiei.
său, care determină modul de activitate, drepturile şi obligaţiile, procedura luării deciziilor
etc.
În convoca
Ele pot decursul diferite
activităţii sale practice
adunări Organizaţiile
internaţionale, internaţionale
conferinţe, congreseelaborează şi adoptă
pentru a discuta
anumite
anumite
probleme. reguli şi mecanisme, prin intermediul cărora ele influenţează puternic asupra
legislaţiei
statelor şi normelor naţionale de
drept.
În timpul de faţă reglementarea relaţiilor economice internaţionale se asigură în
baza:
Scopul şi funcţiile organismelor economice internaţionale, atât la nivel global, cât şi
 contractelor internaţionale;
nivel
regional sunt:
 deciziilor (recomandărilor) organismelor
internaţionale;
165
166
 studierea şi rezolvarea celor mai importante probleme în domeniul relaţiilor
economice
internaţionale;
 asigurarea stabilităţii valutare;
 depăşirea barierelor comerciale şi contribuirea la dezvoltarea comerţului între

state;
 alocarea mijloace în adaos la capitalul privat pentru a ajuta sporirea progresului
tehnologic şi economic;
 stimularea ameliorării condiţiilor şi relaţiilor de
muncă;
 prezentarea anumitor recomandări în legătură cu crize şi deprecierea
economică etc.
Reglementările internaţionale se efectuează în următoarele direcţii de
colaborare:
 în sfera economică şi socială;
 în domeniul transporturilor;
 în sfera valutar-financiară;
 în domeniul comerţului internaţional;
 în domeniul proprietăţii intelectuale;
 în domeniul standardizării şi certificării

producţiei;
 în domeniul investiţiilor;
 colaborarea tehnico-ştiinţifică;
 colaborarea în domeniul practicii comerciale internaţionale

etc.
De exemplu, printre organizaţiile internaţionale ne-guvernamentale create în scopul de
a
contribui la dezvoltarea comerţului internaţional pot fi numite: Camera Internaţională a
Comerţului, Biroul Internaţional de publicare a tarifelor comerciale, Institutul Internaţional
de
Unificare a Dreptului Privat (IUNIDRUA), care dă lămuriri privitor la termenii comerciali
„INCOTERMS” etc.
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite
ONU a fost creată în 1945. Conferinţa de creare a ei a avut loc la San-Francisco la 26

iunie
1945.
Statutul ONU a fost ratificat la 24 octombrie 1945. În octombrie 2008 se numărau 192
ţări-
membre ale ONU.
Scopurile oficiale ale ONU sunt:
 menţinerea păcii şi securităţii mondiale prin măsurile adoptate de

comun şi
reglementarea pe cale diplomatică a neînţelegerilor între
state;
167
 dezvoltarea relaţiilor externe între state în baza respectării principiului de
egalitate şi
autodeterminare a popoarelor;
 colaborarea internaţională în rezolvarea problemelor de caracter economic,
social,
cultural, umanitar între state
etc.;
 îndeplinirea funcţiilor ca organ de coordonare a colaborării între state pentru
realizarea
cu succes a scopurilor trasate.
Principiile de activitate ale ONU:
 drepturile egale la toate ţările-membre ale

ONU;
 îndeplinirea scrupuloasă a obligaţiunilor sale conform cerinţelor Statutului
ONU;
 rezolvarea neînţelegerilor internaţionale prin mijloace diplomatice (pe cale
paşnică);
 reţinerea de la ameninţarea aplicării puterii către alte ţări în relaţiile
internaţionale;
 participarea activă a tuturor ţărilor la îndeplinirea măsurilor trasate de
ONU.
ONU elaborează şi adoptă diferite recomandări, convenţii, măsuri, fiind propuse tuturor
ţărilor-membre pentru realizare. Sistemul ONU cuprinde diferite organisme: de caracter
fundamental (Asambleia Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social
(ECOSOS), Tribunalul Internaţional, Secretariatul ONU) şi auxiliare (de ajutor); diverse
organisme şi instituţii specializate şi organizaţii autonome, fiind ca parte componentă a
ONU şi
un şir de programe, consilii, comisii care îndeplinesc anumite funcţii concrete ale
ONU.
Analiza experienţei acumulate efectuate în ultimele decenii de către ONU impune
concluzia
că, de rând cu creşterea actuală a rolului problemelor politice mondiale, un loc deosebit în
activitatea ei îl ocupă aspectele economice. Aceasta şi-a găsit expresie, în primul rând, în
extinderea funcţiilor economice ale ONU.
O activitatea variată pentru soluţionarea problemelor cu caracter economic desfăşoară
diverse structuri organizatorice ale ONU. Structura detaliată a organismelor ONU este
redată în
bibliografia respectivă [vezi sursele: 3, p.516-520; 6, p.179-188, 226-239]. Din aceste
probleme
fac parte:
 problemele economice globale ale
contemporaneităţii;
 acordarea asistenţei în scopuri de
dezvoltare;
 contribuţia la dezvoltarea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate şi ţărilor cu
economie
tranzitorie;
 aspectele activităţii de ocrotire a naturii şi protecţie a mediului
ambiant;
 acordarea asistenţei umanitare în condiţii
excepţionale.
168
Asistenţa din partea ONU urmăreşte scopul mobilizării resurselor donatorilor pentru
implementarea pe linia diverselor fonduri şi programe (PNUD, PDOON, UNICEF etc.) a unor
proiecte concrete la nivel de ţări şi regiuni. Pe linia diverselor fonduri şi programe ale ONU
volumul anual de asistenţă gratuită acordată celor mai sărace ţări constituie circa 4-5
miliarde
dol.
Importanţa activităţii economice ale ONU creşte odată cu complexitatea tot mai mare a
proceselor ce au loc în relaţiile economice mondiale şi diviziunea internaţională a muncii,
cu
apariţia multiplelor probleme în economia mondială, dinamismul vieţii economice
internaţionale,
care generează necesitatea adoptării unor decizii prompte şi
eficiente.
Desfăşurând o anumită activitate economică, ONU rămâne, totuşi, în primul rând,
organizaţie politică. Caracterul ei politic se manifestă clar în tratarea şi aplicarea principiilor
fundamentale, pe care ea şi le-a fixat în rezoluţiile şi programele elaborate, precum şi în
măsurile
trasate pentru traducerea lor în fapt, în ce priveşte atitudinea ONU faţă de piaţa mondială,
problemele privind dezvoltarea anumitor ţări
etc.
În art. 1 al Statutului ONU sunt formulate în mod concentrat obiectivele de colaborare
internaţională, inclusiv în sfera economică ”…de a desfăşura colaborarea internaţională în
scopul
soluţionării problemelor cu caracter economic, social…”. O serie de alte deziderate ale
Statutului
se referă nemijlocit la aspectele colaborării economice. Bunăoară, capitolele IX şi X sunt
consacrate integral colaborării economice şi
sociale.
Activitatea economică a ONU cuprinde patru direcţii
principale:
а) soluţionarea problemelor economice globale, caracteristice pentru toate
ţările;
b) contribuţia la colaborarea economică a statelor cu niveluri diferite de dezvoltare
economică;
c) contribuţia la creşterea economică a ţărilor în curs de
dezvoltare;
d) soluţionarea problemelor de dezvoltare economică
regională.
În realitate activitatea în aceste direcţii se desfăşoară utilizându-se următoarele forme:
informaţională, tehnico-consultativă şi
financiară.
Activitatea informaţională este cel mai răspândit tip de muncă a ONU. Chestiunile ce
prezintă interes se includ în ordinea de zi a discuţiilor politice, se pregătesc referate în scris
etc.
Scopul unei asemenea activităţi îl constituie acţiunea generală asupra direcţiilor de politică
economică a ţărilor-membre.
Activitatea tehnico-consultativă a ONU se desfăşoară sub formă de asistenţă tehnică,
acordată statelor solicitante. Încă în anul 1948 au fost adoptate un fel de principii pentru
acordarea unei asemenea asistenţe,
care:
169
 nu trebuie să servească drept mijloc de amestec economic şi politic străin în afacerile
interne;
 trebuie să fie acordată exclusiv prin intermediul
guvernului;
 trebuie să fie acordată exclusiv ţării
date;
 trebuie să fie acordată, pe cât e posibil, în forma solicitată de ţara în
cauză;
 trebuie să corespundă cerinţelor sporite de calitate şi valoare
tehnică.
Activitatea financiar-valutară se desfăşoară preponderent pe linia organismelor
internaţionale ale Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţiei
Financiare Internaţionale, Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, Fondului Monetar
Internaţional. Aceste organizaţii formal sunt organisme specializate ale
ONU.
Sistemul organismelor de colaborare economică din cadrul ONU
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale
multilaterale,
având obiective coordonate de către participanţii la ele, competenţă în organele lor
permanente,
precum şi alte norme politico-organizatorice specifice, printre care: statut, reguli
procedurale,
calitatea de membru, reguli de adoptare a deciziilor etc. Ele pot include de asemenea
şedinţe,
conferinţe, congrese, care îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în decursul unei perioade
limitate
de timp şi nu au statut, procedură special elaborată, organe de
lucru.
Organizaţiile internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare
internaţională.
Sistemul organizaţiilor internaţionale, după cum s-a menţionat anterior, se compune din
peste 4
mii de organizaţii, din care mai mult de 300 sunt inter-guvernamentale. În centrul acestui
sistem
se află Organizaţia Naţiunilor Unite. În cadrul sistemului de organisme internaţionale,
pentru
coordonarea activităţii, se creează organe mixte, comitete de
coordonare etc.
Principalele subdiviziuni structurale ale sistemului organelor de colaborare economică
în
cadrul ONU sunt trei din cele şase organe fundamentale, indicate în Statutul ONU, şi
anume:
Asambleea Generală (AG a ONU), Consiliul Economic şi Social şi Secretariatul Asambleea
Generală, conform articolelor respective din Statutul ONU, poartă răspundere pentru
îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei în domeniul colaborării internaţionale şi dirijarea
activităţii
concrete în această sferă. Sarcina principală a Asambleei Generale este de a servi drept
forum
superior în cadrul ONU pentru discutarea celor mai importante probleme cu caracter
economic.
Asambleea îşi exercită funcţiile în domeniul dat prin intermediul comitetelor
respective.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), creat în anul 1946, în esenţă efectuează
coordonarea întregii activităţi a ONU în domeniul social-economic. Membre ale acestui
consiliu
sunt 54 ţări-membre ale ONU, alese de Asambleea Generală a ONU, concomitent 5 dintre
ele
sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate. Organul suprem al Consiliului
Economic
170
şi Social este sesiunea Consiliului. Anual au loc trei sesiuni: de primăvară – în probleme de
drept şi umanitare; de vară – în probleme economice şi sociale; şi sesiunea
organizatorică.
În activitatea Consiliului se evidenţiază trei funcţii
principale:
 acesta e un forum specializat, responsabil în cadrul ONU pentru discutarea calificată
a
problemelor economice şi sociale internaţionale şi elaborarea liniei politice
principiale;
 este organul de coordonare a întregii activităţi a ONU în problemele economice şi
sociale, de coordonare a activităţii instituţiilor specializate ale ONU (FAO, UNIDO

etc.);
 se ocupă de pregătirea cercetărilor calificate în problemele generale şi speciale ale
dezvoltării economice şi sociale şi colaborării

internaţionale.
Secretariatul ONU – este organul administrativ-executiv, ce deserveşte funcţionarea
normală a altor instituţii ale ONU, execută însărcinări concrete. Majoritatea covârşitoare a
colaboratorilor din aparatul central al Secretariatului lucrează pentru serviciul
economic.
Să examinăm în continuare pe scurt funcţiile unor alte organizaţii ale ONU, activitatea
cărora în domeniul relaţiilor economice internaţionale este deosebit de intensă şi
sesizabilă.
Asambleea Generală a ONU la finele anului 1964 a adoptat rezoluţia de constituire a
Conferinţei pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în calitate de organ al ONU, care nu este
organizaţie internaţională. La activitatea ei participă practic toate statele membre ale ONU
şi o
serie de organizaţii internaţionale. Organul ei superior este Consiliul pentru Comerţ şi
Dezvoltare. Sesiunile au loc o dată în patru ani. Consiliul este convocat de două ori pe an.
Sediul
său e la Geneva.
Sarcinile principale ale UNCTAD sunt:

 susţinerea dezvoltării comerţului internaţional, asigurarea unei păci stabile şi a
colaborării
egale în drepturi între state;
 elaborarea recomandărilor, principiilor, condiţiilor organizatorico-juridice şi a
mecanismelor de funcţionare a relaţiilor economice internaţionale
actuale;
 participarea la coordonarea activităţii altor instituţii ale ONU în domeniul dezvoltării
economice, reglementarea relaţiilor economice şi stimularea comerţului

internaţional.
UNCTAD examinează o largă serie de chestiuni şi probleme legate de comerţul
internaţional cu materii prime, articole finite şi semifabricate, transporturi, asigurare,
creditare a
comerţului exterior, transmitere a tehnologiilor etc. Până la momentul actual au avut loc
nouă
sesiuni ale UNCTAD. Însă, odată cu crearea OMC, practic în mod deschis au început să se
pronunţe opinii referitor la faptul dacă mai este necesară în genere această organizaţie.
Dar la
ultima sesiune de la Madrid (din anul 1995) s-a convent că deocamdată comunitatea
mondială
mai are nevoie de ea.
171
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (UNIDO) este o instituţie
specializată a ONU pentru susţinerea industrializării statelor în curs de dezvoltare, a
dezvoltării
lor industriale prin mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale (a fost creată în anul
1966).
Organul ei superior este Conferinţa Generală, convocată o dată la doi ani. Sediul ei se află
la
Vena.
Activitatea UNIDO se divizează convenţional în operativă şi
auxiliară.
Activitatea operativă, conform rezoluţiei Asambleei Generale a ONU,
include:
 elaborarea recomandărilor şi acordarea de asistenţă concretă la pregătirea
programelor de
industrializare, ţinându-se cont de situaţia politică, economică, financiară, de factorii
tehnici;
 crearea şi consolidarea în ţările în curs de dezvoltare a instituţiilor şi organelor de
dirijare
a producţiei;
 organizarea şi promovarea cercetărilor ştiinţifice, a lucrărilor de elaborare a studiilor
de
fezabilitate pentru construcţia obiectelor
industriale;
 acordarea de asistenţă tehnică la implementarea unor proiecte concrete, a
recomandărilor
privind utilizarea resurselor de materie primă
etc.
Activitatea auxiliară include colectarea, generalizarea şi difuzarea informaţiei,
publicarea
referatelor etc.
Dacă UNIDO are statut de organizaţie specializată, care “lucrează” cu ţările în curs de
dezvoltare, apoi altă instituţie a ONU – Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) – este un organ auxiliar al Asambleei Generale a ONU, un program
internaţional de asistenţă tehnică şi pre-investiţională pentru ţările în curs de dezvoltare în
cele
mai importante sectoare ale economiei. Organul său de conducere este Consiliul de
directori
format din 48 reprezentanţi ai guvernelor şi ales pe o perioadă de 3 ani. Secretariatul se
află la
New-York. PNUD îşi concentrează activitatea asupra a şase direcţii: combaterea sărăciei,
perfecţionarea activităţii administrative, colaborarea tehnică între ţările în curs de
dezvoltare,
protecţia mediului ambiant, utilizarea raţională a resurselor naturale şi participarea
femeilor la
modernizarea tehnologiilor în scopuri de dezvoltare. Programele acestei organizaţii
funcţionează
real, fiindcă în cazul dat sunt implicate mijloace considerabile. Există numeroase exemple
de
implementare a unor proiecte importante (în domeniul irigaţiei, pisciculturii, exploatării
resurselor forestiere etc.).

În cadrul ONU o activitate deosebit de importantă desfăşoară organismele financiar-
valutar-creditare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc.), Organizaţia mondială a
Comerţului – OMC, Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD, Organizaţia
Alimentară şi Agricolă a ONU – FAO, Fond Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii –
172
IFAD, diverse organisme internaţionale în domeniul energeticii, mediului înconjurător,
transporturilor, migraţiei; protecţiei proprietăţii intelectuale, în sfera turismului şi multe alte
organizaţii internaţionale. Activitatea unora dintre ele se va reda în următoarele
capitole.
Un bloc aparte îl constituie comisiile economice regionale, coordonate de ECOSOC şi
care sunt
fondate în conformitate cu rezoluţiile
acestuia.
Comisia Economică Europeană a ONU (CEE) – a fost creată în anul 1947 ca organ
provizoriu al ONU, iar din anul 1951 a primit statutul de organ permanent al ONU.
Secretariatul
ei se află la Geneva. CEE contribuie la dezvoltarea comerţului şi colaborării tehnico-
ştiinţifice.
În componenţa CEE intră circa cincisprezece comitete, ce se ocupă de problemele
agriculturii,
industriei chimice, energeticii, ecologiei
etc.
Comisia Economică pentru Africa (CEA) – a fost creată în anul 1958 în scopul de a
acorda
asistenţă popoarelor africane la studierea şi analiza problemelor ce ţin de dezvoltarea
continentului african. Are patru secţii sub-regionale – pentru Africa de Nord – în or. Tangere
(Maroc), pentru Africa de Vest – în oraşul Niamee (Niger), pentru Africa de Est – în or.
Lusaca
(Zambia), pentru Africa Centrală – în or. Kinshasa (Zair). În ultimii ani CEA acordă asistenţă
în
cadrul serviciilor consultative şi tehnice, în domeniul combaterii secetei, elaborării
proiectelor în
sfera irigaţiei, pregătirii cadrelor etc.
Comisia Economică pentru America Latină şi ţările din Bazinul Caraibelor (CEALC) a
fost creată în anul 1948. Organul ei superior este Sesiunea, care se convoacă o dată în doi
ani,
iar în perioada dintre sesiuni activează Comitetul, compus din reprezentanţii a 40 ţări
latino-
americane, precum şi ai SUA, Canadei, Marii Britanii, Franţei, Olandei şi
Spaniei.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Oceanul Pacific (CESAOP) – organ
regional, creat în anul 1947. Organul ei superior de conducere este Sesiunea, secretariatul
ei se
află în Bangkok. Din această organizaţie fac parte majoritatea ţărilor din regiune, inclusiv
SUA,
Olanda, Marea Britanie, Franţa. În cadrul acestei comisii se implementează diverse
programe, în
special în domeniile transportului şi telecomunicaţiilor, dezvoltării infrastructurii, ce au o
mare
importanţă pentru regiunea dată, în care locuieşte mai mult de o jumătate din populaţia
globului
pământesc.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (CESAV) a fost creată în anul 1974.
În
componenţa ei intră 14 state din regiunea dată. Organul ei superior este Sesiunea,
convocată o
dată în doi ani. Secretariatul se află în or. Bagdad. În anul 1994 la Aman Comisia a adoptat
pentru executare cinci programe tematice: utilizarea raţională a resurselor naturale şi
dirijarea
utilizării lor; ridicarea gradului calitativ al vieţii; dezvoltarea economică şi colaborarea;
evenimentele de importanţă regională şi transformările globale; probleme
speciale.
173
6.3 Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul
Băncii Mondiale.
Locul şi rolul organizaţiilor financiar-valutare din sistemul ONU în relaţiile economice
internaţionale
Organizaţiile financiar-valutare şi bancare internaţionale ocupă un loc important în

sistemul
relaţiilor economice internaţionale. În primul rând, activitatea lor permite introducerea unui
început de reglementare şi o anumită stabilitate în unitatea contradictorie a economiei
mondiale,
asigurând în ansamblu funcţionarea fără întreruperi a sferei valutar-financiare. În al doilea
rând,
ele sunt chemate să servească drept forum pentru întreţinerea colaborării dintre ţări. În
rândul al
treilea, creşte importanţa lor în sfera studierii, analizei şi generalizării informaţiei privind
tendinţele de dezvoltare şi a elaborării recomandărilor în cele mai stringente probleme ale
economiei mondiale.
În funcţie de obiectivele şi gradul lor de universalitate instituţiile financiar-valutare

internaţionale se divizează în organizaţii de importanţă mondială, regională şi care au
atribuţie
numai la o anumită sferă a economiei mondiale. Din organizaţiile de primul tip fac parte,
spre
exemplu, Grupul Băncii Mondiale şi Fondul Monetar
Internaţional.
Grupul Băncii Mondiale
Banca mondială (BM) – reprezintă o organizaţie de creditare, ce include în componenţa

sa
şase organizaţii strâns legate între ele care întră în sistemul ONU, având un scop comun –
ajutorul financiar ţărilor în curs de dezvoltare din contul ţărilor
dezvoltate.
Grupul Băncii Mondiale include [16, p.103]:
1. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), creată în anul 1945 cu
scopul de a oferi credite ţărilor în curs de
dezvoltare.
2. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), creată în 1960 cu scopul de a oferi
credite preferenţiale ţărilor sărace în curs de
dezvoltare.
3. Corporaţia Internaţională Financiară (CIF), creată în 1956 cu scopul de a contribui la
dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea ajutorului
sectorului privat.
4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), creată în 1988 în scopul
protejării investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, dând garanţie investitorilor
internaţionali, în caz de pierderi, ca rezultat a riscurilor
comerciale.
174
5. Centrul Mondial de Reglementare a litigiilor (contraverselor) Investiţionale, creat în
1966 cu scopul de a contribui la sporirea fluxurilor Investiţionale, acordând servicii
de
arbitraj la rezolvarea litigiilor (contraverselor) dintre Guverne şi investitorii
străini.
Acest grup investiţional internaţional s-a transformat într-o cea mai mare instituţie
investiţională din lume. Grupului Băncii Mondiale îi revine circa jumătate din volumul anual
de
mijloace alocate de către toate organismele economice internaţionale ţărilor în curs de
dezvoltare. Banca Mondială are menirea de a contribui la integrarea tuturor ţărilor-membre
cu
centrele de bază ale sistemului economic
mondial.
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau BM)

BIRD a fost creată în 1945 în rezultatul semnării de către 28 de ţări a Acordurilor de la
Bretton-Woods (iulie 1944). În 1947 Asambleea Generală a ONU a adoptat aceste Acorduri,
care
determină relaţiile BM cu ONU. Conform statutului BM este un organism internaţional
independent. Contractul prevede reprezentanţa BM în Asambleea Generală a ONU, Consiliul
Economic şi Social, Comisiile economice regionale ale ONU, în programul de Dezvoltare a
ONU.
Statutul ONU a fost modificat de nenumărate ori. Membrii BM pot fi numai membrii
Fondului Internaţional Mondial. În componenţa BIRD întră 180 de ţări
.
Scopul BIRD este:
 ajutorul la reconstruirea şi dezvoltarea ţărilor-membre stimulând investiţiile în scop
de
producţie;
 protejarea capitalului străin privat, acordarea împrumuturilor în scop de
producţie;
 contribuirea la creşterea volumului comerţului exterior şi asigurarea echilibrată a
balanţei comerciale asigurând stimularea investiţiilor străine la dezvoltarea
resurselor
de producţie a ţărilor-membre a BM
Principalele direcţii de activitate ale BIRD sunt:
 acordarea creditelor şi împrumuturilor de lungă durată în scopuri de producţie: de
dezvoltare a agriculturii, energeticii; garantarea stingerii datoriilor

guvernamentale;
acordarea împrumuturilor pentru anumite proiecte
concrete;
 acordarea împrumuturilor ţărilor în curs de dezvoltare la crearea infrastructurii:
şoselelor, căilor ferate, la dezvoltarea învăţământului, culturii, medicinii, pregătirea
cadrelor etc.;
 acordarea împrumuturilor acelor ţări în curs de dezvoltare care nu-s în stare să
achite
procentele de rambursare a creditelor
obţinute;
175
 creditarea ţărilor sărace care nu-s în stare să obţină credite pe piaţa financiară
internaţională (împrumuturile le acordă Asociaţia Internaţională de
dezvoltare);
 acordarea împrumuturilor de lungă durată ţărilor-membre a BM, inclusiv şi firmelor
particulare;
 acordarea ajutorului tehnic în diverse forme ţărilor în curs de
dezvoltare;
 elaborarea şi implementarea diferitor proiecte
finanţate;
 promovarea cercetărilor pe probleme economice şi tehnico-
ştiinţifice;
 finanţarea proiectelor şi activităţilor în domeniul ocrotirii mediului ambiant a ţărilor
în
curs de dezvoltare;
 acordarea consultaţiei ţărilor în curs de dezvoltare pe problemele financiar-creditar-
bancare;
 oferirea ţărilor-membre ale BM informaţia respectivă despre implementarea
diferitor
proiecte, rezultatele expertizelor; programelor naţionale de ocrotire a mediului;
dezvoltarea unor ţări şi sectoare ale economiei
etc.
Organul suprem al BM este Consiliul Administraţiei, având funcţiile de determinare a
politicii generale a Băncii; primire a noilor membri; determinarea volumului fondului
statutar al
Băncii, repartizarea venitului net. Organul executiv al BM este Directoratul din 24 directori-
ordonatori, 5 – sunt numiţi de către ţările-membre care deţin cele mai multe acţiuni, iar 19
sunt
aleşi de către administratori din numărul celorlalte ţări-
membre.
Mijloacele financiare ale BM sunt formate din contul cotizaţiilor ţărilor-membre, din
împrumuturi pe pieţele internaţionale a capitalului de împrumut şi a profitului
bancar.
Fondul statutar al BIRD, creat de ţările-membre la început era de circa 10 miliarde
dolari.
Re-orientarea activităţii spre asistenţa ţărilor în curs de dezvoltare au impus conducerea
Băncii
de a tot mări volumul mijloacelor creditare. Capitalul statutar a fost mărit în 1959, 1980,
1988.
În 1997 el deja constituia 182 miliarde dolari, dintre care 11 miliarde era capital achitat şi
171
miliarde dolari – este partea de obligaţiuni care poate fi solicitată de către BM numai în
cazul
lipsei de resurse pentru achitarea urgentă a angajamentelor sale. Anume această parte a
capitalului şi serveşte fondul de garanţie, sub care BIRD dă împrumuturi, în primul rând pe
piaţa
financiară internaţională, făcând emisii de obligaţii pentru extinderea operaţiunilor sale
creditare.
În 1997 împrumuturile din afară ale BM constituiau 10 miliarde dolari. Din aceste mijloace
BM
finanţează operaţiunile sale creditare. O altă sursă de mijloace financiare este partea din
profitul
ne-repartizat a BM şi alte surse. BM acordă împrumuturi pe termen mediu şi de lungă
durată
guvernelor şi organizaţiilor particulare sub garanţia Guvernului şi controlează achitarea lor.
176
Ţările-membre sunt obligate să îndeplinească recomandările BM şi să prezinte informaţiile
cerute.
În ultimele decenii s-au schimbat esenţial locul şi rolul grupului Băncii Mondiale în
economia mondială. După obţinerea calităţii de membru al băncii de către statele din
Europa de
Est el a început să acorde o mai mare atenţie statelor din această
regiune.
Spre exemplu, în anul financiar 1996 (s-a încheiat la 30 iunie 1966) resursele sumare
acordate de Banca Mondială ţărilor în curs de dezvoltare au constituit 21,4 miliarde dolari.
Deşi
suma e destul de semnificativă, totuşi, în anul 1995 numai capitalul investit în ţările în curs
de
dezvoltare de către sectorul privat a însumat 170 milrd.
dol..
Concurenţa în creştere din partea sectorului privat şi a altor bănci regionale pentru
dezvoltare a complicat vizibil activitatea BIRD şi a filialelor ei în ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială de asemenea s-a confruntat cu probleme noi în legătură cu politica
promovată
de către SUA, ce a generat reducerea volumului de resurse, ce trebuiau acordate Asociaţiei
Internaţionale pentru Dezvoltare.
Ţările în curs de dezvoltare au acumulat datorii externe foarte mari. Cele mai mari
datorii,
ce depăşesc 100 milrd. dol. sau se apropie de această cifră, le au: Mexic (165), China (118),
Indonezia (94), Argentina (90) (finele anului

1995) .
Activitatea grupului Băncii Mondiale, în primul rând a BIRD, în ultimii ani a fost
apreciată
ne-univoc. Se indică faptul că unele programe au fost insuficient de bine pregătite şi de
aceea n-
au atins obiectivele scontate. Adepţii mişcărilor ecologice critică banca pentru că unele
proiecte,
în special barajele construite cu susţinerea BIRD, aduc prejudiciu mediului înconjurător.
Banca
Mondială trebuie să-şi intensifice eforturile, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să
efectueze
reforme mai profunde în gestiunea economiei, ridicarea gradului de eficienţă a sistemului
bancar,
să acorde o mai mare atenţie creării climatului investiţional favorabil, să găsească noi
modalităţi
de atragere a capitalului privat
etc.
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)

Creată în 1988 ca filiala BM. În privinţa financiară este independentă. În calitate de
organizaţie specializată întră în sistemul ONU. În componenţa AMGI în octombrie 2008 erau
173 ţări-membre, dintre care 25 de ţări dezvoltate şi 148 de ţări în curs de dezvoltare; 2
ţări –
Nigeria şi Mexic se aflau în curs de
aderare.
Scopurile AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate în scopuri de producţie, preponderent în
ţările
în curs de dezvoltare;
 asigurarea şi reasigurarea contra riscurilor ne-
comerciale;
177
 de a contribui la elaborarea proiectelor şi asigurarea argumentării lor din punct de
vedere a necesităţilor ţării
concrete;
 acordarea ajutorului tehnic în scopul stimulării atragerii investiţiilor străine în ţările
în
curs de dezvoltare;
 efectuarea activităţii informaţionale.
Principalele direcţii de activitate ale AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate, dând garanţie investitorilor
internaţionali, în
caz de pierderi, ca rezultat a unor riscuri: ne-convertirea valutei locale; expropriaţii
proprietăţii în ţara gazdă; război şi dezordine în societate; încălcarea contractului
de
către contra-agentul din ţara-gazdă
ş.a.;
 efectuarea operaţiunilor de asigurare sau reasigurare a investiţiilor de comun în
unele
ţări;
 acordarea garanţiilor consorţiumurilor
internaţionale,
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare la elaborarea proiectelor şi
prezentarea
cererilor la prestarea garanţiilor, argumentarea tehnico-economică în aspect
financiar,
economic, ecologic etc.;
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare în obţinerea investiţiilor străine
directe; oferirea serviciilor de consultanţă la crearea climatului favorabil
investiţional;
obţinerea informaţiei necesare cu privire la proiectele noi investiţionale
etc.
Organul suprem al AMGI este Consiliul de directori. Activitatea operativă este efectuată
de
către Directorat în număr de 20 membri. Preşedintele Directoratului este Guvernatorul
BIRD.
Fondul Monetar Internaţional (FMI)
FMI, ca şi BM, a fost creat în 1945. în componenţa lui întră aceleaşi ţări-membre (în
2003 –
185 de ţări). Pentru a deveni membru BM mai întâi ţara trebuie să fie membru al
FMI.
Scopul FMI este de a contribui la:
 colaborarea valutară internaţională prin consultaţii şi interacţiuni pe problemele
valutare;
 crearea condiţiilor favorabile pentru lărgirea şi creşterea echilibrată a volumului
comerţului exterior;
 stabilizarea cursului valutar, susţinerea relaţiilor inter-valutare normale, excluzând
devaluarea valutei în concurenţa
reală;
 crearea unui sistem multilateral de plăţi şi lichidarea restricţiilor în schimbul
valutar,
care împiedică dezvoltarea comerţului
exterior;
178
 acordarea mijloacelor financiare ţărilor-membre pe un anumit timp pentru
corectarea
balanţei de plăţi externe;
 reducerea termenului şi dimensiunilor balanţelor de plăţi
externe.
Funcţiile principale ale FMI sunt:
 susţinerea sistemului general a conturilor de plăţi, conform regulilor specifice de
împrumut reciproc;
 monitorizarea stării sistemului valutar
internaţional;
 contribuirea la stabilitatea cursului de schimb valutar şi reglementarea
operaţiunilor
valutare internaţionale;
 acordarea creditelor pe termen mediu şi de lungă
durată;
 completarea rezervelor valutare ale ţărilor-membre repartizând drepturi speciale
de
stingere reciprocă;
 acordarea consultaţiilor şi participarea la colaborare
etc.
FMI ţine legături strânse cu BIRD, OMC, Banca de transferuri
internaţionale.
Organul suprem al FMI este Consiliul Guvernatorilor. În funcţiile lui întră: primirea noilor
membri în FMI; corectarea paritetelor valutare pentru ţările-membre; revederea cotelor;
repartizarea venitului net al FMI; alegerea Directorului executiv. Sesiunea Consiliului

Guvernatorilor are loc anual. Deoarece FMI este creat după principiul societăţii pe acţiuni,
numărul de voturi ai fiecărei ţări se determină conform ponderii capitalului. SUA şi ţările din
Europa de Apus practic au posibilitate de a controla în deplin adoptarea hotărârilor în FMI.
Ponderea ţărilor dezvoltate (22 de ţări) constituie 60,3% din numărul total de voturi.
Activitatea
operativă a FMI se efectuează de către Consiliul
executiv.
În componenţa FMI întră 5 departamente: (1) pe întrebări de impozitare; (2) juridice;
(3)
vistierie, trezorerie; (4) servicii decontări şi calcule; (5) operaţii valutare şi de schimb, de
asemenea Secretariatul de ajutor

tehnic.
Ţările-membre sunt obligate să prezinte FMI informaţie cu privire la stocurile de aur şi
rezervele valutare, situaţia economică, balanţa de plăţi, circulaţia monetară; investiţiile
străine.
Resursele financiare ale FMI la 30 aprilie 1997 constituiau 198 miliarde dolari (ca
cotizaţii a
ţărilor-membre 145 miliarde drepturi speciale de tragere
(DST).
Pentru creditele acordate FMI reţine taxe de comision în mărime de 0,5% din suma
acordată. Accesul ţărilor-membre la resursele financiare ale FMI în mărimea limitelor
corespunzătoare se determină de fiecare dată în parte în dependenţă de împrejurimile
create în
ţară.
Mecanismele creditare pot fi divizate în următoarele
grupe :
179
(1) mecanisme tradiţionale;
(2) mecanisme speciale

compensatoare;
(3) ajutoare excepţionale;
(4) mecanisme de ajutor ţărilor cu venituri mici.
(1) Mecanismele tradiţionale includ:
 mecanismul ponderilor de rezervă (Reserve Tranche) (cota
25%);
 mecanismul ponderilor creditare (Credit Tranche Policy) (cota
25%);
 acorduri despre rezerve creditare (Stand-by Arrangements). Aceste credite de
obicei se
dau pe termen 12-24 luni. Ele cuprind aproximativ jumătate din operaţiunile
creditare
ale FMI;
 mecanismul finanţării extinse (Extended Fund Facility – EFF), care completează
mecanismul ponderilor de rezervă. El presupune creditarea în baza programelor pe
termen mediu din contul rezervelor FMI. Restituirea mijloacelor valutare folosite
trebuie reîntoarse în 12 porţii egale în termen de la 4½ până la 10 ani din ziua
cumpărării valutei;
(2) Mecanismele speciale compensatoare includ:

 finanţarea compensatorie din Fondul finanţării compensatoriu în cazuri
neprevăzute –
CCFF (Compensatory and Contingency Financing Facility);
 finanţarea reorganizărilor sistemice din Fondul transformărilor sistemice – STF
(Systemic Transformation Facility);

 finanţarea rezervelor tamponatoare din Fondul rezervelor tamponatoare – BSFF
(Buffer
Stock Financing Facility);
(3) Ajutorul excepţional (Emergency Assistance) se acordă în formă de achiziţii de
mărfuri în scop de a ajuta ţările-membre la rezolvarea problemelor balanţei de plăţi când
apar
calamităţi.
(4) mecanismele de ajutor ţărilor cu nivelul veniturilor mici presupun acordarea
resurselor
financiare din Fondul reformărilor structurale – SAF (Structural Adjustment Facility) şi din
Fondul lărgit a reformărilor structurale – ESAF (Enhanced Structural Adjustment Facility).
Peste
72 de ţări s-au folosit de aceste resurse. Creditele se acordă pe termen de 4 ani acelor ţări
unde
reforma structurală efectuată dă rezultate satisfăcute şi care iau măsuri eficiente la
reglarea
balanţei de plăţi.
FMI tinde spre perfecţionarea sistemului creditar având ca scop simplificarea finanţării
nu
numai pentru ţările sărace în curs de dezvoltare, dar şi a statelor din Europa Centrală şi
de Est.
Universalitatea Fondului Monetar Internaţional în comparaţie cu alte organizaţii este
determinată de faptul că el îmbină funcţii reglatorii, consultative şi
financiare . 180
Funcţia reglatoare constă în faptul că FMI efectuează supravegherea politicii statelor-
membre, astfel încât aceasta să corespundă angajamentelor pe care şi le asumă ţara
devenind
membru al Fondului. Conform statutului său, în centrul atenţiei FMI se află aspectele ce ţin
de
supravegherea politicii ţărilor-membre în promovarea cursurilor valutare. De menţionat că
în
ultima perioadă se observă o intensificare a controlului strict din partea FMI asupra
sistemului
valutar mondial. Aceasta se explică prin modificările de profunzime ce au loc în economia
mondială, în special ca urmare a globalizării
ei.
Intensificarea supravegherii are loc în trei direcţii. Prima – se elaborează standardul
prezentării de către ţările-membre a datelor statistice cu privire la starea economiei, ce
trebuie să
fie comunicate la timp FMI. A doua – Fondul intenţionează să efectueze un control
permanent.
Chestiunile privind dezvoltarea economică a unor ţări vor fi discutate mai frecvent la
şedinţele
Consiliului său de directori. A treia – obiectivul principal al consultaţiilor şi discuţiilor trebuie
să
devină politica statelor-membre referitor la cursurile valutare; starea balanţei de circulaţie a
capitalului, precum şi atenţia sporită faţă de ţările, potenţialul economic al cărora are un
anumit
impact dincolo de hotarele lor.
Utilizarea de către o anumită ţară a resurselor FMI este posibilă doar cu anumite
condiţii: ţara
trebuie să prezinte Fondului argumente solide privind necesarul de resurse pentru
finanţarea
deficitului balanţei de plăţi; FMI trebuie să se convingă, că ţara ce a solicitat asistenţă este
în stare să-
şi îndeplinească angajamentele de stingere a datoriei faţă
de Fond.
FMI înaintează condiţii, respectarea cărora are menirea să
garanteze, că:
а) politica promovată de membrii Fondului în termene acceptabile se va solda cu
atingerea
unui echilibru raţional al balanţei de plăţi şi creşterea economică stabilă în ţara
respectivă;
b) pe măsura necesităţii se întreprind paşi în direcţia transformărilor
structurale;
c) în ce priveşte soluţionarea problemelor structurale şi ale asanării balanţei de plăţi
finanţarea şi măsurile de stabilizare se completează
reciproc .
Prăbuşirea sistemului Brettonwood, o parte componentă a căruia erau FMI şi BIRD, a
impus
revederea rolului şi locului acestor organizaţii. Oportunitatea menţinerii instituţiilor
financiare
date şi în condiţiile noi este susţinută de majoritatea economiştilor şi oamenilor politici. E
de
aşteptat că în următorii ani ambele organizaţii şi, în primul rând, FMI să-şi continue
orientarea
spre restructurarea în profunzime a activităţii lor, ţinându-se cont de noul mediu mondial,
ce s-a
format după transformările fundamentale în economia mondială din anii 80-90 ai secolului
trecut.
181
Importanţa organizaţiilor financiar-valutare şi creditare regionale
În ultimii ani au devenit evidente eforturile băncilor regionale pentru dezvoltare, care
au
început să facă o concurenţă mai serioasă grupului Băncii Mondiale (BIRD, AID, CIF şi
AMIG).
Banca Asiatică pentru Dezvoltare acordă aproximativ o treime din credite în condiţii
avantajoase. Prioritare pentru bancă sunt ramurile infrastructurii. Banca Africană pentru
Dezvoltare alocă resurse în scopul dezvoltării ţărilor africane, acordându-le de asemenea
asistenţă sub formă de servicii de expertiză şi în domeniul pregătirii cadrelor. Ambele bănci
dirijează fondurile de dezvoltare, respectiv – Asiatic şi African cu regim facilitat de
creditare.
Banca Inter-americană pentru dezvoltare îşi direcţionează investiţiile în energetică,
agricultură şi piscicultură. Pentru această bancă e caracteristic gradul înalt de concentrare
la
acordarea creditelor. Cele mai multe resurse către începutul anilor 90 au fost acordate
Argentinei, Braziliei şi Mexicului, care sunt mai dezvoltate în comparaţie cu alte ţări latino-
americane.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care şi-a început activitatea în
anul
1991, a reuşit să depăşească dificultăţile de formare şi a devenit un investitor solid pentru
ţările
din Europa de Est. Această bancă acordă resurse în condiţii mai avantajoase, decât băncile
private obişnuite. Bunăoară, către mijlocul anului 1995 BERD a acordat statelor din regiune
credite în sumă de peste 4,5 miliarde ECU. Aproximativ 70% din investiţii au fost acordate
pentru sectorul privat. Dat fiind faptul că BERD are dreptul să acorde credite depăşind 35%
din
volumul necesar de capital pentru realizarea proiectului, ea foloseşte pe scară largă credite
sindicalizate.
Experienţa, acumulată de BERD se aplică la crearea altor bănci similare, în special
pentru
ţările din bazinul Mării Mediterane. În noiembrie 1995 au fost semnate Articolele din
acordul cu
privire la crearea Băncii pentru Dezvoltare din Orientul Apropiat. În luna octombrie 1996
unsprezece ţări din reuniunea Colaborarea Economică la Marea Neagră, din care face parte
şi
Republica Moldova, au convenit cu privire la fondarea Băncii pentru Dezvoltare de la Marea
Neagră etc.
Un rol important în procesele de integrare economică în Europa de Vest îl joacă
instituţiile
valutar-creditare şi financiare, create în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi
Uniunea Europeană): Institutul Valutar European (IVE, cu sediul la Frankfurt-pe-Main);
Banca
Europeană de Investiţii; Fondul European pentru Dezvoltare (din anul 1958); Fondul
European
pentru Orientarea şi Armonizarea Agriculturii (din anul 1962); Fondul Social European (din
anul 1960); Fondul European pentru Dezvoltarea Regională (din anul 1975)
etc.
De la 1 ianuarie 1989 au intrat în vigoare reformele fondurilor structurale ale UE,
promovate în conformitate cu Actul European Unic (1987), ce prevede criterii mai clare de
182
selectare a proiectelor şi o atenţie sporită faţă de susţinerea celor mai puţin dezvoltate
regiuni ale
CEE (UE).
Însă, la distribuirea resurselor se observă şi contradicţii acute, provocate, printre altele,
de
tendinţa fiecărei ţări, în care există regiuni rămase în urmă ca dezvoltare, de a obţine mai
multe
resurse din fondurile structurale.
Un loc important în reglementarea circulaţiei monetare îl are sistemul bancar, ce
dispune de
un set propriu de instrumente: operaţiuni cu hârtii de valoare, dobânzi, rezerve bancare,
intervenţii administrative .
De menţionat că organizaţiile financiar-valutare şi bancare, fiind parte a structurii
instituţionale a economiei mondiale, interacţionează cu organizaţii create în alte sfere, în
special
cu Organizaţia Mondială a Comerţului. Intensificarea tendinţelor de globalizare,
aprofundarea
tendinţelor integraţioniste într-o serie de regiuni ale lumii, liberalizarea tot mai mare a
regiunilor
comerciale, modificările esenţiale în aprecierea locului şi rolului investiţiilor străine – toate
acestea creează necesitatea obiectivă de perfecţionare în continuare a activităţii
instituţiilor
financiar-valutare şi bancare
internaţionale.
6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale.
O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela

guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri.
Activitatea
ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o
dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale
analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile
se
înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii
interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau
puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar
altele
sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau
sportiv.
În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena
dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă
:
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o
personalitate
juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului
unde se
află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de
drept
privat ;
- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor
internaţionale
guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71
din
183
Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului
Economic şi Social (ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă",
adică
sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese
tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de
luare
a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au
propus
şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la
realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală,
termenii
buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea
reprezentanţilor
ONU.
Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul
Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a
unui
Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin
publicaţiile
sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi
parteneri.
Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul
neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor
neguvernamentale care şi-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în
cadrul
Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS
(UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile neguvernamentale sunt incluse în organismul
de
conducere al Programului, ca participanţi deplini, nu doar cu rol
consultativ.29
Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în
domeniul
umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste
situaţii
şi care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii.
Pentru a
susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile
neguvernamentale s-
au grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit
implicate în dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of
Voluntary Agencies (100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian
Response (o alianţă a celor mai importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare).
Sub
această formă, ONG-urile au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem
global de priorităţi şi acţiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea
acestora,
unul din consorţii a iniţiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de
144
de organizaţii neguvernamentale
internaţionale.
Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor
neguvernamentale a
evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din
aproximativ
184
1800 de ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351
aparţin
ca sediu ţărilor în dezvoltare.
Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat
din
partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în
acest
sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea
rapidă a
informaţiilor la biroul Secretarului General.
Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este
un
fenomen legic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum
ar fi:
- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele
pe
termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt;
aşa se
explică uneori şi intrările într-un ritm de
criză;
- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea
din
uz; structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în
vederea
asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în
prezent.
În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a
se
ţine seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre
mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească
mijloace noi pentru ca cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă
mai
multă influenţă în chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această
iniţiativă,
valul irezistibil al aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va
semăna
anarhie şi haos.
Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii
deschise.
Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai
importante
sunt:
- delegarea unei părţia puterii către administraţiile
locale ;
- acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi organizaţiilor
neguvernamentale.
Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în lume o mulţime de
organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă,
care
lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială,
satisfacerea
necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor
omului,
accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în
grup
şi voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face
eficient.
Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale,organizaţiile internaţionale
neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi
morale
185
aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”.28
ONG-
urile sunt considerate organizaţii non-
profit.
Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra
sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima
fază a acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea
Britanie,
Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a
încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi
România.
Potrivit cercetătorilor implicaţi în elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi
Helmut K. Anheler, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit,
trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele
caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite
capabilităţi
organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să
organizeze
regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o
desfăşoară ;
înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui
criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia
publică;
aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi
organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei
publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din
activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci
doar
pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor
declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne
proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu
trebuie
să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau
private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe
acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri
diferite, în mare măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică
voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor
consiliului de administraţie şi a staff-ului
organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni
voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui
anumit
statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile
respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt
considerate
voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul
nonprofit.
186
• să fie
Cuvinte nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul;
cheie
organizaţiile cu
caracter Organizaţii
- religios, internaţionale
dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse
în interguvernamentale
sectorul- nonprofit;
Sistemul Naţiunilor Unite
- Instituţii specializate ale ONU

• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau
- Asistenţa pentru
susţinerea candidaţilor
dezvoltare pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura
activităţi Organizaţii
- specifice internaţionale
(lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii
publice . neguvernamentale
- Fondul Monetar Internaţional
- Aranjamente stand-by şi facilităţi de finanţare ale

FMI
Glosar:- Grupul Băncii Mondiale
Integrarea economică – proces istoric condiţionat de dorinţa şi necesitatea a două sau

mai
multe ţări de a se uni şi de a forma un spaţiu unic economic, o piaţă comună unică mai
eficientă.
1. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii
Teoria clasică a uniunii vamale – susţine constituirea uniunii vamale pure ca grupări
capitaliste ?
formate
numai
2. Rolulprin
ONU corectarea taxelor
în structura vamale,
sistemului ca instrument de protecţie politică
global
comercială
contemporan
3. RolulMonetar
Fondul ONG-urilor în cooperarea
Internaţional economică
(iniţiale: FMI) este o organizaţie internaţională care are 186
internaţională
de
state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods în anul 1944, având ca
5. Critici la adresa F.M.I.
scop
principal promovarea unei economii mondiale sănătoase şi are ca scop are ca scop
principal
promovarea cooperării monetare internaţionale, garantarea stabilităţii financiare,
facilitarea
comerţului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă, la
stabilitate
economică şi combaterea
sărăciei..
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din
lume.
Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are
misiunea
de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi
respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New
York.
Banca Mondială este o bancă susţinută cu finanţări internaţionale care oferă asistenţă
financiară
şi tehnică ţărilor sărace. Organizaţia este alcătuită din două organisme: Banca
Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA).
187
188
TESTE:
1) Unul dintre criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale este cel:

a) Naţional;
b) Geografic;
c) Cultural;
d) Organizatoric.
2) Cea mai recentă instituţie specializată din cadrul ONU este:
a) PNUD;
b) AIEA;
c) UNEP;
d) OMC
3) Printre organele principale ale ONU nu se află:
a) Consiliul de securitate;
b) Consiliul Economic şi Social;
c) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare;
d) Curtea Internaţională de Justiţie.
4) Din grupul Băncii Mondiale nu face parte:
a) BIRD;
b) BERD;
c) MIGA;
d) CFI.
5) Cea mai veche instituţie specializată a ONU este:
a) FMI;
b) OIM;
c) FAO;
d) ONUDI.
Bibliografie:
1. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti.

2000
2. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti.
2004
3. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi.
2000
2004
5. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
1996
1998
1999
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001
189
 PARTEAUmane
Indicele Dezvoltării II. ECONOMIA
- IDU ŢĂRILOR LUMII
 Indicele Competitivităţii Globale
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii
 Mărimea populaţiei
 Suprafaţastatelor
7.1 Clasificarea etc. lumii
7.2 Indicatorii
În practica dezvoltării social-economice
internaţională a ţărilor
toate ţărilor lumii lumii şiîn
se împart dimensionarea
trei grupe lor
principale:
1. Ţări dezvoltate;
Termeni –cheie Obiective
2. Ţări în curs de dezvoltare;
După parcurgerea acestui capitol, studentul va fi capabil:
3. Ţări
Economie în tranziţie.
naţională
 Să identifice criterii specifice de clasificare a ţărilor
Ţări dezvoltate
Această clasificare a fost aleasă
lumii; de ONU, drept punct de reper pentru analiza şi
studierea
Ţări în dezvoltare  Să distingă categorii de ţări existente în economia
aprofundată a economiilor naţionale. În prezent toate Organismele Internaţionale revizuiesc
mondială;
şi Clasificarea ţărilor  Să analizeze modalităţile specifice de clasificarea a ţărilor
reformulează o nouă împărţire a statelor în dependenţă de marile schimbări conjuncturale
ce seIndicatori macroeconomici lumii prezentate de Banca Mondială, FMI, ONU şi alte
petrec pe plan mondial. De aceea clasificarea lor este diversă şi
Produs Intern Brut
complexă. organizaţii economice
Fiecare
Venit organizaţie
naţional internaţională clasifică ţările lumii după propriile criterii, reieşind
internaţionale;
din  Să identifice principalii indicatori ai dezvoltării social-
scopurile şi sarcinile
ONU pe care le are. De exemplu ONU mizează mai mult pe aspectul
demografic şi economice a ţărilor lumii.
social peBanca
cînd Mondială
Banca Mondială pe nivelul de dezvoltare economică a
fiecărei ţări.UNCTAD
FMI
7.1.1 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU)
Această clasificare se face în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de
caracteristicele
regionale specifice. Ea include 7.1patru grupe de statelor lumii
Clasificarea
ţări
- Grupul A- ţările afro-asiatice
Economia mondială este un sistem de procese complexe şi interdependente ce
-interacţionează
Grupul B- ţările industrial dezvoltate
şi se condiţionează în mod reciproc. Economia mondială este neomogenă. Diversitatea sa se
explică- Grupul C- ţările latino-americane
prin numărul mare şi diferit de economii naţionale. Clasificarea economiilor are rolul de a
ajuta-la Grupul D- ţările cu economie
înţelegerea diferenţelor dintre statele-naţiuni, atît în ceea ce priveşte mărimea şi potenţialul
planificată
economic, cît şi nivelul de
7.1.2 Clasificarea ţărilor lumii după UNCTAD
dezvoltare.
La sfîrşitul anului 2009 în cadrul economiei mondiale erau 208 economii, dintre care
UNCTAD
192 sunt împarte ţările lumii în patru categorii în dependenţă de criteriul
membre ONU,: iar 185 sunt membre ale Băncii
regional
- Grupul I - ţări dezvoltate cu economie de piaţă - 26 state: 15 ţări mici din UE, 7 ţări
Mondiale.
În prezent clasificarea ţărilor lumii se efectuează în baza mai multor criterii. Mărimea
dezvoltate, Australia, Noua Zelandă, Israel, Africa de
unei
economii
Sudeste măsurată din punct de vedere operaţional de către instituţiile internaţionale
- Grupul II - ţările Europei de EST - foste ţări socialiste
ca Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin intermediul unor
- Grupul III - ţările socialiste din Asia - China, Vietnam, Mongolia si Coreea de
Nord
indicatori precum:
- Grupul IV - ţările în curs de
 dezvoltare.
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (PIB/c.loc) -
 GDP
Venitul Naţional Brut – GNI
190
191
7.1.3 Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială
Banca mondială clasifică statele lumii după nivelul Produsului Naţional Brut pe cap de
locuitor (PNB/c.loc.). Aşadar există:
- Ţări cu venituri joase – în această categorie se includ 64 de state unde PNB/c.loc este
mai puţin
de 725$;
- Ţări cu venituri mici spre medii - în această categorie se includ 66 de state unde PNB/c.loc
este
între 726$ - 2895$;
- Ţări cu venituri înalte în această categorie se includ 44 de state unde PNB/c.loc
constituie mai
mult de 8995$;
- Ţări cu venituri mai înalte decît nivelul mediu de dezvoltare în această categorie se includ
35 de
state unde PNB/c.loc este între 2896$ şi
8995$;
Statele cu venituri înalte sunt Japonia, SUA şi o parte din ţările UE. Din cele cu venituri
joase
fac parte ţările africane, iar din celelalte 2 categorii fac parte ţările cu economia în tranziţie
şi noile
state industrializate din Asia de Sud Est şi din America
Latină.
Dacă e să vorbim despre Republica Moldova ea se include în categoria ţărilor cu
venituri mici
spre medii.
7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor
În a doua jumătate a veacului XX au avut loc schimbări esenţiale pe scară mondială,

care au
influenţat parametrii şi structura economiei
globale.
Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale
sunt
constituenţii fundamentali. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din
dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul
teritoriului unui
stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care
reprezintă
ansamblul instituţional al unei ţări. Se disting următoarele tipuri de structuri ale economiei
naţionale:
Structura materială - reflectă compartimentarea activităţii economico-sociale
în
cadrul diviziunii sociale a muncii corespunzător specializării producţiei în cadrul
societăţii.
Principalele ramuri existente în economia naţională sunt: industria, agricultura,
construcţiile,
transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, învâţămîntul, cultura
şi arta,
ştiiţa, ocrotirea sănătăţii, asistenţa sociala. Economia naţională poate fi structurată şi
pe
domenii, sectoare de
activitate:
 sectorul primar, ce include industria extractivă, agricultura şi
silvicultura;
192
 sectorul secundar: industria prelucratoare şi
construcţiile;
 sectorul terţiar: serviciile;
 sectorul cuaternar: cercetare
ştiinţifică.
Structura tehnică - pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin prisma
instrumentelor şi a tehnologiilor
existente.
Structura demoeconomică - pune în evidenţâ gruparea populaţiei active pe
sectoare,
ramuri, subramuri şi în cadrul lor pe sex, vîrstă, nivel de
pregătire, etc.
Structura organizaţională – evidenţiază gruparea activităţilor economice pe
domenii
mari ce se constituie în subsisteme ale economiei
naţionale.
Structura teritorială - reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni
economice.
Structura de proprietate - evidenţiază componenţa, alcătuirea economiei naţionale
din
punct de vedere al
proprietăţii.
Există un şir de criterii şi indicatori ce arată locul şi rolul economiei naţionale în economia
mondială:
1. nivelul dezvoltării economice;
2. potenţialul economic;
3. gradul de acoperire a necesităţii de producţie şi de consum din resurse
proprii;
4. gradul de valorificare a factorilor de
producţie;
5. gradul de participare la comerţul
intemaţional.
Principalii indicatori economico-sociali de măsură a economiei
sunt:
indicatori de nivel. - la care datele se raportează la numărul de locuitori, la o
persoană
ocupată, la un hectar, la o unitate de resurse naţionale ( producţia pe locuitor ).
Aceşti
indicatori exprimă gradul de dezvoltare economică şi socială al
unei ţări;
indicatori de dinamică - exprimă evoluţia în timp a economiei unei ţări, grupe de
ţări,
zone, sectoare, ramuri, etc. aceşti indicatori folosesc ritmul de
creştere;
indicatori de structură - exprimă fie gradul de dezvoltare, fie profilul unei economii
naţionale ;
indicatori de potenţial economic absolut - caracterizează forţa economică, ştiinţifică
şi
culturală a unei ţări ;
indicatori de potenţial economic relativ - se referă la raportul dintre o anumită parte
şi
întreg ;
193
indicatori tehnico-calitativi şi de eficienţă - exprimă mărimea cheltuielilor materiale
pe
unitatea de produs, eficienţa comertului exterior, consumuri
specifice.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face după dimensiunea PIB sau PNB
(indicator
ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării
respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii
unei
ţări.
PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade
activitatea
străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce
acţionează
în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este SUA cu un PIB de 14 196 mil.
dolari.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul
de
dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface
cerinţele de
bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include
doar
aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie,
respectarea
drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între
sexe.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a
aprecia
nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a
unei
economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca
Banca
Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real
pe
locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei
respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci,
valoarea banilor
nu este aceeaşi.
În rîndul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi
indicele
dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de
lărgire
a posibilităţilor de a alege ale omului, de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei
educaţii şi a
unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit:
longevitatea,
educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe
locuitor).
Colaboratorii secţiei analiză şi prognoze a Observatorului francez a conjuncturii
economice
(Observatoire francais des conjonctures économiques - OFCE) au prezentat anumite date
referitor la
Economia mondială. [vezi tabelul 7.2.1; tabelul
7.2.2]
194
În
Uniibaza datelorde
indicatori statistice
dezvoltare expuse, putem determina
a economiei mondiale înpoziţia fiecărui stat în economia
anii 2007-
mondială
2009 cît Tabelul 7.2.1. statele
şi nivelul său de dezvoltare. În concluzie, putem remarca că în baza acestor indicatori
se 2007 2008 2009
grupează
Ritmurile deîn creştere
ţări dezvoltate
a preţurilorşimondiale
ţări în dezvoltare.
la Cea
1,6 mai impunatoare
4,9 cotă în statele
- 0,8 lumii o
formează
materia primă industrială, %
ţările
Cursulîndedezvoltare,
schimb al eurogrup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate economic sunt
(în dolari)
1,37 1,57 1,56
şiProcentul
ţări de creditare pe termen scurt, %
extrem
SUA de sărace.
Zona euro 5,1 2,1 1,75
Ritmurile de creştere a preţurilor de consum, % 4,3 4,2 4,0
SUA
Zona euro
Teste şi întrebări dea evaluare a cunoştinţelor 2,9 3,7 2,3
Ritmurile de creştere PIB, %
2,1 2,9 2,0
Întrebări de control
1. Care este necesitatea clasificării ţărilor lumii?
2. Care sunt principalii indicatori macroeconomici ce constituie
SUA 2,2 reper de bază în clasificarea ţărilor
1,2 1,5
lumii?
Zona euro 2,6 2,0 2,2
3. Prin cede
Ritmurile secreştere
deosebeşte clasificarea
a importului statelor %
de mărfuri, lumii după ONU de cea propusă de UNCTAD?
4. Care sunt criteriile de bază în clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale?
5. Menţionaţi principalele tipuri de structuri ale economiei naţionale.
Global
6. Caretotal
este diferenţa dintre PIB şi PNB? 6,7 6,7 6,6
Ţările industrial dezvoltate 3,6 4,0 4,9
Ţărilegrilă
Teste în dezvoltare 13,0 11,6 9,5
Proporţia saldo a balanţei de plăţi pe operaţiuni
curente către PIB, %
1. Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare se face în funcţie
de: - 5,3 - 5,0 - 4,7
a. dimensiunea resurselor economice
SUA 0,1 0,3 0,4
b. dimensiunea
Zona euro PIB pe locuitor
c. specializarea în producţie
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-
d. gradul de satisfacere a nevoilor fundamentele ale populaţiei
56.htm
2. ONU împarte « Noile Ţări Industrializate » în trei valuri. Care sunt ele?
Ritmurile de creştere a PIB în anii 2007-2009, în %
a. Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan
b. Chili, Peru, Uruguai Tabelul 7..2.2
c. Brazilia, Mexic, Argentina Ponderea în Ritmurile de creştere a PIB
d. Filipine, Malayzia, Tailanda
PIB mondial* 200720082009
Zona euro 16,5 2,6 2,0 2,2
3. Conform PIB / cap locuitor în anul 2008 cea mai bogată ţară din lume
UE – 15 20,6 2,7 1,9 2,1
este:
12 noi membri ai UE 2,7 6,1 5,2 4,9
a. S.U.A
UE – 27 23,3 3,0 2,3 2,4
b. Japonia
Europa 24,1 3,1 2,3 2,4
c. Luxemburg
SUA 21,8 2,2 1,2 1,5
d. Elveţia
Ţările industrial dezvoltate 56,3 2,5 1,7 1,9
4. Rusia
Grupul IV din cadrul Conferinţei 3,2
Naţiunilor Unite pentru 8,1
Comerţ şi 7,5
Dezvoltare include: 6,4
Alte(0,5)
state ale CSI 1,3 8,5 7,4 6,7
Chinaa. ţările dezvoltate membre OCDE 11,0 11,4 10,2 10,0
Alte b.
state dinînAsia
ţările curs de dezvoltare 13,2 7,3 6,9 6,8
America Latină
c. ţările Europei de Est 7,7 5,0 4,1 3,4
Africa
d. ţările latino-americane 3,4 6,2 6,5 6,7
Orientul mijlociu 2,8 5,8 6,0 6,2
Lumea total 100,0 4,8 4,1 4,0
5. Indicele dezvoltării umane este calculat în baza următorilor
indicatori:
a. ……………………
b. ……………………
c. ……………………
d. ……………………
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-
e. ……………………
56.htm
f. …………………..
6. Conform clasificării efectuate de UNCTAD, din Grupul II fac parte:

a. Ţările emergente
195
196
b. G20
c. Ţările din Europa de Est
d. Ţările în curs de dezvoltare
7. Conform HDR de PNUD în 2007-2008 ţara cu cel mai jos IDU este:
a. Nigeria
b. Georgia
c. Rusia
d. Madagascar
8. Grupul A din cadrul clasificării efectuate de ONU include:

a. ţările latino-americane
b. ţările afro-asiatice
c. ţările cu economie planificata
d. ţările industrial dezvoltate
9. Din categoriile Ţărilor de Nord nu face parte:

a. Elveţia
b. Danemarca
c. Italia
d. Albania
10. Produsul Intern Brut al Marii Britanii în anul 2008 a

constituit:
a. 1.789 milioane$
b. 7.098 milioane$
c. 14.0251 milioane$
d. 2.734 milioane$
Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009
2. Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3. Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
5. Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
6. Charles R. – “ Ghidul începătorului în economia mondială”, Editura Arc, 2002
7. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
8. Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
9. Фомишин С. – «Международные экономические отношения», «Феникс», Ростов-на-Дону, 2006
10. Шимко П. – «Международная экономика», «Высшая школа», Москва, 2006
11. www.europa.eu
12. www.worldbank.org
13. www.unctad.org
14. www.un.org
15. www.imf.org
197
Capitolul 8 : Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială
8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate

8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, UE
8.3 Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei
mondiale
Termeni –cheie Obiective
Ţară dezvoltată  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor dezvoltate;
Industrializare şi  Să distingă factorii de dezvoltare ale ţărilor economic
postindustrializare avansate;
 Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor
TRIADA dezvoltate precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
OCDE  Să definească noţiuni precum: TRIADĂ, OCDE, G8 etc;
 Să identifice locul şi rolul UE, Japoniei şi SUA în economia
G8
mondială;
SUA  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor lumii în
Japonia cadrul OCDE;
 Să constate rolul primordial al ţărilor membre G8 la scară
UE
planetară.
Politici macroeconomice
Sector terţiar
Noi tehnologii
Neofactor
8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor

dezvoltate
Ţările dezvoltate reprezintă entităţile cu cel mai înalt potenţial economic. După cel de-
al doilea
război mondial ţările dezvoltate au căpătat denumirea de « lume occidentală ». Prin
„Occident” se
înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decît o
anumită
zonă geografică sau populaţie. În literatura de specialitate statele cu un nivel de dezvoltare
înalt mai
sunt numite şi „Ţările de Nord”.
La începutul sec XXI din grupul statelor puternic dezvoltate fac parte aproximativ 40 de
ţări
din America de Nord, Europa şi Asia. Organismele internaţionale au adesea o abordare
enumerativă
a ţărilor dezvoltate. FMI identifică 32 de economii dezvoltate, CIA vorbeşte despre 34 de ţări
dezvoltate şi 35 de economii avansate, Banca Mondială enumeră 65 de ţări cu venituri
ridicate. La
rîndul său, Economist Intelligence Unit identifică 30 de ţări cu nivel ridicat al calităţii
vieţii.
Cel mai adesea, cînd se vorbeşte de ţările dezvoltate se face referire la membrii
Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Din această grupare fac parte
30 de
ţări dezvoltate. ( Vezi lista în § 8.3).
198
Înfiinţată
în aceste
în 1960
ţărişieste
intrată
de 5,4
în funcţiune
ori mai mare
un an
decît
mainivelul
târziu,mediu
această
şi organizaţie
ţara cu cel mai mare
interguvernamentală
PIB/c.loc este îşi Luxemburg
propune să cu formuleze,
110000$coordoneze
per capita şi să promoveze politici
destinate (2008);
să

încurajeze Procesul
creşterea deeconomică
producţie areşi menţinerea
la bază informaţia
stabilităţii
şi înalta
financiare
tehnologie,
a ţărilorceea
membre.
ce permite
Totodată, crearea
OCDE stimulează
bunurilor şi calitative
armonizează la costuri
eforturile
micimembrilor
de producţie.
săi pentru
Acesta acordarea
este un factorde asistenţă
important în
financiară şi
tehnică ţărilor
asigurarea
în curssupremaţiei
de pe piaţa
dezvoltare. mondială;

Un impact
Eficienţa esenţial
economică
asupraeeconomiei
mult mai maremondiale
în comparaţie
o au statele cu cu
alte
ungrupuri
potenţial
de economic
ţări.
înalt Accentul
ce e
au format pus „G7” pesaucalitate
„Grupulşi ocelor
productivitate
7”. Aici sunta muncii
incluseînaltă.
SUA, Japonia,
In ultimele
Germania,
decenii s-a
Marea
trecut la
Britanie, o
Franţa, Canada,
economie Italia.bazată
Acestepestate dictează cursul întregului sistem economc mondial, de
asemeneainformaţie;

tendinţele Monedele
progresului celor
social-economic
mai dezvoltate la ţări
nivelconstituie
global. Din
monedele
aceste şapte
de rezervă
state, ale
treituturor
din ele se
statelor
evidenţiază,lumii;şi anume: SUA, Japonia şi Germania (UE). Ele formează aproximativ o treime
din PIB-

ul global. În
Pieţele
acelaşi financiare
timp mizează
de referinţă
şi pun seaccentul
află în pe
ţările
dezvoltarea economică, tehnico-
ştiinţifică şi
dezvoltate;

informaţională.
Înregistrează
Principalii cele
indicatori
mai mari macroeconomici
realizări în planulcare
cercetării
caracterizează nivelul de
dezvoltaredezvoltării;
a
ţărilor suntInProdusul
structuraInterneconomică
Brut, Comerţul
o pondere internaţional
superioară oşideţin
Investiţiile
sectoarele
străine.
secundar
Ponderea şi mai
statelor ales
dezvoltateterţiar
în indicatorii
în detrimentul
globali de
celui
dezvoltare
primar. Ramurile
sunt reprezentaţi
industriale în de
tabelul
vârf se dezvoltă într-un
8.1.1. ritm
mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a
Principalii indicatori macroeconomici raportaţi la indicatorii globali (2008)
industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
Deşi s-a
industrializat, agricultura deţine o pondere intre 2-5% din Tabelul 8.1.1
PIB; Comerţul Mondial ISD globale
 PIB-ul global
Nivelul de trai cel mai ridicat din
lume: mil.$
60.443.636 16.026.454 mil. $ 1.857.734 mil. $
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de
PIB State dezvoltate:
100%; Comerţ State dezvoltate: ISD State dezvoltate:
- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru
41.498.221 mil. $ 9.066.204 mil. $ 1.506.528 mil. $
majoritatea
populaţiei;
Sursa: www.unctad.org/statisticbook2009
- în avansate
În ţările structura economic trăiesc 15,9%
cererii predomină pondereadin populaţia
bunurilor totală de pe glob, formează
de folosinţă
îndelungată;
70% din PIB-ul mondial, 85% din fluxul de investiţii străine şi 56% din comerţul mondial la
- speranţa de viaţă depăşeşte 70 de
ani;
nivelul anului 2008.
- aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile
reale;
- rata de
Principalele şcolarizareale
caracteristici primară şi secundară
economiilor ţărilor este de peste
dezvoltate sunt:
 In90%
structura
 Sunt ţări cu exporturilor
economie depredomină
piaţă, ceeaprodusele cu înalt
ce presupune că grad de
proprietatea privată
prelucrare;
constituie
 Acest grupsursă
principala de ţări a determinat
a motivaţiei transnaţionalizarea
şi dinamicii acestor vieţii economice, fiind ţări de
origine,
economii;
 dar
Suntşiţări
ţăricu
gazdă ale celor
orientare spremai multe STN
societatea (societăţi
postindustrială, bazată pe inovaţii şi
transnaţionale).
informaţii;
 Analizînd aceste aspecte, putem menţiona că la ridicarea nivelului de dezvoltare a
Veniturile pe locuitor sunt printre cele mai ridicate din lume. Spre exemplu cel mai
statelor au
contribuit mare
un şir de
Produs factori.
Intern BrutAcest faptglobală
la scară vine să îlsublinieze atit durata
are SUA, Japonia lungă
şi UE. a transformărilor
PIB-ul pe cap de
din locuitor
economia mondială , dar şi importanţa deosebită a tipului de politici de dezvoltare
adoptate, precum
şi importanţa consecvenţei aplicării acestora. [vezi fig
8.1]
199
200
Agricultura ţărilor dezvoltate, în fond, îşi pierde poziţiile sale în economia mondială.
Dacă în Utilizarea şi
anii 1900, 1950 şi 1970 în aceste ţări se produceau
promovarea o treime din producţia mondială, apoi la
noilor tehnologii
începutul secolului XXI – Promovarea
numai a patra parte. Aceasta s-a produs Atragerea
ca rezultat al saturaţiei
cerinţei cu comerţului investiţiilor
multe tipuri de produse şiexterior
ritmurile joase de creştere a populaţiei din aceste
străine directe state. Este de
menţionat
că până la mijlocul secolului XX Europa Occidentală încă nu se asigura cu produse
autohtone Încurajarea
alimentare şiDezvoltarea
în prezent nu numai îşi asigură cu hrană propriul său „miliardconcurenţei de aur”,şi dar
asigură un politicilor social- micşorarea costurilor
export semnificativ Ţări
umanecu acestea, ce dovedeşte eficienţa politicii agrare a statelor de producţie
dezvoltate. dezvoltate
Industria statelor dezvoltate îşi micşorează ponderea sa în PIB, ce dovedeşte
dezindustrializarea acestora. Procesul de diminuare a industriei se lămureşte prin
Întărirea Dezvoltarea
micşorarea sistemului
ritmurilor de creştere a industriei metalurgice, uşoare, forestiere, cauzate sectorului terţiar
de descreşterea
financiar-bancar şi cuaternar
cerinţei şi a
necesităţii de economie a resurselor
respective. Creşterea Stimularea
Totodată, complexul industriei constructoare de maşini
productivităţii este
intensivă a ca fundament al industriei
muncii şi nivelul
statelor competitivităţii
procesului de
dezvoltate, avînd o pondere în producţia industrială totală de 30-40%. Aceste state îşi
globalizare
concentrează
atenţia, potenţialul tehnico-ştiinţific asupra celor mai complicate tipuri de produse,
îndeosebi acum,
la cele eftine, eficiente economice în consumul
Figura 8.1.1: Factori de combustibil,
de dezvoltare precum
a ţărilor economic şi a produselor
avansate
intermediare
Sursa:de
(elemente Elaborat de autoraîncalculatoarelor).
completare urma cercetărilor Ponderea construcţiei de maşini electronice în
efectuate.
SUA este
de circa o treime, iar în Japonia – o
pătrime.Sectorul real al statelor dezvoltate: schimbări structurale în cadrul
Înpostindustrializării
complexul energetic are loc micşorarea cerinţei la energie, de evitare a dependenţei
de la
Sectorul terţiar (sfera deaservicii) s-a transformat în principalul sector al economiei
importul acestora, îndeosebi combustibilului, dar păstrând nivelul de cerinţă la energia
statelor
electrică.
dezvoltate, încă începînd
Ţările dezvoltate cu primaînjumătate
predomină comerţulamondial,
secoluluidarXX.înAceasta s-a ponderea
ultimii ani produs datorită
acestora
creşterii
se a serviciilor de transport, deservire socială, educaţie, sănătate, turism şi îndeosebi
fluctuase
micşorează.
a celor
financiare.
În a.1900 ponderea ţărilor dezvoltate în exportul mondial cu mărfuri alcătuia 74%, în
1950 –
80%,În perioada
apoi în 2000 anilor
– 65%, 90 iar
în aspect
în 2008ramural au avut loc
- 56%. Aceasta schimbări
a avut semnificative
loc ca rezultat în structura
al scăderii
ponderii
economică a statelor dezvoltate, caracteristice progresului postindustrial. În anii menţionaţi
Europei Occidentale, de la 54 la 33%, inclusiv a Marii Britanii de la 15 la 4%, iar ponderea
mai sus
Japoniei
ponderea sectorului
s-a majorai de la 2 laprimar
6%, a s-a
SUAmicşorat
practic apânărămas la 2%, a sectorului
neschimbată (13secundar
şi – până la 27%,
iar a
12%). celui
terţiar a crescut
Astăzi până laeconomică
recesiunea 75%. Ramurile industriale
s-a extins principale
în toate ţările lumiise dezvoltă
şi guverneleîntr-un
fac ritm mult să
încercări
mai rapid
refacă
decât cele
situaţia, auclasice, precum
naţionalizat siderurgia,
unele părţi aletextilele,
sectoarelor mineritul etc. Are
economice, loc industrializarea
îndreptîndu-se către o
agriculturii.
perioadă în care
Sfera de servicii, inclusiv cea informaţională devine dominantă în economia naţională a
rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai
statelor
mic.
dezvoltate. Spre exemplu, către mijlocul anilor 90 în ţările Occidentale de frunte în sfera de
servicii
erau concentrate 63-75% din numărul total de angajaţi, se crea în acest sector 62-74% din
PIB.
Îndeosebi sfera de servicii este dezvoltată în SUA, căreia îi revine circa 74% din PIB şi
numărul
total de angajaţi (anul
2007).
201
202
8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale:
SUA, Japonia, UE
„Globalizarea de astăzi este o globalizare parţială. De aceea, termenul de „triadizare” este mai potrivit.
„Triadizarea”
înseamnă că procesele de integrare tehnologică, economică şi socio-culturală sunt mai intensive şi mai
importante
între cele mai bine dezvoltate trei regiuni ale lumii (Japonia şi ţările nou-industrializate din sudul şi sud-estul Asiei,
Europa Occidentală şi Nordul Americii) decît procesele de integrare dintre aceste trei regiuni şi ţările mai puţin
dezvoltate sau între ţările mai puţin dezvoltate.”
[Grupul de la Lisabona, Grenzen des Wettbewerbs. Die Globalisierung der Wirtschaft und die
Zukunft der
Menschheit, Lizenzausgabe für die Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1997, p. 108-112]
Astăzi în economia mondială se atrage atenţia asupra faptului că procesul de

globalizare se
rezumă la nivelul unor state precum SUA, Japonia şi UE, de aceea se vorbeşte mai degrabă
despre o
„triadizare” a economiei mondiale contemporane. Termenul de „TRIADĂ” a fost propus
pentru
prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. Acestă noţiune defineşte
trei arii
geografice care domină şi conduce economia globală : America de Nord, Europa Occidentală
şi
Asia-Pacific. În anul 2008, ţările triadei reprezentau 68%din PIB-ul mondial, 75% din
comerţul
mondial şi 90% din operaţiile financiare
mondiale.
Fenomenul triadizării se arată, în plus, şi în modelul geografic al alianţelor corporatiste
strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel
mondial,
92 la sută au fost semnate între corporaţii din Japonia, vestul Europei şi nordul Americii.
Statisticile
cu privire la investiţiile străine directe arată totodată că, în ultimii zece ani, Japonia, SUA şi
Europa
occidentală au crescut numărul investiţiilor reciproce. În World Investment Report 2009
elaborat de
UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele
Triadei.
75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales în
sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară,
farmaceutică.
Un alt indicator important de delimitare a ţărilor Triadei în economia mondială este
comerţul
internaţional. Cifrele vorbesc de la sine: în 1980, cele mai sărace 102 ţări din lume
participau la
schimbul de mărfuri 7,9 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi cu 9 procente
din totalul
importurilor. Zece ani mai târziu, această participare s-a redus la 1,4 procente, respectiv 4,9
procente. Din cealaltă perspectivă, cota de participare a celor trei regiuni din Triadă a
crescut de la
54,8 procente la 64 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 procente
la 63,8
procente din totalul importurilor. În prezent cota de participare a celor trei poli în comerţul
mondial
este de aproximativ 73,6%, restul de 26,4 procente este împărţit între Rusia şi Europa de
Est,
Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.
203
În perioda crizei financiare din 2008, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la
schimbările
produse de aceasta. Între marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a P.I.B.- ului, în 2009,
a
cunoscut-o Japonia de 5,9%, după ce şi în 2008 această înregistrase o scădere de 0,7%. A
doua mare
scădere (4% în 2009) a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9% în
2008.
P.I.B. - ul S.U.A. a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrat de U.E. sau
Japonia (P.I.B. - ul S.U.A. a scăzut in 2009 cu 2,4%). Scăderea a urmat unei creşteri
economice
reduse 0,4% in 2008.
Dacă ne raportăm la alt indicator, P.I.B.- ul per locuitor, care este cel mai
reprezentativ
pentru bunăstarea populaţiei, U.E. este devansat de S.U.A. şi Japonia. S.U.A. au un P.I.B. per
capita
de aproximativ 1,41 de ori mai mare decît cel al U.E.. Aceasta se datorează în special
ultimelor două
valuri de extindere a U.E.. In urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu
aproximativ
20%, in timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui
indicator.
Referitor la ponderea pe care o ocupă anumite sectoare in obţinerea P.I.B. se poate
spune că
structura este asemănătoare. Diferenţele sunt mici. Principala pondere in obţinerea P.I.B o
au
serviciile (care au cea mai mare contribuţie in P.I.B.- ul S.U.A., 76,4%), iar cea mai mică
pondere in
obţinerea P.I.B. o deţine. In ceea ce priveşte U.E. cele două valuri de extindere au produs,
din nou,
uşoare modificări in valoarea acestor indicatori, deoarece unele dintre noile membre,
precum
Romania, deţineau o pondere mai scăzută a serviciilor in P.I.B. (in jur de 60%) şi o pondere
mai
ridicată a agriculturii (in jur de 5%), ceea ce a dus la scăderea ponderii deţinute de servicii,
ca medie
a U.E. (27), şi la creşterea procentului deţinut de
agricultură.
Fiind trei giganţi ce conduc lumea, în acelaşi timp sunt foarte diferiţi şi în aspect
economic,
politic, social, demografic, cultural. Oare, cît se deosebeşte comportamentul economic al
europenilor de cel al americanilor sau japonezilor, printre zonele dezvoltate ale lumii? Prin
extinderile succesive întreprinse, Uniunea Europeana (UE) a devenit entitatea politico-
economică cu
populaţia cea mai mare dintre zonele dezvoltate ale lumii. Ea este întrecută acum doar de
cîteva ţări
emergente asiatice, precum China sau India. Populaţia din UE-27, de aproape o jumătate
miliard de
locuitori, a întrecut-o cu mult pe cea a SUA şi, respectiv, a Japoniei, celelalte două
superputeri
dezvoltate ale lumii. Aceasta înseamnă că, în perspectiva pe termen lung, UE şi-a asigurat
deja o
capacitate de absorbţie (dată de mărimea populaţiei) şi, deci, un potenţial de dezvoltare în
continuare, incomparabil mai mare decît SUA sau Japonia. Există totuşi, un decalaj în nivelul
actual
de dezvoltare pe care UE îl are faţă de SUA, dar din anul 2006, pentru prima data, în mai
bine de un
secol, produsul intern brut total al UE l-a întrecut pe cel al SUA. Însă, zona euro, adică
partea cea
204
trei economii,
mai integrată a înUE,
favoarea
pe linie serviciilor.
economică Ori,
şi nu
monetară,
poţi avea avînd
o economie
euro ca puternică
monedă unicăbazată
proprie,
doar pe
are un
servicii,
potenţial
fără să ai economic
o producţie total
şi mai
(8,9puternică
trilioane euro
de bunuri,
în 2007)dacă
încă
nudeparte
cumva le deimporţi
cel american.
de la alţii
Japonia,
şi
cealaltă
atunci
superputere
depinzi de ei.economică
Să nu uităm dezvoltată
însă că, marile
a lumii,puteri
este depăşită
au o importanţă
cu mult sistemică
de UE. Pentru
în economia
a observa
mai bine iar
mondială,
diferenţele între
consecinţele deficitului
aceste lor
state,
comercial
vom prezenta
se cunosc principalii
altfel decît
săi indicatori
la ţările mici
macroeconomici.[vezi
care oricum depind
tabelul
sau se
află în aria de gravitaţie a altor ţări partenere cu mare potenţial. Deteriorarea raportului
8.2.1]
dintre
producţia industrială şi cea de servicii este mai mare în cazul SUA decît al UE-27, iar Japonia
stă Principalii indicatori macroeconomici ai TRIADEI (2000/2008)
ceva mai bine. Tabelul 8.2.1
Europenii economisesc (circa 21% din PIB) mult mai mult decît americanii (ceva peste
Ţara SUA Japonia UE
14%
din PIB), dar mult mai puţin decît japonezii (peste 26% din PIB). Spre deosebire de acum
Ind.mcr.
aproape 2000 2008 2000 2008 2000 2008
un
PIBsecol,
mil.$ naţiunile dezvoltate par 14 că
196nu mai sunt atît de „avide“
4 395 398 de progres tehnologic.
17 589 125 Ca
9 834 008 521 4 667 438 8 887 483
urmare,
nu mai investesc nici în capitalul 44fix
594 mai mult de o cincime din PIB. Doar Japonia investeşte
34 348 34 683
PIB-c.loc. $
ceva 33 705 36 837 17 950
mai mult (23% din PIB). Căci, o naţiune „avidă“ de tehnologie şi înnoire tehnologică, printre
Creştere
care 1.1 - 0.7 2.8
acum se numără
economică % 3.1ţări emergente, caută1.2
multe să investească cel puţin2.3 30% din PIB,
ajutîndu-se de 1.9
investiţiile străine
% agriculturii în directe.
1.9 Cu toate1.0 aceste discrepanţe
1.7 şi 1.4
divergenţe ce apar între aceste
2.4
entităţi,
PIB ele
rămîn a fi lideri incontestabili
mondiali. 28.9 20.3
% industriei în
Un rol însemnat îl au Organismele
27.5 21.8 Financiare
31.1 Mondiale, care de altfel 28.2 sunt conduse şi
PIB
finanţate de SUA, Japonia şi UE. Ele au un rol decisiv în cursul de evoluţie a economiilor
lumii.
% serviciilor în 76.9
69.5 71.5
Cu alte cuvinte, 70.6
economia mondială se 67.2 69.5 ce conduc şi
învîrte în jurul a trei poli globali
PIB
influenţiază cursul de dezvoltare
Export Bunuri
mondial. 1 162 980 479 249 709 668 2 591 769 6 247 494
781 918
mil. $
Import Bunuri 1 259 300 2 017 330 379 511 619 857 2 630 452 6 396 748
8.3$Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei
mil.
mondiale
Export servicii 295 965 479 150 69 238 129 153 657 811 1 794 456
mil. $
„Ne-amservicii
Import reunit pentru că împărţim aceleaşi convingeri şi aceleaşi responsabilităţi. Creşterea
şi
mil. $ 223 739 372 296 116 864 150 682 629 639 1 539 097
stabilitatea economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului lumii industriale şi ţările
ISD
în Ieşiri mil. $
curs de dezvoltare…142 Ne-am
626 decis311să796intensificăm
31 558 cooperarea
128 020noastră în250
795 cadrul tuturor
837 033
ISD Intrări mil.$

organizaţiilor internaţionale”.
313 997 ( 316 112 primei
Declaraţia 8 reuniuni
323 24 la
G-7 de 426 680(Franţa,
Rambouillet 729 503 453
17 noiembrie
1975)
0,948 0.956 0.949 0.960 0.965 – 0.810 0.968 - 0.813
IDU
Sursa:“Grupul celor
Elaborat de 7”în (G7)
autor a apărut
baza datelor din necesitatea de a depăşi primul şoc petrolier al
UNCTAD,
anilor ‟70, ca
/www.unctad.org/manueldestatistique2009
un clubComparînd
al conducătorilor primelor
PIB-ul acestor şapte
trei ţări
state, seindustrializate
vede clar că laale
acest capitol Japonia rămîne
planetei:
mult în
urma SUA şi UE, însă se află pe aceeaşi poziţie la nivel de PIB/per capita. Trebuie să
constatam cu
îngrijorare că structura economică a fiecăreia dintre cele trei superputeri ale tehnologiei
mondiale a
evoluat prea mult înspre servicii şi nu este prea bine. Baza producţiei industriale de bunuri,
adică
sectorul economic purtător al progresului tehnologic mondial, s-a îngustat îngrijorător, în
toate cele
205
206
1. Canada
2. Franţa
3. Germania
4. Italia
5. Japonia
6. Marea Britanie
7. SUA
Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a

politicii
ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice
din
lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea
economică
mondială.
In noiembrie 1975, s-a desfăşurat primul summit, sub auspiciile preşedintelui francez
de
atunci, Valéry Giscard d‟Estaing. Doctrina mondialistă a grupului este ghidată de politicile
stabilizării, liberalizării şi privatizării, „formalizate” in 1990 de economistul american John
Williamson, sub denumirea de „consensul de la Washington”. Cele cinci principii pe care se
bazează
G-7 sunt:
disciplina fiscală (constînd în echilibrul bugetar şi scăderea
taxelor);
liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa
capitalurilor);
liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a
economiilor
la investiţiile directe;privatizarea ansamblului
întreprinderilor);
dereglementarea (eliminarea tuturor obstacolelor din domeniul
concurentei);
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor
multinaţionale.
Influenţa acestor mari puteri la nivel global ne este demonstrată prin ponderea
impunătoare pe
care o au în indicatorii macroeconomici mondiali: (pentru anul
2008)
12% din populaţia globului ;
57% din PIB - ul global (35.331.920 mil.$);

49% din producţia mondială;
62% din cheltuielile militare mondiale;

In 1997, cu prilejul celei de-a 23-a reuniuni, a fost invitată şi Rusia, evident nu pentru
industria, ci, pentru resursele şi puterea ei
militară.
Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a
trecut de
la G7 la G8.
207
Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale
naturale
imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din punctul de vedere al
potenţialului
valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. În afară de aceasta, Rusia are şi alte
puncte slabe
ce nu o fac demnă de acest grup şi
anume:
inflaţia, al cărei ritm de creştere este cel mai ridicat printre statele
membre G8;
sectorul bancar, puternic dependent de împrumuturile din afară şi care suferă de
lipsa acută
de lichidităţi;
sectorul metalurgic, ale cărui produse sunt exportate masiv în
străinătate;
domeniul înaltelor tehnologii, unde, fără ajutorul Occidentului, Rusia nu poate afişa
performanţe pe măsura unei mari puteri
economice.
Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de
ordin
politico-militar.
Pentru a-şi impune politicile economice, G-8 se sprijină pe instituţiile financiare
internaţionale,
precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, în care ţările membre G-8 dispun
de
majoritatea capitalului. Cadrul economic al mondializării, de esenţa neoliberală, îl constituie
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Aceasta trebuie sa servească drept model pentru
reforma sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), acuzate de birocraţie şi ineficacitate.
G-8
nu reprezintă o instanţă de putere formală: el nu impune măsuri efective nici statelor şi nici
guvernelor ţărilor membre sau terţe. Dar nici o economie a lumii nu poate funcţiona fără
adaptarea
cadrului său instituţional la regulile stabilite de instituţiile mondiale citate sau la viziunile
strategice
pe termen lung pe care le elaborează experţii grupului. Supremaţia economică a G8 se
poate
demonstra prin indicatorii macroeconomici impunători de care dispune. [vezi
tabelul 8.4.1]
Principalii indicatori macroeconomici ai G-8 ( anul 2008)

Tabelul 8.3.1
Ţara SUA Japonia Germania Franţa Marea Italia Canada Rusia
Ind.mcr. Britanie
PIB*mil.$ 14 196 521 4 395 398 3 302 252 2 567 210 2 738 278 2 092 781 1 419 952 1 284 698
PIB-c.loc.* 44 594 34 348 39 979 40 408 45 060 35 545 43 191 9 016
$
Creştere 1.1 - 0.7 1.3 0.4 0.7 -1.0 0.4 5.6
economică %
Export 1 162 980 709 668 1 317 604 549 679 434 899 488 239 416 464 355 464
Bunuri mil.
$
Import 2 017 330 619 857 1 051 545 610 955 615 462 501 104 386 929 245 365
Bunuri mil.
$
Export 479 150 129 153 208 618 130 438 277 236 113 598 62 904 38 600
208
Summit-ul
servicii mil. G-8 de la Sankt Petersburg, din iulie 2006, a dezbătut principalele probleme
$ cu care
se confruntă372
Import economia
296 150mondiala:
682 236stabilitatea
547 economică
120 506 internaţională,
200 228 121 852 81supravegherea
043 58 300
decalajelor
servicii mil. şi
a deficienţelor economice. Preocuparea centrală a fost stabilitatea economică şi dezvoltarea
$
ISD Ieşiri 314 73 168 225 266 91 54 47
mediului
bil. .$ de afaceri în statele Uniunii Europene. G-8 a obţinut angajamentul Rusiei de
deschidere
ISD Intrări a 233 22,5 51 159 224 40
sectorului
bil. . $ energetic pentru investiţiile străine, deşi Moscova a refuzat să108 53
se angajeze că va
IDU*
aplica
Carta pentru 0.956
Energie a0.960
Uniunii 0.947 0.961 0.947 0.951 0.966 0.817
1.PIB-Produs Intern Brut
Europene.
Summit-ulIntern
2. PIB-c.loc.-Produs G-8Brut
dinpe2007 s-a desfăşurat în iunie, la Hieiligendamm (Germania). Între
cap de locuitor
temeleDezvoltării
3. IDU-Indicele de Umane
discuţie s-au aflat negocierile comerciale internaţionale şi sărăcia endemică a celei mai mari
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD,
părţi a
locuitorilor
Conform planetei.
datelor reflectate în tabel aceste state deţin supremaţia în lume la nivel socio-
Între 7-9 iulie 2008, Grupul G-8 al statelor industrializate a fost găzduit de Japonia, pe
economic. Anume ele ocupă locurile de frunte în topul celor mai mari investitori de capital,
insula
celor
Hokkaido. Întîlnirea a fost marcată de majorarea preţurilor la alimente şi petrol, dar s-au
mai mari exportatori de bunuri şi servicii, la fel şi primele poziţii la nivel de indice al
discutat şi
dezvoltăriiprecum încălzirea globală. Potrivit „tradiţiei” mai recente a acestor reuniuni, la
chestiuni
umane. Toate ţările enunţate, cu excepţia Rusiei, fac parte din categoria statelor cu cel mai
deschidere,
înaltde japonezi au organizat proteste, acuzînd liderii G-8 ca nu fac decît să discute, fară a
mii
Indice al Dezvoltării Umane.
lua măsuri
concrete.Daca G-8 s-ar extinde prin includerea a cinci noi state - între care, Africa de Sud,
Brazilia,
Faţă de întîlnirea G-8 din 2007 s-a discutat mai mult despre majorarea preţurilor la
China, India şi Mexic - grupul ar acoperi aproape 70 la sută din PIB la nivel internaţional şi
alimente şi
56 la
efectele acestui lucru asupra ţărilor sărace. Nivelul atins de preţul internaţional al petrolului
sută din populaţia lumii.
a
provocat, de asemenea, îngrijorare. Japonia a invitat la reuniunea celor mai bogate naţiuni
Primele reuniuni G-8 din acest mileniu au fost în iulie 2001, la Geneva (Elveţia) şi în
alte doua
mari iunie
puteri economice, dar şi mari consumatori - graţie numărului mare al populaţiei lor -
2002, la Kananaskis (în Canada), unde statele cele mai bogate ale planetei s-au angajat să
cum sunt
sprijineşi India, potenţiale membre ale grupului, aidoma Rusiei, dar şi Africa de Sud, pentru a
China
ţările cele mai sărace în tentativa lor de a ieşi din sărăcie. Reuniunea membrilor G-8 la
ilustra
Geneva, în tot mai mare pe care acest continent o joacă în ţeserea intereselor geo-politice
importanţa
2001, a pus în evidenţă o nouă generaţie militantă şi contestatoare, care-şi manifesta opinia
pe planeta.
negativă
In timpul celor trei zile ale summit-ului s-a discutat şi despre acordarea de ajutor ţărilor
asupra mondializării neoliberale, pe planul social, al mediului şi al democraţiei. Între 1-3
sărace din
iunie
Africa, 2003,
şefii dedespre
stat şi programul
de guvern ai nuclear
ţăriloralcele
Coreei
mai de
bogate şi mai puternice ale planetei s-au reunit
Nord.
pentru a
Prin deciziile oficiale şi neoficiale pe care le iau cu prilejul summit-urilor anuale, este clar
28-a oară după 1975. Summit-ul următor al statelor puternic industrializate (G-8) a avut loc
că
între
liderii9- G-8 - un grup select şi privilegiat de ţări ale planetei - influenţează net mersul
11 iunie 2004, la Sea Island, Georgia (SUA). Peste 200 de milioane de dolari SUA au fost
evoluţiilor
economice
alocate şi financiare din ţările lor, dar şi din ţările satelit, de unde ţările G-8 se
pentru asigurarea securităţii şefilor de stat şi de guvern care au participat la acest
aprovizionează cu
summit.
materii prime şi unde-şi comercializează produsele companiilor transnaţionale ale căror
Progresiv, acest grup de conducători a devenit o instituţie mondială. În acest deceniu
sedii
centrale se află, în marea lor majoritate, în statele
preocupările principale ale G-8 sunt evoluţia economiei mondiale şi viitorul instituţiilor
G-8.
financiare
internaţionale. ATTAC, una din cele mai puternice organizaţii ale societăţii civile vest-
europene îi
contestă lui G-8 statutul neoficial de „guvern mondial”, de „sindicat al acţionarilor majoritari
ai
economiei mondiale”.
Reuniunea G-8 din 2005 s-a desfăşurat la Genova
(Italia).
209
210
Rolul OCDE în economia mondială
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică s-a format în anul 1961 şi are
sediul la
Paris, Franţa. În prezent OCDE numără 30 de ţări-membre dezvoltate, unde domneşte
democraţia şi
economia de piaţă. [vezi tabelul 8.4.2] În cadrul acestei organizaţii fiecare ţară participantă
îşi
împărtăşeşte propriile experienţe la nivel de politică şi economie. OCDE colaborează şi cu
alte 100
de state cum ar fi Brazilia, China, Rusia şi unele state din Africa. În acest sens, în mai 2007,
ţările
membre OCDE au decis să invite pe Chili, Estonia, Israel, Rusia şi Slovenia să discute în
vederea
aderării lor la această organizaţie, ca mai apoi să propună acelaşi lucru şi altor ţări precum
Africa de
Sud, Brazilia, China, India şi Indonezia. În luna decembrie 2008 au început negocierile cu
privire la
aderarea Estoniei, Rusiei, Sloveniei, Israelului şi Chili la OCDE, iar în februarie 2010, Chili a
devenit membru oficial al OCDE.

Ţările membre OCDE
Tabelul 8.3.2
Ţara Anul aderarii Contribuţiile %
1. Germania 27 septembrie 1961 9.515
2. Australia 7 iunie 1971 2.229
3. Austria 29 septembrie 1961 1.010
4. Belgia 13 septembrie 1961 1.265
5.Canada 10 aprilie 1971 3.703
6. Coreea 12 decembrie 1996 2.544
7.Danemarca 30 mai 1961 0.835
8. Spania 3 august 1961 3.692
9. SUA 12 aprilie 1961 24.975
10.Finlanda 28 ianuarie 1961 0.654

11. Franţa 7 august 1971 6.987
12. Grecia 27 septembrie 1961 0.792
13. Ungaria 7 mai 1996 0.288
14. Islanda 5 iunie 1961 0.549
15. Irlanda 17 august 1961 0.100
16. Italia 29 martie 1962 5.736
17. Japonia 28 aprilie 1964 16.006
18.Luxemburg 7 decembrie 1961 0.104
211
Importanţa
19. Mexicglobală pe care o are OCDE
18 în economia
mai 1994 mondială este demonstrată
2.351 prin
următoarele date
20. Norvegia 4 iulie 1961 1.013
procentuale:
 71,9
21.%Noua
din Zelanda
PIB mondial (USD) 29 mai 1973 0.316
22. Olanda 13 novembre 1961 2.162

 60,5 % din comerţul internaţional
23. Polonia 22 noiembrie1996 0.879
 18 % din populaţia mondială
24. Portugalia 4 august 1961 0.577
 0,7 % de creştere a PIB în 2007
25. Slovacia 14 decembrie 2000 0.143
 94,9 % din ajutorul public pentru dezvoltarea lumii
26. Cehia 21 decembrie 1995 0.380
 45,9
27.%Marea
din emisiile
Britanie mondiale de CO22 mai 1961 7.622
 32,6
28.%Suedia
din producţia mondială de energie
28 septembrie 1961 1.186
29%
 56,8 Elvetia 28 septembrie 1961
din consumul mondial de electricitate 1.489
30. Turcia 2 august 1961 0.898

Sursa : www.ocde.org
Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit 342,9 milioane Euro, iar pe anul 2009, acesta a
fost
stabilitOCDE
la 303este o organizaţie
milioane importantă
Euro. PIB-ul zonei OCDEla nivel globalrecord
a scăzut care publică
cu 1,5% anual cîte 250 patru
în trimestrul de
al articole,
rapoarte,
anului 2008. studii etc. Limbile
Conform oficiale
estimărilor a le acestei
preliminare organizaţii
această suntesenţială
scădere engleza aşiPIB-ului
franceza, arecea
este
2500
mai de
mare
agenţi secretariali,
de la fondarea iar Secretarul
organizaţiei. În SUA, General al OCDE
în acelaşi este Angel
trimestru a scăzut PIB-ul cu 1%, după o
Gurria.
scădere de
0,1% înScopurile
trimestrulOCDE sunt multiple,
precedent, printre care:
adică trimestrul trei al anului 2008. În trimestrul patru al
anului 2008
 Promovarea a unei cu creşteri
scăzut şi PIB-ul Japoniei 3,3%,economice
după o scădere de 0,2 % în trimestrul precedent, însă în
aceeaşi durabile;
 Creşterea
perioadă nivelului
în UE, PIB-ul de viaţă;
a scăzut cu 1,5%. Scăderea PIB-ului în aceste state a perturbat grav
situaţia
 Menţinerea
economică a OCDE. stabilităţii
Consecinţe grave au apărut şi în urma crizei financiare, ce îşi are
financiare;
rădăcinile tot
 Să
în SUA. Eaajute
a dusalte ţăridezechilibru
la un să-si dezvolte în întreaga economie
economia;
mondială.
 Să contribuie la creşterea şi dezvoltarea comerţului
mondial;
 şiSă
Teste îndemne
întrebări desocietatea
evaluare acivilă să profite din plin de avantajele pe care le oferă
cunoştinţelor
globalizarea;
În afară de analizele pe care le face şi sfaturile pe care le dă în domeniul economic,
OCDE
1. Care sunteste
trăsăturile specifice ale ţărilor dezvoltate?
o sursă impresionantă de date statistice în plan economic şi social. Baza de date statistice a
2. Care sunt factorii principali care contribuie la dezvoltarea economiilor ţărilor
dezvoltate?
organizaţiei dispune de informaţie şi din alte domenii cum ar fi conturile naţionale,
3. Daţi definiţiile pentru următoarele noţiuni: autarhie, economie deschisă, OCDE?
schimburi
4. Prin ce se manifestă procesul de robotizare în Japonia?
comerciale, migraţiune,
5. Ce reprezintă educaţie, întîietatea
TRIADA. Exemplificaţi agricultură,ei în energie
economia şi sănătate. În afară de colectarea
mondială?
datelor
6. Prin ce se explică gigantismul Uniunii Europene?
statistice,
7. Cum auOCDE
evoluatstudiază,
investiţiile analizează
străine directeşiînprevizionează
ultimii ani în UE?evoluţia economică a ţărilor
membre.
8. Prin ce se deosebeşte economia SUA de cea a Japoniei?
9.OCDE elaborează
Care sunt scopurile şiinstrumente,
obiectivele OCDE? decizii şi recomandări recunoscute la nivel internaţional
pentru
10. a motivele aderării Rusiei la G7?
Explicaţi
promova noi reguli
11. Ce reprezintă de joc triadizării?
fenomenul în numeroase domenii cum ar fi lupta contra corupţiei în
tranzacţiile
12. Ce se înţelege prin terţiarizarea economilor dezvoltate?
comerciale internaţionale, politica de informare şi de comunicare, fiscalitatea şi mediul. În
acelaşi
timp, OCDE pe lîngă faptul că contribuie esenţial la dezvoltarea economiilor ţărilor membre,
Teste grilă
1. OCDE este:
încearcă să promoveze
a. o organizaţie relaţii intensive
interguvernamentală şi dezvoltare
a ţărilor în cu alte 100 de state ne-
b. o organizaţie neguvernamentală a ţărilor dezvoltate
membre.
212
213
c. o organizaţie interguvernamentală a ţărilor
d. dezvoltate
o organizaţie cu scopuri preponderent politice
2. Economia ţărilor dezvoltate este caracterizată
prin:
a. Speranţa de viaţă pînă la 50 ani
b. Dezvoltare tehnologică de tip extensiv
c. Pondere superioară a sectorului terţiar
d. Gradul de urbanizare 50%
3. Scopul principal al constituirii G7 (8) a fost:

a. împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri
b. extinderea capitalismului la scară mondială
c. coordonarea politicilor macroeconomice ale ţărilor
respective
d. finanţarea ţărilor în dezvoltare
e. revigorarea rolului O.N.U.
4. Modelul economic japonez, diferit de cel american, s-a creat, în perioada de după cel de-al II-lea război
mondial, în
primul rînd pe seama:
a. unei strânse cooperări între stat şi
firme
b. dezvoltării industriei militare
c. încurajării investiţiilor străine
d. unei dezvoltări de tip extensiv
e. planificării centralizate.
5. Rusia, deşi inclusă în Grupul celor 8, se află mult în urma celor 7, din punctul de
vedere al:
a. puterii militare
b. potenţialului economic
c. resurselor naturale
d. potenţialului economic valorificat
e. populaţiei.
7. Care dintre următoarele state dezvoltate au sărit peste etapa de dezvoltare

feudală:
a. Germania
b. Marea Britanie
c. Franţa
d. Japonia
e. S.U.A.
8. Care dintre statele următoare nu face parte din
G7:
a. Canada
b. Italia
c. S.U.A.
d. Franţa
e. China
9. Din anul 2002, G7 s-a transformat în G8, prin includerea în grup

a:
a. Chinei
b. Coreei de Sud
c. Rusiei
d. Indiei
e. Braziliei.
10. Grupul de naţiuni care domină economia mondială este format

din:
a. Uniunea Europeană şi statele din centrul şi estul Europei
b. statele membre ale OPEC
c. Japonia şi celelalte state membreale ASEAN
214
d. Japonia, SUA şi Uniunea Europeană
e. statele membre ale NAFTA (SUA, Canada şi Mexic)
12. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul

internaţional:
a. Organizaţia Mondială a Comerţului
b. taxele vamale
c. scutirile de impozite la import
d. subvenţiile la import
e. restricţiile cantitative asupra importului
14. Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit:

a. 3042.9 milioane Euro
b. 342.9 milioane Euro
c. 685.5 milioane Euro
d. 1528.2 milioane Euro
15. Printre scopurile OCDE nu regăsim:

a. Promovarea unei creşteri economice durabile;
b. Creşterea nivelului de viaţă;
c. Menţinerea stabilităţii financiare;
d. Să ajute alte ţări să-si dezvolte economia
e. Stabilirea politicii fiscale mondiale
Bibliografie:
1) Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009

2) Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3) Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4) Filip C.L. – “ Micul ghid al marii Uniuni Europene”, Editura Proema, 2008
5) Chirovici E.O. – “Noua economie”, Editura Rao Books, 2008
6) Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
7) Rifkin J. – “ Visul European. Despre cum pe tăcute Europa va pune in umbra visul American”, Editura
Polirom, 2006
McCormick J. – “Să înţelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă”, Editura CODECS, 2006
8) Kiss L. – “ Statele Unite paradis fiscal”, Editura Offshore, 2007
9) Coyle D. – “ Guvernarea economiei mondiale: Mit şi realitate pe pieţele financiare”, Editura Antet, 2005
10) Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
11) Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
12) Perraton J. – “Transformări globale. Politică, economie şi cultură”, Editura Polirom, 2004
13) Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004,
14) Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
15) www.europa.eu
16) www.worldbank.org
17) www.unctad.org
18) www.imf.org
19)
215
rural. Accesul la educaţie, sănătate, informaţie e inegal şi relativ redus. Aceste ţări sunt în
număr de 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale
Capitolul
cca. 150 şi reprezintă cel mai numeros, dar şi cel mai diversificat grup de state. Alături de
ţări foarte
sărace se întîlnesc
9.1 Trăsăturile ţări mult
specifice mai bogate,
şi nivelul care „rîvnesc”
de dezvoltare a ţărilorla înstatutul de ţară dezvoltată. Deşi
specialiştii
dezvoltare
nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt
9.2
celeDiversitatea
mai şi principalele tipuri de ţări în curs de
numeroase
dezvoltare :din punct de vedere al populaţiei. Dincolo de o serie de trăsături comune ale
acestor ţări ţări industrializate sau ţările emergente din Asia şi America Latina
9.2.1 Noile
şi anume: nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor, procentul foarte scăzut de angajare a
forţei de
muncă în industria
9.2.2 Un prelucrătoare,
nou pol de dezvoltare economicăproductivitatea
– BRIC (Brazilia,foarte scăzută
Rusia, India, în toate sectoarele, inclusiv
China)
în
agricultură,
9.2.3 Africa exportul orientat
– un continent în în
al ţărilor cea mai mare măsură pe produse primare, există şi o
dezvoltare
multitudine de
diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele
nu;9.2.4
celeEconomia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC
mai multe au fost colonii, cîteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar
cele mai
multe se situează
Termeni – cheie undeva între aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele
Obiective
nu. Toate
aceste ţări se confruntă cu După parcurgerea
problema acestui
sărăciei, capitol,astudentul
a şomajului, asistenţeivasanitare
fi capabil:
precare, dar
în Ţară în dezvoltare  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor în dezvoltare;
manieră diferită, căci în acest  Să grup de state
distingă există
criteriile două extremităţi:
de clasificare a ţărilorţări care de
în curs aspiră la
dezvoltare;
Ţarăde
statutul emergentă
ţară
dezvoltată şi ţări  Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în
BRIC
subdezvoltate. dezvoltare precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
Un raport PNUD sublinia  Săcă analizeze
„Ţările îndiferite modele
dezvoltare au de dezvoltare
realizat economică
în 30 de în ţările
ani acelaşi progres
uman OPEC emergente din Asia şi cele din America Latină;
pentru care ţărilor industriale  Să le-au trebuit
identifice aproape
locul şi rolul100 de ani”.
ţărilor Cu toatede
exportatoare acestea,
petrol în
decalajeleSărăcie
economia mondială;
economice N – S se menţin, iar subdezvoltarea nu a dispărut. Există diferite teorii
Agricultură  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor emergente din
referitoare la
gama factorilor responsabili grupul BRIC;
de aceste
Tigri asiatici  Să identifice principalele probleme cu care se confruntă ţările
decalaje:
1.Pume
Factori din
naturali şi socio-culturali
americane :
Africa.
Noi state
lipsa anumitor resurse ;
industrializate
 aşezarea geografică ;
 religia ;
9.1 Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în
 sistemul de valori.
dezvoltare
2. Una
Sistemele politice care guvernează
din caracteristicile aceste state,
economiei mondiale adică acele
contemporane guverne
este faptulcare imprimă o
că majoritatea
anumită
ţărilor
lumii tendinţă.
o formează cele cu economii în dezvoltare. În prezent ţările în dezvoltare se află în plin
proces
de 3. Orientarea comerţului,
transformare sistematică,care are în vedere
parcurgînd orientarea
drumul, mai lung defavorabilă a raportului
sau mai scurt, dintre
care le separă de
importul
stadiul
de produse
superior manufacturate
de dezvoltare şi de
a factorilor exportul de produse
producţie, de economie modernă,
primare.
eficientă.
Ţările în dezvoltare au fost identificate ca atare după al II- lea Război Mondial şi sunt
Clasificarea
inventariate ţărilor în dezvoltare
de organizaţiile din sistemul Naţiunilor
Aceste
Unite. ţări formează o grupare specifică, caracterizate prin trăsături comune, prin rol şi
loc Majoritatea acestora s-au format prin desfiinţarea imperiilor coloniale. În economiile lor
specific în economia mondială
predomină
contemporană. sectorul primar şi cel agricol. Sectorul industrial şi de servicii sunt slab
Analiza se
dezvoltate, sauface comparînd nivelul de dezvoltare economico-socială a statului, locul şi
inegal
rolulrepartizate
lor în pe teritoriul ţării respective. Marea majoritate a populaţiei locuieşte în
cadrul
mediulcomunităţii internaţionale, participarea lor la progresul material şi distribuţia
rezultatelor lui.
216
217
Se utilizează un număr mare de indicatori pentru a stabili ierarhia mondială: PNB cel mai
folosit,
fiind şi cel mai expresiv, venitul naţional, PIB c.loc, HDU
etc.
În literatura de specialitate întîlnim un şir de clasificări ale ţărilor în curs de dezvoltare.
Una din
ele ar fi:
1. Ţări cu o balanţă de plăţi activă – acestea sunt ţările exportatoare de petrol şi anume:
Brunei, Irac, Iran, Kuweit, Quatar, Arabia Saudită şi Emiratele
Arabe;
2. Ţări cu o balanţă de plăţi pasivă – în această grupă se includ două categorii de state,
şi
anume: a) ţări exportatoare de resurse energetice – Algeria, Angola, Bolivia, Oman,
Peru,
Tunisia, Tobago, Congo etc.
b) ţări importatoare de resurse
energetice;
3. Noile ţări industrializate din Asia de Sud Est sau „Dragonii asiatici” – aici se includ
patru
state ca Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi
Singapore;
4. Noile ţări industrializate din America Latină sau „Pumele sud americane” – sunt
cuprinse
trei ţări: Mexic, Brazilia, Argentina;
5. Ţări cu un înalt grad de îndatorare – din această categorie fac parte 15 ţări, ca de
exemplu
Bolivia, Venezuela, Columbia, Brazilia, Filipine, Peru, Coasta de Fildeş
etc.
6. Ţările subdezvoltate – sunt în număr de 47 şi se află în Africa Subsahariană şi Asia.
Ţări
sărace sunt: Afganistan, Benin, Madagascar, Sierra Leone, Chad, Togo, Mali, insulele
Maldive etc;
O altă clasificare a ţărilor în dezvoltare, în funcţie de nivelul venitului pe locuitor ar fi
urmatoarea :
1) Noile state industrializate (NSI) sunt cele mai avansate din punct de vedere
economic şi social, în ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. Aici fac parte: Argentina,
Brazilia,
Chile, Mexic şi America Latină şi din Asia de Sud-Est – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong,
Singapore, Malaiezia, Thailanda. Noile state industrializate din S-E Asiei dispun
de:
- rate anuale de creştere economică între 5,7 –
8%;
- investiţii străine productive;
- exporturi competitive;
- acumulare de capital fizic şi
uman;
2) Tari exportatoare de petrol - grupate începînd cu anul 1960 în
OPEC.
Ele se diferenţiază în raport cu PNB/locuitor
astfel:
218
- Emiratele Arabe Unite (1,7 mil. locuitori), Quator (500 mii locuitori), Kuweit cu un
PNB
cuprins între 15000-17000 USD/loc.
- Arabia Saudită, Omar, Bahreim 5000-8000
USD/locuitor
- Congo, Ecuador, Siria, Algeria, Iran între 1000-3000
USD/loc;
- Nigeria (100 mil. locuitori), Indonezia (184 mil. locuitori) şi celelalte state membre
OPEC
cu un PNB/loc cuprins între 310 USD – 700 USD.
3) Ţări mai puţin dezvoltate
În această categorie sunt incluse 25 de ţări grupate în
funcţie de :
- venit pe cap de locuitor
- ponderea produselor industriale în PNB (sub
10%)
- rata alfabetizării (sub 29%)
Exemplu:
a. Între 100-199$ pe locuitor
- Etiopia, Ruanda, Ciad, Burundi, Tanzania, Siera Leone,

Malawi
b. Între 200-299$ pe locuitor
- Niger, Burchina Faso, Mali, Madacascar, Guineea, Bangladesh, Uganda,

Vietnam
c. Între 300-399$ pe locitor
-
Tago, Haiti, Rep. Africa Centrala, Zambia, Zair, Tadjikistan, Mongolia,
Laos.
Rolul ţărilor în dezvoltare în economia mondială este deosebit de important, deoarece
populaţia
acestor ţări alcătuieşte 75% din populaţia mondială, 26% din PIB - ul mondial, 30% din
producţia agricolă mondială, 15% din comerţul mondial, 18% din fluxul investiţiilor străine
de
intrare.
Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a
ţărilor sunt
Produsul Intern Brut, Comerţul internaţional şi Investiţiile străine. Ei sunt reprezentaţi în
următorul
tabel.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare (2007)
Tabelul 9.1
Ţara PIB*mil.$ PIB- Creştere
economi
Export Import Export Import ISD ISD IDU*
c.loc.* $ Bunuri Bunuri servicii servicii Ieşiri bil.
că % Intrări
mil. $ mil. $ mil. $ mil. $ .$
bil. . $
Ind.mcr.
ŢCD cu 4 233 567 12 965 4.4 1 992 549 357 471 418 931 97 513 162 513
venituri înalte 2 343 560 ŢCD
În
ŢCD cu 3 876 864 4 726 4.1 1 005 997 223 106 208 629 46 583 99 445 general
venituri medii 1 003 803
≈0.691
ŢCD cu 5 944 760 1 457 8.1 1 633 809 267 494 288 503 30 293 117 094
venituri joase 1 842 664
219
ŢCD cu o
datorii posibilităţi
303 294 minime
550 de3.5angajare a populaţiei
99 025 în621
16 activităţi
31 761 364 9 938
mari 73 147 ≈0.800
economice;
ŢCD o mortalitatea
1 998 342 4 infantilă
524 4.0 530 615 64 650 181 103 16 030 50 239 ≈0.891
exportatoare de înaltă; 985 449
ptrol o cota mică a comerţului exterior în comerţul
Ţările
Emergente mondial;
4 668 821 8 513 4.3 1 661 195 284 208 336 644 69 257 106 438 ≈0.825
o unele ţări în dezvoltare sunt confruntate
1 830 996 cu datorii externe foarte mari, iar unele
Noile State au2 fost
676 136 5 430 4.5 1 644 041 324 483 323 400 76 965 103 184 ≈0.937
Industrializate
contractate cu 20- 30 de ani în
1 760 793
urmă.
Ţările 420 380 575 5.1 114 769 16 476 39 228 487 9 253 0.488
subdezvoltate 125 644
După analiza acestor parametri specifici de dezvoltare, observăm că aceste state mai au
Sursa:mult
www.unctad.org/statisticbook2008
de
parcurs în vederea atingerii unui anumit progres. Noile estimări ilustrează faptul că mai bine
de
jumătate dintre toate ţările în curs de dezvoltare s-ar putea confrunta cu o creştere a
Principalele
numărului de caracteristici ale economiilor ţărilor slab dezvoltate sunt:
persoane extrem de sărace în anul 2009. Această proporţie poate deveni încă şi mai mare în
rîndulo indicatori macroeconomici medii spre
ţărilor cu venituri
mici; scăzute şi al ţărilor din Africa sud-sahariana – două treimi şi, respectiv, trei
o instabilitate macroeconomică, ceea ce duce la un climat investiţional nefavorabil
pătrimi. Seşiestimează
la că încă 55 - 90 milioane persoane vor fi prinse în capcana sărăciei
extreme înstimularea plecării capitalului din
anul 2009,ţară;
din cauza recesiunii mondiale începute în 2007. Se aşteaptă ca numărul
o
oamenilor sector financiar slab dezvoltat, ca consecinţă a penuriei de resurse
afectaţi definanciare;
foamete cronică să ajungă la peste 1 miliard în acest an, anulînd creşterile
o
înregistratestatul
în este monopol în toate sferele de activitate şi dictează intens viaţa
combaterea malnutriţiei şi urgentînd în mod deosebit investiţiile în agricultură.
economică;
o nu există corelaţie între creşterea PIB/c.loc şi nivelul investiţiilor. De exemplu în
Criza financiară
unele din aceşti ani a afectat toate ţările în curs de dezvoltare, prin
ţări din Africa, creşterea anuală a PIB/c.loc este de 0.2%, în timp ce a investiţiilor
diminuarea
nivelurilordeexporturilor,
15- scăderea preţurilor, scăderea cererii pe pieţele interne, remiteri
scăzute şi 16%, iar în India PIB/c.loc – 1.9%, pe cînd rata investiţiilor
investiţii străine
23%; diminuate, acces redus la finanţare şi venituri din ce în ce mai mici. Se
o
estimează ritm
că de creştere economică scăzut şi o productivitate a muncii
ritmul de creştere
joasă; al ţărilor în curs de dezvoltare va scădea la 1,6% în 2009, de la o medie
o îneconomie de subzistenţă,
de 8,1%
anii 2006-07, conform unor noi proiecţii ale FMI. Totuşi, Banca Mondială consideră că pentru
închisă;
a o ponderea înaltă a agriculturii în
redresa situaţia
PIB; în aceste ţări este nevoie de o finanţare externă de 1.300 miliarde dolari,
o
incluzînd o mică parte a terenului arabil este cultivată şi predomină populaţia
aici deficienţele
rurală;de cont curent, de circa 330 miliarde dolari, şi banii necesari pentru
dependenţa înaltă faţă de
o private
datoriile
exterior;
ajunse la maturitate, de 970 miliarde
o venituri scăzute şi distribuţia inegală a lor, deoarece predomină sectorul agrar şi
dolari.
aproape
toată populaţia
Politici este implicată
şi strategii în munca
de dezvoltare agricolă.
a ţărilor rămaseDatorită
în urmăfaptului că este un
domeniu
economic
instabil, ce depinde de condiţiile climaterice şi veniturile sunt
Existănesigure;varietate de obiective, căi şi mijloace folosite pentru dezvoltarea ţărilor
o mare
o curs
în piaţa internă cu greu stimulează viaţa
de dezvoltare. Acestea cad în sarcina factorilor de decizie din aceste ţări, dar există
economică;
o
preocupări grad de alfabetizare mediu spre
şi din
partea comunităţii
redus; internaţionale. Există numeroase strategii internaţionale ONU,
o
organisme comunităţi etnice care nu s-au constituit în
regionale,naţiuni;
rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii care vizează problematica globală a
speranţa de viaţă este puţin peste 50 de
o ţări.
acestei
S-au detaşatani;câteva modele şi strategii ale dezvoltării
o
economice: slaba dezvoltare
a) “Dezvoltarea spre interior” în centrul procesului dezvoltării stă accelerarea creşterii
instituţională;
o infrastructură slab dezvoltată, în unele ţări practic
economice, sporirea venitului naţional pe calea industrializării economiei naţionale prin
inexistentă;
o
substituireanivelul înalt al săraciei;
importurilor cu produse proprii şi creşterea
exporturilor;
220
221
b) “Dezvoltarea spre exterior” accelerarea dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi
mai
eficace a economiei la relaţiile economice
internaţionale;
c) “Dezvoltările endogene” - definesc dezvoltarea drept un proces complex, care
integrează toate
sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei industrie şi agricultură.
Îmbinarea
şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemele structurii sale economice, sociale,
politice,
culturale şi educaţionale
etc;
d) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a
producţiei
agricole, utilizînd forţa de muncă, îndeosebi a "şomajului deghizat", valorificarea resurselor
naturale;
e) promovarea în întreaga economie a progresului tehnico-ştiinţific, a inovaţiilor şi
invenţiilor;
f) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente
ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnologie: dezvoltarea
învăţământului,
diminuarea exodului de forţă de
muncă;
g) formarea capitalului şi realizarea de
investiţii;
Comisia economică şi socială a ONU pentru Asia şi Pacific a adoptat în 1980, liniile
directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii: dezvoltare economică accelerată,
reducerea
şomajului total şi parţial, satisfacerea nevoilor de bază, participarea crescută a populaţiei la
procesul
dezvoltării, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor în domeniul alimentar, energetic,
tehnologic, industrial şi financiar.
Principalii factori care contribuie la dezvoltarea ţărilor slab dezvoltate
sunt:
 Comerţul exterior – este o cale sigură de a avea acces la piaţa mondială. Aceasta le
permite
ţărilor în dezvoltare să-şi promoveze propriile produse pe pieţele externe şi să-şi
întărească
imaginea la nivel global. Datorită importului au posibilitate să utilizeze tehnică
modernă în
procesul de producţie;
 Capitalul străin – este un factor decisiv în dezvoltarea infrastructurii acestor ţări. Cele
mai
atractive regiuni pentru ISD sunt Asia de Sud Est şi America Latină. În anul 2007
stocul de
ISD în Asia de Sud Est a fost de 345 mlrd.$, iar în America Latină 124 mlrd. $.
Principalii
investitori în aceste ţări sunt corporaţiile
transnaţionale;
 Asistenţă tehnică şi financiară – aceasta vine de obicei sub formă de granturi, credite
preferenţiale, ajutoare, donaţii. Cel mai mult beneficiază de ele ţările din Africa, însă
cei mai
mari donatori sunt Banca Mondială, Uniunea Europeană şi Fondul Monetar
Internaţional;
222
 Transfer
stabilit de tehnologie
la Gleneagles, – permite
iar ajutorul schimbarea
acordat şi Africa
ţărilor din îmbunătăţirea procesului
sub-sahariană a fostde producţie.
mai redus cu
aproximativ
Deobicei20 miliarde
noile tehnologii
USD decît ce obiectivul
vin în ţăriledeslab
50 miliarde
dezvoltate pesunt
an pentru
deja cu anul
ciclul de viaţă
2010. expirat
Numărul
sau în cel persoanelor
mai bun caz care
la trăiesc
maturitate.
cu maiElepuţin
se numesc
de 1,25noi, USD/zi
deoarece
în ţările
aiciînsecurs
utilizează
de
dezvoltare
pentru în
2005 eraprima
de 1,375
dată. Cu miliarde,
toate acestea
sau 25%ele dinsunt
populaţie.
destul de Obiectivul
binevenite,Băncii
căciMondiale
statele slab
este acela de
a dezvoltate nu
înjumătăţi ratadesărăciei
dispun ele; din 1990 (41,7%) la 20,9% pînă în 2015. Deşi se are în vedere
scăderea
 Asistenţă
gradului în vederea
de sărăcie extremă dezvoltării
cu pînă la managementului
15% pînă în 2015, autohton
se pare– totuşi
aici secăînscriu două va fi
obiectivul
îndeplinit,
dar această
modalităţi.
situaţiePrima
se poate
ar fi plecarea
modificatinerilor
avînd îndin vedere
ţărilecă
nedezvoltate
rata de reducerela studii
a gradului
şi stagii de
în
sărăcieţările
încetineşte
dezvoltate
odată saucu creşterea
venirea unuiaflatăreprezentant
în declin. Eforturile
din statelede puternice
îndeplinireeconomic
a obiectivelor
pentru din
a
domeniulîmpărtăşi
sănătăţii
experienţa
şi învăţămîntului
sa colegilor
includ
dinşiţările
consolidarea
rămase însistemelor
urmă economic.
de protecţie
Se organizează
tip safety net,
mese
precumrotunde,
şi un
sprijin treninguri,
mai substanţial şcoli din
de vară,
partea work-shop
finanţatorilor, cheltuieli eficientizate, şi o mai bună
implicare
etc.şi
sprijin din partea sectorului privat. În Africa sub-sahariana şi Asia de Sud, jumătate din
necesarul
Toţi aceşti factori contribuie într-o anumită măsură la dezvoltarea statelor sărace, dar
pentru servicii maternale, reproductive şi de sănătate a copiilor provine din sectorul privat
în acelaşi
(inclusiv
timp ei sunt nişte factori de risc, căci utilizarea lor permanentă va crea dependenţă de
organizaţii ale societăţii civile). În Asia de Sud, 30% din învăţămîntul primar şi secundar este
statele
dezvoltate,
asigurat de iarcătreaceasta va duce la o stare de regres
instituţii
continuu.
private.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aproximativ 900 miliarde USD (7-9% din
Măsurile
propriulactuale
PIB) de redresare a situaţiei economice din ţările slab
dezvoltate
pe an, pentru a-şi putea întreţine infrastructura şi pentru a demara noi proiecte, însă de fapt
numai
jumătate din această
Fluxurile nete devaloare este cheltuită.
capital privat Golul
către ţările de finanţare
în curs pentruînregistrează
de dezvoltare noile proiecte o de
scădere
infrastructură
abruptă
a
şi crescut
ar puteacuscădea
aproximativ
cu peste 20 700
miliarde USDUSD
miliarde pe an, iar perspectivele
în 2009, în comparaţie cu privire la finanţarea
cu maximul înregistrat
provenind
în
din
2007.sectorul
Pentruprivat scad şi golurile
a compensa ele. În replică, Banca
financiare dinMondială lansează
ţările aflate în cursode nouă Platformă
dezvoltare, de G-
liderii
Reabilitare
20 au a
Infrastructurii şi Activelor
convenit la 2 aprilie 2009 (Infrastructure Recovery
să sprijine triplarea and Assets
resurselor pentru- INFRA), care
FMI la 750 ar putea
miliarde oferi
USD. De
cel
puţin 15 miliarde
asemenea, USDsprijinit
ei au mai pe an în şi următorii
ideea unei trei ani, pentru
alocări a unoradrepturi
ajuta ţările aflatedeîntragere
speciale curs de(DST)
dezvoltare
în suma şi
pentru
de 250 amiliarde
pune bazele uneicare
USD, din reabilitări rapide USD
100 miliarde în urma
vor crizei
mergeeconomice
direct către ţările în curs de
globale.
dezvoltare.
G-20 a sprijinit de asemenea o creştere a împrumuturilor băncilor de dezvoltare
multilaterale cu 100
miliarde, ceea ce va totaliza 300 miliarde în următorii trei ani. Ei vor sprijini Cadrul Băncii
9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de
Mondiale pentru Vulnerabilitate
dezvoltare : (World Bank‟s Vulnerability Framework), care finanţează
proiecte
9.2.1 Noile ţăriprograme
de infrastructură, industrializate din Asia
de sprijin şi America
tip safety Latina sau
net, precum ţările
şi finanţarea întreprinderilor
emergente
mici şi
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India,
mijlocii.
China)
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare
Asistenţa
9.2.4 oficială
Economia venită
ţărilor din parteade
exportatoare membrilor
petrol - Comitetului de Asistenta pentru
Dezvoltare
OPEC al
OECD a crescut cu aproximativ 10% în termeni reali în 2008. Aceasta vine după ce anterior
în 2006
şi 2007 asistenţa s-a diminuat. În timp ce creşterea din 2007 a fost binevenită, asistenţa din
2008 a
fost totuşi mai scăzută cu 29 miliarde USD faţă de obiectivul de 130 miliarde pe an pînă în
2010
223
224
9.2.1 Noile ţări industrializate din Asia şi America Latină sau economia ţărilor
emergente
Pînă nu demult ţările lumii aveau o clasificare simplă şi duală: ţări dezvoltate şi ţări în
curs de
dezvoltare. Ţările socialiste din blocul estic pretindeau că sunt dezvoltate şi astfel s-a creat
după
categoria A (dezvoltate), categoria B (specială) şi a mai apărut şi blocul latino-american în
cadrul
celor 75 (gruparea ţărilor în curs de dezvoltare în număr de peste
120).
Dar iată că apare după 1990 un fenomen nou. Patru ţări saltă din grupul ţărilor în curs
de
dezvoltare, atît de brusc, total şi neaşteptat, încît sunt numite „mici dragoni” (Coreea de
Sud,
Singapore, Hong Kong şi Taiwan). Toate sunt asiatice, trei au populaţie predominant chineză,
toate
au ieşire la mare (insule sau peninsule), sunt mai mult mici decât mari. Aceste teritorii şi
state s-au
remarcat prin creştere economică susţinută. La începutul anilor 1960, unele dintre aceste
ţări erau la
un stadiu de dezvoltare economică similar ţărilor africane, care, în mare parte, au rămas la
acelaşi
nivel. Tigrii asiatici au beneficiat însa din plin de o populaţie în general mai bine educată,
acces mai
uşor la pieţele internaţionale (acces la coastă şi râuri navigabile) precum şi investiţii străine
care au
ajutat la declanşarea creşterii economice. În timp, termenul de tigru a început să fie aplicat
oricărei
ţări cu o creştere economică spectaculoasă datorată unei strategii de comerţ axată pe
exporturi. În
Asia de Sud Est, Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia sunt cunoscute ca
tigrii.
Mai puţin dinamic, mai greoi, dar mai masiv s-a mişcat cu aceeaşi ambiţie tenace un
grup
numeros de ţări, 26 la număr, în direcţia unei imense ieşiri din starea „în dezvoltare”. Ele au
căpătat
numele de emergente. Ele sunt în Asia: China, India, Indonezia, Malaysia, Pakistan şi
Filipine; în
America Latină: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Venezuela; în Africa şi
Orient:
Egipt, Israel, Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Africa de Sud; în Europa: Rusia, Cehia,
Ungaria,
Polonia şi Turcia. Adunăm 26 cu cei 4 dragoni şi rezultatul e 30. În această clasificare
includem şi
ţările din Golf, care prin indici stau chiar în fruntea emergenţilor: Kuweit, Bahrein, Qatar,
Emiratele
Arabe Unite şi Oman. Astfel ajungem la 35 de
ţări.
Trăsăturile distinctive ale acestor ţări emergente sunt
următoarele :
 Rata ridicată de creştere a PIB-ului. În două treimi din ele PIB-ul creşte cu un procent
între
5-9%, campionul mondial total şi continuu fiind China cu 10%. Emergenţii asiatici se
disting
la ritmul creşterii, după previziunile FMI, în următorii cinci ani vor creşte cu 8% în
medie
faţă de latino-americani, cu
4% ;
 Indicele ridicat de creştere a producţiei industriale, tot două treimi din aceste ţări
între 5-
15%;
225
 Mari rezerve financiare: lăsînd la o parte China cu trilionul său (o mie de miliarde de
dolari),
trei au peste 200 miliarde şi trei depăşesc 100 miliarde, cinci peste 50 miliarde, restul
avînd
rezerve confortabile ;
 Investiţii masive în cercetare şi dezvoltare, în educaţie şi în formarea solidă a
profesioniştilor
începînd cu industria ;
 Prezenţa corporaţiilor multinaţionale, emergenţii nu sunt timizi în a deschide acest
capitol.
Un grup de studii din Boston a compus lista multinaţionalelor din ţările emergente, şi
a ajuns
la cifra de 100. Criteriile au fost stricte începînd cu veniturile peste 1 miliard în 2006.
Evident vreo 40 din listă sunt chineze. În China funcţionează cea mai mare uzină de
producţie a bateriilor nichel-cadmiu, iar în India cea mai mare industrie de fibre şi fire
de
poliester din lume. Emergenţii caută parteneri. În 2007 au achiziţionat active în ţările
bogate
de circa 171 miliarde de
dolari. economic puternic şi sferă largă de acţiune a companiilor sale ce împînzesc
 Dinamism
întreg
globul. Patronii marilor firme emergente au la activ realizări considerabile. Tata
Motors din
Grupul Tata, cel mai mare conglomerat industrial al Indiei, a lansat un automobil
pentru
cîştigarea pieţei Sud-Estului asiatic, cu preţul modest de 2500 dolari. O altă firmă
care deţine
Ranbaxy, una dintre cele mai mari firme din lume în materie de medicamente,
priveşte în
exterior când cumpără un brand de ceai englezesc sau o firmă de oţel din
Singapore.
Exemplele abundă. Tata Consulting Services e pe piaţa mondială a informaticii. China
vrea
să îşi deschidă uzine de automobile în Europa de Est, America Latină şi Orientul
Mijlociu.
Hong Kongul controlează jumătate din piaţa mondială de motoare electrice mici.
Cemex din
Mexic a înghiţit un mare grup de ciment din Anglia. Iar Brazilia este al treilea
producător de
avioane jet regionale. Două firme mari braziliene de alimente exportă jumătate din
producţie.
Grupul chinez Hisense vinde în prezent circa 10 milioane de aparate TV, 3 milioane
de
aparate de aer condiţionat (vândute bine în Franţa) şi are fabrici în Algeria, Uruguay,
Iran,
Pakistan şi Africa de Sud.
În concluzie putem conchide clar că ţările emergente vor schimba cît de curînd cursul
economiei mondiale. Unele din ele, precum Coreea de Sud, au făcut saltul la categoria
superioară
(de exemplu numărul de brevete este al patrulea din lume, după Japonia, SUA şi China şi
mult
înaintea Germaniei). Altele sunt pe pragul ei. Dar toate la un loc schimbă harta economică a
lumii.
Micii dragoni au fost fenomene punctuale, emergenţa constituie un val. Efectul valului se va
vedea
curând. De exemplu, laureatul Premiului Nobel, profesorul american Robert Fogel
menţionează că
226
în anul 2040 trei ţări mari asiatice vor reprezenta 54% din PIB-ul mondial: China (40%), India
(12%), Japonia (2%), la care se adaugă cu 12% şase ţări emergente asiatice: Singapore,
Malaysia,
Thailanda, Hong Kong, Coreea de Sud şi Taiwan. Ceea ce face un total asiatic de 66%, adică
2/3 din
PIB-ul mondial. Aceeaşi tendinţă se obervă şi la capitolul consumului de energie. Potrivit
statisticilor prezentate în anul 2008 de compania petrolieră britanică British Petroleum (BP),
ţările
emergente au reprezentat 51,3% din consumul de energie primară al planetei. În 2008,
consumul
Chinei a crescut cu 7,2%, al Indiei, cu 5,6% şi al ţărilor din Orientul Mijlociu s-a majorat cu
5,9%.
Uniunea Europeana (UE) a avut o evoluţie contrară acestora: consumul energetic a scăzut
cu 0,5%,
în timp ce Statele Unite l-au redus cu 2,8%. Iată unde se mută centrul avuţiei, economiei,
producţiei
şi comerţului în lumea globală. Un alt aspect destul de important este atractivitatea ţărilor
emergente
pentru investiţiile străine directe. Pieţele emergente oferă o serie de motive importante
pentru care
investitorii adoptă o viziune pozitivă pe termen lung. Motivele acestei
atractivităţi sunt:
 Creştere economică de 5% pentru anul 2009, pe cînd în ţările dezvoltate această
creştere este
prevăzută la 1%;
 Un comerţ exterior foarte diversificat, multe dintre ele exportînd bunuri către pieţele
noi şi
scăzînd, astfel, dependenţa lor faţă de
SUA;
 Sectorul serviciilor este din ce în ce mai dezvoltat, în special în India şi
China;
 Infrastructură bine
dezvoltată.
Fluxurile de ISD în Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est au fost mai ridicate ca niciodată,
ajungînd la 249 miliarde de dolari americani în 2007. Majoritatea subregiunilor şi a
economiilor au
primit influxuri mai mari. O combinaţie între percepţiile favorabile privind mediul de afaceri,
progresul către o mai mare integrare economică regională, mediul mai favorabil pentru
investiţii şi
factorii specifici naţionali au contribuit la performanţa regiunii. China şi Hong Kong au rămas
primele doua destinaţii din cadrul regiunii, precum şi din cadrul tuturor noilor state
industrializate.
Între timp, India – cel mai mare beneficiar din Asia de Sud – şi majoritatea ţărilor membre
ale
Asociaţiei Naţiunilor din Sud-estul Asiei (ASEAN) au atras numeroase
influxuri.
În ansamblu, perspectivele de noi ISD în regiune rămîn foarte promiţătoare. Deci,
creşterea
economică susţinută, schimbările demografice, percepţiile favorabile ale mediului de afaceri
şi noile
oportunităţi de investiţii se numară printre factorii principali care au contribuit la buna
performanţă a
regiunii în 2007 şi ar trebui să continue să atragă ISD în viitorul
apropiat.
În ceea ce priveşte afluxurile de ISD din Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est, ele au ajuns
la un
nivel ridicat, de 150 miliarde de dolari americani, reflectînd importanţa din ce în ce mai
mare a
ţărilor emergente ca investitori externi. Fluxurile intra- şi inter-regionale reprezinta un
element
227
deosebit de important. STN din regiune s-au remarcat ca investitori semnificativi,
contribuind la
creşterea rapidă a capitalului de ISD externe: acestea au urcat de la 1.100 miliarde de dolari
americani în 2006 la 1.600 miliarde în
2007.
Aspectul cel mai important pentru investitori constă în faptul că evaluările ţărilor
emergente
sunt în continuare pozitive. De asemenea, şi ţările de frontieră sunt din ce în ce mai
interesante,
putînd deveni ţările emergente de mîine. Financial Times a dechis o redacţie în Vietnam la
începutul
anului 2008, pentru a studia îndeaproape companiile de acolo şi din regiunea Mekong. În
plus, ţările
de frontieră mai mari, precum Slovenia, România, Croaţia, Kazahstan şi Ucraina încep şi ele
să fie
tentante.
Orientul Mijlociu este o regiune de mare interes şi va reprezenta subiectul unor
viitoare
cercetări. Performanţele economice ale Orientului Mijlociu sunt de-a dreptul impresionante,
existînd
un semnificativ potenţial de creştere şi dezvoltare, în special dacă se va menţine tendinţa
actuală
către implementarea reformelor politice şi
economice.
Următorul miliard de posesori de telefoane mobile sau de utilizatori de internet va
proveni din
Africa, America Latină şi Asia. Pentru creşterea profiturilor, marii jucători din industria auto,
IT, sau
a bunurilor de consum mizeaza pe ţările emergente. China va deveni, pînă la sfîrşitul
acestui
deceniu, a doua mare producătoare de autovehicule, dupa SUA. Multe dintre acestea vor lua
calea
exportului, dar majoritatea se adresează consumatorului autohton. Cele mai ieftine modele
costă pe
piaţa chineză 4.000 de dolari, dar pe masură ce concurenţa se înteţeşte, preţul ar putea
coborî şi mai
jos. Toţi greii industriei auto sunt prezenţi pe piaţa chineză şi se pregătesc pentru un razboi
dur. Nici
firmele indiene nu stau deoparte, promiţînd modele cel puţin la fel de ieftine pentru piaţa
autohtonă
ca cele din ţara vecină. În India, există deja operatori de telefonie profitabili, care percep
doar doi
cenţi pentru costul unui minut de convorbire. Dacă indienii vorbesc tot mai mult la telefonul
mobil,
chinezii în schimb vor detrona SUA la numărul de utilizatori de internet. Conturul unui al
boom IT
apare şi în ţările din America
Latină.
În paralel, banii aduşi din exporturi au creat într-o serie de ţări o clasă mijlocie,
capabilă,
pentru prima dată, să imite, chiar dacă în varianta “low cost”, stilul de viaţă occidental.
Noile state industrializate intră şi în vizorul furnizorilor de servicii financiare, care văd o
piaţă cu
potenţial gigantic. Din 2006, băncile şi societăţile de asigurare s-au extins către est. Rusia
promite
din nou să devină un pol pentru investitori, mai ales că Moscova a început să facă ordine pe
piaţa
financiară.
Creşterea nivelului de trai in Asia a schimbat modelele de consum al populaţiei. Orezul
nu mai
este singura alegere pentru chinezul de rînd. Cererea mărită de carne a făcut ca preţurile
produselor
228
agricole să explodeze. Brazilia a profitat cel mai mult de noua conjunctură.Această ţară sud-
americană a devenit într-un deceniu o mare putere agricolă. De la zahăr la carne de pui şi
de la ulei
de soia la preparatele din carne de porc, brazilienii ii concurează serios pe americani, care
dominau
pînă de curînd piaţa agricolă
mondiala.
B. Noile ţări industrialízate din America Latină sau Pumele sud

americane
Datorită reformelor din ultimele decenii, numeroase state latino-americane şi-au redus
datoriile
externe (Brazilia şi Chile au devenit state net creditoare), au redus substanţial inflaţia pînă
la niveluri
comparabile cu cele ale statelor dezvoltate şi şi-au sporit rezervele internaţionale, care să le
servească drept tampon împotriva şocurilor
internaţionale.
În ultimii patru ani, guvernele latino-americane au profitat de un mediu internaţional
extrem de
favorabil – inclusiv ratele scăzute ale inflaţiei şi dobânzilor, investiţii străine directe mari în
regiune
şi o creştere a preţurilor bunurilor – pentru a elimina vulnerabilităţile, în principal prin
realizarea de
surplusuri bugetare şi creşterea rezervelor internaţionale. În consecinţă, America Latină în
ansamblu
este în măsură să se situeze pe o treaptă destul de înaltă în economia mondială. Aproape
toate ţările
Americii Latine continuă să ia măsuri pentru a remedia multe din vulnerabilităţile naţionale
care le
expun economiile la influenţa turbulenţelor financiare internaţionale. Destul de important
este faptul
că preţurile mari la mărfuri permit multor guverne din aceste ţări să-şi consolideze rezervele
valutare
şi să-şi plătească datoriile externe, pentru a gestiona mai bine volatilitatea financiară
globală. În
general, America Latină a fost marcată de o serie de maladii, care au condus la criza
datoriei externe
de la începutul anilor 1980, care a lăsat regiunea deosebit de vulnerabilă la orice slăbiciune
în
economia mondială. Un sector bancar controlat de stat, supradimensionat, ineficient şi
costisitor,
combinat cu niveluri nesustenabile ale datoriei externe şi un slab management
macroeconomic
însemna că, atunci investitorii străini începeau să aibă îndoieli privind sănătatea pieţelor
latino-
americane şi începeau să-şi retragă banii din regiune, guvernele nu aveau instrumente
pentru a
răspunde, iar economiile naţionale primeau lovituri
puternice.
Astfel, pieţele cereau acţiuni corective, iar autorităţile nu aveau altă opţiune decât să
răspundă.
Crizele economice de la sfârşitul anilor 1980 au forţat aplicarea de reforme şi ascensiunea
globală,
care a urmat întâmplător, la sfârşitul anilor 1990 şi începutul acestui deceniu, a facilitat
reforma.
Guvernele din America Latină au găsit voinţa politică pentru a introduce reformele
costisitoare, dar
necesare, care să întărească bazele financiare ale
regiunii.
În ultimii patru ani, guvernele din America Latină au profitat de un mediu global extrem
de
favorabil. În consecinţă, America Latină este mai capabilă să răspundă fluctuaţiilor
economice
229
locale şi internaţionale. Unele dintre aceste reforme au vizat sectorul bancar în sine: în
1980,
guvernele latino-americane deţineau două treimi din activele primelor zece bănci din
regiune,
obiectivele politice primau în faţa practicilor financiare sănătoase, iar sarcina de a absorbi
datoriile
legate de creditele neperformante revenea guvernelor. Ca reacţie, statul şi-a redus
intervenţiile în
pieţele de capital, în special în privinţa costului creditelor şi a controlului asupra tranzacţiilor
de pe
pieţele valutare şi de capital. Băncile au profitat de această relaxare şi libertate pentru a
spori
creditarea pînă dincolo de capacitatea normală, ceea ce a dus la deja faimoasele crize
bancare din
Argentina, Bolivia, Columbia, Ecuador, Mexic, Peru şi Venezuela din anii 1990. Păţite deja de
două
ori, autorităţile au instituit mecanisme mai stricte de control asupra criteriilor legate de
creditare,
rezerve proprii şi rezerve atrase, şi o abordare diferenţiată pentru depozitele şi creditele în
dolari,
pentru a gestiona riscurile valutare comune în multe crize bancare. În decembrie 1999,
principalele
state latino-americane au semnat Convenţia OMC privind serviciile bancare, de asigurare şi
financiare, prin care acceptau să-şi deschidă pieţele financiare băncilor şi
asiguratorilor străini.
Mulţumită unui mediu macroeconomic global mai stabil şi unui efort al statelor latino-
americane de a duce reformele mai departe – inclusiv permiţînd instituţiilor non-bancare să
furnizeze servicii de bază ca depozite, retrageri şi împrumuturi – sectorul bancar s-a
dezvoltat
semnificativ în întreaga regiune, atît din punct de vedere geografic, cît şi din cel al
lichidităţii. Poate
chiar mai importante au fost reformele în alte domenii economice, care au facilitat o mai
mare
stabilitate. Statele Americii Latine au încercat întîi să-şi reducă datoria externă, care
ajunsese să
înghită o bună parte din bugetele de stat (peste 50 la sută în Mexic în 1987). Guvernele nu-
şi puteau
plăti datoriile tipărind pur şi simplu mai mulţi bani sau contractînd noi împrumuturi. Soluţia
a fost o
combinaţie între o politică fiscală austeră (inclusiv prin vinderea întreprinderilor de stat,
pentru a
obţine fonduri) şi o politică monetară ghidată de bănci centrale tot mai autonome sau chiar
proaspăt
independente, a căror prioritate să fie ţintirea inflaţiei. Un aspect foarte important în aceste
ţări sunt
investiţiile străine directe.America Latină au cunoscut creşteri ale influxurilor cu 36%,
ajungînd la
un nivel istoric de 126 miliarde de dolari americani. (2007) Aceasta a fost cea mai mare
creştere din
America de Sud (66%), unde cea mai mare parte a influxurilor în valoare de 72 miliarde de
dolari
americani s-au îndreptat către industriile extractive şi către producţia bazată pe resurse
naturale.
Afluxurile de ISD din regiune au scazut cu 17%, la 52 miliarde de dolari americani, reflectînd
în
principal o întoarcere la niveluri mai „normale” de investiţii externe din Brazilia. CTN din
America
Latină, în special din Mexic şi Brazilia, au continuat să se internaţionalizeze, intrînd în
competiţia
pentru poziţii de vîrf în industrii precum cea de petrol şi gaze, metale şi minerit, ciment,
oţel,
230
produse alimentare şi băuturi. În plus, multe companii noi din America Latină au început să
se
lanseze în noi sectoare, precum cel de software, cel petrochimic şi al
biocombustibililor.
ISD înspre şi dinspre America Latină şi Caraibe sunt de aşteptat să crească în
continuare în
2008. Influxurile ar fi atrase în principal de catre America de Sud, unde preţurile ridicate la
mărfuri
şi consistenta creştere economică subregională ar trebui să continue să mărească profiturile
CTN.
Totuşi, nivelul influxurilor viitoare în America Centrală este nesigur, întrucît încetinirea
creşterii
economice din SUA şi un dolar slăbit le-ar putea afecta negativ activităţile de producţie
orientate
catre export. Afluxurile sunt asteptate sa crească datorită CTN din Brazilia şi
Mexic.
Astăzi, America Latină luptă intensiv să se afirme pe piaţa mondială.

Eforturi considerabile sunt depuse de fiecare ţară în parte, cu toate că
au încă
un şir de lacune în sistemul de dezvoltare. De la pămînturi agricole
fertile, la
petrol şi materii prime, trebuie adăugate de acum înainte industriile
exportatoare. Marile ţări ale continentului cunosc aşadar o creştere
susţinută.
Principalii indicatori macroeconomici ale altor ţări din zonă
Tabelul 9.1.2
Ţara Populaţia în PIB 2007 PIB/locuitor Creştere 2008 Creştere 2009

milioane (mld.$) 2007 % %
0,3 3,4 10880 1,1 0,3
Barbados
0,3 1,3 5100 3,9 1,8
Belize
9,7 13,1 4,140 5,8 4,3
Bolivia
46,5 172 6640 3,9 2,8
Columbia
4.5 25,2 8340 3,9 2,8
Costa Rica
0,07 0,3 5650 2,5 2,1
Republica
Dominicana
Ecuador13,5
Guatemala13,7 44,2 7040 2,9 2,3
Guyana0,7 33,3 4120 4,4 3,3
Honduras7,2 1,0 2600 4,5 3,8
Nicaragua5,7 12,2 3160 4,1 3,3
Panama3,4 5,7 2080 2,9 2,8
Paraguay6,2 19,7 8340 8,2 7,1
Peru28,2 12 4380 5,4 3,5
Salvador6,9 109 7240 9,1 6,3
Suriname0,5 20,2 4840 2,9 1,9
Uruguay3,4 2,2 6000 6,4 4,1
Sursa: www.worldbank.org 23,1 11040 6,4 4,8
În final putem concluziona că deşi aceste ţări emergente au anumite dificultăţi

economice,
începînd din 1997, “baza” lor economică este solidă, în special în Asia de Sud Est. Aceste
state au
231
rate ridicate de economisire şi de investire, şi mai ales o forţă de muncă excelentă din punct
de
vedere al costului, aceste lucruri ajutîndu-le să înregistreze rate de creştere economică
ridicate.
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India,

China)
BRIC nu este o organizaţie politică sau economică. BRIC este un acronim atribuit de
compania de analiza financiara Goldman Sachs începînd cu 2001 şi consacrat o dată cu
raportul din
2003 al aceleiaşi entităţi. Deci BRIC reprezintă Brazilia, Rusia, India, China. Nu numai atît,
dar
există şi alte abrevieri. Se vorbeşte în paralel de BRIMC (incluzînd, pe lîngă Brazilia, Rusia,
India,
China şi Mexicul) sau doar de troika RIC (excluzînd Brazilia) ca şi de alte grupuri de ţări, "N-
11"
("urmatoarele 11") ce se vor dezvolta într-un ritm
susţinut.
BRIC este organizaţia ţărilor cu ritm rapid de dezvoltare, incluse şi în G20. În cadrul
reuniunilor, Rusia a reiterat ideea reformării sistemului financiar mondial şi creării unei noi
valute
de rezervă, însă China a reuşit să se impună ca lider al celor două organizaţii. Brazilia,
Rusia, India
şi China, aşa-numite state BRIC, vor deveni, în cîţiva ani mai puternice, din punct de vedere
economic, decat G7, grupul celor mai dezvoltate ţări. Se consideră că produsul intern brut al
Chinei
va fi mai mare decat cel al Statelor Unite pana în 2027, adică mai puţin de 20 de ani, ceea
ce ar
însemna un PIB al BRIC mai mare decît al G7. Brazilia e singura dintre cele patru a carei
economie
nu s-a dezvoltat la nivelul scontat, însă rata ei de creştere este pozitivă. În ceea ce priveşte
India se
estimează în 2009 o creştere economică de aproape 6%, iar în 2010, o rată dublă faţă de
anii
anteriori, de doar 3%. În plus, indieni au votat, recent, pentru un guvern format dintr-o
coaliţie, care
doreşte să implementeze reforme pentru creştere. Potrivit estimărilor, cererea la nivel local
se va
majora cu 12% în 2009, permiţînd creşterea produsului intern brut cu 10%, comparativ cu
anul
precedent. Atît India, cît şi China, au potenţial de creştere de 10% pentru următorii cîţiva
ani.
Indicatorii macroeconomici ai BRIC sunt încă modeşti, dar promiţători. Pe fonul crizei
financiare
din 2008-2009 acestea sunt printre puţinele state care au avut o creştere economică
pozitivă. Aceasta
le-a permis şi mai mult să se afirme pe plan
internaţional.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor BRIC
Tabelul 9.2.2.1
Ţara Brazilia Rusia India China
Ind.mcr.
PIB mil.$
1 284 698 1 136 921
232
PIB-c.loc. $ 9 016 973
Creştere economică % 8.6 8,1
% agriculturii în PIB 4.8 19,6
% industriei în PIB 38.4 27,3
% serviciilor în PIB 56.8 53,3
Export Bunuri mil. $ 355 464 145431
Import Bunuri mil. $ 245 365 215500
Export servicii mil. $ 38 600 84438
Import servicii mil. $ 58 300 48073
ISD Ieşiri bil. . $ 47 9676 mil. $l
ISD Intrări bil. . $ 53 16881 mil. $
IDU 0.802 0,619

În 2009 şi 2010 dezvoltarea economiei mondiale depinde de aceste patru ţări. Deja,
ele
reprezintă 15 % din produsul intern brut global. China a întrecut Germania şi este pe cale să
depăşească şi Japonia. Celelalte trei sunt foarte aproape de a deveni mai importante, din
punct de
vedere economic, decît
Canada.
Se consideră că întîlnirile BRIC, prima avînd loc în Rusia în luna iunie 2009, ar putea
deveni
mai populare şi mai interesante decat cele ale G8. La prima lor întîlnire s-au atins
următoarele
subiecte:
Cele patru state au ajuns la o înţelegere privind intensificarea cooperării,
contracararea
şocului produs de criza financiară internaţională şi stimularea redresării economiei
mondiale;
Au propus în legătură cu problema reformei instituţiilor bancare internaţionale că
trebuie
să se întărească dreptul la cuvînt şi reprezentativitatea pieţelor emergente şi a
ţărilor în
curs de dezvoltare în cadrul instituţiilor financiare internaţionale şi au subliniat
necesitatea
instituirii unui sistem financiar internaţional stabil, previzibil şi
pluralist;
Cele 4 ţări s-au pronunţat împotriva protecţionismului comercial şi şi-au exprimat
hotărîrea de realizare a dezvoltării durabile şi de intensificare a cooperării tehnico-
ştiinţifice şi din domeniul
învăţământului.
233
De menţionat că populaţia celor 4 ţări reprezintă 42% din cea mondială şi PIB-ul lor
ocupă
14,6% din cel mondial. Concomitent cu creşterea rapidă a puterii economice, influenţa
internaţională a celor 4 ţări creşte pe zi ce trece. Prima întâlnire dintre conducătorii Chinei,
Rusiei,
Braziliei şi Indiei a subliniat în faţa comunităţii internaţionale hotărîrea principalelor ţări
emergente
de a face faţă provocărilor crizei financiare
mondiale.
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare
Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia. Cu
peste
800 de milioane de locuitori în 54 de ţări, Africa este gazdă a unei şeptimi din populaţia
totală de pe
glob. Economia Africii este destul de eterogenă, căci aici există state cu nivel economic
destul de
înalt cum ar fi Africa de Sud, dar în acelaşi timp Africa este continentul
subdezvoltării.
În anul 2009, PIB-ul continentului african este preconizat să scadă la 2,8% faţă de 5,7%
în
anul 2008 şi acest lucru se va reflecta prin scăderea nivelului de trai, creşterea inflaţiei,
escaladarea
şomajului şi adîncirea conflictelor politice şi sociale. Pentru anul 2010, într-o prognoză
optimistică
se aşteaptă o creştere a PIB-ului continentului la 4,5%. Unul din sectoarele principale ale
economiei
continentului african, aducător de venituri importante din export, sectorul minier, a fost şi
cel mai
afectat de criza economică globală din 2008, datorită scăderii drastice a cererii în ţările din
Europa şi
America. Aceasta a condus la o reducere a exportului ţărilor africane şi, în plus, la scăderea
preţului
la materiile prime. Din cele 52 de ţări ale continentului, în patru s-au înregistrat contracţii
puternice
ale economiei în anul 2009, respectiv Angola - cea mai importantă ţară africană
exportatoare de
petrol, a trecut de la o creştere economică de 15,8% în 2008 la -0,4% în 2009, Seychelles
-0,4%,
Republica Democratică Congo -0,6% şi Ciad -0,7%. Ţările din Africa Centrală au înregistrat,
în
medie, o creştere de 0,2%, în timp ce ţările din Africa de Est de 3,5%. Africa de Sud, ţara cu
cea mai
puternică economie de pe continentul african a înregistrat o scădere a PIB-ului de la 3,1% în
2008 la
1,1% în 2009. Deteriorarea rapidă a deficitului de cont curent, asociată cu scăderea cererii
de
produse minerale, determină tot mai multe ţări africane să apeleze la ajutorul Fondului
Monetar
Internaţional pentru a evita devalorizarea monedelor
locale.
Multe ţări africane au înregistrat în anul 2008 incidente datorate procurării de
alimente, iar
Africa de Sud s-a confruntat cu conflicte grave de natură “xenofoba”. Loviturile militare din
Mauritania, Guineea şi Guineea Bissau precum şi conflictul din Somalia continuă deja de
18 ani.
Astăzi ţările în dezvoltare din Africa se confruntă cu un şir de probleme. Statisticele din
aceste
state sunt înfiorătoare, mai ales în plan
social:
234
1. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate;
1,3
miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult
din 40
este seropozitiv;
2. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul populaţiei adulte fiind
analfabetă;
3. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiau în sărăcie absolută în anul 2000, în 2008
datorită
anumitor progrese această cifră s-a micşorat la 800 milioane. În Africa aproape
jumătate
din populaţie se află sub pragul de
sărăcie;
4. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%,
dar cu
toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în
fiecare zi;
5. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii sunt
femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbaţii în
învăţământul
superior;
6. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt
refugiaţi;
7. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a
crescut de
la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o
suprafaţă egală
cu mărimea unui teren de
fotbal.
Principalele caracteristici ale ţărilor în dezvoltare din Africa sunt:

Şomajul este o problemă specifică unde rata medie se ridică la aproximativ 20% în
mediul
urban şi afectează 30% din tinerii apţi de
muncă ;
Agricultura ramîne sectorul preponderent în ciuda scăderii ponderii sale în favoarea
industriei şi serviciilor;
Prezenţa încă a economiei naturale, care reprezintă până la 35% din PIB
Africa.
Gradul scazut de
industrializare;
PNB/c.loc este mai puţin de
725$;
Indicele dezvoltării umane jos – IDU - 0.500 şi mai
puţin;
Ţări cu populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai
dramatică;
Mare discrepanţă în distribuirea
veniturilor;
Decalajul puternic între mediul urban şi
rural;
Acces redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei, ceea ce face ca
majoritatea
forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de
reduse;
235
Starea de dependenţă profundă faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se
manifestă
îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi
tehnologic;
Foametea şi malnutriţia.
Astăzi ţările subdezvoltate din Africa Subsahariană constituie o problemă globală pentru
întreaga omenire. În soluţionarea ei sunt implicate toate ţările dezvoltate cît şi organismele
financiare
internaţionale. Totuţi ar trebui să se implice chiar populaţia autohtonă cît şi structurile locale
de
conducere. Ar fi necesar să se înfăptuiască un şir de măsuri, cum
ar fi:
 atragerea eficientă a investiţiilor străine;
 formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de
muncă;
 crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă
nevoia
crescândă de bunuri de
echipament;
 promovarea exporturilor de produse prelucrate;
 extinderea suprafeţelor cultivate;
 sporirea randamentului la hectar şi pe animal
productiv;
 exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale
sintetică;
 asigurarea unor politici durabile de dezvoltare;
 promovarea comerţului exterior;
În ceea ce priveşte Instituţiile financiare internaţionale, cea care promovează o politică
de
accelerare a dezvoltării economice a ţărilor în dezvoltare, dar şi a celor subdezvoltate este
UNCTAD
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare). UNCTAD a fost creată în 1964 în
urma
primei sesiuni a conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul Naţiunilor
Unite,
fiind specializată în probleme comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări
membre la
care se adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG, care participă la
lucrările sale
în calitate de observatori. Rezultatele concrete pe care le-a obţinut în activitatea sa UNCTAD
în
scopul susţinerii dezvoltării statelor rămase în urmă economic
sunt:
a. în domeniul comerţului cu produse de
bază:
 încheierea unor acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea
unor
grupuri de studiu privind ţările producătoare şi ţările consumatoare. Pentru
stabilizarea
preţurilor la produsele de bază s-a propus aplicarea unui program integrat
pentru
produsele de bază. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor
regulatorii,
finanţate dintr-un fond comun care este conceput să funcţioneze astfel încât să
menţină
preţurile în limitele unor marje de fluctuaţie de plus minus
10%.
b. referitor la produsele manufacturate
(p.m):
236
proprietate în şi de
1966sisteme
a luat de exploatare
fiinţă a terenurilor,Naţiunilor
ONUDI (Organizaţia determinate Unitedepentru
condiţiile naturale, dar
Dezvoltare
şi de cele
sociale. Coexistă în acest
Industrială) cucontinent sistemul
sediul la Viena, citemené
instituţie a (agricultura itinerantă) cu plantaţiile
intensive ONU;
sau păstoritul nomad cu fermele
 recunoaşterea zootehnice
tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în dezvoltare. Prima
moderne. reuşită
Agricultura însumează
în acest sens este aproximativ
adoptarea 1/6 SGPdin produsul
(sistemul intern brutde
generalizat alpreferinţe)
Africii, în timp ce
constând
industria în
însumează cam 1/3 şi
concesii serviciile
tarifare in jur de
acordate ţărilor în dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a
jumătate. început
În ciuda săfaptului
funcţionezecă este de continentul
1971; cu cel mai mare procent din populaţia activă
ocupată în
agricultură, Africa nu APD
 stabilirea produce destul
(Ajutor Publicpentru
pentrua-şiDezvoltare)
hrăni populaţia.
la 0,7%Motivele suntţărilor
din PIB-ul multiple, unul
din donatoare.
cele mai
Un rolimportante
importanteste îl aresporul natural
şi Banca mare, alt
Mondială, care motiv
anual este pierderea
acordă ajutorforţei
material,de muncă
financiardin şi
agricultură
datorată exodului
moral ţărilor rural, populaţia
subdezvoltate. Bancafiind atrasăade
Mondială fostoraşele
formată mari. Exportul
în anii de dupăde război
produse agricole
pentru a
nu are
ajuta la
prioritate
combaterea mare şi investiţiile
sărăciei în lume.înAstăzi
tehnologie
este oagricolă
instituţiemodernă
cu 185 de lipsesc.
membri, Multe
care ţări
îşidin Africa
trebuie să
concentrează
importe
activitateaalimente
în ţările deînbază
curs şi denecesită
dezvoltare, iar banii pe care îi împrumută la o dobîndă mică se
ajutoare.
duc în
special
Cele
cătremaiproiecte
importante de infrastructură,
recolte exportate ecologie
sunt: şi dede
cafea,
îmbunătăţire
bumbac,aboabeadministraţiei
de cacao,publice.
Anual,arahide,
palmieri de ulei, tutun.
banca împrumută pesteCerealele
22 miliarde sunt demai puţin
dolari cultivate
ţărilor în Africa decît
subdezvoltate. Banca în celelalte
Mondială e
continente,
responsabilă
pentru
pentru că cer agrotehnici
aproximativ mai pretenţioase.
10 la suta Meiul este
din ajutorul financiar cultivat
oferit ţărilormai ales în
sărace. În Africa
2009, ea
mediteraneană
intenţionează să
nordică şi în Sahel,
acorde fonduri dar productivitatea
în valoare de pînă la 100sadeeste slabă de
miliarde (200-300 kg/ha).
dolari (79,8 În euro)
mld. unele ca zone a fost
ajutor
înlocuit
financiar cu
porumbul.
pentru ţările Dintre
în cursplantele cu tuberculi,
de dezvoltare, în Africa
pe fondul se cultivă
temerilor cu precădere
că efectele crizei maniocul
financiareşicare
ignamele,
cuprinde tot în
timp ce batatele
mai multe regiunişilataro,niveladuse
mondial din ar
America, nu dau rezultate
putea provoca un adevarat preadezastru
bune. Palmierul
în statele desărace.
ulei
este
În 2007,
cultivat
ajutorul în plantaţii
acordat de în Câmpia
BIRD pentru Mozambicului,
ţările în curs pe de litoralul
dezvoltare Golfului Guineii
s-a ridicat la şi în areale
13,5
disjuncte
mld. $. în
cuvetaLa zaireză. Randamentul
fel de importantă este scop
în acest slab, este
300-400 kg/ha (în
şi Uniunea Malaysia care
Europeană, se obţin
este5000 kg/ha).
cel mai mare
Numeroase
plante
donatordedin cultură
lume,aparţin
în anul focarului
2008 ajutorulabisiniano
acordat – yemenit (cafea, varietăţi
de UE însumînd de grâu,
49 de miliarde demei,
euro, orz,
eleusină)
adică
sau
0,40celui ecuatorial
din venitul african,
naţional brut.dar au fost ajutoarelor
Valoarea introduse şitrebuie
plante alohtone,
să creascăcare pînăs-aula 69adaptat bine
de miliarde
la
de euro
condiţiile climatice
în 2010 pentru a seafricane.
păstra angajamentul de a dona 0,56% din venitul naţional brut al UE,
asumat la
Sunt la
întâlnirea cultivaţi în Africa
nivel înalt G8 din numeroşi
2005 dealţi la arbori fructiferi. În zona
Gleneagles.Aceasta mediteraneană
presupune sunt
suplimentarea
plantaţii
efortului UE
intensive
cu încă 20de deplante
miliardecitrice şi de În
de euro. măslin, iar în zonele
plus, Comisia ecuatoriale
Europeană şi subecuatoriale
propune se cultivă
o mai bună utilizare a
ajutorului
cocotierul,
de dezvoltare bananierul, mango, avocado,
pentru facilitarea accesuluipapaya, goyave inclusiv
la alte fonduri, ş.a. În multe zone ale
prin Banca Africii sede
Europeană
practică
Investiţii
sistemul
– fiecare monoculturilor
euro cheltuit prin pentru export,
acordarea demai alestrebuie
ajutor de arahide, ananas,
să atragă cafea,private
investiţii cacao,însusan
valoaresau
de cinci
mirodenii.
euro.
Cu toate că –are
Agricultura la dispoziţie
ramura de bazăoadiversitate
africanilor mai mare de plante de cultură, populaţia
rurală
africană suferă încă de malnutriţie, atât datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cît şi
În aproape toate ţările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă
datorită
monoalimentaţiei.
activitate Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale
economică,
agriculturii în ciuda expansiunii industriei şi serviciilor şi a importanţei din ce în ce mai mari
practicate
a în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului
acestor
citemené, activităţi. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizînd atît tehnici
pîrlogirea
rudimentare, îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa
tradiţionale, cît şi tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de
îngrăşămintelor,
forme de a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile cîmpului, lipsa
237
238
specialiştilor sunt cîteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole
slabe, deşi
efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează
majoritatea
populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul
agricol.
Pe ansamblul Africii un hectar hrăneşte în medie 3-4 persoane. Depinde şi de planta
de
cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreţine 15 persoane cu 20 tone
tuberculi, în timp
ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreţine doar două persoane. Sunt şi triburi care
utilizează
tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km²
ai
insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble şi chiar cu 5 recolte la doi ani.
Există
amenajări funciare de tipul îndiguirilor şi terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar
nu pentru
consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrăşămÎnt. Pe insula vecină,
Ukerewe,
densităţile sunt mult mai mici deoarece nu se practică sistemul vecinilor din insula
Ukala.
Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud,
pe
Valea Nilului, parţial în ţările Maghrebului şi în cîteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau
din
estul continentului.
Investiţiile Străine în Africa

O modalitate de dezvoltare a Africii ar fi atragerea investiţiilor străine. În Africa,
influxurile de
ISD au crescut la 53 miliarde de dolari americani în 2007 – un nou record. Prosperitatea
pieţelor de
mărfuri, profitabilitatea în creştere a investiţiilor – cea mai ridicată dintre regiunile în curs de
dezvoltare în 2006-2007 – şi politicile mai favorabile au alimentat influxurile. Ţările cel mai
puţin
dezvoltate (LDC) din Africa au înregistrat încă un an de creştere a influxurilor de ISD. O mare
parte
dintre proiectele sub formă de ISD lansate în 2007 au fost legate de extracţia de resurse
naturale.
Creşterea preţurilor la mărfuri a ajutat Africa să menţină un nivel relativ ridicat de ISD, în
valoare
de 6 miliarde de dolari americani în
2007.
În ciuda nivelului mai ridicat de influxuri, procentul acoperit de Africa în ISD globale a
rămas
la aproximativ 3%. CTN din SUA şi Europa au fost principalii investitori în regiune, urmaţi de
investitorii africani, în special din Africa de Sud. CTN din Asia s-au concentrat în principal
asupra
extracţiei de petrol şi gaze şi asupra infrastructurii. Studiul realizat de UNCTAD arata ca
aproape
toate CTN şi-au menţinut sau chiar şi-au mărit nivelurile actuale de investiţii în
Africa.
În anul 2008 investiţiile străine directe au ajuns la un record de 88 miliarde dolari SUA.
În
Africa. Cu toate acestea, în primul trimestru al anului 2009 au scăzut cu aproximativ 67%.
Scăderea
drastică a investiţiilor străine directe pe continentul african din primul trimestru al anului
2009 a
avut consecinţe importante pentru activităţile de dezvoltare, ISD fiind o contribuţie majoră
la
239
formarea brută de capital fix: cota lor a fost de 29% în 2008. În plus, influxurile de ISD către
cele 33
de ţări cel mai puţin dezvoltate din Africa (LDC), care au atins punctul culminant în 2008,
după opt
ani consecutivi de creştere economică, sunt pe punctul de a se prăbuşi. Acest lucru se
datorează unui
răgaz al crizei indus de cererea mondială de marfuri, atracţia majoră pentru ISD în aceste
economii.
Perspectivele pentru ISD în Africa sunt strîns legate de redresarea pieţelor globale. În
timp ce
China a devenit un investitor important acolo, ţările dezvoltate, în special Statele Unite ale
Americii
şi statele membre ale Uniunii Europene, rămîn pieţe şi surse de capital
importante.
9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol –

OPEC
O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizaţie
interguvernamentală
permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în domeniul petrolului ale ţărilor
membre,
în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru
producători.
Organizaţia are 12 state membre. Ele sunt listate mai jos conform datei
aderării.
Africa:
 Algeria (iulie 1969)
 Angola (1 ianuarie 2007)
 Libia (decembrie 1962)
 Nigeria (iulie 1971)
Orientul Mijlociu:
 Iraq (septembrie 1960)
 Iran (septembrie 1960)
 Kuwait (septembrie 1960)
 Qatar (decembrie 1961)
 Arabia Saudită (septembrie
1960)
 Emiratele Arabe Unite (noiembrie
1967)
America de Sud:
 Venezuela (septembrie
1960)
Asia de Sud-Est:
 Indonezia (decembrie 1962; statut de membru discutat deoarece Indonezia nu mai
este
considerată de OPEC ca exportator de
petrol)
240
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunţat că se va
retrage din
OPEC. Indonezia a înregistrat o scadere a producţiei de petrol începand cu anul 1995,
devenind
importator net. Statele candidate la poziţia de viitori membri ai organizaţiei sunt: Norvegia,
Bolivia,
Mexic, Siria, Sudan. Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ‟60, când
companiile
monopoliste au luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de
ţările
producătoare. Acest lucru a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor
producătoare, care au fost obligate să se gîndească la noi modalităţi de asigurare a
intereselor lor şi
de prevenire a irosirii surselor lor de
venit.
Astfel în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări
producătoare
de petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. La această întîlnire s-a
născut
ideea înfiinţării unei organizaţii de apărare a intereselor producătorilor, luînd astfel fiinţă
Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol – O.P.E.C. Sediul central al OPEC (din 1965) este
situat
în Viena, Austria. Organizaţia este considerată de mulţi observatori drept un
cartel.
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai
bune
modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv;
întocmirea şi
adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere
internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă
a
intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor
membre;
susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o
întoarcere
cinstită a capitalului pentru investitorii în industria
petrolieră.
Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea
favorizînd inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cît şi în cele dezvoltate prin folosirea
„armei
petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla preţul petrolului s-a
diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării unor mari exploatări
de petrol
în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare influenţă asupra preţului
petrolului. O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând
aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14%din gazele naturale. Oricum exporturile de petrol
ale
O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi tocmai de aceea
O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci când
decide
reducerea sau creşterea nivelului
producţiei.
In cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens . Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate
absolută asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, însă, prin vot unanim
asupra
nivelului maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară
membră.
241
In timpul întâlnirilor ordinare sau extraordinare, ţările membre stabilesc (sau nu) cote
de
producţie. Penru că O.P.E.C. este o sursă majoră de petrol, deciziile O.P.E.C. de a creşte sau
reduce
producţia pot micşora sau majora preţul ţiţeiului. Acest lucru nu este valabil în cazul
produselor
petroliere, ca, de exemplu, benzina, unde participă mai mulţi factori. In unele ţări impozitele
reprezintă 70% din preţul final plătit de consumatori, aşadar chiar o schimbare majoră în
preţul
ţiţeiului poate avea o influenţă minoră asupra
preţurilor.
Principalele obiective ale O.P.E.C. sunt:
1. Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai
bune
metode de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure
preţuri
corecte şi stabile pentru producătorii de
petrol ;
2. Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor
consumatoare ;
3. Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionale privind preţurile petrolului pe
piaţa
mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoere de
petrol ;
4. Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi promoţionale cu capitalul investit
de
către statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute de către
cei care
investesc în industrie.
Venitul ţărilor membre OPEC din exportul de petrol a ajuns la 1.251 de miliarde de
dolari la
finele anului 2008. Profitul net pentru exporturile de petrol a crescut cu 86% în anul 2008,
de la 671
de miliarde de dolari, cît s-a înregistrat în 2007, şi a crescut cu 3% pînă la 1.322 miliarde
în 2009.
În prima jumătate a anului 2008, OPEC a înregistrat venituri de 645 miliarde de dolari.
Din
această sumă, cea mai mare parte, aproape o treime, a revenit Arabiei Saudite care s-a ales
cu 192 de
miliarde de dolari. Veniturile înregistrate de Irak au ajuns la 39 de miliarde de dolari, cu un
miliard
mai mult decît toată suma castigată în anul
2007.
Din cauza rezervelor de ţiţei insuficiente, marii consumatori mondiali au cerut
Organizaţiei
Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) să marească producţia. În ciuda condiţiilor unui
mediu
extrem, capacitatea de producţie a cîmpului petrolier Shaybah, situat între dune deşertice
roşiatice, a
fost extinsă pînă la 750.000 de barili/zi, în 2008. Mărirea capacităţii de producţie a cîmpului
petrolier face parte dintr-un program de 80 de miliarde de dolari (55 de miliarde de euro)
menit să
crească producţia de petrol din Arabia Saudită de la 11,3 milioane de barili/zi, cît este în
prezent, la
12,5 milioane de barili/zi, în 2009. Datorită creşterii economice din ţările aflate în
dezvoltare,
apetitul global pentru energie ar putea avansa semnificativ în următorii 25 de ani, potrivit
Agenţiei
Energetice Internaţionale (IEA), autoritatea de supraveghere energetică a statelor vestice.
IEA
242
estimează că nivelul consumului de petrol va creşte de la 85 de milioane de barili/zi la 116,3
milioane de barili/zi în 2030. OPEC speră că eforturile sale investiţionale vor tempera
îngrijorările
că cererea de petrol va depăşi producţia, din cauza consumului excesiv de ţiţei din ţări
emergente
cum ar fi China şi India, ceea ce ar conduce la o apreciere a
preţurilor.
Aceste ingrijorări, evidenţiate de avertismentele IEA privind o criză a stocurilor de ţiţei
pînă în
2015, au urcat recent preţul petrolului pînă aproape de 100 de dolari/baril. Datorită faptului
că deţine
25% din rezervele mondiale de petrol, Arabia Saudită contribuie la construcţia de noi
capacităţi de
producţie pentru a asigura stocurile necesare. În afara cîmpului petrolier din Shaybah,
compania
saudita de stat Saudi Aramco lucreaza la alte patru mari proiecte majore: Hawiya, care
produce
310.000 barili/zi începînd cu jumătatea anului 2007, Khursaniya - 500.000 de barili/zi
începînd cu
primele luni ale lui 2008, Khurais - 1,2 milioane barili/zi din 2009 si Manifa - 900.000 de
barili/zi
din 2011.
În concluzie, putem menţiona că există un paradox în ţările exportatoare de petrol,
căci anume
ele deţin aurul negru din lume, dar situaţia lor economică este destul de precară. De ce
oare? Poate
pentru că aşa doresc marile puteri...Pentru a complica şi mai mult situaţia, întreaga
industrie
petrolieră se confruntă cu costurile tot mai mari din construcţii, dar şi cu probleme legate de
lipsa
forţei de muncă şi a materialelor, lucruri care ar putea întîrzia şi mai mult realizarea
proiectelor în
acest domeniu.
Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt criteriile de clasificare a ţărilor în curs de dezvoltare?
2. Prin ce se deosebesc pumele americane de dragonii asiatici

?
3. Specificaţi rolul ţărilor OPEC pe piaţa mondială a ţiţeiului?
4. Ce reprezintă BRIC şi prin ce se explică importanţa sa globală în

secXXI?
5. Argumentaţi succesul Chinei în economia mondială.
6. Prin ce se caracterizează nivelul de dezvoltare al

Braziliei?
7. Care sunt perspectivele de dezvoltare a Rusiei în sec
XXI?
8. Care sunt factorii ce înfrînează dezvoltarea ţărilor
africane?
9. Care sunt trasăturile specifice ale ţărior în curs de
dezvoltare?
10. Prin ce diferă nivelul ISD din ASIA de cel din Africa?
11. Enumeraţi principalii factori care cotribuie la dezvoltarea statelor slab
dezvoltate.
12. Care sunt principalel politici de dezvoltare a ţărilor slab dezvoltate
?
243
Teste grilă
1. Din categoria “noilor ţări industrializate” nu face

parte:
a. Argentina
b. Malaysia
c. Uruguai
d. Thailanda
2.În cauzele interne ale subdezvoltării nu se

include:
a. tradiţiile culturale şi religioase
b. discriminarea în relaţiile cu alte ţări
c. calamităţi naturale (cutremure, ploi)
d. condiţiile naturale
3.Care categorie de ţări în curs de dezvoltare mizează în dezvoltarea lor pe exportul produselor
finite:
a. Asia de Est şi Sud-Est
b. Asia de Nord şi Sud-Est
c. Africa Centrală
d. America Latină
e. Europa de Sud-Est
4.În cauzele externe ale subdezvoltării nu se

include:
a. datoria externă
b. sistemul colonial
c. factorul uman slab dezvoltat
d. ştirbirea bogăţiilor naturale
5.În particularităţile ţărilor în dezvoltare nu este cuprinsă:

a. subdezvoltarea economică
b. depunerea eforturilor de depăşire a subdezvoltării
c. dependenţa economică faţă de ţările dezvoltate
d. accentuarea cooperării şi integrării economice internaţionale
6.În categoria ţărilor în dezvoltare cel mai puţin avansate

sunt:
a. Georgia
b. Albania
c. Mozambic
d. Egipt
7. Dintre formele de asistenţă financiară externă, practicate pentru ţările în dezvoltare, cele mai apropiate de
nevoile de
finanţare a dezvoltării lor, sunt:
a. investiţiile de portofoliu
b. împrumuturile externe bancare
c. creditele comerciale
d. împrumuturile de la F.M.I.
8. Posibilităţile reduse de acumulare internă a capitalului în ţările în dezvoltare sunt determinate şi de factori
interni,
precum:
a. un sistem bancar funcţional
b. rămăşiţe precapitaliste
c. transferurile de profit în exterior ale STN
d. reducerea preţurilor internaţionale la produsele de
e. bază
creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei.
9. Ţările puternic dezvoltate depind de ţările slab dezvoltate din

perspectiva:
a. pieţilor de desfacere
b. noilor tehnologii
244
c. materiilor prime
d. alimentara
10. Caile de lichidare a subdezvoltării nu includ:

a. nediversificarea economiei
b. folosirea raţională a resurselor naturale
c.asistenţa umană şi tehnică externă
d. cooperarea regională
11. Proporţiile nevoilor de asistenţă financiară externă ale ţărilor în dezvoltare sunt
determinate de:
a. diferenţa negativă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor
b. interne
c. diferenţa dintre intrările de capital străin şi ieşirile de capital în exterior
d. diferenţa dintre exportul şi importul de mărfuri
e. diferenţa pozitivă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor
interne
diferenţa dintre rezervele oficiale şi importuri.
12. Din categoria ţărilor emergente nu face
parte:
a. Africa de Sud
b. Egipt
c. Coreea de Nord
d. Mexic
Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2009
2. Buneci P., Masu St. – “Criza, anticriza şi noua ordine mondială”, Editura SolarisPrint, 2009
3. Khana P. – “Lumea a doua. Imperii si influenta in noua ordine global”, Editura Polirom,
2008
4. Farndon J. – “ Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi super puteri mondiale.”, Editura Litera International,
2008
5. Miclea L. – “MERCOSUR in cadrul regionalismului din America Latină”, Editura ASE, 2007
6. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet,

2006
7. Brown L. – „ Depăşind resursele planetei – problemele globale ale omenirii”, Editura Tehnica,
2005
8. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet,
2005
9. Gamblin A. – “Economia lumii 2004”, Bucuresti, 2004
10. Larousse – “Globalizarea – o singură planet, proiecte divirgente”, Editura Rao Books,
2003
11. Love J. – “ Făurirea lumii a treia”, Editura Univers, 2002
12. Dumitrescu S., Bal A. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2006
13. Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004
245
Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie
10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de

piaţă
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată (spre o economie de
piaţă
funcţională) în Uniunea Europeană
10.3 Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea
Statelor Independente (CSI)

10.4 Republica Moldova în mrejele tranziţiei
Termeni –cheie OBIECTIVE

Tranziţie  Să analizeze conceptul de ţară în tranziţie;
Consensul Washington  Să distingă criteriile de clasificare a ţărilor în tranziţie;
Consensul Post  Să analizeze diferite modele de dezvoltare economică în
Washington ţările
Terapie de Şoc din Europa Centrală şi de Est;
Metodă Graduală  Să identifice locul şi rolul Republicii Moldova în economia
Ţările ex-socialiste mondială;
Ţările Europei Centrale  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor ex
şi de Est socialiste
CSI din blocul regional CSI.
10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de

piaţă
Tranziţia la economia de piaţă, ca noţiune şi nu reformă, redă conţinutul anumitor
schimbări
specifice. În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia
economică este
cel de transformare. O transformare sau schimbare radicală, pe termen limitat, poate să fie
luată
drept tranziţie. O tranziţie prost gestionată inhibă forţele progresului mai mult decît un
regim
totalitar.
Tranziţia postcomunistă este procesul transformaţional de depăşire a modului de
organizare de
tip comunist a economiei şi societăţii. Tranziţia pleacă de la comunism, pe care nu-1 poate
anula
imediat şi total în toate detaliile sale şi tinde să ajungă la capitalism. După schema
metodologică a
lui Heidi şi Alvin Toffler tranziţia postcomunistă are misiunea de a face un dublu salt o dată
de a
consuma performanţele dezvoltării industriale, şi a doua oară de a constitui societatea
informaţională. Tranziţia postcomunistă trebuie să fie în egală măsură şi tranziţie
postcapitalistă, prin
postcapitalism înţelegînd acel tip de societate care se află în
postindustrialism.
246
Managementul
liberalizare în tranziţiei
sectoareleeconomice
marginale:prezintă
comerţ,multă
agricultură,
complexitate
servicii.
pentru
Tot această
că are funcţia
de ametodă
grăbi a fost
distrugerea
abordată
vechiide economii
Bulgariaşi şi
construcţia
România, carenoii economii
astăzi suntpentru
deja ca
membre
să nu apară în societate
ale UE.
subdezvoltarea
În prezent UNCTAD
care esteinclude în categoria ţărilor în tranziţie următoarele
sărăcia.
state:
În opinia
1. Asia:unor experţiKazakstan,
Armenia, etapele tranziţiei trebuie Azerbaijan,
Turkmenistan, să Kîrgîstan, Uzbekistan,
urmărească:
Georgia,
 crearea Tadjikistan;
contextului social-
economic;
2. Europa:
 crearea pieţei;Albania, Moldova, Iugoslavia, Belarusia, Federaţia Rusă, Macedonis,
Bosnia-
 trecerea Herţegovina, Serbia,
de la distrugere la Montenegro, Ucraina,
producţie; Croaţia.
 Tranziţia
depăşireadecrizeila economia
economice central-planificată la cea de de
şi favorizarea proceselor piaţă este un proces
creştere
multidimensional,
economică;
care solicită
creareanu doar eforturi de design economic, ci şi modificări politice, sociale,
contextului
instituţionale
internaţional;şi
culturale
Un rolprofunde,
esenţial ultimele douăstatului,
i se atribuie categorii fiind
care tot mai
trebuie săimportante
evite haosul o economic
dată cu avansarea
şi
reformelor
dezordinile
politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi
economice.
controlate.
Ţările înÎntranziţie
concluzie putem
sunt acelea cosidera
în carecă perioada
sistemul de tranziţie
economic are trei puncte
se schimbă. decea mai
Trecerea
reper:
1. Începutul
frecventă tranziţiei,
a ţărilor asociatînde
se realizează obicei economie
direcţia cu transformările politice,
centralizată cu venirea
 economie de liberalilor la
piaţă.
După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU
putere;
astfel:
2. Liberalizarea
Ţările Europei economiei,
Centrale şicare include
de Est nu numai
: Albania, liberalizarea
Bulgaria, preturilor,
Cehia, Croaţia, ci şi a
Macedonia,
comerţului
Polonia,
exterior,
Slovacia, urmată
Slovenia,deRomania,
privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în
economie;
Ungaria ;
3. Soluţionarea
Ţări baltice :unor probleme
Estonia, Letonia, cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea
instituţiilor
Ltuania;
necesare
Comunitatea uneiStatelor
funcţionări normale a :pieţei-
Independente sistemul
Armenia, juridic, Belarus,
Azerbaijian, fiscal, creditar.
Georgia,În această
etapă
Kazakstan,
are loc crearea
Kirghistan, unui nou
Republica sistemFederaţia
Moldova, de protecţie socială,
Rusă, recunoscut
Tadjikistan, de majoritatea
Turkmenistan, Uzbekistan,
populaţiei şi
care constituie temelia stabilităţii
Ucraina.
politice.
În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari
schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil. În acest sens
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată spre
ţările au avut
de ales Uniunea
între două variante principale
posibile : Europeană
a. “ Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale
Din 1989 încoace, în ţările Central şi Est Europene s-au înregistrat progrese în
tranziţiei,
domeniul
liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi
democratizării vieţii social-politice şi economice şi s-au produs schimbări în politica acestor
ţări şi demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită
transformări radicale în economie prin căutarea celor mai benefice modalităţi de tranziţie la
menţinerii puternice a guvernului din acea perioadă guvernamentală reprezentată
economia de piaţă cu eforturi cît mai mici şi cu costuri sociale cît mai
de un
scăzute.partid născut de fostul sindicat
Procesul de tranziţie al ţărilor din ECE către o economie de piaţă şi democraţie a scos
Solidaritatea.
în
b. “Terapia gradualistă” – presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-
evidenţă numeroase lipsuri şi slăbiciuni manifestate, atît la nivel de stat, cît şi la nivelul
un
instituţiilor
timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. A fost aplicată în Ungaria, care a
societăţii civile.
pornit
pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara de
Situaţia economică din ţările ECE a fost precară şi aceasta genera riscuri de
instabilitate
referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului
economică şi politică. Chiar dacă unele dintre aceste ţări aveau milioane de locuitori ca
forţă de macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu
procesul de
247
248
muncă şi resurse naturale suficiente, ele n-au făcut faţă crizei economice. Ca urmare a
proceselor de
reforme economice s-a produs stagnare în dezvoltarea economică pentru o perioadă.
Sarcina
principală a guvernelor naţionale a fost de a aloca resursele în modul cel mai eficient şi să
susţină,
doar acele activităţi care duceau la mărirea venitului naţional. Au creat condiţii pentru
investiţiile
străine pentru a dobîndi resurse financiare, pe lîngă cele naţionale, care să le susţină
dezvoltarea.
Transformările politice şi teritoriale de la începutul anilor 1990 au stimulat ţările ECE să
înceapă procesul de integrare economică şi politică în Uniunea Europeana. Ulterior, prin
semnarea
Acordurilor europene de asociere, şi-au manifestat intenţia de a deveni membri ai Uniunii.
Pînă la
urmă, s-a adeverit prin programele de transformare, că de fapt procesul de tranziţie este
strâns legat
de cel al pregătirii pentru aderare. Costul extinderii spre Est a Uniunii Europene a fost
estimat, într-
un document în lucru pregătit de Comitetul Bugetar al Parlamentului European, la
aproximativ 393
miliarde de euro primul
deceniu.
Prima ţară din ECE care a pus în practică politici economice de tranziţie radicale după
1989 a
fost Polonia. Reforma „terapiei de şoc” a pus fundamentul dezvoltării economice din 1992 şi
a
propulsat economia poloneză spre o creştere economică, în medie de 5.1% pe an în
perioada 1993-
1999. Ca urmare, Polonia a fost prima ţară din această regiune care a înregistrat în 1994
depăşirea
PIB -ului din 1989, în valori comparative. Dar creşterea economică a scăzut la 4.1% în 1999,
în
principal datorită înrăutăţirii mediului economic extern, însă din anul 2000, s-a revenit iar la
o
creştere economică
ascendentă”.
În Slovenia îmbunătăţirile macroeconomice din '92-'93, deşi impresionante, au fost
obţinute pe
aceleaşi fundaţii economice care au condus la hiperinflaţie şi stagnarea economică din anii
'80.
Punctul de turnură pentru evoluţia economiei slovene l-a constituit anul 1993. Creşterea
economică
s-a stabilizat, fiind în medie de 4.2% în perioada 1994-
1999.
În Cehia, România, Slovacia, Letonia şi Lituania s-a mărit rata de creştere a PIB
începînd cu
anul 2000. Activitatea economică s-a menţinut după datele prognozate doar în Bulgaria şi
Estonia.
Situaţia economică a ţărilor din ECE s-a bucurat de îmbunătăţiri semnificative abia la
începutul
noului mileniu, în urma unor reforme reuşite şi ajutoare acordate de statele
dezvoltate.
Produsul intern brut şi Produsul intern brut pe locuitor în ECE(2007)

Tabelul 10.2.1
Ţara PIB mil.$ PIB.c.loc$
Bulgaria 40 174 5 259
Cehia 173 211 17 004
249
reparaţie
Estonia adusă tolerării timp de o jumătate
20 659 de veac a unui regim comunist totalitar în zonă,
15 471
ceea ce a
determinat o atitudine extrem de favorabilă
Letonia 27 355 faţă de aderarea 12 013
la UE.
Lituania 37 741 11 133
10.3
Polonia Esenţa şi conţinutul transformărilor
418 054 economice ale ţărilor în tranziţie din
10 978
Comunitatea
România 165 620 7 726
Statelor Independente (CSI)
Slovenia 44 791 22 379
Comunitatea Statelor Independente (CSI), a fost creată în decembrie 1991, pe ruinile
Slovacia 75 232 13 958
defunctului imperiu sovietic. La baza creării CSI a stat “Acordul de la Minsk cu privire la
crearea 137 010Ungaria 13 660
Comunităţii
Sursa: Statelor Independente.
UNCTAD/Statisticsbook 2008.*-estimări El a fost conceput de părinţii săi fondatori Belarus, Rusia
şi
Ucraina pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) – cea mai integrată şi extinsă, la
acea Din datele tabelului ataşat, observăm, că nu este mare diferenţă între valorile PIB-ului
vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia. În consecinţă, prin conţinutul
în ţările
din
său,Europa Centrală şi de Est. Dar, dacă am face o comparaţie cu ţările din vestul Europei,
atunci
Acordul de la Minsk a oferit fostelor Republici Sovietice cadrul politico-juridic necesar pentru
ţările ECE sunt depăşite semnificativ de ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Slovenia
efectuarea
este cea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a Uniunii Sovietice, evitînd, în acest
mai
mod,prosperă
o ţară din Europa Centrală şi de Est, cu un venit pe cap de locuitor anual
ruptură
aproximativbruscă şi, mai ales, violentă a legăturilor politice, economice, sociale şi culturale
egal
care cu cel al Greciei şi Portugaliei. Economia slovenă s-a orientat mai repede spre servicii şi
existau
la acea etapă între popoarele URSS. Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză sunt
industrie,
formulate care deţin 60%, şi respectiv 32%, din venitul ţării. Cel mai anevoios se dezvoltă
valorile
Bulgariaşi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-sovietice
cu noile
în un PIB c.loc de doar 5000 de
condiţii
dolari. create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de la Minsk s-
au
angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la Helsinki
În concluzie
din În primii ani ai tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat preţurile şi comerţul, iar cîteva
1975 şi anume:
dintre
ele 1.
auAuatins niveluri
declarat căsubstanţiale
vor garanta ale privatizării
cetăţenilor lor, întreprinderilor mici şi mijlocii.
indiferent de naţionalitate În deosebiri,
şi alte
majoritatea
libertăţi
ţărilor, şi
privatizarea
drepturi egale;este aproape încheiată, mai fiind în derulare marea privatizare. Sectorul
privat
contribuie cu cca.
2. Au căzut 70% lasăformarea
de acord iniţieze şi PIB
să–ului în majoritatea
dezvolte colaborarea ţărilor din Europa
reciproc Centrală
avantajoasă, în şi de
baza
Est. În
alte domenii, însă,
egalităţii progresele
în drepturi nu au fostşi
a popoarelor atît de importante.
statelor Domeniul
lor, în domeniile financiar,
politic, reforma
economic,
sectorului
comercial,
public,cultural,
protecţiaumanitar,
socială, restructurarea
ştiinţei, precum fostelor întreprinderii
şi în alte domenii deşiinteres
concurenţa continuă să
înregistreze
comun;
realizări
3. S-au mai puţin importante.
angajat să recunoască Subestimarea
şi să respecte necesităţii luptei
integritatea împotriva
teritorială şi sărăciei şi
inviolabilitatea
insistarea pe
frontierelor
privatizarea rapidă,
existente pentruCSI;
în cadrul dezvoltarea sectorului privat, în absenţa unui support legal şi
instituţional,
au dus
4. Au laconvenit
cronicizarea unor fenomene
să susţină controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei
negative.
URSS.
În plus,
Maiamult
fost ignorată
decât atât, lipsa resurselor
prin financiare,de
art. 7 al Acordului ceea ce a condus
la Minsk, părţile la îndatorarea
semnatare, aumultor
ţări din
recunoscut că
regiune, unele dintre
de sfera activităţii lor ele acumulînd
comune, datorii foarteactivităţii
ţin: coordonarea mari, cu de
efecte economice
politică externă; colaborarea în
negative.
Un aspect formării
domeniile interesant în legăturăspaţiului
şi dezvoltării cu tranziţia la economia
economic comun, depoliticii
piaţă îlvamale,
reprezintă aprecierea
dezvoltării
încheierii
sistemului
acestui proces. şi
de transporturi În comunicaţii,
opinia noastră, încheierea
mediului tranziţieipoliticii
înconjurător, este în de
mare măsură
migraţie, o decizie
precum şi al luptei
politică,
contra ce ţine
de contextul particular
criminalităţii organizate.al situaţiei din această regiune. Ţările din fostul lagăr comunist şi-au
manifestat dorinţaStatelor
Comunitatea de a adera la Uniunea este
Independente Europeană încă
o alianţă din primii
formată ani din
din 10 ai deceniului 10.
cele 15 foste
Ţărilerepublici ale
Europei Occidentale
Uniunii Sovietice, au considerat,
excepţiile dincolo
fiind cele debaltice:
trei ţări interesele lor economice,
Estonia, Letonia şi oLituania.
datorie Crearea
morală şi
o
CSI a
250
251
declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Cei 10 membri ai CSI sunt: Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan,
Turkmenistan
şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în
urma unui
război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Şevardnadze. În
urma
evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia,
pentru
susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, parlamentul georgian a votat la
unanimitate
retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Preşedintele Georgiei, Mihail
Saakaşvili, a
făcut apel către celelalte state membre ale CSI să părăsească această structură, concepută
ca una de
substituţie pentru imperiul sovietic, în care rolul dominant îi revine
Rusiei.
Turkmenistanul este primul stat ex-sovietic care a părăsit CSI, la 26 august 2005, cu
ocazia
reuniunii şefilor de stat de la Kazan. Ucraina, stat fondator, nu este oficial membru al CSI,
întrucît
nu a ratificat niciodată. Singura limbă de lucru a CSI este
rusa.
Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul
de
constituire a CSI. Statutul acestei organizaţii controlate de Federaţia Rusă a fost ratificat de
Republica Moldova la 27 iunie 1994. Hotărârea Parlamentului de la Chişinău de ratificare a
Statutului CSI a formulat o rezervă care angajează Republica Moldova doar pe dimensiunea
economică a CSI, nu pe cea militară sau de securitate. Documentele de constituire ale CSI
au fost
semnate de preşedintele Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea
prealabilă a Legislativului.
Ca o reacţie la atitudinea CSI faţă de membrii ei, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi
Moldova
au fondat GUAM în 1997, o organizaţie care încearcă să împiedice influenţa rusească în
fostele
republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a
anunţat
preşedenţia în exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din
organizaţie.
Deşi această grupare integraţionistă este criticată dur şi unii o consideră neviabilă, CSI
împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie
între cele
mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinînd totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele
mondiale
certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producţia a crescut de la
66
milioane de tone în 1940 la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă
700 de
milioane de tone (70% cărbune superior), urmînd apoi o uşoară scădere (650 de milioane
tone în
1992, circa 500 de milioane de tone în 1996 şi circa 420 de milioane de tone în 2004), dar
menţinîndu-se ca al treilea producător
mondial.
252
Spre
Cu toate
deosebire
că se află
de Comunitatea
în topul mondial
Economică
la capitolul
Europeană
resurse(predecesoarea
naturale, indicatorii
UE) care în
macroeconomici
primii săi
sunt
17 ani
mult
de existenţă
în urmă faţă
a reuşit
de celelalte
să creeze
grupări
o piaţă
integraţioniste
comună, o uniune
şi demonstreză
vamală şi osădată
pună în în
plus
statutul lor
aplicare politica
în
de ţări în
agrară comună,
tranziţie
Comunitatea
cu mari probleme
Statelor
economice.
Independente a fost incapabilă să realizeze, în primii
(Tabelul)
săi 17 ani
de activitate, cel puţin unul indicatori
Principalii din acestemacroeconomici ai CSI ( anul 2008)
obiective.
Tabelul 10.3.1.
Ţara 10.4 Republica
Federaţia
Rusă
MoldovaArmenia,
Republica în mrejele tranziţiei
Azerbaidjan Belarus Kazahstan Kârgâzstan Uzbekistan Tadjikistan
Moldova
Ind.mcr.
După destrămarea URSS şi declararea independenţei la 27 august 1991, Republica
PIB*mil.$
PIB- Moldova a
traversat
c.loc.* $ o etapă complexă de tranziţie la economia de piaţă, înfruntînd un declin economic
de
Creştere
proporţii.
economică Deşi se bucură de o aşezare geografică favorabilă şi de un pămînt fertil, Republica
%
Moldova
Export este astăzi cel mai sărac stat european, cu un PIB anual pe cap de locuitor de
aproximativ
Bunuri
1000$.
mil. $
Import
BunuriDin dorinţa puternică de a fi un stat liber şi independent, la începutul anilor '90,
mil. $ Moldova a
introdus
Export o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat preţurile, a încetat acordarea de
credite
servicii
preferenţiale
mil. $ pentru firmele şi companiile de stat, a început procesul de privatizare, a
eliminat
Import
controalele
servicii pentru exporturi şi a îngheţat dobînzile. Economia a revenit la o creştere
pozitivă de
mil. $
2.1% în 2000, 6.1% în 2001, 6.7% în 2002, 6.2% în 2003, 7.3% în 2004, 7.9% în 2005, 3.1%
ISD Ieşiri
în . $
bil.
2006, 7.3% în 2007 şi 7.5% (est.) în 2008, iar salariul mediu a fost în 2000 – 32.95$/lună, pe
ISD
cînd în
Intrări
2009
bil. . $ – 233.4$ . În sfera bugetară pentru luna decembrie 2008, salariul mediu a constituit
2185 Lei
IDU*
(207$), iar în sectorul real salariul mediu lunar a înregistrat 3440 Lei
(327$).
Creşterea economică pozitivă din anii 2000 s-a datorat remitenţelor din exterior, căci o
1.PIB-Produs Intern Brut
mare
parte
2. a populaţiei
PIB-c.loc.-Produs a fost
Intern Brut pe capnevoită
de locuitorsă plece peste hotare în căutare de noi surse financiare. În
prezent,
3. IDU-Indicele Dezvoltării Umane
mai mult de jumătate de milion din populaţia aptă de muncă lucrează în străinătate. Banii
transferaţi
în ţară de aceasta
Analizînd dateleparte
de a populaţiei
mai sus, esteconstituie cea mai
clar că aceste ţăriimportantă
au mult desursă a PIB-ului
parcurs pînă să(cca. 1.7
devină
miliardestate
dolari
dezvoltate.legal).ŞiDatele
atunciBăncii
apare Mondiale
o întrebare: arată că oo treime
poate regiunedin PIB-ul ţării este
integraţionistă cu furnizat
ţări de
moldovenii
slabdezvoltate
care
devină lucrează
prosperă însăşi funcţională în viitor? Mulţi economişti, sociologi, politologi consideră că
străinătate.
Comunitatea Statelor Independente nu mai este o instituţie viabilă, ea are mai degrabă
funcţii Evoluţia macroeconomică a Republicii Moldova
subiective, psihologice, terapeutice, în anul 2008 decît
şi funcţii obiective,
ianuarie-iulie concrete, pentru că este un loc
2009
în care şi
Moscova şi fostele state din URSS îşi pot compensa într-un fel sau îşi pot rezolva disonanţele
Evoluţiasăindicatorilor
cognitive, economici
nu o rupă atât şi sociali
de violent unii cuînalţii,
anuladică
2008nici
denotă continuarea
Moscova tendinţei
cu fostele de
state, nici
creştere
fostele
economică datorităSe
state cu Moscova. dezvoltării
considerăascendente a domeniilor
că însuşi summiturile agricultura,
organizate suntcomerţ exteriorformale.
nişte întîlniri şi cu
amănuntul,
În
comunicaţii şi unele
realitate, este servicii.
un cadru Totodată
în care dezvoltarea
se întâlnesc economiei
protocolar, dar în acare
fostnu
periclitată
se rezolvă denici
evoluţia
o
pieţei
problemă
monetare
fundamentalăşi valutare, precumcare
pentru statele şi deîncă
fluctuaţiile
mai fac continui
parte dinpe plan mondial ale preţurilor la
resursele
CSI.
253
254
energetice şi produsele alimentare. Începînd cu luna octombrie 2008 se atestă o încetinire a
ritmurilor de creştere ale unor activităţi economice, aceste circumstanţe explică influenţa
negativă a
crizei financiare şi economice mondiale asupra dezvoltării economiei
ţării.
În anul 2008, produsul intern brut (PIB) a atins o valoare nominală de 62,8 mild. lei şi o
rată
reală de creştere de 7,2% comparativ cu 3% în anul 2007, pe cînd în trimestrul I al anului
2009 a
însumat 12974 mil. lei, micşorându-se faţă de acelaşi trimestru al anului trecut cu 6,9% (în
preţuri
comparabile).
Criza financiară globală a influenţat şi economia Moldovei, ceea ce s-a reflectat în
modificarea
structurii PIB: scade ponderea impozitelor nete pe produs şi import ca rezultat al reducerii
cererii
interne şi ponderea industriei - în urma reducerii cererii externe; s-a micşorat consumul final
cu
ritmuri relativ înalte, preponderent, din cauza remitenţilor; diminuarea cererii externe şi
aşteptările
negative, determinate de criza economică mondială, au condiţionat reducerea atât a
exporturilor cît
şi importurilor, ceea ce a contribuit la reducerea valorii negative a exportului net;
aşteptările
negative şi capacităţile reduse a creditării proiectelor investiţionale au contribuit la
diminuarea
investiţiilor.
Ca rezultat, valoarea adăugată brută (VAB) a industriei, s-a micşorat cu 24,1%
comparativ cu
trimestrul I al anului 2008. VAB creată în agricultură a înregistrat o creştere de 3%. VAB
creată în
construcţii a înregistrat cea mai semnificativă micşorare – de 31,3%. VAB creată în comerţul
cu
ridicata şi cu amănuntul a înregistrat o descreştere de 4,2%. În perioada vizată VAB creată
în
sectorul de transport şi comunicaţii s-a micşorat faţă de perioada respectivă a anului 2008
cu 14,2%.
Diminuarea cererii interne a dus la micşorarea importurilor şi, prin urmare, a
impozitelor nete
pe produs şi import (cu 8%). Consumul final al gospodăriilor s-a micşorat cu 10,2% faţă de
trimestrul I al anului 2008. Formarea brută de capital fix a înregistrat o descreştere
semnificativă de
36,4% comparativ cu primul trimestru al anului 2008. S-a înregistrat o descreştere a
importurilor de
28,2% comparativ cu trimestrul I 2008 şi a exporturilor - cu 14,7%, respectiv. Ca rezultat, s-
a
micşorat cu 39% soldul negativ al exportului
net.
Evoluţia PIB în trimestrul I al anilor 2008-2009
Tabelul 10.3.2.
În % faţă de perioada
În preţuri curente, respectivă a anului Gradul de
PIB pe categorii de resurse şi de mil. lei Structura, %
precedent influenţă, +/-
utilizări
20082009
2008 2009 2008 2009 2008 2009
Valoarea adăugată brută 10 650 10 980 83,2 84,6 105,1 93,4 4,1 -5,5
255
7,5 %;care:
din producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii şi a produselor din carne – cu 9,0%;
producţia şi
agricultura energiei electrice – cu 3,6%;
distribuţia 435 640
producţia 3,4 4,9
de mobilier – cu82,8
22,0%;103,0 -0,6 de 0,1
fabricarea
cacao, 2 082 1 805
industria şi produse zaharoase de
ciocolată cofetărie – cu 16,3
16,5%;13,9 producţia 108,1 75,9
de aparatură şi1,3 -3,9
instrumente
servicii 8 494 8 799 66,3 67,8 107,0 98,0 4,6 -1,3
medicale, de precizie, optice – cu 17,7%; industria extractivă – cu
7,9% etc.intermedierilor
serviciile
În ceea ce priveşte anul 2009, volumul producţiei fabricate de întreprinderile
financiari indirect măsurate -361 -264 -2,8 -2,0 133,9 113,4 -1,2 -0,4
industriale de
toate formele de proprietate
Impozitele nete pe produs şi
în ianuarie-iulie 2009 a constituit 12432.8 mil. lei (în preţuri
curente) şi
a import
înregistrat o descreştere de 24,7% 2 154(în preţuri
1 994 comparabile)
16,8 15,4 faţă de ianuarie-iulie
100,9 92,0 0,22008. -1,4
Evoluţia
industriei
PIB în luna iulie 2009 denotă o descreştere
12 804 12 974 100,0 a volumului
100,0 producţiei
104,3 industriale
93,1 4,3 cu -6,9
23,5% (în
preţuri
Consumul comparabile)
final faţă de iulie 162008,
449 16 iar152faţă 128,5
de luna iunie curent
124,5 104,5s-a înregistrat
91,0 5,8o -11,6
descreştere
Formarea de
brută de capital în diminuarea
6.4%. Factorul principal 3 793 producţiei
1 703 29,6 13,1 este107,9
industriale vizat de 39,6 2,1 -17,9
criza economică
mondială
din care formarea brută de 3 247 2 182 25,4
care a rezultat cu reducerea exportului producţiei unor 16,8 123,4
ramuri industriale 63,6 4,8
autohtone, -9,2
precum
capital fixşi
reducerea cererii interne atît a populaţiei, cît şi a agenţilor economici la unele produse
industriale.
Exportul net -7 438 -4 881 -58,1 -37,6 106,6 61,0 -3,6 22,6
Agricultura. Volumul producţiei agricole în semestrul I, 2008 a însumat 3641.0 mil. lei,
Sursa:Evoluţia social - economică a Republicii Moldova în primele luni 2009 (informativ dinamica 2001-2008),
Guvernul
fiind
Republicii
în descreştere cuMoldova,
5.8 la 26 sutăaugust 2009
(în termeni reali) faţă de perioada respectivă a anului 2007.
Micşorarea
producţiei
În 8 ani agricole a fost determinată
PIB calculat pe locuitor înde leireducerea
a crescut producţiei
de 4 ori (de înlazootehnie
4402 lei încuanul
22.12000la sută.
În acelaşi
până la în sectorul fitotehnie a crescut cu 65.4 la sută. Producţia agricolă în toate
timp,
17602producţia
lei în anul 2008) şi de 4,8 ori în dolari SUA (de la 354 USD în anul 2000 până la 1694
categoriile
USD
de gospodării,
în anul 2008). PIB în ianuarie-iunie 2009, conform
calculat pe locuitor la paritatea datelor preliminare,
puterii de cumpărare a constituit 2631,4
s-a majorat de mil.
la
lei
2112(în USD
preţuri
în anul curente)
2000 până şi s-a majorat
la 2715 cu 2,6% (în preţuri comparabile) faţă de perioada similară a
în anul
anului
2007.
trecut.PeMajorarea
parcursul producţiei
anului 2008 agricole a fost
preţurile determinată
de consum de creşterea
s-au majorat producţiei
cu 7,3%, aceasta animale
rată cu
5,1%.înregistrînd
În o
pofida
micşorare obţinerii
cu 5,8creşterii
puncte în cauză, în perioada
procentuale vizată s-acu
(p.p.) comparativ atins
anuldoar
2007.82%În din volumul
perioada de analiză
producţiei
rata
animale
inflaţiei aobţinute în perioadele
fost influenţată similare
în general ale anilor 2006-
de majorarea preţului de cumpărare a resurselor
2007.
energetice şi de
Producţia
creşterea vegetală
preţurilor a înregistrat
la produsele o descreştere
alimentare, în specialde 11,1%
carne şi (unul din factori fiind baza de
orez. calcul
înaltă, în semestrul
Industria I 2008 aceasta
a înregistrat o creşterea constituit - 165,4%).
în ianuarie-iunie 2008,Totodată, faţă deacestei
dar ritmurile perioada creşteri s-
similară
au a
anilor
aplatizat 2005-2006
de la o lună se atestă
la alta,o ajungând
creştere de decirca
la 9,6%15%-16% a producţiei vegetale
în ianuarie-februarie la 4,6%(faţă de
în ianuarie-
semestrul
iunie. I
2007
Pentru- 47%),
a reveni iarlacomparativ cu perioada
nivelul producţiei din anulsimilară
2005,a industria
anului 2000 - o creştere
trebuie să crească de în 2008 cu
25,7%.
circa
În sectorul
5,6%. Astfel, zootehnic
dinamicas-a simţit o mică
producţiei înviorare,
industriale fapt datorat,
din prima jumătate în general,
de an nude obţinerea
pare la moment unei
recolte
defel
înalte de furaje Aceasta
impresionantă. în anul 2008.a fostÎncondiţionată
gospodăriilede deîncetinirea
toate categoriile
creşteriicantitatea
în cele douăproducţiei
sub-sectoare
(creşterii)
vitelor
importante şi păsărilor
- industriaîn masă vie s-a majorat
prelucrătoare şi sectorulcu 5,2% faţă deMajorarea
energetic. perioada producţiei
similară a înanului 2008,a
ansamblu
obţinând
fost
producţie
motivată, în în special,
volum de de 48,1 mii tone.
creşterea De asemenea
producţiei a crescut
în întreprinderile dincu 7,1% cantitatea
industria alimentară deşiouă
a şi cu
4,5% -
băuturilor (cu
volumul
7,5%) producţiei
şi din sectorulde lapte. (cu 6,7%), care deţin ponderi de 37,6% şi 11,0%. Creşteri
energetic
substanţiale s-
au înregistrat la întreprinderile cu următoarele activităţi principale: fabricarea vinului – de circa
1,5 ori
fabricarea băuturilor alcoolice distilate – de 1,4 ori; aprovizionarea cu aburi şi apă caldă – cu
15,1%;
fabricarea pîinii şi a produselor de patiserie proaspete – cu 11,0%; fabricarea produselor lactate –
cu
256
257
Comerţul exterior al Republicii Moldova
Comerţul exterior este extrem de important pentru Republica Moldova, dat fiind faptul
că piaţa
locală este relativ limitată, iar baza de materii prime şi cea de resurse energetice interne nu
sînt
suficiente pentru satisfacerea necesităţilor ţării. Totodată, aşezarea geografică a Moldovei,
existenţa
acordurilor de comerţ liber cu Comunitatea Statelor Independente şi cu ţările din cadrul
Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est permit extinderea pieţei de
desfacere.
În domeniul comerţului exterior, Republica Moldova a promovat o politică consecventă,
orientată spre diversificarea pieţelor de desfacere, spre facilitarea accesului mărfurilor şi
serviciilor
moldoveneşti pe pieţele externe. Acest lucru s-a realizat mai cu seamă prin semnarea unor
acorduri
menite să stimuleze activitatea comercială externă. De exemplu, în mai 2001, Republica
Moldova a
semnat protocolul ce i-a conferit statutul de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Mondiale
a
Comerţului. De asemenea, ea a semnat acorduri de comerţ liber cu ţările membre ale
Comunităţii
Statelor Independente, iar în iunie 2001 a devenit ţară participantă cu drepturi depline la
Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnînd ulterior acorduri de comerţ liber cu toate
ţările
participante la Pact. În afară de aceasta, Moldovei i-au fost acordate facilităţi în vederea
reducerii
suplimentare a tarifelor în cadrul Sistemului Generalizat de preferinţe vamale ale Uniunii
Europene.
Comerţul exterior se caracterizează în ultimii ani prin schimbarea pieţelor de
desfacere.
Exportul ţării se reorientează, treptat, spre pieţele Uniunii Europene şi Europei Centrale şi de
Est.
Astfel, dacă în 2000 ponderea exporturilor în CSI constituia aproape 59% în totalul
exporturilor, în
ianuarie-august 2008 aceasta a scăzut pînă la aproximativ 36.2%. Dacă în 2000, ponderea
exportului
în Uniunea Europeană constituia 21,6% din totalul exporturilor, în ianuarie-august 2009
această
pondere fiind de 53.6 %.
Exporturile de mărfuri realizate în luna ianuarie-august 2009 s-au cifrat la790,2 mil.
dolari
SUA, volum inferior celui realizat în perioada corespunzătoare din anul 2008 cu
24,2%.
Exporturile de mărfuri destinate ţărilor Uniunii Europene (UE–27) au însumat 423,7 mil.
dolari SUA (-22,4% faţă de ianuarie-august 2008), deţinînd o cotă de 53,6% în total
exporturi
(52,3% în ianuarie-august
2008).
Ţările CSI au fost prezente în exporturile Moldovei cu o pondere de 36,2% (ianuarie-
august
2008 – 37,9%), ce corespunde unei valori de 286,1 mil. dolari SUA. Exporturile de mărfuri
către
aceste ţări s-au redus cu 27,6%, comparativ cu ianuarie-august
2008.
În ianuarie-august 2009, comparativ cu aceeaşi perioadă din anul 2008, s-au redus
exporturile
de metale comune şi articole din metale comune (-79,5%), materiale textile şi articole din
aceste
materiale (-23,5%), produse minerale (-82,0%), produse alimentare, băuturi şi tutun (-
13,9%),
258
articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare (-56,9%), maşini
şi
aparate; echipamente electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile
(-19,3%),
fapt care a condiţionat diminuarea pe total exporturi cu
22,5%.
Importurile de mărfuri. În ianuarie-august 2009 importurile au totalizat 1996,6 mil.
dolari
SUA, volum inferior celui realizat în perioada similară din anul 2008 cu
38,3%.
Importurile din ţările Uniunii Europene (UE-27) au marcat 865,3 mil. dolari SUA (cu 39,2%
mai
puţin decît în ianuarie-august 2008), deţinînd o pondere de 43,3% în total importuri (44,0%
în
ianuarie-august 2008).
Importurile de mărfuri provenite din ţările CSI au avut o valoare de 721,6 mil. dolari
SUA (cu
36,0% mai mică faţă de ianuarie-august 2008), care echivalează cu o cotă de 36,2% în total
importuri (34,9% în ianuarie-august
2008).
În ianuarie-august 2009, comparativ cu perioada similară din anul 2008, s-au redus
importurile de produse minerale (-37,2%), maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate
de
înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile (-44,8%), mijloace şi materiale de transport
(-
62,0%), metale comune şi articole din metale comune (-55,6%), materiale plastice, cauciuc
şi
articole din acestea (-39,4%), produse alimentare, băuturi şi tutun (30,1)%, produse chimice
(-
22,5%), fapt care a condiţionat diminuarea pe total importuri cu
30,9%.
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat acumularea
în
ianuarie-august 2009 a unui deficit al balanţei comerciale în valoare de 1206,4 mil. dolari
SUA, cu
984,8 mil. dolari SUA (-44,9%) mai mic faţă de cel înregistrat în ianuarie-august 2008. Cu
ţările
Uniunii Europene (UE-27) balanţa comercială s-a încheiat cu un deficit de 441,6 mil. dolari
SUA (în
ianuarie-august 2008 – 876,8 mil. dolari SUA), iar cu ţările CSI - de 435,5 mil. dolari SUA (în
ianuarie-august 2008 – 732,8 mil. dolari
SUA).
Activitatea investiţională a Republicii Moldova

Republica Moldova va atinge, în anul 2010, cea mai puternică creştere a atractivităţii
investiţionale printre ţările din Europa de Sud-Est, potrivit unui studiu realizat la începutul
anului
2007 de compania de audit şi consultanţă Ernst&Young (E&Y). Totuşi, Moldova îşi va păstra
ultimul loc în topul primelor şapte ţări din regiune după atractivitatea investiţională. Prin
urmare,
lupta regională pentru atragerea investiţiilor străine va fi şi mai aprigă, iar Moldova, deşi cu
o
creştere puternică a atractivităţii, nu va fi printre cei mai avantajaţi jucători din sud-estul
Europei.
Dacă imaginea actuală a RM este departe de cea a altor ţări din regiune, doar 9%
dintre cei 200
de manageri executivi de mari companii multinaţionale au indicat Moldova ca fiind o ţară
atractivă
259
pentru afaceri, apoi în 2010 imaginea acesteia va fi cu mult mai bună - aproape fiecare al
doilea
(40%) manager a afirmat că peste trei ani Republica Moldova va fi printre primele şapte
state din
Europa de Sud-Est ca destinaţie preferată pentru investitorii străini (România, Bulgaria,
Turcia,
Grecia, Serbia, Cipru şi Moldova).
Moldova are un climat investiţional destul de favorabil şi
anume:
- Investitorii străini beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi investitorii
locali;
- costul redus al forţei de
muncă;
- potenţialul de creştere al productivităţii muncii şi disponibilităţii locaţiilor pentru
investiţii;
- unul dintre cele mai mici impozite pe profitul corporativ din
regiune;
- reforma cadrului regulatoriu şi crearea condiţiilor pentru dezvoltarea
afacerilor.
În acelaşi timp mulţi factori îi descurajează pe investitori, ca

exemplu:
- infrastructura
subdezvoltată; \
- implicarea statului în activitatea
economică;
- noi reglementări (în pofida reformei sistemului
regulatoriu);
- în timp ce prioritatea maximă trebuie acordată soluţionării problemelor deja
existente,
resursele disponibile, şi aşa limitate, sunt deseori transferate spre abordarea altor chestiuni
noi ce nu
încetează să apară pe
agendă;
- nivelul înalt de corupţie;
- Întîrzierea reformelor în justiţie.
Investiţiile private au crescut de la mai puţin de 15 la sută din PIB până la peste 25 la
sută din
PIB în perioada anilor 90 pînă în prezent, iar afluxurile anuale ale investiţiilor străine directe
au
crescut recent până la cifra de peste 500 milioane USD de la nivelul cu mult sub 100
milioane USD.
Fluxurile de investiţii străine directe (ISD) în economia naţională, în anul 2008, au fost
evaluate la
valoarea netă de 712,76 mil. USD, din care 435,0 mil. USD – în capital social, arată datele
Băncii
Naţionale a Moldovei. Volumul de investiţii străine directe în 2008 a fost cel mai mare din
istoria
R.Moldova. Pe ţări se atestă o scădere bruscă cu 5 puncte procentuale a cotei Federaţiei
Ruse în
volumul ISD de la 15,6%, în 2007, la 10,6%, a cotei Spaniei – cu 3,2 puncte procentuale de
la 8,6%
la 5,4%, a Olandei – cu 2,6 puncte procentuale şi a SUA cu 2,4 puncte procentuale. Cea mai
semnificativă creştere a înregistrat-o Italia – cu 5,1 p.p. şi care de pe locul 8 în topul celor
mai
importanţi investitori străini în Moldova a urcat pe locul doi. România şi-a majorat cota cu
1,8 p.p.
urcând pe locul 4 în topul investitorilor
străini.
260
deplasându-se
Cei mai mari de lainvestitori
agricultură străini
spreînsectorul
Republica
serviciilor,
Moldovadoar sunt:recent
France acest
Telecom
proces(Orange),
a demarat
şi în Fintur
Holdings/Turkcell,
Moldova. ÎncepândLafarge,
cu anul Société
2000, situaţia
Générale,
în sectorul
Veneto agricol
Banca, s-a QBE, caracterizat
RosGosStrah, prinBemol,
nivel
Lukoil,
stagnant al
GazProm,
mişcării forţei
RAOde EES,
muncă
Petrom,
între Rompetrol,
sectoare şiBCR, o reducere
Banca Transilvania,
bruscă a număruluiAlpha Bank de angajaţi,
România, în timp
ce în
Südzuker,
sectorul construcţiilor
Praktiker, Metro şi celAG,
al serviciilor
Raiffeisens-a Bank,
observat o situaţie cu totul inversă. Spre
etc.
deosebire de
multePrincipalele
alte economii sectoare
în tranziţie,
de plasament
transformarea
pentrupieţei
investitorii
muncii, straini
şi anumesunt pierderea
fost comunicaţiile,
a circa 400
000 de
construcţiile
locuri de muncă, şi asigurările.
preponderent în agricultură, nu a dus la stabilirea unui nivel permanent
înalt al
şomajului. Motivul ar putea Piaţa fi că lucrătorii din sectoarele
forţei de muncă tradiţionale
în republica Moldova au trecut în alte
sectoare ale
economiei
Restructurarea
(şi cu siguranţă,
continuăcircaa pieţei
100muncii
000 persoane
a avut un auimpact
făcut aceasta),
profund asupradeterminând,
Republicii
astfel, o
creştere
Moldova. O
mare parte
încetinită aa salariilor.
forţei deOmuncă,
parte din în primul
persoanele
rând care
din sectorul
nu şi-auagricol,
găsit serviciu
s-a reorientat
în Moldova
spreau
sectoarele
părăsit ţara,mai
productive
pe când alţiiale aueconomiei,
renunţat laprecummuncă,şiînspre alte state din regiune. Productivitatea sporită
combinată cu
general.
costurile
Schimbările
mici ar explica,
de pe piaţa
în parte,
muncii creşterea
au dus larecentă
creşterea
a volumului
productivităţii
investiţiilor
în aproape
care contribuie
toate
la şi sectoarele
accelereazăCea
economiei. procesul
mai marede transformare
creştere s-a a înregistrat
forţei de muncă.
în agricultură,
Situaţiadatdemografică
fiind că volumul
a RM este
prezentatăa
producţiei
în tabelul
crescut semnificativ,
alăturat. în pofida reducerii bruşte a numărului de lucrători în agricultură.
Comparativ
cu alte state din regiune, Moldova
Analiza a înregistrat
indicatorilor cea
privind mai uman
fluxul mare rată
al RM de creştere a
productivităţii, deşi
nivelul absolut al productivităţii rămâne a fi, probabil, cu mult sub media Tabelul 10.3.3
europeană.
Creşterea productivităţii combinată cu costurile mici ar putea fi unul dintre motivele-
cheie a
creşterii recente a volumului de investiţii locale şi străine. Aceste investiţii
Indicatorii Anii ar putea contribui
la 2006 productivităţii,
accelerarea procesului de transformare a forţei de muncă, 2005la creşterea 2007 ceea
ce la 3600,4 3589,9 3581,1
Numarul
rândul său va populatiei(milioane)
duce, probabil, la creşterea salariilor. Totuşi, pentru a atinge acest obiectiv,
esteGradul de natalitate(1000/loc.) 10,5 10,5 10,6
esenţial
Gradul dedeîmbunătăţit
mortalitate(per
în continuare
1000 persoane)
mediul de 12,4 12,0 12,0
afaceri.
Gradul de mortalitate infantila(la 100000 nascuti 12,4Pe măsură 11,3ce structura
11,8 generală
%)În ultimii ani piaţa muncii a început să se contracteze.
a 68/72 68,4/72,2 68,4/72,2
Speranta
economiei şi de viata(ani)M/F
pieţei muncii devin similare celor din alte state 41,0 în proces 40,9de tranziţie,
41,3 “excesul”
Populatia
forţei urbana(%) 59,0 59,1 58,7
de muncă
Populatia devine tot mai mic. Procesul de contractare a pieţei a început deja, date fiind
rurala(%) 987,0 1159,5
informaţiile
Total forta de munca -
periodice privind insuficienţa de lucrători în anumite sectoare şi încercările 928,7 1091,1 de a
sporadice
Forta de munca feminina - 1044,6 1227,0
atrage
Forta de caremunca masculina
moldovenii lucrează peste hotare. Totuşi, în timp- ce se poate înregistra 5,7 un4,2
deficit de
Rata
forţă de saraciei - - 519,4
muncă în anumite
Cheltueli publice sectoare, pe măsura
pentru ocrotirea dezvoltării industriilor
sanatatii(mil. - noi, este cel mai probabil că
- 865,6
lei) -
contractarea pieţei muncii va fi treptată, dat fiind că, posibil, încă mai există un număr mare
Cheltueli publice pentru educatie(mil. lei)
de
Sursa: Biroul Naţional de Statistică
persoane dispuse să obţină un loc de muncă în cazul îmbunătăţirii perspectivelor la locul
de muncă.
Pe parcursul
Aceste tendinţeanilor
vor„90, Moldova
contribui a rămas mult
la accelerarea mai dependentă
procesul de convergenţă de agricultură decât
a veniturilor
alte state
(pentru a se
din regiune.
ajunge Deşi agricultura
mai rapid la standardele estedecel maieuropene).
viaţă puţin productiv sector, ea adepind,
Dar schimbările constituit
cu peste un
siguranţă,
sfert din
de
economie, angajând
îmbunătăţirea mediului peste 50 la sută
de afaceri din forţa
pentru de muncă.
atragerea De atunci,
investiţiilor cota-parte
necesare, a agriculturii
de asigurarea
în
unui cadru
economiecare
legislativ şi numărul
să susţinăde angajaţi în agricultură
flexibilitatea s-au redus
dintre diverse cu mai
sectoare, mult şi
precum dedejumătate.
menţinereaÎn timp
unei
ce multe
corelaţii
state în dintre
strânse procescreşterea
de tranziţie au trecut
salariilor în anii ‟90 prin restructurări ale industriei, structura
şi creşterea
economiei
productivităţii.
261
262
Telecomunicaţii şi inovarea în Republica Moldova
În prezent Republica Moldova după nivelul de dezvoltare a infrastructurii ocupă locul 4

între
ţările CSI după Rusia, Ucraina şi Belarus şi este aproape la acelaşi nivel cu România (cu
excepţia
telefoniei mobile, la care rămâne în
urmă).
În ultimii zece-cincisprezece ani s-au dezvoltat cu paşi rapizi telefonia fixa, telefonia
mobilă
şi serviciile Internet. Spectrul de servicii de telecomunicaţii şi informatică s-a diversificat: de
la
telefonie fixă (locală, interurbană şi internaţională) la servicii diversificate, cum ar fi,
identificarea
numărului, mesagerie vocală, transmisiuni date, Internet, videoconferinţe, ADSL,
transmisiuni
mobile de date, Internet mobil, reţele şi servicii de TV prin cablu,
etc.
Din punct de vedere al structurii pieţei, dupa valoarea cifrei de afaceri, ponderea cea
mai mare
ii revine telefoniei fixe - 47,57%, urmată de telefonia mobilă cu 42,04%, serviciile de acces
la
INTERNET cu 4,2%, de serviciile de televiziune prin cablu şi eter cu 1,95%, serviciile IT,
inclusiv
software, - 1,44%, si de alte servicii -
2,81%.
Conform rezultatelor UIT, în anul 2007 după nivelul de penetrare a telefoniei mobile,
Republica Moldova se plasează pe locul 96 (108 in anul 2005) din 203 ţări şi formaţiuni
statale ale
lumii, deţinînd în Europa locul 43
Evoluţia numărului de abonaţi la telefonia mobilă (utilizatori)
Tabelul 10.3.4.
Sursa:Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor al Republicii Moldova
Rata investiţiilor în sectorul TIC în 2006, a crescut, faţă de 2005, cu 14,6% şi a atins
cifra de
circa 1,4 mlrd. lei. Cel mai mare volum de investiţii - de circa 900 mln. lei – a fost efectuat
de SA
263
"MOLDTELECOM" în telefonia fixă şi cea mobilă. Investiţiile operatorilor alternativi de
telefonie
fixă au crescut de 7,6 ori şi au constituit circa 18 mln. lei. Primii doi operatori de telefonie
mobilă -
"ORANGE" (VOXTEL) şi "MOLDCELL" - au investit 439,4 mln. lei. În sectorul servicii de acces
la INTERNET investiţiile s-au majorat cu 17% şi au constituit 80,38 mln. lei, iar în sectorul
servicii
TV prin cablu şi eter -20,2 mln. lei.
În anul 2008 volumul investiţiilor în TIC a constituit 1970,2 mii lei.
Tabelul()
Volumul total de investiţii în piaţa serviciilor TIC, (mil. lei)
Tabelul 10.3.5.
Sursa: ANRTI, conform datelor raportate de către operatori, 2009
Cele mai mari investiţii s-au efectuat în sectorul telefoniei mobile – 63%, în sectorul
telefoniei
fixe – 25%, în sectorul servicii internet – 8%, în sectorul servicii TV prin cablu şi eter
– 3%.
În concluzie: Din anii 90 pînă în prezent Republica Moldova a fost supusă multor
încercări,
multor experimente. Cu toate acestea a progresat, ajungînd la o creştere economică în
2008 de 8%.
Însă este puţin probabil ca actualul ritm de creştere economică să fie menţinut, asta din
simplu motiv
dacă analizăm pericolele care bat din exterior (efectele crizei financiare…), dar nu mai puţin
şi pe
intern (…şi implicaţiile acesteia asupra sectorului productiv local şi exporturilor). În plus,
actuala
creştere economică se datorează mai mult unor factori conjuncturali şi mai puţin unor
politici
sănătoase. Economia a fost propulsată de o producţie agricolă foarte bună, de un consum
încă destul
de mare (atât privat, cât şi cel public), ritmul înalt de dezvoltare al sectorului construcţiilor,
formarea
brută de capital fix şi un sector al serviciilor destul de activ (cu o pondere de peste 60%
din PIB).
264
Totuşi, timpurii
3. Reformele dacă privim maiţări
din unele îndeaproape factorii
foste comuniste creşterii,
au avut ca observăm că baza acesteia nu
scop:este atât
a. demonopolizarea
de solidă. Consumul este totală a economiei
încă foarte mare care drept consecinţă stimulează importurile
b. liberalizarea
(impozite pe totală a preţurilor
c. descentralizarea
produs şi servicii etc.) parţială
însă care a economiei
s-ar putea diminua în eventualitatea unei reduceri a cererii
(în d. reducerea deficitului bugetar
particular prin scăderea
e. deschiderea externăremitenţelor),
largă a iar construcţiile s-au relansat mai mult din banii
economiei.
moldovenilor
plecaţi la muncă în străinătate. Agricultura este la fel de înapoiată şi de extensivă,
4. Construcţia de pieţe concurenţiale în economiile în tranziţie era necesară, deoarece ele sunt asociate cu
importurile
producerea unor efecte pozitive,
masive se reflectă negativ înprecum:
deficitul comercial şi cel de cont curent (cca. 20%), iar în ceea
ce a. utilizarea eficientă a unor resurse limitate
priveşte construcţiile, finanţarea lor nu este programatică şi de durată, ci sporadică,
b. creşterea lichidităţilor firmelor
depinzând mai preţurilor
multc.destabilitatea
piaţa internaţională a
d. satisfacerea tuturor nevoilor
muncii.
e. Cuconsumatorilor
toate acestea sperăm că în cel mai apropiat timp Republica Moldova va devein un
realizarea de economii de scară.
stat
prosper şi viziunea
5. Piaţa, în dezvoltat.
neoinstituţionaliştilor, este mai eficientă decât mecanismele economiei planificate
centralizat
doar dacă este:
atent organizată
a. şi
Teste întrebări de evaluare a cunoştinţelor
b. globalizată
c. internaţionalizată
Întrebăriadministrată
de control
d.
1. De ce au intrat în criză economiile planificate centralizat?
e. regionalizată.
2. De ce programele de macrostabilizare economică au avut efecte negative atât de ample şi ce greşeli s-au
făcut
în conceperea
6. Potrivit Consensuluişi aplicarea lor?
Post- Washington, efectele negative ale tranziţiei puteau fi
3. Care prin:
atenuate este diferenţa dintre metoda terapiei de şoc de metoda graduală?
4.a.
Ce sunt instituţiile
reducerea şi de
rolului ce era importantă construcţia lor corectă în ţările în tranziţie?
statului
5.b.
Ce reprezintă CSI şi care
creşterea rolului au fostcivile
societăţii scopurile formării ei?
6.c.
Cum o pot fi caracterizate
intervenţie reformele
mai activă economice
a statului în din ţările CSI?
7.d.
Care ar fi avantajele RM ca membru al Comunităţii Statelor Independente?.
economie
8.e.
În ceprograme
constă climatul investiţional al Republicii Moldova. ?
de macrostabilizare
9. Ce modificări a suferit piaţa muncii a RM în ultimii ani?
reforme structurale.
10. Prin ce se caracterizează situaţia macroeconomică a Republicii Moldova în anul 2008. ?
7. 11.
Criza economiilor
Cum fostelor
a afectat criza ţări comuniste
financiară a fost produsă
globală economia RM în anul 2009?
de:12. Ce metodă de dezvoltare a utilizat Polonia în perioada de tranziţie şi care au fost efectele?
13. Cuma) viciile sistemului
au evoluat politic
ţările ECE şi economic
în perioada de tranziţie?
b) conjunctura internaţională
14. De ce ţările Baltice au luat cursul UE şi nu s-au integrat în CSI?
15. Cenefavorabilă
reprezintă procesul de privatizare?
c) ciclurile de producţie
d) reforma C.A.E.R.
e) şocurile petroliere.
Teste grilă
1. Criza generală a economiei planificate
8. Obiectivele fundamentale centralizat
ale tranziţiei au s-a produs ca
urmare
fost: a:
a. concurenţei
a) refacereacapitalismului
structurilor democratice şi ale economiei de
b. prăbuşirii
piaţă C.A.E.R.
c. constituirii
b) intrareaU.E.
în O.N.U.
d. epuizării resurselor
c) revigorarea naturale
relaţiilor Sud-Sud
e. neasumării
d) refacerea C.A.E.R.fenomen care a generat un risc fundamental, de
riscurilor,
sistem.
e) crearea C.E.F.T.A.
2.
9.Economia de comandă
Efectul prim (planificată
al concentrării centralizat)
industriei, s-a caracterizat
în fostele ţări comuniste, pe industriile producătoare de mijloace
prin:
de
a. înlocuirea riscului cu certitudinea
producţie, a fost:
b. transparenţa deciziilor economice
a) crearea unui profil industrial deformat în aceste ţări
c. ob)dezvoltare de tip intensiv
racordarea la evoluţia progresului tehnic mondial
d. concilierea socialismului cu piaţa
c) reducerea importurilor de energie
e. subordonarea totală faţă de factorul
d) protejarea mediului înconjurător
politic.
e) crearea de avantaje comparative faţă de ţările
dezvoltate.
10. Reformele timpurii din unele foste ţări comuniste au avut drept efecte
pozitive şi:
a) îmbunătăţirea radicală a performanţelor acestora
b) descentralizarea totală a lor 265
c) modelarea mentalităţilor şi a comportamentelor în favoarea economiei
de piaţă
d) creşterea competitivităţii externe
e) liberalizarea totală a preţurilor.
266
11. Proprietatea particulară crează premisele pentru o alocare eficientă a
resurselor prin:
a) garantarea obţinerii de profit
b) sporirea controlului asupra activităţii economice
c) obţinerea de avantaje difenţiale
d) corelarea stimulentelor cu rezultatele activităţii
economice
e) realizarea macrostabilizării economice.
12. Un exemplu de “cerc vicios” în procesul de tranziţie
este:
a) liberalizarea preţurilor înainte de demonopolizarea pieţei
b) restituirea proprietăţilor înainte de privatizare
c) liberalizarea fluxurilor de capital înaintea celor comerciale
d) creşterea salariilor înainte de creşterea dobânzilor
e) liberalizarea comerţului exterior înainte de trecerea la convertibilitate deplină a monedelor
naţionale.
13. Consensul de la Washington NU a conţinut, între recomandările
sale:
a) liberalizarea preţurilor
b) reforma fiscală
c) privatizarea rapidă
d) menţinerea unei protecţii ridicate a economiei faţă de fluxurile comerciale
externe
e) liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe.
14. Consensul Post-Washington recomanda o mai largă intervenţie a statului în economia ţărilor în
tranziţie, în
vederea:
a) accelerării ritmului reformelor
b) funcţionării mai eficiente a pieţelor
c) determinării specializării internaţionale
d) susţinerii creşterii economice şi a nivelului de
trai
e) asigurării ordinii sociale.
15. Necesitatea de a liberaliza comerţul exterior în ţările în tranziţie era în
contradicţie cu:
a) privatizarea întreprinderilor
b) liberalizarea preţurilor
c) necesitatea de a proteja temporar anumite sectoare
economice
d) reforma bancară
e) convertibilitatea de cont curent a monedelor.
16. Faptul că, imediat după 1990, Polonia a beneficiat de o reducere a datoriei sale externe faţă de Clubul
de la Paris
a reflectat:
a) forţa de negociere şi credibilitatea guvernului în raport cu marile
puteri
b) dimensiunea intervenţiei statale în economie
c) gradul său de deschidere externă
d) gradul său de integrare în C.A.E.R.
e) aplicarea unei terapii de şoc.
17. Evoluţia reformelor economice în ţările în tranziţie NU a fost
influenţată de:
a) particularităţile social-economice ale ţărilor respective la sfârşitul
anilor 80
b) principiile fundamentale şi coerenţa programelor de reformă
economică
c) secvenţialitatea măsurilor de reformă
d) forţa de negociere şi credibilitatea guvernelor din aceste ţări
e) participarea la O.N.U.
18. Exercitarea monopolului cvasiabsolut al statului în economia socialistă era posibil
datorită:
a) coerciţiei organelor de ordine
b) preponderenţei covârşitoare a proprietăţii de stat în
economie
c) constrângerilor exercitate de armată
d) puterii sindicatelor
e) forţei societăţii civile.
267
19. Crearea capitalului autohton în ţările în tranziţie putea fi stimulată
prin: PARTEA III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL
a) încurajarea economiilor interne
b) atragerea investitorilor externi
Tema
c) 11.
raporturi deFluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii.
solidaritate socială Comerţul
d) vânzarea de active internaţional
e) transferuri sociale.
11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi al

20. Tranziţia în fostele ţări comuniste echivalează
relaţiilor
cu:
economice internaţionale
a) extinderea capitalismului la scară
11.2 Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor generale
mondială
b) resuscitarea protecţionismului
11.3 Evoluţia şipieţei
c) globalizarea esenţa comerţului internaţional
financiare
d) transnaţionalizarea
11.4 Rolul OMC în reglementarea
e) internaţionalizarea fluxurilor. comerţului mondial
11.5 Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova
21. Recomandările cunoscute sub denumirile de “Consensul Washington” şi “Consensul Post-Washington”
se referă
11.6 Comerţul internaţional cu servicii
la ţările:
a) Principalele
cele mai sărace din lume ale avantajelor competitive după M.Porter. Principalele
11.7 postulate
b) dezvoltate
strategii ale competitivităţii
c) nou industrializate în lume.
d) exportatoare de ţiţei
e) în tranziţie.
Obiective:
22. Care dintre următoarele ţări foste comuniste au efectuat reforme economice parţiale înainte
de 1989:- Să se cunoască aşa noţiuni ca: comerţ internaţional, comerţul exterior, fluxurile de
a) România
import şi
export, piaţa mondială a bunurilor şi serviciilor, politica
b) Cehoslovacia
c) Bulgaria
comercială etc.
Dezvoltarea competenţelor în analiza diviziunii internaţionale a muncii şi specializării
- Rusia
d)
e) Ungaria.
internaţionale, a factorilor care le influenţează, şi a rolului acestora în evoluţia
comerţului
Bibliografie:internaţional şi integrării economice internaţionale, a particularităţii pieţei
1. Cojanuinternaţionale a
V. - “Economia integrarii
bunurilor şi serviciilor. si competitivitatea in Europa de Sud-Est”, Editura ASE, 2007
2. Mises L. – “Birocraţia si imposibilitatea planificarii rationale in regimul socialist”, Editura Libertas,
2006
- Dezvoltarea competenţelor în sinteza teoretică a problemelor specializării
3. Daianuinternaţionale
D. - “Încotro se în indreapta tarile comuniste”, Editura Polirom, 2000
4. Popa I. producţie
- “Tranziţieşişi comerţ,
reformă”,prin studierea
Editura mai aprofundată a comerţului cu bunuri
Economică
5. Chircă manufacturate,
S. – „Mecanismele sistemelor economice”, Chişinău, 2004
produse
6. Dumitrescu agricole,
S., Bal resursemondială”,
A. – „Economie energetice, precum2006
Bucureşti, şi particularităţile comerţului cu
7. Moldovanservicii.
D. - “Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei”, ARC, Chişinău, 2004
- Să
8. Кудров В. se cunoascăэкономика»,
– «Мировая metodele de determinare
«Дело», Москва,a2004.
eficienţei comerţului extern al
unui stat.
9. www.mec.md
- Cunoaşterea, înţelegerea şi dezvoltarea competenţelor în analiza şi interpretarea
10. www.eco.md
fluxurilor
11. www.bnm.md
comerciale cu servicii;
12. www.statistica.md
- Cunoşterea, înţelegerea şi dezvoltarea competenţelor în analiza teoriei lui Michel
Porter;
- Cunoaşterea şi capacitatea de formalizare, interpretare a strategiilor concurenţiale,
în vederea
elaborării de alternative
decizionale;
11.1 Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi al

relaţiilor economice internaţionale
Comerţul internaţional reprezintă totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre

două
sau mai multe state, pe zone geografice. Comerţul mondial cuprinde comerţul tuturor
statelor
lumii.
268 269
Comerţul exterior reprezintă comerţul unei ţari cu restul lumii. Comerţul exterior este
parte
integrantă a comerţului internaţional şi include exportul, importul, reexportul şi
tranzitul.
Obiectul comerţului internaţional cuprinde schimburile de bunuri şi
servicii.
Exportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate de a vinde bunuri
şi
servicii în alte ţări.
Importul este reprezentat de activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

cumpărarea de bunuri şi servicii din diverse ţări pentru ţara căreia îi aparţin
importatorii.
Reexportul este activitatea desfăşurata de persoanele autorizate de a cumpăra
mărfuri din
unele ţări şi a le revinde în altele. Când această activitate se practică raţional şi pe scară
largă, ea
poate fi o sursă importantă de profit şi constituie un mijloc de dezvoltare a comerţului
internaţional.
Tranzitul reprezintă activitatea desfăşurată de persoanele autorizate pentru

transportarea
mărfurilor străine pe teritoriul naţional, dar şi în activitatea de depozitare temporară a
acestor
mărfuri în condiţii de securitate, fiind considerat un comerţ
invizibil.
Balanţa comercială caracterizează cu ajutorul unui sistem de indicatori relaţia dintre
valoarea exportului şi importului unei anumite ţări într-o perioadă determinată de timp (an,
semestru, lună). Balanţa comercială poate fi activă (excedentară) cînd valoarea exportului
depăşeşte valoarea importului şi pasivă (deficitară), cînd valoarea exportului este inferioară
valorii importului. Balanţa comercială este echilibrată atunci cînd valoarea exportului este
egală
cu valoarea importului. Ea se poate calcula evidenţiind exporturile în condiţiile FOB (free on
board- livrare la bord) şi importurile în condiţii CIF (cost, insurance, freight – costul
transportării plus asigurare).
Pentru a măsura gradul de echilibru al schimburilor comerciale se poate calcula gradul

de
acoperire a exporturilor prin importuri care priveşte fie ansamblul balanţei comerciale, fie
comerţul cu un anumit produs.
Gradul de acoperire= (Valoarea exporturilor FOB/Valoarea importurilor

CIF)*100
Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi
servicii şi,
deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea
tranzacţiilor
comerciale externe.
Comerţul internaţional (CI) reprezintă o formă de legătură între pieţele naţionale, între
producătorii de mărfuri din diferite ţări, care se formează pe baza Diviziunii Internaţionale a
Muncii (DIM) şi care exprimă interdependenţele economice dintre state; totalitatea
legăturilor
270
comerciale de vînzare-cumpărare de bunuri şi servicii ce se desfăşoară între diferite state
pe baza
DIM.
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic mondial.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă,
formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera
circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării ştiinţifice. Circuitul economic mondial
cuprinde următoarele fluxuri: fluxurile comerciale, fluxurile financiar-valutare investiţionale,
cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică. O dată cu adâncirea proceselor de specializare
internaţională a economiilor naţionale, cu diversificarea produselor şi serviciilor oferite de
acestea, circuitul economic mondial se extinde tot mai mult, trecând de la simplul schimb
de
mărfuri şi servicii clasice la cel de unităţi şi informaţii şi chiar de forţă de muncă, de capital
etc.
Conţinutul său se îmbogăţeşte în raport cu progresele tehnice şi tehnologice ale
economiilor
naţionale, cu evoluţia noilor tendinţe de integrare şi
globalizare.
Tendinţe noi în circuitul economic mondial sunt:
- diversificarea comerţului cu mărfuri tangibile prin apariţia de noi produse, în special
din
domeniul maşinilor şi utilajelor, al produselor chimice, dar şi al altor ramuri şi sectoare de
producţie, precum şi prin creşterea fără precedent a comerţului cu
servicii.
- fluxurile monetare şi cele de capital dobândesc o importanţă deosebită, rulajul anual
al
acestora depăşind substanţial pe cel al comerţului cu
produse.
- expansiunea turismului pe baza unor venituri mai mari ce se obţin în tăriile puternic
dezvoltate, a reducerii săptămânii de
lucru.
În epoca noastră, nici o ţară, indiferent de mărimea sau bogăţiile sale, nu-şi poate
asigura
toate produsele de care are nevoie numai din producţia proprie. Ca urmare, fiecare ţară
este
nevoită să desfăşoare o activitate de comerţ
exterior.
Activitatea de comerţ exterior cuprinde: în raporturile cu străinătatea privind
vânzarea-
cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile şi expediţiile
internaţionale, proiectarea şi executarea de lucrări, asistenţă sau colaborare tehnică,
vânzarea sau
cumpărarea de licenţe pentru folosirea brevetelor de invenţii sau a procedeelor
tehnologice,
consignaţia sau depozitul, reprezentarea şi comisionul, operaţiunule financiare, asigurările
şi
turismul şi, în general, orice acte sau fapte de
comerţ.
După cum observăm, activităţii de comerţ exterior i se atribuie un conţinut foarte larg:
alături de formele tadiţionale de comerţ exterior se include şi cooperarea economică şi
tehnico-
ştiiţifică.
Formele tradiţionale de comerţ exterior
sunt:
271
a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial
prin
care se cumpără mărfuri din alte ţări şi se aduc în ţară pentruconsumul productiv şi
neproductiv;
într-un sens mai larg, în cadrul importului se include şi aşa-numitul import invizibil, adică
serviciile procurate de o anumită ţară din alte ţări în domeniile transporturilor, asigurărilor,
creditului, turismului, licenţelor etc.;
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operaţiunilor cu caracter comercial
prin
care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o ţară se vând în alte ţări; într-un
sens mai
larg, şi exportul cuprinde aşa-numitul export
invizibil.
Alături de formele tradiţionale de comerţ exterior, o extindere din ce în ce mai mare
cunoaşte în zilele noastre, cooperarea economică internaţională. Aceasta reprezintă o
formă
superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din
domeniul
producţiei cu cele din sfera circulaţiei, cele din economie cu cele din ştiinţă şi tehnică,
presupu-
nând existenţa unei legături mai strâmse şi pe perioade mai lungi între
parteneri.
Realizarea cooperării economice internaţionale poate avea loc într-o gamă variată de
forme, cum sunt:

a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei
ţări;
b) cooperarea în fabricarea de utilaje, maşini, subansamble şi
piese;
c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licenţelor, brevetelor sau documentaţiei
tehnice a partenerului;
d) efectuarea de prospecţiuni şi explorări de către o ţară în altă
ţară;
e) cooperarea cu firme comerciale străine;
f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice;
g) fondarea de societăţi mixte.
Fluxurile comerciale internaţionale au avut şi continuă să aibă un rol deosebit de
important
în creşterile înregistrate de economia mondială în perioada postbelică. În ultimii 20 ani
comerţul
mondial reprezintă unul din “motoarele creşterii economice mondiale înregistrînd ritmuri de
creştere valorică mai mari de 10%, exccepţie fiind doar anul 2009, care a înregistrat o
scădere
dramatică de 21% faţă de anul 2008. De regulă, ritmul de creştere a comerţului
internaţional a
devansat ca ritm de creştere PIB-ul mondial, exccepţie fiind doar anul 2009, cînd ritmul de
descreştere a comerţului mondial a fost mai mare decît cel de descreştere a PIB-ului
mondial,
aceasta datorîndu-se crizei actuale
financiare.
Internaţionalizarea producţiei mondiale a făcut ca ponderea fluxurilor internaţionale
de
bunuri în PIB-ul mondial să se majoreze continuu, ajungînd la nivelul anului 2000 să
reprezinte
în cazul ţărilor dezvoltate cca 30%, iar în 2009, această pondere reprezintă cca
40%.
272
Din punctul de vedere al percepţiei clasice a comerţului internaţional statele sunt
principalii actori ai fluxurilor comerciale internaţionale. Conform percepţiei moderne, deja
corporaţiile transnaţionale deţin rolul principal: studiile şi statisticile internaţionale
evidenţiază
că 1/3 treime din totalul fluxurilor CI se derulează între filialele
CTN.
Caracteristicile economiile naţionale moderne sunt: economiile naţionale reprezintă
celulele de bază ale Economiei Mondiale şi Rrelaţiilor Economice Internaţionale, iar
caracterisiticile de bază ale acestora sunt: piaţă internă unificate (delimitată de teritoriul
naţional); monedă naţională (în circulaţie pe teritoriul naţional pentru plăţi interne);
guvernarea
uniformă (legi şi reglementări juridice  ag.econ.sunt egali în faţa legilor şi sunt obligaţi să
le
respecte); structură: sectoare şi ramuri economice, definesc domenii specializate de
activitate
economică.
Tipul de mecanism economic al ţărilor reprezintă: coordonarea şi reglementarea
economiei
printr-o combinaţie specifică de instrumente şi politici economice şi în acelaşi timp este
definit
de combinaţia dintre mecanismele de piaţă şi intervenţia statului în
economie.
Cei mai importanţi agenţi economici ai REI sunt CTN, care s-au creat în rezultatul
extinderii activităţilor unei firme naţionale în spaţiul internaţional prin investiţii străine
directe.
Ele acoperă toate domeniile sferei materiale, dar mai ales imateriale, de exemplu General
Motors, Ford şi Wal Mart au cifre de afaceri mai mari decât PNB-ul Africii; Toyota şi
Mitsubishi au cifre de afaceri comparabile cu PNB-ul Greciei sau Portugaliei; vânzările IBM,
Nestle şi Wal Mart echivalează cu PBN-ul Mexicului şi Indiei.
Progresele şi disponibilitatea în tehnologiile informaţionale şi comunicaţii determină
intensificarea CI. Comerţul internaţional a revoluţionat perspectivele tuturor ramurilor
industriale avînd diverse efecte de antrenare. Participarea la comerţul internaţional
reprezintă un
sprijin în dezvoltarea economică şi în recuperarea decalajelor, iată de ce OMC pune accent
pe
sprijinul ţărilor în curs de dezvoltare prin implicarea acestora în comerţul
internaţional.
La baza dezvoltării relaţiilor comerciale se află procesul de diviziune internaţională a
muncii. DIM exprimă:
 proces de specializare internaţională în producţie a economiilor
naţionale;
 locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori
materiale;
 relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului
internaţional;
 urmăreşte adaptarea potenţialului economic al statelor la cerinţele
mondiale.
Factori de influenţă ai DIM:
 Condiţiile naturale fizico-geografice;
 Mărimea teritoriului şi a populaţiei fiecărui

stat;
273
 Nivelul tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare
ţară;
 Tradiţiile economice;
 Apropierea geografică a statelor şi stabilirea unor raporturi de complementaritate
economică dinamică între ele;

 Factori extraeconomici.
Comerţul internaţional a fost supus unor factori de influenţă specifici după II

RM:
– Prăbuşirea sistemului colonial şi apariţia pe harta politică a lumii a 135
state
naţionale noi;
– Revoluţia Tehnico-Stiinţifică;
– Accentuarea interdependenţelor economice dintre state în contextul

globalizării
economiei;
– Transnaţionalizarea economiei mondiale;
– Progresele în tehnica informaţională.
Diviziunea internaţională a muncii a determinat conturarea unor tipuri de specializare în

comerţul internaţional:
 specializarea inter-sectorială: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse realizate
în
sectoare diferite, (produse industriale - produse agricole); caracterizează relaţii
dintre
ţările dezvoltate şi unele ţări în curs de
dezvoltare;
 specializarea inter-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse aparţinând
unor ramuri diferite ale aceluiaşi sector (autoturisme - produse siderurgice);

caracterizează comerţul între ţările dezvoltate, un număr restrâns de TID (Brazilia,
Argentina) şi dragonii din Asia de Sud-Est: Singapore, Hong Kong, Coreea de sud,
Taiwan, Malaezia, Indonezia, Thailanda, Philipine;

 specializarea intra-ramură: fluxuri comerciale între diferite ţări cu produse
aparţinând
aceleiaşi ramuri dintr-un anumit sector, (produse lactate - produse din carne,
autoturisme
- autoturisme); caracterizează ţările
dezvoltate.
 Specializarea tehnologică: modelul licenţe şi/sau know-how – licenţe şi/sau know-how;
modelul licenţă – subansamble; modelul licenţă – produse finite; modelul licenţă –
servicii.
 - Specializarea organologică (intraprodus): modelul subansamble; modelul produs
finit;
modelul subansamble –
subansamble.
Specializarea internaţională a constituit o preocupare a teoriei economice şi în special a
teoriei comerţului internaţional; din literatura consacrată acestei probleme se desprind
două
274
principii de bază: - principiul avantajului relativ – (David Ricardo); - principiul avantajului
absolut (A. Smith).

Tendinţele de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii în condiţiile crizei
economice
mondiale:
- afirmarea ţărilor în dezvoltare pe piaţa produselor
manufacturate;
- ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce
ţările în dezvoltare au devenit producători şi furnizori de produse industriale de bază şi
clasice;
- în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o
creştere a
coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea
extractivă;
- apariţia unor regrupări în rândurile ţărilor în dezvoltare, de natură să genereze
restructurări în
diviziunea internaţională a muncii;
- conturarea unui proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii internaţionale a
muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la
modificarea
radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul
comerţului internaţional.
11.2 Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor generale

Asupra structurii comerţului internaţional nemijlocit influenţează politica cu privire la
import şi export practicate de state. Dezvoltarea unei politici de import este necesară
pentru
dezvoltarea economică a unei ţări. Argumentele ce susţin acest lucru sunt
următoarele:
1. Asigură completarea unei economii naţionale cu bunuri şi servicii externe de care
are
nevoie. Producţia oricărui stat, indiferent de gradul de dezvoltare şi dotare cu resurse, nu
poate
să satisfacă integral cu bunuri şi servicii necesităţile de consum ale economiei respective,
necesităţi care să corespundă nivelului progresului etapei respective. O condiţie esenţială
pentru
dezvoltarea economică a unei ţări este şi aceea de a completa necesităţile de producţie şi
servicii
ale economiei ţării respective cu bunuri şi servicii din afară
graniţelor.
2. Fiecare ţară trebuie să aibă răspunsul la întrebarea: “Ce trebuie adus din import ?”.
Structura importului fiecărui stat este determinată absolut
de:
 gradul de dezvoltare al
acestuia:
 potenţialul său industrial şi agricol;
 profilul profesiilor populaţiei active şi de nivelul tehnico- ştiinţific al acestor

profesii;
 bogăţiile naturale de care
dispun;
 condiţiile de climă şi sol;
 gradul de integrare în diviziunea mondială a
muncii;
 politica economică externă pe care o promovează statul
respectiv.
275
Ideal ar fi să se importe:
1. bunuri ce nu se produc în economia
respectivă;
2. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar în cantităţi
insuficiente;
3. bunuri ce se produc în economia respectivă, dar cu parametrii tehnico-calitativi
deosebiţi;
4. bunuri ce nu intră pe teritoriul naţional, dar care se consumă de către persoanele
fizice şi cele juridice naţionale ce se află în
străinatate;
5. bunuri destinate reexportului cu sau fără intrare pe teritoriul
naţional;
6. diferite servicii prestate fie pe teritoriul naţional, fie în afara
acestuia.
Din prima categorie de bunuri fac parte: materiile prime, materialele, maşinile,
echipamentele industriale, produsele finite şi semifinite necesare unor sectoare ale
economiei
naţionale.
În cea de-a doua categorie se încadrează bunurile produse în capacităţi foarte reduse
sau
cele pentru care nu există condiţii de producţie. Specific pentru ţara noastră, ce are resurse
variate şi destule, dar nu suficiente, în această categorie de bunuri intră: cărbunii, gazele
naturale, petrolul, grâul, porumbul.
Bunurile din cea de-a treia categorie sunt bunurile ce dau importului un caracter
pozitiv
pentru că în ţara importatoare se realizează o concurenţă ce-i stimulează pe producătorii
interni.
În a patra categorie intră serviciile ce dau naştere la importul invizibil: transferurile
valutare, consumurile diferitelor delegaţii sportive, economice,
culturale.
Reexportul a căpătat proporţii deosebite şi pentru că asigură o dezvoltare a
producţiei, a
relaţiilor economice internaţionale, duce la creşterea veniturilor importului specializat.
Astfel, au
fost create numeroase firme specializate în operaţii de import în vederea
reexportului.
Pentru reexport se importă bunuri ce pot fi păstrate şi conservate în depozite
corespunzătoare pe perioade îndelungate şi care sunt vândute în perioade optime din
puctul de
vedere al conjuncturii economice (când există o cerere mare). Pentru reexport se mai
crează
situaţii de păstrare şi conservare atunci când există producţii excedentare faţă de cererea
existentă, acestea creându-se pe riscul intermediarului
exportator.
De asemenea se mai importă pentru reexport şi o serie de bunuri ce au o prelucrare
inferioară şi care necesită un proces de îmbunătăţiri pentru reexport (le înnobileaza
valoarea).
Regulile de reexport se respectă, în special, în cazul zonelor libere, motiv ce a dus şi
la
dezvoltarea volumului reexportului (cu foarte mulţi
intermediari).
În concluzie, importul pentru reexport implică cheltuieli şi eforturi mari, precum şi un
risc comercial al revânzării.
276
În ultima categorie se înscriu: serviciile de transport, serviciile bancare, cele poştale,
de
telecomunicaţii, de asistenţă tehnică, juridică, serviciile medicale, de şcolarizare, lucrările
în
diverse sectoare.
Rezultatul firesc al diviziunii internaţionale a muncii este dezvoltarea pieţei mondiale

şi a
schimburilor economice internaţionale sub diferite forme şi
fluxuri.
Piaţa mondială reprezintă ansamblul pieţelor naţionale legate între ele prin diviziunea
internaţională a muncii şi cuprinde ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii
econonomici
de pe glob.
Caracteristicile principale ale pieţei mondiale
sunt:
– compoziţie extrem de eterogenă
 segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri şi

servicii.
– între segmentele pieţei mondiale există o condiţionare
reciprocă
– toţii agenţii participanţi trebuie să se supună unor reguli comune (cerere,
ofertă,
concurenţă, preţ).
Componentele pieţei mondiale sunt: piaţa de mărfuri; piaţa serviciilor, piaţa
financiară;
piaţa valutară; piaţa muncii; etc.
Piaţa mondială se caracterizează prin existenţa unor pieţe de referinţă pe care se
formează
preţurile mondiale şi servesc drept etalon de orientare în negocierea oricărei tranzacţii de
mărfuri.
Preţurile internaţionale au următoarele funcţii: de transmitere a informaţiei privind
evoluţia
cerinţelor pieţei; de stimulare a intereselor producătorilor; de recuperare a costurilor şi de
recompensare a întreprinzătorilor, de distribuire a venitului în funcţie de
activităţi.
Factori ce determină nivelul preţurilor la nivel mondial sunt: schimbările în nivelul
producţiei, stocurilor, consumului, investiţiilor, creditelor, portofoliului de comenzi; acţiunea
factorilor specifici, proprii diferitelor grupe de produse; politicile comerciale; stările
conflictuale
politice şi militare; reglementările specifice de comerţ exterior ale unor state; evoluţia
navlurilor;
fluctuaţia cursurilor valutare.
Politicile principale în ceea ce priveşte determinarea preţurilor sunt: preţuri orientate
spre
profitul maxim, preţuri orientate spre volum mare de vânzări şi deţinerea unei cote mai
mari de
piaţă, preţuri orientate spre stabilizarea poziţiei de plată pentru a face faţă
concurenţei.
Pe piaţa internaţională sunt identificate următoarele tipuri de preţuri: preţuri de
tranzacţie
formate pe baza negocierilor directe; preţuri formate în cadrul licitaţiilor organizate de
importatori; preţuri formate pe baza cotaţiilor de bursă; alte categorii de preţuri (preţuri de
dumping, preţuri limită, preţuri glisante, preţuri de transfer, preţuri de cartel, preţuri
medii).
277
Rolul determinant în formarea preţurilor pe pieţele internaţionale îl are, de regulă,
legea
cererii şi ofertei, dar şi o multitudine de alţi factori: evoluţia situaţiei economice, politice,
financiare şi tehnologice din regiunile sau ţările care deţin o pondere însemnată în
producţia şi
consumul mondial; evoluţia ciclului conjunctural din ţările dezvoltate; evoluţia inflaţiei din
ţările
dezvoltate; fluctuaţia cursurilor de schimb ale principalelor monede utilizate ca mijloace de
plată
internaţionale etc.
Indicii preţurilor internaţionale şi de comerţ exterior au funcţia de a măsura
schimbarea
medie în timp a preţurilor, pentru un produs sau grupă de produse, sau pe ansamblul unui
nomenclator de produse. Principalii indici care se elaborează în lume: Indicele ONU, Indicii
MOODY şi DOW-JONES în SUA, Indicii REUTER, FINANCIAL TIMES şi ECONOMIST în
Marea Britanie, Indicii HWWA şi DIW în Germania, Indicele AGEFI în Belgia, Indicele OSCE
în Uniunea Europeană.
Sistemul comercial mondial constituie o intensă reţea de legături comerciale la care
participă toate economiile şi este influenţat de: infrastructura mondială de transporturi şi
comunicaţii, promovarea liberalizării la nivel global a comerţului prin instituţionalizarea
unui
sistem comercial mondial; internaţionalizarea
producţiei.
În funcţie de obiectul tranzacţiilor de afaceri, piaţa mondială se împarte în: piaţa de
mărfuri, piaţa serviciilor, piaţa financiară, piaţa muncii. La rândul lor, aceste pieţe pot fi
împărţite în pieţe mondiale caracteristice şi necaracteristice. Pieţele caracteristice pot fi
accesibile şi neaccesibile.
Factorii care au influenţat dinamica comerţului internaţional: urmările politice şi
economice ale celui de-al doilea război mondial, evoluţia economiei mondiale în perioada
postbelică, apariţia proceselor de integrare economică, măsurile de politică comercială,
criza
economică mondială din deceniul opt, şocul dobânzilor înalte, şocul aprecierii-deprecierii
dolarului, colapsul comunismului din Europa, recentele crize

mondiale.
Trăsăturile dinamicii comerţului internaţional în perioada postbelică, comparativ cu
perioadele anterioare: comerţul internaţional a înregistrat, în această perioadă, cel mai
înalt ritm
de creştere, care a devansat nu numai ritmul PIB-ului şi producţiei industriale şi agricole la
nivel
mondial, ci şi pe cel al creşterii rezervelor de aur şi devize centralizate ale ţărilor
nesocialiste.
Produsele manufacturate au depăşit ponderea produselor de bază; structura comerţului
mondial
are un pronunţat caracter industrial; ţările dezvoltate deţin monopolul exportului de
produse
manufacturate.
Clasificarea produselor conform ONU:
- produse de bază: produse alimentare; materii prime;
combustibili;
278
- produse manufacturate: produse chimice, maşini, utilaje şi mijloace de transport; alte
produse
manufacturate.
Participarea la diviziunea mondială a muncii este esenţială pentru ţările care nu au un
nivel
ridicat de dezvoltare, făcând astfel posibilă eliminarea decalajul care le separă de ţările
dezvoltate. Acest lucru este necesar, însă, şi pentru întreaga economie mondială pentru că,
pe
viitor, interdependenţele dintre ţări se vor intensifica, iar existenţa unor diferenţe mari pe
plan
economic poate genera fenomene de instabilitate economică, de criză, ce vor afecta
întrega
economie mondială şi, deci, toate ţările
lumii.
Această participare la diviziunea mondială a muncii va avea ca efecte: accentuarea
procesul de transnaţionalizare a economiei mondiale prin activitatea desfăşurată de
societăţile
transnaţionale, producerea, la nivelul economiei mondiale, a trecerii de la era industrială
(ce a
durat peste 2 secole) la era
informaţională.
Drept urmare, se va accentua procesul de globalizare la nivelul economiei mondiale,
se vor
produce noi modificări în sistemul de diviziune a muncii, acestea ducând la modificări în
cadrul
decalajelor dintre naţiuni.
Se aprecieaza că, toate aceste fenomene cumulate vor avea urmări diferite în plan
social şi
politic, ce ar putea promova dezvoltarea dar, în acelaşi timp, ar putea frâna progresul
economic
şi social.
11.3 Evoluţia şi esenţa comerţului internaţional
În evoluţia comerţului internaţional postbelic s-au conturat câteva trăsături specifice,
între
care trei sunt considerate mai speciale privind dinamica şi volumul
acestuia:
a) În această perioadă, comparativ cu perioada anterioară, comerţul
internaţional a
înregistrat cel mai înalt ritm de creştere şi cea mai susţinută dinamică.
Statistica internatională arată că rata medie de creştere a exportului mondial, din
punct de
vedere al volumului valoric, a fost, în perioada 1950 – 2008, de aproximativ 12 %. Acest
ritm a
fost, pe decenii, următorul:
 1950 - 1960 de 6.4 %;
 1960 - 1970 de 9.3 %;
 1970 - 1980 de 20.3 %;
 1980 - 1995 de 7.5 %
 1996 – 2008 de 12%.
Acest ritm de creştere a determinat creşterea volumului valoric al exportului mondial
de
aproximativ 200 de ori. În intreaga perioadă 1950 - 2008 acesta a crescut la 15,8 trilioane.
$ în
2008, faţă de 61 de mld. $ în
1950.
279
Această creştere se explică prin: creşterea volumului fizic al exportului de aproximativ
28
ori; creşterea preţurilor pe piaţa internaţională de aproximativ 6,5
ori.
Atât creşterea volumului fizic, cât şi evoluţia preţurilor s-au produs în mod diferit,
atât pe
ţări, cât şi pe grupe de produse. De exemplu: exportul ţărilor dezvoltate a crescut în
perioada
1950 - 1980 cu aproximativ 12 %, pentru ca apoi exportul să scadă cu aproximativ 10 % în
perioada 1980 - 1985, iar în perioada 1985 - 1995 să crească din nou. De asemenea,
exportul
ţărilor în curs de dezvoltare a crescut cu aproximativ 11 %, în mod diferentiat pe decenii: în
deceniul al 6-lea cu aproximativ 6 %, în deceniul al 7-lea cu 7%, iar în deceniul al 8-lea cu
26 %.
b) Spre deosebire de perioada anterioară, ritmul de creştere al comerţului
internaţional a devansat ritmul de creştere al PNB, respectiv PIB, atât producţia

industrială, cât şi producţia agricolă la nivelul momentului.
În această perioadă, revoluţia tehnico-stiinţifică a determinat o relaţie nouă între
dinamica exportului şi dinamica producţiei, în sensul că producţia a fost devansată de
export.
În această perioadă, în condiţiile diviziunii mondiale a muncii, au apărut noi tendinţe
de
specializare, dezvoltându-se un nou proces economic în cadrul economiei mondiale, şi
anume
cooperarea economică internaţională în producţie - în primul rand, ceea ce a determinat
realizarea, pe calea schimbului comercial internaţional, a unei cote tot mai mari din
producţia
statelor lumii.
La nivelul anilor 2008 se apreciază că aproximativ 30% din producţia mondială se
realiza
pe calea comerţului internaţional, faţă de procentul de 5% presupus a corespunde anului
1950.
Ritmul diferit de creştere pe grupe de ţări a comerţului internaţional în raport cu
producţia industrială este efectul:
- structurilor economice diferite ale ţărilor ce aparţin acestor

grupe;
- evoluţiei diferite a producţiei pe cele două grupe mari de produse (de bază şi
manufacturate);
- măsurilor de politică comercială promovate de ţările
capitaliste.
c) Cea de-a treia trăsătura rezultă din compararea ritmului de creştere cu evoluţia
rezervelor de aur şi devize centralizate la nivelul ţărilor capitaliste (sunt luate în calcul doar
ţările capitaliste pentru că ţările socialiste nu comunicau date privind aceste
rezerve).
În perioada antebelică, volumul rezervelor de aur şi devize centralizate al lumii
capitaliste depăşea volumul total al importului cu 17%. În perioada postbelică, şi anume la
nivelul anilor 1980, rezervele de aur şi devize reprezentau doar 24% din volumul valoric al
importurilor ţărilor lumii capitaliste.
280
Criza sistemului financiar-monetar internaţional (începută în 1975 şi care continuă
încă)
afectează comerţul internaţional în ansamblul lui şi, în special, afectează comerţul exterior
al
ţărilor în curs de dezvoltare.
Evoluţia structurii comerţului internaţional în această perioadă evidenţiază
schimbările
de structură ce s-au produs în economia
mondială.
Trăsăturile caracteristice ale aceastei evoluţii sunt:
1. permanenta şi rapida îmbogăţire a nomenclatorului de produse ce se
comercializează
pe piaţa mondială;
2. schimbarea continuă a structurii acestui nomenclator, prin apariţia de produse noi
şi
dispariţia altor produse la perioade de timp din ce în ce mai scurte, în special la
produsele manufacturate (în prezent durata de vârstă a acestor produse este de
5 ani).
Se apreciază că mai puţin de 1/4 din totalul produselor din circulaţia
internaţională au
o durata medie de viaţă de 10
ani.
Progresul tehnic s-a impus foarte rapid şi a determinat accentuarea deosebită a
ceea ce se
numeşte uzura morala (reducerea duratei de folosinţă a activităţii de reînnoire permanentă
a
producţiei).
Industria se află într-un permanent proces de innoire, de modernizare, de
diversificare,
deci apar noi tendinţe de specializare şi, drept urmare, ale loc o permanentă înnoire si
diversificare a nomenclatorului de produse. Acest lucru a dus la un proces de militarizare a

economiei existent în ţările socialiste. Apariţia măsurilor de antipoluare şi de protejare
ecologică
a vieţii reprezintă alte procese care au facut ca acest nomenclator să se
îmbogăţească.
Din necesitatea de urmărire a procesului de evoluţie a comerţului internaţional la
nivelul
Sistemului Naţiunilor Unite s-a procedat la o clasificare a mărfurilor care circulă si fac
obiectul
comerţului internaţional. Împărţirea sintetică a acestor marfuri a determinat apariţia a
doua
grupe:
1. produse de bază şi
2. produse manufacturate.
Până la al doilea război mondial (perioada antebelica), grupa produselor de bază a
deţinut
ponderea valorică cea mai mare din comerţul internaţional (2/3 din acesta). în perioada
postbelica însă, situatia s-a schimbat în favoarea produselor manufacturate ce au făcut
obiectul
comerţului internaţional şi, drept urmare, de la mijlocul secolului VI, ponderea produselor
manufacturate a depăşit-o pe cea a produselor de
bază.
Specialiştii au apreciat că schimbarea ponderii produselor manufacturate în
comerţul
internaţional este rezultatul accentuării caracterului industrial al economiei mondiale al
ţărilor
dezvoltate, în primul rând sub influenţa revoluţiei tehnico-stiinţifice. De aceea, se spune că,
în
281
perioada actuală, structura comerţului mondial are un pronunţat caracter industrial. În
cadrul
acestuia predomină produsele cu un grad înalt de
prelucrare.
COMERŢUL CU PRODUSE DE BAZĂ

Exportul produselor de bază se caracterizează prin următoarele
elemente:
 în primul deceniu, ponderea acestei grupe în comerţul internaţional a deţinut-o
grupul
ţărilor în curs de dezvoltare;
 în perioada următoare (anii 1960-1962), această pondere atingea nivelul de
55 %;
 după acest deceniu, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus ponderea, astfel
încât
ponderea era deţinută de ţările
dezvoltate;
 creşterea ponderii ţărilor dezvoltate în exportul produselor de bază este urmare
a
faptului că acestea au acordat atenţie dezvoltării agriculturii proprii şi industriei
extractive proprii, astfel încât să crească gradul de autosatisfacere din producţia
naţională a nevoilor, ba chiar să producă în cantităţi mari produse de bază
destinate
exportului;
 multe ţări, care înainte erau importatoare de produse agricole, au devenit mari
exportatoare de produse
agricole;
În importul de produse de bază, atât în perioada interbelică, cât şi în cea postbelică,
ponderea cea mai mare, dar cu o tendintă de scădere, în ultimile 2-3 decenii a revenit
ţărilor
dezvoltate. Acest lucru se explică prin faptul că în aceste ţări este concentrată cea mai
mare parte
a industriei prelucrătoare.
În concluzie, 3/4 din importul produselor de bază îl realizează ţările
dezvoltate.
COMERŢUL CU PRODUSE MANUFACTURATE

Participarea diverselor grupuri de ţări la comerţul cu produse manufacturate este
diferită
faţă de comertul cu produse de bază, pentru că ţările dezvoltate deţin monopolul industriei
prelucrătoare, deci şi monopolul exportului cu produse manufacturate. Se apreciează că
acest
lucru va exista înca mult timp, pentru că decalajul dintre grupele de ţări s-a
accentuat.
În perioada 1985-2009, ţările dezvoltate au înregistrat o pondere în scădere în
cadrul
comerţului cu produse manufacturate, în timp ce ţările în curs de dezvoltare au înregistrat
o
creştere a acestei ponderi. Astfel în 2009 ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a atins
circa 35 –
37% în comerţul mondial.
Subgrupa produselor alimentare
282
Înainte de cel de-al 2-lea război mondial, această subgrupă deţinea primul loc, ca
pondere, în comerţul internaţional, din punct de vedere valoric. După război, ponderea ei s-
a
redus treptat şi în ultimul deceniu a reprezentat 9-10 % din comerţul
internaţional.
Ritmul de creştere al producţiei acestei subgrupe a fost relativ scăzut, chiar negativ.
Această evoluţie s-a datorat următoarelor
cauze:
a) ţările dezvoltate şi-au refăcut acest sector al agriculturii, după cel de-al 2-lea
război
mondial, într-un timp scurt şi l-au dezvoltat, asigurându-şi aprovizionarea cu
produse
alimentare din producţia proprie, concomitent cu reducerea importului de
produse
alimentare;
b) la rândul lor, ţările în curs de dezvoltare şi-au redus exportul de produse
alimentare
din două motive:
- a crescut consumul intern, datorită creşterii

demografice;
- a crescut nivelul de trai.
c) multe ţări în curs de dezvoltare, după câştigarea independenţei politice, au trecut
de
la producţia de monocultură la o producţie diversificată şi acest lucru a dus la
participarea lor la comerţul cu produse
alimentare;
d) modificarea, în timp, a preţurile la produsele
agricole.
Din punctul de vedere al volumului fizic, comerţul cu produse agricole a crescut în
această perioadă, dar cu un ritm de creştere mai
lent.
Au avut loc numeroase modificări şi în structura producţiei alimentare, evoluţie
determinată, în mai mică măsură, de influenţa revoluţiei tehnico-ţtiinţifice şi, în mai mare
masură, de consumul alimentar al
populaţiei.
Ţările dezvoltate deţin o pondere de  70 % din comerţul cu produse alimentare
(atât la
import, cât şi la export), iar ţările în curs de dezvoltare  30
%.
Subgrupa materiilor prime
Din punct de vedere valoric, această subgrupa a înregistrat, după al 2-lea război
mondial, o
însemnată scădere a ponderii sale valorice în comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de
război reprezenta 22 % din totalul comerţ, la nivelul anilor 1970 a ajuns la 11 %, pentru ca
în a
doua parte a deceniului 10 să reprezinte doar 5
%.
Cauzele acestei evoluţii au fost:
a) revoluţia tehnico-ştiinţifică care a dus la procesul de industializare, la înlocuirea
parţială a unor materii prime naturale, socotite clasice, cu altele noi,
sintetice;
b) evoluţia preţurilor la materiile prime
naturale;
c) politica constituirii stocurilor strategice de materii prime practicată de ţările
dezvoltate
participante la diverse blocuri militare.
283
Paralel cu scăderea ponderii valorice a subgrupei în comerţul internaţional, din
punctul de
vedere al volumului fizic, s-a produs o îmbogăţire a nomenclatorului de materii prime prin
introducerea în circuitul economic a unor noi materii prime naturale care şi-au găsit
utilizare ca
urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (materii prime folosite în industria atomică, diverse
materiale rare utilizate în industria aerospaţiului sau în
electronică).
Subgrupa combustibililor minerali, carburanţilor şi lubrefianţilor

Din punct de vedere valoric, această subgrupă a înregistrat o creştere neînsemnată,
până
la sfârşitul secolului al VII-lea, pentru ca apoi creşterea să fie considerabilă. Evoluţia acestei
subgrupe a fost de:

 7% - înainte de al 2-lea război mondial;
 10% - după al 2-lea război mondial şi
 24% - după „70
 20% - în 2009.
Această subgrupă a înregistrat cea mai sinuoasă evoluţie, cu oscilaţii importante. În
această subgrupă fiecare componentă a avut o evoluţie
diferită.
Subgrupa produselor chimice

Această subgrupă a înregistrat, în perioada postbelică, o pondere relativ însemnată
în
comerţul internaţional. Astfel, dacă înainte de al 2-lea război mondial această pondere era
4 %,
la sfârşitul războiului ponderea a crescut la 8-9 %, în present ponderea acesteia fiind de
cca 15%.
Volumul valoric a avut oscilaţii în timp, determinate de revoluţia tehnico-ştiinţifică ce
a
dus la apariţia diferiţilor înlocuitori sintetici: biostimulatori, antidăunători, lacuri, vopsele,
coloranţi, produse medico-farmaceutice şi cosmetice, îngrăşăminte chimice, materii
radioactive
etc.
Subgrupa maşinilor, utilajelor şi mijloacelor de transport
Această subgrupă a înregistrat, până la nivelul anilor ‟70, cel mai înalt ritm de
creştere în
cadrul comerţului international, dar şi cel mai înalt ritm de creştere a ponderii valorice.
Astfel,
de la 8 % înainte de război, ajunge în anii „70 la 30 %, iar în 2009 la 39 %, adică exportul
mondial cu produsele ce apartin acestei subgrupe a crescut de 80 de ori în 2009 faţă
de 1950.
Cauzele acestei evoluţii sunt:
a) modernizarea continuă şi permanentă a ramurii industriale şi a celorlalte ramuri
(agricultură, transport, servicii);
b) apariţia şi dezvoltarea de noi ramuri şi subramuri în ţările dezvoltate, cum ar fi:
industria electronică, industria aerospatială, industria
petrochimică;
284
c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii, ca urmare a adâncirii tendinţei de
specializare a ţărilor dezvoltate pentru a intensifica comerţul dintre
ele;
d) extinderea ramurilor industriei extractive, ceea ce a dus la apariţia de noi ramuri
în
industria prelucrătoare;
e) dezvoltarea diverselor construcţii cu caracter
militar;
f) dezvoltarea industriei de război;
g) creşterea comerţului din punct de vedere valoric, datorită creşterii preţurilor la
produsele din această
subgrupă.
Subgrupa altor produse manufacturate

Specific acestei subgrupe este faptul că a deţinut o pondere însemnată în comerţul
internaţional, cu o tendinţă de creştere permanentă până în deceniul 7 şi cu oscilaţii în
perioadele
următoare. Astfel, în 1937 această pondere a fost de 24%, apoi în 1970 de 29%, pentru ca
în
ultimul deceniu să oscileze între 25 % şi 29
%.
Această subgrupă este foarte eterogenă ca structură, cuprinzând o gamă foarte
largă de
produse finite şi semifinite, la care contribuie toate ramurile industriei
prelucrătoare.
Dinamismul acestei subgrupe a fost influenţat
de:
a) revoluţia tehnico-ştiinţifică;
b) factori ecologici şi
c) factorul moda.
Atât structura comerţului internaţional, cât şi participarea diverselor grupe de ţări la
exportul şi importul diferitelor subgrupe de produse, permite desprinderea câtorva trăsături
caracteristice ale perioadei

postbelice:
1) nomenclatorul produselor comerciale s-a îmbogăţit şi reînnoit permanent în cadrul
comerţului mondial, predominând produsele manufacturate cu un grad înalt de prelucrare
industrială şi nepoluante;
2) în cadrul produselor manufacturate s-au detaşat, ca pondere valorică: întâi
produsele
industriei constructoare de maşini, apoi alte produse manufacturate şi, la urmă, produsele
chimice;
3) comerţul cu produse manufacturate atât la import, cât şi la export, a fost şi
continuă să
fie dominat de grupa ţărilor dezvoltate, cu o tendinţă de scădere a ponderii în favoarea
ţărilor în
curs de dezvoltare;
4) comerţul cu produse de bază, deşi valoric şi fizic a înregistrat o crestere, ca
pondere
valorică a înregistrat o scădere faţă de perioada dinainte de cel de-al 2-lea război mondial
şi a
pierdut loc în favoarea produselor
manufacturate;
285
5) în cadrul grupei produselor de bază evoluţia a fost neuniformă: ponderea valorică a
combustibililor a crescut, în timp ce ponderea produselor alimentare şi a materiilor prime a
scăzut;
6) la nivelul produselor de bază ponderea ridicată la export o au ţările în curs de
dezvoltare, iar la import ţările dezvoltate (evoluţie diferită faţă de grupa produselor
manufacturate).
7) s-au produs modificări şi în repartizarea geografică a comerţului internaţional, fiind
create noi curente şi direcţii de schimburi comerciale. În perioada postbelică au apărut
peste 100
de ţări noi, independente şi, drept urmare, atât din motive economice, cât şi din motive
ideologice, multe fluxuri comerciale au fost

reorientate.
Graficul nr. 1
Sursa: www.wto.org
Volumul CI la nivel mondial în anul 2007 a constitui 13619 miliarde dolari SUA. Cea
mai mare pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4% (5772,2 miliarde dolari SUA),
urmată de Asia cu 27,9% (3799,7 miliarde dolari SUA), urmată de America de Nord cu o
pondere de 13,6% (1853,5 miliarde dolari SUA), ultima inregistrind o scadere fata de anul
precedent de 22%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi de Est
cu
3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1%.
Graficul nr. 2
286
Sursa: www.wto.org
Volumul CI la nivel mondial în anul 2007 a constitui 13619 miliarde dolari SUA. Cea
mai mare pondere în total comerţ îi revine Europei cu 42,4% (5772,2 miliarde dolari SUA),
urmată de Asia cu 27,9% (3799,7 miliarde dolari SUA), urmată de America de Nord cu o
pondere de 13,6% (1853,5 miliarde dolari SUA), ultima inregistrind o scadere fata de anul
precedent de 22%, urmate apoi de Orientul Mijlociu cu 5,5% şi America Centrală şi de Est
cu
3,6%, urmate de CSI – 3,7% şi Africa cu 3,1%.
Analizînd comerţul intra şi inter-regional, constatăm că comerţul intra-European se
situează pe primul loc deţinînd 31,2% din total CI (4243,6 miliarde dolari SUA), pe locul 2
se
situează comertul intra-Asiatic deţinînd 13,9% din CI (1889,8 miliarde dolari SUA), pe locul
trei
se situează comertul în cadrul Americii de Nord deţinînd 6,9% din CI (951,2 miliarde dolari
SUA). Apoi uremază comerţul Asiei cu America de Nord cu o pondere de 5,5%, apoi
urmează
comerţul Europei cu Asia detinind 5,2%, si Europa cu America de Nord 3,3% din
CI.
Din cele analizate putem concluziona că Europa deţine cea mai mare pondere, în
comerţul mondial, dar Asia işi valorifică potenţialul sau economic din ce în ce mai intens şi
ciştigă foarte mult teren şi desigur, America de Nord continuă să joace un rol important în
comerţul mondial.
Graficul nr.3
287
Sursa: elaborat de autor în baza datelor
OMC
După cum se observă din graficul de mai sus cea mai mare pondere în exportul de
bunuri
îi revine Europei şi Asiei, urmate de America de Nord, Orientul Mijlociu, CSI, America
Centrala
şi de Sud şi Africa.
Graficul nr.4

OMC
Analizînd importul de bunuri în anul 2009 se observă că cea mai mare pondere este
deţinută la fel de Europa, urmată de Asia, America de Nord, America Centrala şi de Sud,
Orientul Mijlociu, CSI şi Africa.
288
Graficul nr. 5

OMC
În ceea ce priveşte balanţa comercială, aceasta este deficitară la nivel global. Dacă
urmărim structura balanţei comericale pe regiuni observăm că regiunile în care predomină
ţări
dezvoltate au balanţe comerciale deficitare, şi anume Europa şi America de Nord, în timp
ce
regiunile în care predomină ţările în curs de dezvoltare şi cele cu pieţe emergente cum
sunt
America Centrala şi de Sud, CSI, Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, înregistrează balanţe
comerciale pozitive.
Graficul nr. 6
Evoluţia comerţului mondial cu bunuri în 2006-2009, trimestrial, mlrd. dolari SUA

OMC.
289
În primeleevoluţia
Analizînd şase luniimporturilor
ale anului 2010
şi exporturilor
volumuluimondiale
importuluipemondial
trimestre
dedin
bunuri
2006apînă în
anul
înregistrat o
2009, pefaţă
creştere fonul
decrizei
aceeaşi
financiare
perioadamondiale
a anuluiîncepînd
2009, cucu38%,
trimestrul
atingînd
patru
valoarea
al anului
de 7,2
2008
trilioane
s-a
dolari
înregistrat
SUA. Se prognozează
o descreştere
ca valoarea
continuă importurilor
a acestuia, astfel
în 2010că sa
în anul
se apropie
2009 volumul
de nivelului
exportului
anului
mondial a
2008.
înregistrat valoarea de 12,3 trilioane dolari SUA faţă de 15,8 trilioane dolari SUA în anul
2008.Influenţa comerţului exterior asupra creşterii
economice
Creşterea economică a oricărei ţări este rezultatul
Graficulacţiuni
nr.7 conjugate a două categorii
de
Evoluţia exporturilor de mărfuri în 2009-2010 pe regiuni, trimestre, miliarde dolari SUA
factori: interni şi externi. Cei interni, legaţi de eforturile pe care le face fiecare popor pentru
a-şi
dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legaţi de participarea ţărilor la
circuitul
economic mondial influenţează creşterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul
factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le
forţa.
Printre factorii externi, un rol deosebit de important şi în continuă creş-tere are
comerţul
exterior. Influenţa acestui factor asupra creşterii economice se exercită sub mai multe
forme.
În primul rând, comerţul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în
condiţiile în care structura cererii diferă de structura
ofertei.
Se ştie că asigurarea unei eficienţe a producţiei presupune un anumit volum minim al
acesteia. Dacă acest volum depăşeşte capacitatea de absorbţie a pieţei interne, asigurarea
unei
producţii eficiente impune apelarea la piaţa externă. Pe de altă parte, anumite produse fie
că nu
pot fi obţinute în producţia internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se
Sursa: elaborat de autor in baza datelor
obţine
În 2010 în primele şase
OMCluni
din producţia internă. Şi într-un cazvolumul exportului
şi în celălalt acestemondial
produsede sebunuri a înregistrat
pot obţine numai de o pe
piaţa creştere
faţă de primele şase luni ale anului 2009 cu aproximativ 27%, atingînd valoarea de 7,1
externă.
trilioane
dolariÎnSUA. Conform
al doilea prognozelor
rând, OMC în determină
comerţul exterior anul 2010,sporirea
dat fiindsau
ritmurile înalte venitului
diminuarea de creştere a
naţional
exporturilor
produs în comparaţie
în exterior, cude
în funcţie anul 2009, dintre
raportul se va atinge
valoareaunnaţională
nivel apropiat celui din
şi valoarea 2008, dar
internaţională
totuşi
a
nu se va depăşi
mărfurilor acesta.
care fac obiectul comerţului
exterior.
Graficul nr. 8
Evoluţia importurilor
Eficienţa economicăde mărfuri în 2009-2010
a comerţului exterior pe regiuni, trimestre, miliarde dolari SUA
Ca parte a eficienţei economice în general, eficienţa economică a comerţului exterior

este
oglindită de raportul dintre efectele obţinute de pe urma schimburilor de pe pieţele externe
şi
eforturile făcute în acest domeniu.
În condiţiile unor efecte numeroase şi eficienţa economică a comerţului exterior se
oglindeşte prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanţă
deosebită prezintă indicatorii rentabilităţii. În condiţiile existenţei unor cursuri comerciale
diferite, principalii indicatori ai rentabilităţii comerţului exterior sunt
următorii:
a) cursul de revenire brut la export (Cre), care se determină ca un raport între preţul
intern
de producţie sau livrare (Pp) plus cheltuielile de cir-culaţie până la frontieră (Ce) şi preţul
extern
în valută franco-frontiera ţării noastre (Pe),
Sursa: elaborate de autor in baza datelor
adică:
OMC
290
291
Cre = (Pp + Ce) / Pe
b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între preţul
produsului pe piaţa internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă
(Ti) şi
costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe),
adică:
Cri = (Pi + Ti) / Pe
c) indicele raportuluide schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele

preţului
mediu la export (Ipe) şi indicele preţului mediu la import (Ipi),
adică:
Irs = Ipe / Ipi
d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenţei dintre
preţul de
vânzare la extern în lei valută a unui produs (Pe) şi valoarea în lei valută a materiilor prime
şi
combustibilului importate (mi) şi exportabile (me), la preţul vânzare în lei valută (Pe),
adică:
And = [Pe – (mi + me)] / Pe
e) indicatorul rentabilităţii unei cooperări tehnico-ştiinţifice (Rcts), care se determină
prin
raportarea cheltuielilor interne de realizare a proiectului respectiv în moneda naţională (C)
la
diferenţa dintre preţul în valută a proiectului respectiv (P) şi cheltuielile în valută pentru
realizarea în ţară a proiectului (V), adică:
Rcts = C / (P – V)
Aprecierea eficienţei comerţului exterior nu se reduce însă la indicatorii rentabilităţii,
care
oglindesc doar o parte a eficienţei economice a comerţului exterior. În timp ce
rentabilitatea
reflectă doar efectele băneşti directe şi imediate înregistrate pe măsura efectuării
operaţiilor de
import-export, eficienţa exprimă efectul total al comerţului exterior asupra accelerării
creşterii
economice, contribuţia acestuia la asigurarea unor proporţii judicioase în cadrul economiei
naţionale, la folosirea completă şi raţională a forţei de muncă, la valorificarea superioară a
resurselor naturale, la folosirea raţională a capacităţilor de
producţie.
11.4 Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial

În perioada postbelică, în condiţiile în care interdependenţele economice
internaţionale s-
au adâncit, o reglementare a relaţiilor economice între state a devenit obiectivă,
reglementare
prin care s-a urmărit coordonarea modului de acţiune a statelor în domeniul politicii
comerciale.
Ca urmare, în afara unor reglementări a relaţiilor economice dintre state, în cadru bilateral,
regional sau subregional, apare tendinţa de multilateralizare a relaţiilor economice externe
prin
intermediul unor acorduri ce au încercat să codifice anumite principii şi reguli, în ceea ce
priveşte folosirea diferitelor instrumente şi măsuri de politică comercială în relaţiile
reciproce.
292
În acest domeniu, pentru sistemul comercial mondial, o activitate specifică a
dezvoltat
Acordului General pentru Tarife si Comerţ (GATT) care, de la 1 ianuarie 1995, a devenit
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
Până la apariţia OMC, în practica relaţiilor comerciale externe s-a arătat că multe
state au
elaborat şi aplicat diverse instrumente de politică comercială tot mai variate, prin care au
încălcat
chiar diverse reglementări şi statuări, urmare a anumitor acorduri privind folosirea acestor
instrumente în relaţiile economice reciproce, în acelaşi timp cu promovarea unor puternice
tendinţe de regionalizare a
schimburilor.
În anul 1947, Naţiunile Unite au iniţiat „Carta de la Havana” ce prevedea fondarea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care să supravegheze funcţionarea sistemului
comercial global. Deşi Carta nu a fost ratificată ideea unei OMC a persistat. În ciuda
eforturilor
depuse de statele lumii, Organizaţia Mondială a Comerţului a luat fiinţă abia la 1 ianuarie
1995,
după aproape cincizeci de ani în care relaţiile comerciale dintre naţiuni au funcţionat într-un
cadru instituţional ce nu a avut, de jure, statutul de organizaţie
internaţională.1
Prin „Declaraţia de la Marrakesh”, se afirmă că rezultatele Rundei Uruguay „vor
întări
economia mondială şi vor imprima un avânt comerţului, investiţiilor, utilizării forţei de
muncă şi
veniturilor în întreaga lume”. Crearea OMC reprezintă - dincolo de sinuozităţile şi
pertractările
ce au caracterizat acest proces - un succes al comunităţii internaţionale, judecând cel puţin
din
prisma perspectivelor de colaborare pe care le deschide pentru
viitor.
Accesiunea la OMC. Începând cu 1 ianuarie 1995, membrii GATT (124 la acea dată) au
devenit
membri de drept ai OMC. În anul 2001, numărul membrilor era 143, iar în 2010 a devenit
153.
Una din sarcinile cele mai importante ale OMC este aceea de a face ca noul sistem al
comerţului
multilateral să devină cu adevărat mondial. Cei 153 de membri ai organizaţiei, înregistraţi
în
2010 reprezintă mai mult de 95 la sută din comerţul mondial.2 Multe din naţiunile care nu
fac
parte din sistemul mondial al comerţului au solicitat oficial să devină membre ale OMC şi se
găsesc în diferite faze ale procesului de aderare (accesiune). Acest proces a devenit mai
complex
pentru că şi aria de cuprindere a OMC este mai largă decât a GATT. Membru al OMC poate
deveni orice stat al lumii care se bucură de autonomie în ce priveşte elaborarea şi
aplicarea
politicii comerciale.
Negocierile privind aderarea abordează de regulă, toate aspectele politicii şi
practicilor
comerciale ale statului candidat, cum ar
fi:3
1Tamaş D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p.13.

2Petrache I.Regulile OMC şi dezvoltarea economică. - serial: Moldova în OMC, Nr.7, 2003.
3Cocking P. Aderarea la OMC şi comerţul în agricultură. - serial: Economie şi reforme, Nr.4,
2001.
293
- concesiile şi compromisurile privind accesul la pieţele bunurilor şi serviciilor; -
legislaţia
menită să garanteze respectarea drepturilor de proprietate intelectuală; - toate celelalte
măsuri ce
se regăsesc în politica comercială a unui
guvern.
Două mari puteri comerciale, Rusia şi China au rămas multă vreme în afara sistemului
GATT datorită, nu atât statutului lor de ţări comuniste cât politicilor restrictive pe care le-au
promovat în materie comercială. China a solicitat să redevină membru cu drepturi depline
(statut
pe care l-a pierdut în 1950) la 1 ianuarie 1995, când a luat fiinţă OMC, dar cererea i-a fost
refuzată.4 Opoziţia cea mai puternică a venit din partea Statelor Unite, din două motive
principale, primul economic, al doilea politic. Motivul economic îl constituia existenţa
multiplelor bariere (în special taxe vamale de import) pe care China continua să le menţină
în
calea importurilor. Motivul politic era legat de pretenţiile Chinei ca Taiwanul să nu aibă
reprezentare proprie. În final, s-a ajuns la un compromis: China şi Taiwanul au devenit
membri
în 2001.
Sistemul OMC de reglementare a diferendelor. Pentru ca un sistem multilateral de

comerţ să funcţioneze în mod corespunzător şi fără fricţiuni, nu este suficientă existenţa
unui set
convenit de reguli. Regulilor trebuie să li se adauge alte reguli care să permită ţărilor
sancţionarea încălcărilor regulilor cât şi reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor.
Dezvoltarea unui puternic sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care să
înlăture
unele slăbiciuni ale anteriorului sistem GATT, a constituit cele mai critice obiectivele ale
negocierilor din Runda Urugoay.

Organul de reglementare a diferendelor (ORD). Acordul OMC prevede un sistem
comun
de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare în cadrul oricăruia dintre
instrumentele sale legale. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli şi proceduri
este
în sarcina Consiliului General care acţionează ca Organ de Reglementare a
Diferendelor.
- Importanţa consultărilor şi a concilierilor: Unul dintre principiile importante înscrise în
Înţelegerea cu privire la regulile şi procedurile reglementării diferendelor, adoptată în
finalul
Rundei Uruguay, este acela că un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul ţării
membre, în vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a
neînţelegerii prin consultări bilaterale. Procedurile mai prevăd că, pentru ajungerea la o
soluţie
reciproc acceptabilă, cele două părţi pot cere Directorului General sau unei alte persoane
să
folosească bunele sale oficii pentru conciliere şi mediere între
ei.5
Doar dacă consultările sau eforturile de conciliere nu au dat rezultate aşteptate, într-
un
termen de 60 de zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a
mecanismului de
4Mardari A. Dezvoltarea comerţului RM cu statele membre a OMC. - serial: Moldova în OMC, Nr.7,
2003.
5Petrache I. Regulile OMC şi dezvoltarea economică. - serial: Moldova în OMC, Nr.7, 2003.
294
reglementare a diferendelor, prin stabilirea unui panel care să examineze plângerea. Pentru
a
urgenta reglementarea diferendelor şi pentru a avea certitudinea că formarea unui panel
nu este
întârziată de ţara pârâtă, procedurile cer ORD să formeze panelul de îndată ce acest lucru
este
cerut de partea care se plânge, cu excepţia cazurilor în care există un consens împotriva
formării
panelului.
- Paneluri: în mod normal, un panel este format din trei persoane, dacă părţile
implicate în
diferend nu convin că trebuie să fie cinci persoane. Numele persoanelor numite pentru
panel sunt
propuse de secretariatul OMC din lista proprie care cuprinde experţi guvernamentali şi
neguvernamentali. Persoanele înscrise în această listă sunt experţi înalt calificaţi, persoane
oficiale din ţări la OMC, oficialităţi înalte care au lucrat în secretariat precum şi persoane
care au
predat drept comercial internaţional sau politici comerciale internaţionale.6 Într-o perioadă
de
şase până la nouă luni, panelurile trebuie să prezinte ORD rapoartele lor şi recomandările
lor, în
baza evaluării obiective a faptelor din cazul respectiv precum şi a conformităţii măsurilor
examinate cu prevederile relevante din instrumente

legate.
- Organul de apel: convocarea organul de apel - un fel de curte de apel - este un lucru
nou
adăugat sistemului de reglementare a diferendelor. Organul este format din şapte persoane
cu
autoritate notorie, cu practică în domeniul legal, comerţ internaţional şi problematica
acoperită
de diverse acorduri. Ele trebuie să fie independente de oricare guvern. Din cele şapte
persoane
doar trei vor fi solicitate pentru oricare dintre cazuri. Apelul poate fi făcut de oricare dintre
părţile în diferend. Raportul organului de apel, care se va referi la aspectele legale din
cauză
precum şi interpretarea legală dată, trebuie să fie prezentate la ORD într-un interval de 60
până
la 90 de zile.
- Luarea în considerare, de către ORD, a rapoartelor: raportul panelului sau al
organului de
apel, pentru cazurile în care vreuna din părţi a făcut apel la raportul panelului, este supus
ORD
pentru a formula recomandări, decizii şi reglementări corespunzătoare. Pentru a se asigura
reglementarea promptă a diferendului este prevăzut ca perioada „de la data formării
panelului de
către ORD‟ şi data la care „va examina raportul panelului sau al organului de apel‟ să nu
depăşească nouă luni, atunci când la raportul panelului nu se face recurs (apel) şi 12 luni
dacă se
face apel.
- Punerea în aplicare a rapoartelor: procedurile prevăd posibilitatea ca rapoartele
panelurilor să fie puse în aplicare de către părţi, într-unul din cele trei moduri
următoare:7
Conformarea: în primul rând, procedurile subliniază că partea care este în culpă faţa
de
respectarea obligaţiilor sale, trebuie să se conformeze, prompt, cu recomandările panelului
sau
6Tamaş D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p.

26.
7Sută N. Politici comerciale contemporane. – Brăila, 1996, p. 37.
295
ale organului de apel. Dacă nu este posibil ca această parte să pună imediat în aplicare
recomandările, ORD poate, la cerere, să acorde o perioadă rezonabilă pentru punerea în
aplicare.
Prevederea privind compensarea: în al doilea rând, dacă partea în culpă nu se
conformează, într-o perioadă rezonabilă de timp, partea care a invocat procedura de
reglementare a diferendului poate cere compensaţii. În mod asemănător, partea în culpă
poate
oferi plata compensaţiei.
Autorizarea măsurilor pentru retaliere: în al treilea rând, dacă partea în culpă nu se
conformează
şi refuză compensarea, partea vătămată poate cere la ORD autorizare pentru luarea unor
măsuri
de retaliere prin suspendarea concesiilor sau a altor obligaţii asumate prin acorduri, astfel
încât
să fie afectat comerţul primei ţări.
În general, prevederile privind compensările şi autorizarea măsurilor de retaliere de
către
ORD sunt totuşi măsuri temporare. Soluţia ultimă pentru ţara în culpă este de punere în
aplicare
a recomandărilor. Regulile cer ORD să ţină sub supraveghere aceste cazuri, până la
realizarea
deplinei lor conformări.
Mecanismul de examinarea a politicii comerciale (TPRM). În plus faţă de asigurare
unui
mecanism de reglementare a diferendelor, OMC acţionează ca un forum de examinare
periodică
a politicilor comerciale ale ţărilor membre. Obiectivele acestei examinări au două scopuri.
Pe de
o parte, ea are ca scop determinarea gradului în care ţările membre respectă disciplinele şi
angajamentele asumate în cadrul acordurilor multilaterale (şi atunci când este cazul, al
acordurilor plurilaterale).8 Pe de altă parte, un alt obiectiv important al acestor examinări
vizează realizarea unei mai mari transparenţe şi înţelegere a politicilor comerciale şi a
practicilor
ţărilor membre. Periodicitatea examinărilor depinde de procentul pe care fiecare ţară îl
deţine în
comerţul mondial. Cadrul legal pentru aceste examinări este asigurat de - un raport
complet
pregătit de Membrul a cărui politică comercială este examinat; şi - raportul pregătit de
secretariat, pe propria răspundere, cu luarea în considerare a informaţiilor furnizate de
Membru
şi alte informaţii, inclusiv cele obţinute cu ocazia vizitelor în acea ţară. Examinările sunt
efectuate de Consiliul General, care, în acest scop, acţionează ca Organ de Examinare a
Politicilor Comerciale. Raportul ţării şi rapoartele pregătite de secretariat, împreună cu
procesele
verbale ale discuţiilor, sunt publicate imediat după
examinare.9
Principiile şi structura instituţională
Acordurile OMC sunt voluminoase şi complexe din considerente că acestea
reprezintă
texte juridice ce cuprind o gamă largă de activităţi, care se referă la agricultură, industria
textilă
şi îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuală şi multe
alte
8
Ghibuţiu, A. Organizaţia Mondială a Comerţului şi globalizarea. - Tribuna economică, 2004, p.
14-15.
9Tamaş D. “Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 27-30.
296
domenii. Şi totuşi, la baza tuturor acestor documente stau un şir de principii care constituie
fundamentul sistemului comercial multilateral. Aceste principii

sunt:10
1. acordarea reciprocă şi necondiţionată, în relaţia dintre statele părţi, a clauzei
naţiunii cele
mai favorizate (NMF). În conformitate cu acordurile OMC, ţările nu trebuie să manifeste
discriminare faţă de partenerii lor comerciali. În cazul în care se acordă unui partener o
favoare
specială (cum ar fi o taxă vamală mai redusă pentru un produs oarecare), acest lucru
urmează să
fie aplicat şi faţă de toţi ceilalţi membri ai OMC.
2. acordarea clauzei tratamentului naţional, fapt ce presupune o atitudine egală faţă
de
bunurile de import şi cele autohtone, cel puţin după momentul pătrunderii bunurilor de
import pe
piaţă. Nu este permis unei ţări să impună asupra unui produs importat, după ce acesta a
intrat în
teritoriul vamal şi s-au plătit taxele vamale la frontieră, taxe interne (cum ar fi taxele
asupra
vînzării) la nivele mai ridicate decît produsele interne similare. Acelaşi lucru trebuie să se
aplice
atît faţă de serviciile acordate de străini şi cele acordate de naţionali, cît şi faţă de mărcile
naţionale şi cele străine, dreptul de autor şi
brevete.
3. eliminarea restricţiilor cantitative şi aplicarea acestora între ţările membre numai în
situaţii de excepţie, admise de acord pe o bază nediscriminatorie, avîndu-se în vedere că
protejarea economie naţionale faţă de concurenţa străină să se facă în exclusivitate pe
calea
tarifelor vamale. Regula este supusă totuşi unor excepţii specificate. O excepţie importantă
permite ţărilor care întîmpină dificultăţi ale balanţei de plăţi să restricţioneze importurile
pentru
a-şi salvgarda poziţia financiară externă. Această excepţie acordă o flexibilitate mai mare
ţărilor
în curs de dezvoltare faţă de ţările dezvoltate, în utilizarea restricţiilor cantitative la
importuri,
dacă aceste restricţii sunt necesare pentru prevenirea unui declin serios al rezervelor
monetare.
4. neadmiterea concurenţei neloiale, constînd din practicarea de subvenţii şi preţuri
de
dumping la export. Regulile nediscriminatorii – NMF şi tratamentul naţional – sînt elaborate
în
aşa fel ca să asigure condiţii loiale pentru comerţ. Multe dintre acordurile OMC au scopul să
susţină concurenţa loială. De exemplu, în domeniul agriculturii, proprietăţii intelectuale,
serviciilor. Acordul privind achiziţiile publice contribuie la extinderea regulilor referitoare la
concurenţă şi asupra achiziţiilor efectuate de mii de instituţii publice în multe
ţări.
5. utilizarea unei metodologii de evaluare vamală care să reflecte valoarea reală a
mărfurilor, în scopul de a realiza funcţionarea corectă a taxelor vamale rezultate din
negocierile
multilaterale.
6. instituirea angajamentului ţărilor-părţi de a negocia pe plan multilateral reducerea
şi
eliminarea taxelor vamale şi a altor obstacole din calea comerţului internaţional. Ţărilor li
se
cere ca, ori de cîte ori este posibil, să reducă sau să elimine protecţia producţiei interne,
prin
10 Sută N. Politici comerciale contemporane. – Brăila, 1996, p.
37.
297
reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea comerţului. Taxele
vamale
astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorări posibile şi sunt cuprinse în listele
naţionale ale ţărilor membri.11
7. încurajarea reformei de dezvoltare şi reformei economice. Este bine cunoscut faptul
că
sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Ţările mai puţin dezvoltate au nevoie de flexibilitate
pe
parcursul perioadei cînd acestea încearcă să implementeze acordurile. Iar acordurile, ca
atare, au
moştenit prevederile anterioare ale GATT, care permit acordarea unei asistenţe speciale şi
a unor
concesiuni comerciale ţărilor în curs de
dezvoltare.
În ceea ce priveşte structura instituţională organul suprem din cadrul OMC,
responsabil
pentru luarea deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte la fiecare doi ani. Ea
va
exercita funcţiile OMC şi va lua măsuri necesare în acest scop. Ea va fi abilitată să ia decizii
cu
privire la toate aspectele ţinînd de orice Acord comercial multilateral dacă un Membru
solicită
aceasta. De la înfiinţarea OMC au avut loc patru Conferinţe Ministeriale :12 Singapore
(1996) –
în cadrul acestei Conferinţe au fost examinate evoluţiile în cadrul comerţului internaţional
precum şi problemele şi aspectele de implementare a diverselor Acorduri OMC. Miniştrii
ţărilor
participante au decis includerea în programul de lucru al OMC şase noi subiecte care au
impact
asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi anume: - comerţul şi mediul înconjurător; -
comerţul şi politica concurenţei; - facilitarea comerţului; - comerţul electronic; - comerţul şi
investiţiile; Geneva (1998) – Conferinţa Ministerială de la Geneva a autorizat Consiliul
General
al OMC să stabilească un program de activităţi şi negocieri ulterioare în cadrul OMC luînd în
consideraţie şi alte cîteva aspecte importante: - problemele apărute în urma implimentării
Acordurilor OMC; - prevederile agendei incorporate în diferite Acorduri; - de a face o
retrospectivă a evoluţiei comerţului internaţional. Seattle (1999) – la Seattle miniştrii şi-au
propus ca scop lansarea unei noi runde de negocieri dedicată reducerii de mai departe a
barierelor în calea comerţului. Cu toate că Consiliul General al OMC a stabilit programul de
lucru cu mult înainte de începerea Conferinţei, din păcate aceasta nu s-a soldat cu succes.
Doha
(2001) – Conferinţa Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes atît pentru ţările
membre cît şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atît de Secretariatul OMC, cît şi de
ţara
gazdă. În acest sens, trebuie să reţinem trei evenimente importante care s-au derulat la
Doha: -
au fost obţinute rezultate excelente în cea ce ţine de Acordul TRIPS (s-au dus negocieri în
vederea creării unui sistem multilateral de notificări şi înregistrare a indicaţiilor geografice
a
pentru vin şi băuturi spirtoase, în conf. Cu art. 23.4 al TRIPS etc); aderarea Chinei şi a
Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 ţară membră a OMC după 15 ani de
11 MincuG. OMC – o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme, Nr. 8(32), Septembrie 2001,
Chişinău, p.4.
12Ghibuţiu A. Organizaţia Mondială a Comerţului şi globalizarea. - Tribuna economică, 2004, p. 18.
298
negocieri. Pe 12 noiembrie ,2001, cu o zi după semnarea Protocolului de Aderare a Chinei
la
OMC, Taiwan-ul, ţară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a membră a
OMC).
Următoarele conferinţe ministeriale au avut loc la Cancun, Mexic în 2003, Hong Kong
în
2005 şi Geneva 2009, care au continuat agenda de la Doha, cea de la Cancun avînd
rezultate
modeste, iar cea de la Hong Kong finalizîndu-se cu declaraţia cu privire la eliminarea
subvenţiilor de către ţările dezvoltate pînă în 2013, iar cea de la Geneva a avut pe ordinea
de zi
creşterea gradului de implicare a ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional şi
situaţia
economică mondială actuală, evoluţia politicilor comerciale pe fonul crizei
financiare.
Consiliul General este cel mai înalt organ de luare a deciziilor din cadrul OMC, sediul
său aflîndu-se la Geneva. El este compus din reprezentanţii ai tuturor guvernelor membre
şi are
autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC în perioadele dintre
reuniunile acesteia, trimiţîndu-le în mod direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil
pentru
examinarea politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor pregătite de
Secretariatul OMC. OMC dispune de un Secretariat, condus de un director general, care

este
asistat de trei directori generali adjuncţi. Conferinţa Ministerială numeşte Directorul
General pe
o perioadă de 4 ani şi adoptă regulile referitoare la puterile, atribuţiile, condiţiile de lucru şi
durata mandatului. Secretariatul OMC are un personal de 500 de angajaţi, de naţionalităţi
diferite. În îndeplinirea sarcinilor lor, atît Directorul General, cît şi personalului OMC li se
solicită ”să nu ceară sau să accepte nici un fel de instrucţiuni de la vre-un Guvern sau de la
vre-o
Autoritate din afara OMC”, menţinîndu-se astfel caracterul internaţional al Secretariatului.
În
prezent, Director General este Mike Moore.13
Votarea. Acordul stipulează că OMC va continua practica GATT a luării deciziilor prin
consens. Se consideră că s-a ajuns la consens , atunci cînd în momentul luării unei decizii,
nici o
ţară membră nu se opune adoptării ei. Cînd consensul nu este posibil, Acordul prevede
luarea
deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare stat avînd un singur
vot.
Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea proiectelor de investiţii
sînt
influenţate de o multitudine de factori. În orice caz, stabilitatea, transparenţa cadrului
economic,
politic, juridic şi instituţional dintr-o ţară pot crea un climat favorabil atragerii investiţiilor
străine directe.14 Practica a demonstrat că măsurile luate de guverne în domeniul
investiţiilor
străine directe sunt adesea influenţate de tradiţii, structuri economice şi administrative,
orientări
politice. Aceste aspecte pot fi reglementate prin acorduri bilaterale de garantare a
investiţiilor.
13 Ignat
I., Pralea, S. Economia mondială. - Ed.: Simposion, Iaşi, 1994, p. 16.
14Mincu G. OMC o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme Nr. 8(32), Chişinău, Septembrie
2001, p.53.
299
Ideea
La ora
creării
actuală
OMCînaafara
fost avansată
sistemuluipentru
OMC auprima
rămas
dată
doar
în 1990,
unele de
ţăricătre
care Comunităţile
în trecut aveau
economii planificate
Europene şi Canada şi
şi avea
o parte
în vedere
din ţările
caînnoua
cursorganizaţie
de dezvoltare.
să se
Ţările
constituie
cu economiile
într-un în
mecanism
tranziţie
eficient la
privesc şi OMC
pragmatic
ca la o
pentru:
structură
15 ce oferă o posibilitate importantă de integrare în economia
mondială şi de perfecţionare
- implementarea rezultatelor a bazei legislative naţionale în domeniile economic şi
Rundei
comercial.
Uruguay;
- încorporarea în cadrul multilateral de drepturi şi obligaţii comerciale a rezultatelor
obţinute în
noile domenii de 11.5
reglementare (servicii, măsuri
Evoluţia comerţului investiţionale,
exterior al Republiciidrepturi
Moldovade proprietate
intelectuală);
Exporturile de mărfuri ale RM realizate în luna decembrie 2009 s-au menţinut la
-lunii nivelul
aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale luna decembrie 2008 (+15,3%). În anul
precedente, fiind totodată superioare celor din
G.A.T.T;
2009
- eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existenţei şi funcţionări
exporturile
GATT. au totalizat 1297,7 mil. dolari SUA, volum inferior celui realizat în anul 2008 cu
Acordul de la Marrakesh privind înfiinţarea OMC, în preambulul său prevede
18,4%.obiectivele
Exporturile de mărfuri destinate ţărilor Uniunii Europene (UE–27) au însumat 678,5
mil.
de bază, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC
Dolari SUA (cu 17,3% mai puţin faţă de anul 2008), deţinînd o cotă de 52,3% în total
exporturi
mandatul de a trata comerţul cu servicii. Acestea
(51,5%
sunt: în anul 2008).
- ridicarea standardelor de viaţă şi a
Ţările CSI au fost prezente în exporturile Moldovei cu o pondere de 37,8% (în anul
veniturilor;
2008deplină a forţei de
- utilizarea
–38,8%),
muncă; ce corespunde unei valori de 490,5 mil. dolari SUA. Exporturile de mărfuri către
- expansiunea producţiei şi a
aceste ţări s –au redus cu 20,5%, comparativ cu anul
comerţului;
2008.
- utilizarea optimă a resurselor
mondiale.Analiza evoluţiei exporturilor pe ţări relevă, că reducerea livrărilor către România (-
OMC serveşte drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea
28,6%), Ucraina (-43,1%), Italia (-18,7%), Federaţia Rusă (-8,7%), Polonia (-40,0%),
Kazahstan
comerţului cu servicii prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de reguli în noi domenii
(-40,6%),
legate de Elveţia (-45,3%) şi Belarus (-12,9%), a influenţat diminuarea pe total exporturi cu
comerţ. Pe lîngă aceasta, ea îndeplineşte următoarele
18,0%.
funcţii:
- facilitarea implementării, administrării şi aplicării instrumentelor juridice ale Rundei
Uruguay În anul 2009, comparativ cu anul anterior, s-au redus exporturile de metale comune
şi
şi ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în
articole
viitor; din metale comune (-75,3%), materiale textile şi articole din aceste materiale (-
17,9%),
- soluţionarea diferendelor comerciale;
produse minerale (-77,3%), produse alimentare, băuturi şi tutun ( -9,9%), maşini şi aparate;
- examinarea politicilor comerciale
echipamente
naţionale; electrice; aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul şi imaginile (
-16,9%),
- cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la scară
articole din piatră, ipsos, ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare (-50,8%),
mondială.
încălţăminte, pălării, umbrele şi articole din acestea (-45,1%), fapt care a condiţionat
diminuarea
Astfel, în scopul asigurării unei mai mari coerenţe în elaborarea politicilor economice
pe total
la exporturi cu 19,0%.
nivel mondial, OMC va coopera, după cum va fi adecvat, cu FMI şi cu
BIRD. Totodată a fost înregistrată creşterea exporturilor de produse vegetale (+ 32,5%), ca
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este responsabilă pentru supravegherea
rezultat al sporirii livrărilor de fructe comestibile , nuci (+58,7%) şi produse chimice (de 1,7
ori)
sistemului comercial multilateral, care a evaluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea,
în
OMC principal, produse farmaceutice (de 2,7 ori). Aceste majorări au atenuat scăderea pe
total
constituie un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerţului cu
exporturi
bunuri şi cu 5,8%.
servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de noi reguli în domeniile legate de
comerţ.Importurile de mărfuri realizate în luna decembrie 2009 au însumat 361,7 mil. dolari
Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care
SUA,
membri cu 9,8% mai mult faţă de luna anterioară şi cu 11,0% mai puţin comparativ cu luna
îşi apără drepturile şi reglementează divergenţele care apar între
decembrie
ei.16 2008.
În anul 2009 importurile au totalizat 3278,3 mil. dolari SUA, volum inferior celui
15 Tamaşrealizat
D. Organizaţia Mondială a Comerţului. - Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 17.
în anul precedent cu 33,1%. Importurile din ţările Uniunii Europene (UE-27) s-au cifrat la
16Mincu G. OMC – o şansă ce trebuie realizată. - Economie şi Reforme Nr. 8(32), Chişinău, Septembrie
2001.
300
301
1422,5 mil. dolari SUA (cu 32,4% mai puţin decît în anul 2008), deţinînd o pondere de
43,4% în
total importuri (43,0% în anul 2008). Importurile de mărfuri provenite din ţările CSI au avut
o
valoare de 1140,4 mil. dolari SUA (cu 34,3% mai mică faţă de anul 2008), care echivalează
cu o
cotă de 34,8% în total importuri (35,4% în anul
2008).
Analiza evoluţiei importurilor pe ţări relevă, că reducerea livrărilor din Ucraina ( -
45,3%), Federaţia Rusă (-44,0%), România (-47,2%), Germania (-30,8%), China (-24,3%),
Italia
(-24,4%), Belarus (-31,0%), Turcia (-25,7%), Japonia (-62,2%), Statele Unite ale Americii (-
51,8%), Franţa (-40,7%) şi Polonia (-27,8%), a influenţat diminuarea pe total importuri cu
31,1%.
În anul 2009, comparativ cu perioada similară din anul precedent, s-au redus
importurile
de produse minerale (-36,2%), maşini şi aparate; echipamente electrice; aparate de
înregistrat
sau de r eprodus sunetul şi imaginile (-38,9%), mijloace şi materiale de transport ( -59,7%),
metale comune şi articole din metale comune (-50,7%), materiale plastice, cauciuc şi
articole din
acestea ( -32,6%), produse alimentare, băuturi şi tutun (-15,6%), articole din piatră, ipsos,
ciment, ceramică, sticlă şi din materiale similare ( -37,6%), produse chimice (-12,2%),
materiale
textile şi articole din aceste materiale ( -14,4%), produse vegetale (-20,5%), fapt care a
condiţionat diminuarea pe total importuri cu
29,6%.
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat
acumularea în
anul 2009 a unui deficit al balanţei comerciale în valoare de 1980,6 mil. dolari SUA, cu
1327,0
mil. dolari SUA
(-40,1%) mai mic faţă de cel înregistrat în anul anterior. Cu ţările Uniunii Europene
(UE-
27) balanţa comercială s-a încheiat cu un deficit de 744,0 mil. dolari SUA (în anul 2008 –
1285,2 mil. dolari SUA), iar cu ţările CSI - de 649,9 mil. dolari SUA (în anul 2008 – 1120,1
mil.
dolari SUA).
Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi în anul de referinţă a fost de 39,6%
faţă
de 32,5% în anul 2008.
În perioada martie-decembrie 2008, Ministerul Economiei şi Comerţului a eliberat
1572
de autorizaţii pentru exportul de vinuri, zahăr alb, orz şi porumb. Pentru exportul de vinuri
au
fost eliberate 561 autorizaţii. Astfel, conform autorizaţiilor eliberate agenţilor economici
exportatori de vinuri, cota acordată de către Uniunea Europeană pentru această grupă de
produse
(60 000 hl) a fost distribuită în
totalitate.
În ceea ce priveşte cota acordată pentru exportul de zahăr alb în UE (15 000 t),
aceasta a
fost valorificată în proporţie de 99,33 % (14900 t). Au fost eliberate 759 de
autorizaţii.
302
Începând cu luna iulie 2008, Ministerul Economiei şi Comerţului a eliberat autorizaţii
de
export pentru orz (143 autorizaţii). Astfel, cota de 20 000 t acordată de către UE pentru
această
categorie de produse, a fost valorificată în proporţie de 40,71 %
(8141,02 t).
De la sfârşitul lunii octombrie până la finele anului 2008, au fost eliberate 109 de
autorizaţii pentru porumb. Aceasta presupune valorificarea cotei acordate de 15 000 t în
proporţie de 45,72% (6858,28 t).
11.6 Comerţul internaţional cu servicii
Cadrul conceptual al serviciilor. Conform lui Ion Hamzescu, serviciile sunt

imatareriale,
intangibile, nestocabile, nedurabile, inseparabile de persoana prestatorului şi a
utilizatorului,
eterogene, producţia şi consumul sunt simultane, iar preţul serviciului este un preţ al
cererii.
Evoluţiile ultimelor decenii ne aduc ideia referitor la caracterizarea economiilor ţărilor
dezvoltate ca „economii ale serviciilor”.
Definiţiile variază de la cele bazate pe un singur criteriu de diferenţiere între bunuri
şi
servicii până la cele detaliate care enunţă câteva caracteristici ale serviciilor. Majoritatea
definiţiilor accentuează în principal că serviciile sunt “activităţi al căror rezultat este
nematerial
şi deci nu se concretizează într-un produs cu existenţă de sine stătătoare”. Asociaţia
Americană
de Marketing defineşte serviciul ca: “activitatea oferită la vânzare care produce avantaje şi
satisfacţii fără a antrena un schimb fizic sub forma unui bun”. Există foarte multe servicii
care se
concretizează în bunuri materiale cum ar fi: serviciile cinematografice editoriale, de
informatică,
alimentaţie publică. Când vorbim despre materialitatea sau nematerialitatea serviciului,
trebuie
clarificat dacă este vorba de activitatea propriu-zisă, de suporturile sale şi rezultate.
Serviciul ca
act reprezintă prestarea efectivă şi pune în legătura activitatea prestatorului, mijloacele
materiale
ale prestaţiei şi obiectul serviciului. Prestaţiile de servicii au caracteristici spaţiale şi
temporale
ce le conferă trăsături de materialitate. Astfel ca şi în cazul bunurilor materiale şi în cazul
serviciilor este nevoie de mână de lucru, de capital tehnic şi sunt necesari beneficiari.
Principala
diferenţă între procesul de producţie a serviciilor şi cel de fabricare a bunurilor materiale
rezidă
în faptul că clientul face parte din sistemul de producţie. Acest sistem ar trebui denumit
după,
opinia unor specialişti, cu termenul specific de “servucţie”. Astfel în practică, toate
activităţile
pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile) şi un bun
pur,
relevând existenţa unei continuităţi bunuri-servicii. De asemenea, pornind de la o altă
caracteristică principală a serviciilor şi anume faptul că producţia şi consumul, utilizarea lor
simultană, serviciile sunt privite ca efecte ale muncii sau ale acţiunii unor condiţii naturale.
Conform Dicţionarului Academiei de Ştiinte Comerciale din Franţa „serviciile sunt definite
ca
303
ansamblul de avantaje sau satisfacţii procurate fie direct, fie prin folosirea unui bun pe care
l-a
achiziţionat beneficiarul serviciului (automobil, aspiratoare), sau a dreptului de a-l
utiliza”.
Tipologia serviciilor. Clasificările statistice, naţionale şi internaţionale ale serviciilor
sunt importante deoarece permit reflectarea stadiului dezvoltărilor economice, inclusive
prin
comparaţii la nivelul ţărilor sau pe categorii de ţări, dar mai importantă din punct de
vedere al
implicaţiilor asupra măsurilor de politică economică este desprinderea unor categorii de
servicii după criterii specifice. Există mai multe clasificări ale
serviciilor.
O grupare a serviciilor este după sursele lor de procurare, împarţindu-le în servicii
comerciale şi necomerciale. Serviciile comerciale sunt cele procurate prin acte de vânzare-
cumpărare, prin intermediul pieţei, iar cele necomerciale (ne-marfă) ocolesc relaţiile de
piaţă. O
altă grupare cuprinde serviciile publice dar şi cele furnizate de organizaţii private non-
profit. Serviciile necomerciale prestate de organizaţii sau instituţii non-profit, includ
serviciile
religioase, de caritate, ale unor organizaţii sindicale. Serviciile private sunt cele care
satisfac
nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor, iar serviciile publice sunt definite ca activităţi
organizate, autorizate de o autoritate administrativă centrala sau locală, pentru
satisfacerea de
nevoi sociale în interes public.
O altă clasificare, împarte serviciile în intermediare şi finale. Serviciile intermediare
sunt cele de producţie şi de afaceri, pentru întreprinderi sau pentru agenţii economici şi
sociali.
Serviciile de producţie conform locului unde se desfaşoară se
clasifică:
 Servicii integrate ale întreprinderii: de reparaţie şi întreţinere a utilajelor, de
proiectare,
de cercetare, de evidenţă contabilă şi financiară
etc.
 Servicii de producţie prestate de unităţi specializate ca de exemplu: servicii de
leasing, de
marketing, de asigurări, reasigurări, financiare, telecomunicaţii, de stocare, de
distribuţie,
transportare etc.
Serviciile finale sunt acelea care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale
populaţiei, fiind un element constitutiv al calităţii vieţii acesteia. După natura nevoilor
satisfăcute şi modul lor de satisfacere, serviciile finale pot fi la randul
lor:
 Servicii pentru consumul individual al populaţiei, obţinute prin cumpărare în cadrul
relaţiilor de piaţă sau prin “self-service”;

 Servicii publice, la nivelul bugetelor centrale sau locale şi ce se adresează unor nevoi
sociale sau mixte, fiind clasificate în servicii colective şi individualizate. Serviciile

colective includ: armata, poliţia, protecţia mediului etc., sau individualizate
(personalizate) învăţământ, sănătate, cultură
etc.
Natura efectelor activităţilor de servicii reprezintă un alt criteriu frecvent utilizat de
clasificarea acestora. Astfel serviciile pot fi materiale şi
nemateriale.
304
Serviciile materiale sunt cele încorporate în bunuri dar şi cele care vizează direct
producţia materială, cum ar fi: transportul, distribuţia, repararea şi întreţinerea
echipamentelor
industriale şi casnice etc. Serviciile nemateriale nu se concretizează în bunuri materiale şi
nici
transformări de natură materială, ele contribuind de regulă, la satisfacerea unor nevoi
spirituale
ale indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective. Natura, efectele activităţii de servicii,
influenţează şi posibilităţile şi modalităţile de comercializare a acestora. Din acest punct de
vedere, serviciile pot fi clasificate în:
• Transferabile (comercializabile)
• Netransferabile (necomercializabile).
Serviciile transferabile sunt cele care pot fi schimbate la distanţă, încorporate fie în
bunuri materiale, fie cu ajutorul unui suport electronic sau de alta natură. Aceste servicii
pot
astfel “călatori” şi chiar trece frontierele. Este vorba de servicii editoriale (încorporate în
cărţi,
reviste, ziare), cinematografice şi servicii care pot fi transmisibile prin folosirea unor
echipamente fizice (servicii de telecomunicaţii, transporturi,
informatică).
De asemenea conform modalităţii de furnizare, serviciile se
clasifică:
• Servicii care necesită deplasarea producătorului (persoana fizică sau
juridică);
• Servicii care presupun deplasarea consumatorului la locul ofertei (turişti, studenţi,
cercetători, savanţi).
Un alt criteriu de clasificare a serviciilor este acela în funcţie de raportul
capital/muncă în
procesul de producţie a serviciilor:
• Servicii care se bazează pe
personal;
• Servicii care se bazează pe
echipamente.
Un numar important de clasificări ale serviciilor au drept criteriu de bază natura
prestatorului. Astfel, în concordanţă cu forma de proprietate şi modul de organizare a
prestatorilor de servicii, ele se se disting conform

sectoarelor:
• Publice: tribunale, spitale, cazări, poştă, şcoli,
etc.;
• Asociative constituit din organisme de ajutor şi asistenţă: biserici,
muzee;
• Private: companii aeriene, instituţiile financiar-bancare şi de asigurări,
etc.
De asemenea mai există servicii: tradiţionale şi moderne. În afară de clasificările
anterioare există alte posibilităţi de structurare a serviciilor conform criteriilor: motivaţia de
cumpărare, gradul de diferenţiere şi personalizare a serviciilor de exemplu: servicii
standard şi
servicii individualizate, numărul de beneficiari şi multe
altele.
Sectorul serviciilor în mod tradiţional a fost considerat un element al economiei
naţionale,
mai precis un accesoriu al procesului de producţie şi distribuţie de bunuri ce şi-a sporit
continuu
importanţa şi ponderea schimburilor economice internaţionale din ultimele decenii.
Preocupările
305
pentru definirea comerţului international cu servicii au sporit la sfârşitul anilor ‟70 dupa
deciziile
de a negocia problema serviciilor sub egida GATT-ului. Comerţul internaţional cu servicii
este
definit ca activitatea de export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi cumpărări ce
depăşesc efectiv frontiera vamală a ţării. Problema este însă că în multe situaţii vânzarea
sau
cumpărarea serviciilor în străinătate presupune deplasarea în acest scop a producătorilor,
deci,
mişcarea factorilor de producţie şi anume a muncii şi capitalului. Prin conţinutul lor,
serviciile
internaţionale implică atât operaţiuni comerciale, cât şi operaţiuni investiţionale, ceea ce
face ca
schimburile internaţionale de servicii să fie constituite concomitent atât din comerţul
internaţional cu servicii propriu-zise, cât şi din fluxurile determinate de mişcarea capitalului
şi a
muncii. Serviciile pot fi considerate ca obiect al comerţului internaţional având origine
externă,
deci, fiind furnizate de o întreprindere ce nu aparţine ţării consumatoare. În unele situaţii
realizarea proximităţii dintre consumatori şi producători implică deplasarea în străinătate a
consumatorilor.
În funcţie de aceste modalităţi de furnizare, pot fi clasificate restricţiile, măsurile de

reglementare şi politicile de liberalizare care pot viza comerţul cu servicii, mişcarea
factorilor de
producţie sau mişcarea consumatorilor de servicii. În legătură cu modalităţile de furnizare,
serviciile care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale sunt clasificate în servicii “factor” şi
“non-factor”. Serviciile factor se referă la venituirile provenite din mişcarea în exteriorul
ţării a
factorilor de producţie. Veniturile din investiţii, redevenţe şi veniturile din muncă sunt
incluse în
această categorie. Serviciile non-factor conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului sunt
clasificate în trei categorii: “transporturi”, “turism” şi “alte servicii”. Categoria “alte
servicii”
include comerţul cu servicii de comunicare, financiare, asigurări non-marfare, reparaţii,
servicii
culturale, leasing, construcţii şi inginerie, consultanţă, reclamă, servicii de informatică,
redevenţe şi venituri din licenţe, alte servicii de afaceri. O categorie aparte o reprezintă
serviciile
guvernamentale care cuprind cheltuielile ambasadelor şi consulatelor, unităţilor militare,
altor
entităti publice, în străinatate şi acelea ale personalului lor, ca şi încasările provenind de la
ambasade, consulate etc.
Comerţul cu servicii se referă la vânzarea şi livrarea a unui produs intangibil numit

serviciu, între un producător şi consumator. Comerţul cu servicii are loc între producători şi
consumatori, care sunt, din punct de vedere juridic, cu sediul în ţări diferite. Comerţul
internaţional cu servicii este definit prin cele patru moduri de furnizare a Acordului General
privind Comerţul cu Servicii (GATS).
306
1. Transfrontaliere comerciale, care este definit ca furnizarea unui serviciu de pe
teritoriul unei ţări pe teritoriul celeilalte
ţări;
2. Consumul în străinătate - acest mod se referă la furnizarea unui serviciu de la o
ţară
la consumator de servicii de orice altă
ţară;
3. Prezenţa comercială - care acoperă serviciile oferite de un furnizor de servicii de o
ţară pe teritoriul oricărei alte ţări;
4. Prezenţa persoanelor fizice - care se referă la serviciile oferite de un furnizor de

servicii de o singură ţară, prin prezenţa persoanelor fizice pe teritoriul oricărei alte
ţări.
Comerţul internaţional cu servicii are următoarele caracteristici: are la bază atât

factori
comuni (comerţul cu bunuri), dar şi factori specifici, modificarea naturii tranzacţii frecvente,
axarea pe tipologia conturată în cadrul GATS.
Pe lîngă clasificările efectuate mai sus putem evidenţia clasificările serviciilor în

corelaţie cu comerţul cu bunuri:
 Servicii încorporate în bunuri (filme, cărţi, componente pentru sectorul
informatic);
 Servicii complementare comerţului cu bunuri (financiare, bancare, asigurare,
de
promovare, servicii de transport, distribuţie,
depozitare);
 Servicii care se substituie comerţului cu bunuri (leasing-ul,
franchisingul,
serviciile de reparaţii şi întreţinere);
 Servicii care se comercializează independent de bunuri (servicii contabile şi
de
audit, juridice, asigurări de persoane şi alte asigurări non-marfă,
medicale, de
telecomunicaţii, informatice, turistice)
Majoritatea sectoarelor prestatoare de servicii se caracterizează prin concurenţă

imperfectă,
numeroase pieţe de servicii se confruntă cu problema informaţiei imperfecte sau
asimetrice,
anumite segmente ale pieţei se ciocnesc cu acutizarea problemei externalităţilor. În acelaşi
timp
am putea menţiona că piaţa serviciilor este influenţată de următoarele elemente: rolul
strategic al
serviciilor în conexiune cu exporturile de bunuri, creşterea responsabilităţii producătorilor
pentru
bunurile ofertate, sporirea complexităţii tehnice a bunurilor comercializate, diminuarea
distanţei
economice dintre state.
Comerţul cu servicii are la bază următoarele

principii:
 Nediscriminarea în relaţiile comerciale dintre participanţii la acordurile bilaterale
şi
multilaterale;
307
 Concurenţa loială şi transparenţa reglementărilor la nivel
naţional;
 Noua reciprocitate funcţională şi evolutivă;
 Sporirea accesului prestatorilor de servicii la pieţele
externe;
 Liberalizarea comercială.
Aspectele specifice ale comerţului internaţional cu servicii se bazează pe: regulile şi

conceptele general aplicabile şi unitare în raport cu toate acţiunile care pot afecta
tranzacţiile,
regulile specifice în plan sectorial în raport cu particularităţile diferitelor categorii de
servicii,
preocupările diferenţiate pe sectoare şi înscrise în programe concrete de liberalizare şi
dereglementare.
Comerţul cu servicii are următoarle restricţii

specifice:
 Limitarea numărului de prestatori de servicii într-un anumit

sector;
 Interzicerea accesului prestatorilor
străini;
 Limitarea cifrei de afaceri, a obiectului de activitate şi a numărului de
angajaţi;
 Impunerea structurii de proprietate şi a formei juridice a prestatorului de
servicii;
 Plafonarea cotei de piaţă şi a capitalului
investit;
Instrumentele de politică comercială folosite în comerţul cu servicii sunt: restricţiile

cantitative, măsurile bazate pe preţ, măsurile care impun prezenţa fizică a prestatorului pe
piaţa
respectivă sau obligaţia de a crea firme pe acel teritoriu, obstacolele tehnice (cerinţele
privind
autorizarea, reglementările specifice a unor pieţe sectoriale), măsurile care decurg din
funcţionarea pieţelor publice (achiziţiile guvernamentale,
stimulentele).
În funcţie de efectul distorsionant al reglementărilor asupra pieţei serviciile se

împart:
 Servicii bancare, de asigurări, de transport aerian şi de comunicaţii sunt supuse

unui
înalt grad de reglementare;
 Servicii de distribuţie şi de transport rutier se definesc printr-un nivel moderat de
reglementare;
 Alte tipuri de servicii ce se caracterizează printr-un nivel aparent redus de
reglemetare.
Am putea menţiona următoarele căi de liberalizare a comerţului cu

servicii:
 Armonizarea legislaţiilor naţionale;
308
 Înlăturarea barierelor din calea fluxurilor de
servicii.
Conform GATT-ului, comerţul internaţional cu servicii este definit ca activitatea de

export şi import de servicii, respectiv de vânzări şi cumpărări ce depăşesc efectiv frontiera
vamală a ţării. Deci, totalitatea tranzacţiilor cu servicii desfăşurate la nivel mondial
formează
comerţul internaţional propriu-zis cu servicii, care poate fi analizat pe baza datelor din
statisticile balanţelor de plăţi. În perioada anilor „80-2007 are loc expansiunea comerţului
cu
servicii. Creşterea rolului serviciilor în cadrul comerţului mondial relevă o accentuată
tendinţă
de creştere a specializării în cadrul diviziunii internaţionale a muncii, în care ţările
dezvoltate
ocupă o poziţie dominantă. Se constată o creştere continuă a comerţului internaţional cu
servicii.
Acesta are o serie de particularităţi care-l deosebesc de comerţul internaţional cu bunuri
materiale, care sunt produse într-o ţară şi exportate în altă ţară. Ponderea exporturilor de
servicii
în totalul exporturilor mondiale a crescut de la 17% la
60%.
Exportul mondial al serviciilor a crescut cu 11% în 2008 ajungând la 3.7 mlrd.$. Cea
mai
rapidă creştere dintre ramurile serviciilor a fost înregistrată de ramura transporturilor (15%
creştere), fiind urmată de turism (10%) şi de serviciile comerciale (10%). Alte servicii
comerciale, care includ servicii financiare, reprezintă mai mult de jumătate din valoarea
totala a
exporturilor (51%), în timp ce transportul şi turismul reprezentă ¼ (23% şi 25% respective).
Comerţul regional, care a crescut rapid în primele 9 luni ale anului 2008 (13% pentru
export şi
10% pentru import), a devenit mai lent în ultimul semestru (-2% pentru export şi -3%
pentru
import). Cel mai afectat sector totuşi a fost sectorul turismului (-2% la export şi -6% la
import).
În 2008, exportul de servicii a crescut cu 11% (1.9 trln.$) în timp ce importurile au crescut
cu
10% (1.6 trln.$). (vezi tabel 1).
Expotul Mondial de Servicii după categorii majore, 2008 (mlrd.$)
Tabel 11.1.
valoare %
2000-2008 2006 2007 2008
Servicii3730 12 13 19 11
comerciale
Transport87512102015
Turism9459101510
Alte servicii191014162210
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a
Comerţului
2009
În 2008, exportul serviciilor comerciale a Americii de Nord a crescut cu 9%, atingând
suma de 603 mlrd.$, în ce timp ce importurile au crescut la 6%, înregistrând 473 mlrd.$.
(vezi
figura.1).
309
Figura 1. Comerţul internaţional cu servicii pe regiuni în 2008, mlrd. Dolari SUA
Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei
Modiale a
Comerţului 2009
Impactul crizei financiare de asemenea este evident şi în cazul Europei. Exportul

regional
de exporturi de servicii a crescut cu 19 % în primele 9 luni, ca apoi sa scadă cu 11% în
următoarele luni. Ratele de schimb valutar la rândul său tot ar avea un impact asupra
acestei
scăderi bruşte, însă nu le putem învinui în această scădere bruscă. Exporturile serviciilor
comerciale din America de Sud şi Centrală, a crescut cu 16% (109 mlrd.$) în 2008, în timp
ce
importurile au crescut cu 20% (117mlrd.$). CSI au avansat cu 26% în exportulcu servicii
înregistrând în 2008 (83mlrd.$), în timp ce importurile au crescut cu 25% (114 mlrd.$).
Exportul
serviciilor comerciale ale Africii au crescut cu 13% în 2008 (88 mlrd. $), importurile de
asemenea au crescut cu 15% (121 mlrd.$). Exportul serviciilor comerciale din Orientul
Mijlociu
a ajuns la suma de 94 mlrd.$ în 2008, cu 17% mai mult ca în anul precedent; importurile
au
crescut cu 13% ajungând la 158 mlrd $. Exporturile Asiei constituiau 837 mlrd.$ în 2008,
însă
importurile înregistrează 858 mlrd. Cele a Orientului Mijlociu înregistrează numai 94 mlrd $.
Exporturile Americii de Nord înregistrează 603 mlrd $, cele a Americii Centrale şi de Sud
numi
109 mlrd $, Vezi figura 2. Analizând figura 2, observăm că ponderea cea mai mare este
înregistrată de Europa 1919 mlrd $.
310
Australia au scăzut de peste 18 %. În Africa, veniturile legate de serviciile de turism în
Egipt şi
Maroc au scăzut cu 17 %, iar 30 % între ianuarie şi martie 2009. Insulele Maldive referitor
la
serviciile turistice înregistrează, o scădere cu mai mult de 20 % în 2009. Circa 70 % din
beneficiarii serviciilor turistice ale Insulelor Maldive sunt europeni. Cambodgia este prima
ţară
exportatoare de servicii turistice dintre ţările cel mai puţin dezvoltate. În 2007, veniturile
provenite din serviciile turistice înregistrau 76 % din totalul exporturilor de servicii a ţării şi
de
13 % din PIB-ul său. În cursul ultimului trimestru al anului 2008, exporturile de servicii
turistice
au rămas în staţionare.
Alte servicii comerciale sunt mai rezistente la încetinirea creşterii economice. Exportul
mondial de alte servicii comerciale a crescut de 11 % în 2008 înregistrează 1 935 miliarde
de
euro. Categoria "Alte servicii de afaceri" a rezistat mai bine în condiţiile dr criză economică
decât serviciile de transport şi de turism. Exportul mondial de alte servicii comerciale a fost
mai Figura 2. Exportul mondial de servicii comerciale pe regiuni, în 2008, mlrd. Dolari SUA
puţin dinamic decât exporturile serviciilor de transport în primele două trimestre ale anului
2008,Sursa: elaborat de autor în baza Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a
înregistrând o creştere de 18 %. Exporturile de alte servicii comerciale a fost estimată la 15
Comerţului
% la 2009
nivel global. În 2008, exporturile de servicii a Rusiei au fost unele dintre cele mai dinamice,
înregistrând aceiaşi rată ca şi în anul 2007 (37%). În 2008, Federaţia Rusă a devenit unul
dintreÎn 2008, exportul serviciilor de asemenea a crescut şi în SUA, cu 10% (522 mlrd.$).
cei maiCotamare exportatori de alte servicii comerciale, fiind al zecelea pe plan mondial.
ţării în
Serviciileexportul mondial de servicii era de 14% (tabela 1), Marea Britanie rămânând a doua
de
după afaceri, serviciile profesionale tehnice, reprezintă mai mult de jumătate din exporturile
mărimea
de alte cotei, şi fiind al doilea cel mai mare exportator din lume de servicii-7.6% (283
servicii
mlrd.$).având ca principali actori: UE (27), Statele Unite şi
Elveţia.
Cei mai mari exportatori ai serviciilor sunt: SUA pe primul loc (10.5%, 364 mlrd.$),
Exporturile de servicii financiare s-au prăbuşit. Scăderea exporturilor de servicii de
Germania
afaceri,
pe locul doi (8.2%, 285 mlrd .$); Marea Britanie pe locul trei (5.7%, sau 199 mlrd.$),
se datorează
Japonia pe în mare parte crizei financiare mondiale. După înregistrarea celei mai rapide
locul
creşteritrei (166 mlrd.$ sau 4.4%), fiind urmată de China (152 mlrd.$ sau 4,4%). Vezi
în categoria
figura 2. de alte servicii comerciale 2007 (32 %), în conformitate cu estimările
În 2008, exportul mondial de servicii de transport a crescut cu 16 % înregistrând 890 de
specialiştilor,
exportul mondial de servicii financiare a crescut doar 2 % în 2008. În timpul primului
miliarde de dolari. În cazul din Japonia şi UE (27), acestea au scăzut cu 9%. Singapore a
trimestru
al anului 2009, exportul mondial de servicii financiare a înregistrat o creştere de 26 %.
înregistrat o scădere de 15 %. Exporturile de servicii de transport în Hong Kong, China au
Balanţa
de
rămasplăţi a exporturilor de servicii financiare constă, în principal din taxe şi comisioane
pozitive şi au crescut cu 2 %, în timp ce pentru Statele Unite, exporturile de aceste servicii
încasate
de
au către bănci rezidente (şi a altor instituţii financiare), în activităţi de gestionare a
rămas
activelor în staţionare. Criza economică a avut un efect direct asupra industriei navale.
financiare
Exporturileşi tranzacţii care implică relaţii financiare cu nerezidenţi. Din cauza crizei pieţei
de servicii din Republica Coreea, au înregistrat o creştere de peste 40 %, în medie, în
financiare,
primele valoarea activelor în cadrul gestionării au scăzut brusc, în urma cărora a rezultat
nouă luni din 2008, descrescând cu 31 % în primul trimestru al anului 2009. În aceeaşi
o
reducere
perioadă, a valorii nete a comisioanelor şi a redevenţelor de către băncile rezidente,
exporturile
precum şi, de servicii de transport din Hong Kong, China a scăzut cu 17 %. La începutul lui
prin urmare, o prabuşire a exporturilor serviciilor
2009, aproape toate regiunile au fost afectate de criza economică. În Europa, exporturile
financiare.
de În UE (27) şi Elveţia exporturile de servicii financiare au scăzut cu 20 % în ultimul
servicii de turism au scăzut de 24 % în UE (27) şi 8 % în Elveţia. Turcia, ale căror venituri
trimestru
al anului 2008. În Statele Unite, exporturile de servicii financiare a scăzut cu 14 % în
legate
ultimului de turism au avut o rată de creştere mai rapidă în 2008 (19 la sută), a înregistrat o
trimestru
scădere al anului 2008. În primul trimestru a anului 2009 exporturile de servicii are au
a veniturilor
scăzut în cu 11 % în primul trimestru al anului
continuare
2009. cu 13 % pentru Statele Unite şi 30 % pentru UE (27). Cele mai spectaculoase
În America de Nord, exporturile de serviciilor de turism a scăzut de la 9 % în timp ce în
scăderi
Canada, au scăzut, încadrându-se la 24 %. În Asia, exporturile Thailandei au scăzut cu 26 %
şi în
311
312
companiilor
s-au înregistrat
moldoveneşti
între ianuarie prestatoare
şi martie de
2009servicii
în economiile
de a concuradin Asia:
pe pieţele
Hong europene.
Kong, China (-32
%),
Serviciile
şi de Republica
exportate de Moldova
Coreeanu (-56
sunt
%).foarte variate. Transportul, turismul, comunicaţiile şi alte
servicii
de afaceri
În ceeaconstituie
ce priveşte maibalanţa
mult de comercială,
90% din serviciile
aceasta este
exportate.
deficitară
Ponderea
la niveleste
global.
aproape
Analizând
aceeaşi
balanţaRomânia
pentru comerţului(95%)
internaţional
şi Germania cu servicii
(86%). Totuşi,
pe regiuni
structura
în 2008,
generală
vezi figura
a serviciilor
3, observăm
exportate
că
în
America
cele douăCentrală
ţări diferă.
şi deÎn Sud
cazul
înregistrează
Germaniei, exportul
un deficitserviciilor
de 8 mlrdde $, transport,
CSI de asemenea
turism şiare un
deficit
comunicaţii
de 31
au aproximativ
mlrd $, Africa
aceeaşi- 33pondere,
mlrd $, Orientul
între 23% Mijlociu
şi 28%.- 64
În mlrd
România,
$ şi Asia
serviciile
la fel de
înregistrează
comunicaţiiun
deţin
deficit de 21
ponderea de mlrd
41% $. dinPărerea
total, iar
noastră
serviciile
şi ade
specialiştilor
transport se din
află
domeniu
pe loculcăalaceste
doilea,deficite
înregistrând
a
balanţei
mai
comerciale
mult de 35%sunt
din datorate
totalul deînservicii
mare parte
exportate
crizeiîn
financiare
această
mondiale.
ţară.
Serviciile de construcţii reprezintă, de asemenea, un domeniu în care R. Moldova
pare să
aibă un avantaj comparativ pe piaţa Germaniei, Italiei, Franţei. Serviciile de construcţii
exportate
în Germania începând cu 2002 au reprezentat exporturi importante în anii 2004, 2006 şi
2007.
Serviciile de turism exportate în România, care cândva reprezentau 26% din totalul
exporturilor
în România şi 6% din totalul exporturilor de servicii comerciale au scăzut la doar 2,3% şi
0,8% a
serviciilor de turism în anul 2006. În anul 2007, după aderarea României la UE, situaţia nu
diferă
foarte mult.
Serviciile de transport sunt orientate în principal spre pieţele CSI, care constituie
aproape
50% din exporturi. Un Acord de Liber Schimb ar evidenţia limitele şi dezavantajele
Moldovei
cauzate de lipsa armonizării cadrului legislativ naţional cu acquis-ul comunitar şi de
infrastructura subdezvoltată. Intensificarea schimburilor comerciale între UE, CSI şi Asia va
asigura un flux tot mai mare de bunuri, care vor tranzita teritoriul Moldovei. Sectorul
transporturilor ar putea beneficia de pe urma acestor evoluţii şi ar putea deveni un
important
centru logistic
Figrua între Est
3. Balanţa şi Vest. Această
comerţului posibilitate
cu servicii pe regiunieste destulmlrd
în 2008, de relevantă
dolari SUA pentru
transportul
rutier, întrucâtdecompaniile
Sursa: elaborat autor în bazamoldoveneşti, înregistrează
Raportului comerţui anumite
internaţional succese.
al Organizaţiei Actualmente,
Modiale a Comerţului
serviciile
2009
au pătruns pe agenda unor reuniuni internaţionale, acentuându-se concurenţa externă. O
perioadă Comerţul cu servicii al Republicii Moldova.
lungă sectorul serviciilor nu a fost recunoscut, serviciile fiind neglijate de economişti şi
încadrate în sfera neproductivă. Această situaţie de fapt s-a schimbat în ultimele doua-trei
În anii 2006 şi 2007, Moldova a avut o balanţă comercială pozitivă pentru servicii, iar
decenii, ajungându-se la concluziile:
deficitul balanţei comerciale pentru bunuri a crescut semnificativ. Totuşi, balanţa
comercială aserviciile pot crea locuri de muncă contribuind la limitarea
serviciilor a fost întotdeauna pozitivă numai cu ţările CSI, spre care sunt orientate aproape
şomajului;
30%  sectorul terţiar este suus unor multitudini de
din exporturile de servicii, şi doar în 2007 ea a devenit pozitivă şi în cazul celorlalte ţări ale
reglementări;
 oferta de servicii diferenţiate şi adaptate la cerere constituie un element
lumii. O parte importantă a comerţului cu servicii este orientată spre UE: Germania şi
esenţial al
România. competitivităţii întreprinderilor.
În 2007 cota comerţului cu servicii a înregistrat 11,5% din totalul exporturilor de servicii din
2007. Ponderea exporturilor spre Germania în total exporturi a scăzut de la 8,8% în 2000 la
3,7%
în 2007, iar ponderea exporturilor spre România a crescut, chiar şi după aderarea ei la UE,
de la
5,8 % în 2000, la 7,8 % în 2007. Analiza competitivităţii exporturilor de servicii spre aceste
două ţări importante din Europa Occidentală şi de Est este sugestivă sub aspectul
capacităţilor
313
314
11.7 Principalele postulate ale avantajelor competitive după M.Porter. Principalele
strategii ale competitivităţii în lume.
Teoria determinantelor concurenţiale

Recent, Michael Porter reprezentant al şcolii de Business din Harvard, a introdus o
nouă
teorie a competitivităţii, deseori numită modelul „diamant”, bazându - se pe concluziile
studiilor
precedente asupra competitivităţii întreprinderilor [1980, 1985] în analiza competitivităţii
naţionale. Autorul, în 1989, propune un model care are scopul de a explica rolul ţărilor în
identificarea şi menţinerea avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele internaţionale.
Porter
de la început subliniază faptul că pe piaţa internaţională, în primul rând, concurează
firmele,17şi
nu ţările .
Modelul lui Porter deţine ideea că, în pofida globalizarii producţiei şi a schimburilor,
avantajul competitiv este creat şi sustinut printr-un proces puternic localizat, spaţiile
naţionale
fiind cele care prin specificul lor economic, instituţional, cultural permit sau nu dezvoltarea
unor
activitaţi economice, subramuri sau ramuri economice. Factorii consideraţi de Porter drept
determinanţi pentru avantajul competitiv sunt grupaţi în mai multe categorii, la fel de
importante
fiind şi relaţiile dintre aceştea. Sistemul în ansamblul său are structura unui diamant, de
unde şi
denumirea pe care a căpătat-o
modelul.
Conform modelului lui Porter, factorii determinanţi pentru crearea şi
susţinerea
avantajului competitiv la nivel naţional sunt grupaţi în patru categorii.
Şansa
Strategia firmei, structura
firmelor şi concurenţa
Determinanţii Determinanţii
factoriali cererii
Industiile din amonte şi din Guvernul

aval
Figura 2. Strategia firmei, structura firmelor şi concurenţa

Sursa: Porter M. L'Avantage concurrentiel des nations. –Paris: Inter Edition, 1993 şi completările
autorului
17 Porter
Michael „L'Avantage concurrentiel des nations” Inter Edition, Paris 1993,
p.69-131
315
contribuind
F1. Determinanţii
la creşterea productivităţii
factoriali aratăinternaţionale,
dotarea ţării cu
sprijinind
factori de
industriile
producţie:ce resurse
se află în
umane,
resurse naturale,
competiţie internaţională.
resurse de cunostinţe: tehnice, ştiinţifice, de piaţă, capital, structura
pieţei
Strategia,
financiare, structura şi rivalitatea firmelor formează al patrulea „vârf al diamantului”.
infrastructura;
Acest determinant
F2. Determinanţii
reprezintă
cererii
mediul
interne
în care
ce reflectă:
firmele nivelul
sunt create,
şi structura
organizate
acesteia
şi conduse.
ce Se
ştie că determină o
calitate înaltă
succesul ţării, a
alproduselor,
întreprinderilor
gradul
depinde
de sofisticare,
de strategiile
capacitatea
pe caredele aadoptă
formula
acestea.
nevoi cuAnaliza
caracter
condiţiilor
anticipativ:concurenţiale, anume rivalitatea dintre întreprinderi, ia în considerare
caracteristicile
structurale
F3. Industriile
ale industriei
din şi
amonte
strategiile
şi dinîntreprinderilor
aval indică legăturile
ce stimulează
dintre industrii.
creştereaActivitaţile cu
competitivităţii. O
care o anumită
importanţă aparteramură
este intră
acordată
în legătură
şi furnizorilor
în amonte
uneisau
industrii
în aval,
şi sectoarelor
fiind amplasate
apropiate,
în aceiaşi
fapt
ţară,
datorat
contribuie, de
procesului prin
producţie
nivelul lor
şi de
distribuţie
dezvoltare
în ansamblu
a respectivei
în analiza
ramuri,competitivităţii.
la creşterea competitivităţii
În această
perspectivă, relaţiile
internaţionale datorităputernice
accesului şi mai
de lungă
mare durată
la cu furnizorii şi distribuitorii constituie un
subansamle;
atu.
Porter este
F4. Strategiile
de părereaşică structurile
anume firmele
organizaţionale
care se confruntă
ale firmelorcu oşiconcurenţă
anume utilizarea
acerbă,şireuşesc
pe aplicarea 18teoriei
lor determină
pieţe externe. competitivitatea
Factorii sus - menţionaţi
internaţională
au, conform
a unei ţări [I, lui M. Porter, un rol important în
24].
creareaClimatul
unei creşteri
concurenţial
economice,este şidecisiv
anume pentru
în ridicarea
creareacompetitivităţii.
şi menţinerea avantajelor
Însă elementele
competitive
ale firmelor datorită
fundamentale ale diamantului
concurenţei suntaccerbe
influenţate
dintrede întreprinderi
climatul internaţional
în interiorulşiţării.
acţiunea
Rivalitatea
dintre
mai multe întreprinderi
guvernamentală. Politica este
guvernului
favorabilă,
contribuie
deoarece la crearea
ea impune şi susţinerea
creşterea calităţii,
avantajelor reînoirea
lor,
concurenţiale
determinarea
prin investiţii publice,
apariţieisubvenţii,
de noi produse
dezvoltarea
şi servicii
ramurilor adiacente, reglementarea cadrului
etc.
concurenţial,
Analizândcrearea
aceştiinfrastructurii,
factori, ajungempregătirea
la concluzia
cadrelorcă condiţiile
etc. Şansaofertei
constituie
sunt un apropiate
elementde
ce nu
noţiunea
are cu ceea
dotării
ce are
factoriale
loc în interiorul
a teorieiţării
comerţului
şi uneori internaţional.
nu poate fi inluenţat
Totuşi, pentru
de întreprinderi,
M. Porter
noţiunea de
guverne.
factoriexemplu
Drept este maine vastă;
pot servi
spre următorii
deosebirefactori:
de teoriile
războaie,
clasicecalamităţi
care făceau naturale,
referiredecizii
doar lapolitice,
factorii
de
bază, elAceste
şocuri. atrageevenimente
atenţia asupra suntunor
considerate
factori maiimportante,
avansaţi ce deoarece
reflectăcrează
mai bine discontinuităţi
nivelul actual
de
care
formează
dezvoltaremodificări în poziţiile competitive.
a industriilor.
După
Al doilea
părerea
“vârf lui
al Porter,
diamantului”
ţările ale
include
cărorcondiţiile
elementecererii,
ale „diamantului”
ce descriu natura
se şi mărimea
interacţionează
pieţei naţionale
reciproc, posedăşi, avantaje
în special,
concurenţiale
gradul de sofisticare.
de lungă duratăDin perspectiva
şi contribuie teoriei
la obţinerea
sale, cererea
internă
competitivităţii
arenivel
la următoarele
internaţional.
attribute:
El a diferenţiat
compoziţiaaceastă
cererii, teorie
dimensiunile
de teoriile
şi tipul
comerţului
creşteriitradiţional,
cererii.
Economiştii
susţinând
au identificat,
faptul că prosperitatea
de asemeneanaţională
importanţa
nu estecondiţiilor
moştenită, decicerere
creatăînlacomerţul
alegere. Cu alte cuvinte,
internaţional.
bunăstarea
Acestenaţională
două categorii
nu estede stabilită
factori,deşi factorul
dentificate
dotare,
de M.Porter[1990]
ci creată prin alegeri
şi analizate
strategice.
mai
El a sus,
aparţin analizei
demonstrat diferite
jocului
alegeri
concurenţial,
de creareşia nubunăstării,
analizei tradiţionale
care puteauafischimburilor
destul de limitate
internaţionale.
în lume
Pe
de
de o parte,
către teoriileacestea
tradiţionale
constituie
de comerţ.
condiţiile
În trecut,
concurenţiale,
competitivitatea
iar pe deţării
altăera
parte,
bazată
relaţiile
pe avantajul
dintre
diferiţi
parteneri în ca
comparativ cadrul
forţăindustriei.
de muncăVorbind
ieftină şideresurse
industriile
naturale;
din amonte
astăzi,şicompetitivitatea
aval, care mai suntconstă în
numite
industriiavansate
condiţii furnizoare deşifactori
adiacente,
bazaţi menţionăm
pe cunoştinţe,
că ele infrastructură
reprezintă aldezvoltată,
treilea vîrf al
tehnologie
diamantului,
care şi
înaltă
are ca scop
inovaţie. Potrivit
furnizarea
lui M. subansamblurilor
Porter, nu este important
pentru obţinerea
ce mărfuriproduselor
produci, cifinite.
cum le Ţările,
produci.
utilizând
Cu
toate
industrii
că rolul de
pebază
orizontală
este diferit,
şi pe verticală
sectorul maipublic
concentrate
şi privat seşiunesc
mai specializate,
pentru a crea devin
o economie
competitive,
productivă şi competitivă. Deşi o politică fiscală şi monetară bună, un sistem legal eficient
şi
instituţiile democratice stabile sunt foarte importante într-o economie de succes, acestea
nu sunt
suficiente.
18 În final, competitivitatea este creată la nivel microeconomic. Aceasta se bazează
Michael Porter„L'Avantage concurrentiel des nations”/Inter
peEdition/Paris/1993
316
317
calitatea condiţiilor microeconomice, precum şi pe strategiile şi practicile de funcţionare a
întreprinderilor. Competitivitatea este un fenomen multidimensional, inevitabil, înglobând
întreprinderile, sectoarele economiei şi întrega naţiune. Succesiunea acestor factori
determină
ceea ce Porter numeşte „stadii de dezvoltare economică”, prin care trec economiile
naţionale,
pentru a atinge o competitivitate internaţională. El identifică patru stadii distincte ale
avantajelor
competitive:
I. Stadiul avantajelor bazate pe dotarea factorială a ţării. Acest stadiu este tipic ţărilor
în
curs de dezvoltare. Economia în acest stadiu este foarte sensibilă la crizele economice
mondiale
şi la schimbarea cursurilor mondiale, care duc la instabilitatea cererii şi
preţului;
II. Stadiul avantajelor bazate pe investiţii se caracterizează printr-o creştere rapidă a
gradului de ocupare a forţei de muncă şi a salariilor. Economia devine mai puţin sensibilă la
crizele mondiale şi la schimbarea cursurilor valutare în comparaţie cu perioada
precedentă;
III. Stadiul avantajelor bazate pe inovaţii. În această etapă, nu posedarea factorilor, ci
insuficienţa lor poate contribui la creşterea competitivităţii, stimulând introducerea noilor
tehnici
şi tehnologii;
IV. Stadiul avantajelor bazate pe bogăţia naţională. Conform lui Michael Porter aceasta
poate duce la declin, deoarece se micşorează motivaţia, slăbeşte concurenţa, scade
cererea
internă;
În afară de factorii determinanţi şi stadiile de dezvoltare a avantajelor competitive M.
Porter, mai analizează în lucrarea sa cele cinci forţe motrice
concurenţiale:
318
POTENŢIALII
NOU - INTRAŢI
Ameninţare
a noilor
Puterea de negociere a intraţi
furnizorilor Puterea de negociere a
cumpărătorilor
CONCURENTII DIN
RAMURA DE ACTIVITATE
CUMPĂRĂTORI
FURNIZORI
RIVALITATEA DINTRE
FIRMELE EXISTENTE
Ameninţarea produselor sau

serviciilor de substituţie
PRODUSE
SUBSTITUIENTE
Figura 3 Modelul Forţelor concurenţiale

Sursa: Porter M. Avantajul Concurenţial. –Bucureşti: Editura Prut, 2001 p.
98
1. Concurenţa dintre vânzători în cadrul ramurii.

2. Încercarea întreprinderilor din alte ramuri de a atrage consumatorii prin oferirea
bunurilor de substituţie.
3. Posibilitatea intrării a noilor concurenţi pe piaţă în cadrul
ramurii.
4. Capacitatea vânzătorilor de materie primă de a-şi impune
condiţiile.
5. Capacitatea consumatorilor de a-şi impune
condiţiile.
Modelul celor cinci forţe concurenţiale al lui M. Porter este un puternic instrument
utilizat pentru “diagnosticarea” celor mai importante forţe concurenţiale ce influenţează
piaţa.
Porter arată că, în cele mai multe cazuri, firma trebuie să-i forţeze pe competitori să eşueze
în
atingerea scopurilor, pentru aş putea atinge obiectivele. Pentu a face acest lucru, trebuie
să
găsească o strategie pe care s-o poată proteja de competitoriir existenţi şi a de cei care
intră pe
piaţă.
Conform opiniei lui Dunning, „competitivitatea internaţională a unei ţări depinde de
avantajele esenţiale ale firmelor cu care sunt dotate, precum şi de factorii de localizare a
altor
319
ţări. 19 Analiza competitivităţii
Diferenţierea are ca obiectiv s-acreşterea
îmbogăţit, însă ofertei
valorii n-a devenit
şi se un domeniu unificat şi bine
bazează
pe:
 sofisticarea
structurat al teoriei economice.
prin marcă, Totuşi,
accesfactorii
limitat importanţi
(industrii de aulux)
fostşimenţionaţi. Fără îndoială,
este calitate;
esenţial  faptul că procesul
specializarea de fină
foarte dezvoltare
imaginând a competitivităţii
o ofertă întreprinderilor şi ţărilor
adaptată.
interacţionează
Complexitatea în acestor
permanenţă. Aceste
strategii esteinteracţiuni trebuie să fie, deci, în centrul
evidentă, deoarece
analizei.
presupune:
Un
• alt aspect important
competenţe comerciale esteşirelaţia
de dintre analiza competitivităţii şi cea a procesului
comunicaţii;
concurenţial.
• o bună Toate teoriile relatate
stăpânire mai sus reflectă importanţa majoră a fiecărui factor
tehnologică;
care
contribuie• olabună
ridicarea nivelului
experienţă de competitivitate a unei ţări. Fiecare din ei, indiferent dacă
a sectorului;
sunt
factori •de producţie,
structuri carenivelul de cercetare–dezvoltare,
favorizează inovaţia şi inovare etc. sunt, în egală măsură,
foarte creativitatea.
semnificativi pentru nu
Diferenţierea consolidarea competitivităţii
trebuie căutată ţării. Unii
la nivelul tuturor autori numesc
funcţiilor, ci numai „hibrid”
acolo unde se
„Diamantul
poate
lui
creaPorter”, deoarece
un avantaj îmbină teoriile
concurenţial pe caretradiţionale,
consumatorul bazate pe avantajulca
îl recepţionează comparativ
fiind unic. al
În cazul
naţiunilor,
firmei cu
teoriile
Adidas,moderne, care plasează
funcţia logistică în centrul
şi distribuţia devinlorpuţin
activităţile firmei.
pertinente dinFiecare
punctulteorie aducealun
de vedere
aport
aparte în explicarea
diferenţierii competitivităţii,
recunoscute însă teoria
şi valorificabile. Imaginea lui M. Porter
mărcii parepe
axată sătehnică
fie cea demaivârf
valabilă
şi pe şi
mai
argumentată.
recunoaştereaAnume această
vedetelor teorie
sportului ne propune
determină creareafirmei
unicitatea clustererelor
Adidas, -făcând
cheie însădomeniile
devină o
în care
marcă
suntem dotaţi
obligatorie cu factori
pentru etc., de asemenea
orice distribuitor. „Teoria determinantelor
Funcţiile-cheie concurenţiale”
pe lanţul valorii sunt concepţia şi ne dă
posibilitatea
marketingul,de a determina
care se bazează avantajele competitive
pe legătura pentru acu
directă şi strânsă răspunde conjuncturii
lumea sportivă flexibile
de mare
a
pieţei şi a contribui la creşterea potenţialului competitiv al economiei. Teoria Avantajului
performanţă.
Competitiv al naţiunilor
În acest este considerată
caz, obiectivul nu este de drept o „punte”
a produce întredecât
mai bine literatura teoretică
concurenţii, dina
ci de
domeniul căuta să
managementului
se producă altfel. strategic
întrebările şi care
cea din domeniul
se pun economiei
sunt: Cum internaţionale,? furnizând
face întreprinderea Cum fac bazele
concurenţii ?
necesare constituirii
Cum s-ar putea face şi implementării
altfel ? Efortul esteunei politicipe
centrat naţionale
ceea ce bazate
este mai pecomplicat de a plagia
competitivitate.
şi mai
uşor de protejat pe termen
lung.
Principalele strategii
Diferenţierea îşi poate ale
găsicompetitivităţii în lume. originală a diferitelor verigi ale
sursa şi în coordonarea
lanţului.
Aceasta se poate face la două
niveluri:
Strategia diferenţierii
 coordonarea diferitelor funcţii în interiorul firmei, ceea ce implică regândirea
legăturii
Strategia diferenţierii
dintre serviciileeste utilizată atunci
funcţionale. când nevoile
De exemplu, firmeleşicare
preferinţele
vând princonsumatorilor
corespondenţă,
sunt
prea diversificate
axându-şi pentru a fi satisfăcute
diferenţierea complet de
pe capacitatea de un produs
a livra standardizat.
clientului Diferenţierea
în mai puţin de 48 de
ore,
exprimă realizarea oricărei oferte
asigură coordonarea care comportă,
strânsă în raport
între serviciile cu ofertaaprovizionare,
achiziţionări, de referinţă, diferenţe,
stocuri,
altele
decât preţul, perceptibile
logistică de către piaţă şi rămânând în domeniul de activitate cărui
şi facturare;
aparţine
oferta de referinţă.
coordonarea cu parteneri externi prin operaţionalizarea strategiilor relaţionale,
Diferenţierea constă în punerea la dispoziţia consumatorului a unei oferte al cărei
caracterceeade ce permite, prin legături noi, o altă organizare a activităţii. De exemplu,
firma
unicitate este recunoscut şi valorificat de către acesta. Această strategie se bazează pe o
bună Renault a reuşit să recupereze decalajul faţă de concurenţi prin revizuirea
cunoaştererelaţiilor
a criteriilor de alegere ale cumpărătorului. Se poate ajunge în situaţia în care
unele cu furnizorii şi concesionarii.
firme, care se cred diferenţiate, să nu fie decât diferite, dezvoltând elemente de unicitate
careOnu altă modalitate de diferenţiere este diferenţierea „totală" sau ruptura strategică. Se
suntcaută
nici recunoscute, nici valorificate de către
cumpărător.activităţii, concentrându-se pe noi factori-cheie de succes sau pe factorii care
redefinirea
au fost
19
Dunning, John H.: "Multinational Enterprise and the Global Economy" , Edison-Wesley Publishing
Company,
Wokingham, England, 1993, p.69
320
321
neglijaţi până acum (Porter, 1986a, p. 217). Exploatând analogiile cu alte domenii de
activitate,
se reuşeşte revizuirea funcţionării tradiţionale a
domeniului.
Profitând de efectul surprizei, strategia diferenţierii totale îi aduce consumatorului un
avantaj major, greu accesibil concurenţilor deoarece, prinşi descoperiţi, aceştia vor trebui
să se
„dezveţe" înainte de a putea riposta. Ne pot servi ca exemple firmele Ikea şi Benetton. La
Ikea,
intrarea pe piaţa mobilei tip set se poate analiza parcurgând următoarele
etape :
 aprovizionările au la bază contracte pe termen lung, care permit o mare stabilitate
a
calităţii, în timp ce la mobila tradiţională, cumpărările sunt mai
speculative;
 această regularitate a calităţii se răsfrânge asupra concepţiei care, făcând apel la
proiectarea informatizată, permite crearea unei game largi acolo unde producătorii
tradiţionali sunt obligaţi să se
specializeze;
 producţia este total automatizată, iar legătura ei cu aprovizionarea şi concepţia
permite
reducerea stocului de materii prime, în timp ce producătorii clasici au stocuri mult
mai
mari şi asamblează la comandă. La Ikea, singurele stocuri sunt produsele tip set.
Ponderea lor poate fi încă diminuată prin concepţia
distribuţiei;
 distribuirea tradiţională a mobilei este asigurată de un mare număr de centre de
vânzare
cu debit mic şi independente de fabricanţi. Firma Ikea a integrat distribuţia,
concentrând-o pe suprafeţe mari cu debite mult sporite, ceea ce limitează costurile
logisticii. Concepţia mobilei tip set permite, între altele, reducerea costurilor directe
de
vânzare, limitarea dimensiunii depozitelor, asigurarea disponibilităţii imediate a
produsului şi o mai mare stabilitate a
preţurilor.
Reorganizând lanţul, firma Ikea a putut să-i propună consumatorului o ofertă unică,
dificil
de copiat imediat. Firma Benetton a aplicat o strategie identică. Principalele probleme ale
distribuţiei produselor textile provin din dificultatea predicţiei evoluţiei gusturilor
consumatorilor, ceea ce antrenează supracosturi legate de anticipări eronate. Ţinând
seama de
aceasta, Benetton şi-a reorganizat lanţul, creând o zonă flexibilă între fabricaţie şi vânzări.
Astfel, înainte de a putea reacţiona rapid la cererea pieţei având în magazine culoarea
cerută,
firma, în loc să anticipeze, realizează articolele în coloristica pe care piaţa o cere. Pentru
ca
sistemul să poată reuşi, este obligatorie integrarea distribuţiei şi apoi consemnarea
situaţiei
zilnice a fiecărui magazin printr-un sistem informatic central, care permite gestionarea
stocurilor şi aprovizionărilor.
Strategia diferenţierii se bazează

pe:
1) oferirea unei diminuări de cost sau diminuarea
valorii;
322
2) creşterea performanţei, deci a valorii - cu sporirea acceptabilă a preţului pentru
cumpărător.
În acest ultim caz, firma se orientează spre conceperea unui produs de înaltă
valoare,
acceptată sau cerută de cumpărător. O astfel de strategie antrenează costuri suplimentare
pentru
firmă. Conceptul de „cost adăugat" cunoaşte o îmbogăţire importantă, şi anume : o
strategie a
diferenţierii nu are sens decât dacă ea constă în adăugarea costurilor care generează o
valoare
superioară pentru consumatorul final. în general, se adaugă costuri ce vizează elementele-
cheie
ale diferenţierii care generează valoare : costurile specifice, căutând, în acelaşi timp,
reducerea
costurilor care nu sunt determinante - costurile
partajate.
În fazele concepţiei şi aprovizionării, firma Ikea înregistrează un spor de 6% faţă de
costul producătorilor tradiţionali, dar economiseşte 15% din costurile fabricaţiei şi 13% în
costurile distribuirii, ceea ce îi permite nu numai creşterea valorii ofertei sale, ci şi
diminuarea
preţului.
La început, firma intră într-o activitate cu un cost superior celui al concurenţilor şi

cu o
valoare mai slabă.
Există două variante pentru atingerea poziţiei concurenţiale

ideale:
1) începerea prin creşterea valorii aduse pe seama eforturilor inovaţionale, apoi
diminuarea
costului prin sporirea productivităţii, în particular datorită
standardizării;
2) începerea prin diminuarea costurilor valorii la un nivel inferior, apoi sporirea valorii
create fără creşterea costului pe seama eforturilor inovaţionale. Aceste două mişcări
strategice se
bazează pe o analiză fină a lanţului valorii
create.
În general, într-un sector dat se poate constata că, dacă primul intrat aplică prima
strategie,
al doilea va aplica a doua strategie, beneficiind de umbrela preţului primului.
Comportamentele
diferiţilor producători de microordinatoare, evoluţia industriei japoneze de automobile şi
strategia firmei McDonald's ilustrează pregnant aceste opţiuni
strategice.
Pentru a-şi asigura succesul, strategia diferenţierii trebuie să îndeplinească trei condiţii
-să fie
semnificativă, valorificabilă şi parabilă.
Cu privire la diferenţierea semnificativă, cumpărătorul trebuie să perceapă un interes
diferenţiat. De multe ori, cumpărătorii nu văd toate avantajele create pe care le pot obţine
de la
furnizori. Ei se limitează adesea la efectele directe, fără a le percepe pe cele
indirecte.
O strategie a diferenţierii nu poate fi rentabilă decât dacă interesul pe care îl creează
este
superior costului ei, în acest scop, trebuie respectate următoarele reguli de
bază :
1 exploatarea cu prioritate a tuturor surselor diferenţierii care nu sunt
costisitoare;
2. eliminarea supracosturilor diferenţierii, căutându-le mai ales pe cele care nu
necesită o
323
semnalizare importantă;
3. reducerea costului funcţiilor care nu au un efect direct asupra lanţului valorii

cumpărătorului;
4. acordarea priorităţii funcţiilor care diferenţiază diminuând

costurile.
Diferenţierea este strategică numai dacă avantajul pe care îl creează poate fi menţinut
pe
termen lung. Aceasta presupune că diferenţierea asigură în continuare interesul manifestat
de
către cumpărător, precum şi dificultatea sau imposibilitatea imitării de către rivali.
Diferenţierea
este cu atât mai parabilă cu
cât:
- avantajul concurenţial este mai protejat prin bariere (brevete, efectul rapid al
experienţei); diferenţierile bazate în mare parte pe semnalizare sunt mult prea
vulnerabile;
- în diferenţierea pe care o alege, întreprinderea beneficiază de un avantaj de cost în

raport
cu ceilalţi concurenţi;
- diferenţierea rezultă dintr-o combinare de acţiuni originale, dintr-o ruptură

strategică,
dificil de imitat de către rivali.
O diferenţiere trebuie să fie semnificativă, deoarece cumpărătorii nu vor plăti o valoare

suplimentară pe care nu o
percep.
Strategii de menţinere
Menţinerea se realizează concret:
• prin strategia nici unei schimbări
• strategia profitului
• strategia pauzei
• strategia înaintării cu precauţie.
Strategii de creştere
Continuarea creşterii înseamnă, de cele mai multe ori, sporirea vânzărilor şi

avansarea pe
curba experienţei, deci reducerea costurilor unitare şi creşterea corespunzătoare a
beneficiilor.
Creşterea este atractivă din următoarele
motive:
• pe de o parte, o corporaţie în expansiune remediază mai uşor greşelile şi ineficienţa,
fluxul continuu de încasări creează o considerabilă „lejeritate managerială" (Cyert şi
March, 1963) prin menţinerea unor resurse suplimentare, capabile să rezolve rapid
problemele sau confruntările dintre diferite departamente sau să sprijine eforturile
de
redresare;
324
• pe de altă parte, există posibilităţi sporite de avansare şi promovare, precum şi de
ocupare a unui post atractiv; concurenţii şi investitorii percep compania ca un
învingător
şi pericolele de acaparare sunt mult mai reduse. Prin urmare, managerul general se
bucură de un plus de satisfacţie şi de securitate
personală.
Strategii de restrângere
Opţiunile strategice disponibile sunt:
• redresarea
• dezinvestirea
• strategia firmei captive
• lichidarea.
• Strategia redresării pune accentul pe ameliorarea eficienţei operaţionale. Se aplică
atunci
când compania se situează într-un sector foarte activ şi se confruntă cu probleme
serioase, fără a fi pentru moment critice. Redresarea implică două faze iniţiale:
contracţia
şi consolidarea.
• Strategia dezinvestirii presupune localizarea prealabilă a dificultăţilor firmei la

nivelul
unei linii de produse sau a unei unităţi strategice, fie datorită performanţei slabe, fie
datorită nesincronizării cu celelalte afaceri ale firmei. Strategia este recomandată
mai ales
când unitatea cu rezultate slabe aparţine unui sector puţin
atractiv.
• Strategia firmei captive este similară dezinvestirii, dar, în locul renunţării la o unitate
strategică sau la o linie de produse, firma optează pentru reducerea proporţiei
activităţilor
sale funcţionale şi devine captivă în interiorul unei firme mai puternice, diminuându-
şi în
felul acesta cheltuielile şi sporindu-şi
securitatea.
• Strategia lichidării reprezintă ultima soluţie, folosită atunci când eforturile de
redresare
au eşuat; lichidarea este mai avantajoasă pentru toţi stakeholder-ii decât
falimentul.
Strategii în sectoarele fragmentate
Mediul concurenţial din anumite sectoare este format din numeroase firme de
dimensiuni
mici şi mijlocii. Trăsătura definitorie a sectoarelor fragmentate o reprezintă absenţa liderilor
vizibili, care să domine piaţa şi să dea tonul şi regulile competiţiei. Exemplele clasice de
sectoare fragmentate sunt editurile, transportul de petrol, reparaţiile auto, coafurile şi
croitoriile,
contabilitatea publică, restaurantele, hotelurile şi motelurile, industria mobilei şi ambalarea
cărnii. Caracteristicile strategice ale sectoarelor fragmentate vizează: bariere reduse la
intrare,
absenţa economiilor de scară, diversitatea nevoilor clienţilor din zone geografice diferite,
astfel
325
încât cererea pentru o anumită versiune particulară a produsului este limitată, necesitatea
de a
produce cantităţi relativ mici de produse la comandă (de exemplu, în cazul agenţilor de
publicitate sau al decoraţiunilor interioare), gradul ridicat de diferenţiere a produsului în
funcţie
de imagine, costurile mari de transport care limitează raza de acţiune a unei unităţi
(îndeosebi în
industria cimentului, pietrişului, caselor prefabricate şi a laptelui), unicitatea regulilor de pe
pieţele locale.
Fragmentarea apare temporar şi în sectoarele emergente, mai ales în fazele de apariţie
şi
lansare, când nici unul dintre concurenţi nu dispune de abilităţile şi resursele necesare
pentru a
controla o parte semnificativă de piaţă. Sectoarele fragmentate se structurează în tranziţia
spre
maturitate. Sectoarele mature şi în declin, cu o creştere slabă, sunt caracterizate de o
concentrare
accentuată a firmelor mari şi o supraveghere permanentă a celor mai slabe. În unele
sectoare
fragmentate se conservă competiţia atomizată datorită naturii afacerii, iar în altele, firmele
rămân „blocate" ca urmare a lipsei de ingeniozitate sau a resurselor pentru a-şi consolida
poziţiile competitive.
Firmele din sectoarele fragmentate nu au putere de negociere faţă de furnizori sau
clienţi.
Succesul se asigură prin obţinerea unor consumatori loiali şi a unui volum suficient de
mare de
vânzări. Concurenţii pot opta pentru diferenţiere, reducerea costurilor sau specializare, cu
excepţia cazurilor când produsul este standardizat şi alegerea vizează fie o strategie de
cost, fie o
specializare foarte îngustă. Strategiile competitive specifice
includ:
1. Construirea şi operarea unităţilor după o formulă unică (ex:
McDonald's);
2. Furnizarea fără pretenţii a strictului necesar;
3. Sporirea valorii oferite consumatorului prin integrare în amonte sau în

aval;
4. Specializarea pe tipuri de produse;
5. Specializarea pe tipuri de clienţi;
6. Concentrarea asupra unei zone geografice limitate (alimentare, curăţătoriile,

băncile regionale).
Deoarece în sectoarele fragmentate firmele beneficiază de o mare libertate
strategică, multe
dintre aceste opţiuni coexistă şi participă simultan la consolidarea avantajului
concurenţial.
Strategiile liderilor
Poziţiile competitive ale liderilor se situează pe o pantă crescătoare, de la cea „supe-

rioară-mediei-sectorului" la cea „puternică". De obicei, liderii se bucură de o reputaţie
deosebită
şi se concentrează asupra unei strategii bine definite, axată fie pe avantajul de cost, fie pe
diferenţiere. Exemplele clasice de lideri includ firmele IBM (computere), McDonald's (fast-
326
food), Gillette (lame de ras), Xerox (copiatoare), AT&T (legături telefonice la distanţă) şi
Levi
Strauss (jeans). Principala preocupare strategică a unui lider constă în susţinerea
avantajului său
concurenţial şi creşterea continuă a puterii de dominaţie. îmbunătăţirea poziţiei
competitive şi
acapararea unei părţi cât mai mari de piaţă sporeşte profitabilitatea afacerii şi consolidează
avantajul iniţial. Opţiunile sunt:
1. Menţinerea în ofensivă se bazează pe principiul conform căruia cea mai bună apărare
este
atacarea concuretului prin: inovare continuă, noi iniţiative, îmbunătăţire continuă a calităţii
şi
perfecţionarea produsului. Liderul îşi fortifică poziţia concurenţială, în timp ce adversarii
sunt
dezechilibraţi şi se străduiesc să ghicească şi să pregătească un răspuns. Ofensiva liderului
este
un lanţ de „prime mutări", nu numai împotriva celorlalţi concurenţi, ci şi pentru menţinerea
reputaţiei de lider.
2. Fortificarea şi apărarea îngreunează intrarea noilor firme şi expansiunea challen-

gerilor.
Scopurile aplicării acestei strategii sunt conservarea părţii de piaţă actuale, întărirea
poziţiei de
piaţă şi protejarea avantajelor concurenţiale ale liderului prin intermediul câtorva acţiuni
specifice:
• creşterea mizei competitive a challengerilor şi nou-veniţilor prin creşterea
cheltuielilor
de reclamă, îmbunătăţirea service-ului la consumator şi sporirea bugetelor de
cercetare-
dezvoltare;
• lărgirea gamei propriilor produse;
• închiderea tuturor nişelor
vacante;
• îngreunarea şi scumpirea reorientării clienţilor săi către produsele
adversarilor;
• menţinerea unor preţuri atractive şi a unei calităţi
rezonabile;
• construirea de noi capacităţi de producţie înaintea expansiunii pieţei, pentru a
bloca
potenţialul de creştere al concurenţilor de dimensiuni mai
reduse ;
• investirea de fonduri suficiente pentru a păstra costuri competitive şi a rămâne în
fruntea tehnologiilor progresiste;

• patentarea tehnologiilor alternative variantelor de bază (Xerox,
IBM);
• semnarea de contracte exclusive cu cei mai buni furnizori şi
distribuitori.
Strategia de fortificare şi apărare este atractivă mai ales pentru firmele dominante,
foarte bine
poziţionate pe piaţă. Corespunde, de asemenea, şi strategiei de „mulgere" (stoarcerea de
lichidităţi şi profituri) determinate de încetinirea creşterii pieţei. Fortificarea şi apărarea
presupun întotdeauna reinvestirea de capital, astfel încât liderul să crească odată cu piaţa
şi să-şi
menţină poziţia competitivă în raport cu ceilalţi
concurenţi.
327
3. Hărţuirea concurenţială poartă mesajul liderului, conform căruia orice atentat pentru
capturarea părţii sale de piaţă va provoca o replică dură.). Obiectivul principal al strategiei
de
hărţuire concurenţială este impunerea tradiţiei nescrise că firmele mici se conformează
jocului
liderului; acesta îşi asumă rolul de poliţist, sporindu-şi propria flexibilitate strategică şi
ridicând
miza de atac a eventualilor
challengeri.
Strategiile challengerilor şi ale urmăritorilor
Marea masă a concurenţilor este compusă din challengeri (concurenţi dispuşi să se

confrunte
atât cu liderul, cât şi între ei pentru a-şi extinde partea de piaţă şi a-şi ameliora poziţia
competitivă) şi urmăritori (concurenţi mulţumiţi de situaţia lor curentă, deoarece obţin
suficiente
profituri).
Challengerii trebuie să-şi construiască propriul avantaj concurenţial, deoarece nu îşi

poate
îmbunătăţi poziţia competitivă imitând strategia liderului, indiferent de resursele şi
rezervele de
care dispune, challengerul nu trebuie să iniţieze un atac frontal asupra liderului cu armele
forte
ale adversarului (Porter, 1985, p.
514).
În cazurile în care sporirea părţii de piaţă permite realizarea unor economii de cost si
creşterea
profiturilor, firmele mici au doar două opţiuni: fie se retrag din afacere, fie avansează
folosind
una din cele două strategii de construire a părţii de
piaţă:
 produc la un cost mai mic şi reduc preţurile pentru a atrage clienţii firmelor
mai
slabe;
 se diferenţiază prin calitate, superioritate tehnologică, îmbunătăţirea service-ului
la
consumator sau inovaţie.
Calea avansării este deschisă doar atunci când liderul nu îşi exploatează propriul avantaj
de
cost sau aplică o strategie de smântânire; totuşi, firmele mici pot „forţa" înaintarea prin
achiziţionarea sau prin contopirea cu alţi concurenţi de acelaşi gen, astfel încât partea de
piaţă
rezultată să le permită accesul la economii de scară comparabile cu ale
liderului.
În situaţiile în care creşterea părţii de piaţă nu conduce automat la realizarea de
economii de
scară sau de experienţă, concurenţii se bucură de o flexibilitate strategică mai accentuată
şi pot
alege oricare dintre următoarele şase
strategii:
1. Strategia nişei vacante - concurenţii mai mici se concentrează asupra nevoilor
clienţilor
sau asupra utilizărilor alternative pe care firmele mari le-au
neglijat.
2. Strategia specialistului - se pune accent pe diferenţierea atributelor produsului pentru
care concurentul deţine sau poate dezvolta o expertiză specială, foarte preţuită de
consumatori; firma-specialist îşi focalizează eforturile pe câteva segmente „produs-
328
consu-mator-întrebuinţare" şi nu concurează pe întreaga gamă de produse din
sector.
3. Strategia calităţii - se bazează pe o combinare a specializării cu diferenţierea în
funcţie de
calitate. Abordarea strategică a produsului superior se concretizează într-o realizare
remarcabilă, o calitate de prestigiu, inovarea frecventă şi contactul strâns cu clienţii
(de
exemplu, firma Zepter).
4. Strategia urmăritorului mulţumit - preferă apărarea şi eficientizarea în locul atacării

liderului, optează pentru strategii de specializare sau diferenţiere şi menţin preţul
sugerat
de aceştia.
5. Strategia de creştere prin achiziţii sau fuziuni - consolidează poziţia şi competenţele

unui
concurent prin încorporarea unor firme mai mici (integrare
orizontală).
6. Strategia imaginii distinctive - firma caută să iasă în evidenţă prin accentuarea unei
anumite
laturi a activităţii sale (serviciu la consumator, calitate de prestigiu la un preţ bun, noutatea
produselor sau atributelor unice ale

acestora).
Concurenţii mici au şanse foarte mari să câştige o parte importantă de piaţă, dacă
fac un salt
tehnologic major, dacă liderii acţionează confuz sau se limitează la performanţele obţinute
şi dacă au
suficientă răbdare pentru a-şi construi în timp propria bază de
clienţi.
Strategii pentru afacerile slabe
O firmă cu o poziţie competitivă ajunsă la maturitate sau în declin dispune de patru

variante
strategice: ofensiva strategică, apărarea agresivă, abandonul imediat sau recoltarea. Dacă
firma are
resursele financiare necesare, poate lansa o ofensivă strategică modestă, axată fie pe
reducerea costului,
fie pe o nouă metodă de diferenţiere. Astfel îşi poate ameliora poziţia competitivă în
aproximativ cinci
ani. De asemenea, firma poate opta pentru o apărare agresivă a nivelurilor curente de
vânzări şi
profitabilitate, a părţii de piaţă şi a poziţiei competitive. În lipsa resurselor, firma recurge la
abandonul
imediat, prin vânzarea capacităţilor sale unui alt concurent sau închiderea operaţiunilor,
dacă nu
găseşte nici un cumpărător. Urmând calea de mijloc, firma poate adopta o strategie de
recoltare prin
reinvestirea minimului necesar pentru a genera un venit maxim pe termen scurt,
perspectiva pe termen
lung a recoltării este cel mai adesea abandonul. Se menţine un control strict al costurilor
interne,
preţurile cresc, cheltuielile de promovare se reduc, calitatea scade însă în moduri cât mai
puţin
vizibile, se renunţă la serviciile neesenţiale la consumator etc. Deşi vânzările scad, printr-o
reducere
proporţională a costurilor, profiturile pot fi menţinute. Fondurile recoltate sunt reinvestite în
activităţi
mai rentabile. Strategia recoltării este recomandată îndeosebi firmelor diversificate, ale
căror unităţi
productive deţin părţi importante de piaţă în sectoare neatractive. Resursele financiare pot
fi realocate
unităţilor cu un potenţial de profit mai bun sau cu o mai bună atractivitate industrială pe
termen lung.
329
A. Thietart propune o metodă mai analitică de identificare a strategiilor pentru activităţi
în
dificultate. Ea se bazează pe două criterii de performanţă: partea de piaţă şi eficienţa
investiţiilor.
Strategiile pentru inversarea crizei
Acest tip de strategie se aplică atunci când o afacere valoroasă intră în criză. Obiectivul
principal
este blocarea şi inversarea surselor de slăbiciune financiară şi concurenţială. Primul pas
constă în
diagnosticarea corectă a problemelor şi identificarea nivelului (decizie, implementare,
execuţie
sau evaluare) la care apar. Cele mai frecvente
cazuri
sunt:
• ignorarea efectelor de comprimare a profiturilor generate de acapararea
pieţei prin
reduceri agresive de preţuri;
• subutilizarea capacităţii de producţie şi creşterea corespunzătoare a
costurilor fixe
unitare;
• concentrarea exclusivă pe eforturile de cercetare-dezvoltare, pentru
îmbunătăţirea
poziţiei şi a profitabilităţii, urmată de un eşec
inovaţional;
• investirea în tehnologii costisitoare şi amortizabile pe termen
lung;
• schimbarea frecventă a
strategiilor ;
• aservirea în faţa avantajelor concurenţiale ale rivalilor de
succes.
Există cinci tipuri de abordări ale strategiilor de inversare a crizelor (Hofer, 1980,
p. 19):
1. Revizuirea strategiei presupune reconstruirea poziţiei competitive, adaptarea
strategiilor
interne şi pe zone funcţionale, refacerea strategiei în urma unei achiziţii sau fuziuni
în
funcţie de noile atuuri ale firmei ori concentrarea asupra unui segment de produse şi
clienţi. Înainte de a acţiona, se impune analizarea situaţiei sectorului, a
concurenţilor
majori, a firmei şi a competenţelor necesare reuşitei (SWOT); o salvare de succes
trebuie
întotdeauna de început cu punctele forte ale firmei şi de la cele mai atractive
oportunităţi
de dezvoltare.
2. Creşterea rapidă a veniturilor urmăreşte impulsionarea vânzărilor prin reduceri de

preţ,
acţiuni de promovare, îmbunătăţiri rapide ale produsului şi service-ului la
consumator.
Dacă cererea este inelastică, preţurile trebuie ridicate, nu scăzute. Acest tip de
strategie
este necesar atunci când bugetul de operare este limitat şi există excedent de
capacitate.
Oferta grupată constă în vânzarea unor produse şi servicii separabile către cumpărători
doar
sub forma unui pachet. De exemplu, IBM a grupat software-ul, hardware-ul şi service-ul.
Astfel,
se înregistrează importante economii de scară sau de învăţare, economii de reţea şi
creşterea
productivităţii vânzătorilor. Toate acestea constituie pârghii de reducere a costurilor. Pe
această
330
bază, preţul pachetului este mai mic decât preţul cumulat al componentelor sale. Mai mult,
oferta grupată îi permite firmei să se diferenţieze vânzând doar unele componente ale
pachetului.
Subvenţionarea încrucişată constă în vânzarea deliberată a unui produs de bază la un
beneficiu redus sau chiar cu pierderi, pentru a vinde produsele mai rentabile. De exemplu,
firma
Gillette a aplicat strălucit strategia „aparatul de ras şi rezervele". Aparatul de ras se vinde
la
limita pragului de rentabilitate, în timp ce rezervele sunt extrem de
profitabile.
4. Reducerea costurilor se asigură prin controlul costurilor, eliminarea posturilor şi
activităţilor inutile, creşterea productivităţii prin modernizarea echipamentelor de
producţie şi amânarea investiţiilor; trebuie fundamentată pe structura flexibilă a
costurilor. Vânzarea activelor (Heany, 1985, p. 4) se foloseşte atunci când lichidarea
este
problema critică şi poate fi asigurată prin vânzarea unor echipamente (brevete,
maşini,
pământ, subunităţi profitabile) sau prin restructurări de economisire (eliminarea
produselor slab profitabile, vânzarea sau închiderea capacităţilor mai vechi,
reducerea
forţei de muncă); Fondurile astfel obţinute sunt reinvestite pentru a consolida
activitatea
de bază.
5. Eforturile combinate (Finkin, 1985, p. 14) implică, în general, şi schimbarea echipei

manageriale; noua conducere obţine mână liberă pentru operarea oricăror
transformări.
Strategiile de inversare a crizei sunt riscante şi eşuează adesea din cauza alegerii
necorespunzătoare a momentului achiziţionării ori a secării prea timpurii a fondurilor
disponibile şi a talentelor antreprenoriale
necesare.
Strategii adaptate ciclului de viaţă al sectorului industrial
Regulile competiţiei, caracteristicile pieţei, atuurile concurenţilor şi opţiunile strategice

diferă în funcţie de curba ciclului de viaţă în sectoarele emergente, produsul se află în
stadiul de
apariţie şi lansare. În această perioadă, creşterea este slabă şi se înregistrează pierderi din
cauza
costului foarte ridicat cercetării, dezvoltării şi introducerii pe piaţă. Modelele sunt
disponibile,
iar gama de produse - puţin variată; firma nu dispune deocamdată de circuite de distribuţie
speciale, presiunea concurenţială este slabă. Firma poate opta pentru practicarea unui preţ
de
ecranare sau a unuia de penetrare. În cazul bunurilor de lux, firma stabileşte un preţ
maxim
posibil, pe care îl menţine în faza de lansare şi în perioada de creştere a sectorului, până
câştigă
70-80% din potenţialii consumatori. Pe baza acestui preţ, ea amortizează rapid cheltuielile
de
cercetare-dezvoltare şi poate lucra sub capacitate; abia în faza maturităţii, după
„ecranarea" celor
bogaţi şi culegerea profiturilor maxime, firma renunţă la imaginea exclusivistă şi reduce
preţul,
pentru a atrage şi restul consumatorilor. Pentru bunurile de masă, firma adoptă un preţ de
331
penetrare, care asigură profituri abia în faza de creştere accentuată, însă permit reducerea
constantă a costurilor pe baza folosirii optime a capacităţii instalate. Sectorul se află în
stadiul de
conturare şi formare.
Sectoarele în tranziţie se caracterizează prin următoarele modificări ale mediului

concurenţial
(Hofer şi Schendel, 1978, pp. 164-165):
• creşterea din ce în ce mai lentă a cererii de consum generează o competiţie

frontală
tot mai acerbă pentru acapararea unei părţi mai mari a
pieţei;
• cumpărătorii devin tot mai sofisticaţi;
• concurenţa pune accentul pe costuri şi servicii sau pe combinaţia
acestora;
• firmele trebuie să monitorizeze atent atât dezvoltarea propriilor capacităţi de
producţie, pentru a nu fi devansate de creşterea pieţei, cât şi planurile de
expansiune
ale rivalilor, pentru a nu genera o supracapacitate globală la nivelul
sectorului;
• inovaţiile şi noile aplicaţii ale produsului sunt tot mai greu de obţinut. Firmele îşi
epuizează marile idei noi şi metodele de stimulare a entuziasmului
clienţilor;
• maturitatea tehnologică, standardizarea produselor şi strategiile de reducere a
costurilor conduc la internaţionalizarea competiţiei. Firmele orientate spre
creştere
caută noi pieţe şi se instalează în ţările cu mână de lucru ieftină. Companiile
naţionale
şi străine se confruntă frontal, recurgând la strategii protecţioniste, pentru a
bloca
intrarea noilor competitori. Poziţia de lider a sectorului este deţinută de firmele
care
îşi însuşesc partea cea mai importantă din piaţa globală şi deţin simultan un
avantaj
competitiv substanţial în majoritatea pieţelor naţionale
cheie ;
• profitabilitatea sectorului scade, fie temporar, fie permanent; beneficiile firmelor
slabe sunt mai serios afectate decât cele ale competitorilor
puternici;
• competiţia intraindustrială se acutizează datorită abandonului firmelor
dezavantajate
şi concentrării concurenţilor (prin asocieri, fuziuni, achiziţionări etc.); doar cei
mai
bine adaptaţi supravieţuiesc.
Toate aceste evenimente obligă firmele să-şi reexamineze strategiile de

afaceri.
Michael E. Porter susţine că esenţa formulării strategiilor competitive o reprezintă
spectarea
condiţiilor impuse de mediul concurenţial. Din acest motiv, plasarea firmei cadrul unui
sector
tânăr, în tranziţie spre maturitate, sau matur şi în declin limitează alegerea alternativelor
strategice aflate la dispoziţia
managerilor.
Principalele dificultăţi cu care se confruntă firmele din sectoarele emergente sunt: Cum
pot
obţine resursele necesare pentru a susţine dezvoltarea noului produs şi expansiunea
rapidă? Ce
332
segmente de piaţă şi ce avantaje concurenţiale trebuie să urmărească pentru a dobândi o
poziţie
de lider în acel sector?
Pentru sectoarele aflate la maturitate se recomandă linii strategice
diferite:
1.Ajustarea liniei de producţie.
2. Accentuarea inovării de proces.
2. Concentrarea şi reducerea costurilor.
3. Creşterea vânzărilor către consumatorii

actuali.
4. Achiziţionarea la preţuri mici a firmelor rivale aflate în dificultăţi
financiare
5. Expansiunea internaţională.
Conform teoriei lui Vernon, în timp, cererea pentru un produs se deplasează din ţara
inovatoare spre alte ţări dezvoltate, pentru ca, mai apoi, producţia să se mute în ţările în
curs de
dezvoltare. In aceste ţări, produsul se realizează cu costuri de producţie mai mici, cererea
este tot
mai mare, iar ţara inovatoare va importa produsul. Firma producătoare trebuie să decidă
dacă
procesul de deplasare a producţiei este inevitabil sau daca el poate fi amânat. în cele din
urmă,
firma va fi nevoită să-şi mute afacerile în străinătate sau să se retragă
(decolarea).
Pentru asigurarea unui avantaj concurenţial durabil şi parabil, firmele dintr-un sector
tranziţie
spre maturitate trebuie să se concentreze exclusiv asupra uneia dintre aceste strategii.
Alegerea
unei căi de mijloc între reducerea costului, diferenţiere şi concentrare ce conduce la
dezorientarea cumpărătorilor printr-o imagine inconsecventă şi la lipsa unui avantaj distinct
faţă
de competitori.
Alte greşeli strategice caracteristice
sunt:
• sacrificarea poziţiei pe termen lung pentru obţinerea de profituri pe termen
scurt;
• întârzierea răspunsului la strategia competitorilor de reducere a
costurilor;
• păstrarea excedentului de capacitate atunci când rata de creştere
scade;
• investirea excesivă pentru reimpulsionarea
vânzărilor.
Firmele dintr-un sector matur şi în declin îşi asigură succesul prin combinarea selectivă a
celor trei opţiuni strategice de bază (concentrarea, diferenţierea şi reducerea
costului):
a) Concentrarea prin identificarea, crearea şi exploatarea segmentelor cu creştere
puternică
din cadrul sectorului.
b) Diferenţierea bazată pe îmbunătăţirea calităţii şi inovaţia de
produs
c) Reducerea continuă şi semnificativă a costurilor.
d) Modalităţile de a realiza economii de costuri sunt:
- îmbunătăţirea procesării prin automatizare şi creşterea

specializării;
- combinarea capacităţilor de producţie
subutilizate ;
333
- suplimentarea canalelor de distribuţie pentru asigurarea volumului de vânzări
necesar utilizării la maxim a capacităţii
productive;
- închiderea punctelor de desfacere cu cost ridicat de funcţionare şi rulaj
mic.
Astfel, introducerea unor versiuni inovative ale produsului poate crea un nou segment
cu o
creştere puternică, iar sporirea consecventă a eficienţei operaţionale facilitează reducerile
de preţ
şi atragerea rapidă a cumpărătorilor sensibili la preţ. Cele mai atractive sectoare în declin
sunt
cele a căror piaţă de bază descreşte lent şi deţin încă nişe profitabile. Inconvenientele
generate de
competiţia pe o piaţă stagnantă constau în pericolul angajării concurenţilor în confruntări
care le
epuizează resursele şi atuurile fără să atragă sporirea profiturilor. Multe firme sunt excesiv
de
optimiste în privinţa viitorului pieţei şi aşteaptă ca îmbunătăţirile să vină de la sine.
Temerarii,
însă, pot inversa tendinţa de creştere negativă prin identificarea unei nişe, diferenţierea
prin
inovaţie şi creşterea anzarilor prin reducerea constantă a costurilor şi
preţurilor.
Firma Yamaha a constatat lipsa de interes a familiilor bogate faţă de cântatul la pian,
uistrumentul muzical transformându-se treptat într-o piesă de mobilier. Prin 1980, cererea
mondială a scăzut cu 10% pe an. Firma a început să comercializeze un dispozitiv ectronic
capabil să redea, prin acţionarea clapelor, melodii înregistrate pe o dischetă. adiţionalul şi
aristocraticul pian devenea astfel un „automat" muzical de înaltă clasă. Dispozitivul se
vindea
cu 2.500 $. Simultan, Yamaha a introdus pianul Disklavier, un model care putea înregistra
şi
apoi reda audiţii de maxim 90 de minute, preţul său de desfacere fiind de 8.000 $. Până la
sfârşitul anului 1988 firma oferea clienţilor săi 30 de dischete gata înregistrate la 29,95 $
bucata
şi alte 30 urmau să apară în 1989. Compania Yamaha a reuşit să transforme declinul
vânzărilor
de piane într-un avantaj competitiv bazat pe inovaţie şi cost, devenind liderul nişei
proaspăt
create.
Concluzie
Pentru dezvoltarea comerţului exterior este importantă dezvoltarea de bunuri şi

servicii
şi, deci, politica economică a unui stat prin care se urmăreşte liberalizarea şi sprijinirea
tranzacţiilor comerciale externe.
Comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a circuitului economic
mondial.
Totalitatea fluxurilor economice internaţionale, privite în strânsa lor interdependenţă,
formează
circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial exprimă împletirea unor forme ale
schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale, care, pe lângă sfera
circulaţiei, cuprind şi sferele producţiei şi cercetării
ştiinţifice.
O dată cu adâncirea proceselor de specializare internaţională a economiilor
naţionale, cu
diversificarea produselor şi serviciilor oferite de acestea, circuitul economic mondial se
extinde
334
tot mai mult, trecând de la simplul schimb de mărfuri şi servicii clasice la cel de unităţi şi
informaţii şi chiar de forţă de muncă, de capital etc. Conţinutul său se îmbogăţeşte în
raport cu
progresele tehnice şi tehnologice ale economiilor naţionale, cu evoluţia noilor tendinţe de
integrare şi globalizare.
Cuvinte-cheie
Comert internaţional,
comert exterior,
balanţa comercială,
diviziunea internaţională a muncii,
specializarea internaţională,
gradul de acoperire a importurilor cu

exporturi,
fluxuri comerciale,
politica comercială.
Glosar tematic:
1. Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile care
se
stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului
internaţional,
precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul economic mondial de valori
materiale.
2. Comerţ internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de vânzare-cumpărare de
bunuri şi servicii care se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii
mondiale a muncii.
3. Circuitul economic mondial este totatalitatea schimburilor de valori materiale care au
loc între state pe baza diviziunii internaţionale a
muncii.
4. Volumul valoric al comertului internaţional este egal cu valoarea maximală a
exportului (X) şi importului (M) mondial.
5. Comertul exterior reprezintă totalitatea relaţiilor comerciale ale unei ţări cu restul
lumii.
6. Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor (S.A.) reprezintă un sistem
complet de clasificare, care permite încadrarea unitară şi exactă a tuturor mărfurilor
ce
fac obiectul comerţului international. S.A. are o structura de 21 secţiuni agregate,
dar
până a ajunge la marfă se utilizeaza 6 trepte de dezagregare: secţia, capitol, grupa,
subgrupa, poziţia şi subpoziţia.
7. Politica comercială reprezintă totalitatea reglementărilor adoptate de catre stat, cu
caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar

etc.
335
8. Taxa vamală este un impozit indirect perceput de catre stat asupra mărfurilor atunci
când acestea trec graniţele vamale ale ţării
respective.
9. Clauza regimului naţional (tratamentului naţional) este acea prevedere înscrisă în
tratatele (acordurile) economice prin care părţile se obligă să acorde persoanelor
fizice şi
juridice ale unui stat semnatar, care exercită fapte de comerţ sau alte activităţi
economice
pe teritoriul celuilalt stat semnatar, aceleaşi drepturi şi obligaţii în materie
economică, ca
şi naţionalilor.
10. Clauza naţiunii cele mai favorizate este acea prevedere înscrisă în tratatele de
comerţ şi
navigaţie (sau în acordurile comerciale şi de plăţi) potrivit căreia părţile semnatare
se
obligă să-şi acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda
în
viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor economice în general şi comerciale în
special.
11. Tarif vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse
impunerii
vamale, precum şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe
de
produse.
12. Teritoriu vamal este acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un
anumit
regim vamal, o anumită legislaţie
vamală.
13. Barierele netarifare sunt un complex de măsuri şi reglementări de politică
comercială
care împiedică, limitează sau deformează fluxul internaţional de bunuri şi servicii şi
care
au ca principal scop apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea
balanţei de plăţi.
14. Restringerea teritoriului vamal este exceptarea de la regimul vamal in vigoare a

unei
portiuni dintr-un stat national. In aceste zone nu se percep taxe vamale de
import.
15. Taxe vamale de import se percep asupra mărfurilor importate atunci cînd acestea
trec
graniţele vamale ale ţării
importatoare.
16. Taxe vamale de export se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci
cînd
acestea sunt exportate.
1. Care sunt factorii ce au determinat evoluţia CI?

2. Caracterizaţi particularităţile şi tipurile de specializare
internaţională?
3. Care sunt particularităţile DIM, şi influenţa acesteia asupra
CI?
4. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse de
bază?
5. Caracterizaţi evoluţia comerţului internaţional cu produse
manufacturate?
6. Care sunt particularităţile evoluţiei CI în perioada
recentă?
7. Care sunt indicatorii de determinare a eficienţei comerţului
internaţional?
336
Exerciţii, Probleme, Studii de caz
1. Analizaţi graficul de mai jos, determinând factorii ce au influenţat evoluţia

CI.

OMC.2. Caracterizaţi situaţia balanţei comerciale pe regiuni în anul
2008.

OMC.
3. Analizaţi evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova în 1999-
2008
Comerţul exterior al RM în 1999-2008, mii dolari SUA 2007
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2008
Export –
total 463432.4 471465.6 565494.9 643791.6 789933.6 985173.6 1091254.5 1051621.1 1341735.1 1591184.7
din care:
în ţările CSI 253640.2 276088.2 344377.1 350421.7 423564.7 502422.3 551367.0 424142.6 550244.5 623047.0
în ţările
Uniunii
Europene
177175.8 165280.2 182435.3 231348.0 307450.6 400687.0 443366.8 537666.6 679256.4 820090.4
în alte ţări 32616.4 30097.2 38682.5 62021.9 58918.3 82064.3 96520.7 89811.9 112234.2 148047.3
Import –
total
586368.0 776416.0 892228.4 1038000.2 1402347.1 1768533.9 2292291.6 2693183.7 3689524.4 4898762.0
din care:
din ţările
CSI 241977.1 259776.9 340198.7 408871.7 593352.3 764765.1 905207.8 1020780.7 1333698.1 1737261.3
din ţările
Uniunii
Europene
283635.7 413230.6 431438.8 467825.2 633431.5 774847.1 1038777.0 1218506.8 1680982.6 2105264.0
337
din alte ţări c.
60755.2
un103408.5
proces de specializare
120590.9
a unităţilor
161303.3
economice
175563.3 228921.7
în confecţionarea
348306.8
anumitor
453896.2
bunuri 1056236.7
674843.7
Balanţa destinate
comercială – schimbului şi care ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de
- - - - - -
122935.6 producţie.
total
304950.4 326733.5 -394208.6 -612413.5 -783360.3 1201037.1 1641562.6 -2347789.3 3307577.3
5. In perioada postbelica CI a devansat ca ritm de creştere producţia industrială la nivel mondial
din care: a. Adevarat
cu ţările
b. Fals -
CSI 11663.1 16311.3 4178.4 -58450.0 -169787.6 -262342.8 -353840.8 -596638.1 -783453.6 1114214.3
cu ţările 6. Comerţul mondial cu produse alimentare este dominat de grupul ţărilor în curs de dezvoltare
Uniunii a. Adevarat
- - - -
Europene b. Fals 247950.4 249003.5 -236477.2 -325980.9 -374160.1 -595410.2 -680840.2
106459.9 -1001726.2 1285173.6
7. Ritmul de creştere a preţurilor a fost mai mare pentru produse manufacturate:
cu alte ţări -28138.8 -73311.3 -81908.4 -99281.4 -116645.0 -146857.4 -251786.1 -364084.3 -562609.5 -908189.4
Gradul de a. Adevarat
acoperire a b. Fals.
importurilor
8. Cresterea volumului comertului international in perioada postbelica a fost permanenta.
cu exporturi
– total, % a. Adevarat
b. Fals
79.0 60.7 63.4 62.0 56,3 55,7 47.6 39.0 36.4 32.5
din care:9. Dinamica CI cu materii prime naturale a fost mai mica decit dinamica celorlalte grupe de produse.
ţările CSI a. 104.8
Adevarat 106.3 101.2 85.7 71.4 65.7 60.9 41.6 41.3 35.9
ţările b. Fals.
Uniunii 10. Funcţiile principale ale politicii comerciale se referă la:
Europene
a. impulsionarea
62.5 exporturilor
40.0 42.3 49.5 48.5 51.7 42.7 44.1 40.4 39.0
alte ţări b. restrîngerea
53.7 comerţului
29.1 cu anumite
32.1 produse
38.5 33.6 35.8 27.7 19.8 16.6 14.0
c. realizarea unui Naţional
Sursa: Biroul echilibrude dinamic al balanţei comerciale
Statistică
d. perfecţionarea structurii schimburilor comerciale
4. Expuneţi-vă opinia vis-a-vis de afirmaţia – „Constituirea OMC marchează întrarea într-
o
nouă eră a cooperării economice globale reflectând dorinţa larg răspândită de
acţiune
într-un sistem comercial multilateral mai corect şi mai deschis în beneficiul şi
bunăstarea Bibliografia
popoarelor”.
1. Ion Rosu Hamzescu „Comerţul internaţional cu servicii”. Editura ştiinţifică-enciclopedică, Bucureşti
5.
2. Expuneţi-vă
1989 părerea vis-a-vis de afirmaţia – „De rezultatele activităţii GATT au
3. Anuarele WTO, 1996-2002.
4. beneficiat,
Alexandru Ioanîn „Serviciile
primul rând, ţărileEd.
publice”, dezvoltate
Economica,şiBucureşti,
în mai mică 2000 măsură cele în curs de
Angelescu C., D. Jula, I. Cetină „Dezvoltarea serviciilor pentru populaţie şi timpul liber”. Ed.
dezvoltare”.
Politică,
Bucureşti, 1989
5.
Teste: Baumol W şi alţii „Productivity and American Leadership: the long view. MIT Press, 1989
6.
Bressand A, Nicolaidis C. Strategic Trends in Services. Harperend and Roe, New York, 1989
7.
Cetina Iuliana „Marketingul competitiv în sectorul serviciilor”, Bucureşti, 2001
8.
1. 9. Cosmescu
Ponderea Ioandezvoltate
ţărilor „Turismul”,înEd. Econpomica,
exportul Bucureşti,
de produse de bază2000
a fost în perioada postbelică totdeauna
Comerţul ponderii
superioară şi serviciile în Republica
ţărilor în curs deMoldova”,
dezvoltare Chişinău, 1992
10.
Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Editura Academiei Române, Bucureşti 1992
11. a. Adevarat
Dumitresc Luigi „Marketingul serviciilor”, Ed. Imago, Sibiu, 1998
12.
Gadrey
b. JFals
„L economie des services”, La Decouverte, Paris, 1996
13.
Gershuny J, and Miles I „New services economy”, France Printer, London, 1983
14. In perioada
2. Glarinu Oriopostbelică ritmurile deînfruntând
„Limitele certitudinii: creşere a preţurilor
riscurile înau depăşit
noua ritmurile
economie de creştere
a serviciilor, a Impress-
Ed.
volumului
Camro,
fizic a comertului
Bucureşti, 1996 international
a. Adevarat
International Business-International Service Trade – USA. Orlando, Florida 1995
Jivanb.A „Serviciile
Fals moderne, o provocare pentru teoria şi practica economică, Ed. Mirton,
15.
3.
16. Timişoara,
Repartizarea 1996
geografică a comerţului internaţional pe continente:
17. Katouzian M „The Development of the Services Sector: A New Aproach, Oxford, 1980
18. Kotlera. P. ponderea cea mai
And Armstrong mare a comerţului
„Marketing internaţional
Financial Services”. Ed. îiButterworth
revine Americii de
Heinemann 1995
Nord;
19. Oltaenu Valerică
b. ponderea
„Marketingul serviciilor”, Bucureşti 1994
cea mai mare a comerţului internaţional îi revine
20. Olteanu Europei;
Valerică „Marketingul serviciilor: teorie şi practică., Ed. Uranus, Bucureşti 2000
21. Paladic. Ion „Serviciile
ponderea ceapublice”,
mai mare Ed.
a AAP pe lângă
comerţului Guvernul Republicii
internaţional Moldova,Latine
îi revine Americii Chişinău,
şi 1998
22. Palmer AAfricii;
„Principles of Services Marketing” McGraw-Hill Book Company, London, 1994
d. ponderea ceacaz
mai înmare a comerţului internaţional îi revine
23. Plumb Ion „Studii de
Asiei;
managementul serviciilor publice”, ASE, Bucureşti, 2000
Payne Ad. „The Essence of
24. Diviziunea mondială a muncii este: Services Marketing. Prentice Hall International, 1993
4.
25. Raportului comerţui internaţional al Organizaţiei Modiale a Comerţului 2009
a. un proces
26. Raţiu-Suciu de specializare
Ion „Economia internaţională
ramurilor”, Ed. Select,înAlba-Iulia,
producţie1996a economiilor naţionale,
reprezentând
27. The Economist, P.Romer astfel
„Ideas and Things” 11.09.1993
temelia materială a fluxurilor economice
28. UCTAD, „Liberalizing
internaţionale;
International Transactions in Services. A Handbook, New York and Geneva,
1994 categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul
b.
dezvoltării
producţiei şi comerţului
internaţional;
338
339
29. Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Implimentarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare”.
TACIS,
1999
30. Comerţul şi serviciile în R.Moldova, Chişinău 1999
31. Domestic regulation and service trade liberalization, Development, Washington 2003
32. Liberalizating trade in services. The World Bank Washington 1994
33. Şincai Oehler „India şi China: atacă şi comerţul cu servicii”,
34. «GATS-2000: генеральное соглашение по торговле услугами: открытие рынков услуг» ,
Европейская комиссия
35. N. Suta, Comerţ Internaţional şi Politici Comerciale, ASE, Bucureşti, 2003;
36. Peter H. Lindert, International Economics, 1986
37. Michael E. Porter, The Competitive Advantage of Nations, 1990.
38. www.wto.org
39. www.unctad.org
40. www.statistica.md
340
Privită în12.
Capitolul ansamblu, în literatura
Fluxurile de specialitate,
Internaţionale noţiunea
de capital. de „investiţii”
Investiţii Străine este
Directe
abordată,
prin conţinutul său, din două puncte de vedere: ”lato sensu” şi ”stricto
12.1 Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile definitorii şi
sensu”.
„Lato sensu”
- factorii , investiţiile reprezintă nu numaidecât o sumă de bani anumită, ci,
determinanţi.
mai
degrabă
12.2 o intenţie,
Dinamica o acţiune
evoluţionistă umană privind
şi tendinţele destinarea,
contemporane ale direcţionarea unui anumit
fluxurilor de Invetiţii
Străine Directe
capital pentru a se realiza ceva nou, sau ceva care trebuie readus la un aspect
îmbunătăţit substanţial, în scopul producerii unor bunuri materiale de pe urma
cărora să
se poată obţine unele venituri suplimentare.
Obiective Din acest punct de vedere, conceptul
de
- Săinvestiţie
cunoascăconstituie
conceptulmobilul
investiţiilor străine,
realizării uneitipologia
dorinţe deşi principalele
dezvoltare, de trăsături ale
mobilizare
- acestora
pentru
- Săîndeplinirea unui scop propus.
identifice principalele diferenţe între investiţiile străine directe şi cele de
portofoliu
- Să„Stricto sensu”,
fie capabili noţiunea de
să determine investiţie
factorii se identifică,
determinanţi de regulăstrăine
ai investiţilor cu unele cheltuieli
directe prin
făcute
prisma
- pentru crearea sau obţinerea unor bunuri materiale, a căror valoare este,
principalelor
îndeosebi, teorii
-
Sămare,
analizeze particularităţile
iar durata evoluţiei
lor de folosinţă esteşi tendinţele contemporane ale fluxurilor de
ISD
îndelungată.
Cuvântul
Să determine„investire” care esteşide
rolul achiziţiilor origine latină
fuziunilor (investire
în evoluţia ISD = a îmbrăca, a acoperi) şi
12.1Abordarea
a conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile definitorii şi
pătruns în limbajul economic, cu sensul de a face un efort bănesc iniţial pentru atingerea
factorii determinanţi.
unor
scopuri ulterioare.
Aspectul conceptual
O definiţie al ISD atât
care cuprinde prezintă o problematică
elemente de natură continuă
economică,în dezbateri şi ca conform
cît şi juridică, urmare
există luiserie
P de noţiuni care nu se suprapun, ba chiar sunt diferite, fapt ce conduce la
Masse o[98 p. 43-70], cuprinde patru elemente obligatorii, esenţiale pentru identificarea
neclarităţi
unei
şi confuziişiînanume:
investiţii, ceea ce priveşte ISD. Deci, abordarea ISD pune o mulţime de probleme ce
trebuie
evocate.
 subiectul investiţiei, reprezentat de cel care investeşte (persoana fizică sau juridică,
Una din aceastea
publică ţine de
sau privată, calitatea
persoane şi omogenitatea
individuale sau în datelor referitoare la
ISD.Validitatea şi
asociere); acestora depind mult anume de definire. Evaluarea investiţiilor străine în
comparabilitatea
 obiectul investiţiei, reprezentat de activele reale sau financiare realizate în urma
ţările
Europeiactivităţii
de Est dau dovadă de estimări imprecise şi uneori foarte diferite unele de celelalte.
investiţionale;
Drept exemplu
 efortul, putem
care lua Balanţa
reprezintă costuldesauplăţi unde sînt
cheltuiala înregistrate
certă, actuală, fluxurile financiare
efort necesar pentruale unei
obţinerea
întreprinderi la compartimentul
obiectului investiţiei; ”investiţii străine”. Această estimare este sub-evaluată în
măsura
în care ea nu ţine
 efectele, carecont
pot de reinvestirea profituluivalorice
fi economico-finaciare, filialelorsau
străine nicipolitice,
sociale, de cererea de fonduri
ecologice etc.,
de la
sistemele
carebancare străine
se aşteaptă şi pieţele
a se obţine înfinanciare internaţionale.
viitorul mai apropiat sauDe altfel, transferurile
mai
înregistrate
îndepărtat.
în balanţa de plăţi constituie
Teoria economică actuală baza
pune de calcul aleomarilor
în evidenţă serie de organizaţii internaţionale
aspecte legate aşa ca:
de definirea
FMI,activităţii
ONU, OCDE etc.
investiţionale Totuşi nu toate
şi trăsăturile investiţiile
ei. [l17 p. 180- sînt considerate numai ca o intrare de fonduri.
Dacă
194]
statisticile
 Primulfurnizate
aspect carevizează transferurile
trebuie reţinut este de acela
capitalcăatunci ele nusunt
investiţiile ţin cont
opusulde consumului
contribuţiile
materiale ca transfer
imediat. de tehnologie,
Deci orice preluarea datoriilor
activitate investiţională etc.existenta
necesită În acest unor
context evaluarea
resurse ISD
obţinute
este o pe
valoareseama
relativunor
restrictivă.
proceseIar absenţa consensului
anterioare de economisireinternaţional asupra
şi acumulare, procentului
realizate de de
active investitorul
deţinute care diferenţiază
respectiv sau de alteISD de Investiţiile
persoane de portofoliu,
fizice sau antrenează
juridice, aceste resurseo fiind
inexactitate a
atrase prin
evaluării
finanţări
contribuţiilor întreprinderilor străine.
directe sau indirecte.
Pentru a explica
Acest elementele
sens este împărtăşit specifice ale ISD este
şi de Francezul necesar
P.Aftalion caredeafirmă
a analiza întîi de toate
că investiţiile reprezintă
noţiunii de
„investiţii”
renunţarea şilaapoi cea băneşti
resurse de „investiţii
lichidestrăine
actuale contra speranţelor viitoare a unor resurse,
directe”.
evident
341
342
mai mari, iar în modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, investiţiile
sînt
considerate ca fiind egale cu economiile. [l79 p. 53-
65]
Astfel, la J.M.Keynes, investiţiile apar ca adaos curent la valoarea echipamentelor de
producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. Pentru
Peumans, a
investi înseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual în vederea obţinerii de
încasări
viitoare, a schimba o certitudine în favoarea unei serii de speranţe repartizate în timp. Iar
R.
Heline şi O. Poupart- Lafarge apreciază că prin investiţie se afectează resurse pentru
realizarea
de obiective industriale sau financiare în speranţa realizării de beneficii pe o perioadă de
mai
mulţi ani.
 Al doilea aspect evidenţiază relaţia investiţii-timp. Investiţiile sînt legate de imobilizări
de fonduri sau de elemente de cheltuieli pentru o perioadă, care este, de obicei, mai
mare
decât durata unui ciclu de producţie, astfel că investiţiile sînt considerate cheltuieli
de
sume băneşti la un moment iniţial pentru a se obţine efecte ulterioare, în
timp.
 Următorul aspect care explică definirea investiţiilor constă în caracterul dual al
investiţiilor, în sensul că nu este suficientă doar considerarea investiţiilor ca o simplă
cheltuială bănească, ci trebuie avute în vedere, simultan, două sensuri care se
corelează
permanent.
 Sensul valoric, adică investiţia este o cheltuială, reprezentând o resursă
financiară
avansată şi consumată în prezent, pentru a obţine efecte
viitoare;
 Sensul fizic, adică investiţia este o acţiune în care sînt antrenate mijloacele
materiale
şi tehnice, precum şi oamenii cu cunoştinţele lor manageriale, cu abilităţile şi
interesele lor.
 Iar Un alt aspect pune în evidenţă existenţa trăsăturilor clasice şi moderne ale
activităţii
de investire în economiile moderne:
Trăsăturile clasice:
- durata relativ mare între momentul efectuării cheltuielilor, momentul obţinerii de

efecte şi
momentul care reprezintă sfârşitul efectelor
investiţionale;
- sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului
imediat;
- riscurile şi incertitudinea, care afectează eforturile şi efectele unui proiect de
investiţii;
- ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii în curs de realizare sau deja
finalizată ,
astfel că o decizie greşită conduce la pierderi totale sau
parţiale.
Trăsăturile moderne:
- investiţiile unei întreprinderi reprezintă o alocare permanentă de capitaluri pentru
achiziţia de active fizice sau financiare, fiind necesară crearea şi gestionarea unui
portofoliu de investiţii;
343
- caracterul de reversibilitate, manifestat prin mobilitatea deosebită a raportului
investiţii
reale-plasamente financiare şi a raportului investiţii - dezinvestiţii, care se
realizează la
graniţa între piaţa reală şi cea
fictivă;
- reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea şi exploatarea
unei
investiţii, durata de funcţionare reducându-se din cauza mobilităţilor extraordinare
înregistrate ca urmare a progreselor tehnice, economice
etc.
 Şi un ultim aspect specifică că investiţiilor le este propriu caracterul novator, ele sunt
propagatoare de ceva nou, ele aduc întotdeauna schimbarea situaţiei existente,
apariţia
altor elemente decât cele cunoscute anterior deci angajează întotdeauna
viitorul.
Concluzia care se desprinde din aceste trăsături este aceea că orice investiţie reală
sau
financiară este caracterizată printr-un moment de început şi un moment de sfârşit, deci
trebuie
stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a unui portofoliu de
investiţii.
Conceptul de investiţie poate fi analizat din diferite aspecte şi anume aspectul juridic,
financiar şi economic care cuprind atât asemănări cât şi diferenţe profunde. În acest sens
aspectul juridic [l80] cuprinde achiziţiile sau apropierea oricărora din elementele care pot
constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu (care formează
capitalul unei persoane fizice sau juridice): gospodăriile, echipamentele productive,
vehicolele,
valori imobiliare, banii, bunurile imateriale. Sub aspect financiar investiţiile reprezintă
plasamentele pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate de posesorul de
capital
financiar.
Iar sub aspect economic investiţiile apar ca sume alocate pentru achiziţionarea de
elemente
productive: terenuri, clădiri, echipamente, patente adică elementele care formează activul
unei
întreprinderi.
Atât în literatura de specialitate autohtonă, cît şi cea străină, autorii au încercat să
definească cît mai clar şi complet noţiunea de investiţii. Astfel: Investiţia este o plasare de
fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate efectuată în prezent, cu caracter cert,
în
scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează şi un risc fiind strâns
legat
de funcţionarea întregului sistem economic şi de decalajul de timp dintre momentul
investirii şi
cel al obţinerii rezultatelor care poate crea situaţii imprevizibile. Acest concept include
două
elemente definitorii:
- conţinutul concret, real, în care se includ resursele materiale, umane şi
financiare
- scopul final al investiţiei, care este crearea unui spor de avuţie, atât la nivelul
individului, cît şi al firmelor şi societăţilor, în general, deci obţinerea unui câştig
suplimentar în
344
timp ce scopul imediat poate oglindi sau urmări creşterea productivităţii, lărgirea şi
diversificarea activităţii.
În cazul în care investiţia este realizată cu participarea capitalului străin este vorba de
o
abordare complexă şi anume investiţia internaţională sau străină, această investiţie nu se
deosebeşte principial ca sens şi semnificaţie de noţiunea de investiţie analizată anterior şi
întruchipează aceleaşi
caracteristici.
Vorbind despre investiţii internaţionale putem uşor constata că acestea se realizează
prin
numeroase şi variate forme.
În general investiţiile internaţionale se pot efectua prin două
forme:
 Participarea minoritară în întreprinderi din ţara primitoare, de ex.. prin
cumpărarea de
acţiuni pe piaţa financiară. Aceste investiţii mai sunt numite pasive sau de
portofoliu,
deoarece investitorii nu exercită nici un control asupra activităţii firmei şi pot avea
doar
o influenţă limitată asupra gestiunii.
 Investiţiile străine directe, care desemnează investiţiile internaţionale ale unei
entităţi
rezidente ale unei economii efectuate într-o întreprindere rezidentă a altei
economii în
scopul obţinerii unui interes durabil.
Aceste două categorii sunt acceptate şi recunoscute de majoritatea
specialiştilor.
 Şi a treia formă, în special, enunţată în Manualul Balanţei de Plăţi a FMI sunt alte
investiţii care iau forma unor credite, împrumuturi, acordate de STN filialelor
pentru
un anumit proiect.
În general, marele funcţii a macroeconomiei aşa ca: consumul, economii şi investiţii
au
definiţii simple şi precise. Ceea ce nu se poate atribui Investiţiilor Internaţionale Directe,
care
rezultă din diferite confuzii rezultate din utilizarea aceluiaşi termen în sensuri diferite. Spre
argumentare aducem câteva situaţii
:
1. Dacă o întreprindere străină creează o filială într-o ţară, atunci această filială devine
o
întreprindere rezidentă a ţării respective. Ca urmare orice investiţie realizată de această
filială
este înregistrată în contabilitatea naţională ca o investiţie naţională. Dar în acelaşi timp
este
vorba de o investiţie străină directă deoarece filiala aparţine unei întreprinderi străine. Deci
în
acest caz este o confuzie asupra termenului de
internaţional.
2. Dacă o întreprindere străină participă cu o cotă de 15 % în capitalul unei alte
întreprinderi
străine atunci, conform definiţiei aplicate pentru identificarea ISD valabile în ţara gazdă,
această
investiţie poate fi considerată ca o investiţie de portofoliu (dacă legislaţia acestei ţări
prevede o
cota de participare superioară la 15% pentru constituirea ISD), sau o investiţie directă
(dacă
această cotă este inferioară la 15%). În acest caz este o confuzie asupra termenului de
direct.
345
economic
Dupăsaucumîntr-o
se vede
activitate
nu poate
de servicii,
fi dată ocare
definiţie
funcţionează
a ISD în câteva
pe teritoriul
cuvintealtei
precise
ţări. Această
fiindcă
apar
noţiune
elemente specifică
care cerdoar
a fi criteriul unei ţări străine de implementare, şi la părerea noastră
conform
explicate.
acestei
Deci,
noţiuni
o investiţie
este practic
directă
imposibil
internaţională
de a delimita
este o oinvestiţie
ISD de una
realizată
de de o întreprindere
portofoliu.
nerezidentă
Pentru OCDE
sau oISD
întreprindere
reprezintă orezidentă
investiţiedar
efectuată
fiind sub încontrol
vedereastrăin
stabilirii
prin legăturilor
intermediul:
economice
 Creării
durabile sau extinderii
cu întreprinderi, unei întreprinderi,
şi anume filiale
investiţiile care sauposibilitatea
dau sucursale; de a exersa o influenţă
asupra gestiunii întreprinderii
 Participării prin întreprinderi noi sau existente, având ca obiect
în capitalul unei
intermediul:
 Creării
stabilirea unei întreprinderi
legăturilor economice sau sucursale;
durabile iar ca efect posibilitatea investitorului
străinsă
Achiziţionării
exerseze o integrală
influenţă a unei un
reală, întreprinderi existente;
control absolut asupra gestiunii acestei
 Participării majoritare la o întreprindere nouă sau
întreprinderi.
existentă;
 Împrumutului
Drept urmare se distingepe termen lungcare
o operaţiune (de constă
la 5 aniîn).realizarea
, unei prime
implementări în
străinătate
Se poate(investitorul
de notat căeste
în această
întotdeauna
definiţie
nerezident)
nu se menţionează
şi altă operaţiune
că ISD sunt
careinvestiţii
conduce la
extinderea
realizate de
unei întreprinderi
nerezidenţi; adică sub
nu este
control
clarstrăin
sub cedeja
aplicare
existentă.
cad investiţiile
Deci putem realizate
vorbi despre
şi finanţate
o investiţie
de de
prim
ordin şi investiţie
întreprinderile subde
control
gradulstrăin
doi. deja stabilite în ţara gazdă, adică sunt considerate ca
investiţii
naţionale
Primasauinvestiţie,
internaţionale.
în care investitorul este o întreprindere străină, poate cuprinde
următoarele
La fel este
forme:
de menţionat faptul că această definiţie cuprinde împrumuturile pe termen
lung
(pestea)5 ani)
Crearea
acordate
uneideîntreprinderi
societatea-mamă
(filială, unei
sucursală,
întreprinderi
reprezentanţă,
peste hotare. De fapt,
societatea-birou...);
mamă b)având
Achiziţionarea
un control asupra
unei întreprinderi
operaţiunii deja
(ea poate acorda acest împrumut numai pentru
o existente;
anume c) investiţie)
Participarea
şi asupra
cu o cotă
finanţării,
într-o şi
întreprindere
ca urmare aceste
nouă; împrumuturi se pot asimila la
ISD. De şi
asemenea
d) Participarea
această noţiune
într-oexclude
întreprindere
investiţiile
deja vizând constituirea societăţilor-
holding. existentă.
Investiţia
Iar deţinerea
de gradul
a cel puţin
doi apare
10% (cotă
atuncide când
participare
cele patruminimă
întreprinderi
pentru asub
defini
control
ISD după
străin,
formate
OCDE)
ca rezultat
de acţiuni sau
al investiţiei
drepturi de devot
gradul
nu este
întâi,o la
condiţie
rândul suficientă
lor investesc
pentru
în una
ISDdin
ci este
aceste
necesar
formeunde
mai
control
sus. Deci
efectiv sunt 18de
exercitat posibilităţi
investitor.care la rândul lor se multiplică dacă iarăşi fiecare întreprindere
Şi în la
recurge final conform definiţiei OCDE investitorul are posibilitatea de influenţă asupra
investire.
gestiunii
Noţiuneaîntreprinderii
de controlşisau
nu natura
de control
controlului exercitat este foarte important în definirea
absolut.
ISD
unde Tentative
participarea
de a introduce
în capitalul înîntreprinderii
conceptul deca ISDcondiţie
aspectulnecesară,
de controlnu aleste
investitorului
şi suficientă.străin
Astfel,
conceptul
asupra întreprinderii,
de control poate
sunt accentuate
fi abordat prinîn mai
control
multepozitiv
noţiuni,
şi control
astfel după
negativ.
(Graham,
În cazulKrugman
controlului
pozitiv,ISD
1989), societatea-mamă
se definesc ca integrează
„proprietatea întreprinderea
asupra activelor
în reţeaua
(mijloace
sa şifixe)
o tratează
de către înun
aceeaşi
rezident
manieră
ca pe filialele
străin în scopul sale,
de achiar
controla
dacăfolosirea
deţine o acestor
cote minimă
active;
deiar
participare.
după Mc ManusÎn cazul1972,
controlului
noţiuneapasiv
de
se
ISD
face o distincţie
reprezintă de fapt,
evidentă
denumirea
a filialelor
pentruşiprocesul
întreprinderilor
prin carecare
activităţile
rămân totalmente
de producţie în afara
din diferite
reţelei de
ţări
sunt controlate de o singură
activitate.
întreprindere.
Trecând
Pe lângăla aceea
noţiunile
că definiţiile
abordatearîntrebui
literatura
să specifice
de specialitate,
tipul activelor
ţinem să ce menţionăm
sunt transferate
că înde
ceea ce
priveşte conţinutul
investitorul străin, considerăm
ISD nu există necesar
o practicăintroducerea
uniformă menţiunii
şi deci nu deexistă
control
o noţiune
efectivacceptată
exercitat
de
în
toţi. Diferenţele
cadrul întreprinderii,
în definire
dat fiind
rezultă
faptul
dincăcotele
poateminime
exista atât
de participare
un control în pozitiv
cadrul cîtîntreprinderii,
şi unul
suma
negativ
investiţiei,
(pasiv). În acest
controlul
aspect
exercitat
suntem etc.
deAstfel,
acord ocunoţiune
tratareacare
Manualului
exclude orice
Balanţei
criteriu
de plăţi
pentru
a Fondului
Monetar Internaţional,
identificarea ISD este următoarea:
unde investiţiile
ISD reprezintă
străine directe
un plasament
sunt efectuate
de fonduri
cu scopul
într-un
deobiectiv
a obţine
un
346
347
interes (avantaj) durabil într-o întreprindere exersându-şi activităţile pe teritoriul unei alte
economii, scopul investitorului fiind deţinerea unei puteri efective în gestiunea
întreprinderii.
Prin interes durabil se înţelege că există o relaţie pe termen lung între investitorul direct şi
întreprindere şi că investitorul exersează o influenţă semnificativă în gestiunea
întreprinderii.
Această definiţie este utilizată de majoritatea ţărilor la delimitarea şi înregistrarea ISD.
Ţinem să
menţionăm că deţinerea unei puteri efective în cadrul întreprinderii, include atît control
efectiv
cât şi putere de decizie în gestiunea întreprinderii . Ca argumentare zicem că în teoria
managerială controlul este o funcţie principală după care urmează luarea
deciziilor.
Drept urmare majoritatea ţărilor se confruntă cu divergenţe semnificative în definirea şi
înţelegerea „puterii de control şi decizie efective”. Unele ţări consideră că mijlocul cel mai
sigur
pentru a determina dacă un investitor deţine o oarecare putere asupra întreprinderii cu
investiţii
directe este de a stabili o cotă minimă de participare sau drepturi de vot. De aici şi
porneşte
diferenţele între ţări în ceea ce priveşte cotele minime de participare pentru definirea ISD.
( 10%,
20%,25%, 50%) iar alte ţări nu stabilesc nici cotă minimă de participare pentru definirea
puterii
de decizii efective şi consideră că odată cu participarea unei întreprinderi străine într-o
întreprindere naţională aceasta devine o întreprindere cu investiţii directe (Portugalia,
Japonia).
O definiţie destul de amplă care cuprinde mai multe aspecte ale investiţiilor este cea
dată de
cercetătorul ştiinţific Anda Mazilu care defineşte ISD drept fluxuri internaţionale complexe
care
includ resurse financiare, tehnologice de expertiză managerială şi organizaţională pe care
se
grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice
investitoare
cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea în care
respectiva
firmă este rezidentă.
Totuşi noţiunea care reflectă cel mai bine nuanţele specifice ale ISD este următoarea:
ISD
reprezintă fluxurile internaţionale care cuprind un pachet industrial format din capital,
tehnologii, metode de gestiune, expertiză managerială, cunoştinţe etc. realizate de
investitori străini în economia altor ţări, care constau în stabilirea relaţiilor de durată,
gestiune şi control efectiv asupra întreprinderii în scopul de a obţine unele beneficii
viitoare.
Caracteristicile Investiţiilor străine directe şi investiţiilor de

portofoliu.
Caracteristicile specifice ale ISD şi ISP care şi explică complementarităţile şi

diferenţele
dintre acestea sunt
următoarele:
A. Diferenţele între aceste două tipuri de investiţii se manifestă prin proprietate,
partajarea riscurilor şi forma de
retribuţie.
348
Drept urmare ISD sunt investiţii internalizate (realizate în cadrul aceleaşi societăţi
transnaţionale) în imobilizări şi active incorporale. Investitorul păstrează controlul filialei pe
care a constituit-o şi obţine beneficii din investiţia sa, dar îşi asumă toate riscurile
operaţionale
ale întreprinderii. Trebuie de menţionat faptul că ISD se realizează printr-un transfer de
tehnologie şi know-how gestional, ameliorând astfel accesul pe pieţele străine. Faţă de ISD,
ISP
consistau în cumpărarea de titluri (acţiuni şi obligaţiuni) emise de o societate sau entitate
publică
a unei ţări străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu antrenează schimbarea proprietăţii
societăţii
emitente şi nu se acompaniază de transferul activelor incorporale şi competenţei de
gestiune.
Riscurile se împart la egal între investitori şi emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în
orice
moment.
B. ISD şi ISP răspund la diferite necesităţi de finanţare: ISD sunt efectuate de

societăţile transnaţionale şi se referă la întreprinderi şi sectoare specifice şi bine
precizate. Ţările primitoare nu pot decide destinaţia acestor investiţii. În schimb
ISP
pot servi la finanţarea atât a întreprinderilor autohtone cît şi a celor cu afiliere
străină,
nu se orientează spre sectoare strict determinate, scopul lor fiind doar obţinerea
profiturilor.
C. Contrar ISD, investitorii de portofoliu nu gestionează investiţiile lor, şi în cele
mai
dese cazuri nu au prezenţă fizică în ţara
respectivă.
D. ISD şi ISP răspund la diferite consecinţe pentru dezvoltare. Astfel ISD pot facilita
transferul de tehnologie şi accesul pe piaţă, în timp ce ISP pot contribui la procesul de
dezvoltare
a pieţei interne de capital. ISP au, mai degrabă, un impact macroeconomic ca rezultat al
influenţei pe care o exercită asupra preţurilor activelor şi lichidităţii sectorului financiar, pe
când
ISD au, în principal, un impact la nivelul microeconomic adică asupra structurii de producţie
a
ţării.
E. Un alt aspect ţine de instabilitate : Studiile realizate îndată după criza financiară
asiatică au pus în evidenţă faptul că fluxurile de ISD sunt mai rezistente ca ISP. Nu
este nimic surprinzător, dat fiind faptul că ISD se manifestă printr-un interes
durabil
pentru ţara receptoare. În plus este dificil pentru STN să renunţe la investiţie şi să-
şi
vândă întreprinderile străine afiliate, în particular, dacă acestea sunt implicate în
reţelele de producţie naţionale sau dacă costurile „ireversibile” sunt ridicate.
Contrar,
investiţiile de portofoliu se efectuează prin intermediul pieţelor financiare şi sînt
foarte
sensibile la schimbările climatului investiţional care se datorează factorilor atât
proprii
cît şi exteriori economiei ţărilor
destinatare.
F. Unele particularităţi specifice ISD ţin de :
349
 Şi pe dea.altă
Obligaţia respectării
parte pentru ca o reglementărilor
întreprindere săspecifice din fiecare
investească ţară, ţară
direct într-o precum şi
străină,
aceloraun
trebuie să posede cu„avantaj”
caracter internaţional în concurente, avantaj ce nu va putea fi
asupra firmelor
domeniu;
b. Operarea
obţinut de cu unităţi monetare diferite, ceea ce impune la convertibilitate
firmele locale.
Într-o lume permanentă,
cu concurenţălaperfectă
nivelul unor parităţi
pentru bunuriîn şi factori, ISD nu poate exista. În
aceste schimbare;
condiţii, firmelec.locale vor avea
Capacitatea deun avantaj asupra
negociere a firmelor străine, din faptul proximităţii
locului partenerilor.
operaţiunii de centrul de decizie. Pentru ca ISD să prospere trebuie să existe imperfecţiuni
pe Factorii determinanţi ai investiţilor străine directe
piaţa bunurilor şi factorilor inclusiv rezultate a procesului tehnic recent şi intervenţie a
ISD ausau
guvernelor apărut în economia
întreprinderi caremondială încă
să afecteze din perioada
regulile marilor
concurenţei descoperiri
libere geografice,
prin segmentarea
şi
pieţei.
au înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele decenii, ceea ce a generat şi un
număr
Teoriade
surprinzător avantajului de monopol
mare de studii saucare
şi analize oligopol
le-au fost dedicate; inclusiv şi teoriile în
domeniul
investiţiilor străine directe poate
Dacă întreprinderea care au
săapărut şi s-au dezvoltat
se implanteze în paralel
în străinătate cu evoluţia
aceasta înseamnă acestui
că ea
proces.
deţine un
Scopul
avantaj asupraacestor teorii
firmelor este avantaj
locale: de a explica ISD şi de Aceste
monopolistic. a determina motivele
avantaje ţin maifirmelor
mult de
specificul
multinaţionale
întreprinderii, deîn localizarea
activitatea investiţiei,
economică,sunt
şi anume cauzeleîntreprinderii
proprietatea care determină fluxurile de şi nu
multinaţionale
investiţii
sunt
străine directe.
accesibile Dacă în comerţul
altor întreprinderi internaţional
pe piaţa s-a conturat
liberă. Avantajele o teorie dominantă
de monopol (Heckscher -
ale unei întreprinderi
Ohlin - Samuelson),
multinaţionale atunci
cuprind două încategorii:
domeniul cunoştinţe
investiţiilorsuperioare
străine sunt mai multe de
şi economia teorii,
scarăcare ar
putea fi
(producţia de
încadrate în (a) teorii ale întreprinderii (avantajul de monopol, internalizarea etc.) sau în (b)
masă).
teorii Deţinerea
ale dezvoltării macroeconomice
de cunoştinţe (imperfecţiunile
superioare pieţei, concurenţa
permite întreprinderii oligopolistă,
multinaţionale să creezeciclul
de produse
viaţă al produsului
diferenţiate etc.).cu trăsături fizice (derivate din cunoştinţele tehnologice) şi
(mai bune)
psihologice
Teoria investiţiilor
(cunoştinţele străine directe
de marketing) este
care le un domeniu
disting nou alconcurenţei.
de produsele cercetării In acest fel,
economice şi,
întreprinderea
obţine un control al preţurilor produsului şi desfacerii, care-i aduce o "rentă economică" din
Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei
activele sale de cunoştinţe. Deci, întreprinderea multinaţională produce bunuri şi servicii
Prin prisma
diferenţiate, acestei
în baza unor teorii explicarea
cunoştinţe investiţiilor
pe care poate să străine directe
le transfere pe depăşeşte cadrul
o piaţă străină, fără
costuri
concurenţei
sau la costuriperfecte şi pleacă de la ceea ce numesc economiştii „imperfecţiunile pieţei”
foarte reduse.
care
conferă întreprinderilor multinaţionale unul sau mai multe avantaje competitive faţă de
Teoria Ciclului de viaţă al produsului.
întreprinderile naţionale.
După Hymer, o întreprindere care are experienţă şi expertiză în conducerea şi
Este destul de interesant de a centra analiza asupra relaţiei între ciclu de viata şi
organizarea
producţiei
investiţiipoate folosi avantajele pentru obţinerea de profituri într-o ţară străină, iar
directe. Vernon (1966) demonstrează că localizarea activităţii productive a unei
imperfecţiunea pieţei în cunoştinţe trebuie valorificată în întregime prin participarea directă
întreprinderi
multinaţionale
în evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al produsului şi explică, în principal,
străinătate. El aduce o contribuţie importantă demonstrând că investiţia străină directă nu
rolul
dominant
este al S.U.A. ca principal inventator, exportator şi investitor în lume, imediat după al
numai o intrare de capital, ci ea este asociată cu un flux de expertiză managerială şi
doilea
personalrăzboi mondial. [170 p. 190-
207]
calificat.
Localizarea producţiei este în funcţie de combinarea optimală între unele caracteristici
ca Totusi
: exista două premize ale ISD.
intensitate tehnologică, intensitate în capital şi intensitate în muncă, care se schimbă pe
 Firma investind în străinătate trebuie să obţină un profit superior decât în ţara sa
parcursul
ciclului,dacă
şi economiile la scară, a căror pondere variază relativ cu vîrsta produsului. [113 p.
6-99] doreşte să acopere riscurile şi costurile legate de derularea operaţiunii care are loc
Astfel: într-un
la prima fază a ciclului cînd produsul este intensiv în tehnologie (cercetare,
dezvoltare),
mediu politic şi legal distanţat şi diferit. [40 p. 18-
el este 25]
produs în ţara de origine (SUA); şi se recurge la investiţii cînd produsul devine
intensiv în
350
351
capital (la faza de maturitate) şi este produs în ţările intermediare(dezvoltate) şi cînd este
intensiv în muncă (faza de standardizare) şi este produs în ţările în dezvoltare; iar la ultima
fază
„de declin” se recurge la dezinvestiţii şi orientarea la produse ca sinteză, produsul
noi. Şi
intensiv în noile tehnologii la prima fază a ciclului devine intensiv în capital şi muncă la alte
faze
de la care şi se realizează ISD.
Teoria internalizării producţiei( Buckley şi Casson 1976)
Prin producerea bunurilor şi prestarea serviciilor FM obţin aşa produse intermediare

ca:
cunoştinţe, practică organizaţională şi managerială, calificarea personalului etc., care pot fi
incorporate în patente, licenţe, capital uman şi ele constituie avantaj monopolistic care
poate
garanta creşterea profitului. Printre toţi factorii care incită spre internalizare ( cei specifici
industriei, ţării, regiunii, şi cei ai întreprinderii), această teorie pune accent deosebit pe
produsele
intermediare (cunoştinţe). Internalizarea este mijlocul care permite păstrarea avantajului
întreprinderii.
Cu alte cuvinte, avantajele pe care le obţin din activitatea proprie, conduc FM către
investiţii străine directe atunci când transferurile intraîntreprinderi sunt mai puţin
costisitoare
decât tranzacţiile pe piaţa externă
deschisă.
Teoria eclectică
Conform acestei teorii fluxurile de ISD nu pot fi determinate în baza unei singure
teorii.
Astfel, ISD reprezintă un fenomen complex care poate fi explicat în baza avantajelor
utilizate în
3 teorii: proprietatea, internalizarea şi avantajele
localizării;
Acest eclectism se bazează pe ipoteza că o întreprindere se va angaja în investiţii
directe
dacă sunt satisfăcute trei condiţii:
1. Posedarea avantajelor nete de proprietate, în special active intangibile care sunt
exclusive
şi specifice întreprinderii pe o perioadă îndelungată.(avantaje distinctive ale
firmei).
2. Internalizarea avantajelor sale prin extinderea activităţilor proprii. (avantaje de
internalizare). Beneficii superioare.

3. Factori şi condiţii specifice ţării de localizare (avantaje de localizare, pieţe importante,
resurse mai ieftine sau infrastructură
superioară)
Prima şi a doua condiţie sunt determinanţii ISD ce se referă, în special, la
întreprinderi
în timp ce a treia condiţie influenţează decizia cu privire la alocarea fluxurile de ISD spre o
anumită ţară.
Când numai prima condiţie este satisfăcută, întreprinderile se axează pe
exporturi,
cesiunea licenţelor sau vinderea brevetelor pentru a deservi o piaţă străină. Când la
această
352
condiţie se adaugă şi a doua , ISD devin un mod privilegiat de intrare pe pieţele
străine, dar
numai cu prezenţa avantajului legat de
localizare.
În ceea ce priveşte a treia condiţie o contribuţie esenţială a teoriei eclectice este
faptul că
se analizează avantajele ţării gazdă sub aspectul intervenţiei guvernamentale în
încurajarea şi
stimularea ISD cît şi oferirea condiţiilor avantajoase pentru
investitori.
Aceşti factori pot fi clasati în trei categorii:
 Politicile ţării destinatare (inclusiv reglementarea de bază aplicată
ISD).Dispoziţiile
destinate să încurajeze şi să faciliteze ISD se compun, în esenţă, dintr-un
ansamblu de
reguli şi reglementări care administrează intrarea şi activitatea investitorilor
străini,
norme care vizează tratarea filialelor străine precum şi reguli aplicabile
funcţionării
pieţelor. Sunt şi alte măsuri, spre exemplu din domeniul comercial sau al
privatizării
care la fel influenţează deciziile investitorilor străini, fie direct sau indirect prin
repercusiunile lor asupra eficacităţii politicilor aplicate
ISD.
Putem spune că există două nivele de intervenţie asupra ISD; primul respectiv prin
măsurile
destinate spre atragerea ISD, şi măsuri care nu au fost concepute pentru ISD dar au o
incidenţă
asupra lor, compoziţia cărora variază în timp de la o ţară la
alta.
 Măsurile adoptate de ţări pentru încurajarea şi facilitarea ISD; Dat fiind faptul că
politicile în domeniul investiţiilor sunt din ce în ce mai similare, măsurile

destinate să
faciliteze activitatea întreprinderilor (promovarea investiţiilor, incitaţii, servicii
după
investire, ameliorarea facilităţilor şi măsurile destinate să reducă „necazurile”)
devin
din ce în ce mai importante. Aceste măsuri nu sunt noi dar s-au dezvoltat rapid
pe
măsură ce politicile de atragere a investiţiilor deveneau din ce în ce mai deschise
exteriorului. În plus, ele sunt din ce în ce mai sofisticate şi adaptate pentru
fiecare
investitor. Afirmaţia că „investitorii satisfăcuţi constituie cea mai bună publicitate
pentru o ţară”. La fel sunt utilizate incitaţii de ordin financiar şi fiscal, care sunt
luate
în consideraţie de investitorii străini doar dacă acestea se asigură de prezenţa şi
altor
factori importanţi.
 Caracteristicile generale ale economiei acestor ţări. Pe lângă ceilalţi factori
menţionaţi mai sus, de calitatea mediului economic depinde în mare măsură
atractivitatea şi concentrarea ISD.
Politicile ţării destinatare Măsurile adoptate de ţări Detreminanţii economici ai

(inclusiv reglementarea de pentruîncurajarea şi acestor ţări
bază aplicată ISD)facilitarea ISD
Stabilitatea economică, socială şi Promovarea investiţiilor Dimensiunea pieţei şi venitul pe cap
politică de locuitor
Reguli de intrare şi activitate în ţară Incitaţiile de investire Creştera pieţei, accesul la pieţele
regionale şi mondiale
353
Acordurile internaţionale privind Servicii postinvestiţii Structura pieţei
ISD
Politica de privatizare Viaţa socială Materii prime
Politicacomercială(obtacolele
Forţa de muncă necalificată şi forţa
tarifare şi netarifare), coerenţa între
de muncă calificată şi nivelul
politica ISD şi politicile comerciale.
salariilor
Fiscalitatea
Tehnologiile. inovaţiile
Etc. Etc.
Infrastructura
Costul resurselor- activelor plus
productivitatea forţei de muncă
Alte costuri intermediare: transportul,
telecomunicaţiile...
12.2 Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de

Investiţii Străine Directe
Investiţia internaţională a apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta

formare
a statelor moderne spre sfârşitul Evului Mediu. Prima mişcare de capitaluri s-a organizat în
secolul XVI şi XVII în jurul oraşelor de comerţ, curţelor regale şi princiare (Amsterdam,
Londra
etc.), iar primul investitor internaţional este comerciantul. Extinderea comerţului colonial
deschide era investiţiilor cu apariţia societăţilor coloniale în afara Europei. Activitatea
comercială generează investiţii în agenţii comerciale, în antrepozite, instalaţii portuale şi
începând cu secolul XVII apar anumite forme ale investiţiilor ca: împrumuturile bancare,
investiţiile marelor societăţi.
Un adevărat progres (avânt, dezvoltare) a investiţiilor internaţionale s-a realizat la
începutul secolului XIX. Aceste investiţii sunt exclusiv europene, şi mai ales, provin dintr-o
singură ţară, Marea Britanie care până în 1914 deţinea o poziţie dominantă. În această
perioadă,
investiţiile de portofoliu reprezentau 90% din mişcările internaţionale de capital [55]. Ele
sunt
consacrate cheltuielilor publice şi a lucrărilor de infrastructură aşa ca calea ferată. De la
mijlocul
secolului XIX, ele se reduc continuu în favoarea investiţiilor directe. Primele firme
multinaţionale s-au constituit spre sfârşitul secolului XIX astfel firma farmaceutică
germană,
Bayer, s-a instalat în SUA deja în 1865 şi firma engleză Singer, în 1867. Până în 1914,
Englezii
sunt cei mai mari investitori străini urmaţi de SUA şi Germania, şi îşi implementează
întreprinderile în Canada, India, Rusia etc. în special în producerea bunurilor de consum.
SUA
era principala destinaţie a ISD. Aceste ISD au antrenat adoptarea noilor tehnologii şi
metode de
gestiune şi organizare. În 1914, stocul mondial de investiţii străine directe era estimat la 15
mlrd.
de dolari sau cca. o treime din volumul global de investiţii
mondiale.
Din 1914 până în 1939, este perioada marelor perturbări: războaiele mondiale şi
criza
economică modifică politicile guvernamentale şi comportamentele deţinătorilor de capital.
Ierarhia ţărilor exportatoare de capitaluri se inversează; Statele Unite sunt acelea care
devin
354
primiiSocietăţile
exporturi demultinaţionale
capitaluri şi au
Germania
integratprimii
activităţile
importatori
de producţie
de capital,
şi pieţele
iar dindiferitor
anii 1930,
ţări
astfel
scăderea din
deţinând exporturilor
ce în ce mai
americane
mult principalele
amplifică consecinţele
componente internaţionale
ale creşterii economice
ale crizei.-Această
investiţii,
scădere
a investiţiilor
tehnologii, capital
americane
intelectual,
este compensată
experienţă şiprin competenţe
extinderea administrative
ISD olandeze,- engleze,
care pot mult
belgiene
mai
şi
uşor
franceze frontierele
traversa în zonele lor naţionale.
de influenţă. În perioada anilor 1929-1971, ISD ocupă un loc
preponderent
în mişcările
Pentru ţările
de capital
în cursdat
de fiind
dezvoltare
faptul că
evoluţia
s-au dovedit
contribuţiei
a fi mai
ISDpuţin
în decursul
sensibile
ultimelor
după natura
trei
lor la
patru
crize: aceasta
decenii comportăvizează
douăînfaze
special
distincte.
marele Prima
companii
fază cuprinde
petroliereaniişi industriile
‟60 şi ‟70de şi se
prelucrare
caracterizează
(transformare)
prin modelele economiei
[150 p. 117-130].
închise. ÎnÎn 1938,
aceastăstocul
perioadă,
mondial majoritatea
de investiţii
ţărilor
străine
în dezvoltare
directe era aude
66
urmat
miliarde dolari
strategiile de dezvoltare
şi societăţile
„autocentrate”
britanice erau privilegind
cei mai maricreşterea
investitori.
industriei
[174interioare
p. 50-75] protejată
Mai mult
de
prin
jumătate
bariere comerciale
din investiţii
astfel
se realizau
au încurajat
în ţările
producţia
în dezvoltare,
pentru piaţa
anume internă
America
şi auLatină
limitatşi Asia şi în
importurile.
special în următoarele
Autorităţile publice considerând
sectoare: că agricultură,
ISD n-au decât
mine şi efecte negative, creând raporturi de
infrastructură.
dependenţă
Din aniieconomică,
1950, Statele
favorizând
Unite iarăşi
ingerenţe
au devenit
politiceprincipala
şi slăbindsurse
întreprinderile
a ISD fiindlocale,
în special
au
întreprins reglementarea
interesate în sectorul manufacturier
întreprinderilor
şi realizează
private şimai
orientarea
mult de activităţii
67% din investiţiile
acestora, măsuri
internaţionale,
care au
astfel
dus la Anglia
descurajarea
devine ISD.al doilea
În ţările
investitor
unde erau
mondial,
create
iar(constituite)
din anii ‟70 bariere
sunt urmaţi
protecţioniste,
şi de Germania
şi
Japonia. Din a doua
întreprinderile străine jumătate
au preferat
a secolului
mai degrabă
XX începe
să se„era
implementeze
firmelor transnaţionale”
pe teritoriul lor
care
decât
devin
să
forma dominantă
exporte, astfel profitând
în mişcările
de oportunităţile
internaţionalelucrative
de capitaluri
oferiteşide
centrele
piaţa protejată
esenţialecare
de iniţiativă
le
şi de
permitea
coordonare aresurselor
exploatarea producţieinaturale
şi schimburilor.
sau contingentele comerciale. În activitatea lor, investitorii
străini
direcţi au
Dupăvizat,
al în
doilea
special,
război
activităţile
mondial,de sefabricare
pot distinge
a produselor
trei mari substituibile
valuri de investiţii
importurilor
străine:
[l74
aplicând
p. 50-75]strategia zisă “ocolirea taxelor vamale”. Investitorii erau interesaţi deseori de
ţările
dotate cu pieţe interne vaste aşa ca: Brazilia, Mexic în America Latină şi implicau
 Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi
importante
corespunde
investiţii străine directe în industriile protejate de concurenţa străină, cît şi de ţările bogate
fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a fi
în
motivateşi regiuni care furnizau produselor un acces preferenţial pe pieţele de
resurse naturale
de crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în puternică
export.
Toate câştigurile de eficacitate generate de ISD erau deseori limitate nu numai prin
lărgire.
efectele negative ale protecţionismului, dar şi prin impactul restricţiilor impuse de
 Al doilea val se realizează din anul 1965 până în 1975, perioadă în decursul căreia
numeroase
ţări în dezvoltare şi anume controalele exercitate asupra mărimii, direcţiei şi poziţiei sau
firmele americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia
drepturilorde de proprietate a investitorilor străini. Aceste măsuri au descurajat investiţiile
străine Sud-est.
care erau necesare ţărilor în dezvoltare şi mai ales cele ce comportă produse de înaltă
 Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea
tehnologie.
În această perioadă ISD nu au avut decât un rol minor în dezvoltarea economiilor cu
continuă a fluxurilor de investiţii. Astăzi grupul investitorilor este mai larg ca
planificare
oricând
centralizată iar modul de investire care prevala era cel de societate mixtă cu capital străin
şi include de asemenea şi ţări în dezvoltare. Între 1973 şi 1996 fluxurile de
investiţii
minoritar.(fig. 1)directe s-au multiplicat la 14, crescând de la 25 la 350 miliarde de dolari pe
străine
Figuraan.1. Fluxurile de ISD reale cu destinaţia ţărilor industriale şi celor în dezvoltare,
Stocul mondial de investiţii directe reuneşte un număr estimativ de 40 000
1970-95 societăţi
(milliarde
mamă şi 250 de 000dollari
filiale1996)
în străinătate. Activitatea investiţiilor internaţionale se
concentrează în triada - SUA, Uniunea Europeană şi Japonia, aceste regiuni stau la
baza a 81% din stocul de investiţii directe acumulate în străinătate şi primesc 60%
din
stocul de investiţii directe. La fel se observă rolul crescând al investiţiilor străine în
China şi în economiile mai dinamice ale Asiei de Sud-
Est.
355
356
unei economii are o influenţă directă asupra fluxurilor de ISD realizate de ţări la diferite
etape.
Aceeaşi situaţie a avut loc în aceste ţări la începutul anilor ‟80. Totuşi după cum se spune
”după
rău vine şi bine” (ciclicitatea economică) în anul 1993 ca rezultat al reluării creşterii
economice
şi participării întreprinderilor multinaţionale la programele de privatizare, s-a revenit la
creşterea
ISD.
Fluxurile de ISD între ţările în dezvoltare se realizează, în principal, în interiorul aceleaşi
regiuni şi cele mai importante sunt în Asia de Est fiind motivate de căutarea de surse de
materii
prime esenţiale sau de forţă de muncă mai bună. În 1994, 57% ISD au fost efectuate în
regiunea
aceloraşi ţări. [94] Legăturile regionale influenţează într-o mare măsură asupra ISD a ţărilor
Pe parcursul fazei a doua, care cuprinde anii ‟80 şi ‟90 rolul ISD s-a schimbat
dezvoltate.
vizibil.Uniunea Europeană este principala sursă de ISD în Europa de Est şi Asia
Confruntate
Centrală. cu deficitul balanţei de plăţi, numeroase ţări în dezvoltare s-au lansat în
SUA din totdeauna au efectuat o mare parte a investiţiilor sale directe în America Latină
programele
de ajustare structurală, concepute pentru a reda o importanţă majoră producerii în sectorul
motiv
fiind apropierea de această regiune, care constituie un determinant a poziţiei acestui tip de
privat,
comerţului internaţional şi competitivităţii în economiile acestor ţări. Pentru a realiza acest
investiţii
fapt pentru exportul produselor manufacturate. Posibilităţile de integrare regională vor
ele trebuiau să micşoreze taxele vamale şi să limiteze alte restricţii referitoare la comerţ,
continua
să să încurajeze regionalizarea producţiei şi distribuţiei şi prin urmare
asigure
ISD. convertibilitatea monedelor pentru tranzacţiile curente şi să liberalizeze cadrul
Dacă în 1990 fluxurile nete globale de ISD în ţările în dezvoltare au însumat 33.7 mlrd.
activităţii
economice
$, în special lichidând reglementările aplicabile ISD. Ca urmare a acestor
atunci în 1998 ele au atins cifra de 188 mlrd.$. Această expansiune a ISD poate fi explicată
transformări
ISD
prin în ţările în dezvoltare au început să crească pe parcursul a doua jumătate a anilor ‟80
următoarele
(fig. fapte:
1). După cum, în numeroase ţări, întreprinderile private au arătat că ele pot să mobilizeze
 Schimbarea mediului economic internaţional în care întreprinderile îşi desfăşoară
investiţiile şi să furnizeze mult mai eficient servicii decât sectorul public, autorităţile
publice în activităţile redefinind strategiile
anii ‟90 auinternaţionale.
continuat să lărgească (extindă) accesul sectorului privat la noi domenii de
 Privatizarea care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de la
activitate
economică, ca ex. infrastructura care a fost întotdeauna domeniul sectorului public, în
continuaresectorul public la cel privat.
este deschis din ce în ce mai mult investiţiilor
private. Ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea politicilor
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil
comerciale, unilateral şi în cadrul negocierilor multilaterale (Runda Uruguay). Va
pentru localizarea
fi marilor întreprinderi internaţionale (din tabel se observă pe ani numărul
greu de găsit ţări în dezvoltare care n-au atenuat legislaţia aplicabilă investiţiilor
modificărilorîn introduse de ţări pentru atragerea şi crearea condiţiilor favorabile
ISD), anii ‟90.
 În aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi protecţie a
investiţiilor, printre acestea sunt: Acordul de liber schimb nord american (Alena),
Acordul multilateral asupra investiţiilor (AMI), membrii OMC caută să promoveze
ideea acordului mondial de investiţii. Aceste acorduri şi tratate vizează, în
esenţă,
asigurarea continuităţii procesului de liberalizare a politicilor aplicate ISD,
şi ţările industriale
etc. nu mai sunt exclusivitatea societăţilor multinaţionale. În această
perioadăCreşterea ponderii ţărilor în dezvoltare în totalul influxurilor de ISD este în
grupul creştere
investitorilor
cu devine mai larg ca niciodată şi de asemenea include şi anumite ţări în
fiecare an, astfel în anul 2001 ţărilor în dezvoltare le reveneau 25,5 %, 2002- 26,7%,
dezvoltare.
2004- Din totalul ISD partea investiţiilor intrate în ţările în dezvoltare s-a triplat în
38,1%,
perioada 2005 – 33,2% şi 2006- 29%. Este evident faptul că şi Europa Centrală şi de Est şi
între 1984-89 şi 1996-2000 astfel constituind respectiv 6% şi 18%. [30 p. 27-65] Anii 1991,
statele
CSI este în progres, lent dar constant şi daca pentru anul 2001 le revenea 1.4% din
1992 au marcat
influxurile de o scădere a volumelor acestor investiţii care a fost determinată de
recesiunea
ISD atunci pentu anul 2006 acest indicator este de 5,3 %. Volumul fluxurilor de ISD
economică
atrase de în ţările dezvoltate. Explicaţia este simplă: este deja demonstrat că evoluţia
ciclică a
357
358
ţările în dezvoltare şi Europa de Sud Est şi Ţările CSI pentru perioada anilor 2002-2006 a
fost şi
este în creştere continuă astfel din grafic se observă tendinţele pentru
fiecare an.
Volumul ISD atrase de ţările în dezvoltare şi Europa de Sud Est

şi ţările CSI în perioada anilor 2002-2006
450
400 413
350
300 316,4
mlrd.
250 283,6
dolari
200
150
171 180,1
100
50
0
57,2
19,9 30,4 31
11,3
2002 2003 2004 2005 2006
Ţările în dezvoltare Europa de Sud Est şi ţările CSI
Evoluţia fluxurilor de ISD pe cele trei grupe de ţări pentru perioada anilor 1995-
2007
este prezentată în tabelul Nr. 1.
359
În secolul XX fluxul de investiţii străine directe a cunoscut o puternică dezvoltare
datorită extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de
globalizare. Este foarte curios faptul că ISD au crescut în valoare nominală mult mai rapid
decît
PIB-ul global şi comerţul mondial. În anul 1987 stocul fluxurilor de ISD constituiau un
miliard
$, în 1993 două miliarde $ şi în anul 1998 stocul investiţiilor străine directe se ridicau la
suma
de patru miliarde, 2006 – 12 mlrd. dolari iar în anul 2007 – deja 15
mlrd.dolari.
În anul 2007, după patru ani consecutivi de creştere, intrările mondiale de ISD au
crescut
cu 30 % şi au atins nivelul de 1 833 miliarde dolari, depăşind pe larg recordul intoric
înregistrat
în anul 2000 – cifra de 1,411 mlrd. dolari). Necătînd la criza financiară şi cea creditară care
a
început în a doua jumătate a anului 2007, influxurile de ISD au continuat să progreseze în
toate
cele trei mari grupe economice şi anume: ţările dezvoltate, ţările în dezvoltare şi ţările în
tranziţie din Europa de Sud-Est şi Comunitatea Statelor Intedendente. Această creştere se
explică, într-o mare măsură prin creşterea economică relativ înaltă şi performanţa înaltă a
întreprinderilor înregistrată în mai multe părţi ale lumii. Beneficiile reinvestite au
reprezentat
30% din totalul influxurilor de ISD ca rezultat al creşterii profiturilor fililelor străine, în mare
parte în ţările în dezvoltare. Atingerea nivelului record al ISD, acesta fiind exprimat în
dolari,
este datorat, într-o anumită măsură, unei puterince deprecieri a dolarului în raport cu alte
monede importante. Oricum, chiar măsurat în monede locale, rata medie de creştere a
fluxurilor
globale de ISD se stabileşte la 23 % în anul 2007. Întrările de ISD în ţările dezvoltate au
atins
nivelul de 1 248 miliarde dolari. Statele Unite îşi mentin poziţia de principala ţară recipientă
a
ISD, urmată de Anglia, Franţa, Canada şi Olanda. Iar Uniunea Europeană a fost cea mai
mare
regiune recipientă a fluxurilor de ISD, atrăgînd aproximativ două treimi din totalul
influxurilor
în ţările dezvoltate.
Intrările de ISD în ţările în dezvoltare au atins un nivel record de 500 miliarde dolari,
în
creştere cu 21% în raport cu anul 2006. Ţările mai puţin dezvoltate au atras ISD în cifra de
13
miliarde dolari, atingînd şi ele un nivel record. Paralel ţările în dezvoltare au continuat să
joace
un rol din ce în ce mai important ca sursă de ISD: ieşirile au atins un nivel record nou de
253
miliarde dolari. În principal, datorită expansiunii în străinătate a societăţilor transnaţionale
asiatice.
Intrările de ISD în ţările Europei de Sud-Est şi ţările CSI au crescut cu 50% - al

şaptelea
an consecutiv de creştere, şi au atins cifra de 86 miliarde dolari în anul 2007. Ieşirile de ISD
din
această regiune, la fel au crescut puternic, însumînd cifra de 51 miliarde dolari. De două ori
mai
mult faţă de anul 2006. În cadrul ţărilor în dezvoltare şi celor în tranziţie primele trei ţări de
recepţie a fluxurilor de ISD sunt: China, Hong Kong (China) şi Federaţia
Rusă.
360
361
Dacă e să analizăm partea fiecărei grupe de ţări în totalul infuxului de ISD pentru
Concluzie
anul
2007 atunci avem următorul raport: ţările dezvoltate- 68,1 %, ţări în dezvoltare- 27,3 % şi
Orice investiţie reală sau financiară este caracterizată printr-un moment de început şi
ţările
un
în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 4,7%. Cei mai mari furnizori de ISD rămîn
moment de sfârşit, deci trebuie stabilită o durată eficientă de exploatare sau de păstrare a
a fi
unui
ţările dezvoltate care şi deţin 84,8 % din ieşirile mondiale de ISD, apoi ţările în dezvoltare-
portofoliu de investiţii.
12,7
% şi ţările în tranziţie din Europa de Sud-Est şi statele CSI – 2,6 %. Este clar că cel mai
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice, şi
mare
volumau de ISD este gestionat de către TRIADA: SUA, UE şi Japonia. În Uniunea Europeană şi
înregistrat tendinţe continue de creştere în ultimele
în
decenii.
SUA au loc cele mai mari fuziuni şi achiziţii
Ameliorarea politicilor economice a ţărilor în dezvoltare a creat un climat favorabil pentru
internaţionale.
localizarea
De fapt
marilor
fuziunile
întreprinderi
şi achiziţiile
internaţionale
internaţionale
şi ţările
deţin,
industriale
cu fiecarenuan,
maiunsunt
rol din ce în ce
exclusivitatea
mai
important înmultinaţionale.
societăţilor cadrul fluxurilor de ISD, acestea contribuind esenţial la stabilirea recordului
pentru
anul 2007
Posibilităţile
şi nu numai.
de integrare regională vor continua să încurajeze regionalizarea
producţiei şi
distribuţiei şi prin urmare ISD.
Valoarea achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale
În secolul XX fluxulînde investiţiianilor
perioada străine directe
1998- 2008 a cunoscut o puternică dezvoltare
primul simestru
datorită extinderii masive a corporaţiilor transnaţionale – principali vectori al procesului de
globalizare.
Fuziunile şi achiziţiile internaţionale deţin, cu fiecare an, un rol din ce în ce mai important în
cadrul fluxurilor de ISD.

Cuvinte-cheie
Investiţii internaţionale, investiţii străine directe, investiţii de portofoliu, trăsături ale

ISD, teorii cu privire la ISD, fluxuri de investiţii, fuziuni şi achiziţii, investitori,
receptori.
Glosar:
Investiţia este o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, proiect sau activitate
efectuată în
prezent,
Valoarea cuacestor
caracter cert, în scopul
tranzacţii obţinerii
a crescut unorfaţă
cu 46,4% efecte viitoare,înregistrat
de nivelul adesea incerte,
în anulceea
2006,ce
creează
depăşind
şi
cuun21%riscrecordul
fiind strâns legat
stabilit de funcţionarea
în anul 2000 pentruîntregului sistem
fluxurile de economic
ISD şi şi decifra
a înregistrat decalajul
de 1 de
timp
637
dintre
miliarde momentul investirii
dolari. Privită şi cel al obţinerii
în ansamblu, rezultatelor
criza financiară nu acare poate
frînat crea
vizibil situaţiişi
fuziunile
imprevizibile.
achiziţiile
Investiţiilelastrăine
internaţionale directe în
nivel mondial sunt efectuate
2007, ba din cu scopul
contra, în de a obţine
al doilea un interes
semestru (avantaj)
al acestui
an au durabil
într-o
derulat întreprindere
operaţiuni de exersându-şi
foarte mareactivităţile
anvergură,peachiziţia
teritoriul unei alte economii,
ABN-AMRO Holding NV scopul
cu o sumă
investitorului
de
fiind deţinerea
98 miliarde unei
dolari deputeri efective înreunind
un consorţium gestiunea
Royal Bank of Scotland, Fortis şi Santander-
întreprinderii.
cea
Investiţiile operaţiune
mai importantă Străine de Portofoliu
din istoriaconsistă în bancar;
sectorului cumpărarea de titluri
şi a doua (acţiuni
achiziţie esteşi Alcan
obligaţiuni)
(Canada)
emise
de către deRio
o societate sau entitate publică a unei ţări străine. Ele sunt ”pur ” financiare, nu
Tinto (Anglia).
antrenează schimbarea proprietăţii societăţii emitente şi nu se acompaniază de transferul
activelor incorporale şi competenţei de gestiune. Riscurile se împart la egal între investitori
şi
emitenţii locali, iar titlurile pot fi vîndute în orice
moment.
362
363
1. Ce concepte referitoare la investiţii cunoaşteţi?
2. Care sunt trăsăturile clasice şi moderne ale investiţiilor?
3. Ce tipuri de investiţii străine cunoaşteţi?
4. Care sunt principalele diferenţe între investiţiile de portofoliu şi cele
5. directe?
6. Caracterizaţi principalele teorii cu privire la ISD?
7. Care sunt particularităţile evoluţiei fluxurilor de ISD?
Caracterizaţi rolul fuziunilor şi achiziţiilor în evoluţia ISD.
Exerciţii, Probleme, Studii de caz

Graficul nr. 1
Sursa: www.unctad.org
Explicati evolutia fluxurilor de iesiri de investitii straine directe in perioada 1980-2007 in
tarile
dezvoltate, in curs de dezvoltare si celor in tranzitie.
Graficul nr. 2
364
Comentati evolutia fluxului intrarilor de ISD pe tipuri de economii in perioada 1980-
2007
Graficul nr. 3
Comentati evolutia ponderii stocului de ISD in PIB pe tipuri de economii in 1987-
2007.
Graficul nr. 4
Analizati evolutia stocului intrarilor de ISD in Moldova in perioada 1999-
2007.
Teste:
1. Trăsăturile clasice ale investiţiilor includ:
a. caracterul de reversibilitate
b. sacrificarea unor resurse certe, prezent în defavoare consumului
c. imediat
d. riscurile şi incertitudinea
ireversibilitatea totală sau parţială a unei investiţii.
365
Capitolul 13. Migraţia internaţională a forţei de muncă
2. Alegeţi varianta corectă:
a. ţările dezvoltate sunt principala sursă de ISD
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de
b. ţările în curs de dezvoltare sunt principalele receptoare de
muncă.
c. ISD
13.2. Teorii
ţările ale migraţiei
dezvoltate sunt internaţionale a forţei dede
principalele receptoare muncă.
ISD.
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei de muncă.
13.4. Reglementarea migraţiei de către statele lumii.
3. Trăsăturile moderne ale investiţiilor includ:
13.5. Consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de muncă.
a.reducerea considerabilă a orizontului de timp legat de realizarea
13.6. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova.
investiţiei
b. riscurile şi incetitudinea
c. caracterul de reversibilitate
d. sacrificarea unor resurse certe, prezente în defavoarea consumului
imediat.
4. Alegeţi varianta corectă. Obiective de referinţă:
a. Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă în permanenţă pînă în 2002.
La nivel de cunoaştere:
b. Rata anuală de creştere a ISD a suferit fluctuaţii continue în sensul
 definirea conceptelor de bază care explică migraţia internaţională a forţei de muncă
creşterii şi
(MIFM);
descreşterii.
 determinarea particularităţilor de bază a MIFM;
c. Rata anuală de creştere a ISD a fost pozitivă pînă în anul ........
 identificarea factorilor, fenomenelor, proceselor, indicatorilor care justifică
dimensiunea
Bibliografie:
MIFM.
1. Munteanu Costea „Investitii internationale: introducere in studiul investitiilor
La nivel de aplicare:
straine
 determinarea efectelor economice, sociale, demografice ale migraţiei asupra
directe”, Bucuresti 1995,
dezvoltării
2. Stoian Marian „Gestiunea investitiilor”, Bucuresti 2003
 socio-economice a statelor;
3. Romanu Ion „Managementul investitiilor”, Bucuresti 1997
argumentarea implementării unor politici migraţioniste pentru statele de emigraţie
4. Matei Mirela „Investitiile straine directe: functii si evolutii 1990-2000”, Bucuresti
şi
2004
statele de imigraţie;
 5. www.unctad.org
6. www.imf.org
 a formula măsuri de gestionare eficientă a politicii migraţionale;
 7. www.worldbank.org
a reevalua eficient politica migraţională din cadrul unor state, regiuni, teritorii;
a propune soluţii, recomandări în vederea stabilizării demografice ale unor teritorii
prin
migraţie.
13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de

muncă.
I. La etapa contemporană un rol important în dezvoltarea relaţiilor economice

internaţionale o are migraţia internaţională a forţei de muncă. Migraţia a devenit un
fenomen
global care a afectat aproape toate statele lumi, fie în calitate de stat de origine, tranziţie
sau
destinaţie. Migraţia forţei de muncă a căpătat dimensiuni foarte mari, contribuind în mare
măsură la formarea pieţelor forţei de muncă, atât pentru ţările de emigrare, cât şi pentru
cele de
imigrare. Fluxurile migraţioniste, de asemenea, au un impact major asupra distribuirii
populaţiei
pe Terra. Acestea, prin structura lor cantitativă, dar mai ales calitativă, influenţează
securitatea
demografică, socială şi economică a statelor lumii. Migraţia forţei de muncă are, în aşa fel,
un
rol deosebit în funcţionalitatea economiei
mondiale.
Statele lumii, din punctul de vedere al poziţiei faţă de migranţi, pot fi clasificate în
ţări de
imigraţie (în special, statele dezvoltate, bogate) şi ţări de emigraţie (statele în dezvoltare).
366
367
Actualmente practic toate statele s-au antrenat într-un proces activ al migraţiei. Chiar şi
statele
cu regimuri închise participă tot mai activ în circuitul migraţional internaţional, fenomenul
emigrării fiind supus aici unui control foarte dur, comparativ cu
imigrarea.
Forţa de muncă, de regulă, se deplasează din statele cu surplus de forţă de muncă,
sau
care nu sunt în stare să valorifice potenţialul uman existent, către statele cu insuficienţă de
forţă
de muncă. Statele dezvoltate în prezent se află într-o competiţie directă în atragerea
capitalului
uman calificat (brain drain) lansând mai multe programe şi strategii atractive pentru aceste
categorii de persoane. În prezent creşte numărul statelor care sunt, în acelaşi timp, ţări de
emigraţie şi ţări de imigraţie.
Prin migraţie internaţională a forţei de muncă se înţelege mişcarea populaţiei apte
de
muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul de a fi antrenată în relaţii de muncă cu
angajatorii
din alte state. În categoria migraţiei de muncă nu sunt incluşi comercianţii, precum şi
persoanele
care se deplasează peste hotare în scop de serviciu (dacă lipseşte contractul cu angajatorii
străini).
Creşterea intensităţii migraţiei de muncă la etapa contemporană este determinată de
un şir
de factori:
 intensificarea internaţionalizării vieţii economice, fapt ce a contribuit la mişcarea
tuturor factorilor de producţie, inclusiv a forţei de
muncă;
 dezvoltarea inegală a economiilor naţionale, creşterea disparităţilor în dezvoltarea
economică a diferitelor grupe de state sau chiar în interiorul statelor, fapt ce a
impulsionat apariţia fluxurilor migraţionale;
 tendinţele tot mai accentuate de liberalizare în mişcarea factorilor de producţie,
liberalizare determinată, fie de către anumite instituţii economice internaţionale
specializate (OMC, BM, FM, OMM), fie de actori importanţi ai economiei mondiale
(corporaţiile transnaţionale, care asigură mişcarea forţei de muncă spre capital,
sau
transferă capitalul în regiunile cu surplus de forţă de
muncă);
 procesele integraţioniste din economia mondială care stimulează mişcarea forţei
de
muncă între statele
integrate;
 fazele ciclului economic, în care se află economiile unor state sau a economiei
mondiale în întregime (în fazele avântului economic creşte cererea pentru forţa de
muncă, inclusiv pentru cea străină, iar în faza crizei -
scade);
 lărgirea sistemului economic internaţional prin interacţiunea dintre cele două
blocuri
antagoniste până în anii ´90 ai sec. trecut: capitalist şi
socialist;
 îmbunătăţirea sistemului de transport mondial, care permite ca informaţia,
mărfurile,
serviciile şi persoanele să se deplaseze rapid şi liber în orice colţ al
lumii;
368
 relaţiile sociale, exprimate prin internaţionalizarea căsătoriilor,
culturilor;
 factorul demografic, exprimat prin creşteri inegale a numărului populaţiei în
statele
lumii şi, corespunzător, completarea pieţelor forţei de muncă
inegal;
 ocuparea parţială a forţei de muncă şi existenţa fenomenului de şomaj
etc.
Aceştea pot fi grupaţi în factori de natură economică (şomaj, relocalizarea activităţilor
economice, globalizarea producţiei şi a capitalurilor), de natură politică (instituţionalizarea
REI, modificarea raporturilor de forţă geopolitică, transparenţa frontierelor etc.), de natură
socio-
demografică şi socio-culturală (căsătorii mixte, răspândirea religiilor şi activitatea de
misionarism a unor culte religioase, creşterea naturală inegală a populaţiei etc.). Dintre alţi
factori care pot influenţa migraţia pot fi de ordin ecologic, psihologic, umanitar, cultural
care se
vor intensifica pe măsură ce nivelul de dezvoltare socio-economică a statelor se va
apropia.
La diferite etape de dezvoltare a societăţii umane factorii migraţionali erau diferiţi.
Iniţial
factorul principal era cel natural. Ulterior un factor semnificativ în perioada războaielor
interminabile de cucerire, colonizare a teritoriilor a fost factorul politic. Multiplele conflicte

militare care au avut loc pe parcursul sec. XX au fost însoţite de creşterea migranţilor în
căutarea
de azil politic, fluxurile migraţionale îndreptându-se spre teritorii cu un grad de securitate
mai
înalt. În perioada contemporană un rol semnificativ l-a avut factorul economic, fluxurile
migraţionale, intensificându-se în perioada crizelor economice şi după cele două războaie
mondiale.
Factorii de natură economică se manifestă prin dezvoltarea inegală a statelor din
punct de
vedere economic. Forţa de muncă migrează din statele cu venituri mici, standarde de viaţă
scăzute spre statele cu nivelul veniturilor înalte, cu infrastructuri sociale dezvoltate, cu
nivelul de
trai avansat. Un alt motiv care ţine de factorul economic constă în gradul de asigurare cu
resurse
de forţă de muncă diferit. Statele cu un surplus de forţă de muncă, cu un nivel al şomajului
ridicat stimulează migraţia de muncă şi invers, statele cu deficit al forţei de muncă, cu
insuficienţa unor categorii socio-profesionale, descoperirea unor resurse importante,
dezvoltarea
puternică a unor ramuri industriale sau a sferei serviciilor atrag fluxuri de forţă de muncă
tot mai
numeroase. Tot de factorul economic ţine şi migraţia profesională de tranzit care însoţeşte
mişcare capitalurilor. Transnaţionalizarea vieţii economice a atras după sine şi apariţia
acestui
tip de migraţie. Liberalizarea mişcării factorilor de producţie a servit ca catalizator al
migraţiei
forţei de muncă care continuă şi în
prezent.
Mişcarea internaţională a forţei de muncă este influenţată şi de factori noneconomici:
sociali, politici, ecologici, naturali. Factorii sociali, spre exemplu, sunt în strânsă legătură cu
factorul economic, bunăstarea materială şi cea socială fiind adesea corelate. Fluxurile
migraţionale sunt selective din punct de vedere social. Migrează, de regulă, persoanele
tinere
369
(20-40 ani), care se adaptează mai uşor condiţiilor de viaţă noi decât populaţia în vârstă.
Bărbaţii
sunt predispuşi migraţiei mai des decât femeile. Nivelul instruirii este de asemenea o
variabilă
importantă în selecţia migranţilor, persoanele cu un nivel de instruire mai înalt sunt
preferabile
celor fără o calificare concretă.
Pentru analiza fenomenului migraţional al forţei de muncă la scară internaţională
vom
opera cu termeni acceptaţi şi de către OMM (organizaţia mondială a
muncii).
Migraţia internaţională a forţei de muncă - cuprinde deplasarea resurselor de forţă
de
muncă dintr-o ţară în alta pe un anumit termen. Migraţia urmată de schimbările locului de
trai
poartă denumirea de migraţie definitivă, permanentă sau ireversibilă. Migraţia determinată
de
deplasarea forţei de muncă pe termen scurt poartă denumirea de migraţie temporară sau
reversibilă. Este dificil de cuantificat numărul total al migranţilor temporari şi definitivi,
întrucât
aceştea î-şi pot modifica statutul în
timp.
După motivul deplasării deosebim migraţie benevolă şi migraţie forţată. Migraţia
benevolă se realizează conform deciziei sinestătoare a migrantului, în timp ce migraţia
forţată se
poate realiza prin prisma unor evenimente de ordin natural (calamităţi naturale), politic
(lipsa
democraţiei, prezenţa unor regimuri dictatoriale), economic (crizele economice, şomajul),
social-
culturală (intoleranţă etnică, religioasă etc.). Migraţia forţată cel mai adesea i-a naştere din
motive ce nu depind de migrant.

După caracterul mişcării forţei de muncă deosebim migraţie periodică – ce include
deplasări sporadice ale migranţilor cu întoarcere la locul de trai; migraţie sezonieră –
cauzată de
caracterul sezonier al activităţilor economice (activităţi agricole, servicii sezoniere) şi
migraţia
pendulară care poartă un caracter local, cu deplasări zilnice către locul de muncă şi seara
către
locul de trai (gasterbaiterii, lucrătorii transfrontalieri). Migraţia pendulară are loc frecvent în
regiunile transfrontaliere, intensificându-se în prezent prin simplificarea regimului de
trecere a
frontierelor sau prin excluderea barierelor în mişcarea
persoanelor.
Totalitatea persoanelor care migrează în afara hotarelor propriei ţări formează fluxuri
migraţionale. Conform clasificării OMM, deosebim 5 fluxuri internaţionale ale
migraţiei:
1. Migraţii definitive – la această categorie se referă persoanele care migrează în alte
state pentru trai permanent. Fluxul principal al migranţilor definitivi se îndreaptă
către
state înalt dezvoltate, postindustriale – SUA, Canada, statele din Europa
Occidentală,
Australia, noua Zeelandă. Acest flux, de regulă, începe cu unul dintre membrii
familiei
care ulterior îi atrage şi pe ceilalţi membri (migraţia
„cuiburilor”).
2. Muncitorii pe contract. Termenul de şedere pentru aceşti muncitori în statele de
imigrare este limitat. Importul forţei de muncă încurajat de guvernele unor state
se
datorează atât costului mic al forţei de muncă străine, cât şi lipsei forţei de muncă
de
370
anumite calificări, lipsei solicitărilor pentru anumite activităţi grele, nesolicitate,
neprestigioase. Aceste motive au determinat guvernele unor state să invite pe
contract
muncitori din alte state. La expirarea contractului muncitorii se reîntorc în ţara de
origine.
3. Profesioniştii de tranzit – sunt muncitorii de calificare înaltă, cu o experienţă
avansată, care, de regulă, se deplasează însoţind investiţiile de capital. Creşterea
mobilităţii capitalului pe plan internaţional a determinat majorarea numărului
migranţilor din această categorie, fenomenul amplificându-se şi din cauza facilitării
circulaţiei persoanelor, acceptate prin acordurile bi şi multilaterale. Spre deosebire
de
brain drain, acest tip de migraţie are un sens
invers.
4. Migranţii ilegali – sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un statut
legal.
Numărul migranţilor ilegali a crescut foarte mult, în pofida restricţiilor aplicate de
statele lumii prin politici migraţionale dure. Actualmente este dificil de cuantificat
numărul exact al migranţilor. Numărul migranţilor oficiali din Republica Moldova,
spre exemplu, este de 11 005 persoane (2007), dar de fapt numărul acestora este
cu
mult mai mare. Astfel, datele ultimului recensământ au arătat că numărul celor
plecaţi
din ţară este de 273 mii persoane (2004), experţii estimează că numărul celor
plecaţi
variază între 500-700 mii persoane.
5. Migranţii forţaţi. Plecarea lor în exteriorul ţării de origine este cauzat de războaie,
încălcarea drepturilor omului, politica de genocid faţă de anumite categorii de
persoane, cataclisme naturale sau catastrofe

ecologice.
Migraţia internaţională a forţei de muncă include fluxurile imigraţionale şi fluxurile
emigraţionale şi corespunzător state de imigraţie şi state de emigraţie. Statele sunt
identificate ca
state de imigraţie (conform clasificării OMM) dacă:
1) 2% şi mai mult din populaţia ei este alcătuită din cetăţeni străini şi în ţară se află
nu
mai puţin de 200 mii persoane ce deţin paşapoarte ale altor state. Termenul de
şedere al
acestora depăşeşte termenul de 1
an;
2) 1% din populaţia economic activă şi nu mai puţin de 100 mii de persoane din forţa
de
muncă sunt cetăţeni străini;
3) Remitenţele banilor din ţară depăşeşte 1-2% din PIB-ul
ţării.
Statele de emigrare sunt considerate acele acre îndeplinesc
condiţiile:
1) 2% şi mai mult din populaţie se află în afara hotarelor pe un termen mai mare de 1
an, iar
numărul acestora depăşeşte 200 mii
persoane;
2) 1% sau mai mult din populaţia economic activă se află peste hotarele ţării, iar
numărul
acestora depăşeşte 200 mii
persoane;
371
3) Banii primiţi de către emigranţi constituie nu mai puţin de % din
PIB.
Proximitatea geografică, relaţiile stabilite în trecut, în special în perioada colonială,
comunitatea de cultură şi limbă, sferele de influenţă stabilite de marile puteri în timp, au
constituit şi continuă să rămână factorii principali ce determină formarea fluxurilor
migraţionale
internaţionale.
Reemigraţia (migraţia inversă) – întoarcerea migranţilor după un anumit interval de
timp
pentru trai permanent în ţara de origine. Fluxurile remigraţionale sunt mult mai mici ca
intensitate decât cele emigarţionale. Acest tip de migraţie este caracteristic pentru
populaţia ce
revine în patria istorică după o anumită perioadă de şedere în străinătate şi pentru
persoanele în
etate.
Actualmente o răspândire tot mai mare o are migraţia virtuală sau telemunca, a
cărei
esenţă derivă din faptul că căutarea de lucru, primirea comenzilor, prezentarea lucrului
efectuat
şi remunerarea se realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se
află într-o
ţară, iar angajatorul în altă ţară. Angajaţi nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor.
Migraţia virtuală este în creştere, acesta fiind actualmente un segment
al pieţei internaţionale a forţei de
muncă.
Migraţia internaţională a forţei de muncă la etapa contemporană se caracterizează
prin
câteva particularităţi:
1. Migraţia de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând un
caracter
global. La începutul sec XXI-lea în lume se numărau peste 200 mil. persoane cu
statut de
migrant;
2. Motivul principal al migraţiei rămâne a fi cel economic;
3. S-au modificat şi direcţiile migraţiei. Dacă în anii '50-80 direcţia principală a migraţiei
era dinspre ţările în dezvoltare (ŢCD) către ţările dezvoltate (ŢD), începând cu anii '
80
se atestă şi procesul invers, migraţia de muncă din ŢD, însoţind capitalul, migrează
în
ţările în curs de dezvoltare. O creştere constantă a avut-o şi migraţia pe direcţia ŢCD
–
ŢCD;
4. Actualmente s-a intensificat mult migraţia ilegală a forţei de muncă. Circa 20-40 la
sută
dintre migranţi sunt ilegali, în UE 10-15% (2008);
5. În migraţia internaţională au loc schimbări nu numai cantitative, dar şi calitative,
exprimate prin creşterea ponderii personalului calificat care
migrează;
6. În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea şi dirijarea
procesului migraţional.
372
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă
În abordarea şi explicarea fenomenului migraţional sau implicat mai mulţi analişti,
teoreticieni, curente ştiinţifice, fiecare încercând să explice atât fenomenul migraţional al
forţei
de muncă, cât şi efectele acestuia pentru ţările de emigraţie şi cele de imigraţie. Printre
cele mai
cunoscute teorii şi abordări pot
menţionate:
Mercantilismul – unul dintre primele curente ştiinţifice occidentale care au abordat
problematica migraţiei. Considerând creşterea populaţiei şi dispunerea banilor (aurului) ca
sursă
importantă de prosperitate a statelor, reprezentanţii mercantilişti (T. Men, J. – B. Colber,
sec.
XVII) încurajau atragerea muncitorilor străini, în special a meseriaşilor, punându-se
accentul pe
interdicţiile emigraţiei cetăţenilor proprii.
Teoria neoclasică (adepţi A. Lewis, Starc, Massey, Harris ş.a.) explică fenomenul
migraţiei atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic. La nivel macro migraţia
internaţională a forţei de muncă (MIFM) se datorează nivelului diferit al costului muncii, iar
mişcarea forţei de muncă are loc din statele cu nivel scăzut al remunerării spre statele cu
nivel
înalt, mişcarea capitalului are direcţia inversă. La nivel micro, teoria neoclasică încearcă să
explice motivele care î-l determină pe individ să migreze. Adepţii abordării neoclasice
considerau că migraţia forţei de muncă contribuie la creşterea economică a ambelor state
–
donatoare şi receptoare de migranţi, sau cel puţin situaţia economică în ţara de emigraţie
nu se
înrăutăţeşte.
Teoria marxistă (adepţi K. Marx, F. Enghels) a încercat să explice fenomenul
migraţuional prin câteva teze:
- mobilitatea forţei de muncă este strâns legată cu nivelul de dezvoltare al factorilor

de
producţie;
- dezvoltarea relaţiilor capitaliste a stimulat exploatarea forţei de muncă, iar

condiţiile
diferite de muncă şi remunerarea sunt motivele de bază ale
migraţiei;
- dezvoltarea economică este neproporţională, de aici şi cererea diferită pentru forţa
de
muncă, care se mişcă spre teritorii cu o dezvoltare economică
ascendentă.
Teoria marxistă încearcă să explice fenomenul migraţiei la nivel macro, partea slabă
a
acestei abordări este că nu a luat în consideraţie şi alte legităţi ale migraţiei forţei de
muncă.
Teoria dezvoltări extensive a economiei. Această teorie a fost concepută De A. Lewis
în 1954. Ideea de bază constă în creşterea economică cu ajutorul forţei de muncă
nelimitate.
Această creştere este posibilă prin atragerea forţei de muncă ieftine din exterior,
menţinând
nivelul scăzut al salariilor în economie. Dezvoltarea extensivă a economiilor occidentale s-a
realizat în perioada postbelică, în condiţiile de restabilire a economiilor care au avut de
suferit de
pe urma celui de-al doilea război
mondial.
373
Teoria keynesistă şi neokeynesistă. Migraţia forţei de muncă a intrat şi în
preocupările
economistului englez J. Keynes. Spre deosebire de abordările clasice şi neoclasice, acesta
neagă
rolul economiei de piaţă în reglarea ocupării forţei de muncă, inclusiv prin participarea
forţei de
muncă străină. J. Keynes a explicat caracterul imperfect şi necontrolabil al migraţiei de
muncă,
eliminând şomajul din motivele de bază ale migraţiei. În condiţiile în care economiile
reglementate de stat luptă pentru ocuparea deplină a forţei de muncă, formarea pieţelor
muncii
prin intermediul migraţiei constituie o sursă de conflict dintre state. Neokeynesiştii
considerau că
în rezultatul MIFM situaţia economică se înrăutăţeşte în statele de emigraţie, în mod
special,
dacă migraţia este pe contul forţei de muncă calificată şi, corespunzător, economiile
receptoare
de migranţi sunt în câştig. În acest sens, neokeynesiştii propun introducerea unor impozite
pentru
„exodul de inteligenţă”.
Teoria dependenţei. Această teorie, apărută în anii '70 a fost aplicată pentru analiza
migraţiei de muncă. Principalul adept al teoriei dependenţei a fost Singer. Teoria se
concentra
asupra migraţiei interne din mediul rural spre cel urban. Această mobilitate creează
probleme
între centrele mari polarizatoare şi periferiile agrare. Acelaşi lucru are loc şi între state.
Statele
cu o poziţie centrală se dezvoltă pe seama periferiei, dezvoltarea căreia este încetinită de
relaţiile
asimetrice de dependenţă.
Teoria segmentări pieţei muncii a apărut la sfârşitul anilor '70 (adepţi Pior, Portes,
Soloy etc.). În cadrul acestei teorii MIFM este privită ca rezultat al cererii continue a forţei
de
muncă străină din partea statelor înalt dezvoltate postindustriale, cerere determinată de
costul
mic al forţei de muncă străină. Fluxurile migraţionale sunt generate de nivelul diferit de
dezvoltarea al statelor. Piaţa munci este segmentată cel puţin în două segmente distincte:
primar,
ce cuprinde activităţi cu calificări înalte, bine plătite, cu condiţii ridicate de muncă, în care
este
antrenată populaţia autohtonă şi, secundar cu condiţii de muncă precare, puţin
prestigioase, care
implică munca fizică, cu remunerarea muncii scăzute, în care sunt antrenaţi migranţii. Cu
toate
că economiile dezvoltate nu pot asigura angajarea stabilă a forţei de muncă proprii, având
şi o
rată a şomajului mare ei recurg la forţa de muncă străină pentru activităţile puţin
prestigioase,
neatractive pentru populaţia
autohtonă.
Teoria sistemului mondial (adepţi Porter, Sassen, Valershtern). Conform acestei teorii
migraţia internaţională a forţei de muncă este o consecinţă directă a globalizării. Noile
tehnologii
aduse în ţările în curs de dezvoltare permit eliberarea forţei de muncă. În consecinţă forţa
de
muncă disponibilă devine potenţialii migranţi orientându-se către statele înalt dezvoltate în
sectoarele cu cererea mare a forţei de muncă ieftine. Teoria explică creşterea intensităţii
migraţiei pe seama globalizării pieţelor.
374
Teoria reţelelor migraţionale. A apărut în anii '90 ai sec. trecut, unul dintre adepţii
căruia fiind Massey. Ideea principală rezidă în faptul că fiecare migrant creează în mod
involuntar o reţea între el şi rudele sale, prietenii apropiaţi din ţara de origine. Prin
intermediul
acestei reţele, migrantul efectuează transferuri de bani şi informaţii celor rămaşi în ţară. În
aşa
fel acesta ajută persoanele din ţara de origine să migreze şi ei sau să se acomodeze în ţară
şi să-şi
găsească un loc de muncă.
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei internaţionale a forţei de muncă
Volumul şi direcţia migraţiei internaţionale a forţei de muncă a variat mult în

decursul
istoriei contemporane. Volumul migraţiei de muncă a fost în creştere permanentă, deşi
intensitatea fenomenului a fost diferită în timp. Primele migraţii masive ale forţei de muncă
au
fost migraţiile forţate din sec. XII-XIX. Migraţia în această perioadă a fost influenţată de
dezvoltarea comerţului cu sclavi. Direcţia principală a migraţiei sclavilor era din Africa către
America (în special în SUA). În intervalul 1650-1850 populaţia din Africa s-a diminuat cu
22%
ca rezultat al transferului forţat de muncă către continentul
american.
Sec. XIX şi începutul sec. XX s-a caracterizat prin marile migraţiuni transoceanice ce
au
antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică şi Estică
spre
America de Nord, Australia şi America Latină. În sec. XIX din Europa au emigrat circa 30
mln.
persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20
mln. 1
persoane . Procesul migraţional către America a fost întrerupt parţial, în timpul celui de-al
doilea
război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migraţia europeană din sec
XIX şi
prima jumătate a sec. XX a avut efecte globale, ducând la popularea şi valorificarea
economică a
unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia şi Noua
Zeelandă.
În perioada postbelică fluxurile migraţionale către „Lumea Nouă” au scăzut în
intensitate, iar polul de atractivitate a migranţilor devine Europa Occidentală. Economiile
refăcute de după război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure
creşterea
economică şi în perioada care a urmat, statele din vestul Europei, precum Marea Britanie,
Franţa, Germania primesc din ţările vecine mai mulţi imigranţi decât au pierdut în perioada
anterioară. În a 2-a jumătate a sec. XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a
migranţiei
de muncă:
1. Europa Occidentală. Statele din Europa Occidentală, care până în 1950 nu intrau în
categoria statelor receptoare de migranţi, recurg la muncitorii străini. Ţările din Centrul şi
Nordul Europei primesc imigranţi din sudul continentului şi din fostele colonii. Spre Franţa s-
au
îndreptat fluxuri importante de migranţi din Africa de Nord, spre Marea Britanie – imigranţi
din
India şi Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranţilor erau din Indonezia şi
Suriname,
375
foste colonii ale acestora. Statele UE numără în prezent circa 5 mln. migranţi, ceea ce
constituie
circa 5% din populaţia acestor state. Numărul cel mai mare de migranţi l-au primit
Germania,
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia. În ultimii 10 ani după destrămarea
sistemului
socialist un număr foarte mare de migranţi au venit din statele Europei de Est şi Sud-Est.
Mai
multe state din Europa de Sud s-au transformat din ţări de emigraţie în ţări de
imigraţie.
Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forţei de muncă din unele state:
Luxenburg – 30%, Elveţia – 29,6%, Germania – 8,0%Belgia – 7,5%, Austria – 6,2%, Suedia –
5,8%, Franţa – 5,2%, Marea Britanie – 3,4% (2007) din numărul total al angajaţilor. Statele
UE
au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe considerente: presiunea făcută
de
populaţia statelor membre faţă de autorităţi vis-a-vis de limitarea imigranţilor, în special a
forţei
de muncă necalificată, problemele legate de creşterea necontrolată a migraţiei ilegale,
destabilizarea pieţelor forţei de muncă şi mai recent criza financiară care a afectat toate
statele
etc. Problemele demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de
îmbătrânirea populaţiei, declinul natural, emanciparea femeilor şi a institutului familiei va
determina statele comunitare să-şi revadă politica
migraţională.
2. Alt centru important al destinaţiei migraţiei de muncă care a luat naştere la mijlocul
anilor ´70 îl reprezintă ţările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Boomul
petrolier în ţările OPEC (organizaţia statelor exportatoare de petrol) a determinat creşterea
cererii forţei de muncă atât calificată, cât şi necalificată. Ponderea muncitorilor străini în 6
state
monarhice a depăşit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain – 51%, Arabia Saudită – 60%,
Oman
– 70%, Kuwait – 86%, EAU – 89%, Qatar – 92%. În acelaşi timp în statele vecine s-a
înregistrat
cel mai mare număr al populaţiei active care lucrează în exterior. Un alt centru al migraţiei
(formal etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului
evreiesc în 1948 a determinat apariţia unui pol important al migraţiei în această
regiune.
3. Al treilea centru important al migraţiei forţei de muncă contemporane a devenit SUA.
Formarea resurselor de forţă de muncă a SUA s-a datorat în mare parte imigraţiei. Însăşi
naţiunea americană s-a format în mare parte din imigranţi (conform teoriei „cazanului de
fuziune”). Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă
determinată
de migraţia unui număr mare de imigranţi din Europa Occidentală, îndată după cel de-al
doilea
război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita imigraţia din Asia
şi
America Latină, a 3–a etapă prioritate au avut-o migranţii din Europa. SUA este principala
ţară
receptoare de migranţi cu un stoc de circa 20 mln., fiind urmată de Canada cu circa 5 mln.
de
migranţi. Dintre regiunile furnizoare de migranţi se evidenţiază Europa Centrală şi de Est,
America Centrală, Asia de Sud-Est.
376
3. Al patrulea centru important al migraţiei s-a format în Australia, care prin politica
imigraţională atractivă a servit destinaţia a peste 200 mii de muncitori străini. Ca şi
SUA,
Australia duce o politică de asimilare a
migranţilor.
4. Alt centru importanţ al migranţiei contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific:
Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot
mai
mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activităţi ce nu solicită o
calificare
înaltă. În acelaşi timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranţilor profesionişti
de
tranzit care însoţesc investiţiile de capital străin în ţările din Asia
Pacific.
5. Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela)
primesc
un număr mare al migranţilor. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că
primeşte
migranţi din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe
de
atragere a imigranţilor din Europa de
Est.
6. Statele din Africa majoritatea fac parte din categoria statelor donatoare de migranţi,
firesc pentru cea mai săracă regiune a lumii. Totuşi, Africa de Sud recrutează muncitori
necalificaţi din statele vecine, pentru activităţile din industria minieră, precum şi specialişti
din
statele ex-URSS (fig. 1).
din Asia din America

de Sud
spre Asia şi
Australia
spre America de
Nord
Spre Japonia
Fig. 1. Principalele direcţii ale migraţiei contemporane
377
Munca
13.4. imigranţilor
Reglementareaare migraţiei
un rol semnificativ
de muncăîndeeconomia mondială
către statele lumii contemporană. Dat
fiind
numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate
conduce Creşterea
la intensităţii migraţiei internaţionale la etapa contemporană a determinat
statele
creşterea tensiunilor pe pieţele forţei de muncă a statelor
lumii
lumii.să recurgă la reglementarea ei şi la o mai bună gestionare a acestea. În timp ce
majoritatea
Pentru aprecierea dimensiunii migraţiei de muncă sunt utilizaţi câţiva
ţărilorindicatori:
lumii, sub influenţa organizaţiilor economice internaţionale sau a companiilor
 Dimensiunea emigraţiei – numărul emigranţilor plecaţi peste hotare pentru un
transnaţionale liberalizează fluxurile comerciale, financiar-valutare, tehnologiile, aproape
anumit termen cu scopul angajării la un
majoritatea limitează accesul migranţilor pe teritoriul
serviciu;
lor.  Dimensiunea imigraţiei – numărul imigranţilor sosiţi de peste hotare pentru un
În prezent, doar Australia mai este oficial deschisă pentru imigranţi, în timp ce
Canada,
anumit termen cu scopul angajării la un
Israel, SUA, statele Europei Occidentale sunt parţial deschise. Selectarea migranţilor de
serviciu;
către  Soldul migraţional – diferenţa dintre numărul emigranţilor şi a imigranţilor.
statele recipiente este rigidă şi poartă, în multe privinţe, un caracter
discriminatoriu.
Soldul migraţional poate fi pozitiv sau
Deşi mai multe organizaţii internaţionale senegativ şi se exprimă
arată preocupate în valori absolute
de reglementarea
sau
migraţiei,
nici una dintrerelative;
ele, deocamdată, nu au mandatul oficial pentru a realiza acest lucru,
această  Migraţia sumară – numărul total al migranţilor sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară
problematică fiind prerogativa
statelor/guvernelor.
Baza pentru
juridicăointernaţională
anumită perioadă de
a migraţiei forţei de muncă o constituie Declaraţia
timp.
Generală
despreNumărul
Drepturilemigranţilor
Omului dinsporeşte cu paşi
1948, pactul rapizi. Dacăasupra
internaţional în anuldreptului
1970 erau atestaţi
civil 82 din
şi politic mil.
1966,
persoane,
Actul final în
al anul 2000asupra
Hotărârii – 175 mil. persoane,
Securităţii Umane actualmente numărul
şi Cooperare acestora
în Europa depăşeşte
din 1986, 200
Convenţia
mil.
persoane
ONU pentru (inclusiv migranţii
drepturile ilegali). În ultimul
muncitorilor-migranţi şi deceniu numărul
a membrilor migranţilor
familiilor a sporit
lor. Dintre cu 6
organizaţiile
mil.
persoane
economiceper an. Cea mai cel
internaţionale mare maiponderea a migranţilor
mult se apropie din totalul populaţiei
de problematica monitorizăriise atestă în
migraţiei
Australia
(18,7%) şi America
internaţionale de de
a forţei Nord (12,9%),
muncă OMMiar cel mai micmondială
(organizaţia număr raportat la totalul
a muncii), populaţiei
responsabilă de
este în
America
elaborareaLatină - 1,1% şi Asia
şi coordonarea - 1,4% (tab.
standardelor 1)
internaţionale cu privire la piaţa muncii. Aceste
standarde
servesc ca recomandăriTabela 1. Dinamica
guvernelor statelormigraţiei
lumii şi internaţionale
vizează: Creşterea medie anuală a migranţilor
 Numărul migranţilor
remunerarea internaţionali,
minimală a muncii;mln. persoane
internaţionali, %
1960
asigurarea
1970 posibilităţilor
1980 1990de angajare
2000 2005
1960- 1970- 1980 1990 2000-
nediscriminatorie; 1965 1975 1985 1995 2005
Lumea în
 asigurarea egalităţii între muncitorii migranţi şi
total locali;81,3
75,5 99,3 155,0 176,7 200,0 0,8 1,3 2,2 1,3 1,5
 asigurarea unei sistem de asigurări sociale pentru
Regiuni migranţi;
32,3
stabilirea
38,3 vârstei
47,5 minimale
82,4 a 105,0
forţei de115,4 1,8 2,0 2,4 2,8 1,9
dezvoltate
muncă;
Regiuni în  cooperarea statelor în domeniul migraţiei de muncă
dezvoltare 43,2
etc. 43,0 51,8 72,6 71,7 85,6 -0,1 0,6 2,4 0,4 0,2
Dar, deocamdată nu sunt pârghii şi mecanisme concrete de control sistematic, Ele
Europa sunt 14,2 18,8 21,9 49,4 58,2 64,1 3,1 1,4 1,4 2,3 1,9
implementate benevol de către autorităţile naţionale. Unele state au legi speciale pentru
Africa 9,1 9,9 14,1 16,4 16,5 17,1 0,7 2,0 0,5 1,9 0,7
reglementarea migraţiei. În SUA, spre exemplu, funcţionează „Legea migraţiei” din 1990.
America
Legi 6,0 5,7 6,1 7,0 6,3 6,6 -0,6 0,2 0,6 -2,9 1,1
Latină
similare sunt şi în alte state OCDE. În mai multe state sunt create structuri speciale care se
ocupăde
America
de imigranţi,
Nord fie că13,0
12,5 este vorba
18,1 de structuri
27,6 din
40,4cadrul Ministerelor
44,5 0,3 de
3,3Justiţie,
4,1 de Interne
3,9 sau
1,9
a
Muncii.şiÎn SUA serviciul pentru Imigraţie şi Naturalizare (SIN) reprezintă unul dintre cele
Australia
mai
Oceania 2,1 3,0 3,8 4,8 5,1 5,0 3,6 2,0 2,2 1,2 -0,1
puternice structuri statale, ţinându-se cont de efectele pe care le are migraţia asupra
Sursa:
tuturorInternational Migration 2006. New York.United Nation, 2006; revizuit
sferelor
după vieţii în această ţară. Servicii şi structuri similare sunt în toate statele Europei
http:/esa.un.org/migration
378
379
Occidentale. Statele naţionale au aplicat politici migratorii care au variat dea lungul
timpului în
funcţie de interesele şi nevoile statelor, măsurile fiind de la permisive - la restrictive, de la
democratice – la discriminatorii. Un rol important în politica migraţională îl ocupă
reglementările migraţiei de
muncă.
În linii mari politica migraţională a statelor vizează 2
aspecte:
- reglementarea migraţiei;
- stimularea reemigraţiei.
Cât priveşte reglementarea imigraţiei majoritatea statelor folosesc o abordare
selectivă.
A. Un prim criteriu în selectarea migranţilor îl reprezintă calificarea acestora. În
general,
sunt acceptate acele categorii profesionale de care are nevoie ţara şi limitează sau
interzice
celelalte. Un interes practic îl are atragerea muncitorilor, care ar putea îndeplini activităţi
fizice
grele, monotone, care nu prezintă interes pentru populaţia
titulară.
Cerinţele pentru majoritatea statelor sunt identice. Cele mai tipice dintre ele sunt:
garantarea calificării în forma unei diplome de studii, stagiul de muncă etc. În Australia,
ţară
tipic migraţională, se acceptă specialişti cu calificare profesională care au un stagiu nu mai
mic
de 3 ani, în SUA majoritatea companiilor private nu acceptă la serviciu persoane care nu au
o
experienţă profesională mai mică de 5 ani, chiar dacă există locuri vacante. Un loc aparte
în
politica migraţională îl ocupă atragerea persoanelor calificate „brain drain”. Statele
dezvoltate
sunt într-o competiţie directă în ceea ce priveşte atragerea unui număr cât mai mare de
specialişti. Câştigurile de pe urma atragerii acestei categorii de persoane sunt foarte mari,
în
special, are loc fortificarea potenţialului uman pe termen lung. În linii mari statele
recipiente
acordă un regim preferenţial următoarelor grupe
profesionale:
- muncitorii necalificaţi, care pretind la munci nesolicitate de populaţia
autohtonă;
- specialiştii în ramurile cu o dezvoltare
rapidă;
- reprezentanţii profesiilor rare;
- specialiştii de calificare înaltă şi liber
profesioniştii;
- antreprenorii care transferă activele lor în aceste state, creând şi locuri de
muncă.
B. Reglementări cu privire la cerinţele solicitate privind caracteristicile personale ale
muncitorilor imigranţi. Legislaţia ţărilor receptoare impun restricţii asupra limitelor de
vârstă.
Acestea doresc să primească muncitori tineri (preferenţial în limitele vârstei de 20-40 ani),
de la
care se poate obţine un efort maxim. Persoanele tinere, căsătorite, cu copii, au prioritate,
acest
fapt contribuind şi la îmbunătăţirea parametrilor capitalului uman. Cheltuielile pentru
formarea
capitalului uman sunt foarte mari, prin achiziţia acestor categorii de persoane statele
dezvoltate
înregistrează câştiguri enorme, în special, pe termen lung. Un „filtru” pentru selectarea
muncitorilor străini îl reprezintă şi starea de sănătate, unele state recurgând la teste
medicale şi
380
psihologice, lipsa antecedentelor penale pentru potenţialii imigranţi. În unele state se
limitează
sau se interzice chiar intrarea pe teritoriul lor a persoanelor care fac parte din anumite
partide
extremale, totalitare, considerându-se că prezenţa lor ar aduce prejudiciu
statelor date.
C. Un alt tip de reglementare se realizează prin cota numerică (cota imigraţională)
care
stabileşte ponderea imigranţilor acceptaţi în anumite ramuri sau în economie, per
ansamblu.
Anual se stabileşte o cotă imigraţională. Cota imigraţională a SUA începând cu 1965 este
de 675
mii persoane. În unele state cota directă se stabileşte ca raportul între muncitorii străini şi
locali.
Grecia, spre exemplu, interzice activitatea străinilor la întreprinderile unde lucrează mai
puţin de
5 muncitori de origine greacă. Dacă la întreprindere lucrează un număr mai mare de
muncitori,
raportul dintre locali şi străini trebuie să fie de cel puţin
10:1.
D. Legislaţia imigraţională conţine limitări de ordin spaţial şi temporal. Politica
migraţională a unor state acordă preferinţe muncitorilor din anumite regiuni, state fie că
este
vorba de proximitatea geografică, de rudenie lingvistică, culturală sau etnică. SUA până în
anii
´90 ai sec. trecut a acordat prioritate persoanelor din Asia, America Latină, Africa, iar după
anii
´90 prioritate au avut-o imigranţii din Europa. În prezent aceeaşi politică migraţională
selectivă o
duce majoritatea statelor postindustriale. Statele din cadrul UE, actualmente, acordă
prioritate
migranţilor din Europa Centrală şi de Sud Est. Deşi aceste reglementări comportă o doză de
discriminare în raport cu migranţii din alte regiuni sau state, statele nu doresc să-şi
amplifice
tensiunile sociale, dar şi din considerente a securităţi etnice şi statale. Naturalizarea
persoanelor
de provenienţă civilizaţională diferită cere mai mult timp şi bani, naturalizarea fiind o
procedură
foarte dificilă, implicând costuri mari. Franţa, acordă pretendenţilor străini cetăţănia
franceză
doar după 10 ani de şedere în ţară, cu condiţia ca aceştea să cunoască limba, istoria,
cultura ei. O
politică diferenţiată în atragerea migranţilor este şi în cadrul statelor, imigraţia fiind
încurajată în
regiunile mai slab dezvoltate, regiunile în plină ascensiune şi descurajată în oraşele mari, în
aglomeraţiile urbane şi megapolise pentru a evita supraaglomerările spaţiale. Limitările
temporale se fac cu scopul de a stabili un termen de încercare, după care are loc
prelungirea
termenului.
E. Reglementarea economică cuprinde un şir de condiţii:
- prioritate o au migranţii care investesc sume mari de bani în economia statelor
recipiente (în SUA se acordă anual 10 mii de vize acestor categorii de
persoane);
- impunerea unor plăţi sub forma impozitelor angajatorilor care utilizează muncitorii
străini;
- stabilirea plăţilor pentru imigranţi a impozitelor pentru angajare
etc.
În calitate de obiect al reglementării migraţionale se află nu numai imigraţia dar şi
reemigrarea. Începând cu anii ´70 ai sec. trecut mai multe state au început să stimuleze
381
repatrierea
Efectele
imigranţilor,
migraţiei asupra
implementând
pieţei forţei
un şir
de de
muncă.
programe
Fluxurile
în acest
migraţiei
sens.internaţionale
Printre acestea
pot fi
menţionate: direct pieţele forţei de muncă atât din ţările donatoare, cât şi ţările
influenţează
receptoare.
 ajutoare
Migraţia poate contribui la diminuarea
materiale şomajului
doritorilor de a reemigraîn statele cu surplus
sub forma de forţă
creditelor, de muncă,
donaţiilor
iar în băneşti;
ţărilereceptoare poate
ajutoarele diminua
acordate oferta
statelor pieţei forţeide
exportatoare deforţă
muncă. Imigraţia
de muncă completează
prin dezvoltarea
locurile de
muncă îninfrastructurilor
sectoarele nesolicitate de muncitorii
sociale, crearea locali. În Belgia,
întreprinderilor, în carespre exemplu,
ar putea ½ din mineri,
fi angajaţi
în migranţii
SUA – 70% dintre agricultori, în Elveţia circa 40% din muncitorii în construcţii sunt străini.
repatriaţi;
Imigraţia are o influenţă
 pregătire asupraapieţelor
profesională regionale
migranţilor pentrua activităţi
forţei de în
muncă.
ţara de Prin migraţie se
origine
asigură etc.
redistribuirea forţei de muncă în corespundere cu cerinţele
actuale.
13.5.Întreprinzătorii
Efectele migraţiei din internaţionale
ţările recipiente câştigă
a forţei dede pe urma muncii imigranţilor. Aceştea
muncă
sunt
gata să muncească
Efectele migraţiei înforţei
condiţiile unei remunerări
de muncă sunt multiple. maiAcestea
mici decât standardele
influenţează de social-
viaţa remunerare
din
această
economică ţarăa şi, în aşa
tuturor fel angajatorii
statelor reţin majorarea
lumii, dovadă salariilortot
fiind preocuparea lucrătorilor
mai activă locali.
faţă În
demai
multe
fenomenul
state funcţionează
migraţional. Migraţia o piaţă a muncii
are efecte cu standarde
pozitive şi negative,duble:atâtpe una are
pentru locreceptoare,
ţările cumpărareacât forţei
şi
de
pentru
muncă autohtonă
cele donatoare (tab.calificată
1). şi înalt remunerată, iar pe alta cea străină gata să muncească
la munci
grele, prost plătite.
Tabelul Imigraţia,
2. Efectele în aşa fel contribuie
migraţiei la intensificarea
internaţionale a forţei deconcurenţei
muncă pe piaţa
forţei de
muncă puţin calificată, care contribuie la micşorarea salariului real pentru categoriile de
Pentru statele recipiente Pentru statele donatoare
muncitori locali, fapt ce contribuie la creşterea tensiunilor sociale şi a presiunilor făcute de
Pozitive
către
aceştea clasei
1. Stimularea politice,produselor
concurenţei în vederea înăspririi
naţionale ca condiţiilor de acceptare
1. Transferurile a
băneşti în valută convertibilă în ţară
imigranţilor.
rezultat al diminuării costurilor de producţie, prin 2. Diminuarea presiunilor din partea resurselor de
În acelaşi
utilizarea forţei detimp,
muncă migranţii
mai ieftine pot obţine calificări
forţă mai înalte în ţările receptoare,
experienţă ce
2. Efectul multiplicator (stimularea de către forţa de de muncă în surplus şi a tensiunii sociale
poate fi ulterior
muncă străină adusă acasă.
a producţiei Activitatea
şi a ocupării în ţara dede antreprenoriat poate săprofesională
3. Instruirea şi pregătirea se învioreze, ca a
gratuită
rezultat
adopţie) al forţei
experienţei
3. Economii ceşiarinvestiţiilor făcute
fi trebuit să fie făcuteînlabusinessul
instruirea şi autohton
de de către
muncă proprii, migranţii
cunoaşterea reîntorşi
acesteea în
cu formele
patrie.
pregătirea profesională a forţei de muncă (la importulde
Efectele
forţei de muncă migraţiei
clificate) pe plan demografic. organizare a muncii avansate
4. Menţinerea stabilităţii sociale prin plata impozitelor4. Primirea finanţărilor şi a ajutoarelor din partea
Mişcarea populaţiei produce efecte importante statelor asupra unor
recipiente variabile demografice
şi a organizaţiilor internaţionalecum
ar fi specializate pentru programele de dezvoltare social-
numărul, structura populaţiei, densitatea, presiunea demografică
economice, etc.crearea
orientate către Acestea pot finoi de
locurilor
cuantificate muncă
prin soldul migraţional în formă absolutăNegativeşi relativă. Efectele demografice pozitive din
1. Creşterea tensiunilor pe piaţa forţei de muncă
cadrul 1. Pierderile economice ca rezultat al diminuării
ţărilor
locală de imigraţie sunt însoţite de efecte negative în ţărileuman
potenţialului de emigraţie.
şi în special Astfel, migraţia
al segmentului
2. Intensificarea, ca consecinţă a creşterii cererii pe populaţiei în vârstă de muncă
populaţiei
piaţa tinere contribuie la întinerirea populaţiei şi la îmbunătăţirea
2. Pierderile parametrilor
de pe urma instruirii şi pregătirii
potenţialului
forţei de muncă, tendinţa de scădere a costului forţei profesionale a emigranţilor
uman
de în ţările receptoare şi, invers, la îmbătrânirea 3. risculpopulaţiei
demografic şi diminuarea
exprimat potenţialului
prin diminuarea
uman
muncă potenţialului de reproducere a populaţiei şi
în statele donatoare.
3. Provocarea conflictelorPe de o parte
naţionale aredintre
şi etnice loc depopularea
erodarea unor state sau regiuni, medii de
trai, iar pe
populaţia locală şi imigranţi, tensiuni sociale institutului familiei
de altă parte
manifestate princreşterea densităţii,
discriminări a concentrării
şi aversiune faţă de populaţiei
4. emigrarea în anumite
ilegală lipseşte areale
de orice(zone
drept social,
industriale,
imigranţi politic sau economic individul
oraşe mari,ratei
4. Creşterea aglomeraţi
şomajuluiurbane, tehnopolise
etc).
Un alt indicator
Monitorizarea demografic
procesului cu implicare
migraţional directă
pentru asupra
o cât dezvoltării
mai bună economice
gestionare îl
a acestuia
reprezintă
devine o
modificarea presiunii
necesitate pentru demografice
toate în sensul
statele, indiferent decreşterii
statutulacesteea
pe care îlpentru statelefluxurilor
au în cadrul de emigarţie,
exprimat prin Principalele
migraţionale. diminuarea consecinţe
populaţiei economic active
ale migraţiei, dinînpunctul
favoarede
celorlalte
vedere aldouă categorii
interesului pede
care-l
vârstă neantrenate
urmărim, sunt asupraîn activităţi economice:
pieţei forţei de muncă,copiii şi pensionarii,
asupra scăderea ratei
situaţiei demografice, de fertilitate
asupra situaţiei
prin
emigrarea populaţiei de vârstă reproductivă, feminizarea sau masculinizarea populaţiei şi,
economice.
prin
382
383
aceasta, crearea unui dezechilibru între genuri. În anii 2000 soldul migraţional a asigurat
56%
din creşterea demografică a statelor dezvoltate şi circa 90% din creşterea demografică a
statelor
din UE, fiind firească îngrijorarea acestor state vis-a-vis de pericolul asupra securităţii
demografice de perspectivă, în condiţiile scăderii ratei natalităţii, ratei fertilităţii şi a
sporului
natural a populaţiei titulare. Imigranţii deja constituie ponderi considerabile în unele state
alcătuind 5-12% din totalul populaţiei şi 0-25% din populaţia economic
activă.
Efectele economice ale migraţiei pot fi exprimate în principal prin efectele asupra
balanţei de plăţi şi asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale determină
importante transferuri de capital, atât din ţările de emigraţie aduse de emigranţi pentru
instalarea
sau dobândirea cetăţăniei, dar în mod special, prin transferurile făcute de imigranţi în ţara
de
origine. Aceste sume sunt mult mai mari dacă aparţin unor investitori, ţările de imigraţie
încurajând orice investiţie din partea imigranţilor. De regulă, sumele pentru instalare
acţionează
ca stimulente ale consumului. Transferurile de fonduri băneşti în străinătate ale
emigranţilor în
ţările de origine se concretizează sub câteva forme ale balanţei de
plăţi:
a) plăţi ale lucrătorilor (workers remmitance) care reprezintă valoarea transferurilor
către ţara de origine efectuate de către emigranţi aflaţi în
străinătate;
b) transferuri ale migranţilor - care reprezintă alte fluxuri de bunuri şi active
financiare
asociate cu migranţii internaţionali.
Pentru relevarea importanţei transferurilor de capital efectuate de emigranţi către ţara
de
origine este util ca acestea să fie comparate cu mărimea PIB-ului, cu cea a exporturilor şi
cu cea
a investiţiilor de capital străin.
Având în vedere că aceste transferuri pot influenţa semnificativ desfăşurarea activităţii
economice şi sociale în ţara de origine apare nevoia şi oportunitatea analizei şi a altor
aspecte
circumscrise procesului menţionat anterior şi
anume:
a) ponderea diferitor forme de transfer (cash, prin bănci, în natrură, prin
barter);
b) modul de efectuare a schimbului valutei în moneda
naţională;
c) modul de utilizarea a sumelor de bani trimise din străinătate (consum curent,
bunuri de
folosinţă îndelungată, cumpărarea de locuinţe, terenuri, rambursarea
împrumuturilor,
deschiderea de depozite bancare, demararea de afaceri, cheltuieli pentru educaţia
şi
instruirea copiilor etc.
d) identificarea efectelor de antrenare ale transferurilor pe plan local şi
naţional).
Efectele migraţiei asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei internaţionale au
efecte deloc neglijabile asupra funcţionării serviciilor publice şi a sistemelor de protecţie
socială. Are loc majorarea cheltuielilor pentru întreţinerea şomerilor imigranţi şi a
familiilor
lor, de asemenea cheltuieli ce ţin
de:
384
 instruirea copiilor;
 dezvoltarea infrastructurii sociale;
 acordarea asistenţei sociale/plata indemnizaţiilor sociale
etc.
Statele de imigraţie suportă cheltuieli mari din bugetele publice, pe cînd cele de
emigraţie sunt scutite de ele.
13.6. Migraţia forţei de muncă a Republicii Moldova

Republica Moldova este o ţară afectată profund de fenomenul migraţional, o parte
considerabilă a forţei de muncă este plecată peste hotare, iar remitenţele contribuie
substanţial la
PIB. Ponderea mare a populaţiei economic active migrate, creşterea intensităţii
fenomenului,
impactul migraţiei asupra securităţii demografice, sociale şi economice a determinat
factorii de
decizie să întreprindă un şir de măsuri menite să gestioneze eficient fenomenul. Printre
aceste
măsuri s-ar putea menţiona: adoptarea cadrului juridic naţional, ratificarea mai multor
convenţii
internaţionale cu privire la migraţie şi la piaţa forţei de muncă, elaborarea unor mecanisme
eficiente de gestionare şi control al fluxurilor migraţioniste, dezvoltarea cooperării bi şi
miltilaterale cu ţările de destinaţie, cooperarea cu organismele internaţionale specializate,
monitorizarea procesului de reîntoarcere şi reintegrare a lucrătorilor emigraţi în R. Moldova,
consolidarea legăturilor cu diaspora etc. Astfel, cadrul juridic naţional cu privire la migraţie
include:
 Concepţia politicii migraţionale a R. Moldova, aprobată prin Hotărârea
Parlamentului
nr. 1386-XV din 11.10.2002;
 Legea cu privire al migraţie nr. 1518-XV din
06.12.2002;
 Legea cu privire la migraţia de muncă nr. 180-XVI din 10.07.2008
etc.
Această din urmă lege a intrat în vigoare la 01.01.2009 şi cuprinde prevederi
importante
referitoare la imigrare, angajarea provizorie în muncă a cetăţenilor R. Moldova în
străinătate,
reglementarea activităţii agenţiilor private de angajare în străinătate, stipularea clauzelor
minime
ce trebuie să le conţină contractele individuale de muncă etc. În acelaşi timp R. Moldova a
ratificat 41 convenţii ale OIM care reglementează piaţa muncii în complex. Tot în acest
context
se înscriu şi măsurile de cooperare cu organismele
internaţionale:
- Colaborarea cu Programul MIGRANT al OIM în cadrul proiectului „Eliminarea
Traficului de fiinţe umane din R. Moldova prin măsuri ale pieţei
muncii”;
- Crearea centrelor informaţionale privind piaţa
muncii;
- Elaborarea, publicarea şi diseminarea ghidurilor cu informaţia specifică despre ţara
de
destinaţie, a pliantelor privind riscurile migraţiei nereglementate
etc.
385
Toate aceste reglementări, proiecte, programe, acţiuni au drept scop monitorizarea
fenomenului migraţional şi orientarea acestuia către cetăţenii R. Moldova, întrucât este
recunoscut unanim contribuţia pozitivă a migraţiei pentru creşterea şi revitalizarea
economică,
fiind de datoria statului să gestioneze eficient acest
fenomen.
Deşi datele oficiale atestă un număr mic al migranţilor (tab. 2.), studiile experţilor
precum şi unele date cu privire la remitenţe şi la evoluţia indicatorilor demografici atestă
un
număr mult mai mare al
acestora.
Tabelul 3. Evoluţia migraţiei în R. Moldova în intervalul 2001-2008 (persoane)
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Emigranţi 6646 6592 7376 7166 6827 6685 7172 6988
Imigranţi 1293 1297 1620 1706 2056 1968 2070 2749
Repatriaţi 1462 1614 1285 1816 1131 1608 1763 2023
Total 9201 9403 10281 10688 10014 10261 11005 11760

Sursa: Anuarul Statistic al R. Moldova, 2002-
2009.
Astfel datele ultimului recensământ au arătat că un număr de 273 mii persoane cu
domiciliul în R. Moldova erau absente. Majoritatea persoanelor temporar absente erau
plecate la
muncă sau în căutarea unui loc de muncă - 88,7%, la studii – 6,5%, din alt motiv 4,8%.
Datele
experţilor şi studiilor realizate arată că numărul emigranţilor ar fi de cel puţin 2 ori mai
mare
variind între 400 şi 600 mii persoane. Bărbaţii emigranţi constituiau 57% comparativ cu
femeile
(2004).
Direcţiile principale ale migraţiei, conform datelor recensământului, sunt F. Rusă -
56,2%,
Italia – 19,4, România – 3,9%, Portugalia – 3,5%, Ucraina – 3,1%, Turcia – 3%. Restul sunt
plecaţi în alte state, ponderea fiind mai mică de 3%. Migraţia externă a R. Moldova până la
obţinerea independenţei avea o singură direcţie – spre est, actualmente vectorul
migraţional se
îndreaptă tot mai mult spre
vest.
Cauza principală a migraţiei rămâne a fi cea economică. Atât timp cît nivelul de
dezvoltare
economică va rămâne în urmă, precum şi diferenţele mari de remunerare faţă de statele
vecine
sau mai dezvoltate, tendinţele migraţionale se vor menţine la cote
înalte.
R. Moldova se înscrie printre statele cu ponderile cele mai mari ale remitenţelor.
Astfel,
conform datelor Băncii Mondiale R. Moldova se află printre primele în lume după mărimea
remitenţelor în raport cu PIB-ul constituind circa 38% în 2007 (fig
1.).
386
Remitenţele migranţilor moldoveni (procent din PIB)
40
35
30
25
20
15
10
0
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Sursa: Matthias Luecke ş. a. Migraţia muncii şi remitenţele, Moldova. –

2008.
Datele recente ale Băncii Naţionale a Moldovei indică că migranţii moldoveni au
transferat
în ţară 1108, 87 mln. dol. SUA pe parcursul primelor 8 luni ale anului
2008.
Cuvinte/termeni-cheie: Migraţia internaţională a forţei de muncă (MIFM), emigranţi,
imigranţi, reemigraţie, migraţii definitive, muncitorii pe contract, profesioniştii de tranzit,
migranţii ilegali, migranţii forţaţi, migraţie virtuală/telemunca, sold migraţional, migraţie
sumară, reglementarea migraţiei, cota imigraţională, reglementare economică a migraţiei,
reglementări spaţiale şi temporale, „exod de
inteligenţă”
Întrebări pentru recapitulare şi autocontrol:

1. Daţi definiţia conceptelor de migraţie a forţei de muncă, emigraţie, imigraţie,
reemigrare, sold migraţional, brain drain, cotă
imigraţională.
2. Prin ce sunt exprimate consecinţele economice ale migraţiei pentru economia
mondială
în ansamblu? Dar pentru R. Moldova?
3. Numiţi statele şi regiunile considerate polii principali de atractivitate a migraţiei forţei
de
muncă. Care sunt cauzele?
4. Cum are lor monitorizarea migraţiei internaţionale a forţei de
muncă?
5. Ce înseamnă în viziunea dvoastră o gestionare eficientă a
migraţiei?
6. Care este deosebirea între profesioniştii de tranzit şi migraţia de
tranzit?
Teste
Subiecte Răspuns
1. Numiţi principalele perioade1.
ale migraţiei europene 2.
3.
4.
2. Cine sunt profesioniştii de
tranzit?
3. Numiţi cauzele economice şi
Cauze economice
noneconomice ale migraţiei
-
-
387
-
Cauze noneconomice
-
-
-
4. Indicaţi destinaţiile olandezi→
migraţiilor de cucerire olandezi→
spanioli→
spanioli→
portughezi→
portughezi→
5. Calculaţi rata migraţiei în
Belgia, ştiind că numărul
populaţiei este de 10 414 mln
loc., iar numărul străinilor este
de 971 mii. persoane
6. Indicaţi prin săgeţi perechile
Ponderea cea mai mare a emigranţilor în perioada indicată
corespunzătoare
1. 1919 -1939a) emigranţii germani
2. 1825 – 1940b) emigranţii iberici
3. 1820 - 1930c) emigranţii britanici
4. sec. XVI-XVIIId) emigranţii polonezi
7. A/F 1. Migraţia de retur este specifică Portugaliei, Greciei

2. Actualmente Europa emigranţilor s-a transformat în Europa imigranţilor
3. Populaţia Europei actualmente creşte preponderent în baza creşterii
naturale a
populaţiei
4. Italia este o ţară clasică de imigranţi
5. Coloniile Franţei în Africa au cuprins statele din sud-vestul continentului
6. Raportul dintre emigraţie şi imigraţie constituie soldul migraţional
7. Italia este prima destinaţie a migranţilor moldoveni
8. Cota migraţională reprezintă raportul dintre populaţia titulară şi imigranţi
Glosar:
Migraţia internaţională a Mişcarea populaţiei apte de muncă peste hotarele propriei ţări cu scopul
forţei de muncă de
Migraţii definitive a fi antrenată în relaţii de muncă cu angajatorii din alte state.
(ireversibile) Migrarea forţei de muncă în alte state cu schimbarea definitivă a locului
Migraţii temporare de
(reversibile) trai şi muncă
Profesionişti de tranzit Migrarea forţei de muncă în alte state cu schimbarea temporară a
Imigranţi ilegali locului de
Imigranţi trai şi muncă
Muncitori de calificare înaltă care însoţesc investiţiile de capital
Imigranţi care intră în statele receptoare fără a avea un statut legal
Procesul de intrare pe teritoriul unei ţări pentru a obţine rezidenţă
Exod de inteleligenţă
permanentă sau semipermanentă
(Brain drain)
Emigrarea persoanelor cu un grad ridicat de instruire şi pregătire
profesională dintr-o ţară, de obicei către alte ţări ce oferă oportunităţi
Migraţie netă (sold economice şi sociale mai bune
migratoriu) Efectul net al imigraţiei şi emigraţiei asupra populaţiei unei regiuni/ţări
într-o anumită perioadă de timp, exprimat ca o creştere sau o
Migraţie sumară descreştere.
Se calculează ca diferenţa dintre numărul de imigranţi şi cel al
imigranţilor
Politică antinatalistă Numărul total de migranţi sosiţi/plecaţi într-o/dintr-o ţară pentru o
anumită
Politica pronatalistă perioadă de timp
Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a încetini
Raport de dependenţă creşterea populaţiei prin încercarea de a limita numărul de naşteri
Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a spori
creşterea populaţiei prin încercarea de a creşte numărul de naşteri 388
Raportul dintre populaţia dependentă din punct de vedere economic
demografică PARTEA IV. ELEMENTE (vârstnici şi tineri) de populaţia în
DE CONEXIUNE ALEvârstă
REIde muncă (16-64 ani)
Rata de emigrare Numărul de emigranţi ce părăsesc ţară de origine la 1.000 de locuitori
al
Tema 14. Piaţa financiară internaţională.
aceleaşi ţări, Interdependenţa financiară
într-un an de referinţă
Rata de imigrare Numărul de imigranţi care ajung în ţara de destinaţie la 1.000 de
14.1 Conceptul şilocuitori
esenţa alrelaţiilor financiare internaţionale,
Rata netă de migraţie acestei ţări, într-un an de referinţă
14.2 Caracteristica pieţei
Efectul netdealcapital
emigraţiei şi imigraţiei asupra populaţiei unei ţări,
exprimat
14.3 Evoluţia pieţei cafinanciare
o creştereinternaţionale.
sau o descreştere Integrarea financiară
a populaţiei prinde locuitori ai ţării
la 1.000
Flux migraţionaleuropieţe respective într-un an de referinţă
Obiective
Numărul total al deplasărilor efectuate de către populaţie în cursul unei
Migraţie benevolă
 Să cunoască esenţa relaţiilor financiare
perioade de timp (lună, internaţionale
an)
Migraţie forţată
 Să fie capabili săMigraţia
identifice principalele pieţe financiare
se realizează cu acordul persoanei migrate
Migraţie sezonieră
 Să cunoască particularităţile evoluţiei pieţei financiare internaţionale şi factorii
Migraţia se realizează fără acordul persoanei/grupurilor migrate
(ciclică) determinanţi ai acesteia
Migraţiune care are loc periodic în cursul anului (în anumite anotimpuri
Migraţie pendulatorie
sau
(navetism) (Pendulum
luni ale anului)
Migration/Push-Pul
Migraţiune constând din deplasările zilnice ale lucrătorilor de la
Migraţie virtuală
14.1. Conceptul şi domiciliul
esenţacomenzilor,
relaţiilor financiare internaţionale
Primirea prezentarea lucrului efectuat şi remunerarea se
stabil, situat într-o localitate, la locul de muncă, situat în altă localitate
realizează prin Internet. Specific acestei migraţii este că angajatul se
Fenomenul financiar exprimă un transfer de valoare, de putere de cumpărare în formă
află
bănească, de la o persoană într-o ţară,
fizicăiar
sauangajatorul
juridică la în altă ţarăstatului. Persoanele care
dispoziţia
Cotă imigraţională
participă la O modalitate de stabilire a ponderii imigranţilor acceptaţi în anumite
procesul de disribuire ramurişi redistribuire a valorilor în societate sunt legate între ele prin fire
reale economice sau în ţară
dar invizibile.
Bibliografia:
Obligaţiile financiare ale statului deseori depăşesc frontierile sale, iar resursele sale
1. Migration nuand development. Moscow, 2007, editorial board: Vl. Iontsev (variantele în l.
acoperă
engleză şi necesităţile şi atunci statul se vede obligat să apeleze şi la resurse externe.
rusă);Relaţiile
financiare care apar
2. Иммиграционная în procesul
политика западныхprocurării
стран. unor resurse
– Под. ред.financiare externe- sau
Г. Витковской. al onorării
Москва, 2002.
unor
3. Миграция населения. – выпуск третий Международная миграция. - Под. ред. О.Д.
obligaţii financiare ale statului faţă de străinătate au caracter
Воробьовой. – Москва, 2001.
internaţional.
4. Dragoş Transferul de resurse
Vasile, Alexandru financiare
Corneliu. publice
Migraţia pe plan
şi azilul internaţional
în contextul poateaderării
pregătirii avea caracter
României la
UE. – B., 2002.
obligatoriu
5. Ивахнюк, И. В.sau facultativ. La felтрудовая
Международная transferul миграция.
de resurse –pe М.,plan internaţional se face deseori
2005.
cu
6. Ионцев, В.А. Миграция и развитие. М., - 2007.
titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie în alte cazuri
7. Stephen
invers. Castles, Mark J. Miller. The Age of Migration. – London, 2008.
8. Миграция населения.
Relaţiile – выпуск
financiare шестой exprimă
internaţionale Миграционнаяtransferuriполитика.
băneşti -către
Под.unele
ред. О.Д.
organizaţii
Воробьовой. – Москва, 2001.
instituţii населения.
9. Миграция internaţionale, precumчетвертый.
– выпуск şi transferuri din străinătate
Система cu titlu de ajutoare
иммиграционного контроля. - Под.
ред. nerambursabile,
donaţii, împrumuturi externe.
О.Д. Воробьовой. – Москва, 2001.
10. Ионцев,Relaţiile
В.А. Мировые миграции.
financiare – М., 1992.
internaţionale pot fi grupate în funcţie de mai multe criterii, cum
11. Магомедова ar fi А.Г. Экономико-демографические аспекты внешней миграции. – М., 2007.
părţile implicate, regularitatea şi certitudinea
transferurilor.
Astfel în funcţie de participanţi distingem;
A) relaţiile financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu
vocaţie
internaţională de tipul ONU şi instituţiilor sale
specializate.
B) Relaţii financiare intervenite între state suverane şi organizaţii internaţionale cu
caracter
general, care nu au aderat la ONU şi care îşi stabilesc şi aprobă singure cheltuielile,
veniturile şi contribuţiile membrilor.
389
390
C) Relaţii financiare la care participă state suverane şi organizaţii regionale,
subregionale şi
interregionale, cum ar fi; Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a liberului
schimb,
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Arficană de Dezvoltare
ş.a.
D) Relaţiile financiare bilaterale, intervenite între state, pe baza acordurilor de voinţă
dintre
ele.
În funcţie de regularitatea cu care se manifestă, relaţiile financiare internaţionale pot
avea;
a) un caracter de permanenţă, ca în cazul participării sistematice, regulate a statelor
membre ale unei organizaţii la acoperirea cheltuielilor acesteia cu contribuţii sau
alte
venituri.
b) Un caracter accidental, ca în cazul acordării de către unele state sau organizaţii
internaţionale de ajutoare
nerambursabile.
În funcţie de certitudinea producerii transferului, relaţiile financiare internaţionale pot
reflecta:
a) O obligaţie certă de transfer, ca în cazul contribuţiilor cuvenite organizaţiilor
internaţionale, al altor vărsăminte la bugetele unor organizaţii
internaţionale.
b) O obligaţie potenţială de transfer, cănd un stat este chemat să ramburseze un
umprumut
garantat de el, atunci cînd benefeciarul acestuia nu poate sau refuză să o
facă.
Transferurile de resurse financiare care pornesc dintr-o anumită ţară şi se îndreaptă
către
beneficiarii externi, ca şi cele care provin din străinătate şi sunt dirijate către ţara de
destinaţie
generează un amplu proces de redistribuire pe plan internaţional. Deseori resursele
financiare
provenite de la organizaţiile internaţionale se cheltuiesc pentru achiziţii de materiale,
combustibili, piese de schimb, hrană, medicamente şi alte bunuri, elaborarea proiectelor de
interes naţional, ş.a.
Motivaţia imediată a redistribuirii resurselor financiare pe plan internaţional constă în
necesitatea recunoscută de întreaga comunitate mondială de a asigura menţinerea păcii în
zonele
fierbinţi ale globului, de a sprijini ţările şi popoarele aflate în mare dificultate să
supraveţuiască,
să depăşească situaţiile grele cu care acestea se confruntă, să realizeze noi paşi pe calea
lichidării
subdezvoltării.
În cazul participării obligatorii la acoperirea cheltuielilor organizaţiilor internaţionale,
statele membre sunt impuse la contribuţii diferenţiate, în funcţie de diferite criterii, între
care cel
mai important este capacitatea de plată a acestora. Ca urmare ţările datorează o
contribuţie cu
atît mai mare, cu cît sunt mai dezvoltate şi mai bogate. Un amplu proces de redistribuire
pe plan
internaţional se produce prin intermediul împrumuturilor acordate pe baze bi sau
multilaterale,
mai cu seamă pentru dezvoltarea economică şi
socială.
391
Relaţiile financiare internaţionale produc efecte importante nu numai atunci cînd
reflectă
transferuri de resurse financiare sub formă de contribuţii obligatorii sau facultative,
ajutoare
nerambursabile, donaţii, împrumuturi cu sau fără dobînzi, dar şi în alte împrejurări. Astfel în
condiţiile dezvoltării schimburilor comerciale şi cooperării economice, financiare, tehnico-
ştiinţifice, culturale sau de altă natură între state se ajunge frecvent ca anumite persoane
fizice
sau juridice, să realizeze venituri sau să posede avere pe teritoriul altui stat. Ca urmare a
aplicării unor principii diferite de impunere fiscală, nu rareori unul şi acelaşi venit să fie
impus
de două ori. Dubla impunere fiscală subminează cooperarea
internaţională.
RFVI reprezintă ansamblul relaţiilor social-economice, mecanismele, riscurile şi
deciziile
ce se stabilesc şi au loc în procesul circulaţiei, evaluării, acumulării şi repartiţiei monedei şi
a
mijloacelor de plată.
RFVI se desfăşoară pe:
 Piaţa monetară
 Piaţa valutară
 Piaţa internaţională a creditului
 Piaţa financiară internaţională
Piaţa monetară internaţională reprezintă circuitul internaţional al disponibilităţilor
monetare
generat de acumularea şi utilizarea activelor monetare pe plan
mondial.
Piaţa valutară reprezintă o parte componentă a pieţei monetare internaţionale şi este
constituită din centre ale comerţului cu devize la vedere şi pe termen
scurt.
Pe piaţa valutară se operează cu active exprimate în
valute.
Piaţa financiară internaţională este mecanismul prin care activele financiare sunt emise
şi
puse în circuitul economic internaţional şi este formată din totalitatea pieţelor naţionale de
capital, pe care se efectuiază tranzacţii cu titluri de credit străine pe termen
lung.
Piaţa financiarã are douã componente ale cãror funcţiuni sunt diferite şi
complementare şi
anume piaţa financiarã primarã specializatã în colectarea veniturilor economisite şi piaţa
financiarã secundarã care asigurã mobilitatea şi lichiditatea economiilor
plasate.
Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie
internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar-
bancare,
firmele comerciale, industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice,
ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional. Piaţa financiară internaţională este
compusă
din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa
secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au mai fost negociate şi pe care
deţinătorii lor le vînd pentru redobîndirea capitalului înainte de termenul prevăzut
iniţial.
392
Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale
Relaţiile valutar financiare internaţionale mijlocesc schimburile de bunuri şi servicii
dintre ţări cu ajutorul valutelor şi a altor instrumente de plată internaţionale, asigură
formarea şi
redistribuirea unor fonduri în valută necesare echilibrării balanţelor de plăţi, dezvoltării
economiei, cooperării tehnice, ştiinţifice, culturale şi sociale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale reflectă raporturile de schimb şi de transfer
de creanţă care se exprimă şi se derulează prin intermediul valutelor şi altor mijloace de
plată
internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei ţări, a realizării schimburilor şi a
cooperării internaţionale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale se deosebesc de alte componente ale
relaţiilor
economice internaţionale prin
următoarele:
• relaţiile valutar financiare mijlocesc schimburile economice internaţionale,
colaborarea
economică, ştiinţifică, culturală şi socială;
• relaţiile valutar financiare exprimă raporturile economice de formare, repartizare şi
utilizare a unor fonduri în valută necesare schimburilor economice internaţionale,
dezvoltării economice a ţărilor şi cooperării
internaţionale;
• relaţiile valutar financiare se manifestă între state suverane şi independente, între
persoane juridice şi fizice in state diferite, precum şi în raporturile din state
diferite,
precum şi în raporturile cu organismele
internaţionale.
• relaţiile valutar financiare internaţionale se exprimă prin intermediul unei valute sau
a
unui instrument de plată
internaţional.
a) Relaţiile valutare asigură comensurarea raporturilor economice de schimb şi de
transfer
de creanţă la nivel internaţional prin intermediul valutelor sau a altor instrumente de plată
internaţionale. Schimburile economice internaţionale, prestările de servicii, formarea şi
redistribuirea fondurilor pe plan internaţional, contractarea şi rambursarea unor
împrumuturi pe
pieţele bancare şi financiare internaţionale ce se exprimă în valută formează relaţiile
valutare.
b) Relaţiile financiare internaţionale exprimă raporturile economice privind
constituirea,
repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută necesare dezvoltării economice, a
schimburilor şi
Fondurile în valută se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut, din
resursele disponibile în valută ale băncilor, organizaţiilor, din cotizaţii, ajutoare,
donaţii.
Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor financiare
internaţionale
se exprimă în valută şi se derulează între persoane fizice şi juridice din state diferite şi în
relaţiile
cu organismele internaţionale.
393
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se deosebeşte asistenţa financiară
pentru
dezvoltare care îmbracă forme diferite: ajutorul public pentru dezvoltare acordat de statele
dezvoltate, mişcările de capital particular spre ţările în curs de dezvoltare, investiţii directe
de
capital din ţările industriale. Ţările dezvoltate s-au angajat să acorde un ajutor public
pentru
dezvoltare, în cadrul deceniilor dezvoltării, într-o anumită proporţie din produsul brut sub
formă de donaţii şi împrumuturi pe termen lung din surse oficiale sau sub formă de
investiţii în sectorul particular. În cadrul OCDE s-a constituit Comitetul Asistenţei pentru
Dezvoltare (CAD) pentru monitorizarea finanţării externe a ţărilor în curs de
dezvoltare.
c) CREDITUL INTERNAŢIONAL cuprinde raporturile care reflectă atragerea unor
disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor cerinţe ale statelor
sau ale
societăţilor comerciale din diferite state. Relaţiile de credit internaţional se caracterizează
prin
următoarele:
• resursele de creditare se formează pe seama disponibilităţilor în valută care provin
de la
bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din alte
resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi cu
condiţia plăţii unei dobânzi.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea
eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea decalajelor
economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice internaţionale şi
în
asigurarea echilibrului balanţelor de
plăţi.
Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar financiare
internaţionale
Relaţiile valutar financiare internaţionale au înregistrat profunde transformări din
punct de vedere al sferei, mecanismelor şi impactului lor asupra schimburilor economice şi
Până la începutul anului 1970 în sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale se
încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor în valută necesare
schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar în
relaţiile economice internaţionale. În cadrul mecanismelor valutare şi financiare aurul avea
misiunea de menţinere a stabilităţii cursurilor de schimb şi de restabilire a echilibrului în
relaţiile economice internaţionale.
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar financiare
internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de trecerea la cursurile
flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de liberalizarea mişcărilor
de
capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea capitalurilor provenite
din producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în calitate de mecanism central
394
al sistemului valutar, de creşterea schimburilor internaţionale şi de programele de
dezvoltare
economică aplicate în diverse ţări.
Reciclarea petrodolarilor a impus o intensificare a mişcărilor de capital, şi în
acelaşi timp s-a manifestat o creştere a dezechilibrelor din plăţile internaţionale. Integrarea
economică favorizată de mobilitatea capitalurilor şi de substitualitatea activelor a
contribuit la
diversificarea relaţiilor valutar-financiare. Resursele în valută ce se mobilizează şi
repartizează
în vederea derulării schimburilor economice internaţionale, investiţiilor şi acoperirii altor
cerinţe au înregistrat creşteri importante. Dezvoltarea economică a ţărilor, adâncirea
diviziunii
internaţionale a muncii au amplificat fluxurile financiare şi de
credit.
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi
diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei relaţiilor
valutar-financiare internaţionale.
Evoluţia schimburilor economice internaţionale şi a cooperării, politicile industriale şi
de investiţii, deschiderea spaţiilor comerciale naţionale şi liberalizarea mişcărilor de capital
au
generat o tendinţă de globalizare în domeniul relaţiilor valutar-financiare
internaţionale.
Globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare a mai fost determinată şi de
impactul
exercitat de către decompartimentare, dereglementare şi dezintermediere. Din punct de
vedere
economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor naţionale, adâncirea
relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare internaţionale.
Globalizarea
determină schimbări în structurile concurente, presupune amplificarea iniţiativei private şi
a
răspunderii în administrarea resurselor în
valută.
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin creşterea
fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura mecanismelor
de pe pieţele financiare. Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale precum şi
modificările din unele compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele
financiare. Înlăturarea delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale
băncilor de investiţii precum şi dintre jobberi şi brokeri au determinat universalizarea
operaţiunilor bancare şi financiare.
Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar sub denumirea de inovaţia
financiară a
influenţat asupra pieţelor financiare internaţionale. Instrumentele financiare au devenit
alături de
instrumentele de politică monetară mecanisme de influenţă asupra operaţiilor pe pieţele
financiare internaţionale. Mijloacele moderne de prelucrare a datelor şi tehnicile de
transmitere a informaţiilor au favorizat globalizarea în domeniul relaţiilor valutar-financiare
internaţionale.
395
Globalizarea a expus la risc economiile ţărilor dezvoltate, cât şi pe cele ale ţărilor
emergente, dar a oferit prin fluxurile financiare premize de realizare a creşterii economice.
Crizele economice complexe au fost determinate pe de o parte de influenţele politicilor
naţionale
şi pe de altă parte de mecanismele sistemului financiar
internaţional.
Politicile şi programele economice care susţin şi consolidează stabilitatea
macroeconomică, transparenţa şi deciziile eficiente de guvernare sunt direcţii de acţiune în
vederea limitării riscurilor pentru ţările participante pe pieţele globale. În acelaşi timp, la
nivel
internaţional se pot evita unele efecte negative ale globalizării prin evaluarea
corespunzătoare a
riscurilor de către investitori, monitorizarea fenomenelor din principalele centre financiare
de
către organismele de reglementare şi supraveghere, valorificarea informaţiilor asupra unor
instituţii financiare.
Ca urmare a globalizării în domeniul relaţiilor financiare şi valutare internaţionale au
crescut operaţiile de schimb valutar. Schimburile comerciale, operaţiunile pe pieţele
financiare şi
derivate au multiplicat vânzările şi cumpărările de
valută.
Procesul de globalizare financiară necesită mecanism de control le autorităţilor
monetare
şi întărirea controlului prudenţial din partea băncilor care desfăşoară activităţi pe plan
internaţional.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor valutar
financiare internaţionale:
• ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului
extern;
• liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor
datorită instrumentelor de plasament şi de
finanţare;
• se diversifică activele financiare;
• modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan
internaţional;
• finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi
condiţii;
• tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe
pieţele financiare;
Globalizarea impune adaptarea managementului instituţiilor financiare
internaţionale la
problemele dezvoltării economice
mondiale.
396
14.2 Caracteristica pieţelor de capital
Piaţa financiarã primarã
Piaţa financiarã primarã asigurã colectarea veniturilor economisite de la posesorii de
capital
financiar disponibili pe piaţa internã şi cea internaţionalã. Aceastã piaţã pune în legãturã
subiecţii
care dispun de un capital financiar excedentar propriu şi care doresc sã plaseze acest
excedent cu
subiecţii economici care au un deficit de resurse financiare aşadar piaţa financiarã primarã
îndeplineşte funcţia de finanţare, de alocare de capital
financiar.
Finanţarea se poate realiza în mod direct sau dimpotrivã indirect. Spre exemplu când
veniturile economisite de sectorul populaţiei sunt superioare investiţiilor realizate de
subiecţi,
deţinãtorii de economii prin intermediul pieţei financiare pot finanţa direct deficitele
financiare
ale subiecţilor economici solicitatori de capital financiar. Acest lucru se realizeazã prin
cumpãrarea de fiecare persoanã a titlurilor financiare emise de aceştia. Acelaşi lucru se
poate
întâmpla şi când anumite întreprinderi din sectorul productiv sau alte organisme financiare
investesc mai mult decât economisesc adicã cumpãrã titluri financiare de la cei care au
nevoie de
resurse.
Cel mai mare solicitator de resurse în acest sistem de finanţare îl reprezintã statul şi
administraţiile sale locale. Acest lucru se întâmplã în perioadele în care aceste entitãţi
înregistreazã deficite bugetare şi cum de cele mai multe ori sistemele bugetare se încheie
cu
deficite, nevoia de resurse este
permanentã.
Calea acoperirii acestor deficite cea mai potrivitã şi neinflaţionistã o reprezintã
emiterea
titlurilor financiare specifice pentru acoperirea golurilor de
resurse.
Finanţarea nevoilor de resurse financiare ale subiecţilor economici solicitatori se
poate
realiza şi în mod indirect prin intermediul unor organisme financiare de intermediere care
emit
titluri financiare pe piaţa financiarã. Aceste organisme atrag pe de o parte resursele
economisite
şi le plaseazã într-un mod eficient spre cei care au nevoie de
resurse.
O resursã importantã de fonduri bãneşti la care apeleazã aceste organisme
specializate o
reprezintã anumite fonduri financiare constituite cu scopuri precise şi folosite temporar în
acest
scop de finanţare investiţionalã. Asemenea fonduri sunt fondurile instituţiilor de asigurãri
sociale, fondurile caselor de pensii, fondurile caselor de salarii, fondurile caselor de

concedii etc.
Pe piaţa financiarã organismele financiare de intermediere asigurã deci colectarea
de
capital financiar obţinând resurse financiare sub forma emisiunii de titluri financiare pe care
apoi
le împrumutã întreprinderilor publice şi private prin cumpãrarea titlurilor financiare emise
de
acestea.
Piaţa financiarã secundarã

397
Piaţa financiarã secundarã asigurã deţinãtorilor de titluri financiare lichiditatea şi
mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de
valori
pentru schimbarea titlurilor financiare
emise.
Schimbarea titlurilor de cãtre deţinãtorii acestora poate sã aibã loc din urmãtoarele
motive:
- fie ca urmare a dorinţei deţinãtorilor lor de a-şi recupera fondurile înainte ca aceste
titluri
financiare sã ajungã la
scadenţã;
- ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide în acel
moment;
- operaţiunile speculative
Pe piaţa financiarã secundarã titlurile financiare pot fi valorificate chiar înainte de a
aduce
un avantaj financiar deţinãtorilor acestora adicã înainte de a primi dobânzile sau
dividendele. Se
poate spune deci cã existenţa pieţei financiare secundare asigurã deţinãtorilor de titluri
financiare
posibilitatea de a ieşi de pe piaţa financiarã primarã când
doresc.
Piaţa financiarã secundarã are şi rolul de a asigura evaluarea permanentã a titlurilor
financiare cotate la bursã prin confruntarea cererii cu oferta a titlurilor financiare şi se
stabileşte
cursul pe piaţã a valorilor negociate care reflectã de regulã competitivitatea economicã şi
financiarã a emitentului de titluri
financiare.
Asigurând mobilitatea, lichiditatea şi evaluarea permanentã a veniturilor economisite
şi
investite în titluri financiare, piaţa financiarã secundarã asigurã buna funcţionare a pieţei
primare.
Aşadar în concluzie, piaţa financiarã secundarã asigurã redobândirea lichiditãţii, adicã
a
numerarului prin valorificarea titlurilor
financiare.
Între piaţa financiarã primarã şi între piaţa financiarã secundarã existã o
interdependenţã
absolutã, existenţa uneia fãrã cealaltã nu este posibilã deşi funcţiile lor sunt complet
distincte.
Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi beneficiarii
acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară. Piaţa financiară este alcatuită din două
componente, având în vedere tipul activelor financiare care se negociază şi mecanismul
prin care
acestea sunt introduse în circuitul
financiar:
a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în
moneda
naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se
împrumută
între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe
care le au
unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. Prin urmare, piaţa monetară
îndeplineşte funcţia de compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate pe două căi: 1)
prin
creditul acordat între bănci; 2) prin cumpărarea, de la diferite bănci, a unor hârtii de
valoare
specifice pieţei monetare, a căror scadenţă este relativ apropiată şi care prezintă
certitudine în
ceea ce priveşte transformarea lor in bani lichizi, fără pierderi. O componentă a pieţei
monetare
este piaţa valutară, pe care se confruntă cererea şi oferta pentru diferite valute, care sunt
atât
398
pentru ofertant, cât şi pentru solicitant, monede străine, schimbul dintre ele urmând să
depăşească restricţiile care îngreunează circulaţia internaţională a
capitalului.
b) Piaţa de capital. Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii cu
active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei, sunt
satisfăcute
nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale ofertanţilor. În general,
piaţa
capitalurilor măreşte posibilităţile
financiare.
Principalele funcţii ale pieţei de capitaluri sunt
următoarele:
- emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenţilorsau
debitorilor
către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori
mobiliare;
- negocierea de valori mobiliare, cu condiţia ca acestea să fie vândute şi transformate
în
lichidităţi de primii lor posesori şi mai înainte de
scadenţă.
Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a
căror
lichiditate este maximă. Societăţile bancare au rol de intermediere între posesorii de
disponibilităţi băneşti şi utilizatorii de fonduri, pe baza relaţiilor de credit. Rolul acestor
pieţe
este de absorţie a excedentului de active monetare ale celor care economisesc şi care
doresc să
dispună de posibilitatea retragerii lor în orice
moment.
Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caractere, cum ar fi:
nivelul
de tranzacţionare, tiăul de hârtii de valoare trazacţionate, procedurile de schimb utilizate,
localizarea fizică a pieţei.
1) Nivelul de tranzacţionare. Conform acestui criteriu
există:
a) piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate
pentru
prima dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea
afacerilor
lor;
b) piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja
în
circulaţie. Este piaţa tranzacţiilor repetate, în funcţie de cerera şi oferta de capital
exprimate. Această piaţă face obiectul activităţilor bursiere şi al mecanismelor
acestora.
Ea mai este denumită şi piaţă
bursieră;
c) a treia piaţă este piaţa în cadrul căreia are lor comercializarea titlurilor din afara
bursei,
printr-o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii
financiare;
d) a patra piaţă sau piaţa tranzacţiilor directe este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt
comercializate în bloc printr-o reţea de instituţii financiare la are iau parte cei
interesaţi.
399
Piaţa a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi care
pot juca,
în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu
titluri.
2) Tipul de titluri. Conform acestui criteriu există, în
principal:
a) piaţa de acţiuni. Este piaţa de tranzacţionare a acşiunilor comune şi a celor
preferenţiale, precum şi a altor tipuri de acţiuni ce acordă drepturi reziduale asupra
veniturilor emitenţilor;
b) piaţa obligaţiunilor. Este piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune
plăţi
periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data
scadentă;
piaţa titlurilor de stat. Este piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare populaţiei şi
persoanelor
juridice de către stat.
3)Proceduri de tranzacţionare. Conform acestui criteriu
există:
a) piaţa de licitaţie. Este piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de o a
treia
parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor ordinelor de
cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile sunt efectuate la
acele
preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este impersonală, în sensul că
identităţile celor ce vând sau cumpără sunt
necunoscute.
b) piaţa de negociere. Este piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără negociază
între ei
volumul şi preţul titlurilor în mod direct sau printr-un agent: broker sau dealer. Dacă
o
tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker, identitatea unei părţi rămâne
necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util pentru titlurile inactive şi pentru
tranzacţiile de valori foarte mari, care pot determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de
licitaţie, până în momentul în care vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei.
Piaţa
de negociere se mai numeşte şi piaţa inter-
dealeri.
4) Locul tranzacţionării. Conform acestui criteriu
există:
– piaţa organizată. Este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă, după
principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă.
Acţiunile
sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de
piaţă.
- piaţa Over the Counter (OTC). Este piaţa constituită din birourile dealerilor, brokerilor şi
ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru
ca
aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este construita prin teleon,
telex,
computer. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de negociere obligaţiunile fiind
obiectul
principal al tranzacţiilor.
5) Dinamica şi riscul tranzacţiilor. Conform acestui criteriu
există:
- piaţa la vedere. Este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata
imediată. Imediat este definit de către piaţă şi are formă variată, în funcţie de
tipurile de
400
titluri. Mai este folosită şi denumirea de piaţă de numerar. Principala caracteristică a
acestei pieţe este reglarea imediată a tranzacţiilor. Tipurile de valori mobiliare cotate
pe
un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare
redusă.
- piaţa anticipată (forward). Este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii
cu
titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vînzare-
cumpărare sunt achitate o dată pe lunp, în ziua de lichidare. Tranzacţiile sunt
efectuate
pentru un anumit volum de titluri, numit
cotaţie.
- piaţa “futures”. Este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea
unor
livrări şi plăţi viioare. Instrumental commercial se numeşte futures. titlurile
comercializate ce sunt stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise
înainte
de data scadentă menţionată în contract. Dacă un contract futures este
tranzacţionat Over
the Counter prin negociere, el se va numit contract
anticipat.
- piaţa de opţiune (options). Este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu
livrare
ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. instrumentul comercial
se
numeşte contract de
opţiune.
6) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu
există:
- piaţa permanentă. Este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o
succesiune
de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). Principiul acestei pieţe este
executarea comezilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri pe durata întregii zile.
De
obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de deschidere, cel mai mare preţ
al
zilei, cel mai scăzut preţ al zilei, preţul de
închidere.
- piaţa de apel. Este piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin
stabilirea
unui preţ de echilibru la o oră de
echilibru.
7) Dupa modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu
există:
- pieţele de datorie. Sunt pieţe caracterizate prin instrumente care, în general,
raportează
dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade cuprinse între 12
luni şi
30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de
pieţe de venituri fixe (Fixed Income Markets). Aceste pieţe implică angajarea de
împrumuturi pe termen mediu şi
lung;
- pieţe de titluri de valoare. Sunt pieţe care, de asemenea, presupun angajarea de
împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i se
plăteşte
dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni în favoarea
investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi- cu alte cuvinte
devin
deţinători de cote-părţi din capitalul unei
companii.
Principalele caracteristici ale pieţelor de capital
sunt:
401
 negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate prin
utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta înseamnă că titlul

de
proprietate poate fi transferat în orice
moment;
 finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează împrumuturi
băneşti
direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente financiarae în scopul vânzării
lor
către investitori;
 termenul de scadenţă: în general, termenul de scadenţă-perioada pentru care se
acordă sau
se angajează împrumuturi băneşti- este mai mare de un
an;
 instrumente financiare: pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi
obligaţiunile, sunt emise cu prezicerea termenului de scadenţă, a dobânzii care

trebuie
plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare, acţiunile care
se
emit reprezintă părţi din capitalul unei
societăţi.
14.3 Evoluţia pieţei financiare internaţionale
În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa financiară din
Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din Paris. Aceste două
pieţe
financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de la populaţie. După primul
război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar căderea ei în 1929 a marcat
începutul
marii crize economice. Cea mai mare parte a exporturilor de fonduri pe termen lung se
efectua,
cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii, ajutoare multilaterale, investiţii directe,
credite.
Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor
manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile
internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de
emisiune.
Pieţele financiare internaţionale cuprind două
componente:
1) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor reglementări,
emisiuni de titluri financiare străine, ca şi tranzactii cu titluri financiare
străine;
2) piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt eliberate
într-
o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută
şi,
deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile provenind din mai multe ţări,
intermediate de un sindicat bancar internaţional. Autonomiei ei rezulta din natura operaţiile
şi din
modul de funcţionare.
Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale
depinde de:
 stabilitatea monedei naţionale;
 spijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial comercial şi industrial

puternic;
402
 importante capacităţi de finanţare disponibile;
 largă reţea de filiale;
 libera convertibilitate şi liberul transfer al titlutilor financiare;
 fiscalitate preferenţială pentru operaţiile financiare

internaţionale.
Prin masivul capital financiar antrenat, aceste pieţe influenţeză capitalul financiar
destinat
investiţiile naţionale, producând următoarele
efecte:
 efectul de structură, care constă în transformarea veniturilor economisite la nivel
naţional
în capital străin. Fonduri financiare provenite din ţările din Orientul Apropiat, America
Latină şi din alte ţări în curs de dezvoltare alimentează piaţa financiară a ţărilor
dezvoltate industrial. Emisiunile de titluri financiare internaţionale permit, adesea,
realizarea de investiţii în mod direct în ţările
dezvoltate;
 efectul dobânzii, care constă în creşterea ratei dobânzii, cu incidenţă asupra
investiţiilor
naţionale;
 efectul de lichiditate, care reprezintă rarefierea capitalului naţional al unor
ţări.
Integrarea financiară prin europieţe

Sfîrşitul secolului XX este caracterizat prin deconectarea economiei financiare de cea
reală. Dacă la începutul secolului activităţile financiare însoţeau schimburile de mărfuri,
apoi
acestea precedează sau urmează schimburile. Creditele-cumpărător, creditele-furnizor,
plăţile la
termen, operaţiunile de acoperire a riscurilor au generat un proces în care mai multe
operaţiuni
financiare corespund unei operaţiuni
comerciale.
În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni financiare ese de sub
control
mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă apare activul internaţional
privelegiat
– eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord, cu
sediul la Londra. În această bancă s-au plasat active în dolari, deţinute pînă atunci la New
York,
de către URSS şi transferate de teama blocării de americani, în timpul războiului în Coreea.
Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană
nerezidentă.
Apariţia eurodevizei generează etapa dezvoltării europieţelor, ceea ce dezvoltă
fluxuri
financiare pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vre-o
legătură
cu comerţul. Ele au determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau la un moment
să
asigure o substituire crescîndă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită,
care
garantează circulaţia
internaţională.
Pînă în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa
internaţională. Statele îşi păstrau rezerva naţională care se expatria numai în cazul
investiţiilor
403
directe. Europieţele s-au dezvoltat foarte lent în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către
1970,
datorită excedentelor comerciale de pe urma comerţului cu ţiţei, şi respectiv reciclării
petrodolarilor. Primele operaţiuni pe aceste pieţe apar prin anii”60. Piaţa eurodevizelor se
dezvoltă din momentul cînd ţările descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe piaţa
Londrei
decît la New York. Resursele pe aceste pieţe au la origine plasamentele făcute de
investititorii
internaţionali, sub forma depozitelor la termen sau certificatelor de depozit.Scadenţa
depozitelor
de regulă variază între 24 ore şi 5 ani. Sumele depuse nu sunt inferioare 25 mii dolari.
Certificatele de depozit constituie numai 30% din resursele europieţelor, sunt titluri care
atestă
faptul că investitorul a efectuat un depozit în devize, pe o perioadă detrerminată, la o rată
a
dobînzii negociabilă. Prima emisiune a fost efectuată în
1966.
Pe aceste pieţe au apărut noi direcţii ale pieţei financiare, şi anume cea
eurocreditelor,
euroacţiunilor, euroobligaţiunilor, euroefectelor. Sumele împrumutate pe piaţa
eurocreditelor
sunt foarte mari de obicei nu mai puţin de 1 mln. dol. Piaţa euroacţiunilor a apărut în 1980-
1990.
De obicei plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie, Germania, Franţa. Piaţa euroefectelor
este
cea mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat băncile să fie mai reticente în
acordarea noilor credite. Eurobăncile au început să acorde credite sub forma activelor ce
pot fi
revîndute pe piaţa secundară. Printre aceste fac parte eurobonurile pe termen 1-6 luni,
eurobilete
de trezorărie, ce reprezintă titluri pe termen scurt emise de întreprinderi industriale sau
comerciale, la care subscriu investitori ce dispun de resurse pe termen

scurt.
Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor unităţilor bancare a creat o
tehnostructură
financiară transnaţională. Ce se ocupă de organizarea gestiunii globale pentru lichidităţile
firmelor transnaţionale. În genere structura sistemului bancar internaţional este rezultatul
mai
multor strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa
financiară
mondială a parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat
prin
proces de integrare indirectă, prin intermediul europieţilor, ulterior procesul de integrare
direct –
reprezentat de finanţele
globale.
Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor
naţionale de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare
crescîndă. Procesul de integrare financiară internaţională presupune două
condiţii:
-mobilitatea capitalurilor,
-posibilitatea de substituire a
activelor.
Rolul băncilor în cazul acesta devine tot mai consultativ, prestător de servicii şi de
organizare. Mai ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi
formelor intermedierii bancare. Dezvoltarea europieţelor pe baza eurodevizelor este
urmărită de
BRI – Banca Reglementărilor Internaţionale.
404
Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei
direcţii.
- întărirea vechilor centre financiare în Europa şi
America
- dezvoltarea noilor centre financiare (Hong-Kong,
Singapore)
- multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas,
Barbados,Panama).
Reducerea obstacolelor în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei
lor de
deplasare. Informatica şi telecomunicaţiile la fel au înlesnit intenţiile de diversificare a
portofoliilor financiare. Pieţele au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje
aducătoare de
profit. Respectiv pe parcurs din cauza riscurilor enorme pe care le aduceau investiţiile de
portofoliu, pe plan mondial în ultimii ani accentul se pune pe
ISD.
Centrele financiare internaţionale sunt cele care au jucat şi joacă rolul decesiv pe
piaţa
financiară internaţională. Aceste centre reunesc competenţe financiare, specialişti ce
intervin pe
pieţele eurocreditelor, euroefectelor, euroobligaţiunilor. Aceste centre au o contribuţie
majoră la
asigurarea echilibrului balanţei de plăţi al ţărei gazdă. Cele mai mari centre financiare
internaţionale sunt amplasate la New York, Chicago, Zurich, Frankfurt, Paris. Ţările în
dezvoltare şi cele în tranziţie au creat şi ele recent asemenea pieţe care progresează pe
măsura
aplicării reformelor economice şi instituţionale, atrag investitori internaţionali.) Turcia,
Brazilia,
Indonezia, Hong Kong, Singapore, Filipine ş.a.
Criza economica mondiala si dezastrul financiar care a lovit companiile gigant de pe

Wall
Street, apare ca fiind cea mai grava inregistrata de la Marea Depresiune până
acum.
Prabusirea pietei financiare din SUA si unda de soc pe care aceasta a transmis-o pe
toate
pietele lumii i-au luat prin surprindere pe principalii investitori de pe pietele
bursiere.
Ben Bernake - presedintele FED, sustine ca economia SUA sufera si va continua sa
sufere o contractie severa, mai ales in prima jumatate a acestui an, si ca criza creditului
financiar
si al caselor, cele mai mari din anul 1930, a condus la o degradare masiva a economiei
SUA, care
nu a mai fost intalnita in ultimii 25 de ani. Entuziasmul sefului FED, care prognozeaza
sfarsitul
recesiunii economice in anul 2009, iar revenirea in anul 2010, chiar daca pune conditia ca
actiunile ce vor fi luate de administratia Obama, Congres si FED sa aiba succes si sa
stabilizeze
piata financiara, este dificil de impartasit, deoarece piata financiara afectata nu este una
izolata,
adica numai cea din SUA, ci la nivel international, iar eforturile trebuiesc
corelate/coordonate
pentru ca aceasta sa se stabilizeze la nivel global si sa sprijine cu adevarat o revenire a
economiilor tarilor aflate in suferinta.
Prognoza FED pentru cresterea economica a SUA in anul 2009 este 0,8%, iar in anul
2010 se estimeaza o crestere de 2,5-3,5% a PIB, iar predictiile economistilor straini sunt: o
crestere 0% a PIB in anul 2009 si un usor 0,5-0,7% in anul
2010.
405
Fiind vorba de domeniul bursier vom adauga si prognozele analistilor/economistilor
privind evolutia din acest an a indicilor bursieri americani, care au ajuns deja la nivelul
anului
1997. Acestia, in unanimitate, fac referire mai mult la continuarea deprecierii burselor
straine,
corelandu-se cu estimarile/temerile autoritatile
financiare.
Pe de alta parte, pe continentul european, reprezentantii tarilor G25 analizeaza
aprobarea
unui plan de sprijin financiar al tarilor cu probleme din zona euro (eventual emiterea de
catre
obligatiuni euro) ceea ce ar putea impulsiona piata financiara a continentului
european.
Putm constata ca modelele economice ale tarilor din UE sunt depasite de
evenimente si
acestea nu se mai pot aplica in aceleasi
conditii.
Pieţele financiare trec dincolo de graniţele statelor. Reglementările naţionale nu
numai că
nu pot opri curgerea liberă a capitalului, dar au darul de a distorsiona pieţele. Este o idee
care a
părut că întruneşte consensul la cea de-a 37-a întâlnire a Forumului Economic de la
Davos.
De la Gordon Brown şi Angela Merkel până la Putin şi Wen Jiabao, cu toţii au vorbit
despre „o nouă ordine economică globală” şi chiar despre necesitatea „instituţiilor globale
de
reglementare”.
Fostul presedinte al Fed, Alan Greenspan, a solicitat crearea unor regulamente mai
stricte
pentru companiile financiare, distantandu-se de cultura de piata libera pe care a promovat-
o
anterior.
În criză, poziţiile de victimă şi de învingător sunt foarte aproape. Le despart viziunile
de
care sunt capabili liderii. Pentru a prelua provocarea, este necesara o înţelegere clară a
principiilor şi valorilor economiei de piaţă, si dereglementarea sectorul financiar şi
economic
până la nivelul normelor unanim
acceptate.
Guvernele trebuie să înveţe să fie prietenoase şi eficiente. Aceasta este lecţia
crizei.
Cuvinte-cheie:
Piaţa monetară,
Piaţa valutară,
Piaţa internaţională a creditului,
Piaţa financiară internaţională,
integrare financiară,
crize financiare,
relaţii valutar-financiare internaţionale.
406
Caracterizaţi conceptul de relaţii financiare internaţionale.
Care este esenţa relaţiilor financiare internaţionale?
Care sunt principalele caracteristici ale relaţiilor finaciare
internaţionale?
Care sunt principalele centre financiare internaţionale?
Caracterizaţi piaţa financiară primară.
Caracterizaţi piaţa financiară secundară.
Care sunt factorii determinanţi ai crizei financiare din 2008-2010?
Care sunt trăsăturile care individualizează relaţiile valutar financiar internaţionale?
Care sunt factorii care au determinat modificări profunde în structura mecanismelor şi
tehnicilor
valutar financiare internaţionale?
Ce efecte generează globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare internaţionale?
Care sunt principalele riscuri rezultate din globalizarea fluxurilor valutar financiare
internaţionale?
407
Capitolul 15. Relaţiile monetare internaţionale şi rolul lor în REI
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale

15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – Woods
15.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Obiective
 Să se identifice determinantele relaţiilor monetare
internaţionale
 Să se cunoască particularităţile evoluţiei sistemului monetar
interanţional
 Să posede abilităţi de a analiza piaţa valutară internaţională, segmentele
acesteia şi
principalii participanţi
 Să poată determina cursul de schimb
valutar
15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare internaţionale
Procesul de afirmare a naţiunilor moderne şi suveranitatea monetară a statelor a

condus la
utilizarea unei monede comune. La început de aur, argint, apoi la monedele naţionale, cu o
mare
putere de cumpărare: ca dolarul, euro, lira sterlină
ş.a.
Moneda reprezintă prin sine un instrument al suveranităţii şi totodată un instrument
de
schimb. Pe parcursul evoluţiei sale unele state au renunţat la suveranitatea monetară altele
şi-au
legat moneda de o altă monedă mai puternică. Evoluţia istorică a monedei reprezintă o
dematerializare a ei de la moneda metalică la cea de hîrtie apoi la cea
scripturală.
Expansiunea comerţului internaţional este strîns legată de cea a monedelor
internaţionale,
indiferent care era forma acestora. În ordinea evoluţiei istorice moneda a cunoscut
următoarele
forme: moneda metalică, etalonul-aur, moneda gold-exchange standard şi moneda
flotantă.
Primele instrumente monetare au fost, piesele metalice din aramă, aur, argint.
Acestea
reprezentînd de fapt, o formă specifică de troc. Ulterior prin baterea monedei, s-a înscris pe
piesele în cauză o anumită valoare, ceea ce a însemnat încredere şi renunţarea la
verificarea
conţinutului de metal. În cazul acestei monede, sistem monetar, devalorizarea reprezenta
diminuarea raportului între conţinutul în metal preţios şi valoarea nominală însrisă pe
monedă.
Formarea masei de semne băneşti necesare comunicării şi schimbului de valoare în
cadrul
sistemului financiar-monetar internaţional, de la bun început, pune un şir de
probleme.
În primul rînd, se pune problema tipurilor de semne băneşti care circulă în context
internaţional. Aceasta din cauză că pe piaţa monetară internaţională se utilizează o gamă
largă de
semne băneşti care le imită, în mare parte, pe cele de pe pieţele
naţionale.
408
Semnele băneşti acceptate în circuitul internaţional apar sub următoarele
forme:
– monede naţionale (valute), emise de autorităţile monetare naţionale sub
coordonarea
băncilor centrale;
– monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute), de către instituţii
bancare ce nu aparţin ţărilor ale căror monede se emit pe piaţa
internaţională;
– monede cu caracter internaţional sau regional (D.S.T.,
EURO);
– bani electronici transmişi prin sistemele informatice şi de comunicare
internaţionale;
– instrumente de credit cu funcţii în mecanismul plăţilor internaţionale (cambii,
cecuri
etc.);
– instrumente bancare de transfer (viramente, cărţi de credit
etc.).
În al doilea rînd, utilizarea semnelor băneşti în context internaţional pune problema
“certificatului de calitate” sub forma respectării criteriilor convertibilităţii interne şi
externe.
Formarea de depozite în valută la o bancă comercială şi solicitarea de dobândă de
depozit,
tot în monedă străină, au reprezentat condiţia şi imboldul pentru mecanismul de emisiune,
mecanism similar cu cel practicat pe piaţa internă de către băncile comerciale cînd
fructifică
depozitele prin acordarea de credite în monedă de
cont.
Baza monetară pentru emisiunea de eurodolari (eurovalute) a fost formată la început
de 20
depozitele în dolari aduşi din S.U.A., în urma unor operaţiuni economice, de etc.
transfer.”
Prin extensie orice deviză deţinută în afara ţării emitente a devenit o “eurodeviză”.
Prefiul
“euro” nu are nici o legătură cu Europa, eurodevizele putând proveni din orice ţară a lumii,
dacă
îndeplinesc condiţiile.
Eurovaluta nu este o monedă aparte; ea se comportă ca moneda respectivă a ţării
emitente,
urmînd fluctuaţiile acesteia pe
piaţă.
Pentru ca o operaţiune comercială să fie calificată drept operaţie în eurovalută,
trebuie
îndeplinite două condiţii:
valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară
-
operaţiunea;
- nici una dintre părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei
folosite.
Pe parcurs au apărut şi alte forme, cum ar fi certificatul de depozit negociabil,
bonuri cu
dobândă fluctuantă.
Emisiunea în eurodolari (Ced) se calculează conform

relaţiei:
Ced = D – (D  r)
unde:
20 Paul
Bran, Relaţiile financiare şi monetare internaţionale, Edit. Economică,
Bucureşti,1996
409
aurului de către
Ced –particulari.
creditul în Astfel
eurodolari
s-au sau
creat
emisiunea
condiţii de
în apariţie a noului sistem monetar
bazat pe eurodolari;
o deviză-cheie.
D – Aşa
depozitul
s-a ajuns
iniţial
la în
regimul
dolari;„Gold Exchange Standard”. Caracteristica acestui
sistem, constă r – în
rata
faptul
de rezervă.
că băncile centrale puteau constitui rezerve atît în aur, cît şi în
devize
forte.Coeficientul
SUA - ţara emitentă
de multiplicare
al devizei
a depozitelor
cheie- fixa iniţiale
raportulsede
calculează
schimb alîndolarului
modul contra
aur. următor:
Conjunctura economică a anilor 30, precum şi stadiul cooperării internaţionale au
făcut ME $
ca sistemul să nu k
supraveţuiască. D
Ca o reacţie la dezordinile ce au caracterizat perioada anilor 30-40, guvernele au
unde: căzut de
acordksă reglementeze
– coeficientul derelaţiile comerciale şi monetare prin sistemul monetar Bretton
multiplicare;
Woods,
instituit
ME$ în -1944.
masaS-a pus bazele
monetară pentru crearea unui mecanism instituţional de asigurare al
în eurodolari.
lichidităţii,
Menţionămreglementarea
că în cazuldecontărilor şi facilitarea
în care r (rata stabilităţii
de rezervă)=0 atuncifinanciare internaţionale.
masa monetară La
se va mări
fel
la s-
au adoptat statutele FMI şi Băncii Mondiale Caracteristicile sistemului se baza pe
infinit, din simplu motiv că toate resursele atrase de către bănci vor fi fructificate în mărime
următoarele
egală şi acest proces nu va avea sfărşit.
elemente:
Din aceste considerente, este necesară utilizarea uneia dintre pîrgiile politicii
-monetare
gestionarea
parităţi –fixe, ajustabile însă într-o marjă de fluctuaţie cu dolarul + 1 %, pînă ăn
ratei rezervelor obligatorii, prin intermediul căreia se influienţează volumul
1971,
masei 1971-1973 * 2,5%
1
monetare, deoarece
- fixarea cursurilor valutare
k  , deci faţă de în
în condiţiile dolarul SUA, lamasa
care r=20% un preţ prestabilit
monetară (35mări
se va dol. de 5
Uncia) ori.
- păstrarea rezervelor valutare atît în dolari şi în
r
aur.Sistemul Monetar Internaţional, acesta poate fi definit, prin natura monedelor
Sistemul cursurilor fixe presupune marele inconvenient de a permite operatorilor să
utilizate
dar şi prin ansamblul de reguli, instituţii infrastructuri şi proceduri de intervenţie. Rolul unui
speculeze
fară riscuri. Principalul avantaj constă în cadrul stabil, oferit schimburilor comerciale,
sistem monetar internaţional modern trebuie să fie acela de a armoniza interesele „a
comparativ
priori” cu perioada după
1978.
divergente ale statelor.
Sistemul monetar Bretton-Woods a guvernat relaţiile internaţionale din 1944-
1971.
De fapt
15.2 sistemul
Evoluţia a funcţionat
sistemului pînăinternaţional
monetar în 1957, situaţia începînd
şi Sistemul de să
la se degradeze
Bretton – Woodsîn
1958, din
mai multe motive. Cel mai important fiind deficitul balanţei comerciale americane şi
creştereaFenomenul
volumului dolarilorfinanciar-monetar internaţional
deţinuţi de nerezidenţi, în afaraa SUA.
apărut în secolul XIX-lea, cunoscînd
cîteva
etape de evoluţie:
Perioada noiembrie1967-august 1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări,
însoţite
1. bimetalismul
sau provocate monetar
de mai multe crize speculative, care au destabilizat sistemul parităţii fixe. În
august2. etalonul
1971, aur rezervelor în aur de la Fort Knox a scăzut sub pragul de 10
valoarea
mlrd.dolari,
3. sistemula monetar
convertibilitatea aur-devize
fost suspendată, sistemul încetînd să mai
funcţioneze.
4. sistemul
Ca o reacţiemonetar deamericană,
la decizia la Jamaica.majoritatea ţărilor dezvoltate au adoptat un
sistem de
cursuriSistemul
flotante. etalonului-aur
La 18 decembrie a fost predominant
1971, în sec.
în cadrul unei XIX, conveţuind
reuniuni cu sistemul
la Washington, primele 10
ţări,
etalonului-argint. Se lume,
distingea de acestaun dinregim
urmăalprin importanţa
cele mai bogate din să reinstituie cursurilor fixe, pe
cu care o dobîndeau
o lărgire a marjelor
treptat
de
biletele defaţă
fluctuaţie bancă şi moneda
de dolar, scripturală.
de -+2,25%. S-a Evoluţia sistemului
revizuit totodată de aur se
parităţile. caracteriza
Dolarul, prin şi
lira italiană
convertibilitatea
francul elveţian au în fost
aur cît şi prin apariţia
devalorizate. instituţiilor
Astfel a fost creatcapabile să monetar
sistemul asigure garantarea
de la Jamaica
1976, pus
convertibilităţii în aur.Acest sistem are la bază mai multe monede naţionale de circulaţie
în aplicare din 1978.
La sfîrşitul
internaţională primului valutare
şi cursurile război mondial, convertibilitatea
se stabilesc în dependenţăîn aur a fost suspendată
de cerere şi ofertă, paritatea
aproape în
toate ţărileîncu
monetară excepţia
aur SUA, care a interzis băncilor sale, abia în 1933, plăţile în aur şi
fiind anulată
deţinerea
410
411
În acest sistem cel mai serios inconvient constă în faptul că intervine incertitudinea
asupra rezultatelor financiare. Deaceea pune la riscuri scumpirea importurilor şi ieftinirea
exporturilor. Totuşi avantajul cel mai mare al acestui sistem este eliminarea speculaţiilor
faţă de
risc, pentru că cursurile la vedere şi la termen nu mai sunt garantate prin intervenţia băncii
centrale.
În perioada anilor 85 lumea este divizată în trei zone monetare de influenţă egală.
Dolarul
fiind valuta dominantă. Celelate euro, yenul fiind mai mult monede de tranzacţie, sau de
calcul.
Începînd cu 1978, FMI autorizează aproape toate regimurile monetare. Regimul flotării
guvernează principalele monede internaţionale. Începînd cu anul 1985, guvernele
occidentale,
nemaifiind convinse în eficienţa absolută a pieţei de schimb valutar, s-a instituit regimul
flotării
impure sau dirijată. Potrivit acestui sistem, cursurile la fel sunt stabilite de piaţă, dar
autorităţile
monetare pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de puterea
centrală.
Moneda internaţională se deosebeşte prin faptul că este emisă de un alt organ
decat cel naţional şi se utilizează în tranzacţiile
internaţionale.
Drepturile Speciale de Tragere. Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondul Monetar
Internaţional a hotărât în anii 1968-1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate
de
monedă de cont şi de rezervă a sistemului valutar. Drepturile Speciale de Tragere au fost
create pentru a contribui la extinderea comerţului internaţional şi a activităţii economice, la
promovarea unui sistem multilateral de plată, la susţinerea stabilităţii cursurilor valutare şi
corectarea dezechilibrelor din balanţele de
plăţi.
DREPTUL SPECIAL DE TRAGERE (SPECIAL DRAWING RIGHT) reprezintă o
unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional în
vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările membre pe baza următoarelor
principii:
• Operaţiunile de emisiune şi utilizare a Drepturilor Speciale de Tragere se efectuează
printr-
un cont special, diferit de contul ce reflectă operaţiile curente ale Fondului Monetar
Internaţional;
• Ţările membre ale Fondul Monetar Internaţional care participă la contul DST devin
eligibile
să primească alocări în această monedă şi o pot utiliza în operaţiile dintre
ele;
Evaluarea DST la 30 aprilie 2001
Tabelul 15.2.
Cantitate Rata de schimb Dolari echivalenţe
Euro 0,4260 0,88710 0,377905
Yen japonez 210,000 123,5 0,169999
412
şi tranzacţiile cu participanţii sau
Lira sterlină cu alţi deţinători desemnaţi
0,0984 1,43180 se aprobă de0,140889
către Consiliul
Guvernatorilor cu majoritate de
Dolar american 85% din puterea totală
0,5770 de vot. Prin
1,00000 decizia Consiliului
0,5770000
Guvernatorilor în cadrul deţinătorilor de DST printre nemembri se înscriu Banca Africană de
1,265793
Dezvoltare, Fondul African de Dezvoltare, Banca Centrală a Statelor Americane, Banca
Reglementelor Internaţionale, BIRD, AID, Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Banca
• Drepturile Speciale de Tragere se emit în urma constatării insuficienţei lichidităţii
Asiatică de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare Islamică, Banca de Investiţii
internaţionale de către Consiliul Guvernatorilor din cadrul
Nordică.
FMI. Suma în Drepturi Speciale de Tragere ce se alocă unei ţări membre participante la
Drepturile
cont Speciale de Tragere sunt considerate active create de Fondul Monetar
depinde de cota de contribuţie a acesteia. Ţările membre care beneficiază de alocaţii de
Internaţional pentru a suplimenta activele de rezervă existente. Drepturile Speciale de
Drepturi Speciale de Tragere pot obţine în schimbul lor sume în valută de la alte ţări
Tragere se aseamănă cu drepturile de tragere ale membrilor din contul resurselor generale,
dar
participante la contul DST prin tranzacţiile de desemnare. Fondul Monetar Internaţional
se deosebesc datorită expresiei „special" care reflectă caracterul acestei monede
internaţionale.
poate să desemneze o ţară membră pentru a ceda valută în schimbul Drepturilor Speciale
Emisiunea Drepturilor Speciale de Tragere se fundamentează pe baza cerinţelor globale de
de
Tragere în funcţie de rezervele valutare şi de capacitatea de a asigura echilibrul valutar.
lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu o
Ţările
membre pot obţine cu acordul unei alte ţări participante sume echivalente în monedă
majoritate
naţională de 85% din total.
sau în moneda altei ţări în schimbul Drepturilor Speciale de Tragere în vederea derulării
De la 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16 la 5 şi anume
dolarul
operaţiilor comerciale internaţionale.
SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. Cursul de schimb s-a
Conform prevederilor art. XIX din statutul Fondul Monetar Internaţional participanţii
calculat în funcţie de cantitatea de monedă ce se include în coşul DST care se transformă în
ale
căror balanţe sunt considerate suficient de puternice pot fi solicitaţi de Fondul Monetar
dolari SUA pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă. Dolarii echivalenţi se însumează şi se
Internaţional să furnizeze valută convertibilă în schimbul unor sume specificate în Drepturi
obţine valoarea unui DST în dolari SUA. Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA
Speciale de Tragere. Mecanismul permite ca în caz de necesitate participanţii să folosească
ce se folosesc la evaluarea DST reprezintau media între cursurile de vânzare şi cursurile de
Drepturile Speciale de Tragere pentru a obţine valute liber utilizabile.
cumpărare de pe piaţa din Londra. În cazul în care piaţa din Londra era închisă se utilizează
Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost înlocuite de tranzacţiile prin care
cursurile de pe piaţa din New York, iar dacă şi această piaţă era închisă se aplică cursurile
statele
de
au pe
încheiat acorduri cu FMI pentru a vinde sau cumpăra Drepturi Speciale de Tragere în
piaţa din Frankfurt.
schimbul
De valutelor liber1999,
la 1 ianuarie utilizabile.
Fondul Monetar Internaţional a înlocuit cantitatea de mărci
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc
germane şi franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate echivalentă de
EURO
dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc
pe baza ratelor de schimb dintre EURO, marca germană şi francul
francez.
dobândă.
Fiecare membru care încheie cu Fondul Monetar Internaţional un contract prin care
îşi
Ţările membre ale FMI pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse operaţii
asumă obligaţiile faţă de Departamentul DST adoptă măsurile necesare şi devine
pe
care le realizează:
participant la Departamentul DST.
• în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt stat
Fondul Monetar Internaţional poate deţine Drepturi Speciale de Tragere în contul
membru în schimbul unor sume echivalente în
de resurse generale, poate accepta şi utiliza DST în operaţiile şi tranzacţiile dirijate prin
valută;
• ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedarea la o dată viitoare (operaţie
cont împreună cu participanţii şi în conformitate cu prevederile statutului. Fondul Monetar
la
termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de
Internaţional poate desemna şi alţi deţinători dintre cei care nu sunt membri, dintre
membrii schimb convenită;
care nu sunt participanţi sau din rândul altor instituţii oficiale. Termenii şi condiţiile în care
• contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe stabilite de
deţinătorii desemnaţi pot deţine, accepta şi utiliza Drepturi Speciale de Tragere în operaţiile
părţi;
413
414
• ţările membre ale FMI pot constitui garanţii în DST ce se înregistrează într-un cont
special sau o sumă în DST ce se transferă sub formă de garanţii pentru îndeplinirea
unor obligaţii contractuale.
Fondul Monetar Internaţional poate să primească DST de la ţările membre sub forma
plăţilor pentru folosirea resurselor, răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul său Fondul
Monetar Internaţional poate să transfere DST către ţările membre cu ocazia cumpărărilor,
remuneraţiilor, rambursărilor şi dobânzilor.
Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de rezervă prezintă
mai multă stabilitate şi completează rezervele valutare
internaţionale.
EURO - moneda Uniunii Europene
Emisiunea şi lansarea în circulaţie a monedei EURO este expresia dorinţei
popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic, monetar şi financiar, de a
apropia
oamenii şi de a beneficia de avantajele pieţei europene unice. EURO în calitate de monedă
a
ţărilor participante la Uniunea Economică şi Monetară Europeană îndeplineşte următoarele
funcţii:
• funcţia de etalon al cursurilor valutare care asigură măsurarea valorii bunurilor
şi serviciilor din relaţiile economice
internaţionale;
• funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii Europene
precum şi în schimburile internaţionale;
• funcţia de mijloc de rezervă;
Bancnotele EURO se emit în valoare de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EURO de culori
diferite şi în mărimi crescătoare în funcţie de valoarea lor. Bancnotele de 5, 10, 20, 50, 100,
200
şi 500 EURO au o grafică ce se inspiră din tema „Epoci şi stiluri în Europa" în care sunt
reflectate ferestrele, porţile şi podurile şi stilurile arhitecturale ce caracterizează evoluţia
culturii europene: clasicismul, romantismul, renaşterea, arhitectura barocă, arhitectura
rococo,
arhitectura care utilizează fierul şi
sticla.
Moneda metalică EURO cuprinde piesele de 1, 2 EURO şi 1, 2, 5, 10, 20, 50 cenţi.
Fiecare monedă EURO are o faţă naţională şi o faţă comună. Ferestrele şi porţile care sunt
reprezentate pe prima faţă a bancnotelor EURO ilustrează spiritul de deschidere şi
cooperare care domneşte în interiorul Uniunii Europene. Stelele exprimă dinamismul şi
armonia Europei contemporane. Podurile reflectate pe cealaltă faţă a bancnotelor în EURO
simbolizează legăturile care unesc popoarele Europei între ele şi Europa de restul
lumii.
Bancnotele EURO mai reflectă numele monedei, drapelul U.E., iniţialele Băncii
Centrale
Europene (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) şi semnătura preşedintelui băncii. Bancnotele de 5
EURO sunt colorate în gri, 10 EURO în roşu, 20 EURO în albastru, 50 EURO în
415
portocaliu, 100 EURO în verde, 200 EURO în galben şi 500 EURO în violet. Bancnotele
au dimensiune crescătoare în funcţie de valoarea lor nominală. EURO are drept simbol €
care s-a inspirat din epsilon (greacă) şi de la prima literă a Europei, fiind tăiat de două linii
paralele pentru a reflecta stabilitatea

monedei.
La 1 ianuarie 2002 s-au pus în circulaţie monedele şi bancnotele exprimate în
EURO, iar la 2 iulie 2002 a început retragerea din circulaţie a biletelor şi monedelor
exprimate în devize naţionale.
Efectele introducerii monedei EURO

Moneda unică EURO este concepută să stimuleze realizarea pieţei unice europene
deschisă celor 370 milioane consumatori pe care circulă liber bunurile, capitalurile şi
persoanele.
EURO are misiunea să impulsioneze dezvoltarea schimburilor economice internaţionale în
cadrul Uniunii Europene şi în raporturile cu alte ţări. Prin utilizarea monedei EURO se
suprimă unele costuri ale tranzacţiilor în devize, se îmbunătăţeşte fluiditatea şi
transparenţa
tranzacţiilor comerciale. EURO în calitate de monedă unică pentru spaţiul european este
chemată
să stimuleze cadrul concurenţial între ţările Uniunii Europene. Preţurile mărfurilor şi
serviciilor fiind exprimate într-o singură monedă se pot face comparaţii asupra nivelului şi
eficienţei producţiei din diferite ţări şi cumpărătorii sunt
avantajaţi.
Agenţii economici din ţările Uniunii Europene beneficiază de acces la credite în
aceeaşi
monedă. Amplificarea concurenţei în domeniul serviciilor bancare şi financiare determină
îmbunătăţirea calitativă a serviciilor şi reducerea
costurilor.
Înlăturarea fluctuaţiilor monedelor şi reducerea riscului valutar stimulează activităţile
comerciale ale întreprinderilor din Uniunea Europeană. Stabilitatea economică va favoriza o
evoluţie corespunzătoare a ratelor dobânzii. EURO permite aplicarea unor inovaţii în
domeniul financiar şi ameliorarea serviciilor întreprinderilor. EURO protejează întreprinderile
în
cadrul Uniunii Europene împotriva efectelor devalorizării monedelor din alte
state.
EURO stimulează creşterea economică în cadrul Uniunii Europene. Utilizarea
monedei EURO de către ţările Uniunii Europene contribuie la întărirea climatului de
stabilitate care favorizează creşterea economică şi investiţiile. Ţările Uniunii Europene care
utilizează moneda unică îşi coordonează politicile economice şi concentrează eforturile în
direcţia creşterii economice şi a reducerii
şomajului.
Analiza evoluţiei criteriului de convergenţă privind dobânzile şi adoptarea unor
măsuri
corespunzătoare sunt de natură să creeze condiţii de relansare a investiţiilor şi de reducere
a
şomajului. Ţările din Uniunea Europeană se angajează să acţioneze în direcţia îmbunătăţirii
416
gestiunii finanţelor publice. Utilizarea monedei EURO reprezintă o garanţie a coordonării
acţiunilor şi eforturilor în vederea încadrării în deficitul bugetar şi a asigurării unei gestiuni
eficiente în domeniul finanţelor publice. Mecanismele instituţionale şi financiare ale
Uniunii Europene urmărind asigurarea stabilităţii preţurilor, favorizează îmbunătăţirea
repartiţiei
Zona Populaţi Ponderea în Ponderea în PondereaRezerve
economică a, mil. totalul PIB al comerţul exporturilorvalutare,
loc ţărilor membre internaţional, în PIB, % mild. dolari
resurselor ale OCDE, % % SUA
32,5 19,6 8,249,1
1. SUA 267 20,5 10,5 9172,4
2. Japonia 126
3. Uniunea
Europeană 370 38,3 20,9 10,2 349,8
materiale şi financiare.
În calitate de Monedă de schimb şi de rezervă EURO intră în competiţie cu
monedele ţărilor dezvoltate şi modifică schimburile economice internaţionale. Spaţiul
european
permite întreprinderilor şi băncilor să obţină avantaje din tranzacţiile internaţionale ce se
decontează în EURO şi să reducă impactul monedelor ţărilor dezvoltate. Moneda unică va
permite membrilor Uniunii Europene să-şi exprime schimburile comerciale şi să limiteze
dependenţa de dolarul SUA. Moneda unică susţine afirmarea şi întărirea poziţiei Uniunii
Europene şi Monetare Europene de pol economic principal în cadrul economiei
mondiale.
Moneda EURO exercită influenţă asupra activităţii întreprinderilor din ţările Uniunii
Europene pe următoarele planuri:
• stabilitatea monetară stimulează dezvoltarea producţiei şi a activităţii
comerciale;
• diminuează riscul valutar şi costul de
asigurare;
• elimină costurile generate de schimbul
valutar;
• simplifică riscurile în domeniul investiţiilor;
• asigură facturarea, încasarea şi plata în aceeaşi
valută;
• îmbunătăţeşte accesul la credite şi reduce
dobânzile;
• reducerea costurilor tranzacţiilor şi a costurilor de producţie ca urmare a concurenţei
se va
reflecta în rentabilitate şi în competitivitatea
întreprinderilor.
Piaţa unică şi moneda unică sunt de natură să facă mai atractiv spaţiul european
pentru
investitori şi depunători europeni sau străini. EURO permite persoanelor fizice să compare
direct
preţurile bunurilor din ţările Uniunii Europene, stimulează concurenţa firmelor în
satisfacerea
cerinţelor persoanelor, în reducerea preţurilor, simplifică operaţiunile la deplasarea
persoanelor
în străinătate şi protejează economiile
personale.
Euro şi suveranitatea naţională
Emisiunea unei monede internaţionale a fost analizată pornind de la faptul că
moneda reprezintă un simbol al suveranităţii naţionale. Rezervele manifestate faţă de
417
moneda EURO au invocat implicaţiile sale asupra suveranităţii şi identităţii naţionale. Ţările
membre ale Comunităţii Europene au constatat că nu se poate realiza o piaţă unică fără o
monedă unică. Piaţa unică susţinută de ţările Uniunii Europene poate fi decompartimentată
prin
suprimarea barierelor sau de altă natură. În realitate se manifestă o recompartimentare
datorită fluctuaţiilor monedelor ţărilor membre care reclamă politici protecţioniste. Politicile
monetare autonome în contextul amplificării interdependenţelor dintre economiile
naţionale
nu mai au efectele scontate. „Adevărata problemă care se pune este: avem noi interesul să
cedăm
o parte din suveranitatea naţională şi să o gestionăm în colaborare cu partenerii noştri sau
să
urmăm politica monetară pe care ei o vor decide, pentru a păstra integralitatea a ceea ce
nu ar fi
decât o suveranitate iluzorie? Într-un context al creşterii interdependenţelor dintre
economii,
adoptarea unei politici monetare naţionale ar fi o opţiune fără
ieşire".
Experienţa Comunităţii Economice Europene a arătat că transferul progresiv al unor
laturi
ale suveranităţii naţionale care poate fi gestionat în comun, reprezintă un transfer de
suveranitate partajată ceea nu înseamnă diminuarea suveranităţii naţionale. Băncile
centrale ale
statelor membre participând la gestiunea comună a politicii monetare reflectă o
suveranitate
partajată. Politicile economice sunt promovate de guvernele statelor membre în funcţie de
orientările Consiliului European. EURO presupunând un transfer partajat de suveranitate de
la nivel naţional la nivel european stimulează promovarea liberului schimb şi procesul
tranzacţiei spre o uniune politică.
Relaţiilor financiar valutare îndeplinesc următoarele funcţii:

1. contribuţia pe care o au acestea la construcţia circuitului economic mondial. Această
construcţie se bazează pe sistemul relaţiilor financiar-

valutare.
2. finanţarea internaţională - repartizarea fondurilor băneşti din zonele de acumulare
către
alte zone care au nevoie de aceste fonduri, conducând la dezvoltarea economică şi
socială
a acestora. Resursele de finanţare sunt disponibilităţi băneşti ale băncilor, ale
caselor de
economii, resurse financiare ale altor organisme
internaţionale
3. creditarea internaţională- relaţia de creditare internaţională – se constituie şi se
repartizează resursele financiare constituite fie în cadrul organismelor financiare
internaţionale, fie în cadrul instituţiilor financiare naţionale, fie de la persoane fizice
sau
juridice. Creditarea internaţională este diferită de finanţarea internaţională, aceasta
stabilindu-se pe baza unui acord de credit, apărând obligaţii reciproce pt părţile
contractante.
Toate aceste funcţii formează sistemul de relaţii financiar-
valutare.
418
Finanţarea are un spectru mult mai larg şi cuprinzător. Sistemul financiar valutar
cuprinde : FMI; BM; Banca Reglementelor Internaţionale; BERD; BIRD, precum şi totalitatea
sistemelor financiar- bancare
naţionale.
În condiţiile internaţionalizării activităţii economice se măresc interdependenţele
dintre
economiiile naţionale, se activizează măsurile de reglementare. Luînd în consideraţie
aceste
particularităţi se observă următoarele
tendinţe
- se intensifică funcţiile monedelor naţionale pe plan
internaţionale
- dispare delimitare dintre circulaţia monetară pe plan intern şi
internaţional
- lipseşte o monedă unică
internaţională
- se măreşte piaţa
eurovalutelor
- se intensifică rolul FMI în susţinerea viabilităţii sistemului internaţional de
plăţi.
15.3. Piaţa valutară şi cursul de schimb valutar
Piata valutara
Pentru a se putea realiza comunicarea economica prin bani pe plan international, atat
in privinta
transferului de valoare cat si in privinta mijlocirii schimbului, agentii economici sau
persoanele fizice
trebuie sa procure semnele banesti cu circulatie internationala pe care piata monetara
internationala le
pune in circulatie prin diferite
procedee.
Pentru a facilita dorinta celor care doresc sa procure semne banesti, prin alta
modalitate decat
creditarea si finantarea directa in valuta, pe plan national sau in context international, se
organizeaza si
functioneaza un segment important al pietei monetare, piata valutara. Pe aceasta piata au
loc operatiuni
de vinzare/cumparare de monede cu circulatie
internationala.
Aceasta activitate de vanzare-cumparare de valute/devize reprezinta un gen specific
de
comert, iar in cazul acestui gen, moneda este tratata ca o
marfa.
Organizarea unei asemenea piete presupune existenta unui cadru institutional, a unor
reglementari
specifice si a unei motivari adecvate fiecarui tip de
operatiune.
Scopul principal al operatiunilor de pe piata valutara este dat de necesitarea procurarii
semnelor
vehicul in vederea asigurarii miscarii internationale de
valoare.
Astfel, se impune un suport oficializat pentru informatia V, care reprezinta nivelul
banesc al
fondurilor financiare, de credit sau de transferat, fonduri ce urmeaza a ajunge la un
beneficiar extern. Tot
un astfel de suport este necesar si pentru transferul mesajului valoric V al posesorului de
bani, mesaj ce
urmeaza a fi transmis posesorului de bunuri pentru a se realiza schimbul de marfuri pe plan
international
(semnele banesti functionand ca mijloc de piata, circulate,
tezaurizare etc.).
419
Piaţa valutară reprezintă sistemul de relaţii financiar-valutare prin intermediul căruia
se
desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută efectivă sau în cont precum şi vânzarea-
cumpărarea
de devize (cambii şi bilete la ordin) exprimate în monedă
străină.
Această activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen specific
de
comerţ, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o
marfă.
Piata valutara, aflata undeva pe planul doi pana in anii 70, a devenit, cum era de
asteptat,
obiectul unor numeroase dezbateri, comentarii si analize teoretice. Aceasta întrucât
schimbul
valutar reprezinta un fenomen economic complex, multiform, dinamic, a carui interpretare
ridica
adevarate probleme. In acelasi timp, putem vorbi astazi de o expansiune fara precedent a
pietei
de schimb valutar. Ancheta publicata in februarie 2008, de catre BRI (Survey of Foreign
Exchange Market Activity), releva un volum impresionant al acestei activitati - aproximativ
3
trilioane dolari zilnic, reprezentind o crestere de 2 ori in 3
ani.
In ceea ce priveste repartizarea pe centre financiare, aceeasi ancheta releva ca Londra
ocupa
primul loc, urmatade New York si Tokyo, capitala japoneza inregistrand in ultimii ani o
expansiune rapida si semnificativa. In Europa continentala, pe primul loc se afla Zurich,
apoi
Paris.
Din studiu rezulta inca trei concluzii intresante: a) volumul anual al tranzactiilor
reprezinta
in medie de 3 ori volumul comertului international, ceea ce se explica prin faptul ca o
singura
operatiune comerciala necesita, adeseori, mai multe operatiuni de schimb derivate.
Totodata, se
confirma faptul ca miscarile de capitaluri, arbitrajele si tehnicile moderne de gestiune a
riscului
de schimb reprezinta marea parte a acestei activitati; b) operatiunile la vedere detin 56%
din
total; c) in sfarsit, daca este mai greu sa facem o distinctie neta intre operatiunile
interbancare si
tranzactiile cu clientii, cele interbancare sunt astazi dominante, indeosebi in marile centre -
Londra, New York, Tokyo s.a.
Alaturi de piata valutara traditionala (vanzari/cumparari sau operatiuni de
credit/imprumut
cu devize), care detine in continuare un rol principal, exista compartimente satelit (piata la
termen sau cea a optiunilor de schimb in devize), cu o importanta
crescanda.
Pentru o mai buna intelegere, la inceput va fi prezentata descrierea pietei valutare
interbancare cu cele doua componente ale sale: piata la vedere si piata la termen. În
continuare vor fi prezentate pietele derivate, sau noile compartimente. In cadrul acestora,
distingem:
a) piata contractelor standardizate, cu componentele sale - piata contractelor la
termen si
piata contractelor de optiuni. Aceasta piata este localizata in cadrul burselor
dotate cu
camere de compensare;
420
b) piata contractelor nestandardizate, care este, de fapt, un compartiment al pietei
interbancare, unde se efectueaza tranzactii la invoiala (de gre a

gre).
Ponderea operatiunilor la vedere constituie 58,1%, ponderea SWAP operatorilor constituie
22,3%,
ponderea operatiunilor la termen constituie 17,3% si optiunile constituie 2,3% din
totalitatea
instrumentelor utilizate pe piata
valutara.
O simpla observatie asupra evolutiei cursului valutelor, respectiv a dolarului in raport
cu
monedele europene, ne poate face sa credem ca "irationalul" reprezinta singurul element
determinant al cursului de schimb. Realitatea este insa, mult mai complexa si nuantata.
Astfel,
analiza economica a echilibrului pe pietele de schimb releva impitcatiile miscarilor de
marfuri si
capitaluri, respectiv balantei comerciale si de plati asupra cursului de schimb, apoi cele ale
inflatiei sau ratei dobanzii.
Controlul asupra cursului de schimb sau tehnicile de gestiune a riscului reprezinta alte
probleme complexe aferente teoriei cursului de
schimb.
Această piaţă valutară trebuie reprezentată şi de
instituţiile:
- băncile autorizate să participe la acest comerţ specific (autorizarea se face de
către
Banca Centrală)
- casele de schimb autorizate

- alte instituţii financiar-valutare abilitate în acest
sens.
Ceea ce rezultă în urma acestui comerţ este un preţ (cursul valutar) ce depinde de
condiţiile de cerere şi ofertă existente pe piaţă, acest preţ putând fi limitat din punct de
vedere
legal.
Această piaţă valutară este supusă unor reglementări naţionale (piaţa valutară din
Moldova este diferită de piaţa valutară din Franţa, de exemplu), dar pe lângă aceste pieţe
valutare
naţionale care au o legislaţie specifică apar şi situaţii în care pieţele valutare au caracter
internaţional, deservind interesele unor zone (zone economice de mare interes: Frankfurt,
Tokyo,
Londra, New York). Aceste pieţe cu caracter internaţional reprezintă exceptări de la
legislaţia
naţională (se dereglementează), fapt ce le face
atractive.
Uneori, pe piaţa valutară, tranzacţiile se desprind de activităţile economice propriu-
zise.
În acest sens avem:
- speculaţia valutară – reprezintă operaţiunea de vânzare/cumpărare care nu are o
bază
economică propriu-zisă, realizându-se numai în scopul obţinerii anumitor câştiguri, în acest
sens
se speculează diferenţele de curs valutar care apar intre perioade de timp diferite, locuri
diferite.
Câştigă cel care apreciază corect trendul cursului
valutar.
421
- Arbitrajul valutar – operaţiune asemănătoare speculaţiei valorii, cu deosebirea că
se
realizează de către bănci (numai de bănci) şi valorile puse în circulaţie şi manipulate sunt
mult
mai mari.
- Intervenţia statului – este tot o operaţiune ce semnifică vânzarea sau cumpărarea
masivă de valută în scopul menţinerii cursului valutar al monedei naţionale. Intervenţia
statului
trebuie făcută în corelaţie cu politica financiar-valutară a statului şi cu dezvoltarea
economico-
socială a ţării.
Rolul pieţei valutare este determinat în primul rând de posibilităţile pe care le oferă
participanţilor la schimburile economice pentru alegerea şi obţinerea mijloacelor de
creditare şi
de plăţi cele mai convenabile.
Factorii care condiţionează dezvoltarea pieţei

valutare:
- tendinţa de liberalizare a comerţului mondial – duce la creşterea schimburilor
economice
dintre state, care determină creşterea rolului pieţelor
valutare
- creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale
externe
- creşterea ponderii anumitor valute naţionale în ansamblul schimburilor
economice
- creşterea penuriei de lichiditate (mai ales pt ţările în curs de dezvoltare) –este
combătută
de organismele financiare, acesta fiind rolul lor (acoperirea acestei nevoi
permanente de
resurse financiare)
Pieţele financiar-valutare internaţionale devin un barometru al schimburilor economice
internaţionale.
Introducerea anumitor monede, ca EURO, a produs profunde transformări pe pieţele
financiar-valutare şi a creat concurenţă între zona de influenţă a dolarului şi cea a
EURO.
Zona EURO are la bază anumite elemente care
intervin:
- scăderea riscului valutar
- creşterea lichidităţii internaţionale
- stabilitatea pieţelor financiar-valutare în spaţiul EURO
- simplificarea tranzacţiilor între statele membre sau nemembre ale UE; în aceste
condiţii crescând semnificativ influenţa EURO la nivel
mondial.
Prin intermediul EURO se urmăreşte ca cele 3 operaţii care ies din sfera operaţiunilor
valutare să rămână fără obiect, oferind astfel stabilitate pieţei
unice.
Procurarea de semne banesti pentru transferul mesajelor respective are un scop
economic, acoperitor
pentru persoana fizica sau juridica solicitatoare. In acest mod, solicitatorul isi asigura
necesarul de
mijloace de piata pentru o operatiune curenta sau viitoare pe o piata de multe ori
insuficienta in privinta
cantitatii de semne banesti cu circulatie
internationala.
422
Caracterul fluctuant al etaloanelor monetare a impus si o motivatie de asigurare contra
riscului
valutar. In realizarea operatiunilor de vanzare/cumparare pe piata valutara. Pentru a evita
modificarea de
curs valutar in timp (intre momentul aparitiei necesitatii, si momentul utilizarii efective a
semnelor
banesti, tp, spre exemplu), agentul economic declanseaza, in t, o operatiune de
vanzare/cumparare pe piata
valutara la un curs satisfacator, de teama unei modificari nefavorabile a
cursului valutar in tn.
Pe piata valutara se realizeaza operatiuni de vanzare/cumparare si in scop speculativ,
din dorinta
obtinerii unui castig ca urmare a modificarii cursului valutar In timp sau spatiu, sau din
cauza existentei
unei diferentieri de dobanda la fondurile exprimate in diferite monede. Dar si acest scop
mercantil devine
util in contextul pietei monetare internationale, operatorii speculativi realizand un transfer
rapid de semne
banesti spre pietele unde apare o necesitate suplimentara de
mijloace banesti.
Pentru derularea organizata a operatiunilor de vanzare/cumparare de semne banesti
(sau valuta,
pentru a avea in vedere moneda altei tari decat cea de referinta), piata monetara
internationala a realizat
un cadru institutional adecvat, cu precizarea clara a rolului fiecarui
component.
Scopul principal al operaţiunilor pe piaţa valutară este dat de necesitatea procurării
valutei în vederea asigurării mişcării internaţionale de
valoare.
Caracterul fluctuant al valutelor a impus operaţiilor pe piaţa valutară şi o motivaţie
de
asigurare contra riscului valutar în realizarea operaţiunilor de vânzare-
cumpărare.
Pe piaţa valutară se realizează de asemeni, operaţiuni în scop speculativ din dorinţa
obţinerii unui câştig ca urmare a modificării cursului valutar sau din cauza existenţei unei
diferenţe între dobânzi la fondurile exprimate în diferite
monede.
În unele cazuri, pe piaţa valutară au loc operaţiuni tehnice de echilibrare a pieţei,
intermediarii procedând la vânzarea de monedă atunci când există o cerere neacoperită
sau la
cumpărarea de monedă atunci când există o ofertă
excedentară.
Piata valutara este ordonata de intermediari, ei avand rolul de a forma piata, punand
in
contact pe ofertantii si pe solicitantii de valuta. In postura de intermediari actioneaza:
bancile
comerciale, bursele de valori, casele de schimb valutar, precum si persoane sau institutii pe
post
de brokeri sau dealeri.
Toate aceste institutii pot avea caracter de broker, realized operatiunile de
vinzare/cumparare in
numele clientilor (este intermediar) sau caracter de dealer, realized operatiunile respective
in
nume si pe cont propriu.
În postura de intermediari
acţionează:
- băncile comerciale,
- bursele de valori,
- casele de schimb valutar,
423
- persoane sau instituţii pe post de brokeri şi
dealeri.
Toate aceste instituţii pot avea caracter de broker realizând operaţiuni de vânzare-
cumpărare. Brokerii realizează operaţiuni de vânzare-cumpărare în numele clienţilor, iar
dealerii
realizează operaţiuni în nume propriu şi pe cont
propriu.
În principal, băncile comerciale fac operaţiuni cu caracter economic şi în scop
asigurator
prin vânzarea-cumpărarea la vedere şi la termen. Bursele de valori completează activitatea
băncilor cu operaţiuni de vânzare-cumpărare în scop
speculativ.
Casele de schimb realizează operaţiuni la vedere pentru scopuri
economice.
Operatiunile de schimb se desfasoara practic fara intrerupere, 24 de ore din 24 (cotarea
continua). Utilizarea marilor retele de transmitere a informatiei - SWIFT, REUTER,
TELERATE,
GLOBEX - confers acestei piete unitatea necesara si permit, in acelasi timp, functionarea
continua.
Bancile de pe coasta de vest a Statelor Unite isi prelungesc programul pana la orele 23
(ora
Parisului). La miezul noptii, Wellington si Sydney preiau reteaua, urmand apoi Tokyo, Hong-
Kong si Singapore, pentru sud-estul asiatic. Aceste centre permit lichidarea "cozilor de
pozitie"
din ziua precedenta. Urmeaza centrele din Orientul Mijlociu, pentru ca la ora 8 si 30
minute,
piata sa devina europeana. Avem de-a face, deci, cu o piata organizata la scara mondiaia,
capabila sa trateze in orice loc, ordine primite din lumea
intreaga.
In unele centre, piata este organizata sub forma burselor de schimb specializate
(Frankfurt,
Paris, Milano). Piata valutara depaseste, adeseori, cadrul acestor burse de schimb,
majoritatea
operatiunilor fiind efectuate in afara lor. Acolo unde exista asemenea burse, operatiunile
continua dupa inchiderea bursei de schimb, care functioneaza circa 1
ora.
Procedeul de fixaj (fixing) permite unui numar restrans de operatori specializati sa
determine, la o ora fixa a zilei, sub controlul bancii centrale, pentru fiecare deviza in parte,
un
curs mediu, pe baza compensatiilor intervenite inainte de sedinta de cotare. Pornindu-se
de la
aceste cursuri, care sunt, de fapt, cursuri oficiale de echilibru interbancar, se stabilesc apoi
cursurile de vanzare si cumparare pentru fiecare deviza, fata de moneda nationala.
Fixingul are
un important impact psihologic, fiind larg mediatizat. Gratie acestui procedeu, bancile
centrale
pot interveni in mod discret pentru a sustine moneda
nationala.
Participantii pe piata valutara
Bancile comerciale si institutii financiare asimilate
Bancile reprezinta principalii si, adeseori, singurii participanti, atat pe pietele valutare, cat
si pe
cele ale eurodevizelor. Piata interbancara este, deci, piata bancilor si institutelor financiare
autorizate prin legea bancara din diferitele tari. Pentru a putea opera pe piata valutara,
bancile
trebuie sa obtina aprobarile necesare si sa instaleze infrastructura adecvata - salile de
piata.
Intrucat operatiunile se realizeaza cu sume mari, activitatea bancilor respective trebuie sa
424
presupuna o anumita anvergura si, totodata, o retea densa de corespondente, necesara
efectuarii
operatiunilor de schimb. Procesul de dematerializare a monedei a condus la cresterea
importantei viramentelor bancare in cadrul platilor sau reglementarilor internationale.
Mesajele
clasice prin telex, cu toate perfectionarile tehnice aduse, din cauza aglomerarilor retelelor,
parvin, adeseori, trunchiate. Din acest motiv, in 1973, bancile au creat o societate
cooperativa de
drept belgian - SWIFT (Society for Worldwide International Interbank Telecommunication).
Scopul acestei societaji este implementarea unei refele mondiale de telecomunicatii
pentru
mesaje bancare. Limitata la inceput doar la transferurile de fonduri, ulterior reteaua SWIFT
s-a
extins la toata gama de activitati bancare (operatiuni cu valori mobiliare, credite etc.).
SWIFT
este, deci, o retea de telecomunicatii rezervata exclusiv bancilor, caracterizata prin
fiabilitate,
siguranta si confidentialitate.
Filialele financiare si bancare ale marilor firme si grupari industriale detin un rol din ce
in ce
mai important pe piata de capital. Bancile de grup, al caror capital majoritar este detinut
de un
grup industrial sau comerciai, reprezinta o traditie in unele tari europene, cum sunt Franta,
Germania, Belgia, tari care accepta notiunea de "banca
universala".
Statele Unite interzic, insa, intreprinderilor industriale sau comerciale sa detina
participari
semnificative in cadrul bancilor. S-a nascut, astfel, fenomenul numit "non bank-banks",
reprezentind institutii ce efectueaza operatiuni bancare, indeosebi de credit, fara sa defina
un
statut bancar propriu-zis si fara a se supune supravegherii autoritatilor
bancare.
In Germania, exista in prezent zece banci controlate de grupuri industriale si
comerciale;
sapte firme constructoare si distribuitoare de automobile detin cate o banca, ce asigura
finantarea vanzarilor. La fel, principalele firme de comert Kaufhof si Quelle, dispun de filiale
bancare ce asigura servicii de plati si de
credit.
In Marea Britanie, binecunoscutele firme comerciale Marks & Spencer si Harrod's dispun
de
filiale bancare. In Franta, apartenenta bancilor la grupuri sau mari firme reprezinta o lunga
traditie: Rothschild sau Pereire, in secolul XIX, apoi, dupa 1945, Schneider (Union
europeenne
industrielle et financiere), Wendel (Banque Demachy), Renault (Soctete financiere et
fonciere),
Worms (Banque Worms), Pechiney (Credit Chimique - 1958), Peugeot (SOFIB)
s.a.
In tarile in care marile firme comerciale sau industriale nu pot sa detina controlul asupra
bancilor, acestea dispun, adeseori, de filiale cu vocatie financiara, dar care desfasoara, de
fapt,
activitati foarte diferite. Astfel, in SUA, filialele financiare ale firmelor General Motors, IBM
sau
General Electric, presteaza o gama larga de operatiuni financiare, cum sunt leasingul si
valorile
mobiliare, procurandu-si fondurile de pe piata, sub forma de "commercial papers" (efecte
negociabile). General Electric a preluat, totusi, controlul unei banci de investitii, "Kidder
425
Peabody".
dobanzii;
Un altcele
exemplu
mai utilizate
este celretele
al grupului
sunt Reuter
"BritishsiPetroleum".
Telerate, care
Aceasta
permitsocietate
legaturaaintre
infiintat,
toate
in 1984,salile
o filiaia
de schimb
cu functii
dinfinanciar-bancare
lume; pentru grup si intreprinderile
asociate.
- mai multe telefoane digitate;
mai multe linii directe,

PRINCIPALII
ce permitPARTICIPANTI
legaturi instantanee
PE PIATAcu
VALUTARA
filialele din strainatate, banci,
curtieri si
BANCI
clienti mai importanti; INTERNATIONALE, BANCI CENTRALE
- un sistem deCURTIERI
informare, care reda imediat pozitia bancii pentru fiecare
deviza;
- un microordinator dotat
PIATA cu programe
VALUTARA de calcul, permite decizii rapide pentru
(DE SCHIMB)
operatiunile
de arbitraj, plasament, speculare sau acoperire, pe baza de
ordinator.
Profitul bancilor
Profitul bancilor pe piata valutara este, in primul rand, de origine comerciaia, in al
doilea
rand, de origine speculativa.
Profitul comercial se explica prin diferenta intre cursuri pe piata interbancara: cel de
cumparare si cel de vanzare. La aceasta diferenta, cambistul adauga o marja suplimentara,
atunci
cand negociaza cu un client. Concurenta a devenit insa, atat de puternica, incat bancile nu
mai
pot sa adauge aceasta marja, fiind nevoite adeseori saAGENTI
INTREPRINDERI consume din propria lor marja,
numai
ECONOMICI
pentru a putea pastra clientela reprezentata de marile firme. Acestea dispun tot mai mult,
in In Franta, toti intermediarii sunt abilitati sa actioneze pe piata valutara. In general,
ultimul timp, de tablouri de schimb si specialisti proprii, la fel de competenti ca si cei din
bancile
marile
care intervin permanent pe aceasta piata PRIVATI
sunt putine la
banci.
numar.
Printre cele mai active, putem cita: Societe Generale, Credit Lyonnais, Banque
Reducerea profitului comercial se explica si prin faptul ca bancile sunt mai inclinate
Nationale
de spre
Paris, Paribas, Indo-suez, Banque Francaise du Commerce
operatiuni cu caracter speculativ sau de acoperire anticipate a variatiilor de curs. Cu toate
Exterieur.
acestea, bancile neaga acest fapt, ceea ce este tot mai putin adevarat. In realitate,
preluand
asupra lor riscul de schimb al clientilor, importatori sau exportatori, bancile fac piata
(market
Operatorii specializati pentru piata valutara
makers), furnizindu-i lichiditati.
Operatorii specializati pentru salile de piata au tost multa vreme niste autodidacti,
Operatiunile cu caracter speculativ se incadreaza in limitele impuse de conducerea
formati la
bancilor. In prezent, sunt persoane cu o pregatire profesionala deosebita, in masura sa
intamplare.
Aceste limite sunt dupa cum
urmeaza:
inteleaga si sa analizeze din punct de vedere critic, teoria economica si financiara. Bancile
- exista, in primul rind, o limita asupra sumei pozitiei bancii la sfirsitul zilei, denumita in
fac tot
practica
mai mult apel la tinerii absolventi ai universitatilor de prestigiu. Salariile sunt foarte mari.
bancara pozitie de report (overnight position). Aceasta nu trebuie sa depaseasca, de
La
exemplu,
Paris, cu titlu de exemplu, un "cambiste" bun castiga 600.000 F pe an si beneficiaza in
10 milioane de dolari;
plus, de
participare la profit. La Londra si in alte centre mari se practica remunerari de 2-3 ori mai
- in al doilea rand, exista o limita asupra sumei pozitiei maxime, ce poate fi atinsa in
cursul Aceasta, intrucit, in cateva secunde si fara semnatura, un asemenea specialist
ridicate.
zilei, denumita pozitia intraday;
poate
angaja banca pentru mai multe milioane de dolari. Din acest motiv, asemenea specialist
- pozitia lunga - cumparatoare - presupune un excedent de devize, existand riscul
de elita
scaderii
sunt protejati, dar si controlati indeaproape de conducerea
dobanzii sau cursului monedei in
bancilor.
cauza; Operatorii lucreaza la tablourile de schimb valutar, adevarate bijuterii in domeniul
- pozitia scurta intr-o deviza presupune absenta riscurilor de mai sus; tehnica de anulare
a
informaticii si telecomunicatiilor. Fiecare post de lucru
riscurilor inerente acestor pozitii consta in realizarea pozitiei
cuprinde:
inverse.
- unul sau doua terminale, ce furnizeaza informatii asupra cursurilor de schimb si
ratelor
426
427
Limitele sunt obligatorii pentru fiecare operator in parte, dar si pentru ansamblul
posturilor
din sala, apartinand pietei valutare. Aceste limite privesc pozitia bancii pentru toate
devizele;
pot fi impuse limite si pentru fiecare moneda, in parte. O alta modalitate de reglementare
a
activitatii operatorilor consta in impunerea de limite in ceea ce priveste volumul pozitiilor
ce le
pot lua pe piata la vedere, la termen, sau asupra pozitiei nete - la vedere - la
termen.
Inclinatia bancilor pentru operatiuni cu caracter speculativ este limitata, comparativ cu
cea a
persoanelor fizice. In prezent tranzactiile minime reprezinta 3-5 milioane, unele tranzactii
sunt
de ordinal a 10-20 milioane dolari. Ordinele clientele, inferioare sumei de 1 milion de dolari
nu
intra direct pi piata ci sunt regrupate inainte de a fi
executate.
Bancile centrale
Interventia bancilor central pe piata valutara se rezuma la urmatoarele trei
functii:
- executarea ordinelor primate de la clientele proprie - guverne, banci centrale
straine,
organisme internationale
- controlul asupra peitei, mai mult sau mai putin pronuntat, in functie de importanta
acordata controlului asupra schimburilor

valutare
- incercarea de a influenta cursul de schimb, din motive de politica economica
interna, pe
de o parte, sau din necesitatea respectarii unor angajamente international, pe de alta
parte. In
Franta, interventiile bancii central se fac prin intermediul Fondului de stabilizare a cursului
de
schimb.
Obiectivul interventiei bancilor central pe piata valutara il constituie reglementarea
cursului devizelor. Aceste interventii au fost mereu incriminate. Unele banci refuza sa
intervina,
considerind ca vinzarile sau cumpararile destabilizeaza piata. Bancile centrale europene
sunt
mai putin ostile fata de asemenea interventii si recurg ori de cite ori turbulentele si
incertitudinile provoaca fluctuatii mari ale cursului de schimb, fara justificare
economica.
In realitate, amploarea tranzactiilor pe piata valutara, peste 1000 miliarde dolari
zilnic,
comparativ cu rezervele detinute de banci, le retrage acestora orice posibilitate de a
influenta pe
termen lung, cursul de schimb sau de a impune cursuri ce nu corespund realitatii
economice din
momentul respectiv.
Pentru a fi incununate cu success, interventiile bancilor centrale trebuie coordonate si
produse la momentul oportun.
Clientela privata nu poate interveni direct pe aceasta piata, ci doar prin intermediul
bancilor. Clientela privata grupeaza trei categorii de
operatori:
- intreprinderile industriale si
comerciale;
- institutiile financiare, care nu participa direct pe
piata;
- persoanele fizice.
428
Curtierii detin un rol important prin serviciile de informare asupra pietei si de
intermediere,
in acelasi timp. Ca intermediari, centralizeaza ordinele de cumparare sau vanzare,
provenite de la
mai multe banci, ulterior pentru operatori fiind mai simplu sa utilizeze serviciile acestora,
decat
sa contac-teze mai multi confrati, dispusi sau nu sa vanda sau sa cumpere deviza cautata.
Serviciile lor se mai caracterizeaza printr-o deplina discretie, ceea ce si determina pe
numerosi
clienti sa-i abordeze, fara a se cunoaste, astfel, pozitia in care se afla, la un moment dat, pe
piata
valutara, fata de o anumita
deviza.
Casa de curtaj este organizata pe sectoare; fiecare sector lucreaza o deviza sau un grup
de
devize, in interiorul sectoarelor, curtierii se specializeaza pe tranzactii la vedere sau la
termen si,
totodata, pe diferite categorii de banci. Sunt remunerati prin comision. Cele mai mari case
de
curtaj sunt la Londra, dar sunt putine la numar. Acestea sunt, de fapt, case Internationale,
ce
detin birouri sau filiale in alte centre financiare. Pe langa aceste institutii, mai exista si case
mai
mici, foarte specializate, care nu grupeaza decat cativa curtieri. La Paris functioneaza
aproximativ 20 de case de curtaj, din care 10 sunt mai
importante.
Putem aprecia ca aceste case de curtaj, prin activitatea lor de informare permanenta,
pe baza
telefonului deschis, dar si de gasire si punere in legatura a diferitelor contrapartizi, au avut
o
contributie importanta la expansiunea si integrarea pietei
valutare.
Activele negociate pe piata
valutara
Cambia.
. Cambia este un titlu de credit autonom, susceptibil de a circula prin intermediul
girului,
cuprinzînd ordinul dat de o persoană numită tragător, către o persoană numită tras de a
plăti
necondiţionat, o sumă de bani determinată, la scadenţa şi locul menţionat în cuprinsul
titlului.
Funcţia cambiei ca instrument de plată poate înceta în cazurile în care cambia este la
o
bancă comercială prin intermediul operaţiuni de
scont.
Scontul poate fi calculat conform relaţiei:
Vn  N  P
Sşi Va  Vn  S
36000
unde:
S – scontul
Vn – valoarea nominală a cambiei
N – durata în zile de la negociere pînă la
scadenţă
P – taxa scontului în procente pe an
Va – valoarea actualizată (sau efectivă) la momentul

scontării.
429
Tipuriletelegrafic
Transferul de operaţiuni posibile
de depozit pe piaţa valutară
bancar.Transferul sunt în funcţie
telegrafic de reprezinta un
de depozit
timp:
ordin
transmis operaţiuni
- prin telex, ce la presupune
vedere – spot,
debitarea unui cont intr-o valuta A si creditarea simultana
a
operaţiuni
unui alt- cont, in valuta la B.
termen – forward.
Conturile debitate si creditate pot apartine aceleasi persoane sau
unor
Aceste
operatori operaţiuni
diferiti. presupun
Rapiditatea reglementări
executiei reprezintaspecifice şi utilizări
principalul avantaj. înCursul
funcţievadefi scopul
cel al
pietei, la
operatorilor
data efectuariide operatiunii.
pe piaţa Comisionul de transfer este cel utilizat pentru
valutară.
numerar.
Operaţiunile
Numerarul. PiataSPOT presupun
biletelor de bancarealizarea tranzacţiei
reprezinta un sectorde marginal
vânzare-cumpărare în
al pietei valutare.
momentul
Aceasta t,
în condiţiile
intrucat de curseste
numerarul valutar economic
putin utilizat, curent cu mişcarea
comparativ cu sumele efectivă a monedei
schimbate tranzacţionate
prin transfer
telegrafic de
imediat
depozit. sau în maxim
Cererea 48 ore
turistica de la
obliga momentul
totusi bancileschimbului
sa detina indepermanent numerar. Cursurile
monede.
de
schimbPe lângănumerar
pentru aceste operaţiuni SPOT,
sunt diferite mai pentru
de cele sunt utilizate şi alte
transferuri detipuri de operaţiuni
depozite, publicatelain
presa vedere:
tomorrow
financiara.- Aceasta – negocierea
diferenta acoperase desfăşoară
cheltuielile în prezent,
efectuate iar decontarea
de banca are loc a
pentru detinerea
doua zi,
numerarului, out-night
- care – negocierea
nu produce dobinzişisidecontarea
cheltuielilese
defac în aceeaşi a instrumentelor
transformare
manuale de zi.
plata inÎnactive
cazul de
în care
cont intermediarul
(sau viceversa), este o bancătransportul
respectiv sau o bursă, si operaţiunile la vedere
asigurarea biletelor dese
banca
realizează pe baza
straine, vindute sauordinelor de vânzare-cumpărare depuse de ofertanţi şi
solicitanţi.
cumparate.
Mişcareadevize
Principalele efectivă a monedei
negociate pe vândute şi valutei cumpărate are loc după o perioadă
piata valutara
determinată, prin virament
Dolarul american si Eurosau plată înmonedele de referinta, in care se efectueaza
constituie
numerar.
majoritatea
La casele
tranzactiilor, de schimb
in toate mişcarea
centrele celorYenul,
financiare. 2 sumeLirasesterlina,
desfăşoară
francul elvetian, dolarul
concomitent.
Canadian,
dolarulOperaţiunile
australian sunt, de vânzare-cumpărare
de asemenea, cotate depevalută
toatelapietele
termenvalutare.
au devenit Alteo devize
necesitate sub
convertibile sunt
presiunea
cotate numai lipsei
in de valută in
perioada decare
pe piaţă
piatala un moment
financiara dat şi a
emitenta fenomenului
este deschisa. de modificare
Pentru monedele
rapidă
necon- a
cursului
vertibile valutar.
nu exista piata, cursurile acestora fiind determinate de bancile
centrale.
BazaOperaţiunile
monetară la pentru
termenemisiunea
presupun deoeurodolari
tranzacţie (eurovalute)
de valută al a cărei
fostcontract
formată şila curs
început
se
de
depozitele
stabileşte în în
dolari
momentul
aduşi din
t, iar
S.U.A.,
mişcarea
în urmaefectivă
unor aoperaţiuni economice, deare 21
sumelor tranzacţionate locetc.
la
transfer.”
momentul tn
la cursul
Prin extensie
valutar orice
convenit
devizăîn deţinută în afara ţării emitente a devenit o “eurodeviză”.
contract.
Prefiul
“euro” nu are nici o legătură cu Europa, eurodevizele putând proveni din orice ţară a lumii,
În scopul realizării acestor operaţiuni, piaţa valutară utilizează cursul valutar
dacă
economic
îndeplinesc condiţiile.
la termen cu cele două variante: de cumpărare şi de
vânzare.
Eurovaluta nu este o monedă aparte; ea se comportă ca moneda respectivă a ţării
În ceea ce priveşte cotarea la termen a valutelor există
emitente,
urmînd fluctuaţiile acesteia pe
situaţiile:
piaţă.
1. scadenţe
Pentru 3 - 6 luni –comercială
ca o operaţiune se stabilesc săcotaţii la termen
fie calificată dreptpentru majoritatea
operaţie în eurovalută,
monedelor,
trebuie
2. scadenţe
îndeplinite 12–24 luni – se stabilesc cotaţii la termen doar pentru monedele
două condiţii:
importante,
-3. pentru scadenţesămai
valuta utilizată fie mari de faţă
străină doi ani se stabilesc
de ţara în care se cotaţii la termen doar pentru:
desfăşoară
dolar
operaţiunea;
- niciamerican, EURO,
una dintre franc
părţile elveţian, Yen
contractante săjaponez, liră
nu fie rezident al ţării emitente a valutei
sterlină.
folosite.
Operaţiunile
Pe parcurs au la casele
apărut de schimb
şi alte forme,sunt celearmai
cum simple operaţiuni
fi certificatul de depozit de pe piaţa
negociabil,
valutară,
bonuri cu iar
schimbul valutar are loc pe baza documentelor de identitate şi a sumelor propuse la
dobândă
vânzare- fluctuantă.
cumpărare.
Tipurile
Acest de operatiuni
schimb presupunepe parcurgerea
piata unor
valutara
operaţiuni:
21 Paul
Bran, Relaţiile financiare şi monetare internaţionale, Edit. Economică,
Bucureşti,1996
430
431
- identificarea persoanelor pe baza
documentelor,
- verificarea semnelor băneşti prezentate spre vânzare-cumpărare pentru a
depista
eventualele falsuri,
- întocmirea documentelor de schimb valutar pentru fiecare operaţiune în
parte.
Operaţiuni valutare asiguratorii. Sub presiunea riscurilor pe care poate să le
determine
modificarea rapidă a cursului valutar, persoanele fizice şi agenţii economici recurg la
operaţiuni
pe piaţa valutară pentru a se asigura împotriva acestor
riscuri.
În scopul evitării riscului de reducere a cursului valutar posesorii unei valute aflate în
scădere procedează la schimbul ei într-o valută aflată în
creştere.
Operaţiunile la termen în scop asiguratoriu poartă denumirea de headging
(swap).
Headging-ul valutar reprezintă operaţiunea de vânzare sau cumpărare la termen a
unei
sume în valută la un curs valutar cunoscut din momentul t, moment al încheierii
contractului de
headging dintre agentul economic şi
bancă.
Operaţiunile de tip swap sunt practicate în relaţiile dintre bănci şi presupun încheierea
concomitentă a unei tranzacţii la vedere şi una la termen, dar în altă
valută.
Operaţiunile la vedere în scop speculativ. Posibilitatea obţinerii unui câştig din
modificările de curs sau diferenţa de valută a generat apariţia unei operaţiuni curente
sau la
termen cu caracter speculativ sau de
arbitraj.
Operaţiunile urmăresc obţinerea de câştig din diferenţa de curs valutar apărută în
timp
sau între diferite pieţe.
La aceste operaţiuni, speculatorul îşi asumă obligaţia pentru preţul integral al

valutei.
Operaţiunile de arbitraj urmăresc să valorifice diferenţa de curs sau de dobândă
fără ca
arbitrajistul să-şi asume obligaţia pentru preţul valutei. El cumpără pentru a vinde,
speculând
doar diferenţa.
Operatorii pe piaţa valutară procedează la operaţiuni la vedere pentru a

specula:
- diferenţa de curs valutar în timp,
- diferenţa de curs valutar între două pieţe în acelaşi
timp.
Din punct de vedere al operaţiunilor la termen, pe piaţa valutară se speculează prin
operaţiuni cu contracte futures cât şi cu operaţiuni cu
opţiune.
Piaţa valutară este un OTC – OVER THE COUNTER
În comparaţie cu bursele, pieţele extrabursiere nu presupun un spaţiu delimitat şi
432
desemnat pentru negocierea tranzacţiilor, aceasta realizându-se prin comunicare
telefonică şi
reţeaua integrată de
calculatoare.
Pe pieţele OTC sunt tranzacţionate instrumente nestandardizate (contracte forward
şi cu
opţiuni nestandardizate).
Avantajele tranzacţiilor pe pieţele OTC:
- tranzacţia poate fi încheiată pentru orice cantitate şi cu orice scadenţă în

conformitate
cu cerinţele clientului,
- preţurile sunt influenţate într-o măsură mai mică de volumul tranzacţiilor

realizate.
Dezavantajele tranzacţiilor :
- contracte mai scumpe,

- datorită faptului că termenii contractului nu sunt standardizaţi este dificilă
vânzarea
contractelor pe piaţa
secundară,
- conditiile impuse de partener pot fi
restrictive,
- este greu de verificat acurateţea procesului de stabilire al
preţului.
Cea mai importantă componentă a OTC sunt tranzacţiile cu
valută.
Organizarea si functionarea pietei valutare la
vedere
Salile pietei valutare au atmosfera lor specifica, baietii de aur (golden boys), un limbaj
pe
masura, doar de ei inteles, produsele tranzactionate sunt denumite codificat. De exemplu,
dollar-
cross: dolar american - dolar Canadian; dollar-cable: dolar - sterling; overnight: astazi
pentru maine; tomnext: tomorrow, next day - maine si poimaine; spot-next: in ziua
urmatoare.
Operatiunile la vedere sunt, in principiu, reglate cel tarziu a doua zi lucratoare de la data
incheierii tranzactiei. Astfel, operatiunile efectuate luni sunt tratate la valoarea din ziua de
miercuri, iar cele de vineri, la valoarea din ziua de marti, intrucat zilele de odihna sau
sarbatori
nu conteaza. Acest ragaz sau termen de doua zile permite bancilor sa-si reamenajeze
disponibilul
(stiind, de exemplu ca, daca banca contracteaza pentru vanzare - joi - va trebui sa livreze
valuta -
luni; va putea, astfel, sa se bazeze pe reglementarea unei operatiuni intervenite cu acelasi
decalaj
- joi). In unele cazuri se poate prevedea in mod exceptional livrarea imediata - la valoarea
zilei,
sau valoarea din ziua urmatoare. In cazul bancilor care se refinanteaza pe piata
interbancara, prin
cumparare de devize, refinantarea poate fi obtinuta in termen de 48 de ore. In caz de
urgenta, se
pot procura fonduri cu cheltuieli suplimentare, care sunt facturate apoi
clientului.
Mecanismul formării cursului valutar are 3 stadii, ducând spre
uniformizare:
a. la nivelul fiecărei bănci –pe baza cererii şi
ofertei
433
b. la nivelul pieţei naţionale- prin compensări
interbancare
c. la nivelul pieţei internaţionale – între pieţele
naţionale,
Toate acestea ducând la dinamizarea operaţiunilor de
export/import.
In principal, societatile comerciale fac operatiuni cu caracter economic (acoperitor) si in
scop asigurator, prin vinzarea/cumpararea la vedere si la termen. Bursa de valori
completeaza
activitatea facuta de banci cu operatiuni de vinzare/cumparare in scop speculativ. Casele
de
schimb realizeaza operatiuni imediate (la vedere) pentru scopuri
economice.
Tipurile de operatiuni posibile pe piata valutara sunt, in functie de timp, operatiuni la
vedere
(spot) si operatiuni la termen (forwards). Aceste operatiuni presupun reglementari specifice
si
utilizari in functie de scopul operatorilor de pe piata valutara. Cea mai frecventa operatiune
este
cea la vedere sau imediata.
Operatiunile la vedere presupun realizarea tranzactiei de vinzare/cumparare T
momentul tj, in
conditiile de curs valutar economic curent, cu miscarea efectiva a monedei tranzactionate
imediat
sau in maximum 48 de ore de la momentul schimbului de
monede.
In scopul realizarii acestor operatiuni, piata valutara utilizeaza cursul valutar economic al
pietei,
sub doua variante:
- curs valutar economic de cumparare a valutei de la de investitor de catre
intermediar;
- curs valutar economic de vinzare a valutei de catre intermediar catre
solicitant.
Pozitia acestor cursuri fata de cursul valutar economic al pietei asigurind intermediarului un
castig in ambele operatiuni.
Organizarea si functionarea pietei valutare la
termen
Operatiunile la termen presupun o tranzactie de valuta al carei contract si curs se
stabilesc in
momentul t, iar miscarea efectiva a sumelor tranzactionate are loc la momentui tn, la
cursul valutar
convenit in contract. In scopul realizarii acestor operatiuni, piata valutara utilizeaza cursul
valutar
economic la termen, cu cele doua variante, de cumparare si de vanzare. Modul de
exprimare este
determinat de cresterea (reportul) sau scaderea (deportul) fata de cursul
curent (spot).
Operaţiunile valutare se desfăşoară fie în cadrul băncilor, fie în cadrul burselor de
valori,
dar nu pot fi concomitente (dacă bursele de valori sunt deschise, băncile nu fac operaţiuni,
dacă
în cadrul burselor de valori se negociază
valute).
Băncile acţionează în nume propriu sau în numele unui client şi îşi stabilesc un curs
valutar propriu care este diferit de cursul valutar rezultat la bursele de valori, ce se
stabilesc în
funcţie de ordinele date de clienţi.
Totuşi, această diferenţă între cursuri nu poate fi prea
mare.
Stabilirea cursului valutar de către o bancă se face în funcţie de următorii
factori:
- cursul stabilit în ziua precedentă
434
- raportul dintre cerere şi ofertă, dintre dispoziţiile de cumpărare şi de vânzare la
nivelul
băncii în cauză.
- cursurile stabilite de celelalte bănci care acţionează pe piaţa respectivă, precum şi

de
casele de schimb.
In unele cazuri, chiar intermediarii de pe piata valutara procedeaza la realizarea unor
operatiuni tehnice,
de echilibrare a pietei, procedand la vanzarea de moneda, atunci cand exista o cerere
neacoperita, sau la
cumpararea de moneda, atunci cand exista o oferta
excedentara.
Cursul de schimb al monedei A, in raport cu moneda B, exprima numarul de unitati B ce
pot
fi cumparate pe piata la termen pentru o unitate A. Exista atatea cursuri, cate termene
sunt fixate
pentru tranzactiile in cauza. Cursul de schimb la termen (outright) nu este, de regula, egal,
decit
doar din intimplare, cursului la vedere. Daca consideram cele doua monede A si B, cursul la
termen A poate fi cu prima (en report; premium) fata de cursul la vedere, cand permite sa
se
obtina mai multa moneda B decat cursul la vedere. Prima este egala cu diferenta intre cele
doua
cursuri.
In mod similar, cursul la termen al monedei A este in pierdere (en deport; discount)
cand
se obtine o cantitate mai redusa de moneda
B.
Cand cursul la termen este egal celui la vedere, se
spune ca moneda este la egalitate (au
pair).
Termenele la care sunt efectuate tranzactiile sunt diferite, mergind de la 3 la 7 zile, apoi
1, 2,
3, 6, 9, 12, 18 luni si 2, 3, 5 ani.
Toate monedele convertibile pot fi tranzactionate la termen, pentru scadente intre 3 si 6
luni.
Pentru scadente mai mari (12, 24 de luni), devizele de mai mica importanta, nu pot fi
tranzactionate. Pentru scadente ce depasesc 2 ani, se negociaza la termen numai dolarul
american, Euro, yenul, francul elvetian si lira
sterlina.
Din punct devedere tehnic, sunt caracteristice pietei la termen doua tipuri de
tranzactii:
swap-ul de devize si swap-ul de dobanzi.
Swap-ul poate fi definit, in primul rand, ca o dubla operatiune de schimb asupra
aceleasi
devize si cu aceeasi contrapartida, una din operatiuni fiind la vedere, cealalta la termen.
Este
vorba, deci, de o dubla operatiune de schimb, de
exemplu:
- vanzare la vedere de Euro, la cursul de 1,4/dolari (cumparare de
dolari);
- cumparare la termen de Euro, la 1,4397 dolari (vinzare la termen de
dolari).
Banca recumpara, deci, la termen Euro mai scump decat le vinde la vedere. Diferenja
trebuie sa corespunda cat mai indeaproape pierderii suferite prin dobanda, daca banca s-
ar fi
lansat in operatiuni de credit -
imprumut.
435
Schimbarea de datorii intre doua parti reprezinta tot o operatiune de swap, care
permite
partenerilor sa-si modifice gradul de expunere la riscuri. Astfel, daca doi agenti economici,
A si
B au datorii, iar agentul A prefera sa suporte tipul de datorie al agentului B si invers, ei
vor fi
interesati sa efectueze un
swap.
Datoriile pot fi exprimate in devize diferite. in practica, exista variante de swap de
devize
si swap de dobanzi. Ex-emple:
- Swap de devize - Agentul A detine o datorie in dolari, firma B este indatorata in lire
sterline; sumele sunt echivalate. A crede ca dolarul se va aprecia in raport cu lira sterlina,
dorind
astfel sa-si ramburseze, in viitor, datoria in lire. Sa consideram ca B apreciaza invers
situatia.
Prin operatiunea de swap, A se va putea indatora in lire, iar B in
dolari.
- Swap de dobanzi - Sa presupunem ca A si B imprumuta fiecare 100 milioane franci,
pentru
aceeasi durata. Firma A, la o dobanda fixa, de 9%, firma B la o dobanda variabila,
echivalenta cu
PIBOR + 0,5%. (PIBOR reprezinta rata interbancara la Paris, care evalueaza in permanent).
A
anticipeaza o scadere a dobanzilor si va dori sa profite de o dobanda variabila. B va prefera
o rata
fixa, care ii va conferi siguranta cu privire la cuantumul datoriei sale. O operatiune de swap
ii va
satisface, astfel, pe cei doi parteneri. Se poate stipula, de exemplu, ca in fiecare an ce mai
ramane
de rambursat, B va varsa lui A o dobinda fixa de 10% si A va varsa lui B o dobinda
variabila,
egala cu PIBOR + 0,25%.
Rezultatul va fi urmatorul:
- A va trebui sa suporte de acum inainte o dobanda variabila de PIBOR - 0,75%. De
fapt, A
plateste 9% bancii sale + (PIBOR + 0,25%) lui B. Primeste in schimb 10% de la B.
Rezultatul va
fi PIBOR -0,75%;
- B plateste acum o dobanda fixa de 10,25%. Va varsa bancii sale (PIBOR + 0,5%) si
10% lui
A. Va primi (PIBOR + 0,25%) de la A. Rezultatul este pentru el
10,25%.
De retinut faptul ca, pentru operatiuni la termen, bancile solicita, in general, un depozit
de
garantie. Cand fluctuatiile sunt importante, sunt solicitate chiar garantii
suplimentare.
Operatiunile la termen se efectueaza direct de la banca la banca, sau prin intermediul
curtierilor si nu sunt niciodata cotate la bursa. Nu exista, deci, curs la termen in perioade
de
stabilitate, operatiunile la termen devin mai putin interesante decat cele la vedere;
monedele slabe
sunt putin cerute, iar cele puternice, putin oferite, fiind, astfel, greu de gasit contrapartida
necesara.
Bancile centrale nu intervin, de regula pe piata la termen, intrucat in lupta lor contra
fenomenului speculativ, nu ar face altceva decat sa faciliteze jocul operatorilor,
permitandu-le sa
opereze la cursuri favorabile. Aceasta intrucat combinatia intre tranzactiile la termen si la
vedere
limiteaza foarte mult variatiile cursului de schimb la
termen. 436
Cursul valutar.
Def. Cursul valutar sau rata de schimb reprezintă rezultatul raportului dintre valoarea
-
etalon a unei monede, naţionale sau internaţionale, şi valoarea – etalon al altei monede, cu
care
se compară în cadrul mecanismului cursului
valutar.
C v En1sauEni  En 2 = nEn 2 pentru 1 E n1 sau 1 E i
(1.1)
unde:
C v - cursul valutar sau rata de schimb;
E n1 - etalonul naţional al unei terţe

ţări;
E I - etalon internaţional;
E n 2 - etalon naţional al ţării care face

comparaţia.
Cursul valutar influenţează extrem de mult asupra economiei mondiale şi în special
asupra comerţului extern şi a investiţiilor. Totodată cursul valutar ocupă un rol important şi
în
politica monetară a ţării.
Funcţiile cursului valutar derivă din
următoarele:
 Cursul valutar în calitate de indicator economic. Cursul valutar permite de a calcula
preţul
exportului sau importului şi volumului investiţiilor internaţionale în moneda naţională. La
nivelul macroeconomic cursul valutar este legat de inflaţie şi de alţi indicatori, care sunt
necesari de evaluat pentru realizarea contrapunerii internaţionale. Astfel cursul valutar
poate
servi drept indicator al competitivităţii externe şi poate să indice direcţia în care trebuie de
corectat balanţa de plăţi a ţării. Dar mai întâi de toate cursul valutar este un indicator
monetar şi
dă indiciu pieţei în ceea ce priveşte măsurile de politică monetară realizate în
ţară.
 Cursul valutar în calitate de scop sau instrument. Cursul valutar poate fi privit şi din
punctul de vedere al scopului politicii economice a statului. Statul poate gestiona cu cursul
valutar în acelaşi mod ca şi cu alte componente ale politicii monetare pentru obţinerea
rezultatelor dorite în domeniul inflaţiei, sectorului real sau al balanţei de
plăţi.
Cât, priveşte clasificarea cursurilor valutare, potrivit FMI (1982) toate valutele în
dependenţă de nivelul lor de liberalizare se împart în trei
grupe:
 Valute cu cursuri fixe:
o fixate de o valută;
o fixate de un coş valutar.
 Valute cu cursuri flexibile limitate:
o curs flexibil limitat faţă de o valută;
437
Cotarea
o curs– reprezintă operaţiunea,
flexibil limitat prin politici
conform unei care secomune
stabileşte cursul unei monede în
raport cu
 Valute
alta. Prin metodă de cu
cotare se subînţelege
cursuri flotante: modalitatea specifică a fiecărei ţări de
exprimare a
raportului odecursuri
schimb al monedei
valutare naţionale cu monede
corectate;
străine.
În practica
o flotareinternaţională
corectată; sunt cunoscute două metode de
cotare:
– cotare
o cursdirectă
valutar(incertă, nesigură) (practicată de majoritatea ţărilor), unde cursul
flotant independent.
valutar
se exprimă
Metode de prin numărul ade
determinare unităţi valutar.
cursului monetare naţionale ce revin la o unitate (10, 100 sau
1000
unităţi)Cursul
de monedă
valutarstrăină, de unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se
este preţul
exemplu:compară
valoric.1 dolar S.U.A. = 10,3025 MDL (lei moldoveneşti)
10are
El ISK2(coroane suedeze)
moduri de = 1,8408 MDL
exprimare:
1) M str / M naţ = n
100 JPY (yeni japonezi)
M str = n=x12,1254
M naţ MDL
2) M naţ / M str = m M naţ = m x M str.
1000 TRL (lire turceşti) = 0,0087 MDL
–Forma
cotarea indirectă
a doua (certă) (practicată
se utilizează pe pieţele
pe pieţele Marii valutare
Britanii, din Anglia,
Canadei, Uniunii Uniunea
Europene şi
Europeană,
Canada,
Australiei.Australia şi, din septembrie 1978, în S.U.A., parţial, a fost introdusă cotarea
indirectă a
dolarului faţă de marcă,
În practica francul
bancară, este francez,
acceptată belgian, lira italiană,
o marcare guldenul
a cursului valutar.olandez (azide
La o astfel euro),
marcare
francul elveţian,
sunt stabilite loculcoroanele
unde se ţărilor
înscriescandinave, yenul
cursul valutar, japonez,
valuta peso-ul
cotării (valutamexican,
cotată) şiînsă pentru
baza
cotării
celelalte
(valuta de monede
bază): se utilizează cotarea directă), unde cursul valutar se exprimă prin
numărul de
unităţi de monedă străină ce revine  la
VALUTA
o unitate
COTATA
de monedă naţională, de
MDL
exemplu:
1 £ = 1,5940 12,20
$ S.U.A  VALUTA DE BAZA
USD
1 £ = 2,2440 CHF (franci elveţieni)
1 £ = 198,20 JPY (yeni japonezi)
CURS VALUTAR
Cotarea monedelor pe pieţele internaţionale este un proces continuu. În cadrul
sau
regimului
flotării libere, VALUTA
cursul seDE
modifică
BAZA în fiecare moment, sub influenţa cererii şi ofertei de
USD
monedă = 12,20
străină.
VALUTA COTATA  MDL
Cotaţia monetară se exprimă prin doi termeni: cursul de cumpărare şi cursul de
vânzare: CURS VALUTAR
- cursul de cumpărare, exemplu: 1,3892 CHF/USD
Ultimele două cifre din înscrierea cursului valutar se numesc puncte procentuale
(points)
- cursul de vânzare, exemplu: 1,3896 CHF/USD
sau pipsuri (pips). De exemplu, modificarea cursului valutar al leului moldovenesc faţă de
Cursul de cumpărare este preţul pe care băncile şi ceilalţi operatori de pe piaţa de
dolarul S.U.A. de la 14,20 la 14,30 lei pentru un dolar se apreciază ca o creştere a cursului
schimb
îl oferă pentru o unitate de monedă
dolarului cu 10 puncte, iar dacă cursul francului elveţian s-a modificat de la 1,3896 la
străină.
1,3884Diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare se numeşte “spread” sau
franci elveţieni pentru un dolar – o scădere a cursului dolarului cu 12
“marjă”
puncte.
şi reprezintă câştigul operatorului
O sută de puncte formează un număr de bază, care în jargonul dealerilor se numeşte
respectiv.
“figuraFactorii determinanti
mare” (big figure). ai cursului de schimb
Determinanţii fundamentali ai cursului de schimb şi echilibrul pe piaţa valutară fac
Metode de cotare valutară
obiectul unor interpretări diferite. Potrivit afirmaţiilor economiştilor , cursul de schimb al
unei
devize, ca şi preţul oricărui bun economic este determinat prin legea cererii şi ofertei. Dar
este
veridică şi acel fapt că o serie de factori economici şi financiari îşi pun amprenta asupra
formării
439 438
ceevoluţiei
şi reprezintă cursului
un transfer
valutar.
de Printre
risc pt factorii
banca interni am putea delimita factorii economici ca:
împrumutătoare.
produsul intern brut, preţurile. Factorii de ordin monetar: masa monetară, dobînda , precum
Operaţiunile de tip SWAP – operaţiuni frecvente între un client şi o bancă sau între
şi
factoriidouă
macroeconomici. Printre factorii externi evoluţia raportului cerere/ofertă a monedei
bănci, prin care se incheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen, dar în altă
valută.
naţionale faţă de alte monede pe piaţa internaţională, situaţia din balanţa de plăţi externe.
În acest mod se poate schimba termenul, piaţa şi chiar
De
titlul.
asemenea informaţia care influenţează asupra prognozei evoluţiei factorilor interni şi
Din punct de vedere economic, operaţiunile SWAP presupun o acordare reciprocă de
externi.
Cel mai frecvent rata de scimb poate fi afectată de rata inflaţiei, soldul balanţei de plăţi şi
credite în valută cu o dobândă convenită între cei 2
nivelul
parteneri.
relativ al dobînzilor.
Pe piaţa financiară internaţională au o importanţă deosebită datorită faptului că
presupun
Cererea şi oferta de devize pe piaţa valutară reprezintă, în primul rînd rezultanta
o foarte importantă mişcare de
lichidităţi.
activităţilor de export-import de bunuri şi servicii. La acestea se mai adaugă cererea şi
Participarea la schimburile internaţionale presupune utilizarea unor resurse băneşti.
oferta
alimentată de mişcările de capitaluri, pe termen lung sau cele de origine
Totalitatea schimburilor economice exprimate în unităţi băneşti reprezintă structura
speculativă.
relaţiilorPe termen mediu şi lung, cursul de schimb al unei monede este determinat de rata
financiar- valutare internaţionale.
inflaţiei din ţara respectivă. Respectiv variaţiile de curs între două devize A şi B depind de
Informaţiile cuprinse în balanţa de plăţi prezintă un oarecare interes pentru
diferenţa explicarea
existentă între ratele inflaţiei în economia ţărilor A şi
nivelului cursului de schimb. Deficitul sau excedentul unor solduri ale balanţei de plăţi
B.
prezintă Înţelegerea şi previzionarea evoluţiei cursurilor de schimb pe piaţa monetară
un oarecare interes pentru explicarea nivelului cursului de schimb. Deficitul sau excedentul
internaţională este strict legată de urmărirea ratei dobînzilor. Influenţele ratelor dobînzilor
unor
solduri ale balanţei de plăţi pot explica nivelul cursului de schimb, în baza efectului
mecanic al
explică evoluţia cursurilor la vedere.
unui astfel de dezechilibru asupra cererii şi ofertei de devize. Astfel, un deficit măreşte
cerereaRelaţia dintre rata dobînzii şi cursul de scimb poate fi analizată pe termen scurt sau
de devize, ceea ce determină reducerea valorii monedei naţionale pe piaţa
lung.
valutară.
1. Pentru a înţelege mai bine impactul influenţei ratei dobînzii asupra cursului la
Orice sold excedentar al balanţei comerciale provoacă, printr-un simplu efect
vedere să
analizăm mecanic,
un caz oipotetic. Să presupunem că autorităţile americane vor proceda, la
tendinţă de creştere a valorii cursului de schimb, iar soldul deficitar o tendinţă de
creşterea ratei
scădere.
dobînzii, ceea ce chiar s-a întreprins acum. Acesta va contribui la atragerea investitorilor
Soldul balanţei operaţiunilor curente oferă informaţii asupra situaţiei economice a
unei
internaţionali, care vor lichida activele în alte devize, pentru a procura titluri în dolari.
ţări, respectiv dacă ţara utilizează, sau nu, mai mult decît produce. Dacă soldul este pozitiv,
Cumpărarea dolarilor are ca consecinţă creşterea cursului acestuia la
cursul de schimb se va aprecia şi
vedere.
invers. 2. Pe termen mediu, relaţia între rata dobînzii şi cursul de schimb devine complicată.
Balanţa de bază cumulează rezultatele balanţei tranzacţiilor curente şi mişcărilor de
Pentru majoritatea devizelor, asocierea monedă forte-rată a dobînzii redusă, pe de o parte
capitaluri pe termen lung. Soldul său explică cel mai bine nivelul cursului de schimb. Cînd
şi
monedă slabă – rata ridicată a dobînzilor. Pentru dolarul american, relaţia e mult mai
balanţa de bază este pozitivă, cursul de schimb are o tendinţă de creştere şi invers, un
complexă.
soldexemplu în 1980-85 s-a verificat relaţia monedă puternică – rata înaltă a dobînzii.
Spre
negativ produce o scădere a cursului monedei
După
naţionale.
1985, această relaţie, s-a modificat în mod radical, şi monedă slabă – rată a dobînzii înaltă
făcîndu-se din nou apariţia.
Cuvinte-cheie:
Împotriva riscurilor pe care unii clienţi le pot avea în desfăşurarea relaţiilor valutare
Piaţa monetară,
se
poate acţiona prin intermediul operaţiunilor valutare de acoperire la termen denumite
piaţa valutară,
HEADGE.
Operaţiunile de tip HEADGING sunt operaţiuni prin care un cumpărător/ bancă se
curs valutar,
angajează, pe de-o parte să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de altă
participanţii pieţie valutare,
parte, se
împrumută de aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen de rambursare. În acest
sistemul
mod de la Bretton-Woods,
cumpărătorul de valută se pune la adăpost de eventualul risc al deprecierii valutei
metode de cotare valutară.
respective, pt
că la termen, eventuala pierdere se compensează prin câştigul egal obţinut prin împrumut,
ceea
440 441
Identificaţi principalele caracteristici ale relaţiilor monetare

internaţionale.
Prin ce se cartacterizeaă evoluţia sistemului monetar
internaţional?
Caracterizaţi Sistemul de la Bretton – Wood.
Care sunt particularităţile pieţei
valutare?
Ce tipuri de cursuri de schimb valutar
cunoaşteţi?
Care sunt operatorii specializati pentru piaţa
valutară?
Care sunt factorii ce condiţionează dezvoltarea pieţei
valutare?
Numiţi funcţiile relaţiilor financiar valutare?
Ce condiţii sunt necesare pentru asigurarea convertibilităţii unei valute după statutul
FMI?
Care sunt factorii care influenţează asupra regimului de schimb al unei
ţări?
Pe ce principii se bazează unitatea monetară şi de cont a FMI, Drepturile Speciale de
Tragere?
De cine depinde suma alocată în Drepturile Speciale de Tragere de către FMI unei ţări
membre?
Care sunt funcţiile monedei EURO?
Care sunt principalele efecte ale introducerii

EURO?
Exerciţii, probleme, studii de caz:

Exemplul 1 – Acordurile SWAP.
Federaţia Rusă nu dispune, la data de 30 iunie, de active lichide în sumă de 600000
GBP
necesare onorării obligaţiunilor sale comerciale externe. Ca urmare apelează la un SWAP cu
Marea
Britanie pe DST, în următoarele
condiţii:
– se obligă la restituirea sumei peste 3 luni la un curs de 1,23 USD/GBP şi 1,42
USD/DST;
– în momentul încheierii acordului, cursul spot era: 1,34 USD/GBP şi 1,47
USD/DST.
Să se calculeze costul creditului sub forma diferenţei dintre suma dată şi cea
încasată.
Rezolvare:
În momentul încheierii acordului, Federaţia Rusă primeşte 600000 GBP şi
cedează:
600000 GBP x 1,34 USD/GBP = 804000 USD
804000 USD: 1,47 USD/DST= 546938,80 DST
La 30 septembrie, Federaţia Rusă restituie suma de 600000 GBP şi primeşte suma în DST
egală cu:
600000 GBP x 1,23 USD/GBP= 738000 USD
738000 USD: 1,42 USD/DST= 519718,30 DST
Costul creditului = 546938,80 DST – 519718,30 DST= 27220,50
DST
442
Concluzii: Costul creditului acordat Federaţiei Ruse, în sumă de 600000 GBP, pentru o
perioadă de 3 luni, a constituit 27220,50
DST.
Exemplul 2. – Efectuarea operaţiilor “forward”.

O ţară-membră a FMI efectuează următoarele operaţiuni la termen
cu DST:
– la data de 31 martie, cumpără suma de 500 000 DST plătibili în coroane daneze
(DKK)
peste 6 luni. Operaţiunea se efectuează la următorul curs la
termen:
1 DST = 1,25 USD
1 USD = 6,85 DKK
– la 30 iunie, vinde 200000 DST, pentru care va încasa, peste 3 luni, o sumă
echivalentă în
CHF avînd la bază următoarele cursuri la
termen:
1 DST = 1,23 USD
1 USD = 1,34 CHF
– la data încheierii celor două tranzacţii, cursurile de schimb
sunt:
la 31 martie la 30 iunie
1 DST = 1,21 USD 1 DST = 1,22 USD
1 USD = 7,40 DKK 1 USD = 1,40 CHF
Să se precizeze în ce condiţii s-au efectuat cele două
tranzacţii.
Rezolvare:
Cumpărare
– Pentru suma de 500000 DST, ţara respectivă a plătit la 30
septembrie:
500000 DST x 1,25 USD/DST x 6,85 DKK/USD = 4 281 250 DKK
– dacă plata s-ar fi făcut la vedere (la 31 martie), suma de plată ar fi
fost:
500000 DST x 1,21 USD/DST x 7,40 DKK/USD = 4 477 000 DKK
Vânzare
– pentru suma de 200000 DST vîndută, ţara respectivă a încasat efectiv la 30.09
suma de:
200000 DST x 1,23 USD/DST x 1,34 CHF/USD = 329640 CHF
– dacă plata s-ar fi făcut la vedere (la 30 iunie), ţara respectivă ar fi încasat
suma de:
200000 DST x 1,22 USD/DST x 1,40 CHF/USD = 341600 CHF
Concluzii: Cumpărarea de DST s-a făcut în condiţii avantajoase, deoarece la termen
ţara a
plătit mai puţin decît ar fi plătit la vedere (4281250 <4477000). Vânzarea de DST s-a făcut
în
condiţii dezavantajoase, întrucît la termen ţara a încasat mai puţin decît ar fi încasat la
vedere
(329640 <341600).
443
Determinaţi emisiunea în eurodolari şi coeficientul multiplicării, dacă depozitul iniţial în
eurodolari este de 20 000 EUSD, rata de rezervă în Suedia este de 8%, în Germania este de
12 %,
în Danemarca - 10 %.
Aplicaţia 1
Determinaţi emisiunea în eurolire sterline şi coeficientul multiplicării,
dacă:
– depozitul iniţial în eurolire constituie 25000
E₤;
– banca comercială daneză reţine o rată de rezervă de
4%,
– banca comercială elveţiană reţine o rată de rezervă de 6
%,
– banca comercială suedeză reţine o rată de rezervă de
7%.
Aplicaţia 2
Să se stabilească emisiunea în eurodolari şi coeficientul de multiplicare, dacă: posesorii
europeni de depozit în dolari la o bancă americană procedează la retragerea efectivă a

sumei de
10000$, pe care o depun la o bancă comercială din Germania; concomitent, se emite un
certificat
de depozit pentru suma de 20000$, certificat, care, de asemenea, va fi vîndut unei bănci
comerciale din Germania, unde se reţine o rată de rezervă de 9%, prin urmare, aceşti
eurodolari
vor fi fructificaţi în Elveţia cu o rată de rezervă de
12%.
Teste:
1. Euro reprezintă:
a) moneda SME;
b) o monedă definită pe baza coşului de valute ale ţărilor membre ale
SME;
c) o monedă definită pe baza parităţii puterii de
cumpărare;
d) o unitate de cont.
A (a, c) B (a,d) C (b,c,d) D (a,b)
2. Printre ţările membri ale Uniunii Europene care nu sunt membri ale SME pot fi
menţionate:
a) Norvegia;
b) Suedia;
c) Finlanda;
d) Slovenia.
A (c,d) B (a,c) C (b,d) D (a,b,d)
3. Cambia este:
a) un mijloc de stingere a unei obligaţii de

plată,
b) un titlu de creanţă ce dă dreptul la o sumă de
bani,
c) o formă generală a banilor,
444
d) emisă de beneficiar.
A (c,d) B (a,b) C (a,d) D (a,b,d)
4. Cambiile financiare apar în legătură

cu:
a) operaţiunile de finanţare a agenţilor
economici,
b) obţinerea de împrumuturi de la bănci,
c) împrumuturile realizate de stat la banca de

emisiune,
d) scontarea cambiilor financiare.
A (c) B (a,b) C (a,d) D (b)
5. Scontul este:
a) una din operaţiunile pasive ale băncilor
comerciale,
b) una din operaţiunile active ale băncilor
comerciale,
c) o formă particulară a dobânzii,
d) o formă a cambiei.
A (a,c) B (a,b) C (a,d) D (b,c)
6. Majorarea ratei oficiale a scontului:

a) determină atragerea de capitaluri
străine,
b) reduce fluxul încasărilor valutare,
c) acţionează ca factor de susţinere a cursului monedei

naţionale,
d) determină revenirea în ţară a capitalurilor
proprii.
A (a,c) B (a,b,c) C (a,c,d) D (b,c)
7. Reducerea ratei oficiale a

scontului:
a) este realizată de către banca
centrală,
b) este realizată de către băncile
comerciale,
c) este realizată pentru a spori suma creditelor
acordate,
d) este realizată pentru a reduce suma creditelor
acordate.
A (a,c) B (b,c) C (a,d) D (b,d)
Test 2
In functie de varietatea tranzactiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi:
a) Burse de marfuri si burse de valori;
b) Burse generale si specializate;
c) Burse valutare si burse de asigurari.
2. La care bursa se tranzactioneaza actiuni, bonuri de tezaur, obligatiuni, optiuni, futures si,
totodata
operatiuni cu valuta:
a) Burse de marfuri,
b) B Burse de valori;
c) Burse valutare;
d) Burse imobiliare.
3. Tranzactiile la vedere mai sunt denumite
tranzactii „cash";
a) tranzactii ferme;
b) tranzactii la termen;
c) tranzactii de tip conditionat.
445
4. In bursa activeaza in calitate de agenti oficiali:
a) Brokerii;
b) Functionarii;
c) Dealerii,
d) Comisionarii.
5.Tranzactiile la termen reprezinta:
a) Cumparari de titluri primare pe datorie, caz in care brokerul acorda clientului sau, in anumite
limite, un credit pentru realizarea operatiunii bursiere:
b) Operatiuni bursiere de tip conditional care pe masura aparitiei unor noi produse bursiere, au ibs
inlocuite,
pe marile piete bursiere cu contractele de optiuni;
c) Tranzactii prin care partenerii convin sa-si indeplineasca obligatiile peste o anumita perioada de
data mcheierii tranzactiei; valoarea tranzactiei determinandu-se pe baza cursului la termen
prestabilit, indiferent de evolutia cursului de piata la momentul tranzactiei.
6. Piata financiara reprezinta:
a) Ansamblul relatiilor si mecanismelor prin intermediul carora capitalul disponibil si dispersat din
economie este dirijat catre agentii economici sau societatile ce solicita fonduri;
b) Piata capitalurilor pe termen lung, pe care se emit si se tranzactioneaza valori mobiliare ce
servesc drept
suport al schimbului de capital;
c) Mecanismul de legatura intre cei care poseda un surplus de capital si cei care au nevoie de acesta.
Glosar:
Piaţa de capital este specializată în intermedierea de tranzacţii cu active financiare care au
scadenţe pe termene medii şi
lungi.
RFVI reprezintă ansamblul relaţiilor social-economice, mecanismele, riscurile şi deciziile ce
se
stabilesc şi au loc în procesul circulaţiei, evaluării, acumulării şi repartiţiei monedei şi a
mijloacelor de plată, ele mijlocesc schimburile de bunuri şi servicii dintre ţări cu ajutorul
valutelor şi a altor instrumente de plată internaţionale, asigură formarea şi redistribuirea
unor
fonduri în valută necesare echilibrării balanţelor de plăţi, dezvoltării economiei, cooperării
tehnice, ştiinţifice, culturale şi sociale.
Piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate pentru
prima
dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea
afacerilor lor.
Piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt deja în
circulaţie.
Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport
cu alta.
Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se compară
valoric.
Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană
nerezidentă.
Piaţa la vedere este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata
imediată.
Imediat este definit de către piaţă şi are formă variată, în funcţie de tipurile de titluri. Mai
este
folosită şi denumirea de piaţă de numerar. Principala caracteristică a acestei pieţe este
reglarea
imediată a tranzacţiilor.
446
Piaţa anticipată (forward) este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu
titluri.
Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că operaţiile de vînzare-cumpărare sunt
achitate o dată pe lunp, în ziua de
lichidare.
Piaţa “futures” este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în vederea unor
livrări şi
plăţi viioare. Instrumental commercial se numeşte futures, titlurile comercializate ce sunt
stipulate în contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă
menţionată
în contract.
DREPTUL SPECIAL DE TRAGERE (SPECIAL DRAWING RIGHT) reprezintă o
unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional
în
vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările
membre.
Operaţiunile de tip HEADGING sunt operaţiuni prin care un cumpărător/ bancă se
angajează,
pe de-o parte să plătească o sumă în valută la un anumit termen, iar pe de altă parte, se
împrumută de aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen de
rambursare.
Operaţiunile de tip SWAP – operaţiuni frecvente între un client şi o bancă sau între două
bănci, prin care se incheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen, dar în altă
valută.
Operaţiunile curente (SPOT) sunt acele operaţiuni, în care vânzarea-cumpărarea de valută
se
încheie în aceeaşi zi (max 48 ore), astfel că momentul tranzacţiei coincide cu momentul
formării
cursului valutar al zilei.
Cotarea – reprezintă operaţiunea, prin care se stabileşte cursul unei monede în raport
cu alta.
Bibliografie:
1. Olteanu A., Olteanu A. „Piete de Capital”, Dareco, Bucuresti
2003,
2. Anghelache G. „Piete de capital”, ed. Economica 2004
3. Stoica V. „Piete de Capital si produse bursiere”, Bucuresti
2006
4. Ghilic-Micu B. „Strategii pe piata de capital”, Bucuresti 2002
5. Olteanu A., Olteanu F. „Managementul portofoliului si al riscului pe piata titlurilor financiare”
Dareco, Bucuresti 2003

6. Ioan Popa “Bursa”, vol. 1, cap.1, cap 2 pct 2, Bucureşti
1993.
7. Nicolae Dardac, Cezar Basno “Bursele de valori: dimensiuni şi rezonanţe social –
economice”,
cap 1, 2, Bucureşti 1997.
8. Bogdan Ghilic – Micu “Bursa de valori”, cap. 2, Bucureşti 1997.
9. Vacarel Iu. Finanţe publice, ed a II-a, Bucureşti 2000 pag.
757
10. P. Bran, I. Costică. Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale. – Bucureşti:
Editura Economica, 2005.
447
11. Brezeanu P. Relaţii valutare şi tehnici financiare internaţionale. - Bucureşti,
1998.
12. Burnete Sorin, Relaţii valutar-financiare internaţionale. – Sibiu: Editura Alma Mater,
2002.
13. Fetiniuc V., Lopotenco V., Belobrov A. Relaţii valutar-financiare internaţionale. Concepte,
probleme, teste-grilă. Note de curs. – Chisinau: ASEM,
2005.
14. Moisiuc Constantin (coordonator). Relaţii valutar-financiare internazionale. –Bucureşti:
Editura
Fundaţiei România de mâine, 2002.
15. Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, - Iaşi: Editura
Sedcom Libris, 2003.

16. Красавина Л.Н. Международные валютно-кредитные и финансовые отношения,
учебник.
– Москва: Финансы и статистика, 2003Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare
internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978,
17. Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1995, p.
20
18. Моисеев С., Международные валютно кредитные отношения, Учебное пособие,
Москва
2003 573 с.
19. Лялин В. Воробьева П. Ценные бумаги и фондовая биржа,Москва 1998,
230с.
20. Федякина Л. Международные финансы, Санкт Петербург 2005,
558с.
21. Губайдулина Ф. Прямые иностранные инвестиции, деятельность ТНК и глобализация
//
Мировая Экономика и Международные Отношения Nr 2,
2003
22. Stancu I., Finanţe. Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderii. Analiza gestiunea
financiara” Вucureşti, 2002 pag
23. www.imf.org
24. www.worldbank.org
25. www.world-exchanges.org
448
 Incepind cu PARTEA
sfirsitul anului 2007 : criza economica 2008-2010 legata de criza
V. PROBLEMELE GLOBALE
financiara
2008-2010. Incepind cu februarie 2007 ea afecteaza sectorul imobiliar american, iar
in Capitolul 16. Crizele economice mondiale
consecinta, finantarea imobiliara si sistemul financiar
international.
Criza economica
Tipologia crizelor mondiala
economice este un ansamblu de disfunctii, dezechilibre si instabilitate
mondiale
economica in domeniul dezvoltarii economice, fluxurilor internationale, mecanizmelor de
Periodicitatea crizelor in istorie a dus la stabilirea unor cicluri de dezvoltare economica
functionare a economiei internationale, care afecteaza direct sau indirect toate tarile lumii,
care cunosc perioade de recesiune, numite crize. Astfel, dupa durata lor, deosebim cicluri
aducind prejudicii economiilor nationale si economiei internationale in ansamblul ei.
lungi
(de tip Kondratiev), cele medii (decenale, sau de tip Juglar) si cicluri scurte (in care se
Economia
internationala, atit ca sistem global, cit si prin subsistemele sale, are un caracter comlex si
includ
cele inflationiste, de variatie a stocurilor etc.). Dupa tipul lor deosebim crize sectoriale, care
dinamic care suporta o dezvoltare inegala sub influenta revolutiiei stiintifice si tehnologice
la
rindul
a lor se impart in cele ale aparatului de productie, crizele resurselor si mediului
diferitor ramuri economice, economii nationale, raporturi de forte in lume. Interdependenta
dezvoltarii,
crize ale diviziunii internationale a muncii si mecanismelor relatiilor economice
stinsa dintre state in toate domeniile relatiilor economice internationale fac vulnerabile
internationale,
crize ale ordinii economice internationale, ale politicilor
ansamblul economiilor lumii la schimbarile aparute intr-un stat, regiune sau subsistem
comerciale.
Aceste
economic. crize, sub influenta interdependentelor si influentelor una asupra alteia,sunt parte
Daca, in economiile nationale crizele economice sunt periodic inerente, cu atit mai mult in
componenta si se interconditioneaza in cadrul crizei economice mondiale. Astfel, criza
economia internationala ele se manifesta activ ca urmare a diversitatii relatiilor si
economica
contradictiilor internationala este un sistem de crize, unde fiecare subsistem esteabordat in
dintre state. Totusi, aceste crize in interdependenta lor pot constitui un impuls al cooperarii
mod
specific, dar subsumata crizei economice
internationale
mondiale. pentru garirea de solutii in beneficiul progresului
economic.
Criza economica actuala
Pe parcursul deceniilor, economia internationala a cunoscut mai multe crize,
majoritatea lor
avindu-si
Crizaoriginea
economica in diferite
mondiala state sau subsisteme
actuala reprezinta economice si care
o noutate prin s-au trasmis
cauzele, formeleprin
de
intermediu
fluxurilor
manifestare economice de la o ei,
si consecintele tara la alta,
avind de la o regiune
un caracter unic. Ealas-a
altadeclansat
si dintr-un in sistem
2007 siincontinua
altul.
Aceste
sa se
crize se manifesta
desfasoare, in pofidaprin recesiune
multor actiunimondiala a productiei,
cu privire comertului,
la masuri nationale dezorganizarea
si iternationale pietii
de stopare
si
internationale
solutionare a capiatului
a multiplelor si si a institutiilor
acutelor probleme cu care se confrunta, direct sau indirect,
financiare.
toate
statele in ansamblul
Crizele economice relatiilor
mondiale economice
din sec. XX-XXI
internationale.
Anii ce au precedat criza au fost caracterizati de o crestere economica globala
 1929-1937 : Marea depresie ;
accentuata si
de inflatie relativ stabila si scazuta in majoritatea tarilor. Acest tipar al cresterii, combinat
cu  1973 si 1979 : Criza provocata de socurile
regularizarea deficitului, a dus intr-un final la institutii financiare, intreprinderi si gospodarii
petroliere;
 1993 : Criza legata de cea a sistemului monetar european
supraevaluate,
(SME); care s-au dovedit nesustenabile.Goana mondiala dupa castiguri mai mari a
fost 1994 : Criza economica mexicana (provocata de deprecierea peso-ului
insotitamexican);
de dezechilibre financiare internationale
 1997 : Criza economica din Asia (Asia de Sud-Est);
crescande.
Lumea se confrunta in prezent cu cea mai neagra recesiune din 1930 incoace. Desi
 criza
1998 nu: Criza financiara ruseasca din
si-a avut originea in tarile in curs de dezvoltare, acestea sunt lovite grav, printre altele, de
1998;
un  1998-2002 : Criza economica
comert mai slab, conditii financiare mai severe si remitente scazute. Saracia si foametea
argentiniana;
sunt inPe parcursul anilor 2000-2001 «bula internat» s-a desunflat si a provocat
crestere, iar ceea ce s-a realizat cu multa truda in privinta Obiectivelor de Dezvoltare ale
regresiunea
economica;
Mileniului (ODM) va inregistra cel mai probabil regrese majore. Cei mai vulnerabili sunt
copiii,
 2002 : Criza turceasca (deprecierea lirei
femeile, clasa muncitoare saraca, emigrantii si oamenii care se aflau deja in dezavantaj. De
turcesti);
449
450
asemenea, exista un risc crescut de degradare accelerata a mediului, iar tensiunile sociale
sunt de
asemenea in crestere.
Situatia din tarile in curs de dezvoltare – care au contribuit cel mai putin la criza, dar
care
sunt cel mai grav afectate - i-a determinat pe unii economisti sa avertizeze asupra
,,pierderii unor
decenii de dezvoltare‟‟ care ar putea avea consecinte catastrofale atat in cazul tarilor
bogate, cat
si al celor sarace. Dupa ce au avut de suportat preturi ridicate la alimente, combustibili si
fertilizatori, dar si efectele schimbarii climatice, aceste state s-au confruntat cu scaderi
rapide ale
comertului si ale operatiunilor de import-export. Banca Mondiala, care a descris criza ca pe
o
„situatie de urgenta in dezvoltare” prognozeaza un posibil deficit financiar de pana la 700
miliarde de dolari in aceste tari si posibilitatea ,,pierderii unei generatii„, la care se vor mai
adauga 1,5 pana la 2,8 milioane de decese infantile pina in

2015.
Secretarul General al ONU Ban Ki-moon a atras recent atentia asupra faptului ca
intreaga
„comunitatea internationala ar trebui sa aiba in vedere problemele si conditiile proaste de
trai ale
sute de milioane de oameni, cei mai saraci locuitori ai tarilor in curs de dezvoltare, afectati
de
criza‟‟.
16.1. Probleme, cauze şi căi de depăşire ale crizelor economice

mondiale
Crizele economice apar in consecinta iscarii unor dezechilibre la nivel de state, sisteme
economice, sectoare, iar prin vulnerabilitatea tuturor participantilor la schimbarile ce
intervin in
viata economica mondiala si transmiterea efectelor in lant aceasta devine una complexa,
multidimensionala. Totusi exista anumiti factori de eroare care favorizeaza aparitia crizelor
si
dezvoltarea lor:
 Politici monetare eronate (rata de refinantare prea mica ceea ce a provocat bula
economica de suprainvestitii sau de deficit de investitii, ca urmare a ratelor
exagerate la
credite) ;
 Schimbari majore in contextul politic : razboaie, revolutii, crize sociale prin care s-a
stirbit increderea in mediul de afaceri (nationalizari, devaluari de capital, crize ale
ratelor
deschimb…) :
 Erori ale politicilor economice : politici protectioniste exagerate, sau din contra, de
liberalizare agresiva a economiei, deficitul public excesiv,
;
 Epuizare (sau rarefiere temporara a unor furnizori, ca consecinta politica) a unei
resurse
naturale, cum este petrolul spre exemplu
;
 Efectul de supraproductie, care duce la micsorarea pretului acesteia ruinind
producatorii,
si in consecinta, si furnizorii ;
451
 O incredere prea mare in caracterul autoregulator al pietei, sau din contra, o
interventie
prea restrictiva din partea
statului.
Trasaturi ale crizei economice mondiale

Analiza trasaturilor de baza ale crizei economice mondaile permite viziunea clara a
continutului global, dai si caile de solutionare a ei, satfel cele mai semnificative
sunt :
 Criza economica mondiala are un caracter planetar, cuprinzind sau afectind toate
statele
lumii (ea nu poate fi localizata intr-un anumit grup de tari, desi cele mai afectate de
aceasta criza sunt tarile in curs de
dezvoltare) ;
 Criza economica mondiala are un caracter structural, pentru solutionarea ei nu sunt
suficiente masurile specifice crizelor ciclice ;
 Criza economica mondiala are un caracter complex, cuprinzind toate componentele
de
baza ale economiei internationale : economiile nationale ale statelor, relatiile
economice
internationale, ordinea economica
internationala ;
 Criza economica mondiala este conditionata si se rasfringe asupra relatiilor politice
si
strategico-militare internationale ;
 Solutiile la criza economica mondiala trebuie poarte un caracter international, care
implica nu doar politicile anticriza nationale, dar sa fie corelate pe plan
international.
Căi de depăşire a crizei economice mondiale
Caile de depasire a crizelor economice internationale depend de tipul crizei la care

se
refera, astfel pentru:
 Crize pe termen scurt si mediu
- reducerea poverii datoriei externe a atrilor in curs de
dezvoltare;
- asigirarea accesului tarilor in curs de dezvolatare la sursele financiare externe in
conditii
echilibrate;
- combaterea protectionismului si eliminarea obstacolelor din calea fluxurilor economice
internationale;
- realizarea unui raport echilibrat intre preturile materiilor prime si preturile produselor
industriale;
- negocierea la nivel global a restructurarii economieie internationale si a ordinii
economice
internationale;
- revitalizarea dezvoltarii economice in toate
tarile.
 Crize pe termen mediu si lung
452
- restructurarea modului tehnic de productie in toate
tarile ;
- promovarea unor noi tehnici si tehnologii pentru toate statele
lumii ;
- promovarea unor tipuri noi de crestere economica si a unor modele noi de dezvoltare
economica ;
- adoptarea, in urma negocierilor globale, a unor noi mecanizme economice globale
(metodele, tehnicile si instrumentele prin care se deruleaza schimburile economice
internationale) ;
- dezvoltarea mai sustinuta a tarilor in curs de
dezvoltare ;
- reducerea decalajelor economice, industriale, tehnologice si
alimentare ;
- optimizatrea structurilor economice atit pe plan national, cit si pe cel
international ;
- adaptarea politicilor economice si comerciale spre solutionarea actualeleor crize
mondiale ;
- reducerea si eliminarea cursei
inarmarilor ;
- progrese in mentalitatile economice si manageriale ale persoanelor cu putere de
decizieeconomice si politica.
Metodele de solutionare a crizei economice mondiale actuale analizate si propuse de
catre
Conferinta Natiunilor Unite, iunie 2009, asupra crizei economice si financiare globale si
impactul acesteia asupra dezvoltarii.
Criza economica globala reprezinta o oportunitate pentru un multilateralism mai
puternic.
O criza mondiala presupune solutii globale,
unitare.
Statele membre au mobilizat resurse la scara masiva, inclusiv 18 mii de miliarde de
dolari
SUA (aproape 30% din produsul global brut / PGB) pentru recapitalizarea bancilor,
nationalizarea institutiilor financiare si garantarea depozitelor bancare, precum si alte
bunuri
financiare; iar planurile de stimulare fiscala care in aprilie 2009 se ridicasera la 2 700
miliarde
USD (aprox. 4% din PGB) vor fi cheltuite in perioade 2009-
2011.
Liderii G20 au promis la Summit-ul de la Londra din aprilie 2009 inca 1 100 miliarde
USD
US pentru finantare, din care 50 de miliarde pentru protectie sociala, comert si dezvoltare
in
tarile cu venituri scazute.
Politicile si directiile de actiune care au castigat sprijin international larg
includ:
• sisteme de supraveghere pentru prevenire imediata in scopul indentificarii si
reactionarii
la riscurile sectorului financiar, precum si monitorizarea sustenabilitatii datoriilor
statelor
membre ;
• o cooperare internationala sporita in ce priveste taxele, in scopul mentinerii in frau a
evaziunii fiscale si pentru a sprijini capacitatea fiscala a

guvernelor;
• reforme care sa creasca credibilitatea, responsabilitatea si eficienta institutiilor
financiare
internationale;
453
• angajamente de lupta impotriva protectionismului si in favoarea unui consens in
runda de
negocieri pentru dezvoltare de la
Doha.
Sistemul ONU isi pune in comun rezervele sale multiple in scopul sprijinirii statelor si
populatiilor vulnerabile prin :
• finantare aditionala prin mecanisme comune Bancii Mondiale si sistemului ONU, din
care
face parte si Fondul de Vulnerabilitate al Bancii
Mondiale
• programe mai complexe care sa combata foametea si sa ofere sprijin mai mare
fermierilor
din tarile in curs de dezvoltare
• ajutoare si finantare pentru
comert
• promovarea investitiilor pe termen lung, in proiecte care protejeaza
mediul
• un pact global al muncii care sa ajute la scaderea ratei somajului si sa asigure o
munca
decenta pentru fiecare
• actiuni de urgenta in sectorul umanitar, securitate si stabilitatea
sociala.
Conform teoriei economice, solutiile de depasire a crizei economice mondiale sunt
implementate de catre statele lumii si organismele de reglementare economica
internationale prin
doua mari pirghii: 1) politica monetară – constând, în esenţă, din manipularea ofertei de
monedă
şi, în strânsă legătură, reglementarea sistemului bancar-financiar, adică a mediului
principal în
care are loc circulaţia monetară intertemporală ; 2) politica fiscală – constând, în sens larg,
din
totalitatea mijloacelor prin care guvernul poate influenţa în mod direct producţia şi
distribuţia
economică, cum ar fi taxe, tarife, reglementări şi alte bariere indirecte al căror cost trebuie
luat în
calcul de actorii economici.
I. Politica monetară
a) Obiectivele politicilor monetare de criză
La nivel monetar, obiectivul băncilor centrale din SUA, Europa, dar şi din alte ţări a
fost
protejarea sistemului de plăţi al economiei (i.e. sistemul bancar) şi prevenirea unei deflaţii
ca
urmare a prăbuşirii unor bănci sau instituţii financiare de credit. În primul caz, teama unei
disfuncţiuni ample în sistemul de plăţi se datorează unui eventual efect de domino ce ar
putea
avea loc, datorită interconectivităţii sistemului financiar internaţional, ca urmare a
devalorizării
aşa-numitelor active „toxice”. Astfel, o criză în sistemul bancar, ca urmare a falimentului
unor
mari instituţii financiare, ar fi putut provoca o reacţie în lanţ care ar creşte de la sine, pe
măsură
ce deponenţii ar fi cuprinşi de teamă că şi-ar pierde economiile şi ar lua cu asalt băncile.
Din
acest motiv majoritatea statelor lumii au crescut garanţiile de stat asupra
depozitelor.
În al doilea rând - şi în strânsă legătură cu primul - dispariţia unei bănci atrage cu sine
o
diminuare a creditului care, aproape prin definiţie, înseamnă o reducere a multiplicatorului
454
monetar şi duce deci la o scădere în agregatele monetare. Consecinţele unei deflaţii
monetare
sunt considerate de majoritatea economiştilor ca fiind negative pentru activitatea
economică
deoarece ele impun o povară suplimentară debitorilor, dar mai ales datorită faptului că pot
cauza
o contraciţie a activităţii economice în condiţii de inflexibilitate descendentă a preţurilor şi
salariilor. Această inflexibilitate, determinată de condiţii de natură psihologică, culturală
sau
instituţională – în special, intervenţii anterioare de stat sau girate de stat în activitatea
economică,
cum ar fi garantarea nivelului unor salarii minime, ratificarea unor pretenţii non-realiste ale
sindicatelor sau controlul unor preţuri – duce la dispariţia companiilor a căror margini mai
reduse de profit, în condiţiile diminuării cererii nominale, nu pot acoperi costurile ridicate
de
producţie (bunuri de capital şi forţă de muncă) care nu au fost ajustate la condiţiile reale
ale
economiei. Din acest motiv are loc o cădere a activităţii economice şi o explozie a
şomajului care
va dura atât timp cât ajustarea factorilor nominali la factorii reali nu este
realizată.
b) Excesul monetar şi pericolul inflaţiei
Evitarea unei deflaţii monetare presupune, în termenii ecuaţiei monetare MV=PQ,
stabilizarea doar a părţii stângi, adică menţinerea nivelului masei monetare M în condiţiile
unei
scăderi a vitezei de circulaţie a banilor, V, adică – şi mai corect spus – în condiţiile unei
creşteri
a cererii de deţinere a monedei de către public, un public care a devenit mefient faţă de
sectorul
bancar şi care anticipă vremuri economice tulburi în viitorul previzibil. Ca urmare, o
creştere
limitată a cantităţii de bani din economie, în condiţiile unei restrângeri a creditării şi a
creşterii
deţinerii de monedă într-o economie cu preţuri inflexibile care suferă de pe urma unor
malinvestiţii (cauza crizei economice la nivel real), este justificată, însă autorităţile
monetare din
statele afectate nu trebuie sa dea dovadă de un excese de zel în acest sens. Consecinţele
unui
exces monetar, deşi la moment ascunse, pot duce la crearea unei inflaţii galopante. La
rândul lor,
consecinţele distorsionante ale infaţiei pot fi dezastroase pentru activitatea
economică.
Excesul monetar este doar una dintre erorile de politică monetară făcute de băncile
centrale
în criză. A doua este utilizarea politicilor monetare în rol de politică industrială. Concret,
acest
lucru înseamnă salvarea de la faliment în mod discreţionar, prin infuzii monetare directe de
la
banca centrală, a unor instituţii financiare insolvabile, o dimensiune total în contradicţie cu
rolul
primordial, adesea declarat, al politicii monetare de a asigura obiective de ordin general,
precum
stabilitatea preţurilor. Intervenţia în favoarea unei bănci sau alteia reprezintă, de fapt, o
distorsiune a pieţei realizată prin mijloace monetare şi o încălcare a regulilor jocului pe care
se
bazează o economie de piaţă-
liberă.
În concluzie, stabilizarea masei monetare este singurul rol acceptabil al politicii
monetare
în condiţii de criză, iar exercitarea acestuia nu trebuie să presupună răsplătirea ineficienţiei
unei
instituţii financiare sau a alteia. O anumită bancă poate intra în faliment, iar activele sale
preluate
455
în mod ordonat de alţi acţionari conform dreptului comercial, fără ca circulaţia monetară şă
sufere un şoc. Stabilitatea sistemului monetar nu este, în ultimă instanţă dependentă, de
soarta
niciunei companii/bănci private, nu contează cât de mare este aceasta, iar competivitatea
unei
instituţii financiare nu trebuie să depindă de exerciţiul discreţionar al politicii monetare.
Acesta
trebuie să constituie cadrul relativ neutru în care se desfăşoară relaţiile de producţie şi
schimb din
economia reală. Cea mai bună garanţie pentru această neutralitate este tocmai abolirea
băncilor
centrale, denaţionalizarea monedei şi instaurarea unei competiţii monetare între emitenţi
privaţi
de monedă, conform propunerii formulate de celebrul economist Friedrich von Hayek cu
câteva
decenii în urmă.
II. Politica fiscală

Criza economică propagată prin sectorului financiar internaţional expus la
instrumentele
derivate create pe baza creditului imobiliar, a reînviat în forţă politicile fiscale expansioniste
de
stimulare a economiei. Formulate şi puse în aplicare pentru prima dată în timpul Marii
Crize,
principiile teoretice şi aplicaţiile practice ale politicilor fiscale activiste au făcut obiectul
unor
numeroase testări şi revizuiri în ultimii 50 de ani, fiind în bună măsură discreditate până
recent în
comunitatea academică şi de policymakers. Cu toate acestea, presiunea politică şi poate
chiar
psihologică creată de criza duce la adoptarea unor vaste programe fiscale anti-ciclice ale
căror
rezultate rămân a fi îndoielnice.
a) Filozofia keynesiană de la baza politicii fiscale anti-ciclice
În esenţă, obiectivul unei politici fiscale anti-ciclice este stabilizarea economiei prin
managementul cererii agregate prescris de interpretarea canonică a gândirii economice a
lui John
Maynard Keynes, economist britanic din prima parte a secolului XX, formulată de discipolii
săi
britanici şi americani în cele două decenii de dinaintea şi de după cel de-Al doilea război
mondial. Turbulenţele iniţiale din sectorul imobiliar, transferate repede în sectorul financiar,
au
dus la o diminuare a investiţiilor, iar anticiparea unui nivel al cererii mai redus a dus la o
diminuare a producţiei industriale. Ca urmare a acestei situaţii, consumul s-a diminuat şi
rata
şomajului a crescut, evenimente care au exacerbat căderea în spirală a cererii agregate. În
aceste
condiţii, activitatea economică a coborât sub nivelul PIB potenţial, o măsură care încearcă
să
capteze, în baza trendului istoric, ritmul sustenabil de creştere al unei economii în absenţa
unor
şocuri. În condiţiile unei căderi a activităţii economice sub nivelul său normal, teoria
keynesiană
susţine că în absenţa unei intervenţii stabilizatoare a guvernului spirala descendentă se va
amplifica până ce va atinge un punct de echilibru mult inferior nivelului la care opera
anterior.
Din acest motiv, o bună parte a guvernelor, atât din economiile dezvoltate cât şi din
economiile
emergente intrate în recesiune sau afectate de o încetinire a ritmului de creştere
economică, au
456
considerat că eforturile anti-ciclice de la nivelul politicii monetare trebuie dublate de
intervenţii
robuste la nivel fiscal. În consecinţă, s-au adoptat sau urmează să se adopte o serie
întreagă de
programe menite să stimuleze consumul şi investiţiile, fie prin cheltuieli publice (finanţate
prin
creşterea deficitelor bugetare), fie prin reduceri temporare de taxe (fără o reducere
corespunzătoare a cheltuielilor publice, deci finanţate de asemenea prin deficite
bugetare).
b) Carenţele abordării keynesiene
Deşi popularitatea politicilor fiscale expansioniste în rândul autorităţilor
guvernamentale
este greu de contestat, bazele acestora şi şansele lor de reuşită sunt extrem de discutabile.
Creşterea explozivă a deficitului bugetar pe fondul reducerii veniturilor fiscale presupune
atragerea unor finanţări masive din sectorul privat intern sau extern. Cum banii nu cad din
cer,
cineva trebuie să plătească până la urmă cheltuielile
suplimentare.
Această finanţarea a deficitului, atât timp cât nu se recurge la monetizarea datoriei
publice
şi inflaţie, trebuie realizată prin împrumuturi de stat, interne sau externe. Acest lucru
înseamnă o
creştere a datoriei publice sau, cu alte cuvinte, o creştere a poverii fiscale viitoare pentru
contribuabilii autohtoni. Anticiparea unor taxe mai ridicate în viitor duce, conform
postulatului
echivalenţei ricardiene formulat de economistul american Robert Barro, la o creştere a
economisirilor şi o reducere a cheltuielilor – situaţie care contravine obiectivelor unei
politicii
anti-ciclice de stimulare a cererii prezente. Cu toate că în forma sa tare echivalenţa
ricardiană a
făcut obiectul a numeroase critici şi e dificil de susţinut empiric, ideea că nu există un prânz
gratis în economie este larg recunoscută şi plata împrumuturilor în viitor va însemna deci
un
nivel mai redus al investiţiilor şi o creştere economică mai
redusă.
În orice caz însă, derularea unui deficitul bugetar înseamnă că acesta va fi finanţat,
parţial
sau integral, prin preluarea economiilor indivizilor sau firmelor, iar acest lucru nu face
altceva –
aşa cum a arătat Milton Friedman – decât să devieze resursele din sectorul privat către
sectorul
public. Investiţiile şi consumul generate de cheltuielile publice se vor face cu preţul
investiţiilor
şi consumului care ar fi putut fi generate de sectorul privat în absenţa intervenţiei
guvernamentale. În consecinţă, multiplicatorul politicii fiscale va fi nul sau nesemnificativ.
La
toate acestea se adaugă ineficienţa şi distorsiunile cauzate de întreprinderile publice în
economie
datorate absenţei stimulentelor economce şi, în primul rând, a derogării structurale de la
calculul
economic, care este, aşa cum a arătat Ludwig von Mises, principiul de bază al posibilităţii
de a
realiza o alocare raţională a
resurselor.
c) Intervenţiile fiscale blochează ajustarea la malinvestiţiile din
trecut
Cel mai important efect negativ al intervenţiilor fiscale este totuşi blocarea ajustării la
erorile investiţionale şi rispa de capital realizată în perioada premergătoare crizei, dar
revelată de
aceasta. Economia funcţionează - aşa cum a arătat economistul austriac Eugen von Böhm-
457
Bawerk, acum mai mult de o sută de ani - în baza unei structuri de producţie cu multe
stadii
intermediare, iar ca urmare activitatea industrială se desfăşoară în mod inevitabil în
timp.
Cel mai bun rol pe care guvernul îl poate juca, în vremuri de criză ca şi în vremuri de
prosperitate, este să nu joace un rol exagerat în alocarea resurselor
economice.
Impactul crizei asupra tarilor in curs de dezvoltare
Finantarea externa pentru tarile in curs de dezvoltare s-a redus la jumatate. Fluxul net
de
capital catre tarile in curs de dezvoltare a scazut cu mai mult de 50% in 2008, de la suma
record
de 1 000 de miliarde USD inregistrat in 2007 la mai putin de 500 miliarde USD. O scadere
similara este asteptata si in
2009.
Costurile externe financiare pentru economiile si tarile in curs de dezvoltare s-au
triplat la
inceputul lui 2008 si, chiar daca au mai scazut cu o treime in aprilie 2009, riscurile celor ce
imprumuta acestor tari sunt inca
ridicate.
Inasprirea conditiilor de finantare ar putea avea repercusiuni majore asupra
investitiilor in
infrastructura, cu efecte grave asupra cresterii pe termen lung. Investitiile in proiectele de
infrastructura publica si privata au scazut substantial in Africa Subsahariana, America
Latina si
Asia de Est dupa crizele financiare (si nu numai) din anii 1980 si 1990 (inclusiv sfarsitul
anilor
1990).
In plus, costul crescut al imprumuturilor externe va afecta nivelul datoriilor in multe
tari.
Aproximativ 3 000 de miliarde USD din datoriile de stat externe, la care se adauga peste 1
000
miliarde USD in datorii externe ale sectorului privat, vor ajunge la scadenta in 2009.
Costurile
acestor datorii vor fi mai mari decat in momentul in care s-a facut imprumutul.
Sustenabilitatea
dobanzii va fi pusa sub un stres major in tarile ale caror populatii au venituri scazute spre
medii
de numerosi factori: rate de crestere scazute, venituri provenite din export scazute,
fluctuatiile
ratei de schimb, aprecierea dolarului american din august 2008, deprecierea monedei
nationale
ce afecteaza atat bugetul de stat, cat si pe cel al intreprinderilor
private.
Comertul a inregistrat scaderi masive in intreaga lume inca de la sfarsitul anului 2008
si a
continuat sa scada in primul sfert al anului 2009 cu o rata anuala de peste 40% in cele trei
luni
din dec. 2008 pana in febr. 2009. Organizatia Mondiala a Comertului prevede ca volumul
comertului mondial de bunuri ar putea scadea cu 9% in 2009, in timp ce raportul ONU
„Situatia
si Perspectivele Economiei Globale” prevede o scadere si mai accentuata de 11%, cea mai
mare
de la marea depresiune din
1930.
Scaderile masive ale pretului bunurilor au afectat inca si mai mult acele tari in curs de
dezvoltare ale caror economii sunt dependente de exporturile de materii
prime.
Fluxul remitentelor catre tarile in curs de dezvoltare pare sa se
modereze.
458
Fluxul remitentelor este supus riscului si datorita controalelor in crestere ale
imigrantilor,
expulzarilor fortate ale muncitorilor imigranti si reducerii securitatii locului de munca pentru
acesti lucratori.
Fluxul de ajutoare este posibil sa scada si el datorita veniturilor din ce in ce mai mici
ale
principalelor tari donatoare.
Majoritatea tarilor in curs de dezvoltare sunt mai expuse in fata problemelor survenite
in
urma incapacitatii de plata.
Principalul risc este acela al unei recesiuni prelungite a pietei
muncii.
Criza financiara si economica globala survine crizei alimentare din 2008 , care inca nu
s-a
incheiat.
Crizele economice si financiare anterioare au aratat ca scaderea activitatii economice
afecteaza in mod disproportionat
femeile.
Investitiile reduse in protectia mediului, eficientizarea energiei si energia regenerabila,
managementul apei si al terenurilor, precum si masurile de impadurire ar putea incetini
eforturile
de a face dezvoltarea mai durabila si de a aborda problema schimbarii
climatice.
Recesiunea prelungita si atentia insuficienta acordata nevoilor sociale ar putea
conduce la
probleme sociale, la cresterea criminalitatii si la scaderea autoritatii
guvernamentale.
16.2. Criza sistemului bancar internaţional şi căile de reglare
Crizele economice in general, si cele bancare sau financiare in special, nu se

incadreaza
intr-un anumit model. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizari generale a
crizelor economico - financiare, conform carora acestea pot fi incadrate intr-un model
general
valabil, considerandu-se ca fiecare criza financiara este unica, fiecare reprezentand de fapt
un
accident istoric, generat de factori specifici, intr-o anumita conjunctura social - economica
şi
politica.
Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel incat efectele negative ale
acestora
sa fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arata ca, desi crizele economico
-
financiare nu apar si nu produc efecte in parametrii identici, ele sunt strans legate de
caracterul
ciclic al proceselor economice. Desi cauzele evolutiei ciclice a proceselor economice nu au
fost
inca identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. In faza de expansiune are loc o
crestere a eficientei economice, generata de introducerea in circuitul economic a unor
inovatii
tehnologice semnificative, in timp ce in recesiune are loc o slabire a resorturilor care au
produs
propulsia economica. Daca ciclurile economice pe termen scurt (cu durata intre 10 şi 40 de
luni)
si lung (asa- numitele cicluri seculare, care dureaza intre 40 şi 60 de ani) se incheie cu
perioade
de recesiune caracterizate printr-o incetinire a creşterii economice, ciclurile decenale
(denumite
459
şi cicluri de afaceri, care dureaza de la 4 şi 6 ani, pana la 10 - 12 ani) se caracterizeaza prin
prezenta fenomenului de criza, in cadrul careia cererea, productia, gradul de ocupare al

fortei de
munca, produsul intern brut, lichiditatile, scad in mod dramatic, iar nivelul de trai se
inrautateste.
Cauzele crizei financiar-bancare
 pentru a rezista unei concurente tot mai acerbe, bancile de investitii s-au implicat in
operatiuni tot mai complexe, multe associate cu riscuri tot mai mari (emisiunea si
distribuirea de titluri derivate complexe, operatiuni de tip
„leverage”);
 intrarea pe piata a unor brokeri „low-cost”, care au acordat credite pentru gospodarii
cu
venituri scazute. Dereglementarea financiara a condus totodata si la unele efecte
neasteptate, cu un impact negativ
semnificativ:
 Unele institutii financiare sau anumite activitati ale acestora au iesit din retelele de
supraveghere prudentiala.
 Dimensiunea fenomenului de supraоndatorare nu a putut fi estimata corect, din
cauza
opacitatii colateralelor;
 Etica de afaceri a fost deseori ignorata, deoarece pentru justificarea atribuirii unor
remuneratii foarte inalte conducerile marilor institutii financiare s-au implicat in
operatiuni financiare cu randamente foarte ridicate, dar si cu riscuri pe
masura.
 Existenta unui volum mare de fonduri disponibile in economia
mondiala.
 Politicile economice neadecvate care au dus la o alocare neadecvata a
resurselor.
 Complexitatea pietelor financiare si a noilor inovatii1 generate de explozia creditului
imobiliar a condus la o evaluare eronata a preturilor
titlurilor.
Crizele economico-financiare au aparut inca din timpul Imperiului Roman, iar gradul
lor
de complexitate a crescut odata cu dezvoltarea societatii capitaliste in general, respectiv
odata cu
configurarea economiei mondiale - incepand cu sec. al - XVI - lea - şi formarea relatiilor de
interdependenta intre statele lumii, atingand un punct de maxima complexitate in actuala

criza
economico - financiara. In continuare, insa, vom aborda crizele economico-financiare, sau
bancare semnificative din punct de vedere al spatiilor geo - economice afectate, precum si
al
duratei şi efectelor economice şi politice pe care le-au
produs.
460
Criza economica din 1929 - cea mai severa!
Ca amploare teritoriala, durata si efecte economice si politice, criza din anul 1929,
cunoscuta si sub denumirea de Marea Depresiune, consideram ca pana la momentul actual
este
cea mai severa. Marea Depresiune economica, declanşata in Statele Unite ale Americii, a
fost
precedata de o perioada de 9 ani (intre 1920 şi 1929) de dezvoltare economica, ce a avut
ca
suport creşterea masei monetare in circulatie de catre Banca Centrala a Americii - Federal
Reserve (FED) precum şi o politica de relaxare a creditelor şi de reducere a ratei dobanzilor.
Urmare a acestei politici monetare şi financiare a FED, populatia a cumparat masiv actiuni,
care
au inregistrat o creştere constanta la bursa, pana la momentul septembrie 1929, cand s-a
produs
marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrangerea masei monetare şi
prin
restrictionarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente in toate sectoarele
economiei: agricultura, industrie, banci. Productia nationala a scazut la jumatate şi a
crescut
şomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politica de restrangere a importurilor prin
masuri
protectioniste, fapt care a condus la extinderea crizei şi in Europa, statele europene fiind
afectate
in calitate de state exportatoare. La randul lor, statele europene au adoptat masuri
prohibitive
fata de exportul american. Primele programe de reconstructie a economiei SUA apar in
1931.
Cea mai grava consecinta a crizei o constituie adoptarea de catre unele state europene a
politicilor de extrema dreapta sau stanga, care au favorizat venirea la putere a unor
dictatori
(Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici, Stalin).
Dupa cel de-al -II - lea razboi mondial şi pana la inceputul anilor 70 - timp de 25 de
ani -
economiile tarilor industrializate au cunoscut o foarte puternica dezvoltare, urmare a unor
factori
economici şi politici favorabili. Dintre factorii economici mentionam existenta şi mentinerea
unui raport corect intre cerere şi oferta, promovarea politicilor economice de ocupare
completa a
fortei de munca, crearea unui cadru institutional international stabil (ale carui baze au fost
puse
la conferinta de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici mentionam existenta
unui
consens intre statele puternic industrializate in ceea ce priveşte adoptarea politicilor
economice.
Dupa aceasta perioada de puternica dezvoltare economica a statelor din America de Nord,
Europa Occidentala şi Japonia, la inceputul anilor 70 s-a declanşat o perioada de recul, care
a
durat 10 ani, perioada cunoscuta sub denumirea de Marea Stagflatie. Mentionam ca
perioadele
de stagflatie economica se caracterizeaza in principal prin creşterea inflatiei şi scaderea
creşterii
economice, respectiv scaderea produsului intern brut. La baza acestor tulburari economice
au
stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective: adoptarea de catre SUA a
unor
politici macroeconomice inflationiste (generate de decizia administratiei americane de
acoperire
a costurilor conflictului din Vietnam prin supraevaluarea dolarului). O decizie corecta ar fi
fost
461
acoperirea costurilor generate de escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politica
fiscala de
creştere a impozitelor .
Un alt factor il constituie declanşarea in 1973 a primei crize a petrolului, care a produs
creşterea enorma a pretului la petrol. In toata aceasta perioada productivitatea muncii in
tarile
industrializate a scazut şi a crescut şomajul. Pe scurt, aceasta situatie se poate caracteriza
in
termenii economiei de piata prin scaderea ofertei pe fondul reducerii productivitatii muncii,
reducerea consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creşterii şomajului şi a creşterii
inflationiste a preturilor. Perioada de recul a luat sfarşit odata cu triumful bancilor centrale
(americana, germana şi japoneza) care au promovat politici stricte anti-inflatie. Un moment
de
referinta al deceniului 70 il constituie inlocuirea sistemului monetar international al
cursurilor
fixe, institutionalizat la conferinta de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor
flexibile. Mentionam ca odata cu introducerea sistemului monetar international a cursurilor
flexibile, au aparut şi derivativele, ca instrumente bancare menite sa asigure investitorii
impotriva evolutiei fluctuante a cursurilor de

schimb.
Regiunea asiatica
O alta criza financiara de proportii internationale s-a produs la sfarşitul anilor 90

(1997) -
criza financiara din Asia de Sud - Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong - Kong,
Coreea
de Sud . Factorul determinant al acestei crize - cu efecte economice şi financiare
devastatoare
pentru tarile respective, şi nu numai l-a constituit retragerea masiva a capitalului
investitorilor
straini, care la inceputul anilor 90 au facut investitii de miliarde de dolari pe pietele
emergente
ale Asiei de Sud Est. Retragerea capitalului strain s-a cauzat slabirii increderii investitorilor
in
sistemul bancar şi financiar al tarilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme,
de
capitalismul de familie, de nepotism şi practici
discutabile.
O serie de economişti celebri au dezvoltat inainte de 1997 teorii conform carora,
datorita
schimbarilor economice şi institutionale produse la nivelul economiei globale, crizele
financiare
au o probabilitate mica de producere, iar daca totuşi acest lucru se intampla, acest fapt se
datoreaza unor imprejurari istorice de exceptie, şi nu modului de functionare a sistemului
capitalist. Lipsa unei viziuni şi a unor puncte de vedere in consens a majoritatii
economiştilor de
profesie in ceea ce priveşte problematica crizelor financiare şi economice explica de ce nu
s-au
putut anticipa tulburarile financiare din Asia de Sud - Est din anul 1997, şi mai ales cum a
fost
posibila producerea actualei crize financiare.
Milton Friedman (1912 - 2006) , laureat al premiului Nobel pentru Economie in 1976,
promotor al teoriilor cu privire la economia de piata şi la minimalizarea rolului statului in
coordonarea economiei, a sustinut ca intrucat actorii economici sunt intotdeauna rationali,

intr-o
462
economie de piata nu sunt posibile speculatiile, iar aşa - numita “speculatie” reprezinta
incercarea investitorilor de a se proteja impotriva actiunilor irationale ale guvernelor.

Charles P. Kindleberger (1910 - 2003) in lucrarea sa “Manii, panici şi crize : o istorie a
crizelor
financiare”, arata ca şi daca s-ar accepta rationalitatea investitorului individual, istoria a
demonstrat in repetate randuri ca pietele au un comportament uneori irational, cea mai

buna
explicatie a “maniilor” financiare fiind oferita de “psihologia multimilor” : cu toate ca actorii
economici individuali pot fi rationali, speculatia financiara este un fenomen de turma, in

care
actiunea rationala a mai multor indivizi produce consecinte irationale. Kindleberger
considera
crizele financiare ca fiind o trasatura inerenta a capitalismului
international.
Hyman Minsky, un economist neconformist, sustine, intr-o serie de articole, teoria
“instabilitatii financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii,
crizele financiare reprezinta o trasatura inevitabila a sistemului capitalist şi urmeaza un
curs
vizibil şi previzibil. Astfel, primul semn care anunta o viitoare criza financiara il constituie un
şoc din exterior asupra economiei, care poate imbraca forma unui razboi, a unei recolte
foarte
bogate sau foarte sarace, inventarea şi raspandirea unei noi şi importante tehnologii. Acest
factor
exogen puternic, conduce la creşterea şanselor de profit intr-unul din sectoarele majore ale
economiei şi reduce oportunitatile economice din alte domenii. Creşterea şanselor de profit
intr-
un anumit sector economic atrage sursele de finantare, generand o explozie sau o manie a
investitiilor. Febra investitiilor este alimentata de creşterea substantiala a creditului bancar
precum şi de atragerea fondurilor personale şi ale firmelor. Atragerea creditelor conduce la
creşterea impulsului de a specula, manifestat prin creşterea preturilor la activele şi bunurile
cu
mare cautare. Creşterea preturilor conduce la creşterea şanselor de profit, atragand noi
investitori
pe piata. In goana lor dupa profit, tot mai multi investitori ignora regulile de comportament
rational şi investesc intr-o piata care este deja riscanta prin supraevaluarea activelor. Intr-o
urmatoare etapa, o parte dintre investitori observa ca piata a atins un punct de maxim şi
cauta sa-
şi transforme activele supraevaluate in bani sau active de calitate. Ulterior, tot mai multi
investitori sesizeaza pericolul şi cauta sa-şi vanda activele riscante şi supraevaluate, fapt
care
conduce la o prabuşire a preturilor. Evenimentul care anunta pericolul şi creeaza panica
poate fi
caderea unei banci sau falimentul unei corporatii. Dupa declanşarea crizei in investitii
urmeaza o
criza a creditului provocata de faptul ca bancile nu mai acorda credite. Falimentele se
declanşeaza in lant, iar economia poate intra in recesiune sau chiar in depresiune
economica. In
final starea de panica se calmeaza, economia se reface iar piata revine la o stare de
echilibru, dar
cu plata unui pret foarte mare.
463
Actuala criza americana
Criza financiara actuala, declansata in SUA, a izbucnit in anul 2007, deci la zece ani de
la
ultima criza financiara de proportii din Asia de Sud - Est. S-ar putea spune ca reprezinta
finalul
unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am mentionat la inceput. Daca ar fi
sa
comparam modul in care s-au desfaşurat evenimentele in timpul scurs de la declanşarea
crizei
(2007 - 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata ca “faptele” s-au derulat conform
modelului.
Astfel, socul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ
favorabil
constructiei de locuinte personale şi cladiri precum şi a unui cadru financiar relaxat, care a
permis accesul la credite pentru locuinte a populatiei cu venituri mici. Pe acest cadru creat,
tot
mai multe banci, fonduri de investitii, societati de asigurare, au acordat imprumuturi
considerabile pentru cumpararea de locuinte unor clienti care nu aveau posibilitatea sa-si
achite
creditele. Pe fondul incurajarii creditarii ipotecare prin scaderea repetata a ratei dobanzilor
de
catre Federal Reserve, bancile, fondurile de investitii, societatile de asigurare, au fost
stimulate
sa-şi mareasca profiturile. şi acest lucru l-au facut prin acordarea de imprumuturi (cu
dobanda
foarte mare) la un numar tot mai mare de clienti cu grad mare de risc. Pentru a se asigura
impotriva riscurilor de neincasare a ratelor, bancile mai sus enuntate au procedat la
vanzarea
(profitabila) a imprumuturilor şi a dobanzilor, sub forma de produse financiare viabile, unor
entitati financiare specializate in operatiuni cu grad mare de risc (tip

hedge) .
Disponibilitatea excesiva a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe
piata
: credite pentru case individuale, cladiri, terenuri, maşini, carti de credit. Domeniul de
actiune s-a
extins cu timpul şi la imprumuturi facute de administratiile regionale şi locale, la creditele
industriale şi comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapa a crizei in care se
manifesta irationalitatea investitorilor. Pe masura ce bancile, fondurile de investitii,

societatile de
asigurare nu şi-au mai incasat ratele de la clienti, nu şi-au mai putut desfaşura activitatea
şi au
intrat in faliment. Acum se manifesta semnalul de alarma pe piata creditelor imobiliare.
Semnalele au fost percepute ca un pericol de catre societatile bancare de tip hedge care
cumparasera produsele financiare. Acestea au incercat sa valorifice titlurile detinute prin
vanzare
pe piata bursiera. Numarul mare de titluri din domeniul imobiliar de pe piata bursiera a
determinat scaderea pretului acestora (vezi Figura 1). Manifestarea fazei de panica. Au
urmat
falimentele in lant, despre care am auzit nu demult, la sfarşitul anului 2008, criza
creditelor,
declanşata ca urmare a pierderii de catre banci a capitalului, dar si datorita aplicarii de
politici
prudentiale, de protejare a activelor. Putem spune ca ne aflam in ultima etapa a crizei,
cand
panica s-a calmat, iar acum se evalueaza consecintele dezastrului şi se adopta masurile de
reconstructie.
464
Figura 1: Schimbările
imprumuta suferite
cu inclinatia altora de
de preţurile
a renuntade
lape piaţa din
o parte imobiliară americană
resursele cuo perioada de
proprii pe
timp.
Bancileindicatorii
si pietele S&P/Case-Shiller,
de capital (prin tranzactionare
1988-2008 de obligatiuni) asigura aceasta
intermediere.
Daca pietele evalueaza bine riscurile si exista mecanisme de supraveghere
(prudentiale)
eficace, ar trebui sa fie evitate esecuri majore, turbulente de proportii. Intervin aici doua
aspecte
esentiale, care ne ajuta sa intelegem ce se intampla acum pe pietele financiare. Unul
priveste
functionarea pietelor financiare. Daca admitem ca ele nu sunt perfecte, apare problema
unei
interventii de ultima instanta (of last resort), daca lucrurile se strica mult - pentru a salva
sistemul; se pune problema stabilitatii sistemului. Fiindca o banca centrala are doua misiuni
esentiale: sa lupte contra inflatiei si sa asigure stabilitatea sistemului financiar. Al doilea
aspect
priveste modul in care se evalueaza riscurile, ceea ce este legat de gradul de transparenta
a
pietelor financiare. Conteaza enorm aici relatia intre cei care tranzactioneaza active
financiare,
adica masura in care este judecat (cuantificat) riscul asumat de cel care detine active
financiare.
Este de constatat ca gradul de transparenta a pietelor financiare a diminuat
considerabil in
ultimul deceniu, pe fondul globalizarii pietelor financiare, al cresterii ponderii pietelor de
capital
si al utilizarii masive de derivative.
Globalizarea a interconectat piete financiare, geografic si temporal; tranzactii se fac in
timp
real catre toate azimuturile. In acelasi timp, inovatiile financiare/derivative (ce includ
Sursa : www. standardandpoors.com din 30 septembrie,
securitizarea
2008 de obligatiuni) au raspandit riscuri. Pe de o parte, este de admis ca
Pe de alta parte, in anul 2009 poate fi vorba de incheierea unui ciclu secular, avand
diseminarea
riscurilor
in mareste aria de participare la tranzactionare, ceea ce nu este in sine rau. Pe de
vedere ca “Marea stagflatie” din anii 70 s-a declanşat la 40 de ani de la “Marea
alta
Depresiune”
parte, din (instrumente de plasament financiar) foarte complexe au opacizat
derivative
anul 1929 , iar in prezent ne aflam la 40 de ani distanta de “Marea Stagflatie” din anii 70.
tranzactiile,
Putem financiare - intrucat multora dintre cei care au cumparat active financiare nu le-a
pietele
spune ca aceasta criza a creat conditiile propice pentru o urmatoare perioada de recesiune
fost
suficient
(care de clar ce cumpara. In plus, modul de constructie a acestor instrumente
poate
investitionale forma stagflatiei) la nivelul economiei mondiale, si se va resimti ca atare in
imbraca
face dificila localizarea riscurilor, ceea ce reprezinta un viciu extraordinar pentru
special de catre tarile puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizeaza ca vor
functionarea
corespunzatoare
creste a relatiilor de credit. Cand teama se instaleaza, cand se doreste un exit
intr-un ritm foarte lent, productivitatea muncii şi consumul vor scadea in timp ce preturile
imediat,
vor
incertitudini create de constructia derivativelor blocheaza
creşte.
pietele.Se vor dezvolta in special activitatile legate de cercetare, invatamant, sanatate,
mediu,Foarte
cu grav este ca diseminarea riscurilor in mod netransparent conduce, in mod
alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregatesc conditiile pentru o
inevitabil,
la accentuarea riscurilor de sistem. Avem de-a face aici cu un paradox al inovatiei
viitoare
reaşezare a ramurilor in economiile nationale dar şi in cea mondiala. Necesitatea unor
financiare:
perioade
ceea ce pare avantajos la nivel individual rezulta ca un cost major pentru sistem in
cu creştere Iar
ansamblu! economica lenta decurge din imperativul protejarii a resurselor planetei, mai
cand
ales inpietele se globalizeaza, contagiunea amplifica si mai mult
contextul
riscurile. actual cand asistam la o escaladare a
Unele instrumente financiare/derivative nici nu sunt tranzactionate efectiv si a crede
consumului.
ca
metode cantitative (modele econometrice) pot oferi o evaluare adecvata a riscurilor este
Necesitatea imbunatatirii mediului bancar international
aproape
o fictiune. Aceasta s-a vazut din plin odata cu turbulentele de pe piata. Si episodul cu
fondulUndesistem financiar, fie ca se bizuie mai mult pe piete de capital, fie mai mult pe
risc (hedge-fund)
banci, are LTCM (Long Term Capital Management), in 1998, dovedise cat de
rolul de a misca surplusul de lichiditate de la cei ce economisesc la cei ce au nevoie de mai
imperfecte
(inselatoare)
multe pot fi asemenea
resurse
modele.(pentru consum sau pentru investitii). Intermedierea trebuie sa fie transparenta, iar
nivelul dobanzilor (ce acopera diverse orizonturi de timp) ar concilia dorinta unora de a se
465
466
Lipsa unor piete de tranzactionare efective nu poate fi substituita; aici se poate face o
analogie cu incercarea in sistemul economic cu planificare centrala de a construi preturi
umbra,
de echilibru, pentru servicii si produse.
Pe piete se simte un deficit major de lichiditate, desi, paradoxal, in lume sunt regiuni
(Asia,
mai ales) care economisesc enorm; suntem parca in starea definita de Keynes prin
"capcana
lichiditatii" (the liquidity trap), cand inclinatia spre lichiditate creste exponential. In acelasi
timp,
creditul nu functioneaza adecvat intrucat exista teama, o criza de incredere. Iar o criza de
incredere nu poate fi inlaturata prin exhortatii, simple declaratii; va trece timp bun pana ce
va fi
depasita starea actuala de pe pietele financiare, care implica o reglementare mai buna a
pietelor
(inclusiv a operatiunilor fondurilor de risc/hedge funds). Ceea ce este mai rau este ca
economia
reala nu va ramane neafectata. Chiar daca banci centrale mari diminueaza dobanzi de
referinta,
pentru a spori lichiditatea in piata, nu se va reveni la o politica a banilor ieftini. Creditul
pentru
corporatii si cetateni va fi mai scump. Si un credit mai scump, cumulat cu o reevaluare a
riscului,
vor conduce, alte conditii neschimbate, la ritmuri de crestere economica mai mici in SUA, in
Europa etc.
Trasaturile si neajunsurile crizei bancare internationale
- o zona mare a pietelor de credit (asa-numitul sistem bancar secundar, "shadow") nu

intra
sub incidenta reglementarilor prudentiale, ceea ce accentueaza riscurile (de pilda, in SUA,
piata
ipotecara nu este reglementata de catre
FED).
- pietele internationale accentueaza deficitul de reglementare, intrucat nu exista
organisme
supranationale in domeniu (si in UE este o problema din acest punct de vedere). In plus,
exista
interese puternice de a nu se reglementa operatiunile fondurilor de risc (hedge funds),
ceea ce nu
ajuta ordinea pe piata; fondurile de risc ar trebui sa fie supuse cel putin unor reglementari
de
disclosure (sa se stie ce tranzactii fac si care este situatia lichiditatii
lor);
- utilizarea extinsa a derivativelor a ocultat riscurile asumate de investitori la
cumpararea
de obligatiuni ce aveau intre colaterale ipoteci. Aceste inovatii financiare nu sunt bine
intelese de
utilizatori si nici nu au o piata de tranzactionare efectiva, care sa ilustreze riscurile asa cum
sunt
ele revelate de mersul
evenimentelor;
- agentiile de rating au contribuit la deficitul de transparenta prin calificative mari
acordate
unor obligatiuni care, in fapt, aveau in spate hartii de valoare cu risc inalt; agentiile de
rating sunt
macinate si de "conflicte de interese", in masura in care ele sunt platite de cei care emit
hartiile
de valoare...
- globalizarea a marit rolul pietelor de capital care tranzactioneaza obligatiuni; bancile
au
devenit ele insele un motor al acestei evolutii, inclusiv prin intermediul administrarii directe
a
467
unor fonduri de risc. Bancile ar fi trebuit insa sa fie interesate de protejarea transparentei
pe piata
a ceea ce numim trust (incredere). Fara aceasta din urma, pietele financiare se gripeaza,
ingheata.
Din pacate, dorinta de randamente cat mai mari a precumpanit, in dauna prudentei. Iar o
banca
nu trebuie sa lase manusa jos niciodata, ca si o autoritate de supraveghere. Acestea fiind
spuse,
ramane problema majora a mecanismelor de exercitare a prudentialitatii pe pietele
internationale.
Necesitatea reglementarii nationale si internationale a sistemului bancar

S-a vazut clar ce inseamna functionarea sistemului bancar secundar in SUA si in
Europa
(shadow banking sector), care scapa de sub reglementarile bancilor centrale. Aici este
nevoie de
o colaborare buna intre autoritatile nationale de supraveghere bancara, de monitorizarea
atenta a
operatiunilor grupurilor bancare mari (adica cele care au fost cele mai active in
confectionarea si
distribuirea de produse financiare noi (asa-numitele CDOs - collateralized debt obligations -
si
nu numai). Oricum, trebuie ca bancile sa fie obligate sa-si consolideze bilanturile, sa nu mai
recurga la vehicule speciale (SPVs sau diverse "conduits"), care oculteaza expunerea
proprie si
implicita fata de diverse instrumente
financiare.
Este nevoie si de ameliorarea considerabila a prudentialitatii interne in banci, de
reexaminarea relatiei intre actionariat si management. Si pe acest fir ajungem la
problemele de
etica in lumea afacerilor. Unii, care afirma ca economia este amorala, uita ca Adam Smith
este si
autorul lucrarii Teoria sentimentelor morale, in care a vorbit despre relatia intre crearea
bogatiei
si valorile unei societati. Si democratiile liberale redescopera acest adevar cu prilejul unor
episoade precum crizele financiare!
Cand avem un deficit de reglementare serios, consecinta inevitabila este functionarea
precara a pietelor, cu costuri mari pentru majoritatea participantilor la jocul economic. Teza
ca
pietele functioneaza perfect, ca sunt eficiente indiferent de circumstante este o fantezie.
Aceasta
se vede bine mai ales pe pietele
financiare.
Concluzii
Crizele financiar-bancare au nu numai cauze de natura ciclica (legate de evolutia

ondulatorie a unei economii si de erori de politica macro); ea are, in principal, cauze
structurale
care au originea in opacizarea pietelor financiare pe fondul globalizarii tranzactiilor, in
deficitul
de reglementari, multitudinea de conflicte de interese, folosirea de metode cantitative
neadecvate, deficitul de coordonare intre autoritati de reglementare, in conditiile
globalizarii
pietelor etc.
Astfel, evolutia si starea crizei economice mondiale indica cu claritate anumite
lucruri:
468
 crearea unui cerc vicios al cresterii economice, bazat pe un consum excesiv,
intretinut
prin indatorare, aceasta din urma amplificata la proportii necontrolabile prin
financiarizare (potrivit mai multor estimari,volumul tranzactiilor cu derivate
reprezenta
intre 40 000-50 000 miliarde dolari, adica valoarea intregului patrimoniu imobiliar
american);
 dereglementarea si liberalizarea financiara nu au condus la o alocare mai eficienta
a
resurselor, actiunea lor fiind paradoxala (stimulind inovarea si concurenta, pe de o
parte,
cu efecte pozitive, dar permitind insa simultan si o cursa deseori imorala dupa
castig, pe
de alta parte, cu efecte negative); ele nu au fost dublate de crearea unor stimulente
si
constringeri corespunzatoare, care sa ingradeasca iresponsabilitatea,
imoralitatea;
 necorelarea unor politici economice (cea monetara, in primul rind) cu efectele
dereglementarii si ale liberalizarii; amplitudinea efectelor sociale negative ale
acestora
din urma (erodarea veniturilor clasei de mijloc) a fost fie o vreme ignorata, fie
ulterior
contracarata cu instrumente nepotrivite (creditele imobiliare
subprime);
 in conditii de frenezie speculativa, preturile diferitelor tipuri de active reale sau
financiare se pot indeparta mult de la valoarea lor de echilibru, iar producerea
“bulelor”
speculative conduce aproape inevitabil la criza, o data cu “spargerea”
iluziilor!
Inovarea financiara din ultimele decenii a impulsionat intermedierea financiara, dar a
micsorat transparenta pietelor financiare, ceea ce este un efect mai mult decat rau.
Inovatiile
financiare pot sa mareasca eficienta unor tranzactii, dar opacizarea pietelor sporeste
incertitudinea si produce instabilitate, accentuand riscuri sistemice. Fara transparenta
financiara,
fara posibilitatea evaluarii corecte a riscului unei tranzactii (asa-numitul "counterparty
risk"),
fara incercarea reala de a surmonta conflicte de interese flagrante, se pierde increderea in
pietele
financiare, in economie, in ultima instanta. De aceea, injectiile de lichiditate nu sunt
suficiente
pentru a trata criza; daca nu vor fi atacate cauzele structurale. Drept este ca tensiunile,
crizele nu
pot fi eliminate din miscarea economiei de piata. Dar trebuie sa se caute sa atenueze, sa
previna,
cat se poate, din fenomenele
indezirabile.
16.3. Criza pieţelor emergente
Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost
singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt
atât
pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în
pieţele
activelor. Afluxul de investiţii străine directe în ţările în curs de dezvoltare a crescut
spectaculos,
deoarece investitorii încercau să obţină profituri mai mari decât cele pe care le puteau
obţine pe
469
sustenabilitatea
plan intern într-ofiscal-bugetară,
perioadă cu randamente
care este scăzute
strâns legată
ale profiturilor
de primii din
doi economiile
parametri. În
ajunse la
consecinţă,
maturitate.pretind
investitorii Numai laîn prime
2007, fluxurile
de risc mai
de mari,
capital
determinând
net către ţările
o restabilire
în curs de
economică
dezvoltaremai
au lentă
crescut de
în
la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de $ (vezi Figura
regiune.
2).
Efectele asupra economiilor emergente
- Unul din efecte va fi o reducere substanţială a exporturilor acestora, pe măsură ce

ritmul
rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic. FMI a
preconizat, de curând, o creştere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacţiilor
comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006. Cu toate
că este
previzionată o încetinire a creşterii volumelor la export mai mare în cazul economiilor
avansate decât pentru economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea
avea mai
mult de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul– în special în cazul
exportatoarelor de bunuri
Figura 2: Fluxurile de de largprivat
capital consum, având
spre ţările în vedere
în curs că preconizăm
de dezvoltare, 1990-2007 o posibilă
scădere
cuBanca
Sursa: o cincime a preţurilor
Mondială, bunurilor Finance
Global Development de larg2008consum altele
(Finanţe decât celeGlobală
de Dezvoltare petroliere în
2008)2009.
- În
Notă plus, criza
: Fluxurile va avea
de capital unatât
includ efect negativstrăine
investiţiile majordirecte
asupra câtinvestiţiilor
şi pe cele deîn pieţele.emergente.
portofoliu
Se
aşteapta
Preţurileca toate sursele
imobiliare externe
au crescut principale
rapid datorităde unorfonduri
cauze delainvestiţii
baza cărorasă scadă
nu audrastic
stat în
cursul
numai
primului
principiile de val
bază deale
efecte. Investiţiile
ţărilor ca Irlanda, deRegatul
portofoliu vorşiscădea,
Unit, Australia deoarece teama
(vezi Figura 3), mai mare
în timp ce
ţări de
cumriscuri determină
ar fi China şi Rusiamenţinea capitalului
au înregistrat, înaintepe pieţele
de criză, interne.
nivele Deşi, în modpe
ameţitoare istoric,
pieţele lor de
investiţiile
directe
acţiuni, străinedeaufrenezia
generate dovedit o elasticitate mai mare la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi
ele. În
speculaţiilor.
plus, ţările înfinanciară
Integrarea curs de dezvoltare care transnaţionale
şi holdingurile vor putea aveade acces la capital
fonduri mutuale,vorfonduri
plăti dobânzi
mai
speculative,
mari, din
sucursalele cauza exodului
băncilor spre pieţeşimai
ţărilor dezvoltate, sigure şi de
companiile a aversiunii
asigurări au maiperpetuat
mari pentruperturbările
şi a riscuri.
- Aşa cum
contribuit am evidenţiat
la propagarea mai sus, încetinirea
colapsurilor globală va
preţurilor activelor reduce
în ţările cererea
din Uniunea deEuropeană
bunuri de larg
şi
in
alte consum
tari. şi de produse industriale, reducând câştigurile din exporturi, iar, pe măsură ce
pieţele
Desigur, dese forţă de muncă ovor
va înregistra scădea,
anumită lucrătorii deapeste
îmbunătăţire hotare
situaţiei, vor avea,
pe măsura probabil, de
restabilirii
suferit
de pe urma
comerţului. Însă impacturilor
se observă că disproporţionate
într-un şir de state asupra venituriloremergentă
cu economie lor, ceea cedeclinul
va reduce
remiterile.
economic are
Cam jumătate
un caracter dintre ţările
mai îndelungat. De în curs
ce? de dezvoltare
Multe dintre aceste au state
început au să înregistreze
suferit serios îndeficite
urma de
cont
reducerii
current de
investiţiilor de portofoliu
peste 5 la şi sută din PIB, iar
a volumului în anumite
creditelor cazuri,de
acordate deficitele se situează în jurul
băncile transfrontaliere
valorii
afectate
de 10
de criză şi la sută. Aceste
preocupate de economii
reducereavor fi foarte
gradului devulnerabile
îndatorare în la bilanţurile
oscilaţiile acestor surse ce
lor. Pe măsură
se diverse de
finanţare
restabilesc externă.
fluxurile de capital, se manifestă şi un grad mult mai mare de diferenţiere,
deoarece
- Per ansamblu,
investitorii analizează se preconizeaza,
cu mult mai multă pentru 2009,vulnerabilităţile
atenţie o creştere a ratei investiţiilor
externe şi de mai puţin
de
naţionale.
jumătate din cea de a
Această schimbare 13atitudinii
la sută înregistrată
investitorilor îna2007,
dus laînoţările cu venituri
modificare medii.aSe
dramatică
aşteaptă
structurii ca
cel de-l
riscurilor de doilea
piaţă. val
Odatăde efecte să accentueze
cu estomparea rolului această
factorilor globali care au dus la majorarea
fără încetinire.
- Datorită
precedent afluxului şi
a riscurilor mare de investiţii
au afectat dorinţadininvestitorilor
ultimii cinci ani,de aun număr
investi, extrem
acum de mareau
investitorii de
început
proiecte deţările
să diferenţieze investiţii suntfactorilor
în baza deja în curs de realizare.
şi politicilor interne.Pe măsură
Se parece căfinanţările
cea mai mare investiţiilor
vor
preocupare
descreşte,
le trezeşte esteîn
situaţia posibil să apară
bilanţurile două consecinţe,
companiilor private şiambele
cea din nefaste.
sistemulÎn anumiteprecum
financiar, cazuri, şi
470
471
proiectele
Priorităţi nu vor fi terminate şi, prin urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovăra
bilanţurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri,
Totodată, exigenţa sporită a investitorilor constituie şi o şansă de a fi răsplătit pentru
dacă
proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentară rezultată
promovarea unor politici sănătoase. De fapt, statele ce au promovat politici mai sănătoase
din
s-auîncetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie. Se preconizeaza că aceşti factori
descurcat mult mai bine chiar şi în toiul crizei. Care ar trebui să fie priorităţile la moment?
vor
avea drept consecinţă declinul creşterii PIB-ului colectiv al ţărilor în curs de dezvoltare
Acţiuni imediate pentru redresarea situaţiei în sistemul bancar ar aduce avantaje
la
extraordinare.
mai puţin deÎn 5 la sută, spre deosebire de media de peste 7 la sută din 2004-07 (vezi
multe cazuri, problemele respective din sectorul bancar au rezultat dintr-o acţiune
Figura
simultană
4). a
declinului economic şi a vulnerabilităţilor cauzate de datoriile prea mari în valută ale
companiilor (după cum s-a întâmplat în Statele Baltice, Ungaria, Bulgaria şi România) şi ale
persoanelor fizice (cazul Statelor Baltice, Ungariei, României şi
Poloniei).
O altă prioritate ar fi implementarea cadrelor de politici care să asigure
sustenabilitatea şi
previzibilitatea fiscal-bugetară pe termen lung. Unele state – cum ar fi Ungaria, Polonia şi
România – au demarat deja procesul de stabilire a unor ţinte credibile pe termen mediu. Ca
rezultat, apar mai puţine surprize în politica fiscal-bugetară şi se reduce volatilitatea
ciclurilor de
afaceri. Astfel, existenţa acestor cadre de politici urmează să reducă primele de riscuri de
ţară şi
să contribuie la accelerarea restabilirii
economiei.
Totuşi, chiar dacă pagubele cauzate de criză au fost reparate rapid, nivelul general al
primelorFigura 4: Creşterea
de risc va rămâne, PIB-ului în ţărilemai
probabil, dezvoltate şi în ţările
înalt decât în curs
înainte. de dezvoltare,
Aceasta va reţine ritmul
creşterii 962-2007
Sursa: Banca potenţiale,
economice Mondială, Global
fiindDevelopment
o provocare Finance
majoră2008 (Finanţe
pentru de Dezvoltare
statele Globală
cu economie emergentă. De
aceea,
vor fiObservaţie Liniile de
necesare politici neîntrerupte
accelerareredau trendurilestructurale, ce ar duce la dezvoltarea
a schimbărilor
temperate
- Există, de
sectoarelor asemenea,
şi serviciilor pericolul
mai ca fiecare dintre
puţin dependente pieţele străin,
de capitalul emergente să intre într-o criză
la îmbunătăţirea
individuală,de
performanţelor deexport
exemplu dacă
şi la propria lorîncrederii
recâştigarea piaţă internă de activeinternaţionali,
investitorilor intră în colaps (sau
mai
chiar şi
reţinuţi
acum.în cazul în care
În multe statevalorile de piaţă
cu economie reale vor suferi
emergentă o cădere)
– de altfel, ca şi în întreaga Europă
şi
continentală –
să slăbească
ajustarea propriile
la realităţile lorpost-criză
lumii sectoare va impune o mai mare flexibilitate a pieţelor muncii
şi o bancare.
Căderileîndrastice
liberalizare
- ale burselor
continuare a pieţelordedevalori
bunuridinşiţările în curs
servicii de dezvoltare
pe întreg teritoriul au
Uniunii
indicat deja
Europene.
îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor
portofoliilor
poate
Metodeavea,
de de asemenea, efecte semnificative
depasire
ale
avuţiei asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Ţările cu deficite ale
Impulsionarea
balanţelor de relansării economice pe pieţele emergente va depinde de acţiunile
plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele
întreprinse de autorităţi. Este necesară o combinaţie a unei abordări ferme şi pro-active
pentru a
economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri vor fi
reduce nesiguranţa din sistemul financiar, eforturi pentru asigurarea unui mediu propice
simultane.
- În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional–
afacerilor
ca şi eficientizarea cadrului de politici ce ar reduce incertitudinile, precum şi sporirea
în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din
gradul de flexibilitate structurală, care să asigure o creştere economică potenţială mai
America
mare. În
Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile
ultimă instanţă, opinia pieţei despre aceste reforme va determina viteza cu care statele cu
dezvoltate, din acest motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie
economiile
afectateemergente din Europa vor reveni la un nivel adecvat de intrări de capital care
să de şocuri.
corespundă necesităţilor arzătoare asociate proceselor de convergenţă a veniturilor şi
integrare
Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global
grav.
472
473
economică. Astfel, în timp ce au sporit provocările cu care se confruntă statele cu economii
emergente - au crescut, totodată, şi recompensele pentru promovarea unor politici
sănătoase.
Implicarea institutiilor financiare internatioale in favoarea economiilor emergente
Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional poate fi în

măsură să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi
în
vederea unor inversări de fluxuri de capital care ar trebui să rămână doar temporare. Şi
deşi
Banca Mondială nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin
major în
ceea ce priveşte balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcină a
acesteia), ea
va colabora îndeaproape cu Fondul Monetar International pentru a oferi asistenţă
suplimentară.
Banca îşi poate prelungi substanţial împrumuturile şi subvenţiile, axându-se pe
domeniile
structurale şi sociale care fac parte din mandatul său. De exemplu, recent, a fost anunţată
o
oportunitate de finanţare rapidă de 1,2 miliarde de $ pentru a sprijini ţările care se
confruntă cu
preţuri ridicate ale produselor alimentare. Recenta realimentare cu 41,6 miliarde de $
pentru
segmentul ţărilor cu venituri mici (cunoscută drept IDA-15 - Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare) oferă resurse suficiente pentru a ajuta multe ţări în privinţa investiţiilor
acestora în
infrastructură şi în sectorul social evidenţiate mai
sus.
În cazul ţărilor cu venituri medii, aceasta are posibilităţile financiare de a dubla
împrumuturile BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) de la nivelul
FY07 la aproximativ 13,5 miliarde de $. IFC poate contribui, de asemenea, în cazul în care
ţările
în curs de dezvoltare ar dori să îşi recapitalizeze băncile
naţionale.
Pe scurt, Banca Mondială poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare
într-
o criză umanitară şi pentru a face faţă provocărilor de revigorare şi, dacă este necesar, de
salvare
a sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme
financiare.
Criza monetara
Criza monetara, care mai este numita si criza balantei de plati, este criza economica
care se
refera la moneda unei tari, sau a unui grup de tari. Ea apare in momentul in care valoarea
ratei de
schimb a monedei variaza considerabil in raport cu alte valute fapt ce-i slabeste abilitatea
de a
servi ca mediu stabil de schimb valutar. Acesta este un subsistem al crizei financiare si se
asociaza adesea cu criza economica in general. Crizele monetare pot fi deosebit de
destructive
pentru economiile mici si deschise, sau pentru cele mari, dar insufucient de stabile.
Guvernele
gestioneaza deobicei asemenea situatii de satisfacere a cererii excesive fata de o moneda
utilizind
474
rezerva monedei nationale sau facand apel la rezervele externe. Crizele moetare sunt
insotite
adesea de atacuri speculative asupra monedelor, fapt ce le destabilizeaza rata de schimb
valutar.
Cauzele aparitiei crizei monetare internationale
La începutul anilor ‟20, economia mondială a suferit o severă criză de reconversiune

(1920-1921), care a determinat în perioada imediat următoare o rupere a echilibrelor, în
primul
rând monetare şi a ierarhiilor care prevalaseră în secolul al XIX-lea. Criza conjuncturală a
reflectat dificultatea de a readapta economia de război condiţiilor de pace şi nevoilor
reconstrucţiei şi a exprimat profundele schimbări structurale care au marcat primul deceniu
interbelic.
Ea a luat naştere dintr-o conjunctură de supraproducţie relativă, agravată de un blocaj
prematur al plăţilor internaţionale.
O prezentare schematică a declanşării crizei ar fi
următoarea:
- O cerere puternică alimentată de necesitatea reconstrucţiei în ţările devastate de
război,
care s-a manifestat în domeniul materiilor prime şi echipamentelor industriale,
însoţită
însă şi de o cerere a bunurilor de consum după lunga perioadă de penurie, fenomen
general de cerere a bunurilor strict necesare, dar şi a celor fără o utilitate
strictă.
- Un potenţial productiv care a continuat să crească în ţările ocolite de distrugerile
războiului: SUA, dar şi Japonia, ca şi ţările tinere cum ar fi Canada, Brazilia,
Argentina.
- O supraproducţie relativă a apărut în timp ce economia europeană se relansează (în
special agricultura, după demobilizarea
ţăranilor).
Astfel, în timp ce ţările europene au fost nevoite să cumpere numeroase produse
necesare
reconstrucţiei, mijloacele lor de plată, deja epuizate ca urmare a războiului, au început să
scadă
îngrijorător, mai ales în condiţiile în care în ianuarie 1920 SUA şi-au suspendat
împrumuturile
guvernamentale, iar băncile private, neliniştite de dezordinea monetară existentă în Europa
şi-au
redus simţitor disponibilităţile.
Lipsa creditelor va determina diminuarea comenzilor europene fapt ce a provocat o

acumulare de stocuri în ţările
furnizoare.
Astfel, clasica înlănţuire a etapelor crizei şi-a dezvoltat logica inexorabilă : exportatorii
au
răspuns contracţiei pieţelor internaţionale prin scăderea preţurilor însoţită de reducerea
producţiei. Această reacţie logică a dus la diminuarea profiturilor, la numeroase falimente şi
la
creşterea numărului de şomeri. Foarte afectaţi au fost agricultorii, care nu-şi pot reduce
rapid
producţia şi suferă scăderi considerabile ale veniturilor ca urmare a prăbuşirii preţurilor
agricole.
Treptat ansamblul cererii de pe piaţă s-a
prăbuşit.
475
Cauzele acestei prime recesiuni a perioadei interbelice au fost o politică inflaţionistă
inconştientă 1 atât în interior cât şi pe plan extern – din partea SUA şi a aliaţilor lor
occidentali,
urmată de restrângerea creditului în SUA prin majorarea ratei
dobânzilor.
Un prim aspect al crizei monetare fusese deja revelat de scăderea cursurilor unor
devize pe
pieţele valutare. În vara anului 1920, deprecierea monetară a început să fie resimţită de
agenţii
economici ale căror încasări au început să fie puternic
solicitate.
Lichidităţile s-au redus în mod considerabil, firmele întâmpinând mari dificultăţi în a
face
faţă investiţiilor determinate de restructurări. Ele au aplicat o politică de scădere a
preţurilor în
vederea accelerării rulajului capitalului, reducere care a eliminat o serie de mici
întreprinzători.
Pe acest fundal, politica deflaţionistă a SUA a fost considerată principalul factor de
declanşare a
recesiunii: ridicarea taxei scontului în SUA – în martie 1920 atingea 7% - avea să atragă
disponibilităţile de capitaluri europene pe termen scurt şi aşa destul de reduse. SUA au
evitat
astfel direcţionarea fluxurilor de aur îndeosebi către America de Sud care atrăgea investiţii
considerabile.
Scurta recesiune din 1920-1921 a conturat divergenţa dintre interesele deflaţioniste
ale
furnizorilor de capitaluri şi cele ale debitorilor cărora o politică inflaţionistă le era favorabilă.
Solidaritatea dintre puterile aliate în timpul războiului avea să se destrame rapid şi, în locul
unei
armonizări a politicilor internaţionale monetare, de credit şi comerciale, au început să se
manifeste consecinţele divergenţei politicilor deflaţioniste – SUA şi Marea Britanie – şi
inflaţioniste – Franţa până în 1926 şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi Sud-
Estică.
În 1922 un nou echilibru a fost stabilit o dată cu resorbţia stocurilor excedentare. Criza
a
pus în evidenţă fenomenele de dezechilibru între cerere şi ofertă la scară mondială, a
arătat
distorsiunile între preţurile materiilor prime şi ale produselor industriale, favorizând
adoptarea de
măsuri protecţioniste şi a evidenţiat în special gravitatea dezordinii monetare de după
război.
Ca urmare a politicii monetare aplicate în anii războiului 2, Europa s-a confruntat în
cursul
perioadei interbelice cu inflaţia, fenomen de o însemnătate capitală pentru explicarea
proceselor
economice interbelice.
Istoria monetară a Europei între 1914 şi 1939 a fost comparată cu o piesă de teatru în
trei
acte: primul act cuprinde războiul, cursul forţat, inflaţia; al doilea încercarea de revenire la
stabilitate monetară prin restabilirea legăturii între monede şi aur; al treilea este deschis de
criza
economică, ale cărei repercusiuni au fost exprimate prin suita de devalorizări monetare de
după
1931
3. În timpul războiului, dar şi după război, evoluţia preţurilor interne şi a raporturilor
dintre
valute au cunoscut fluctuaţii bruşte şi imprevizibile, ceea ce pentru contemporanii obişnuiţi
cu
relativa stabilitate a acestora reprezenta o adevărată calamitate. Creşterea masei
monetare,
476
asociată cu presiunea cererii de bunuri şi servicii au determinat – după o stabilitate de
aproape
două decenii – încă din timpul războiului, creşterea severă a preţurilor: după creşterea din
perioada 1913-1920, recesiunea din perioada 1920-1921 a determinat scăderea preţurilor,
respectiv tendinţa spre
„normalizare”.
Statele care au aplicat după 1920 o politică deflaţionistă au înregistrat revenirea şi
stabilizarea la un nivel cu 50% (Marea Britanie, SUA), respectiv 100% (Japonia) superior
celui
antebelic. Pentru statele angajate pe calea inflaţiei revenirea a fost temporară (cazul
Franţei,
Italiei sau Belgiei) sau a lipsit cu desăvârşire (cazul Germaniei până în 1924, României şi
Bulgariei).
Revenirea păcii presupunea, în optica oamenilor de rând, a oamenilor de afaceri, ca şi
a
elitei politice, reîntoarcerea la situaţia monetară anterioară războiului; comerţul urma să
revină la
normal, iar moneda să redevină ceea ce a fost. Însă aprecierea posibilităţilor s-a dovedit
optimistă, chiar eronată, modificările survenite nefiind cântărite în raport cu profunzimea
implicaţiilor.
Învingătorii aveau aceleaşi dificultăţi ca şi învinşii, iar instabilitatea economică şi
inflaţia s-
au manifestat în forme şi proporţii neaşteptate pentru analiştii situaţiei. Economiile tuturor
statelor beligerante au suportat urmările uzurii echipării industriale, ale distrugerilor şi
bulversării sociale, iar revenirea la condiţiile păcii comporta un efort la fel de mare, dacă nu
chiar mai mare, decât cel al trecerii la economia de
război.
Toate statele beligerante au cunoscut o sporire a inflaţiei şi accentuarea deprecierii
interne
a monedei. Adăugând la acestea şi problemele legate de reglementarea datoriilor externe,
crizele
sociale interne, a fost firesc ca domeniul monetar să fie afectat în ansamblul său, iar
găsirea
remediilor să comporte un timp îndelungat. Întrucât cheltuielile refacerii postbelice
depăşeau
veniturile, guvernele şi-au echilibrat în continuare bugetele prin apelul la creditul intern şi
la
emisiunea monetară.
Deprecierea sistematică a fost mijlocul ales de unele guverne pentru rezolvarea
dificultăţilor refacerii şi „prin urmare, la fel ca războiul, pacea a fost finanţată prin
intermediul
inflaţiei”
4. Aceasta a încurajat speculaţiile în dauna investiţiilor, a umflat artificial rezultatele
producţiei, a denaturant concurenţa internaţională şi a afectat toate categoriile sociale cu
venituri
relativ fixe.
Tendinţele inflaţioniste s-au redus în perioada de avânt 1924-1929 – în care
majoritatea
ţărilor încearcă să revină la etalonul aur 5 – pentru ca în anii crizei economice să se ajungă
la
abandonarea definitivă a acestui system de către marile
puteri.
477
Într-un raport prezentat Societăţii Naţiunilor în 1924 asupra esenţei dezvoltării şi
efectelor
inflaţiei în Europa Centrală între 1919 şi 1924, economistul maghiar Elemer Hantos arăta:
„cursul monedei este, la urma urmei, o problemă politică…Principalul motor al inflaţiei este
voinţa statului de a o provoca”. Deprecierea sistematică a monedelor a fost principalul
mijloc
ales de un grup de naţiuni pentru a-şi rezolva problemele o dată cu reinstalarea păcii. „ …
ca şi
războiul, pacea a fost finanţată tot prin
inflaţie”.
În ţările lovite de inflaţie deprecierea monedelor a stimulat exporturile şi le-a permis
trecerea la ofensivă pe pieţele
mondiale
6 . Aproape toate guvernele au avut ezitări, au procedat la tatonări. Experţii şi-au
confruntat
părerile, rezolvarea problemelor monetare fiind o preocupare de prim ordin şi constantă în
întreg
deceniul al treilea. S-a considerat, pe bună dreptate, că între dezordinea monetară, pe de o
parte,
şi dezordinea economică şi socială, pe de altă parte, există o strânsă legătură, toate ţările
având în
atenţie reforme menite să instituie o monedă stabilă. Diversitatea cazurilor a imprimat şi
diversitatea soluţiilor şi a ritmurilor acestor
reforme.
Astfel, după ce în timpul războiului monedele au fost supuse cursului forţat, urmat
adesea
de inflaţie, între 1925 şi 1930 în Europa s-au succedat stabilizări monetare, cu sau fără
devalorizare în raport de paritatea antebelică. Concomitent a fost instituit etalonul aur-
devize
care a înlocuit etalonul aur.
Definitorie pentru perioada 1920-1930 a fost renunţarea la sistemul Gold Specie
Standard
şi adoptarea sistemelor Gold Bullion Standard şi Gold Exchange
Standard
7. Dacă primul echivala cu o convertibilitate limitată în aur, cel de-al doilea lega
practic
acoperirea emisiunilor din ţările mai puţin dezvoltate de monedele statelor puternice.
Etalonul
aur-devize, prin crearea unei tendinţe separatiste, a stat la baza conturării unor relaţii
bilaterale
sau – în cazul mai fericit al blocurilor sau zonelor valutare – al unor relaţii multilaterale.
Bilateralismul s-a extins din sfera monetară în cea a schimburilor internaţionale, constituind
poate principala cauză a tendinţelor de regionalizare şi
autarhizare.
Inconvertibilitatea biletelor şi interdicţia deplasării aurului au constituit punctul de
plecare
al instabilităţii generale a valutelor. Dislocarea mecanismului monetar aur, la care s-au
adăugat
restricţiile şi dezechilibrele fluxurilor de mărfuri, adaptate necesităţilor războiului, au făcut
ca
monedele să nu se mai raporteze între ele pe o piaţă uniformizată prin aur, ci în funcţie de
evoluţia puterii de cumpărare internă, diferită de la ţară la
ţară.
În timpul conflictului discrepanţele nu au fost foarte mari, datorită politicii prudente în
domeniul devizelor practicată de toate guvernele, iar în ţările Antantei ca urmare a
solidarităţii
financiare bazate pe creditul american. Agravarea crizei monetare în primii ani postbelici a
478
exprimat concomitent ritmurile diferite ale inflaţiilor, evoluţia inegală a preţurilor interne,
precum şi dezorganizarea schimburilor.
Creşterea preţurilor de en gros, preţuri directoare ale economiei, între 1919 şi 1924,
măsoară amploarea inflaţiei în principalele ţări. Dezordinea monetară este mai gravă în
ţările
învinse şi în cele devastate de operaţiuni
militare.
Deprecieri monetare accentuate au avut loc în Germania, Rusia, Austria, Ungaria,
Polonia,
România. Exprimate în cifrele circulaţiei monetare situaţia a evoluat astfel : Germania de la
22,2
miliarde mărci la sfârşitul anului 1918 atinge 496 cvintilioane la 31 decembrie 1923,
puterea de
cumpărare a mărcii scăzând de un trilion de ori faţă de 1914; Rusia a cunoscut o creştere a
circulaţiei de la 18,36 miliarde ruble în 1917 la 320.497 miliarde în 1922, cu o scădere
practic la
zero a puterii de cumpărare; Austria de la o circulaţie de 4,7 miliarde coroane la începutul
anului
1919 a ajuns la 4.080 la sfârşitul lui 1922; Polonia de la o circulaţie de 1 miliard de mărci în
1918 a ajuns la 596.244 miliarde de mărci în martie 1922; România de la circa 1 miliard lei
în
1916 a ajuns la 13,7 miliarde la sfârşitul lui
1921
8. Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare
naţionale,
or a reorganizării acestora în funcţie de transformările politico-
survenite.
Astfel, dacă în Europa anului 1914 funcţionau nouă sisteme monetare diferite, după
modificările din deceniul al treilea în cele 26 de state europene existau 22 de sisteme
monetare
9. Refacerea şi dezvoltarea economică postbelică depindeau de rezolvarea problemelor
sistemelor monetare naţionale, iar ca soluţii au fost propuse la nivel european trei variante:
revalorizarea monedei; circulaţia paralelă; devalorizarea sau stabilizarea monedei prin
convertibilitatea la un curs nou, inferior celui legal, însă apropiat de nivelul determinat de
deprecierea monetară.
10. Există trei categorii de stabilizări. O primă categorie este reprezentată de
revenirea la
paritatea aur, situaţie caracteristică ţărilor mai puţin afectate de război, a căror monedă s-a
depreciat puţin sau nu s-a depreciat deloc. Astfel, ţări neutre ca Elveţia, Olanda, Suedia,
Danemarca, Norvegia, Spania, iar dintre foştii beligeranţi, Marea Britanie, au fost în situaţia
de a
declara că moneda lor este identică cu cea antebelică din punctul de vedere al definirii aur.
Excepţie făcând Olanda şi Elveţia, care şi vor încerca, temporar, să revină la o circulaţie
deplină
a aurului, vechiul
sistem nu a fost, practic,
restabilit.
Un alt grup de state şi-a stabilizat moneda după o devalorizare parţială. Este cazul
Belgiei,
Italiei, Finlandei, Franţei, României, Iugoslaviei etc., care şi-au redefinit moneda printr-o
cantitate de aur mai mult sau mai puţin redusă faţă de situaţia
antebelică.
479
Al treilea grup de state a ajuns a-şi stabiliza moneda după ce au trecut printr-o
prăbuşire
totală a acesteia: Germania, Rusia, Polonia, Austria,
Ungaria.
Între ţările europene au existat deosebiri şi în privinţa organizării sistemului monetar
naţional. Modificările teritoriale survenite după război au făcut ca unele state (Regatul
Sârbo-
Croato-Sloven, România) să se găsească în ipostaza de a-şi extinde vechiul sistem monetar
în
noile graniţe, de a proceda la o unificare monetară ; statele nou apărute pe harta Europei
(Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au fost în situaţia de a-şi construi sisteme
monetare proprii.
Dincolo de multitudinea situaţiilor concrete, au existat în politica monetară a statelor
anumite trăsături generale, reflectând o condiţionare de ansamblu a soluţionării
problemelor
specifice. Aceste căi de convergenţă au impus respectarea unor condiţii precise, care sunt
aceleaşi în cazuri diferite, pentru atingerea stabilizării monetare. Între condiţiile politice,
elementară este existenţa unei guvernări stabile, cu o politică ferm îndreptată spre crearea
condiţiilor unei economii şi monede
stabile.
Între condiţiile economice, esenţială este echilibrarea veniturilor şi cheltuielilor
statului. De
asemenea, programul redresării monetare alcătuit de specialişti trebuia să fie pus în
practică de
oamenii politici a căror înţelegere a fenomenului economic să nu fie orbită de demagogia
politică.
Din punct de vedere tehnic, esenţială este existenţa unui organism oficial care îşi
asumă
sarcina de a schimba într-un raport fix biletele de bancă contra devize şi invers. Pentru a se
ajunge la aceasta, experienţa a arătat că rezerva în aur în acoperirea bancnotelor nu este
strict
necesară.
Esenţială pentru stabilitatea monedei este starea normală şi echilibrată a balanţei
conturilor,
în această balanţă un rol important având mişcarea capitalurilor. Orice factor care
dezechilibrează balanţa comercială, mai ales evaziunea capitalurilor, reprezintă un factor
de
destabilizare monetară. De mare importanţă s-a dovedit a fi echilibrul bugetar – proasta
gestiune
a finanţelor publice atrăgând teama de inflaţie şi îndoială în stabilitatea monedei – o
monedă
stabilă bazându-se pe o gestiune financiară
sănătoasă.
Deplasarea internaţională a capitalurilor a fost puternic influenţată de politicile
socializante, care au provocat aproape instantaneu exodul capitalurilor, cu repercusiuni

imediate
asupra cursului valutar, deci a stabilizării monetare. Între etalonul-aur, anterior primului
război
mondial, şietalonul aur devize, instituit prin reformele monetare din deceniul al treilea, a
existat,
impusă de condiţiile războiului, etapa demonetizării
aurului.
Întrucât s-a considerat că schimburile internaţionale stabile nu pot fi realizate decât
prin
utilizarea aurului, în condiţiile în care stabilitatea internă poate fi asigurată şi fără circulaţia
480
aurului, soluţia etalonului aur-devize permitea convertirea valutei naţionale fie în aur, fie în
valute străine.
Moneda acelor ţări care efectiv au practicat, numai pentru transferuri externe,
convertirea
monedei proprii în aur (este cazul lirei sterline, francului francez, francului elveţian) devine
valuta forte a ţărilor care nu practică decât convertirea în valută străină, respectiv a
majorităţii
ţărilor europene.
Activitatea în domeniul monetar şi impactul acesteia asupra relaţiilor economice
internaţionale în perioada interbelică a impus căutarea şi găsirea unor soluţii pentru
depăşirea
unor situaţii fără precedent. Însă, interesele divergente manifestate pe plan internaţional
au
condus la eşecul conferinţelor economice şi financiare desfăşurate în perioada interbelică,
eşec
ce a determinat în rândul statelor agrar-industriale, exportatoare de materii prime,
căutarea unor
soluţii proprii ce au luat forma înţelegerilor economice
regionale.
Cuvinte - cheie
Criza economica,
Tari in curs de dezvoltare,
Cauzele crizelor economice,
Trasaturi ale crizelor economice,
Solutii de combatere a crizelor economice
mondiale,
Politici anticriza.
481
Capitolul 17. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară
pentru
dezvoltare
Obiective de studiu:
 A se familiariza cu notiunea de subdezvoltare economica si cu principalele

definitii/viziuni
date de diferite curente;
 A cunoaste principalii indicatori ai subdezvoltarii;
 A sti criteriile de clasificare a tarilor lumii conform ONU;
 A identifica caracteristicile comune ale tarilor
 subdezvoltate;
A analiza principalele viziuni si teorii privind geneza
 subdezvoltarii;
A identifica strategii si politici de eradicare a
subdezvoltarii.
Cuvinte cheie: subdezvoltare, dependenţă economică, culturală şi tehnologică,
mortalitate infantilă, durata medie de viaţă, nivel redus al productivităţii, insuficienta de
capital
şi investiţii, somaj, munca copiilor, foame, speranţa de viaţă, grad de alfabetizare, Human
Development IndexH.D.I., specializare îngustă, disproporţii între sectoare, creştere
demografică;Teorii despre geneza subdezvoltarii, disproporţii între sectoare, creştere
demografică. Dezvoltarea spre interior, dezvoltarea spre exterior, dezvoltare endogena,
politici
de industrializare, creşteri polarizate, poli de creştere, ajutor internaţional pentru
dezvoltare,
raport de schimb echitabil, noua dezvoltare.
17.1. Conceptul subdezvoltării economice

În fond, economiştii de formaţie neoclasică şi neoliberală (W.W.Rostow, A.Samuelson,
G.M.Meir, Rudleff Marell ş.a.) dau termenului de subdezvoltare o încărcătură de
“nedezvoltare”
sau de “întârziere temporară în dezvoltare”, fie din cauza insuficienţei resurselor naturale,
fie din
cauza creşterii demografice
accelerate.
Economiştii eterodocşi din ţările dezvoltate (François Perroux, Joan Robinson, Gunnar
Myrdal ş.a.) arată că subdezvoltarea este o stare paralelă a unor sectoare sau economii de
tipuri
diferite, prin dependenţa financiară de ţările dezvoltate, prin multiplicarea “cercurilor
vicioase”
ale subdezvoltării. Ives Lacoste scria că subdezvoltarea este definită ca “un ansamblu de
fenomene complexe şi interdependente care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie
şi
mizerie, prin stagnare, prin întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie
care
nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi
tehnologică.
Subdezvoltarea este, aşadar, o stare specifică, cu un rol, de asemenea, specific, în
economia
mondială contemporană, prin care statele respective se deosebesc net de alte grupe de
state, în
special de grupa celor dezvoltate din punct de vedere
economic.
482
Deşi există, cum se vede, aprecieri diferite, grupa ţărilor subdezvoltate se delimitează
de
cele dezvoltate pe baza criteriului economic (venit mic pe locuitor, predominanţa
agriculturii
tradiţionale, industrie şi infrastructură înapoiate, predominarea tehnicilor depăşite moral,
grad
scăzut de valorificare a resurselor, investiţii scăzute şi ineficiente, ritm foarte redus de
creştere a
producţiei pe locuitor, nesatisfacerea nevoilor elementare ale populaţiei (nealimentaţie,
subalimentaţie, boli, etc.).
Pentru a ilustra complexitatea acestei noţiuni se propun următorii indicatori care să
constituie criteriile subdezvoltării: de ordin demografic (natalitate,fecunditate, mortalitate
infantilă, durata medie de viaţă, tinereţea sau bătrâneţea populaţiei); de consum
(alimentar,
nealimentar, consum de energie mecanică, oţel, ciment); de producţie şi organizare
economică
(ponderea sectorului primar, secundar, terţiar şi cuaternar, juxtapunerea termenilor şi
structurilor
economice, nivelul redus al productivităţii, tehnicile arhaice, randamentele scăzute,
exporturile
preponderente de materii prime, slăbiciunea acumulării de capital şi investiţii etc.); de
ordin
sociologic (veniturile mici şi nivelul de viaţă, arhaismul structurilor sociale, absenţa clasei
medii,
amploarea şomajului, folosirea muncii copiilor, prezenţa femeii în societate, proporţia
analfabetismului, defectuozitatea sistemului sanitar

etc.).
Naţiunile Unite au definti ca limită a sărăciei absolute ca fiind nivelul veniturilor de 1
dolar
pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumpărare. Astăzi aproximativ 1,3 miliarde de oamenii
trăiesc sub această limită a
sărăciei.
PNUD identifică 9 probleme majore ale ţărilor
subdezvoltate:
1. speranţa de viaţă - a crescut mult în ultimii 30 de ani ajungând la o medie de 63 de
ani,
iar în unele ţări chiar la 70
2. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate;
1,3
miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un
adult din
40 este seropozitiv
3. hrana – în ultimii 30 de ani numărul ţărilor în care s-a asigurat necesarul de hrană s-
a
dublat de la 25 la 50. Totuşi 15% din populaţia lumii nu are hrană suficientă, iar un
copil din 3 suferă de malnutriţie
4. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populaţiei adulte fiind
analfabetă
5. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiesc în sărăcie absolută, definită prin venituri
prea
mici pentru a asigura mijloacele de subzistenţă. În Africa aproape jumătate din
populaţie se află sub pragul de
sărăcie
483
6. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%,
dar
cu toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în
fiecare zi
7. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii
sunt
femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbaţii în
învăţământul
superior
8. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt
refugiaţi
9. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a
crescut de la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă
cu o
suprafaţă egală cu mărimea unui teren de
fotbal.
17.3.2.Tipologia tarilor in curs de dezvoltare, criterii si indici.
Aceste tari formeaza o grupare specifica, caracterizate prin trasaturi comune, prin rol
si loc
specifice in economia mondiala contemporana. Analiza se face comparand nivelul de
dezvoltare
economico-sociala a statului, locul si rolul lor in cadrul comunitatii internationale,
participarea
lor la progresul material si distributia rezultatelor lui. Nivelul dezvoltarii umane expresia
gradului de dezvoltare si utilizare a potentialului material si uman al unei economii
nationale, a
masurii in care natiunea respectiva foloseste factorii de productie, ii combina si
structureaza,
pentru a obtine maximul de eficienta si profitabilitate. Se utilizeaza un numar mare de
indicatori
pentru a stabili ierarhia mondiala: PNB cel mai folosit, fiind si cel mai expresiv, dar cu
deficiente...
Intre evolutia PNB/locuitor si dinamica calitatii vietii exista o relatie de dependenta.
Aceasta numai in masura in care sporul de venit este utilizat pentru dezvoltarea
invatamantului, a
ocrotirii sanatatii, a reducerii saraciei absolute .. Din 1990 ONU a introdus o noua
modalitate de
masurare a nivelului de dezvoltare a tarilor prin combinarea mai multor indicatori in cadrul
unui
sistem al indicatorilor dezvoltarii umane (Human Development Index H.D.I.). Cuprinde 3
componente de baza ale dezvoltarii umane: longevitatea; cunostintele; standardul de viata.
Prin
combinarea valorilor acestui grup de indicatori se determina pentru fiecare tara nivelul
valoric al
indicatorilor dezvoltarii umane. Raport ONU/94 asupra dezvoltarii umane, tarile se impart in
3
grupe: cu nivel ridicat al dezvoltarii umane, cu o valoare H.D.I. de 0,800 si peste, cu nivelul
mediu cu HDI intre 0,500-0,799, nivelul scazut de dezvoltare umana, cu o valoare a HDI de
sub
0,500.
484
17.2. Trăsăturile, cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării economice
În toate scrierile economice se remarcă următoarele caracteristici comune ale stării de
subdezvoltare:
a) deformarea structurală a economiilor naţionale ale ţărilor subdezvoltate se exprimă
într-
o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele
primar,
secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industria prelucrătoare şi
agricultură. Tările subdezvoltate practică agricultura într-o asemenea măsură încât
aceasta deţine un loc de 5 ori mai mare decât al ţărilor dezvoltate cu crearea PIB,
deşi
sunt importatoare de cereale şi produse agricole. Din cauza nivelului scăzut al
producţiei, ceea ce determină pe mulţi locuitori ai acestor ţări să-şi asigure traiul
din
ocupaţii pasagere, ponderea serviciilor în structura PIB este aproape egală cu
aceea a
ţărilor dezvoltate. Gradul redus de diversificare a ramurilor generează rigiditate,
capacitate redusă de adaptare la cerinţele economiei
moderne.
b) nivelul scăzut al veniturilor este în dezacord cu satisfacerea necesităţilor
elementare ale
populaţiei. Acesta este urmarea gradului redus de dezvoltare a producţiei,
comparativ
cu acela al ţărilor dezvoltate şi cu posibilităţile ştiinţei contemporane şi se referă la
capacitatea restrânsă de prelucrare eficientă a resurselor naturale şi de ocupare a
forţei
de muncă, un pluralism tehnologic care cuprinde o multitudine de tipuri de tehnici
şi
tehnologii, de la cele arhaice la cele avansate, la insuficienţa infrastructurii sub
forma
reţelelor de drumuri, căi aeriene, mijloace de aprovizionare cu apă şi energie a
populaţiei, o logistică înapoiată a învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii,
cercetării
ştiinţifice etc.
c) decalajele privind starea populaţiei sunt imense. Astfel, creşterea demografică a
ţărilor
subdezvoltate este excesiv de mare. În ultimii 50 de ani aceasta a cunoscut o
adevărată
explozie, ritmul mediu al creşterii populaţiei fiind de 2,5% faţă de 1% în ţările
dezvoltate. Ponderea populaţiei ocupate în agricutură, în totalul populaţiei active,
variază între 65%-83% comparativ cu 5-22% în ţările dezvoltate. În aceste ţări rata
aflabetizării coboară la 17% în Mali, 13% în Burkino Faso şi 12% în
Somalia.
d) capacitatea ştiinţifică şi tehnologică indică un grad şi mai pronunţat al rămânerii în
urmă
a acestor ţări: 10% din numărul savanţilor şi cercetărilor, 5% din parcul mondial de
aparatură electronică pentru prelucrarea datelor, 3% din totalul mondial de
brevete şi
invenţii şi 1% din producţia de circuite imprimate revin la 82% din populaţia
mondială
ţărilor subdezvoltate.
e) coexistenţa mai multor tipuri de economie îmbrăţişează atât sectorul natura, cât şi
economia de piaţă mixtă (mica producţie de mărfuri) şi economia de piaţă
intensivă (în
485
sectoarele moderne). Dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi
de
dependenţă de “factorul extern”, de participare la sensibilitate deosebită faţă de
evoluţia
economică mondială de efectul destabilizator al oscilaţiilor ciclice ale diviziunii
mondiale a muncii. Ea înregistrează o dependenţă faţă de ţările dezvoltate a
amplificat
problema datoriei externe a ţărilor nedezvoltate. Utilizarea acestor credite, cu
predilecţie pentru consumul imediat, ca şi practicarea unor dobânzi ridicate,
transformă
creditul internaţional într-o frână a
dezvoltării.
f) existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri eterogene se găsesc într-o
permanentă ajustare, consolidare şi tranziţie. Aceste sisteme economice pluraliste
constau în economia naturală, de schimb şi de comandă, care se împletesc cu
existenţa
a numeroase forme şi tipuri de proprietate. În ţările cele mai subdezvoltate
predomină
gospodăria patriarhală, obştească, în care organizarea de tip liberal şi feudal se
îmbină
cu economia naturală şi de subzistenţă. În altele, rolul statului în economie a făcut
să
apară sistemul economiei mixte.
Profesorul J.K.Galbraith distinge trei variante majore în economia subdezvoltată:
varianta
I, caracterizată prin lipsa unei baze culturale minime (Africa subsahariană); varianta II,
dominată
de structuri sociale retrograde şi sclerozate (America Latină, Iran, Irak, Siria) şi varianta III,
care
particularizează o dispoziţie accentuată a factorilor de producţie, de exemplu, între
numărul
foarte mare al populaţiei şi suprafaţa de pământ cu totul insuficientă (India, Indonezia,
Pakistan).
Lumea subdezvoltată poate prezenta unele trăsături generale ca: dominaţia externă
asupra
finanţelor, economiei şi tehnicii, vulnerabilitatea ei în comerţul internaţional, povara
crescândă a
datoriei externe, destructurarea ramurilor economice şi dezarticularea agriculturii, ca
urmare a
dependenţei de ţările din Nord, şi
inflaţia.
17.3.4. Teorii despre geneza subdezvoltării

Teorii ale gândirii neoclasice din ţările dezvoltate privind originea
subdezvoltării
Ei susţin că apariţia subdezvoltării este generată de unele blocaje datorate dotării
insuficiente cu
factori de producţie a acestor ţări, insuficienţa resurselor naturale, de creşterea rapidă a
populaţiei, e absenţa capitalului. Lipsa de capitaluri determină investiţii mici, acestea au un
grad
scăzut de ocupare a forţei de muncă şi, respectiv, cererea de capitaluri este redusă, iar, pe
de altă
parte, insuficienţa capitalurilor determină venituri reale mici ale populaţiei, acestea – o
piaţă
restrânsă, - investiţii foarte mici, investiţii reduse, forţă de muncă neocupată, iar aceasta –
venituri foarte mici şi, deci, ofertă de capital
mică.
Teorii ale gânditorilor contestatari din ţările dezvoltate despre cauza
subdezvoltării
486
Teoria contestatară aparţine lui François Perroux, Gunnar Myrdal, Joan Robinson, Jacques
Austruy, Jean Freyssi, J.M.Albertini ş.a., care recunosc inegalitatea externă a ţărilor
subdezvoltate în raport cu cele dezvoltate, dar contestă această stare. Astfel, Perroux
combate
teoria echilibrării spontane a economiilor prin mecanismul pieţei şi arată că, în realitate, se
desfăşoară competiţia în cadrul căreia învingătorul este “mai bine dotat”, iar cel învins se
caracterizează prin caracterul dominat al economiei, exprimat prin balanţa deficitară de
plăţi
externe, în principal a comerţului internaţional pe care o au toate ţările subdezvoltate. În al
doilea
rând, economia ţărilor subdezvoltate este, după părerea lui Fr.Perroux, nearticulată, în
sensul că
fluxurile economice şi de informaţii şi preţurile nu sunt omogene
datorită
dinamismului acestora, a existenţei unor “insule” mai dezvoltate într-un ocean
înapoiat.
Teorii economice din ţările subdezvoltării
Economiştii care provin din ţările subdezvoltate, şi îndeosebi din lumea latină, pun o
viguroasă
opinie în chestiunea originii subdezvoltării inegalităţilor lumii contemporane, contradicţiilor
şi
blocajelor. Teoria “economiei periferice” este o contribuţie însemnată a gândirii economice
latino-americane, a elucidării genezei subdezvoltării, a studierii structurilor şi mecanismelor
acestui fenomen. Această teorie a fost considerată drept cea mai progresistă concepţie
care a stat
la baza strategiilor de dezvoltare, în cea mai mare parte, a ţărilor latino-americane.
Conform
acesteia, până în sec. XVIII-XIX, nici o ţară nu era mai înaintea altora; stratificarea lor în ţări
dezvoltate şi ţări subdezvoltate s-a făcut după aceea. Începe era revoluţiilor industriale,
care
dintr-un motiv sau altul s-au produs mai întâi în ţările din Nord-Estul Europei. Celelalte au
rămas
încet-încet în urma acestei zone şi astfel, s-a format un “centru” şi o “periferie”. Susţinătorii
teoriei “economice periferice” văd subdezvoltarea în produsul istoric al formării “centrelor”,
în
colonialism şi neocolonialism.
“Periferiei” îi revenea rolul de a furniza materii prime, energie şi produse agroalimentare
“centrul”, primind în schimbul acestora produse manufacturate. În timp ce “centru” îşi
dezvolta
industria şi introducea progresul tehnic în toate ramurile, în “periferie” se dezvolta doar
industria
extractivă şi exportul în măsura impusă de interesele “centrului”, folosind în celelalte
ramuri
tehnologia veche. În consecinţă, răspândirea inegală a progresului tehnic a avut un rol
hotărâtor
în împărţirea lumii în cei doi poli – “centru” şi “periferie”. Pătrunderea mai accelerată a
progresului tehnic în “centru” decât în “periferie”, concentrarea lui în ţările industrializate
au
fost, după părerea lui Raul Prebisch, factori hotărâtori în perpetuarea şi adâncirea
decalajelor
dintre cele două categorii de ţări. Concentrarea roadelor progresului tehnic la “centru”
permite ca
venitul real pe cap de locuitor, obţinut în urma creşterii productivităţii muncii, să crească
mult
mai rapid decât la “periferie”.
487
Teorii ale strategiilor de eradicare a subdezvoltării
Cum s-a spus, dezvoltarea este – teoretic – dorită de toată lumea. De aceea,
comunitatea
internaţională a sprijinit elaborarea strategiilor dezvoltării “lumii a treia”, dintre care se
detaşează
următoarele trei tipuri sau modele: tipul sau modelul dezvoltării spre interior; modelul
dezvoltării înspre exterior; modelul dezvoltării endogene. Tipul strategiei dezvoltării înspre
interior pune creşterea economică, sporirea venitului naţional şi în special industrializarea
în
centrul procesului de dezvoltare, substituind importurile cu produse autohtone şi
promovând
exportul cu toate activităţile statale – puterile vamale, fiscale, monetare şi comerciale, în
timp ce
strategia “dezvoltării spre exterior” urmăreşte accelerarea dezvoltării pe baza participării
mai
intense a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de
cât
mai multe mijloace de plată şi în transformarea acestora în factori de producţie pentru
atingerea
obiectivelor dezvoltării economice. Această strategie a fost aplicată de către ţările
latinoamericane, în cadrul “Alianţei pentru progres”, dar şi de câteva ţări din Sud-Estul Asiei
–
Filipine, Singapore etc., urmărind de la început să asigure condiţii economice şi sociale
foarte
atrăgătoare pentru capitalul
străin.
Strategia sau modelul dezvoltării endogene constă în considerarea ca un proces
foarte
complex a dezvoltării, care integrează toate ramurile producţiei sociale, îndeosebi industria
şi
agricultura într-un optim economic, social, politic, cultural şi
educaţional.
Aceste programe au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este înainte de
toate o
problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici
un
ajutor din afară.
Direcţiile principale de acţiune sunt:
 dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a
produselor agricole;
 industrializarea bazată pe subramuri care pot valorifica efficient resursele naturale şi de
muncă proprii;
 progresul tehnico-ştiinţific al investiţiilor şi inovaţiilor;
 � formarea de cadre calificate şi înalt specializate naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente ale economiei şi cu tendinţe de perspectivă ale ştiinţei şi tehnicii, în care

scop
va fi redus sau limitat fenomenul de brain-drain (exodul
creierelor);
 formarea capitalului şi realizarea de investiţii considerate pentru primele direcţii
principale.
După părerea lui A.Schirschmann, folosirea cât mai eficientă a acumulării în ţările
subdezvoltate ar impune o strategie a investiţiilor pe baza “creşterii polarizate” sau
“dezechilibrate” a economiei, considerând că este necesară o concentrare a investiţiilor în
câteva
domenii numite “poli de creştere” care antrenează şi celelalte sectoare ale
economiei.
488
Fiind o problemă, în primul rând a popoarelor în cauză, nu trebuie omise condiţiile
interdependenţelor economice, fără de care nu poate fi abordat efortul propriu, problema
finanţării dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutorul internaţional pentru
dezvoltare,
şi pe de alta, acordarea de împrumuturi din partea, în special, a Băncii Mondiale. În acest
context, este necesară promovarea unor măsuri de sprijinire a exporturilor ţărilor
subdezvoltate,
de realizare a unui raport de schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de
asistenţă tehnică şi financiară reprezintă o formă importantă de sprijin în acţiunea de
înlăturare a
subdezvoltării. Iată de ce strategia internaţională a dezvoltării afirmă că responsabilitatea
primordială pentru dezvoltarea ţărilor subdezvoltate le revine
lor.
Totuşi, este indispensabil ca comunitatea internaţională să ia măsuri eficiente pentru
a
crea un climat pe deplin propice eforturilor depuse de ţările subdezvoltate pe plan naţional
şi
colectiv, pentru realizarea obiectivelor lor de
dezvoltare.
Dar, din păcate, rezultatele primilor ani scurşi de la adoptarea ultimei strategii sunt
departe de a îndreptăţi aprecieri optimiste, căci factorii perturbatori ai economiei i-au
accentuat
tendinţele de împărţire şi reîmpărţire a lumii în sfere de influenţe. Încercările de reluare a
dialogului Nord-Sud au eşuat. De aceea, se poate vorbi de cel puţin două categorii în
strategii:
convenţionale (ortodoxe) şi neconvenţionale (eterodoxe). În prima, este expus punctul de
vedere
al Nordului, în care Milton Fiedman afirmă că “locomotive capitalistă” ar antrena după sine,
în
mod spontan, pe baza regulilor cererii – ofertei, tot restul ţărilor în direcţia dezvoltării, în
timp ce
secunda are în vedere un ansamblu coerent de schimburi structurale cu caracter radical pe
plan
intern şi internaţional În orice caz, din osmoza celor două categorii de strategii a dezvoltării
a
rezultat “o nouă dezvoltare”. Acest termen a fost folosit îndeosebi de Fr.Perroux într-o
lucrare
comandată de UNESCO, “Pentru o filozofie a noii dezvoltări, în care dezvoltarea
independentă
şi coerentă este centrată pe om şi nevoile sale primare, pe relaţia dintre independenţă şi
cooperare, pe agricultură şi industrie. Termenul de “nou mod de dezvoltare” este înţeles de
autorul citat în sensul “eliberării unui popor în raport cu străinătatea, urmărită în strânsă
legătură
cu dezvoltarea materială şi intelectuală a membrilor săi. O naţiune este un popor care
avansează.
Este o formă primordială de dinamizare a societăţii în însăşi fiinţa şi
existenţa ei.
De aceea, una din condiţiile dezvoltării o constituie căutarea de metode raţionale de
combinare a producţiilor existente, de formare a unor sisteme suficient de elastice de
producţie.
Politici si strategii de dezvoltare a tarilor ramase in urma
economic
Exista o mare varietate de obiective, cai si mijloace folosite pentru dezvoltarea
tarilor in
curs de dezvoltare. Acestea cad in sarcina factorilor de decizie din aceste tari dar exista
preocupari si din partea comunitatii internationale. Exista numeroase strategii
internationale
489
ONU, organisme regionale, rezolutii, recomandari, rapoarte, studii care vizeaza
problematica
globala a acestei tari. S-au detasat cateva modele si strategii ale dezvoltarii
economice:
a) “Dezvoltarea spre interior” in centrul procesului dezvoltarii sta accelerarea
cresterii
economice, sporirea venitului national pe calea industrializarii economiei nationale prin
substituirea importurilor cu produse proprii si cresterea exporturilor. b) “Dezvoltarea spre
exterior” accelerarea dezvoltarii prin participarea cat mai intensa si mai eficace a
economiei la
relatiile economice internationale lichiditati; c) “Dezvoltarile endogene” definesc
dezvoltarea
drept un proces complex, care integreaza toate sferele productiei sociale, toate ramurile de
baza
ale economiei industrie si agricultura. Imbinarea si corelarea optima a productiei de bunuri
cu
sistemele structurii sale economice, sociale, politice, culturale si educationale etc. In
ultimele
decenii eforturi de elaborare a unor strategii la nivel regional si international: "Strategia
internationala a dezvoltarii pentru al treilea deceniu al natiunilor unite pentru dezvoltare";
"Planul de actiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru dezvoltarea
economica
a Africii" - 1980. Comisia economica si sociala a ONU pentru Asia si Pacific a adoptat in
1980,
liniile directoare ale strategiei dezvoltarii tarilor regiunii: dezvoltare economica accelerata,
reducerea somajului total si partial, satisfacerea nevoilor de baza, participarea crescuta a
populatiei la procesul dezvoltarii, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor in
domeniul
alimentar, energetic, tehnologic, industrial si financiar. Cea de a doua conferinta a ONU
privind
tarile cele mai putin dezvoltate, Paris septembrie 1990, prin declaratia si programul de
actiune
pentru ultimul deceniu al actualului mileniu, stabileste o serie de masuri pentru relansarea
dezvoltarii economice. Aceste strategii au in vedere faptul ca depasirea subdezvoltarii este
inainte de toate o problema a tarii respective, ca efortul propriu nu poate fi inlocuit cu nici
un fel
de ajutor din afara. Directii de actiune pentru imbunatatirea conditiilor de viata, pentru
dezvoltarea economiei: a) dezvoltarea agriculturii in corelatie cu promovarea unor politici
de
industrializare a productiei agricole, utilizand forta de munca, indeosebi a "somajului
deghizat",
valorificarea resurselor naturale. b) promovarea in intreaga economie a progresului
tehnico-
stiintific, a inovatiilor si inventiilor. c) formarea cadrelor calificate si inalt specializate,
nationale,
in concordanta cu nevoile stringente ale economiei si cu tendintele de perspectiva din
stiinta si
tehnologie: dezvoltarea invatamantului, diminuarea exodului de forta de munca. d)
formarea
capitalului si realizarea de investitii. Apare "Cercul vicios al saraciei". Oferta este blocata
din
cauza posibilitatilor reduse de economisire, care la randul sau, se datoreste slabei W, ca
urmare a
lipsei de capital, a capacitatii reduse de economisire. Cererea nu este stimulata din cauza
puterii
de cumparare scazute. Subdezvoltarea este, in primul rand o problema a populatiei din
tarile in
cauza, dar nu poate fi judecata si nici abordata prin efort propriu al acestora. Pentru
inlaturarea ei
este necesar si justificat sprijinul intregii comunitati internationale, indeosebi al tarilor
dezvoltate
490
economic: finantarea dezvoltarii, care presupune un ajutor public pentru dezvoltare dar si
acordarea de imprumuturi din partea tarilor dezvoltate, a organismelor internationale
specializate. Promovarea exportului tarilor subdezvoltate, un schimb echitabil, acordarea
de
asistenta tehnologica si financiara; cooperare
regionala.
17.3. Asistenţa financiară externă – esenţă, cauze, efecte.
Comunitatea internaţională, având în vedere implicaţiile subdezvoltării asupra

economiei
mondiale, deci şi a ţărilor dezvoltate, a înţeles necesitatea sprijinirii ţărilor în dezvoltare în
eforturile lor de a ieşi starea de înapoiere, printr-un ransfer de resurse financiare, atât de
natură
publică, cât şi privată.
Sub egida ONU, care a elaborat care a elaborat cele 4 Decenii ONU pentru
dezvoltare în
cadrul strategiei internaţionale respective, ţările dezvoltate s-au angajat ca 1 % din PNB să
fie
acordat ţărilor în dezvoltare (0,7 % ajutor public pentru dezvoltare – APD şi 0,3 % pe cale
privată).
Deci gravitatea subdezvoltării pentru echilibrul economiei mondiale şi chiar pentru
pacea
universală a determinat apariţia unui nou flux financiar internaţional şi a unei noi instituţii
corespunzătoare acestuia.
Acest flux financiar internaţional trebuie privit nu ca o filantropie internaţională ci ca o
necesitate economică, care completează şi potenţează eforturile proprii ale ţărilor
ajutate.
Asistenţa financiară externă reprezintă un transfer de resurse financiare din partea
unor ţări
sau organisme oficiale, transfer ce nu are loc, de obicei, în condiţiile pieţei prin jocul liber al
cererii şi ofertei.
Acest transfer rezultă din acţiunile ţărilor donatoare sau ale organismelor
internaţionale.
Asistenţa financiară externă se prezintă sub următoarele
forme:
- ajutoare: împrumuturi acordate ţărilor beneficiare care comportă elemente de
favoare şi
de gratuitate de minimum 25 % din suma
totală;
- donaţii: transferuri în bani sau în natură care nu implică
rambursare;
- împrumuturi acordate pe termen lung de către unele guverne sau organisme
internaţionale
la o rată a dobânzii şi perioadă de graţie satisfăcătoare pentru
beneficiar.
Cauzele apariţiei asistenţei financiare externe sunt generate de contradicţia
evidentă între
necesităţile tot mai mari şi posibilităţile tot mai limitate de acumulare internă determinată
de
subdezvoltare.
Există şi alte cauze ale limitelor de finanţare proprii faţă de nevoia de a lichida
subdezvoltarea, care nu ţin de ţările în
dezvoltare.
491
Sistemul comercial internaţional nu le este, în general, favorabil acestor ţări, nici în
ce
priveşte exportul ţi nici importul.
Astfel, încasările valutare obţinute la export pentru produsele lor primare sunt
nesatisfăcătoare şi în acelaşi timp instabile; chiar la exportul de produse manufacturate,
realizat
de puţine ţări în dezvoltare, se întîmpină destule bariere tarifare şi
netarifare.
La importul lor ţările în dezvoltare obţin de la ţările dezvoltate produse
manufacturate la
preţuri ridicate, mai ales la produsele cu mare tehnologie necesare programelor lor de
dezvoltare.
Se naşte în acest fel un schimb neechivalent între cele două grupuri de ţări exprimat
prin
ceea ce se numeşte termenul de schimb (terms of trade ca raport între suma produselor
exportate
de ţările în dezvoltare şi suma produselor importate de acestea din ţările dezvoltate, care
raport
este în general, cu unele excepţii,
subunitar).
Este de subliniat şi faptul că societăţile transnaţionale, mari investitori în aceste ţări,
îşi
transferă, profiturile mari obţinute aici peste graniţă, în loc să le investească pe plan local,
ceea
ce ar mări potenţialul de finanţare a lichidării
subdezvoltării.
Dar nevoia de asistenţă financiară externă pentru dezvoltare s-a ivit şi pentru ţările
fost
comuniste, pentru că şi aici există contradicţie între necesarul şi disponibilităţile de capital
propriu, inclusiv în ţara noastră.
Fluxurile de capital către ţările în dezvoltare şi implicaţiile lor
Fluxurile financiare către ţările în dezvoltare au o structură diversificată. Cele care

provin
din ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, deţin ponderea cea mai
ridicată.
Structura fluxurilor financiare către ţările în dezvoltare:
1. Fluxurile în condiţii de favoare
A. Ajutor public pentru dezvoltare

- Bilateral
- Multilateral
B. Donaţii private.
2. Resurse furnizate în condiţii de piaţă
A. Din sectorul public:

- Bilaterale
- Credite la export
- Alte fluxuri publice
- Multilaterale
B. Din sectorul privat:
492
mari, contribuie la dezvoltare; însădirecte
- Investiţii importul bunuri de consum de lux pe care îl practica
şi de portofoliu
elita
unor ţări nu este de natură a le
- Împrumuturi bancare
ajuta.
În ceea ce priveşte-plasarea de obligaţiuni de către ţările în dezvoltare pe pieţele
Obligaţiuni
financiare
internaţionale ca sursă de împrumut este mai puţin utilizată. Explicaţia este că aceste ţări
nu
prezintă suficiente
Practica garanţii
ade până acum deasolvabilitate,
demonstrat că, maiînales de la începutul
ansamblul crizei
fluxurilor datoriilor ajutorul
sus-amintite,
externe.
Fluxurile
public pentru financiare(APD)
dezvoltare totalesecătre ţările
apropie în în dezvoltare
mai au unde
mare măsură cadru instituţional
cerinţele mai mult
unei finanţări
reale asau
mai puţin
ţărilor adecvat. ElElconstă
în dezvoltare. constădintr-un ansmablu
din donaţii de instituţii
(deci fonduri şi mecanismeprecum
nerambursabile), de formare
şi dinşi
distribuire
împrumuturi a resurselor
publice. financiare către ţările în dezvoltare şi către ţările în tranziţie din
Centrul şi
Estul Din păcate, acel 0,7 % APD promis de ţările dezvoltate a fost îndeplinit de puţine ţări,
Europei.
doar
Meritul cel Olanda,
de Danemarca, mai mare îl are în acest
Norvegia, Suedia,domeniu
(dintre ONUţărileprintr-o
OCDE);serie
SUA, decelorgane şi
mai dezvoltat şi
bogatorganisme,
cum ar a
stat nu fi dat
ECOSOC,
nici 0,2PNUD
% dinşi PIB.
altele, precum
Situaţia şi unele instituţii
neîndeplinirii din Sistemul
procentului de 0,7 %Naţiunilor
se menţineUnite:
şi
azi.
FMI, Grupul
AceastăBăncii Mondiale
situaţie este cuşiatât
altele
mai cum ar ficuFAO,
gravă cât ONUDI
ţările înetc. Un rol important
dezvoltare cu un PIBîlmic
au pe
locuitor,
băncile
mai alesregionale şi subregionale:
cele denumite BIRD,
cel mai puţin BIA (banca
avansate interamericană),
(subdezvoltate) au unBAD
grad(Banca Africană
mai mare de
de
Dezvoltare),
dependenţă de BAD (Bancaoficial
ajutorul Asiatică de Dezvoltare),
pentru BIA (Banca
dezvoltare, acesta, comensurat ca pondere în PIB,
Interarabă).
fiind, de
exemplu, De pentru
asemenea, CAD (Comitetul
Mozambic de ajutor
98,8 %, Tanzania 41pentru dezvoltare)
%, Sonalia 33,8 %,alLesotho
OCDE şişiUniunea
Madagascar
câte
Europeană
17 %, Etiopia mai16ales
%. în raporturile sale prin tratate cu ţările APC, sau PHARE în raporturile
sale
cu ţările în tranziţie
Se poate au totodată,
aprecia, o contribuţie importantă
că APD este “legat”în procesul
de niştedecondiţii
asistenţă financiară
economice şi externă
uneori
bi şi chiar
multilaterală.
politice, care, în mod firesc îi scad o parte din calitatea de ajutor. Faptul constă în obligaţia
ca
În condiţiilesădecumpere
ţările beneficiare piaţă liberă băncile
mărfuri de pecomerciale,
piaţa ţării mari societăţi
donatoare. În financiare
acest fel agenţii
economicitransnaţionale au
un
din rol
ţaradeterminant
donatoare suntîn fluxurile financiare
avantajaţi către ţările
în condiţiile în careînbeneficiarii
dezvoltare,de deAPD
pe urma cărora
nu pot obţin
cumpăra
mărfurilesubstanţiale.
profituri respective de pe alte pieţe mai ieftine. O obiecţie care se face de APD este că nu
ajunge
În unele
la populaţie, cercuri internaţionale
deoarece prin funcţionarii sestatului
pune problema dacă
beneficiar nu ar filamai
se ajunge bine pentru
corupţie; ţările
totodată,
din în
dezvoltare ca ajutorul
ajutor se plătesc sumesă se realizeze
mari printr-un
specialiştilor străiniparteneriat economic
pentru deplasare în locul
şi unele asistenţei.
studii de Se
fezabilitate.
porneşte de la faptulacordate
Împrumuturile că asistenţa financiară
ţărilor externă,
în dezvoltare nu numai
de marile căcomerciale
bănci este insufucientă şi
uneori chiar
transnaţionale,
în scădere,
evident dar arepentru
necesare şi neajunsurile menţionate
îndeplinirea mai naţionale de dezvoltare, se dau în
unor programe
sus.
condiţiile
pieţei financiare libere, cu dobânzi greu de suportat şi cu alte
obligaţii.
17.4. Problema datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
Investiţiile directe externe de capital fac parte din categoria fluxurilor financiare
”necreatoare” de datorie. Ele reprezintă în present principala sursă de finanţare
Creşterea datoriei externe este un fenomen specific ţărilor în dezvoltare, chiar dacă
internaţională a
ţările
ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie. În majoritatea cazurilor, aceste investiţii urmăresc
dezvoltate pot deveni şi ele debitoare, dar datoria lor externănu se poate acumula într-o
exploatarea
aşa
unei resurse locale, abundente sau avantajoase, în vederea satisfacerii cererii de pe piaţa
măsură ca să devină ceva
specific.
mondială şi a obţinerii unui profit.
Datoria externă a ţărilor în dezvoltare se ridică la cifre mari, devenind o povară în
economia
Creditele de export, deşi cu condiţii de piaţă liberă în general oneroase, sunt o sursă
mondială actuală. Dacă în 1970 aceasta era de 100 mld. Dolari, 1980 – 750 mld. Dolari, în
1992
importantă pentru ţările în dezvoltare, cu toate că stimulează exportul ţărilor dezvoltate.
atingea 1662 mld.dolari, iar în 2000 depăşea pragul de 2300 mld. dolari. În prezent se
Importul
cifrează
pe creditlafăcut de ţările în dezvoltare, de tehnică, maşini, agregate industriale, deşi la
2500
preţurimld. dolari.
493
494
În urma crizei financiare din 1997/1998 din Asia, 5 ţări din acest continent au grave
probleme cu datoria externă: Indonezia – datorie de 137,4 mld. dolari, Coreea de Sud –
136,6
mld.dolari, Filipine 52,3 mld.dolari. Alte 5 ţări din America Latină au probleme
asemănătoare:
Argentina – 103,3 mld.dolari, Brazilia – 195,6 mld.dolari, Mexic – 154,7 mld.dolari, Chile –
24,4 mld. dolari şi Venezuela – 32,3 mld.dolari.
Povara datoriei externe este cu atât mai grea pentru cele mai îndatorate ţări sărace
(HIPC)
în număr de 50, a căror datorie a crescut de la 228,7 mld. dolari în 1992 la 300 mld.dolari
în
2000. Ponderea serviciului datoriei externe în total export este de circa o cincime, iar faţă
de
PNB reprezintă 128,7 %. Se apreciază că datoria externă a unor ţări africane este
echivalentă cu
producţia pe unul sau doi ani.
Cauzele exploziei datoriei externe a ţărilor în dezvoltare
Originea exploziei datoriei externe o găsim la începutul anilor ‟70. Devalorizarea

dolarului
în 1971 şi respectiv neconvertibilitatea lui în aur a făcut ca eurodevizele să poată fi
împrumutate
mai uşor, ”capitalurile flotante” luând avânt. Al doilea şoc petrolier din 1979 a amplificat şi
mai
mult situaţia.
După unii economişti occidentali, însă, cauza crizei ar fi în creşterea excesivă a
populaţiei
acestor ţări, fluxurile financiare intrate sub diferite forme (deci inclusiv APD) ar fi scăzut pe
locuitor, iar gestiunea lor iraţională n-a permis o creştere economică
corespunzătoare.
O analiză atentă arată că înseşi fluxurile de capital nu au fost niciodată în concordanţă
cu
nevoia de capital a acestor ţări. În acelaşi timp APD, mai ales sub forma donaţiilor, a
scăzut, ceea
ce a determinat aceste ţări să apeleze tot mai mult la băncile comerciale, care împrumută
în
condiţii de piaţă.
Trebuie subliniat că trei factori au acţionat convergent asupra datoriei externe:
dobânzi în
creştere cerute de băncile comerciale, căderea preţurilor la materii prime, înrăutăţirea
termenilor
de schimb şi protecţionismul practicat de ţările dezvoltate faţă de ţările în
dezvoltare.
Punctul critic atins de datoria externă sunt anii 1982 când ”exploadează bomba
mexicană”,
Mexicul, care avea petrol, era stabil politic şi avea strânse relaţii cu SUA, suferă un şoc.
Unda de
şoc s-a extins şi la alte ţări: Argentina, Brazilia, Peru, ţări cu cea mai mare datorie externă
sin
Lumea a treia. În 1987 crahul de la bursa din New York (”lumea neagră – 19 octombrie
1987”),
extins şi la celelalte burse importante (Tokyo, Frankfurt, Paris, Singapore, Hong-Kong) a dus
la
scăderea masivă a cursului acţiunilor şi a avut efecte negative asupra vieţii de afaceri, cu
multe
limitează investiţiile directe de capital ceea ce implică şi scăderea ajutorului către ţările în
dezvoltare şi amplificarea datoriei externe a acestor
ţări.
495
Pentru o anumită perioadă de timp criza este stopată, dar prin acumularea acestor noi
credite care umflă şi mai mult datoria ţărilor respective, este de aşteptat ca altă criză să
izbucnească cândva.
O asemenea perspectivă a determinat o preocupare pentru atenuarea, dacă nu
lichidarea,
datoriilor externe ale ţărilor în dezvoltare, preocupare atât a ONU şi a instituţiilor financiare
(FMI, Banca Mondială, bănci private) cât şi a unor economişti şi oameni
politici.
Numeroase dezbateri au loc la ONU, FMI etc., pe problema metodelor de a reduce şi
lichida datoria externă. S-au conturat
câteva:
a) Primele reduceri ale datoriei publice au fost propuse de G 7 la Toronto în 1988, cu o
treime pentru ţările cele mai sărace şi
îndatorate.
b) Reamenajarea datoriei externe constă în negocieri la care participă, ţara debitoare,
FMI
şi unul din cele două cluburi, ”Clubul de la Paris” (pentru guvernul ţărilor
creditoare)
sau ”Clubul de la Londra” (comitetul celor 600 mari bănci private). FMI se
constituie
garant pentru debitor în urma celor stabilite la
negocieri.
”Clubul de la Paris”, care deţine cca jumătate din datoria globală a hotărât anularea
unor
datorii, mai ales pentru ţările cel mai puţin dezvoltate. Începând cu 1990 Canada, Franţa,
SUA şi
alte state dezvoltate au anulta datoria ţărilor africane cele mai sărace rezultată din ajutorul
public.
La rândul ei, Banca Mondială, a creat în 1989 un Fond de dezîndatorire pentru a permite
răscumpărarea datoriilor bancare cu o mare exonerare. Răscumpărarea este finanţată de
IDA sau
prin donaţii sau împrumuturi foarte ieftine acordate de unii
donatori.
Intrebari recapitulative:
1. Definiti notiunea de subdezvoltare.
2. Ce indicatori se folosesc la stabilirea gradului de subdezvoltare a
tarilor?
3. Ce clasificare a statelor propane ONU?
4. Care este clasificarea tarilor subdezvoltate dupa
Galbraith?
5. Ce viziune au neoclasicii referitor la geneza
subdezvoltarii?
6. Explicate importanta investitiilor in procesul de dezvoltare economica a unui stat din lumina
neoclasicilor.
7. Cum explica H.Wright starea de subdezvoltare prin utilizarea insuficienta a
resurselor?
8. De ce depinde nivelul de dezvoltare a tarilor conform ginditorilor contestatari din tarile
dezvoltate?
9. Care este teoria cea mai expresiva adusa de catre economistii din tarile
subdezvoltate?
10. Descrieti raportul dintre tarile dezvoltate si cele subdezvoltate prin prizma teoriei „centru‟,
„periferie‟.
11. Care este aportul lui Mihail Manoilescu in teoria tarilor
subdezvoltate?
12. Explicati cum exploatarea coloniala a dus la formarea statelor subdezvoltate conform unor
economisti
sudesti?
13. Descrieti principalele strategii de eradicare a
subdezvoltarii?
496
Capitoului 18. Industria pe plan mondial
18.1. Revoluţiile industriale şi dezvoltarea industriei
Revoluţia industrială, declanşată în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea în Anglia

a
condus la apariţia şi dezvoltarea industriei ca ramură nouă care avea să joace un rol
hotărâtor în
formarea economiei mondiale şi în crearea unei noi civilizaţii. Aşa cum se relevă în
literatura
economică, ea a permis demarajul economiei britanice care a trecut de la economia
artizanală la
cea industrială în două faze: 1760-1830, când, pe baza maşinii cu abur (inventată de James
Watt
în 1784) şi altor creaţii a fost revoluţionată (industria textilă) şi 1830-1850, când Anglia a
cunoscut un al doilea demaraj sau o ”aventură economică”, în cadrul căreia pe primul plan
a
trecut industria metalurgică, stimulată de căile
ferate.
Odată cu aceasta teoria şi practica economică şi-au creat şi un concept specific:
industrializarea.
Acest concept are două accepţiuni. În sens larg, ca un proces, cu referire la toate
ţările,
definit de cunoscutul economist farncez Francois Perroux în felul următor: ”industrailizarea
este
un proces cumulativ, care structuraeză ansamblul social, prin utilizarea intensivă a
sistemelor de
maşini şi permite sporirea, cu costuri descrescătoare, a bunurilor, utile colectivităţii
umane”.
În sens restrâns, industrializarea este abordată ca o cale şi o problemă – a învingerii
subdezvoltării: ”definim industrializare prin substituirea importurilor ca fiind satisfacerea
într-o
proporţie mai mare a cererii interne din producţia de bunuri de consum; apoi, în mod
progresiv,
prin utilizarea la faţa locului a materiilor prime, în scopul de a economisi devize şi de a
reduce
dominaţia ţărilor industrializate”.
Industrializarea s-a desfăşurat în etape şi condiţii diferite, cu efecte benefice mari
asupra
economiilor naţionale. La fiecare etapă ea a avut la bază creaţii tehnice şi ştiinţifice diferite,
care
şi-au pus amprenta asupra profilului şi structurii industriei în diferite
ţări.
Se apreciază că în această privinţă următoarele invenţii şi creaţii tehnice au jucat
rolul
hotărâtor, în timp, pentru dezvoltarea industriei: maşina cu abur; căile ferate; locomotiva şi
vaporul; electricitatea; chimia; automobilul şi avionul; automatizarea; genetica;
computerul;
electronica şi telecomunicaţiile.
Conform unor evaluări, nouă zecimi din produsele pe care le utilizează oamenii în
prezent sunt creaţia ultimelor două secole. De asemenea, se apreciază că acum o jumătate
de
secol, în anii ‟50, în lume se producea numai o 1/7 din produsele manufacturate care se
produc în
present, şi numai o treime din mineralele utilizate. Totodată, nivelul de dezvoltare este
apreciat
în strânsă legătură cu gradul de industrializare, aflându-se într-o relaţie inversă, ţările
dezvoltate
497
dispunînd şi de o industrie puternic dezvoltată, iar ţările slab dezvoltate, dimpotrivă,
caracterizîndu-se printr-un grad scăzut de
industrializare.
Secolul al XX-lea a debutat şi a trăit o perioadă de timp cu imaginea industriei venite
din
secolul anterior, care avea în centru ramurile grele ale industriei carbonifere şi metalurgice,
dar
el a adus, totodată şi o schimbare radicală de imagine. La început în Statele Unite, iar apoi
şi în
Europa au cunoscut o dezvoltare importantă fordismul bazat pe automatizare şi ”banda
rulantă”
şi pe taylorism, care au determinat dezvoltarea producţiei de mare serie şi care, alături de
creşterea veniturilor aveau să conducă, în perioada de după al doilea Război Mondial, la
ceea ce
a căpătat denumirea de societatea de consum. Anii care au urmat acestui război s-au
caracterizat
printr-o creştere viguroasă a producţiei industriale, creştere întreruptă de criza energetică
(şi
eonomică) de la mijlocul anilor ‟70, criză a cărei ”detonator” a fost cvadruplarea în 1973 a
preţului la ţiţei pe piaţa mondială.
Criza din 1973-1974 a determinat modificări importante, obligând, în primul rând,
întreprinderile, să parcurgă la o medernizare accentuată a tehnologiilor şi aparatului de
producţie,
precum şi la o orientare mai accentuată spre ridicarea calificării personalului şi
managementului,
în vederea economisirii energiei şi a creşterii productivităţii. Ca urmare, consumul de
energie pe
unitatea de PIB în ţările OCDE s-a redus cu 1-3 % pe
an.
Totodată s-a accentuat procesul de modernizare a tehnicilor de producţie, pe baza
informaticii, electronicii telematicii, deschizându-se drumul către o a treia revoluţie
industrială.
Se modifică substanţial modurile de producere a bunurilor, are loc o afirmare puternică în
domeniul industriei a Japoniei şi a altor ţări
asiatice.
În prezent industria este numită “inima economiei mondiale”. Această apreciere
poate să
pară exagerată sal inacceptabilă, îndeosebi pentru cei care se orientează după ponderea
mare a
serviciilor în producerea P.I.B. în ţările dezvoltate.
Înainte de a ne referi la această problemă, să reamintim că prin industrie înţelegem
acel
sector al economiei naţionale care cuprinde toate activităţile de transformare a materiilor
prime
sau semifabricatele în produse finite ce vor intra în consumul oamenilor ca bunuri de
consum
curent şi de uz îndelungat sal în producţie, ca maşini, unelte, utilaje etc. pentru producerea
altor
bunuri. Într-o clasificare mai generală, în sens larg, indutsria cuprinde următoarele trei
categorii
de activităţi:
a) industria “manufacturieră” sau prelucrătoare, considerată de unii “industrie în sens
strict”;
b) industria agro-alimentară;
c) producţia de energie.
Industria “manufacturieră” (prelucrătoare) cuprinde următoarele
subramuri:
498
 Industria care produce bunuri intermediare: siderurgia; metallurgia; sticlăria; hârtia;
materialele plastice;
 Industria echipamentelor pentru întreprinderi: maşini-unelte; electronica; construcţii
navale; aeronautică;
 Industria bunurilor de consum curent (farmacie; textile; mobilă; presă-editura;
ş.a.)
Pentru caracterizarea locului şi rolului industrie în economia unei ţări şi în economia
mondială se folosesc mai mulţi indicatori: contribuţia ei la formarea produsului intern
(naţional)
brut, la ocuparea forţei de muncă, la acoperirea pieţei interne şi la susţinerea comerţului
exterior
al ţării.
Principalii indicatori utilizaţi pentru a exprima producţia şi rolul industriei în
dezvoltarea
economică a unei ţări sunt gama de bunuri fizice create, iar în formă valorică, produsul
intern
brut indutrial şi, respectiv, valoarea adăugată în industria manufacturieră (VAM sal MVA –
Manufacturing Value Added).

Pe total economia mondială, din totalul produsului mondial, de circa 65 trilioane dolari
în
2009, PIB-ul industrial reprezenta circa ¾.
Chiar dacă în perioada postbelică au avut loc modificări importante în structura
economiei
ţărilor dezvoltate, printr-o reducere a ponderii agriculturii şi industriei în favoarea
serviciilor,
industria furniza în deceniul 1990-2000 circa 43% din produsul intern brut al ţărilor membre
ale
OCDE şi ale ţărilor din Uniunea Europeană.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte rolul industrie în ocuparea forţei de
muncă.
18. 2. Structura actuală a industriei – Actualizat
Actuala configuraţie a industriei pe plan mondial este deosebit de complexă şi

diversă,
atât în plan geografic, pe zone şi ţări, cât şi în ceea ce priveşte componentele ei pe ramuri
şi
subramuri.
A. „Geografia” industrie mondiale
Ţările
18.3. Politici, strategii şi tendinţe de devoltare a industriei -P
Prin politica industrială, guvernele acţionează pentru ca întreprinderile să devină mai

puternice, favorizându-le investiţiile, influenţând structura lor financiară (pentru a mări
fondurile
lor proprii), finanţând o parte a cercetării-dezvoltării. Se apreciază că doi factori
fondamentali
determină acţiunea statului în ncesitatea unei politici industriale: 1) caracterul specific al
celei
de-a treia revoluţii industriale, bazată pe generalizarea informaticii şi a noilor tehnologii,
care
499
accelerează uzura morală sau deprecierea (absolută) a produselor; măreşte riscurile
finanziare şi
industriale pentru întreprinderi, pune în cauză organizarea muncii şi bulversează conţinutul
sarcinilor întreprinderii; 2) accentuarea problemelor şi transformărilro structurale
determinate de
acest factor şi care amplifică şomajul şi problemele sociale generate de
acesta.
Politica industrială, definită ca ansamblu de măsuri, instrumente şi acţiuni ale
autorităţilor
politice, naţionale şi internaţionale, care au ca scop (ţintă) să susţină industria şi mediul
său
direct de influenţă în realizarea unor obiective selective şi precis determinate, cuprinde
următoarele componente:
 subvenţii şi transferuri directe (de exemplu pentru
export);
 efort de reorganizare şi restructurare, îndeosebi în domeniile cele mai
importante
(energia nucleară, „şocurile” petroliere,
etc.);
 politica de modernizarea a unor
ramuri;
 sprijin pentru regiunile şi localităţile
defavorizate;
 proiecte de infrastructură care să promoveze cererea şi reducerea costurilor
de
producţie;
 politici de relansare a consumului care susţine activitatea
industrială;
 folosirea pârghiilor vamale pentru protejarea unor ramuri sau sectoare
industriale
sensibile la concurenţa industrială.
Ultimii treizeci de ani a fost o perioadă de criză industrială, dar şi de mutaţii sub
efectul a
teri factori legaţi: progresul tehnic, internaţionalizarea întreprinderilor, o organizare a
producţiei
dominată de principiul integrării salariaţilor şi maşinilor şi nu de cel al închiderii pe care o
implică lucrul la bandă.
Dezvoltarea industrie, în corelaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale şi
elaborarea unor politici industriale adecvate implică, însă, existenţa unei strategii
cuprinzătoare,
de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Ele sunt cu deosebire necesare ţărilor
aflate în
dezvoltare şi în tranziţie. Acestea se clasifică în următoarele tipuri: strategia specializării
primare, care porneşte de la ramurile producătoare de bunuri primare; strategia de
substituire a
importurilor; strategia dezvoltării echilibrate, care implică atât dezvoltarea ramurilor
primare ale
economiei, cât şi crearea şi susţinerea ramurilor industrie prelucrătoare; strategia
specializării
industriale, în care este vorba de dezvoltarea selectivă a unor ramuri, ţinând seama nu
numai de
nevoile proprii, dar mai ales de cerinţele pieţei
internaţionale.
Este indispensabil ca în elaborarea strategiei să se ţină seama de următorii factori:
resursele de care dispune economia naţională; mărimea şi cerinţele pieţei interne; stadiul şi
tipurile de progres tehnic şi rolul ramurilor moderne; substituirea importurilor şi dezvoltarea
500
eficienţei economice; integrarea economică internaţională. Cea mai complexă strategie
este cea a
dezvoltării durabile şi a dezvoltării acţiunilor de cooperare cu
exteriorul.
Industria a influenţat în mod hotărâtor procesul de configurare a actualei civilizaţii
materiale.
501
Capitolul 19. Agricultura şi alimentaţia pe glob
Obiective:
După parcurgerea acestui capitol studenţii vor trebui
să:
- determine importanţa şi rolul agriculturii în economia
mondială;
- dimensionara crizei alimentare şi
subdezvoltării;
- identifice implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe
glob;
- stabilească mijloace de rezolvare a problemei
alimentare;
- cunoască organismele internaţionale de sprijin în domeniul agriculturii şi
alimentaţiei;
- identifice implicaţiile agriculturii asupra mediului
înconjurător.
19.1. Locul, dinamica, structura şi tendinţe ale agriculturii pe plan mondial
Agricultura asigură hrana omenirii. Din aceasta decurge rolul său vital în satisfacerea
necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Progresul agriculturii
mondiale a
pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor important al creşterii
economice.
Dezvoltarea agriculturii a contribuit la asigurarea independenţei naţionale şi a
securităţii
alimentare. Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit
decalajele
economice între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite
alimentare asigură stabilitate socială şi bunăstare materială
populaţiilor.
Scopul acestui capitol este acela de a sublinia importanţa agriculturii în asigurarea
hranei la
nivel mondial.
Din cele mai vechi timpuri agricultura a fost un domeniu vital al activităţii omului. Aşa
cum preciza istoricul antic Xenopol „agricultura a fost mama şi doica tuturor celorlalte
meserii".
Înainte de a deveni „homo faber" omul a fost „homo
agricola".
Agricultura, activitate umană specializată, cuprinde nu numai sfera producţiei, ci şi
părţi
din distribuţia bunurilor şi serviciilor agricole necesare satisfacerii nevoilor de ansamblu ale
populaţiei. Agricultura a fost până în secolul XX cea mai importantă ramură a producţiei
materiale în toate ţările lumii. Importanţa ei este atestată de istorie şi continuă să ocupe un
loc
vital în economia şi politica mondială.
Dezvoltarea economiei mondiale, în ritmuri alerte după cel de al doilea război
mondial, s-a
datorat industriei - baza modernizării în ţările dezvoltate. Economiile acestor ţări au
beneficiat de
efectele propagate ale dezvoltării interdependente a industriilor şi agriculturii. Creşterea
economică în lumea contemporană se va datora în perspectivă, în principal, industriei şi
serviciilor.
502
• Asigură hrana omenirii1
Necesitatea dezvoltării şi modernizării agriculturii decurge din rolul său vital în

satisfacerea necesarului de alimente pentru populaţiile tuturor ţărilor lumii. Această
activitate
umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor, în primul rând prin faptul că
ea le
asigură hrana necesară.
• Factor al creşterii economice
Progresul agriculturii mondiale a pus în lumină contribuţia acestei activităţi ca factor
important al creşterii economice. Pentru toate ţările, agricultura a constituit un puternic
factor de
echilibru în armonizarea dezvoltării economice interne şi aplanarea conflictelor sociale
generate
de problema alimentară. Dezvoltarea agriculturii a favorizat creşterea economică în cele
mai
diverse sectoare, contribuind la asigurarea independenţei naţionale şi a securităţii
alimentare.
Rămânerea în urmă a agriculturii în ţările în curs de dezvoltare a adâncit decalajele
economice
între ţările bogate şi cele sărace. Relansarea agriculturii în ţările cu deficite alimentare
asigură
stabilitate socială şi bunăstare materială
populaţiilor.
La începutul secolului XX planeta noastră era majoritar rurală, la sfârşitul secolului XX
fiind în mare măsură urbanizată.
În mod paradoxal tocmai ţările dezvoltate din punct de vedere industrial acordă o
mare
atenţie problemelor agriculturii. Acest lucru este valabil atât pentru SUA, UE, Japonia, unde
nu
întâmplător există şi cele mai bine articulate politici
agricole.
Agricultura şi mediul înconjurător

Abordările doctrinare privind dezvoltarea unei agriculturi durabile care să nu
degradeze
mediul îşi pun o amprentă crescândă asupra formulării obiectivelor politicii 2
agricole .
Agricultura modernă a fost pusă sub semnul întrebării, întrucât s-a considerat că
mediul
înconjurător este victima unei supradoze chimice şi că în unele zone, în special din Europa
şi
America de Nord, agricultura este o sursă difuză de
poluare.
Specialiştii de renume în domeniu s-au aplecat asupra acestor probleme şi astfel au
apărut
programe diferite precum: Agricultura radicală, Agricultura alternativă şi Sistemul integrat
de
nutriţie a plantelor, elaborat în cadrul F.A.O. cele trei doctrine au ca element comun
cercetarea
mijloacelor pentru agricultură durabilă, cu alte cuvinte, practici care să nu prejudicieze nici
mediul, nici sănătatea oamenilor, fiind în acelaşi timp viabile şi
productive.
Letiţia Zahiu - "Agricultura mondială şi mecanismele pieţei", Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992 '
Adaptare după Virginia Câmpeanu - "Tendinţe şi perspective ale agriculturii şi politicii agricole în lume",
I.E.M.
Bucureşti, 1995
503
1. Agricultura
3) folosirea "radicală"de
unui ansamblu seinstrumente
opune metodelor agricole utilizate în ultimii 40 de
de integrare,
ca: ani.
Această -doctrină arată că
reorganizarea agricultura
drepturilor de este un mod de viaţă în care fermierul trebuie să-şi
proprietate;
modeleze ferma dupăcorectă
- informarea propriaadorinţă fără a de
agricultorilor ieşicătre
dintr-un cadru
diferite ministere asupra celor mai
democratic.
bune
Cercetările
metode efectuate au încurajat mult agricultura "radicală", întrucât s-au depistat
de gestionare;
reziduuri- de pesticide conceptului
promovarea "în toate creaturile Terrei, de la pinguinii
de responsabilitate dinprivind
individuală Antarctica până mediului
protecţia la
laptele
uman". Radicalii
etc. au tras concluzia că se impune cu necesitate să se producă fără pesticide
şi fără
îngrăşăminte
Producţia
chimice,
agricolă
"agricultura
este ameninţată
organică
şi fiind
de incidenţa poluării datorită unor surse recent
salvatoare".
devenite În ameninţătoare,
acelaşi timp, agriculturii
cum ar "radicale" i-au fost reproşate două
fi: elemente:
- nu ţine
- creşterea
seama deconcentraţiei
explozia demografică
de bioxid de
dincarbon
lumea acare intensifică "efectul de seră" şi
treia; poate
- subestimarea dificultăţilor politice
afecta metabolismul pentru a pune în aplicare un proiect
plantelor;
global.
De
- remarcat
creşterea că
concentraţiei
producţia agricolă,
de ozon fără
la suprafaţa
aportul îngrăşămintelor
pământului, care chimice,
determină
deci o
scăderea
agriculturărandamentelor
pur organică, prezintă
la hectar;randamente inferioare cu cel puţin 30% celei obţinute cu
ajutorul- îngrăşămintelor
poluarea solului minerale.
de cătreAceasta
agenţii chimici
ar puteaşiantrena
fizici nocivi,
creşterea
care determină
preţurilor la
scăderea
alimente, iar
piaţa produselor
calităţiialimentare
alimentelor în şi
exclusivitate
creşterea riscului
organice
de poate
îmbolnăviri
risca să devină un lux rezervat
numai grave;
ţărilor bogate.
- modificarea climatului pe scară mondială, care poate avea consecinţe grave
asupra
2. Agricultura
perioadelor"alternativă"
de vegetaţiepune şi pentru
în mai mică măsură accentul pe noţiunea de
precipitaţii;
"puritate",
- accidente
susţinătoriinucleare
fiind adepţii
şi industriale
fertilizării
(Cernobâl
minerale, şi controlului
Seveso), care
proliferării
au produsdăunătorilor
o puternică
vegetali şi poluare
animali aşisolului
susţin şi
intervenţia
a resurselor
biotehnologiei
de apă acolo unde este
necesară. etc.
În
3. multe
Programul
ţări poluarea
F.A.O. - Sistemul
a dus la Integrat
scădereadecantităţii
Nutriţie şi
a Plantelor
calităţii producţiei
- este apropiat
alimentare.
de
Măsurile conjugate
agricultura alternativă,
de protecţie
punând accentul
a agriculturii
pe productivitate.
cu cele privindElprotecţia
se adresează
mediului
în special
înconjurător
ţărilor
în
şi
curs de
lupta antipoluantă
dezvoltare în
şi celor
activităţile
în tranziţie,
extraagricole
pentru care
sunt cel
în atenţia
mai important
FAO şi alucru
altor este
organisme
creşterea
internaţionale.în
productivităţii Seagricultură.
consideră că promovarea dezvoltării şi a rentabilităţii este legată de
avantajele
oferite Dezbaterile asupradepracticilor
de acele sisteme producţieagricole continuă
care asigură şi vor continua.
pe termen Cetăţenii
lung stabilitatea din ţările
recoltelor.
Aceste
industrializate
sisteme trebuieau săsenzaţia
includă căşi costurile
sunt otrăviţi
legate
lent
deprin
poluare,
ceea ce
ceeali se
ceserveşte
ar conduce
la masă;
la o mai
cei din
lumea a
raţională
treia încearcă
amplasare senzaţiileagricole
a producţiei produsepe de foame. Speranţa stă în diversitatea tehnicilor
preconizate
teritoriu. de
agricultura alternativă
Intensificarea şi de Programul
agriculturii pe seama integrat F.A.O. de
zootehniei modulate în funcţie
tip industrial de condiţiile
a devenit o trăsătură
a
economice şiîn
modernizării sociale
toate locale.
ţările lumii. Pe această cale a sporit producţia şi se conturează
tendinţele 3
unor excedente
La nivelulfărăOCDE precedent în ţările
se atribuie trei dimensiuni integrării agriculturii cu protecţia
dezvoltate.
mediului :
1) integrarea
Separarea instituţională
producţiei care necesită
zootehnice de culturaperfecţionarea
furajelor are structurilor administrative
implicaţii negative pe mai în
multe
planuri: vederea cooperării între factorii
competenţi;
2)
- aplicarea
diversificarea
procedeelor
culturilordeagricole
integrarecedează
care necesită
locul a se apela la opinia publică,
utilizarea
monoculturii;
- scad posibilităţile
studiilor de impactde fertilizare
asupra cu gunoi
mediului, de grajd anchetelor
organizarea şi se extinde aplicarea
publice, excesivă
elaborarea
a
planurilor de utilizare
îngrăşămintelor chimice;
a solului şi de organizare a modelelor de agricultură
durabilă;
- concentrarea animalelor duce la creşterea îngrijorătoare a poluării aerului şi
solului
3Letiţia Zahiuprovocată de mondială
- "Agricultura nitraţi şişifosfaţi.
mecanismele pieţei", Editura Arta Grafică,
Bucureşti,
1992
504
505
Stocarea şi reciclarea
superior cantitatii gunoiului
produse, ceeanu cesunt destulurmare
are drept de eficace pentru
sporirea a împiedica
numarului celorpoluarea.
ce suferaÎnde
diferite
ţări se iau
foame. Maimăsuri pentru
mult decat reducerea
atat, stocurilepoluării prin limitarea
de cereale numărului
au atins deja cel maide animale
scazut admise
nivel din pe
ultimii 50
unitatea
de ani. Daca
de suprafaţă,
brusc, de limitarea
azi pe maine,
cantităţilor
omenireade fosfaţi
nu ar mai
la hectar
culegeanual,
recolta,
taxe
eaprelevate
nu ar maiasupra
beneficia de
structurii
o rezerva raţiilor furajere
de cereale în pentru
decat vederea 12finanţării
saptamani de de
către producători
consum. a cercetării
Ba chiar graul s-arşiconsuma
serviciilor
de in
total
îndrumare,
9-10 saptamani,
cumpărarea
iar porumbul
de instalaţii
– in 7 saptamani.
de stocare Sunt departe vremurile cand stocurile de
etc.
cereale
se ridicau la 20-30 saptamani de consum. Iar cerealele sunt esentiale pentru hrana
omenirii, caci
pe alte alimente nu ne putem bizui : productia de carne, oua si lactate depinde in buna
masura
tot de cereale,
19.2. zarzavaturile
Repartiţia producţiei– agricole
ca si cerealele
pe plan– mondial.
sunt influentate deînconditiile
Tendinţe politicile de climaale
agrare si nu
le pot
inlocui pe acestea in alimentatia zilnica, iar ţărilor.
multe - Pspecii de pesti sunt pe cale de disparitie
datorita pescuitului excesiv.

Bilantul starii actuale a alimentatiei este deci cam sumbru. „International Grains
Council“
(IGC) a dat publicatiei un raport (Grain Market Report – No. 374 din 24.01.2008) in care
19. 3. Dimensiunile
semnalizeaza problemei
gravitatea problemei in alimentare
diverse tari. pePeglob. Cauze
global, şi căi de2007-2008,
in sezonul soluţionare
cantitatea de
Peste un miliard
grau recoltat deevaluata
este locuitorilaai603
planetei
milioanesuferă
tone,de pentru
foame din cauzade
o cerere crizei
consumeconomice
de 611 şi
creşterii
milioane
preţurilor
tone. la alimente
La porumb, acestîn raport
ultimii este
trei ani. În 2009,
de 765 Conform
milioane tone datelor
productie,ONU, numărul
pentru celor care
770 milioane
tone
suferă deTrebuie
consum. foame tinut
în lume a crescut
seama cu 105 milioane
ca o cantitate tot mai faţă
marede anul
din 2008,
recolta cifra
este depăşind
folosita în
nu ca
prezent
alimente,
ci
unfie in productie
miliard, iar 1.300de milioane
combustibil („biosprit“),
nu au acces la apafie pentru
potabila.hrana
Din animalelor.
cei un miliard Evaluarea
de oamenide IGC
a
care
suferă demondiale
cantitatii foame, 642 de de milioane
cereale trăiesc
produse în Asia
in anul - Pacific,
curent, 265 de
de 1657 milioane
milioane în Africa,
tone, 42 de
este mai
redusa cu
milioane în America
doua milioane Latinăcantitatea
tone decat şi Caraibeprognozata
şi 15 milioane în ţările dezvoltate.
in noiembrie Dintre
2007, datorita acestislabe
recoltei
de
infometati,
porumb dintrei
St. Unite
din patru
si a traiesc
seceteila dintara,
Argentina.
majoritatea
Dar chiar
fiind si atunci consumul global de
agricultori.
cereale
Ţărilelacele
era evaluat 1676mai afectate
milioane dede foamete sunt R.D. Congo, Eritreea şi Haiti.
tone.
Africa este în continuare
Revenind la reducereacontinentul
rezervelorcel mai afectat de
de cereale, foamete.
aceasta Accentuarea
are loc problemei în
cu toata cresterea
volumului
ultimii aniIar
recoltat. seodatorează
situatie grea diminuării investiţiilor
este in tarile UniuniiînEuropene.
sectorul agricol,
Pentru scumpirea
a mentine alimentelor
preturile, şi
Comisia de
criza economică.
la Bruxelles a decisÎn aruncarea
ţările în curs pede dezvoltare,
piata familiilede
a unei cantitati cheltuiesc
14 milioanepânătonela 50 la sută
cereale dindin
stocul de
venituri
rezerva sipeastfel
alimente,
nu aucomparativ
mai ramascu la 20 la sută sa
dispozitia în ţările
decat dezvoltate.
un milion de Organizatia
tone. Iar dacaONU pentru
rezervele
Alimentatie
mondiale deşicereale
Agricultura
vor fi(FAO) propune
epuizate, cifracrearea
celor ceuneisufera„politici mondiale
de foame pentrulume
in intreaga securitatea
va spori
alimentară”, Toti
exponential. careasteapta
să prevadă creşterea
recolta anuluiproducţiei
2008, daragricole cude
indiferent 70marimea
la sută însa ţările
estedezvoltate
exclus ca
şi cu
100 la sută
numarul în ţările
celor aflate
ce sufera deînfoame
curs desa dezvoltare. Potrivit Departamentului de Afaceri
Economice
scada. 4
şi Sociale
„World
al ONU,
Foodpopulaţia
Program“lumii(WFP)eraalestimată
ONU, care
în e2008
cea la
mai
6,9mare
miliarde
organizatie
de de distribuire
locuitori.
de
hrana pentru
O opinie populatia
raspanditatarilor
spuneaflate
ca daca
in nevoie,
produsele
a convocat
alimentare
la sfarsitul
ar fi echitabil
lunii februarie
si corect
2008 o
sedinta de analiza
repartizate pe glob,a atunci
situatiei
nude
ar criza
mai exista
creataoameni
de faptul infometati.
ca fondurile
E bine
disponibile
de ar fi asa,
nu mai
darsunt
din
pacate
punctul acesta
suficiente pentru
deachizitionarea
vedere nu corespunde
produselor adevarului,
alimentaremai necesare.
ales cand
Iarse
sporirea
cerceteaza
prognozata
situatiacu
40 %
productiei
a pretului graului
mondialeva de
arunca
cereale.
lumea
De intr-o
cativanoua
ani de
erazile
a foametei.
consumulOde situatie
produse
care
cerealiere
insa nu eeste
cauzata de
razboi, de seceta sau alte catastrofe naturale, ci are un caracter
sistemic.
4
http://www.jurnal.md/ro/news/un-miliard-de-persoane-sufera-de-foame-la-nivel-mondial-
185681/
506
507
creşterea
-Pentru mai rapidă
compensarea a populaţiei
crizei, decât producţia
Uniunea Europeana agricolă
a adoptat douaîntr-o serie: desfiintarea
masuri de zone şi
state
taxelor vamale
neindustrializate
pentru importul
ale lumii;
aproape a tuturor soiurilor de cereale si eliminarea
sistemului de
subventii randamentele
- pentru agricole foarte
lasarea terenurilor scăzute într-o
in parloaga. Pe de serie de ţări
alta parte slab a introdus taxe
China
vamale la dezvoltate;
exportul- de disponibilul de apă
cereale, faina dulcesiredus;
de grau soia, Rusia a sporit cu 40 % taxele vamale la exportul
de
alocarea
cereale,- India a pusunor resurse
obstacole la scăzute
exportulproducţiei
de orez alimentare în raport cu cele alocate
etc.
producţiei
Organizatia altor bunuri
americana de şi servicii,US
ajutorare inclusiv
Agency pentru cheltuielile militare,
for International Development
etc.
(USAID)
Un raport
a anuntat recent CIAcapregătit pentru
va reduce Conferinţa
drastic livrarile Mondială
de ajutoare a Alimentaţiei
alimentare in deacest
la Roma
an, cadinurmare
1976
a
indică faptul
preturilor că surplusurile
ridicate ale acestorde alimente
produse. ale SUA
Astazi le conferă
primesc acestora
ajutoare USAID„puterea
un numar virtuală
de 40 de
de
viaţă
tari, şi
de moarte
printre careasupra
Etiopia,soartei mulţimilor
Irak, Somalia, de nevoiaşi".
Honduras, În acelaşi
si provincia an ministerul
Darfur din Sudan. american al
Dar datorita
Agriculturii declara:la„alimentele
cresterii preturilor reprezintăUSAID
produse alimentare, o armă. Ele constituie
pierde unul din principalele
200 milioanedolari din bugetul ce i-
a 5
instrumente dinacest
fost acordat in arsenalul nostru în cadrul
an pentre negocierilor internaţionale". Principalul indicator
ajutoare.
general utilizat pentru a urmări evoluţia
Crizasecurităţii
alimentară alimentare mondiale este reprezentat de
consumulExistă
alimentar
un consens
pe locuitor,
între specialişti
măsurat înla ascara
numinaţională
lipsa acută
de de
disponibilităţile
alimente pentruenergetice
o mare
parte
a populaţieimedii
alimentare globului
(DEA)
drept
exprimate
criză alimentară.
în calorii. În general, criza alimentară ca problemă
profundă
şi de Nevoile
lungă durată,
energetice
se întâlneşte
minime pentru
într-o economie
o persoană subdezvoltată,
care desfăşoară
caracterizată
zilnic o activitate
printr-o
minimă
productivitate
sunt cuprinse între
scăzută
1720a exploatărilor
şi 1960 calorii agricole,
pe zi în rezultat
funcţie de
al unui grad redus de înzestrare
tehnică a
climă.
munciiÎn în
ţările
toateunde
sectoarele,
DEA se situează
a unei eficienţe
în jurul acestor
necorespunzătoare
valori cea mai
în utilizarea
mare parte factorilor
a populaţiei
de
este
producţie, în cadrul
subalimentată. Acolorelaţiilor
unde DEA economice
se situează în jurul a 2700 calorii, proporţia celor
internaţionale.
subalimentaţi
este mică.
După datele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.),
necesarul
În perioada
zilnic de
1969-1971
proteine şi
populaţia
calorii nu
mondială
este asigurat
subalimentată
în majoritatea
reprezenta
regiunilor
aproximativ
globului. 35%
Zoneledin
în care populaţiei
totalul se resimt lipsurile
mondiale cele
iar mai
în 1992
mare- cuprind ţările din regiunea Anzilor, întinderile
semiaride
20%.
ale Africii
PânăşiînOrientul
2010 seApropiat,
mizează ca pe şi
o creştere
unele ţăria dens
suprafeţei
populate
arabile
din Asia.
în următoarele
În acelaşi zone:
timp, în
Africa
sud-
America deAmerica
sahariană, Nord, Europa
LatinăOccidentală
neexistând şi posibilitatea
Japonia, consumul
de extindere
mediu înde
Orientul
proteine
Apropiat
şi calorii
şi în
pe
Asia de
locuitor este cel mai ridicat (Anexa 2).
sud-est.
Cu toateunor
Potrivit progresele
studii F.A.O.,
înregistrate
există o înserie
domeniul
de factori
producţiei
care frânează
agricole şi
creşterea
alimentare
producţiei
mondiale,
hrana de bază
alimentare nu este ca,
pe locuitor garantată
de la nivelul
planetei.
exemplu:
Potrivit
- costul
datelor
mediu
furnizate
al intrării
de FAO
terenurilor
după 1990
în folosinţă
malnutriţia
arabilă
cronică
este afecta:
mare într-o
200 serie
milioane
de
zone
persoane înaleAfrica,
globului
600(Africa
milioane
de Sud,
persoane
în unele
în Asia,
ţări din
60 milioane
Asia de Răsărit,
persoane
în Orientul
în America
Apropiat,
Latină,
30
milioane persoane
Africa deîn Orientul
Nord etc.);Mijlociu.
Un- altlipsa
paradox
unor -păşuni
SUA şipermanente
UE depun eforturi
în regiunile
pentrusecetoase
a limita excedentele
ale de produse
agricole,
globului;
iar numeroase
- pierdereaţări înunei
curssuprafeţe
de dezvoltare
tot mai
sunt
mari
într-o
dinperpetuă
pământulpenurie
arabil ca
deurmare
produsea alimentare
folosirii lui
de
bază. pentru construcţii industriale, locuinţe, drumuri, depunerea deşeurilor, precum şi
datorită
Ultima evaluarede
fenomenelor realizată
eroziunedecare
ONUserelevă faptul că 1,2 miliarde de oameni trăiesc cu un
produc;
venit mai mic de 1$/zi (Anexa 1).
5
http://sorinplaton.wordpress.com/2008/03/20/probleme-ale-alimentatiei-in- 20 martie 2008
lume/
508
509
Declinul din majoritatea sectoarelor producătoare de hrană (pescuitul oceanic,
păşunile,
alimentarea cu apă) ale economiei globale vor afecta ansamblul tendinţelor economice.
Deşi
producţia de bunuri şi servicii pe cap de locuitor s-a amplificat (mai ales în cursul anilor '60)
în
ţările dezvoltate deoarece creşterea economică generală generală a depăşit-o pe cea a
populaţiei.
Acum şi această situaţie s-ar putea schimba. Economia mondială nu mai înaintează aşa
uşor ca
odinioară datorită conducerii economice greşite din unele ţări industrializate-cheie (în
special din
SUA, Germania, Japonia) şi perturbărilor care însoţesc reformele economice din Europa de
Est.
Expansiunea economiei globale mai este îngrădită acum şi de stagnarea din domeniul
industriei
pescuitului, al creşterii vitelor, oilor şi a altor animale de pe păşunile lumii, ca şi de o
amplificare
a producţiei mondiale de cereale cu mai puţin de 1%
anual.
Deşi agronomia, zootehnia şi pescuitul nu mai domină lumea modernă industrializată
în
aceeaşi măsură ca altădată, recesiunea din aceste sectoare de bază afectează întreaga
economie.
Date fiind dificultăţile care apar în principalele sectoare producătoare de hrană - de care
lumea a
treia depinde cu precădere -omenirea ar putea intra într-o eră caracterizată printr-o
creştere
economică generală mai scăzută (Tabelul
1).
Tabelul 1
Comparaţie între indicatorii globali-cheie din Era economică
şi din Era mediului înconjurător
Indicatorul Era economicăEra mediului
(1950-1990)(1990-2030)
Populaţia lumiiS-a dublat de la 2,5 miliarde crescând cu Se prevede o creştere de la 5,3 miliarde la
2,8 miliarde, sau cu 70 de milioane anual 8,9 miliarde crescând cu 3,6 miliarde, sau
şi frânând progresulcu 90 milioane anual. Pentru o mare parte
a umanităţii, aceasta ar însemna
inversarea progresului
Producţia de cerealeAproape triplă, crescând de la 631 O amplificare cu 12 milioane de tone pe
milioane de tone la 1780 milioane de an (rata ultimilor opt ani) ar putea depăşi
tone, sau cu 29 milioane de tone anualcele mai optimiste previziuni
Producţia de cornute A crescut de 2,6 ori, de la 24 milioane de Se aşteaptă o creştere slabă
tone la 62 milioane de tone
Recolta piscicolăA crescut de la 22 milioane de tone la 100 Nu se aşteaptă o creştere; pe cap de
milioane de tone; pe cap de locuitor de la locuitor, se va reduce de la 19 kilograme
9 kilograme la 19 kilogramela 11 kilograme
Creşterea cererii de Egală cu două treimi din creşterea Cantităţile suplimentare vor fi necesare
cerealepopulaţiei; egală cu o treime din creşterea aproape în întregime pentru a susţine
veniturilorcreşterea populaţiei
Securitatea naţională Caracter predominant militar şi ideologic; Securitatea alimentară şi a locurilor de
definită prin războiul recemuncă va prevala, adesea împingându-i
pe cei flămânzi sau fără slujbă peste
frontierele naţionale
Sursă: Worldwatch Institute. Sursă citată în Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994, pag 249
După cum se observă se prevede o creştere a populaţiei lumii, în schimb la producţia

de
cereale, de cornute şi recoltă piscicolă nu se aşteaptă o creştere la fel de
spectaculoasă.
510
formulă a condus intensă
Exploatarea la un succes fenomenal
a zonelor întrea1950
de pescuit şi 1984 datorită
fost posibilă când utilizarea îngrăşămintelor
utilizării traurului
a
mecanizat,
crescut de nouă
a năvoadelor
ori. Dupămai această
mari,perioadă
a detectoarelor
culturileelectronice
nu au maipentru
reacţionat
bancuri
la folosirea
de peşte şi a
altor
îngrăşămintelor şi a irigaţiilor.
tehnologii. Cu practicile curente,Astfel, fermierii
o creştere au început să
suplimentară utilizeze mai
considerabilă a producţiei globale
puţine.
de
peşteDegradarea
pare foarte mediului
improbabilă.înconjurător (eroziunea solului, poluarea aerului, îmbibarea cu
apă şi
sărăturarea
Apa dulce solului)
poate reprezintă
fi chiar mai
un importantă
alt fenomendecâtcare frânează
terenurilecreşterea
cultivabile, păşunile şi
recoltelor.
bazinele
piscicole;
Puţinefără
dintre
apă ţările
nimiccare
nu poate
şi-au trăi,
dublat
la urma
sau triplat
urmelor.
recoltele
Se întrevăd
de cereale
deja însemne
cursulale
ultimelor
lipsei
de apă.
Râurile,decenii
câteva lacurileseşi pot
acvifierele
aşteptasubpământene
să menţină ritmul dauînsemne
viitor cu
tot ajutorul
mai clare tehnologiilor
de degradare şi
epuizare pe
existente.
măsurăÎntr-un anumit sens
ce necesităţile este surprinzător
umane se amplificăcă amplificarea recoltelor cunoaşte o pierdere de
inexorabil.
avântConstrângerile
în multe ţări îngenerate
acelaşi timp.
de aprovizionarea
Această scădere cu apă
se înregistrează
se dovedesc la a duce,
toate cerealele
deja, la
principale
micşorarea
-
producţiilor
grâu, orez şialimentare,
porumb - afectează
restricţiileatât
devenind
culturile
din
irigate,
ce în ce
câtmai
şi pe cele neirigate, regiunile
severe.
temperate
şi cele
Terenurile
tropicale,irigate
ţările ajută
industrializate
la acoperirea
şi cele
necesarului
în curs demondial
dezvoltare.
de alimente,
Din alt punct
dar odeparte
vedere,
această decelerare
însemnată a terenurilor
nu este
agricole
surprinzătoare,
nu beneficiază
totuşi,
de dat
sisteme
fiind că
de acum fermierii de
irigare.
pretutindeni
întrebuinţează
Omenirea aceleaşi
nu a fosttehnologii
capabilă să
pentru
deosebească
mărirea recoltelor.
tehnologiileDacă
carepopulaţia
merg în întâmpinarea
va spori după
cum se
nevoilor umane
aşteaptă, iar fermierii
într-unnu
mod
vorviabil
puteadin
mări
punct
recolta
de vedere
de cereale,
ambiental
proviziile
de acelea
per capita
carevor
dăunează
continua să
planetei.
se Acum, când capitalul natural se devalorizează rapid, este nevoie urgentă de o
diminueze.
astfel de
corecţie.
Evoluţiile tehnologice care ar putea mări considerabil cantitatea de hrană disponibilă
cuprind
Vorocontinua
reducereprogresele
semnificativă
tehnologice
a costului
sădesalinizării
conducă la creşterea
apei sau orecoltelor
"reproiectare"
într-un
a ritm
procesului
suficient
de
de rapid pentru
fotosinteză pentru
a putea
a-l face
satisface
capabilnecesităţile
să convertească
în creştere?
energiaDată
solară
fiind
în extinderea
energie biochimică
degradării
cu
mai
terenurilor
multă eficienţă.
arabile şi a celor destinate creşterii animalelor, precum şi încetinirea expansiunii
irigaţiilor,
În perspectivă
s-ar puteanu caseritmul
întrevăd
atinssalturi
în trecut
ale de
producţiei
creştereacomparabile
recoltelor să
cufie
cele
dificil
caredeau însoţit
menţinut. O
altă necunoscută
folosirea pe scară este
tot mai
dacă largă
politicile
a îngrăşămintelor
agricole şi preţurile
sau hibridarea
îi vor încuraja
porumbului.
pe fermieri
Fără astfel
să de
investească
paşi
în mărirea
înainte fermierii
suplimentară
lumii ar a putea
productivităţii
să nu fie capabili să relanseze o creştere neîncetată a
pământului.
producţiei de
hranăAcum,
comparabilă
recoltele cuprincipalelor
cea care a caracterizat
cereale suntperioada
mult sub1959-
potenţialul lor genetic, fapt ce ar
1984.putea
îndemnaProblema
savanţiialimentară
să dezvolte mondială
noi soiuriaredeimplicaţii
plante care
majore
potînmări
stabilirea
enormactuală
productivitatea
şi în evoluţiile
solului. Ei
lucrează la osociale
economice, serie de proiecteale
şi politice în acest domeniu, şi
lumii contemporane. Situaţia alimentaţiei pe glob nu este
anume6:
deloc
liniştitoare,
- o nouăiar adâncirea
varietate decalajelor
de orez caredintrepoateţările
măribogate
creşterea
şi cele sărace face ca problema
recoltei;
alimentară
- varietăţi
să dobândească
de grâu rezistente
noi la boli şi la acţiunea
dimensiuni.insectelor;
În
- ţările
utilizarea
în cursbiotehnologiilor
de dezvoltare,pentru precum obţinerea
şi în ţările
unei
aflate
varietăţi
în tranziţie
de orezla rezistentă
economia la de
piaţă,
viruşi;
organizarea
- obţinerea
sistemului
de soiuri
agroalimentar
de porumbeste rezistente
deficitară.
la În majoritatea cazurilor industriile
dăunători.
agroalimentare
Rămâne desunt văzutmult
dacărămase
şi în ceîn măsură
urmă sub munca
raportul
cercetătorilor
dotării tehnice,
se vaalmaterializa
capacităţiişidese va
prelucrare
reflecta
şi al calităţii
prin produselor.
creşterile de recolte de care avem
nevoie.
"Motorul"
Deşi dupăcreşterii
cel de-alrecoltelor
doilea războide grâne,
mondialcareproducţia
a începutalimentară
la jumătatea
mondială
secolului,
a crescut,
l-a cu
reprezentat
folosirea unor
excepţia tot maianilargă
de secetă
a îngrăşămintelor,
puternică, omenirea
combinată se confruntă
cu irigareaînpeunele
o scară
regiuni
tot mai
cu penurie
mare. de
Această
produse agricole şi cu subalimentaţie cronică. Anual mor de foame milioane de oameni şi în
special copii, scade rezistenţa malnutriţilor la bolile clasice şi apar altele noi cauzate de
acest
Lester Brown - "Probleme globale ale omenirii", Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
511
512
flagel. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a făcut studii din care rezultă că 15% din
populaţia globului suferă de foamete totală şi 40-45% de foamete
ascunsă.
Specialiştii consideră că prin schimbarea strategiilor şi politicilor alimentare ale ţărilor
în
curs de dezvoltare, centrul de greutate fiind îndreptat spre resursele interne, s-ar produce
mutaţii
favorabile dezvoltării economice a acestor ţări şi îmbunătăţirea situaţiei
alimentare.
Aceste strategii şi politici alimentare, pentru a avea consecinţe favorabile, trebuie să
4
urmărească :
- dezvoltarea producţiei agricole

interne;
- amenajarea teritoriului şi a infrastructurilor
rurale;
- îmbunătăţirea structurii de producţie prin deplasarea accentului de la producţiile
de
materii prime pentru export către produse alimentare necesare consumului
intern;
- reducerea subvenţiilor la produsele
alimentare;
- investiţiile în echipament.
Consecinţele economice şi politice ale unor strategii şi politici alimentare noi pot
conduce
la:
- reducerea şi chiar eliminarea dependenţei alimentare a ţărilor în curs de
dezvoltare faţă
de ţările dezvoltate;
- reducerea datoriilor şi la echilibrarea balanţelor comerciale pe termen

mediu;
- compensarea importurilor de alimente cu importuri de factori de
producţie;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă;
- sporirea producţiei agricole;
- declanşarea unei dezvoltări interne care poate permite creşterea capacităţii de

consum a
popoarelor şi stimularea comerţului cu produse
agricole.
Sporirea gradului de autonomie alimentară reprezintă un obiectiv strategic în actuala
conjunctură economică pentru toate ţările, dar mai ales pentru cele sărace. Numeroase
situaţii
economice şi politice acutizează problemele alimentare, mai ales în zonele sărace ale lumii,
pe
fondul accentuării decalajelor demografice şi
economice.
Implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob.

Creşterea populaţiei a fost mai mare din 1950 până astăzi decât în cei patru milioane
de ani
de la apariţia omului. La cei 5,5 miliarde de locuitori ai planetei se adaugă anual alte 95 de
milioane. OMS şi Fondul pentru Populaţie al Naţiunilor Unite estimează că în 2025 Pământul
va
suporta aproximativ 9 miliarde de oameni şi 10-14 miliarde în 2050. Implicaţiile acestei
tendinţe
- pentru consum, producţie, educaţie, servicii medicale, investiţii pentru război şi pace -
sunt
fundamentale.
513
Creşterea populaţiei nu este egală pe toată suprafaţa planetei, iar 95% di preconizata
dublare a populaţiei lumii se va concentra în cele mai sărace zone ale globului - India,
China,
America Centrală, Africa. Dimpotrivă, în societăţile bogate, populaţia fie creşte
imperceptibil, fie
scade implacabil.
Pe măsură ce ne înmulţim, cererea de hrană începe să forţeze unele limite naturale
ale
pământului, cum ar fi: capacitatea zonelor oceanice şi de pescuit de a furniza peşte, a
păşunilor
de a susţine şeptelul şi, în multe ţări, a ciclului hidrologic de a produce apă proaspătă.
Totodată o
serie de factori duc la atenuarea măririi producţiei
alimentare:
- eroziunea solului;
- poluarea aerului;
- tasarea pământului;
- secarea reţelei hidrografice;
- pierderea materiei organice din sol;

- salinizarea terenurilor irigate.
Creşterea populaţiei a dus la exploatarea în exces a pământului (atât pentru păşunat
cât şi
pentru culturile cerealiere), a zonelor de pescuit (bazinele piscicole oceanice şi cele din
interiorul
uscatului), a rezervelor de apă
dulce.
Pe măsură ce economiile ţărilor în curs de dezvoltare se diversifică şi oraşele se extind
pentru a face faţă creşterii populaţiei şi migraţiei, terenurile sunt cedate pentru dezvoltarea
industrială, construirea de locuinţe, drumuri şi alte
asemenea.
Permanent trebuie căutate şi găsite soluţii viabile pentru a veni în întâmpinarea
nevoilor
legitime ale populaţiei în creştere, fără a provoca noi distrugeri bazei de resurse naturale.
Nu
încape nici o îndoială că progresele tehnologice au întărit constant capacitatea oamenilor
de a-şi
ameliora standardul de viaţă. Ele nu numai că au ajutat la impulsionarea producţiei de
hrană, ci
au lărgit accesul la sursele de apă, energie, lemn şi minerale. În multe privinţe, totuşi,
tehnologia
s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri. De exemplu, irigaţiile, produsele chimice folosite în
agricultură şi soiurile cu înaltă productivitate care au făcut posibilă Revoluţia Verde au
epuizat şi
contaminat resursele de apă, au otrăvit formele de viaţă sălbatice şi oamenii au încurajat
practicarea monoculturii, care a redus diversitatea agricolă. Năvoadele uriaşe au adus
imense
recolte piscicole, dar au contribuit la supraexploatarea şi epuizarea bancurilor de
peşti.
Realizarea unui echilibru între producţia de hrană şi populaţie depinde acum într-o
foarte
mare măsură de planificarea
familială.
514
Căi şi mijloace de rezolvare a problemei alimentare.
Dintr-un studiu elaborat de FAO şi alte organisme internaţionale rezultă că omenirea,
prin
utilizarea resurselor de care dispune, poate face faţă foametei. Terra ar putea hrăni peste
12
miliarde de oameni şi prin raţionalizarea consumului chiar o populaţie mai numeroasă, cu
condiţia stabilirii unor raporturi echitabile între statele
lumii.
■ Rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial se poate realiza, în primul rând,
pe
calea dezvoltării şi modernizării economice şi sociale a fiecărei ţări. În acest scop, într-o
serie de
ţări în curs de dezvoltare s-au iniţiat reforme reforme şi adaptări (ajustări structurale) ale
proceselor economice la exigenţele actuale şi la posibilităţile reale. Această ajustare
structurală
se realizează în ţările în curs de dezvoltare pe baza unor programe de sprijin internaţional,
în cea
mai mare parte aplicate prin intermediul FAO.
■ Ajutorul alimentar - o altă cale de rezolvare a problemei alimentare pe plan
mondial -
constituie o nouă politică de sprijinire a securităţii alimentare. Formele principale ale
acestui
ajutor (acordat iniţial de SUA) au evoluat în timp şi s-au
diversificat:
- livrări gratuite de cereale sau
alimente;
- livrări de alimente în condiţii
avantajoase;
- credite pe termen lung cu dobândă
redusă;
- exporturi în condiţii de favoare, etc.
Cea mai importantă parte din ajutorul alimentar revine cerealelor. Principalele
organisme,
acorduri şi conferinţe internaţionale specializate în ajutorul alimentar
sunt:
- Programul Alimentar Mondial - P.A.M. (1963);
- Angajamentul Internaţional privind Securitatea Alimentară Mondială adoptat de
Conferinţa Mondială a Alimentaţiei (1974);
- Conferinţa Mondială a Alimentaţiei (1989);
- Pactul Mondial al Securităţii Alimentare.

F.A.O., prin organismele sale şi acţiunile întreprinse pe plan mondial în favoarea
securităţii alimentare, urmăreşte stabilirea unor măsuri concrete pentru salvarea securităţii
alimentare mondiale, eradicarea foametei şi
malnutriţiei.
Ajutorul alimentar trebuie organizat şi atribuit în condiţii care să stimuleze
dezvoltarea
economică a ţărilor în cauză, să fie eficace în lupta contra malnutriţiei în rândul populaţiilor
sărace. Acest ajutor acordat de către ţările dezvoltate ţărilor mai sărace reprezintă o
condiţie
necesară dar nu şi suficientă pentru eradicarea foametei şi malnutriţiei. Astfel, la sfârşitul
anilor
'80 şi începutul anilor '905 livrările de ajutor în cereale reprezentau numai 1% din producţia
mondială şi numai 5% din stocurile deţinute de ţările dezvoltate. Resursele necesare

limitării
foametei şi malnutriţiei se găsesc în interiorul fiecărei ţări, dar şi în gestiunea ţărilor
bogate.
515
■ Asistenţa tehnico-economică. Aceasta urmăreşte înfăptuirea ajustării structurale
(reforma structurală) în următoarele
direcţii:
- iniţierea unor reforme în vederea sporirii investiţiilor în sectoarele alimentaţie şi
agricultură;elaborarea unor noi studii de urmărire, evaluare şi supraveghere
nutriţională;
- perfecţionarea cooperării în producţie şi comercializarea produselor agricole, a

stocajelor şi distribuţiilor;
- elaborarea unor noi strategii de

investiţii;
- stabilirea unei politici de preţuri adecvate pentru culturile destinate
exportului;
- conceperea unor programe speciale de intervenţie nutriţională şi crearea de noi locuri
de
muncă pentru a atenua efectele ajustării structurale pe termen
scurt.
Trebuie subliniat faptul că rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial necesită
abordări diferite pentru ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare sau subdezvoltate.
Este
necesar ca fiecare ţară să pătrundă mai adânc în miezul problemei şi să se orienteze în
următoarele direcţii, luând măsurile
adecvate:
■ Evaluarea capacităţii naţionale de susţinere. Există pericolul real ca statele să-şi
depăşească orbeşte capacităţile de susţinere alimentară, acumulând deficite masive care,
cumulate, vor fi mai mari decât rezervele exportabile. Trebuie avute în
vedere:
- capacităţile de exploatare a terenurilor
agricole;
- evoluţia demografică;
- reducerea terenului arabil ca urmare a industrializării (construirea de fabrici, şosele,
şcoli,
locuinţe, centre comerciale, etc).
Nici o ţară nu-şi poate permite să fie permanent şi în mare măsură (peste 20%)
dependentă
de alte ţări în ceea ce priveşte produsele
alimentare.
■ În ţările sărace trebuie să se ia măsuri privind trecerea de la monoculturi (chiar
dacă
acestea permit exportul) la policulturi astfel încât să se consume mai multe feluri de
produse
alimentare;
■ încurajarea consumului de fructe
Necesarul alimentar stabilit de specialiştii FAO pentru aşa-zisul "om standard" este de
3200 calorii/zi.
În cadrul dezvoltării anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară
trebuie
sprijinită dezvoltarea anumitor ramuri şi sectoare agricole şi de industrie alimentară. În
cadrul
acestora un loc important trebuie să-l ocupe sectorul horticulturii, vizând cu predilecţie
dezvoltarea: legumiculturii, pomiculturii şi chiar a
viticulturii.
516
asigure
Aportul
un regim
acestor
alimentar
produseadecvat
la consumul
pentrualimentar
toţi oamenii.
uman Comunitatea
capătă dimensiuni
internaţională
şi noi forme
poate
să
concreteiniţiativele
sprijine de manifestare.
naţionale,
Legumele
dar nuşilefructele,
poate luadatorită conţinutului lor în elemente
nutritive, în
locul.
vitamine, în aminoacizi, sunt indispensabile existenţei şi dezvoltării speciei umane. Pe plan
mondial, rezolvarea dezechilibrului alimentar
Securitatea se poate
alimentară realiza (într-o anumită măsură) prin
mondială.
aceste
produse.
Pentru
În zonele
prima dată,
cu nevoi
maialimentare
mult de 1 miliard
deosebitede oameni
populaţiasetrebuie
confruntă
să fie
cu educată
foametea,să
consume
conform
produse horticole,
datelor din 2010. în mod deosebit legume şi fructe din
abundenţă.
Membrii
Mai multe
celor
milioane
mai afluente
de oameni
societăţi
din ţările
ar trebui
sărace
să-şi
vor
reducă
avea consumurile
probleme, având
de produse
în vedere
viitoarea criză
animaliere bogate
alimentară
în grăsimi,
- aceasta
fie şi numai
poate din
fi evitată
motiveprin
de finanţarea
sănătate. Problema
urgentă de
este
către
în ce mod.
Dacă
guvernul UK
guvernele
şi alte guverne,
din aceste
acordată
ţări celor
doresc 500.000
să micşoreze
de ferme
consumul
mici, conform
pentru agenţiei
a ameliora
de starea
dezvoltare
de
sănătate şi
Progressio.
pentru
Un nou araport,
disponibiliza
Fertile Ground,
cerealecare
realizat
să fie
dedestinate
Progressio,
săracilor
avertizează
lumii. asupra
Acest lucru
faptului
poate
că fidecenii
realizat
de
prin mai multe
neglijare a micilor
căi:fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea- o treime din
umanitate-
- prin
au împins
intermediul
acesteeducaţiei
mici comunităţi
publice; agricole la limită, fiind necesare măsuri
urgente
pentru -a remedia situaţia.
prin impozite pe consumul de produse
animaliere;
Raportul
- menţionează
prin raţionalizare;
criza de hrană la nivel global care a avut loc anul trecut,
care:
•a
- adăugat
prin creşterea
44 de milioane
preţurilor
decare
oameni
să însoţească
cifrei dejaaceastă
existente
penurie
de persoane care suferă de
artificială.
■malnutriţie;
Stabilizarea demografică
• a condus la
Formularea politicilor
sărăcirea demografice
a 110 de milioane
trebuie desă ia în calcul capacitatea de susţinere.
Dacă
oameni;
guvernele
• a ridicat
naţionale
preţulstabilesc
unor produse
capacitatea
de bază decususţinere
până la a200
ţării lor, ele pot să integreze
această
%.
analiză
Raportul
în politicile
noteazădemografice.
ca sistemulDacă
alimentar
oamenii la sunt
nivellaglobal
curent
e în
cucriză.
faptulNumărul
că menţinerea
de oameni
actualei
care
mărimide
suferă a familiei
malnutriţie
va reduce
creşte suprafaţa
într-un ritmcultivabilă
rapid şi pentru
pe capprima
de locuitor
dată acuatins
o treime
limitasau
de chiar
1 la
miliard.
jumătate
Factorii deîndecizie
cursul trebuie
viitoareisăgeneraţii,
înfrunte eisituaţia
îşi potşida
săseama
ia măsuri
ce vaacum
însemna
pentru aceasta
a face pentru
faţă unei
copiii lor.
Dacă ei ştiu
populaţii estimate
că familiile
a atinge
mariînvor
2050
implica
cifra aproape
de 9,2 miliarde
cu certitudine
de mai mulţi flămânzi şi chiar
o
oameni.
foamete
Fertile
în masă,
Ground eiraportează
ar putea săoopteze
scădere pentru
dramatică
familiiînmai
ajutoarele
mici. Oamenii
acordatepotsectorului
înţelege
importanţa
agricol,
absolută
care s-auadiminuat
politicilorcudemografice
83% în ultimiidacă
30 acestea
de ani, fiind
suntfavorizată
formulate agricultura
în termeni lala care
nivelpot
extins.
să se
În
timpul acestui proces, micii fermieri au fost
raporteze.
neglijaţi.
Este de neiertat
Raportul menţionează
faptul mai
că 100
multe
de ameninţări
milioane decare
femeiplanează
din lumea
asupra
a treia
micilor
dorescfermieri,
să-şi
restrângă
cum ar 7
numărul copiilor pe care îi nasc, dar le lipsesc mijloacele de a face acest
fi:
lucru .
• Schimbările
Chiar dacăclimatice
golul în privinţa
vor afecta
planificării
40 % dintre
familiale
ţărileeste
africane
umplut,
din rămâne,
zona sub-sahariană,
deopotrivă,
nevoia
urgentă ca statutul
expunându-le posibilităţii
femeii să defie îmbunătăţit,
scădere aîn special
producţiei
în ţările
agricole
în curs de
şi dezvoltate
a păşunilor.
unde
• 2,6 miliarde
persoanele de de
sexoameni
femininsunt
suntdeja
supuse
afectaţi
discriminării
de nivelulderidicat
la naştere.
de degradarea
Sunt prioritare
terenurilor.
ameliorarea
accesului
• 80 % dinlafermierii
îngrijireadin
medicală
Africa şiîn40%
cursul
dinsarcinii
America şi Latină
creşterea
şi Asia
gradului
încă se
debazează
instruirepea munca
femeii.
manuală
Concluzionând,
şi unelte doar guvernele naţionale pot să-şi asume responsabilitatea de a hrăni
rudimentare.
popoarele
Petra lor
Kjell,
şi sunt
agent singurele
Progressio
carepepot
probleme
formulade strategii
mediu,agricole
afirmă: “Organizaţia
şi demograficeONUmenite
pentru
să
Hrană şi Agricultură (FAO) sugerează faptul că guvernele lumii cheltuie $ 44 miliarde pe an
Lester Brown - op. cit. pag 269
517
518
pentru susţinerea agriculturii, ceea ce înseamnă mai puţin de 1% din suma cheltuită pentru
sistemul financiar la nivel global”.
“Dacă o proporţie semnificativă a investiţiilor ar fi folosită pentru susţinerea micilor
fermieri din toată lumea, atunci ar fi realizat un pas important în atenuarea impactului
viitoarei 8
crize de hrană”.
19. 4. Rolul organizaţiilor internazionale în rezolvarea problemelor alimentare.
(FAO, FIDA, CMA, PAM). Perspectivele agriculturii mondiale.
După cel de al doilea război mondial s-au creat numeroase organisme internaţionale
care
îndrumă, finanţează şi organizează acţiuni în favoarea dezvoltării agriculturii în ţările în
curs de
dezvoltare, mobilizează comunitatea internaţională pentru apărarea securităţii alimentare,
elaborează programe în vederea păstrării echilibrului ecologic, reglementează schimburile
internaţionale. Cele mai multe dintre acestea sunt instituţii specializate
ONU.
Organismul internaţional principal de sprijinire şi îndrumare a colaborării în domeniul
agriculturii este Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).

Actul constitutiv al FAO (1945) arată că scopul acestui organism este de a sprijini
comunitatea internaţională
pentru:
- ameliorarea nivelului de nutriţie şi a condiţiilor de viaţă din ţările
aderente;
- creşterea randamentului producţiei şi a eficienţei repartiţiei tuturor produselor
alimentare şi agricole;
-ameliorarea situaţiei populaţiei

rurale;
- dezvoltarea economiei mondiale şi eliberarea omenirii de foamete şi
subnutriţie.
Actul de constituire a FAO a fost semnat de 42 de guverne în cadrul primei Conferinţe
(16
octombrie 1945 la Quebec), când i s-a conferit rolul de organizaţie specializată a ONU,
calitate
care îi dă dreptul de autonomie şi colaborare cu alte instituţii specializate prin intermediul
Consiliului Economic şi Social ONU (CES). În prezent numărul ţărilor membre FAO este de
158, cărora li se adaugă membrii
asociaţi.
F.A.O. îndeplineşte funcţii informative, organizatorice şi tehnice-operative. Organul
suprem de conducere este Conferinţa, care se întruneşte o dată la doi ani. Din organigrama
funcţională face parte şi Consiliul FAO, compus din reprezentanţi ai 49 de state membre,
aleşi pe
trei ani. Pe lângă Consiliul FAO funcţionează mai multe Comitete specializate şi Comisii pe
domenii şi regiuni geografice.
8
http://www.ecomagazin.ro/criza-alimentara-la-nivel- 3 Feb 2010
global/
519
Coordonarea activităţii
Capitolul 20. Problemelecurente se realizează
globale de Secretariatul
ce decurg din relaţiaFAO, compus din 300 de
om-natură.
persoane, în frunte cu Directorul General, ales pe şase
ani.
Sursele de finanţare ale FAO provinObiective:
din bugetul propriu şi din sumele alocate în cadrul
Programului
La Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), precum şi din mijloacele unor
nivel de cunoaştere:
instituţii
specializate
 definirea ale ONU, ca Banca
conceptelor de bazăInternaţională
care explică pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi
problema
altedemografică;
organizaţii
 internaţionale.
determinarea particularităţilor de bază a problemei demografice ca problemă
globală;
FAO este principalul
 identificarea executor
principiilor, al unor proceselor,
fenomenelor, programe din cadrul PNUD,
indicatorilor carefinanţarea
justifică serviciilor
dimensiunea
saleproblematicii
o face BIRD. demografice într-un sens sau altul;
 A defini şi interpreta corect conceptele legate de problema ecologică
Principalele activităţi desfăşurate de FAO se realizează în cadrul "Programului ordinar"
globală;
 A şi a
distinge formele de manifestare
unor activităţi sau programe speciale, acum
problemei
ar ecologice
globale;
fi: A determina situaţia ecologică în funcţie de amploarea proceselor

- Campania împotriva foametei în perioada 1960 -
distructive.
La nivel de1970;
aplicare:
- Programul Alimentar Mondial (PAM);
 stabilirea legăturilor dintre comportamentul demografic9 şi dinamismul
10
- Numeroase programe de cooperare UNICEF , BIRD, ONUDI ;
economic;
 compararea modelelor de comportament demografic în diferite state ale
- Planul Indicativ Mondial (PIM) pentru ţările din lumea a
lumii; treia; implementării unor politici demografice denataliste sau
 argumentarea
- Programul FAO-PNUD;
pronataliste;
 A stabili legătura între dezvoltarea economică şi dezvoltarea
- Programul Tehnic şi Economic(PTE) aprobat de Conferinţa FAO din
durabilă;
 A compara starea mediului înconjurător la diferite etape de dezvoltare a civilizaţiei
umane;1989.
 A argumenta necesitatea aplicării politicilor şi strategiilor de mediu în statele lumii şi la
Un rol important în reforma structurilor agricole şi a eradicării foametei îl au Fondul
nivel
global.
Internaţional al Dezvoltării Agricole (FIDA) şi Consiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A).
Pe lângă FAO, FIDA, există şi organisme neguvernamentale create pentru a
implementa
proiecte pe termen lung în ţările în curs de
 a formula măsuri de gestionare eficientă a politicii demografice în cadrul unor state cu o
dezvoltare.
situaţie demografică concretă;
Exemple în acest sens sunt:
 a reevalua
- Afrique eficient
Veste,politica demografică din cadrul unor state, regiuni,
teritorii;
 a propune
- SOSsoluţii
Faim, în vederea stabilizării demografice ale unor
teritorii;
 A propune
- Euronsoluţii în vederea diminuării impactului negativ asupra mediului la diferite
Aid,
nivele
- de
ierarhice Bread for the World.
dezvoltare;
 A elabora un plan de acţiuni cu privire la monitorizarea şi managementul ecologic
în
Teme pentru referate:
localitatea natală.
1. Condiţiile formării crizei alimentare.
Cuvinte/termeni-cheie: explozie demografică, implozie demografică (criză
2. Soluţionarea problemei alimentare.
3. Premisele dezvoltării agriculturii durabile.
demografică), sarcină demografică/presiune demografică, îmbătrânire demografică, politică
Întrebări de autoevaluare:
1. În ce constă rolul agriculturii în cadrul economiei mondiale?
demografică, politici pronataliste, politici denataliste, indice specific de fertilitate,
2. Cum se maifestă criza alimentară şi cum poate fi eliminată?
dramatism
3. Care sunt implicaţiile factorului demografic privind alimentaţia pe glob?
demografic, indicele de îmbătrînire, bilanţ natural, rata natalităţii, rata mortalităţii, tranziţie
4. Care sunt organismele internaţionale de sprijin al dezvoltării
agriculturii?
demografică, piaţa energetică globală, resurse energetice epuizabile, resurse energetice
regenerabile, petrol, gaze naturale, hidrocarburi, energia vîntului, energia eoliană, etanol,
masă
biologică, securitatea energetică, problemă ecologică, criză ecologică, tehnogeneză,
Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii
antropogeneză, dezvoltare
Organizaţia Naţiunilor durabilă
Unite pentru (DD), Protocolul Kyoto, Protocolul Montreal, stratul de
Dezvoltare
Industrială
520
521
ozon, schimbări climatice, degradarea terenurilor, deteriorarea solurilor, deşertificarea,
problema
deşeurilor.
20.1. Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan

mondial
În epoca contemporană creşterea semnificativă a populaţiei are o influenţă tot mai

mare,
atât asupra dezvoltării socio-economice a statelor lumii, cât şi asupra relaţiilor
internaţionale.
Populaţia are un rol important, dat fiind faptul că reprezintă elementul central în definirea
oricărei strategii de dezvoltare economică durabilă. Potenţialul de resurse demografice
ocupă un
loc determinant în cadrul resurselor primare ale Terrei, contând atât aspectul cantitativ, dar
mai
ales, cel calitativ. Asigurarea dezvoltării economice cu numărul necesar de resurse de forţă
de
muncă, creşterea efectivului populaţiei unui teritoriu cu ritmuri foarte mari, creşterile lente
sau
diminuările numărului populaţiei se regăsesc în problema
demografică.
Printre multiplele probleme globale existente în prezent, problema demografică are un
rol
aparte datorită impactului direct sau indirect asupra altor probleme. Importanţa problemei
demografice este recunoscută de către toate statele lumii, iar stabilizarea creşterii
numerice a
populaţiei reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării ecologo-economice
durabile.
Problematica populaţiei mondiale î-şi găseşte o dezbatere tot mai mare la diferite
niveluri:
internaţional, regional, naţional. Mai multe reuniuni internaţionale au dezbătut intr-o formă
sau
alta diferite aspecte ce ţin de problematica demografică: mişcarea naturală şi/sau
mecanică a
populaţiei, longevitatea vieţii populaţiei, succesiunea generaţiilor, utilizarea forţei de
muncă şi
nivelul de pregătire a acesteia, politica demografică etc. În pofida unor realizări notabile în
plan
demografic la nivel mondial, în prezent continuă să existe mari disparităţi în evoluţia
indicatorilor principali ai populaţiei în statele cu niveluri diferite de
dezvoltare.
Problema demografică la etapa contemporană este determinată de câteva
particularităţi:
 Creşterea rapidă a populaţiei, cunoscută în demografie sub fenomenul de „explozie
demografică”;
 Criza demografică sau „implozia demografică”, manifestată într-un şir de state
dezvoltate, iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra unor state cu economia în
tranziţie şi caracterizată prin reproduceri simple sau înguste ale populaţiei şi,
corespunzător, diminuarea efectivului
numeric;
 Modificarea rapidă, într-un sens sau altul, a indicatorilor demografici, fapt ce a
determinat tranziţia demografică în mai multe state ale
lumii;
 Creşterea disparităţilor la nivel global a indicatorilor
demografici.
De regulă, problema demografică se identifică cu creşterea foarte rapidă a
populaţiei,
manifestată prin teama de suprapopulare a Terrei. Creşterea populaţiei şi întrebările pe
care le
522
pune aceasta reprezintă o preocupare nu de dată recentă. Încă din sec. al XVII-lea Maltus,
preotul britanic, a înaintat teoria conform căreia populaţia lumii creşte în progresie
geometrică,
iar creşterea producţiei, bunăstarea în progresie aritmetică. Cu toate că teoria maltusistă a
fost
combătută în timp, problema demografică nu numai că n-a fost scoasă din lista
preocupărilor
omenirii, dar a căpătat noi
dimensiuni.
Analiza dinamicii populaţiei Terrei atestă o creştere neuniformă în timp şi spaţiu.
Intervalul de timp necesar adăugării fiecărui următor miliard de locuitor s-a diminuat
(tab. 1).
Tabelul 1
Creşterea populaţiei Terrei de la 1 mlrd. la altul
Intervalul de timp necesar
înregistrării fiecărui mlrd. loc.
Populaţia Terrei, mlrd. loc.
(ani)
Toată istoria precedentă
1820 1 107
1927 2 33
1960 3 15
1975 4 12
1987 5 14
1999 6
Aşa cum putem observa din datele tabelului 1, creşterea populaţiei Terrei a fost foarte
lentă
până în sec. al XIX-lea. De la primele înregistrări ale numărului populaţiei şi până în anul
1820
când a fost înregistrat primul miliard de locuitori au trecut mii de ani. În sec. al XIX-lea şi
mai
ales în sec. XX-lea, timpul necesar adăugării fiecărui următor mild. de locuitori s-a scurtat
de la
107 ani, la doar 12-14 ani. Această creştere spectaculoasă a numărului populaţiei poartă
denumirea de „explozie
demografică”.
Pentru o analiză mai detaliată a fenomenului exploziei demografice, manifestat cu
precădere în a 2-a jumătate a sec. al XX-lea vom recurge la analiza datelor absolute cu
privire la
creşterea populaţiei în această perioadă (tab.
2).
Tabelul 2
Dinamica populaţiei Terrei
Populaţia mln.Creşterea(înCreşterea anualăRitmul de creştere
Aniiloc.10 ani, mln. loc)absolută(%)
19502515220221,6
19603019504501,8
19703698679682,0
19804450752751,8
19905292842841,7
20006261969971,6
2010 (prognoză)7190929931,4
2020 (prgnoză)8000810811,3
Sursa: В. П. Максаковсий „Географическая картина мира” - часть III- я, Я., 1996; Population
Refereence Bureau.
523
Explozia demografică a atins apogeul în anii 1950-1970, ritmul de creştere a
populaţiei
Terrei, în acest interval, fiind cel mai mare, atingând cota maximală de creştere în anii '70,
ceea
ce a însemnat o dublare a populaţiei în doar 35 ani. Această creştere explozivă a îngrijorat
savanţii, politicienii, societăţile. Sub egida ONU au avut loc un şir de conferinţe
internaţionale
punându-se în discuţie anumite laturi ale problematicii demografice. În 1954 la Roma a
avut loc
I-a Conferinţă a Populaţiei în care s-a pus problema trecerii la politici demografice active, la
planificarea familiei, la evidenţa populaţiei etc. ONU pentru populaţie a organizat ulterior şi
alte
conferinţe cu problematică demografică: 1965 – Belgrad, 1974 – Bucureşti, 1984 – Mexic,
1994
– Cairo, 1999 – New-York. Printre problemele discutate în cadrul acestor conferinţe ONU au
fost: aplicarea unor politici denataliste pentru statele cu creşteri mari ale populaţiei,
planificarea
familiei, diminuarea căsătoriilor şi a naşterilor timpurii, controlul natalităţii şi a sporului
natural,
monitorizarea mai riguroasă a populaţiei, deschiderea unor centre naţionale şi
internaţionale de
populaţie, adoptarea unor strategii naţionale în vederea reglementării creşterii populaţiei,
problema fertilităţii, popularizarea mijloacelor de contracepţie etc. Politica de populaţie şi
soluţionarea problemelor demografice trebuie să intre în competenţa strategiilor de
dezvoltare a
ţărilor lumii. Fiecare stat trebuie să-şi determine programele şi scopurile demografice,
reieşind
din posibilităţile de asigurare a condiţiilor de trai decent. În prezent există divergenţe mari
între
state în ceea ce priveşte problema demografică. Statele musulmane, spre exemplu,
contestă
aplicarea egalităţii genurilor, precum şi dispoziţiile ce ţin de planificarea familiei prin
întreruperea sarcinii. Conferinţa de la Cairo, de altfel, a fost boicotată de ţările musulmane
şi n-a
fost atins un consens în această
problematică.
Manifestarea exploziei demografice trebuie analizată în profil regional, datorită
modului
de exprimare foarte diferit al acestuia în timp şi spaţiu. Ţările în curs de dezvoltare cuprind
actualmente peste 80% din totalul populaţiei Terrei, în timp ce ţările bogate sub 20%, acest
raport modificându-se continuu în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, care au creşteri
naturale
ale populaţiei mult mai mari. Astfel, analizând datele cu privire la repartiţia populaţiei pe
regiuni
geografice constatăm următoarele
(tab.3):
Tabelul 3
Evoluţia populaţiei mondiale pe regiuni geografice (mln. loc.)
1950 1970 1990 2000 2005 2010

Total mondial, 2522 3633 5207 6061 6478 6892
din care:
Asia
1397 2048 3073 3605 3847 4157
Europa
552 704 796 809 756 739
Africa
221 355 609 789 894 1030
America Latină
167 276 420 513 557 585
America de Nord
172 229 281 311 330 344
Australia şi Oceania
13 19 26 30 32 37
524
Sursa: Population Refereence Bureau
Repartiţia populaţiei este foarte neuniformă pe regiuni şi continente, aşa cum putem
observa din tabelul 3. Asiei îi revine circa 60% din populaţia mondială, Africa – 14,4%,
Europei
– 10,9%. Doar 2 state din Asia - China şi India cumulează 37% din totalul populaţiei
mondiale.
Cele mai înalte rate de creştere a populaţiei le are Africa, iar cele mai scăzute – Europa,
Australia
şi Oceania.
Analiza evoluţiei demografice pe state atestă creşteri mari şi foarte mari a statelor în
curs
de dezvoltare şi o diminuare sau chiar reducere a creşterii în ţările dezvoltate
(tab. 4).
Tabelul 4
Evoluţia ierarhiei celor mai populate 10 state din lume (teritoriu actual, mln. loc.)
Nr. Statul 1900 Statul 1950 Statul 2000 Statul 2010
Crt.
1.
China 415.0 China 555.4 China 1265.8 China 1 338.0
2.
India 227.0 India 369.9 India 1014.0 India 1 189.3
3.
SUA 77.0 SUA 152.3 SUA 283.2 SUA 310.5
4.
F. Rusă 71.0 F. Rusă 101.4 Indonezia 206.3 Indonezia 235,9
5.
Japonia 46.0 Japonia 83.8 Brazilia 172.8 Brazilia 193.1
6.
Germania 43.0 Indonezia 83.4 F. Rusă 146.0 Pakistan 185.8
7.
Franţa 41.2 Brazilia 53.4 Pakistan 141.6 Bangladesh 164.3
8.
Marea 41.1 Bangladesh 42.6 Bangladesh 129.2 Nigeria 158.3
Britanie
Indonezia9.
Italia10.
Celelalte state, %
40.5 Pakistan Japonia126.9F.
39.5 Rusă142.0
34.2 Nigeria Nigeria123.3Japonia127.7
42.6
39,4 Celelalte59.6Celelalte59.0
Celelalte state 40,2
statestate
Sursa: //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html; Population
Reference
Bureau
Datele cu privire la evoluţia celor mai populate state din lume pe parcursul a
peste un
secol ne permite să facem unele
concluzii:
- şirul celor mai populate state din lume nu s-a modificat esenţial, în acest interval
de
timp, exceptând înlocuirea unor state importante din punct de vedere demografic la
începutul
secolului trecut, cu state în curs de dezvoltare, care au avut creşteri spectaculoase ale
efectivului
numeric pe parcursul sec. al XIX-lea şi XX-lea;
- statele cu cel mai mare potenţial demografic se regăsesc pe continentul asiatic (6
din
10), la care se adaugă şi F. Rusă - stat euroasiatic. Asia, pe bună dreptate, reprezintă
„rezervorul
demografic” mondial;
- ponderea primelor 10 state conform potenţialului demografic a fost în creştere de
la
40% la circa 60%, ceea ce denotă mari disparităţi ale potenţialului demografic
mondial;
- ritmurile cele mai înalte ale creşterii demografice le au statele în curs de
dezvoltare, deşi
unele dintre ele prin politicile active denataliste au reuşit să tempereze creşterile foarte
mari de
populaţie, pe care le-au avut pe parcursul ultimului secol (Japonia,
China).
525
O altă latură importantă a problemei demografice o reprezintă implozia demografică
sau
criza demografică. Acest fenomen se înregistrează într-un număr tot mai mare de state
dezvoltate, iar mai recent, fenomenul s-a extins şi asupra mai multor state cu economie în
tranziţie, tranziţia demografică aici însoţind-o pe cea economică. Ritmurile de creştere în
aceste
state au încetinit, iar unele state înregistrează un declin constant al populaţiei. Fenomenul
se
datorează unor politici denataliste, practicate în statele cu creşteri mari ale populaţiei sau
transformărilor social-economice pe care le-au avut. În consecinţă „povara demografică”
este în
creştere, manifestată prin majorarea creşterii sarcinii demografice, a îmbătrânirii populaţiei
prin
majorarea ponderii populaţiei de vârstă înaintată. Actualmente tot mai frecvent se discută
despre
fenomenul îmbătrânirii demografice, manifestat prin creşterea ponderii populaţiei
vârstnice.
Statele occidentale se confruntă cu grave probleme de creşterea a presiunilor asupra
bugetelor, a
costurilor sociale legate de înrăutăţirea parametrilor demografici. Pe de o parte, se atestă
un
declin natural al populaţiei, o micşorare continuă a ratelor natalităţii, fertilităţii, iar pe de
altă
parte, succesele din medicină, cultură, civilizaţie, creşterea nivelului de trai şi a speranţei
de viaţă
la naştere au determinat creşterea numărului persoanelor vârstnice
(fig. 1).
28,1
30
22,1
25
20
15 10,5
8,1 %
10 6,9
5
0
1900 1950 2008 2020 2050
Figura 1. Ponderea populaţiei 60+ ani din totalul populaţiei mondiale (2020/2050 -
prognoză)
Analiza fenomenului îmbătrânirii demografice atestă mari disparităţi pe regiuni şi pe
state. Regiunea cea mai îmbătrânită demografic este Europa. Statele europene depăşesc
rata 11
îmbătrânirii de 16% , în timp ce rata populaţiei 65+ este de doar 3% în Africa, 7% - Asia,
9% -
America, media mondială fiind de 7%. Unele state au depăşit cu mult acest indice (Italia –
20%,
Germania – 19%, 2008).
Procesele de îmbătrânire demografică se caracterizează prin următoarele
tendinţe:
 în ţările bogate tendinţele de îmbătrânire sunt mult mai accentuate decât în ţările
în
curs de dezvoltare, ceea ce implică un termen mai scurt de adaptare la
consecinţele
socio-economice pe care le implică acest
fenomen;
11 Conform
scării G. Bojio-Garnier, valoarea indicatorului 12 % se califică ca îmbătrânire
demografică
526
 îmbătrânirea în rândul femeilor este mai accentuată decât în rândul bărbaţilor,
determinată de longevitatea mai mare a acestora în medie cu 5-7
ani;
 diferenţele regionale în ceea ce priveşte îmbătrânirea sunt mari. În Europa 20% din
populaţie este de vârstă de peste 60 ani, pe când în Africa ponderea persoanelor
cu
vârsta peste 60 ani constituie doar
5%;
 rata dependenţei populaţiei vârstnice, raportată la populaţia activă a globului (15-
64
ani) se va dubla în ţările dezvoltate şi se va tripla ţările în dezvoltare în următorii
50
ani;
 actualmente peste 10% din populaţia Terrei are vârsta de peste 60 ani, iar în 2050
această vârstă o va avea circa 1/3 din populaţia globului, cu toate consecinţele
care
derivă din aceasta (fig. 1).
Gestionarea fenomenului îmbătrânirii populaţiei devine una dintre preocupările de
bază la
statelor la etapa
contemporană.
Creşterea rapidă a populaţiei sau declinul demografic se datorează în mare măsură
tendinţele generale de evoluţie a principalelor indicatori demografici. Astfel, indicatorii
natalităţii, indicele specific de fertilitate, ponderea populaţiei feminine de vârstă fertilă au
înregistrat evoluţii spectaculoase. Natalitatea pe fondul unei tendinţe generale de scădere
(tab. 5)
a suferit modificări lente în statele africane şi în câteva state mai conservatoare din Asia,
dar
mult mai rapide în majoritatea statelor latino-americane şi asiatice, apropiindu-se de
valorile
caracteristice ţărilor mai avansate din perspectiva tranziţiei demografice din Europa şi
America
de Nord. Astfel, dacă indicele natalităţii în lume este de circa 20‰ acesta este de 2 ori mai
mare
în statele africane şi unele state din Asia şi de 2 ori mai mic în statele în care a fost
realizată
tranziţia demografică de la o reproducere lărgită la una simplă sau îngustă. Europa este în
pragul
unui dramatism demografic, conform opiniei mai multor demografi, natalitatea coborând
sub
valoarea de 10‰ în mai multe state (Bulgaria, Germania, Letonia, Elveţia, Estonia etc.). Se
certifică astfel existenţa unei strânse legături între dinamismul economic şi modernizarea
comportamentului demografic.
Tabelul 5
Evoluţia principalilor indicatori demografici la nivel mondial (1950-2008)
Indicator 1950- 1955- 1960- 1965- 1970- 1975- 1980- 1985- 1990- 1995- 2000- 2005-
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2008
Rata natalităţii (‰) 37,5 35,7 35,3 33,7 30,9 28,1 27,6 26,8 24,6 22,6 21,1 20,1
Indicele specific 4,8 4,8 4,8 4,6 4,5 3,7 3,4 3,2 2,9 2,7 2,6 2,5
de fertilitate
(copi-femeie)
Rata mortalităţii 19,5 17,3 15,5 13,3 11,5 10,9 10,3 9,7 9,5 9,2 9,0 8,8
(‰)
Sold natural (‰) 18,0 18,4 19,8 20,4 19,4 17,3 17,3 17,2 15,0 13,4 12,1 11,2
Speranţa de viaţă la 49,7 52,3 54,8 58,2 60,1 61,8 63,1 64,4 65,3 66,3 67,2 68,2
527
naştere (ani) post-industriale ale Europei Occidentale, Americii de Nord au cea mai mare
statelor
longevitate
a vieţii (75-80 ani), acestea depăşind pragul de 40 ani vârsta medie
34,936,237,237,537,135,934,333,032,030,829,127,5Populaţie tânărăa populaţiei, la polul
(0-14opus
ani), %
situându-se
Populaţie vârstnicăstatele Africii sud-sahariene cu valori sub 50 ani (min Mozambic, Angola - 43
ani), 8,28,28,28,38,58,68,79,09,49,810,210,8(peste 60 ani), %
şi o Sursa:
vârstăI. medie
Muntelea„Tendinţe
populaţiei în jur de 20în perioada postbelică la nivel mondial” //Transformările
geodemografice
ani.
demografice şi socio-economice ale populaţiei. Actualitate şi viitor, 2007; Population Reference Bureau
Cât priveşte indicatorii mortalităţii populaţiei, acestea au urmat aceleiaşi tendinţe de
scădere progresivă. Mortalitatea ca şi emigraţia conduc la diminuarea efectivului populaţiei.
Rata Mari variaţii se înregistrează şi în rata fertilităţii. În intervalul de timp analizat (tab. 5.)
mortalităţii
se ca şi cea a natalităţii a avut tendinţe de diminuare, acestea datorându-se în
atestă o diminuare de 2 ori a ratei de fertilitate de la 4,8 copii/femeie (1950-1955) la 2,5
primul
rând succeselor înregistrate în medicină. Astfel, în a 2-a jumătate a sec. XX-lea începutul
copii/femeie,
sec. al în prezent. Ca şi în cazul natalităţii, diferenţele cele mai mari se înregistrează
XXI-lea
între rata mortalităţii a scăzut de peste 2 ori de la 19,5% (1950-1955) la doar 8,8%
cele
(2005-2 grupe mari de state: dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Majoritatea statelor în curs
2008).
de Diminuarea ratei mortalităţi a avut loc în toate statele lumii, cu excepţia unor state
dezvoltare prezintă o fertilitate ridicată sau foarte ridicată, nivelul acestuia depăşind 5
saheliene care au grave probleme de asigurare a
copii/femeie.
sănătăţii. Spre exemplu, în statele Yemen, Somalia, Uganda, Angola acest indicator este
de Rata medie a mortalităţii pe glob este de 8‰ (2008) cu variaţii foarte mari de la
respectiv,
2,0‰7,60;
în 7,25; 7,20; 7,10 copii/femeie în timp ce în statele Bulgaria, Spania, Cehia,
Kuwait,
Italia EAU, Qatar, la 23‰ – Siera Leone. Spre deosebire de ratele natalităţii cele ale
aflate la alt pol al fertilităţii, ponderile sunt respectiv de 1,10; 1,13; 1,16 şi 1, 20
mortalităţii
copii/femeienu reflectă întotdeauna decalajele dintre statele dezvoltate şi cele în curs de
ceea ce este de 6-7 ori mai puţin decât în primul grup vizat de state, distanţă foarte mare
dezvoltare.
în Statele occidentale având în structura populaţiei pe vârste o pondere ridicată a
demografie. Nivelul minim al fertilităţii este înregistrat în Europa – 1,1 copii/femeie, iar
populaţiei
maxim vârstnice, rata mortalităţii are tendinţe de creştere, pe când în statele în curs de
în Africa cu o medie de 5,5 copii/femeie. Valorile înregistrate în Europa se situează sub
dezvoltare
pragul diminuarea ratei mortalităţii are loc pe fondul succeselor, fie şi modeste, în
de 2,1 copii/femeie, valoare considerată necesară pentru înlocuirea generaţiilor, dacă
medicină.
Cu toate acestea tendinţe generale, nivelul mortalităţii în mai multe state africane şi
ignorăm
componenta
asiatice este migratorie. Europa, în pofida presiunilor făcute de către societăţile acestor
mult
state,mai
nu ridicat decât în cele dezvoltate. În linii mari, repartiţia spaţială a valorilor
poate ignora componenta migraţională în condiţiile actuale de reproducere simplă şi
mortalităţii
generale,
îngustă. oscilează între extreme mult mai apropiate decât în cazul natalităţii, ceea ce
Contrastele
permite să care se înregistrează în prezent în nivelul fertilităţii, ilustrează de fapt
evidenţiem
amploarea 3 grupe de
decalajelor
state: economice care separă diferite părţi ale
lumii.
- state cu rate ale mortalităţii mici, sub 8‰, având o cotă redusă sau moderată a
Analiza indicatorilor de structură a populaţiei pe grupe de vârstă, în primul rând a
populaţiei
vârstnice, iar cea a tinerilor mare sau foarte mare, progresele civilizaţiei
celor
două contingente
contemporane esenţiale, tinerii (0-14 ani) şi vârstnicii (peste 60 ani) au urmat tendinţe
opuse. fiind, în acest caz evidente (ex. China, Filipine, Coreea de Sud, Canada, Australia,
Populaţiamaitânără (0-14 ani) a fost într-un declin continuu, ca urmare a reducerii ratei
multe state musulmane bogate în petrol
natalităţii
şi a sporului
etc.); natural de la 1/3 din totalul populaţiei (1950-1955) la 27,5% în prezent sau cu
6,4
- state cu rate ale mortalităţii care variază între 8-13‰, în care se încadrează
p.p. Populaţia vârstnică, deopotrivă, în intervalul de timp analizat a înregistrat o creştere,
majoritatea
fie şi statelor europene şi un număr apreciabil de state în curs de dezvoltare, ca rezultat al
nesemnificativă de la 8,2% (1950-1955) la 10,8% (2005-2008) sau cu 1,6 p.p. Populaţia
Terrei progresului civilizaţional înregistrat aici;
îmbătrâneşte lent, actualmente 1/10 din totalul populaţiei este de vârstă înaintată.
Creşterea
- state cu valori ale mortalităţii de peste 13‰ sunt statele subdezvoltate sub aspectul
ponderii vârstnicilor a cunoscut o creştere spectaculoasă în majoritatea statelor dezvoltate,
în civilizaţional sau al standardelor de viaţă. Aici se includ un număr mare de state
special cele vest-europene şi Japonia, cu valori care ating sau depăşesc 25% (max.
sudsahariene,
înregistrat în dar şi un şir de state din Europa de Est şi Sud-Est, ajunse la o fază de
Italia 27%, 2008). Indicele de îmbătrânire (raportul dintre populaţia tânără şi vârstnică) a
crescutdepopulare şi a unei morbidităţi excesive (ex. Federaţia Rusă, Belarusi, Bulgaria,
foarte rapid
Estoniaîn aceste condiţii, tot mai multe state depăşesc nivelul supraunitar, expresie a
unei Ungaria etc.).
îmbătrâniri accentuate, una dintre sfidările societăţii contemporane. Creşterea ponderii
Indicatorii luaţi ca reper în aprecierea situaţiei demografice nici pe departe nu
populaţiei
vârstnice se datorează creşterii longevităţii vieţii ca expresie a creşterii nivelului de trai, a
reflectă
întregul set de indicatori demografici care ar întregi tabloul demografic, dar ne permit să
creşterii calităţii serviciilor medicale, pe fondul unei rate scăzute a sporului natural.
Populaţia
528
529
apreciem dimensiunea problemei demografice din perspectiva creşterii foarte rapide, pe de
o
parte, sau implozia demografică, pe de altă parte, care reprezintă „miezul” problemei
demografice globale.
Analiza problemei demografice nu poate fi trecută cu vederea fără a lua în calcul
tranziţia
demografică, care nu este altceva decât trecerea de la un bilanţ natural la altul. Statele
lumii
prezintă o dinamică diferenţiată a celor 2 componente ale bilanţului natural al populaţiei
(natalitatea şi mortalitatea). Acest fapt a determinat distingerea a câtorva tipuri de evoluţie
a
bilanţului natural: primitiv, tânăr, matur şi senil
(modern).
I. Tipul demografic tradiţional constituie prima fază a tranziţiei demografice sau
începutul
tranziţiei. Acest tip se caracterizează prin rate ridicate ale natalităţii şi mortalităţii,
rata
naturală de creştere fiind mică sau chiar sub nivel 0. Acest tip se întâlneşte foarte rar
în
prezent, doar la unele grupuri umane izolate din Africa, Asia de Sud şi America
Centrală.
II. Tipul demografic tânăr se caracterizează prin diminuarea coeficientului mortalităţii şi
al
natalităţii, ratele natalităţii având o scădere mai moderată, fapt ce determină o
creştere
naturală, atingând cote maxime în unele state. Această fază a finalizat în ţările
dezvoltate la
mijlocul sec. al XX-lea, iar în cele în curs de dezvoltare abia începe. Tipul demografic
tânăr manifestat în statele dezvoltate ale Europei s-a deplasat în a 2-a jumătate a sec.
al
XX-lea către statele în curs de dezvoltare, în special în cele din Asia, Africa şi America
Latină, care se fac responsabile de „vârful” exploziei
demografice.
III. Tipul demografic matur s-a manifestat prin accentuarea ritmului de scădere a ratei
natalităţii, pe fondul creşterii ratei mortalităţii, determinat de îmbătrânirea
demografică. La
sfârşitul acestei perioade bilanţul natural se apropie de reproducerea simplă. Statele
dezvoltate au atins această fază a tranziţiei demografice în anii ′90 ai sec. trecut care
ulterior s-a răspândit şi asupra ţărilor în curs de dezvoltare. China, spre exemplu, de la
un
spor natural de 20,2‰, media anilor ′60-′65, a atins cota de 5‰ în
2008.
IV. Tipul demografic modern sau postranzacţional determinat de o nouă apropiere între
valorile natalităţii şi mortalităţii ca şi tipul tradiţional, numai că la un nivel mult
coborât,
ajungându-se la un spor natural scăzut sau chiar la un deficit natural al populaţiei ca
urmare
a îmbătrânirii (tab. 6).
Tabelul 6
State aflate la diferite nivele de tranziţie demografică
State Rata natalităţii Rata mortalităţii Bilanţul natural Tip al tranziţiei demografice
1. Mali 48 15 23 tradiţional
2. Liberia 48 16 22
1. Egipt 27 6 19 tânăr
2. Mexic 20 5 15
1. Albania 13 6 7
2. Coreea de Sud 10 5 5 matur
1. Japonia 9 9 0
modern
530
geografică
2. a populaţiei, migraţia internaţională etc. Politicile tot mai active aplicate de
Germania810-2
cătreSursa: prelucrat după //http:www.cia.gov/library/publications/the-world-
statele lumii sunt
factbook/geos/xx.html
Dat fiind expresia
faptul preocupării
că statele constante
lumii se confruntăa comunităţii
în mod diferitinternaţionale
cu problemapentru
demografică,
soluţionarea
unea
unele dintre
avândprincipale probleme
creşteri excesive aleglobale – problema
efectivului numeric al populaţiei, iar altele deopotrivă au
demografică.
un
declin natural, a apărut necesitatea influenţării numărului populaţiei într-un sens sau latul
prin
aşa numita
20.2. Problema
politică demografică.
energiei şi a Mult
materiilor
timp măsurile
prime pepe plan
care
mondial
le adoptau statele în privinţa
căsătoriei, migraţiei, familiei, cu scopul de a influenţa numărul populaţiei, erau sporadice
fără a Printre problemele globale ale contemporaneităţii se numără şi problema energetică.
fi integrate
Acestîntr-un
fapt sistem coerent, de aceea acestea nu puteau fi considerate politici
este
demografice, de natura energeticii şi locul ei în viaţa economică şi politică a fiecărei ţări, în
determinat
în sensul actual al cuvântului.
progresul
ştiinţei şi tehnicii, în relaţiile economice internaţionale. Creşterea intensităţii energetice a muncii
în toateÎn general, prin politica demografică, în sensul cel mai general, se înţelege
domeniile este o condiţie
ansamblul de a sporirii productivităţii şi atractivităţii
acesteia.
decizii adoptate de stat cu scopul de a influenţa evoluţia demografică în sensul dorit.
Energetica ca ramură de producţie se dezvoltă deosebit de rapid. Odată cu creşterea
Statele cu
creşteri populaţiei,
lente ale populaţiei, în special ţările dezvoltate, postindustriale, care se află în faza
extinderea cerinţelor şi producţiei, sporeşte consumul global de energie. Conform Băncii
senilă
Mondiale, îndemografice (tipul IV) urmează să adopte măsuri în vederea stimulării creşterii
a tranziţiei
perioada 1970-2004 populaţia pe glob a crescut cu 21%, PIB-ul global în preţuri curente – cu
90%, iar
populaţiei,mondial
consumul iar ţăriledeîn curs de
energie dezvoltare – măsuri restrictive, denataliste menite să reducă
– cu
31,5%.
Specialiştii
ritmurile înalte de atestă,
creşterecă este
ale puţin probabil
populaţiei. Aşacădar,
rataode creştere
politică a producţieipoate
demografică şi consumului
avea drept
energiei în
perioada apropiată de numărului
obiectiv influenţarea timp se va populaţiei,
modifica esenţial, dar analizînd
a structurii tendinţele
ei, a natalităţii pe piaţa energetică
şi mortalităţii, a
globală,
distribuţiei
constatăm, că pe măsura dezvoltării proceselor de globalizare, problema asigurării cu energie
spaţiale a populaţiei.
pe plan
mondial se agravează. În prezent circa 85% din recurse consumate constituie resursele de
Un moment important în istoria conceptului de politică demografică, a principiilor pe
combustibil
neregenerabile (petrol, gaze naturale, cărbune, materiale nucleare), care sînt epuizabile şi a
care
căror trebuie
extracţie să le călăuzească, l-a avut Conferinţa Mondială a Populaţiei (1974), prin Planul
devine din ce mai dificilă şi costisitoare. Descoperirea de noi zăcăminte nu acoperă resursele
Mondial de acţiune în domeniul Populaţiei, în care se fac un şir de recomandări statelor de
consumate.
Conform
a-şi estimărilor, la sfîrşitul anului 2007 rezervele de petrol sînt în stare să asigure consumul
formula
timp de o politică demografică. Deciziile luate la această Conferinţă, precum şi la cele care
137
au ani, cele de gaze naturale – 42 de ani, de cărbune – 60
ani.
urmat, au avut rol de recomandări, statele fiind cele care trebuie să decidă măsurile,
Experţii apreciază, că livrările globale pe piaţa mondială a principalului agent energetic –
strategiile,
petrolul
programele şi mecanismul de implementare a acestora. Experienţa statelor în materie dela
– vor atinge nivelul limită în apropiaţii 10 ani. Din aproximativ 100 de state, ce extrag petrol,
politica
limita
demografică
volumului maxim estede diferită,
producţie ca de altfel
se află şi printre
66, deciziile aplicate
care SUA şide către
Rusia, 10 ţări de acum au depăşit-
acestea.
o (Marea
Britanie,ÎnNorvegia,
funcţie deCanada),
orientarea lor,sepoliticile
altele demografice
vor apropia se25
de limită în împart în În
de ani. politici
2007,pronataliste
pentru prima
(de
dată, după
anul 2002, a
încurajare extracţia mondială
natalităţii) a petrolului nu
şi anti/denataliste (cus-ascopul
majorat, ci s-a redus
reducerii cu 0,2%,
creşterii inclusiv
naturale a din
cauza
populaţiei).
restricţiilor
Indiferent de OPEC.
orientare, o politică demografică reclamă mijloace specifice, fonduri financiare
şi o Totodată, consumul mondial al resurselor energetice a crescut în
legislaţie adecvată. Statele cu politici denataliste aplică programe de2002-2007
planificarecu 16,5% ,
familială,
în
comparativ cu 6,9% în cei 5 ani precedenţi, ca urmare a creşterii consumului în China cu 76%,
sensul descurajării căsătoriilor timpurii, a naşterilor multiple, promovarea mijloacelor
India –
31%, Brazilia – 18%. În China consumul de energie depăşea creşterea PIB-ului de 1,5 ori, ca
contraceptive
urmare a moderne, sterilizarea, motivarea familiilor de dimensiuni reduse (China este
dezvoltării producţiei energofage (metale feroase, aluminiu, hîrtie etc), precum şi a sporirii
promotoarea
bunăstării sintagmei „o familie – un copil”), acces la contracepţie etc. Statele cu politici
populaţiei, care achiziţiona rapid automobile. În anii 2005-2007 în această ţară au fost vîndute
pronataliste
circa 22 folosesc mijloace atractive de ordin economic: alocaţii familiale, autoare şi
mln. de automobile (o treime din producţia mondială anuală), respectiv, a crescut cererea la
asistenţă
carburanţii
socială pentru familiile numeroase, indemnizaţii, ajutoare şi avantaje economice,
pentru motoare.
educaţionale,
sanitare, degrevări
Analizînd de impozite
situaţia pe diferiteetc. Dat de
grupe fiind faptul
ţări, că tabloul
constatăm, demografic
că în a.2002-2007 se consumul
caracterizează
de
printr-o energie
marede în
diversitate,
ţările în curs dezvoltare tot aşa şi cu
a crescut politicile
40%, iar demografice cunosc –un
în ţările dezvoltate mare
doar cu evantai. Acestea
3.8%. În acelaşi
timp,
vizează nu numai natalitatea,
datorită succeselor înregistrate dar şi fertilitatea,
în economisirea mortalitatea,
resurselor morbiditatea
energetice, paralel cuşi creşterea
sănătatea, PIB-
distribuţia
ului, a avut
531
532
loc o reducere absolută a consumului de energie, de exemplu, în Germania – cu 5,8%, Marea
Britanie –
cu 2,7%, Elveţia – 2%.
Adoptarea măsurilor de economisire a energiei în ţările OCDE a contribuit la creşterea
PIB-ului
mediu mondial, calculat la utilizarea 1 kg de combustibil în echivalent petrolier, în 1990-2003 de
la 3,9 la
4,7 dolari.
În economia mondială principalele sectoare consumătoare de energie sînt cel industrial,
de
transport, locativ şi comercial. Conform Agenţiei Internaţionale de Energetică (AIE) în 2007
structura
consumului energiei se caracteriza prin următoarele date
(%):
Industrie –32%;
transport – 29%;
sectorul locativ – 21%;
comerţ – 18%.
Într-o perspectivă scurtă cea mai mare parte a nevoilor din aceste sectoare ale
economiei
mondiale în resurse energetice va fi acoperită pe seama surselor neregenerabile de energie.
Conform
estimărilor, către anul 2030 cererea la resurse energetice, care în proporţie de 80% se vor
produce cu
utilizarea combustibilului mineral, va spori de peste 1,5
ori. În ultima perioadă de timp zăcămintele de hidrocarburi pe glob se micşorau din motive
naturale.
Faptul, că în principalele regiuni extractive volumul maxim de extracţie este atins sau este
foarte aproape
nu înseamnă epuizarea rezervelor de petrol, dar a apărut necesitatea de a exploata zăcămintele
greu
accesibile, de a mobiliza surse de soiuri de petrol mai grele (gresie petrolieră, şisturi). Experţii
sînt de
părerea, că expiră perioada petrolului
ieftin.
După ce în anul 2007 a crescut dezechilibrul dintre majorarea consumului de energie (cu
2,4%) şi
producerea de resurse energetice (cu 1,4%), preţurile la petrol, gaze şi cărbune, spre mijlocul
anului 2008,
au sporit considerabil. Astfel, preţul petrolului, depăşind de 2 ori nivelul anului 2007, s-a
apropiat de
nivelul 145 de dolari barilul.
Nivelul înalt al preţurilor la combustibil a generat confruntarea concurenţială a acestora
cu
preţurile la produsele agricole, la fel, a intensificat procesele inflaţioniste, contribuind la
acutizarea crizei
financiare mondiale, ce începea să se declanşeze. Căderea bruscă a preţurilor la petrol în a
doua jumătate
a anului 2008 a agravat problemele financiare. În perioada 10 iulie - 10 octombrie 2008 preţul
spot la
petrolul cu marca Brent a scăzut de la 143 dolari barilul la 75 dolari barilul, iar spre decada a
treia a lunii
octombrie – pînă la 66 dolari barilul, adică mai mult de două
ori.
Este de remarcat, că la un nivel înalt (de 6 ori mai mare decît în 2003) s-au stabilizat
preţurile la
concentratul de uraniu. Unele ţări, cu resurse energetice limitate (Franţa, Suedia. Finlanda,
Lituania), se
orientează spre energetica atomică. În prezent şi alte ţări, în special, India, China, încep să-şi
extindă
capacităţile energetici atomice. Îşi modernizează resursele energetice Canada, este în
examinare
programul de construcţie de noi reactoare în SUA. Conform estimărilor, în lume sînt în
exploatare 436
blocuri ale centralelor atomice şi se construiesc 34 (în SUA funcţionează 104 reactoare, în
Franţa – 59, în
Japonia – 55, în Rusia – 31). Dar companiile extractive de uraniu produc doar circa 46 mii tone
de oxid
533
de uraniu anual, în timp ce nevoile pe plan mondial echivalează cu 76 mii tone. Cantitatea ce
lipseşte este
acoperită pe seama stocurilor din depozit, precum şi a uraniului secundar ce se extrage din
armament, şi
care va fi în stare să acopere nevoile, aproximativ, timp de 8
ani.
La scară globală, zonele de producere a resurselor energetice şi cele de consum, în
mare, nu
coincid. Producerea este concentrată astfel, încît în anul 2007, pe seama a celor mai mari 10
ţări
producătoare de fiecare tip al resurselor energetice, reveneau 62% din extracţia mondială a
petrolului,
65% – a gazelor naturale, 91% – a cărbunelui, 85% – a energiei atomice, 68% – a
hidroelectroenergeticii. De aceea asigurarea energetică a majorităţii ţărilor depinde de sfera
repartizării
prin intermediul comerţului internaţional, care joacă un rol-cheie în securitatea energetică mai
multor ţări.
În perioada anilor 2001-2007 ponderea petrolului extras, care a intrat în canalele
comerţului
internaţional a crescut de la 56,6% la 67,2%, iar a gazelor naturale – de la 19% la
26,6%.
În ce priveşte dimensiunile producerii şi consumului resurselor energetice, se evidenţiază
trei ţări:
SUA, China şi Rusia, printre care SUA sînt cel mai mare consumător de combustibil (în anul 2007
– 2,36
mlrd. tone de echivalent petrolier) şi neto-importator (peste 0,7 mlrd.), iar China este cel de-al
doilea,
după SUA, consumător (1,86 mlrd. tone de echivalent petrolier) şi din 2008 producător principal
(1,66
mlrd. de tone echivalent petrolier), precum şi un cumpărător din ce mai important al resurselor
energetice
pe piaţa mondială (în 2007 – 0.2 mlrd. tone de echivalent
petrolier).
Rusia, fiind un exportator tradiţional de resurse energetice, majora livrările de la
începutul
anilor‟90 şi la exportul brut al tuturor tipurilor de combustibil în ultimii 7-8 ani este cel mai mare
pe plan
mondial neto-furnizor de resurse energetice, a căror surplus în 2007 a depăşit 570 mln. tone de
echivalent
petrolier. După Rusia, cei mai mari neto-exportatori sînt Arabia Saudită (circa 400 mln. tone de
echivalent petrolier la export) şi Norvegia (190 mln. tone de echivalent
petrolier).
În condiţiile resurselor energetice limitate pe plan intern, odată cu creşterea economică
în multe
ţări sporeşte dependenţa de livrările din exterior. Astfel, din 1997 pînă în 2007 ponderea totală
a
importului în asigurarea nevoilor celor 10 mai mari importatori a crescut de la 36 la 37,7%, în
special, în
SUA – de la 24 la 30%, India – de la 23 la 31%. Dependenţa de import a Japoniei, Republicii
Coreea,
Italiei, Spaniei, Taiwanului atinge 85%, Germaniei – 67%, Franţei –
55%.
Datele de mai jos ilustrează gradul de implicare a unui şir de ţări în comerţul exterior cu
resurse
energetice.
Importanţa pieţei externe pentru principalele ţări neto-exportatoare în anii 1997-
2007
Principalele ţări Surplusul producţiei în raport Cota de producţie
direcţionată
neto-cu consumul (mln. t)spre piaţa externă (%)
exportatoare1997 200220062007 19972002 2006 2007
Rusia 344 420 564 571 36 39 45 45
Arabia Saud. 391 352 421 394 79 74 73 70
Norvegia 181 202 193 186 82 82 82 81
Аustralia 105 137 149 157 50 55 55 56
Canada 124 134 140 143 30 31 30 31
Iran 125 103 134 134 54 42 43 42
534
Algeria 99 114 128 127 79 80 79 78
Emir.Ar.Unite 109 98 124 119 71 67 68 66
Venesuela 155 129 123 113 72 66 64 61
Indonezia 87 88 114 103 51 46 51 47
Importanţa pieţei externe pentru principalele ţări neto-importatoare în a.1997-

2007
Principalele ţări Insuficienţa producţiei în raport Cota de consum,

acoperită de
neto-cu consumul (mln.t.)import (%)
importatoare1997 20022006 2007 1997 . 2002 2006 2007
SUA -519 -636 -684 -714 24 28 29 30
Japonia -411 -415 -430 -435 81 82 82 84
Germania -213 -217 -222 -208 63 66 67 67
China -44 -117 -177 -201 5 11 10 11
Rep.Coreea -160 -175 -191 -200 89 85 84 86
Italia -132 -147 -158 -157 80 84 86 87
Franţa -132 -142 145 -141 55 55 56 55
India -60 -87 -121 -127 23 28 32 31
Spania -81 -108 -120 -125 72 80 82 83
Taiwan -65 -71 -85 -104 87 72 76 90
Sursa: "ВР Statistical Review of World Energy, June
2008".
În octombrie 2008, în Teheran, principalii furnizori de gaze naturale (Rusia, Iran, Qatar, ce
dispun
de circa 60% din rezervele mondiale) au ajuns la un acord principial despre formarea aşa-zisului
OPEC al
gazelor. Se aşteaptă, că va fi o organizaţie ce va activa permanent şi va asigura livrări stabile de
agenţi
energetici pe plan mondial, realizarea unor proiecte comune, care vor cuprinde toate etapele de
realizare a
gazelor naturale – de la investigaţii geologice şi extracţie pînă la transportare şi marketing
în comun.
Mai multe ţări din Uniunea Europeană şi SUA se pronunţă împotriva creării unei
asemenea
organizaţii. Totodată, analiştii consideră puţin probabil, că structura pieţei gazelor, în prezent
dispersată,
cu tranzacţii pe termen lung corelate cu preţurile la petrol, va permite exportatorilor de gaze să
manifeste
o flexibilitate în stabilirea preţurilor şi să influenţeze piaţa asemenea participanţilor
la OPEC.
În a.2007-2008 problemele globale de dezvoltare a energeticii, precum şi a securităţii
energetice,
a optimizării comerţului cu resurse energetice, a elaborării deciziilor colective se află în centrul
atenţiei
participanţilor pieţei energetice mondiale. Mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a
reduce
consumul de energie (şi hidrocarburilor), dezvoltă activ domeniul surselor regenerabile de
energie (SRE)
şi perfecţionează producerea energiei cu utilizarea unor tipuri netradiţionale de combustibil
(şisturi,
hidraţi gazoşi, carburanţi hidrogenici
etc).
În SUA, în decembrie 2007, a intrat în vigoare legea privind independenţa şi securitatea
energetică, orientată spre dezvoltarea producerii energiei pe baza utilizării SRE. În acest context
a fost
535
reexaminată strategia şi tactica dezvoltării surselor alternative de energie. Specialiştii
consideră, că în
SUA există un potenţial semnificativ pentru utilizarea SRE, în special a masei biologice, energiei
vîntului
şi celei eoliene. În legătură cu schimbarea legislaţiei, Departamentul informaţiei energetice a
reevaluat
indicatorii de dezvoltare a sferei energeticii înspre majorarea ponderii surselor alternative de
energie în
balanţa energetică a ţării aproximativ cu 3%
anual.
Modificările au atins şi dispoziţia „Corporate Average Fuel Economy” („CAFE”) în partea
ce
vizează consumul combustibilului de camioane uşoare care spre a.2020 nu trebuie să
depăşească
7litri/100 km. În februarie 2008 Departamentul pentru protecţia mediului din SUA a schimbat
cerinţele
standardului „Renewable Fuel Standard” („RFS”), în conformitate cu care în 2008 mixul
tradiţional de
combustibil realizat la staţiile de alimentare cu combustibil trebuie să conţină nu mai puţin de
7,8%
carburanţi biologici. „ERA” a elaborat, de asemenea, noi cerinţe tehnice faţă de aparate
electrice şi a
introdus o siglă specială „Energy Star”, pentru dispozitivele care satisfac cerinţele de eficienţă
energetică
contemporană. Au fost determinaţi parametrii respectivi pentru televizoare, aparate de
iluminat, iar pentru
maşinile de spălat, în afară de normativul de economisire a energiei, a fost stabilit indicatorul
consumului
de apă. Organizaţiile de stat sînt obligate să procure pentru nevoile sale de producţie doar
aparate
nepoluante şi energo-
eficiente.
Conform datelor Ministerului energeticii al SUA în anii 2015-2038 cerinţele mai drastice
faţă de
standarde vor permite de a economisi 0.26 х 10 15
unităţi termice britanice (UTB) , ce corespunde
consumului mediu anul de energie de către 2,5 mln. menaje din SUA. Totodată în perioada
respectivă
emisiile nocive în atmosferă pot fi reduse: CO2 – cu 7,8 mln tone, SO2 – cu 1,8 mii tone, oxid de
azot – cu
9,2 mii tone. În ţară au fost elaborate normative noi în construcţia şi exploatarea edificiilor. În
2007 circa
4,1 mii de clădiri şi construcţii industriale au primit sigla „Energy
Star”.
În conformitate cu prognozele revizuite „EIA” în SUA în această perioadă de timp
producerea
etanolului din porumb va creşte în medie cu 4,3% anual şi va atinge către a 2030 15 UTB, ce
8,1x10
depăşeşte cu 47% parametrul preconizat iniţial. Producerea combustibililor biologici din alte
categorii de
materie primă vegetală în 2030 va constitui circa 2,5 x 1015 UTB, ce corespunde unei rate medii
de
creştere anuală de 4,4%-
Se aşteaptă, că rata de creştere a producerii energiei electrice cu utilizarea SRE poate
constitui în
medie 2% anual şi în 2030 vor fi produse 558 mlrd. kWt/oră. În special se va utiliza energia apei,
masa
biologică, precum şi energia vîntului şi cea eoliană. După modificarea legislaţiei, specialiştii
„EIA”
prognozează extinderea aplicării energiei geotermale, utilizate pentru producerea energiei
electrice. De
aceea, pentru a.2030 în „Energy Outlook 2008” indicatorul ce determină cantitatea energiei
electrice,
fabricate cu utilizarea acesteia a fost reevaluată în direcţia majorării
cu 88%.
În Japonia, în conformitate cu recomandările Comitetului Consultativ pentru energetică şi
resurse naturale, guvernul adoptă măsuri pentru creşterea eficienţei energetice a economiei,
pentru ca în
2030 acest indicator să crească cu 30-40% comparativ cu anul 2004. În 2000 a fost adoptată
legea despre
utilizarea raţională a energiei, Mai mult, în toate ramurile economiei se vor adopta măsuri de
reducere a
536
costurilor energetice conform planului „Voluntary Action Plan on the Enviroment”, care
deocamdată are
un caracter indicativ.
Japonia este dispusă să dezvolte sfera surselor alternative de energie în scopul micşorării
consumului de hidrocarburi şi reducerii emisiei de bioxid de carbon în atmosferă. Specialiştii
consideră,
că pentru producerea combustibilelor de alternativă este necesar de a utiliza materii prime,
neutilizabile în
fabricarea produselor alimentare, deoarece în ţară se produc doar 40% din produsele alimentare
consumate de populaţie.
Actualmente, în conformitate cu normativele „ETBE”, benzina comercializată la staţiile
de
alimentare conţine 3% de etanol biologic În scopul asigurării garantate a ramurii cu etanol
biologic în
Japonia a fost creată întreprinderea „Brazil – Japan Etanol”, a cărei obiectiv constă în
organizarea
livrărilor acestui tip de agent energetic din Brazilia, în volum de circa 200 mii l anual. Mărind
importul de
etanol biologic ţara soluţionează şi problemele în ramura transportului, perfecţionînd
infrastructura
respectivă şi motoarele cu ardere internă. Atunci cînd propria producţie a combustibilului
biologic va
atinge dimensiuni industriale, segmentul consumului final al acestuia va ava un nivel adecvat
de
dezvoltare.
În ţările UE, conform specialiştilor, există trei sectoare importante, ce dispun de potenţial
considerabil pentru reducerea consumului energiei, şi anume cel al transportului (necesită circa
173 din
energia consumată în UE), exploatarea edificiilor, precum şi nemijlocit, sectorul de producere a
energiei.
În sectorul transportului se propune introducerea unor rate de impozite preferenţiale
pentru
posesorii de automobile cu consum redus de combustibil, precum şi unui şir de măsuri de
susţinere a
producătorilor de automobile cu un nivel redus de emisii
nocive.
Conform datelor Comisiei economice, construcţiilor şi exploatării edificiilor revin circa
40% din
consumul energiei în UE În scopul majorării eficienţei energetice specialiştii propun de a extinde
aplicarea noilor tehnologii, de a modifica cerinţele tehnico-normative de bază, inclusiv
referitoare la
încălzirea şi iluminarea edificiilor industriale şi locative. Tehnica casnică şi de birou şi aparatele
de
iluminare urmează să aibă un consum redus de energie. Vor fi reexaminate şi cerinţele faţă de
aparate,
dispozitive şi materiale, în scopul economisirii energiei termice (robinete, geamuri, garnitura
edificiilor
etc). Se apreciază, că aceste măsuri vor permite de a economisi pînă la 45 mlrd euro anual., iar
consumul
de energie în sectorul imobiliar se va reduce cu
30%.
În Bonn se preconizează crearea Agenţiei Internaţionale pentru surse renovabile de
energie
„Internationale Agentur fuer Erneuenbare Energien” – „Irena”, în scopl extinderii utilizării SRE pe
glob.
Asemenea propuneri au fost înaintate şi de Asociaţia europeană a energeticii regenerabile
(„Eurosolar”).
Şi-au manifestat interesul faţă de acest proiect circa 60 de state, printre care SUA, Rusia, Marea
Britanie,
Franţa, Germania, Japonia, Australia, Canada, Brazilia, Argentina,
India ş.a.
Este destul de evident, că în ţările UE, cultivarea pe suprafeţele agricole a culturilor
necesare
pentru producerea combustibilului biologic, influenţează negativ volumul de fabricare a
produselor
alimentare şi duce la deficitul alimentaţiei în multe ţări ale lumii. În prezent în ţările UE, pentru
cultivarea
materiilor prime utilizate în producerea de combustibil biologic sînt ocupate 17% din terenuri
agricole.
537
Pentru a majora pînă la 10% conţinutul de combustibil biologic într-un mix cu combustibil
tradiţional în
a.2020 (în prezent acest indicator este de 2%), suprafeţele destinate culturilor agricole tehnice
urmează să
fie mărite cu 10%, ce poate să ducă la scumpirea produselor alimentare. Mai mult, la
producerea de
combustibil biologic se utilizează o cantitate considerabilă de energie, ceea ce reduce efectul
pozitiv de pe
urma folosirii combustibilului
alternativ.
În Germania dezvoltarea tehnologiilor energofobe este una din sarcinile principale a
guvernului
federal în domeniul energetic. În 2007 intensitatea energetică a PIB-ului (o tonă de echivalent
petrolier,
ce revine la producţia fabricată în valoare de 1000 dolari) constituia 0,18 tone de echivalent
petrolier. Pe
parcursul a doi ani se preconizează de a mări cu 2 mlrd. euro volumul de finanţare a cercetărilor
în
domeniul tehnologiilor energofobe şi surselor alternative de
energie.
Cu ritm rapid în Germania se dezvoltă sfera surselor alternative de energie. Spre 2020
analiştii
prognozează creşterea ponderii SRE în producerea energiei primare la 16-20%. Din 2000 în
Germania
funcţionează legea „Das Erneuerbare-Energien-Gesets” („EEG”), care reglementează ordinea
achiziţiilor
şi realizării energiei electrice, în conformitate cu care posesorii de dispozitive ca produc energie
electrică
cu ajutorul SRE, au posibilitatea de a se conecta la reţele generale pentru a comercializa
energia electrică
produsă, precum şi pentru recepţionarea ei din reţeaua generală în caz de
necesitate.
În Marea Britanie în 2007 a fost aprobată o nouă strategie energetică „White Paper”, ce
preconizează majorarea către 2020 a ponderii energiei fabricate cu ajutorul SRE (în special pe
seama
utilizării energiei vîntului, solare şi a apelor), pînă la 9% a producerii totale de energie, iar
costurile
realizării programei pot constitui 4 mlrd. lire st. Dar unii analişti consideră, că către 2020
ponderea SRE
în balanţa energetică a ţării nu va depăşi
5%.
În Italia rezervele potenţiale ale energiei geotermale sunt cele mai mari din Europa
Occidentală..
De exemplu, potenţialul apei este apreciat la 105 TWt/oră anual. Din care 65 TWt/oră sunt
tehnic
realizabile. Cu utilizarea energiei geotermale în 2005 au fost produse 5324 GWt/oră de energie
electrică
şi 8916 TJ de energie termică. Din 2006 la staţiile de alimentare auto conţinutul de combustibil
biologic
în combustibilul tradiţional este stabilit la 0,83%, iar către 2010, în conformitate cu cerinţele UE
poate să
atingă 5,75%.
Guvernul Italiei stimulează atragerea de investiţii în domeniul SRE. Compania energetică
„Enee”,
un monopolist de stat, planifică în perioada pînă în a. 2011 să investească în sectorul SRE circa
4,1 mlrd
dol din care 3,3 mlrd – în construcţia capacităţilor de producere a energiei
electrice.
În Grecia consumul de energie electrică creşte, în medie, cu 4-5% anual. În scopul
realizării
Directivei UE (din 2001) privind majorarea pînă la 20% a ponderii SRE în producerea energiei
electrice,
parcurile cu instalaţii de vînt cu capacitatea totală 4 GWt ar putea fi construite către
anul 2010.
În 10 ani în scopul extinderii producerii de energie electrică cu suportul dispozitivelor de
vînt
Grecia preconizează să investească 4 mlrd euro, din care 40% pot fi alocate
de UE.
În America de Sud producţia de combustibil biologic creşte în Brazilia, Argentina, Peru,
Columbia. În aceste ţări se realizează programe de extindere a producerii şi exportului de
combustibili
alternativi.
538
Brazilia dispune de circa 72 mln.ha terenuri agricole. Obiectivele de dezvoltare pe
termen lung
prevăd majorarea acestui indicator de două ori. În prezent 5% din aceste terenuri agricole sunt
ocupate de
plantaţiile trestiei de zahăr pentru producerea de etanol, a cărui volum de producţie a constituit
în 2007
20 mlrd.l. În 2010 acest indicator poate creşte pînă la 30 mlrd.l. Acum cîţiva ani cererea internă
la
combustibil biologic creşte, în medie, cu 10% anual. În prezent circa 20% din automobile mai
vechi au
echipamente respective, iar mijloacele noi de transport sînt completate
cu 90%.
Ramura continuă să atragă investiţii importante, care, conform aprecierii guvernului ţării,
ar putea
atinge 8 mlrd.dol. în 2010. Sporirea producerii energiei biologice stimulează creşterea preţurilor
interne la
mărfuri alimentare. Astfel, în 2008 boabele de soia s-au scumpit cu 168% în raport cu anul
2007. În
aprilie 2008 preţul la orez a crescut cu
21%.
Argentina se plasează pe locul trei, după Brazilia şi SUA la producerea de combustibil
biologic,
care se fabrică, în special din boabe de soia. În conformitate cu o lege nouă, în 2010, ponderea
combustibilului biologic în carburanţi diesel, realizaţi la staţiile de alimentaţie combustibil auto,
va creşte
pînă la 5%, ce va permite de a spori consumul intern a combustibilului alternativ de peste 3 ori –
pînă la
700 mln.l.
În ţările asiatice cu un ritm rapid se dezvoltă energetica vîntului şi producerea de energie
cu
suportul masei biologice. Experţii consideră. Că către 2010 capacităţile instalate a turbinelor de
vînt ar
putea atinge 4 GWt, iar în 2020 – 30-40
GWt.
În 2006 în China a intrat în vigoare legea privind SRE. Ea prevede creşterea producerii de
energie electrică din SRE (masa biologică, energia vîntului, soarelui, geotermală, a mareelor).
Susţinerea
întreprinderilor din sfera SRE se face în trei direcţii: finanţarea firmelor din fondul guvernului de
dezvoltare a energeticii renovabile, împrumuturi preferenţiale, acordate de alte instituţii
financiare,
avantaje fiscale. Se aşteaptă, către a.2020 ponderea SRE în balanţa energertică a ţării, va
atinge 12%.
În Republica Coreea în anul 2008 guvernul a examinat planul de reducere a consumului
hidrocarburanţilor în cele mai energofage sectoare ale economiei, elaborat de Ministerul
economiei
ştiinţifice („Ministry of Knowledge Economy” MKE) în scopul diminuării dependenţei ţării de
importul
agenţilor energetici. Cel mai mare consum de energie în Republica Coreea îl înregistrează
asemenea
ramuri ca petrochimică, chimică, electrotehnică, textilă, construcţia de automobile şi nave,
producţia
hîrtiei şi celulozei. Conform planului, aceste ramuri în 2008-2012 vor putea să economisească
1.9 mln.
tone de echivalent petrolier al hidrocarburilor, ceea ce corespunde сu 7,5% a consumului de
petrol şi
gaze naturale în anul 2007. Cel mai mare potenţial, 510 mii tone de echivalent petrolier este
determinat în
industria textilă şi de confecţii.
India în 2004 a fost plasată pe locul trei pe plan mondial după rata de introducere în
expoloatare
a dispozitivelor de vînt,a căror capacităţi au crescut cu 875 MWt după Spania (2061 MWt) şi
Germania
(2019). SUA la acest indicator se află pe locul patru – 371 MWt. În India se realizează Programul
de stat
de dezvoltare a energeticii naţionale, în conformitate cu care către a .2012 capacităţile
energetice vor
spori pînă la 200 mii MWt, inclusiv în energetica vîntului – la 10 mii. În perspectiva pe termen
lung
capacitatea totrală a dispoziţiilor energetice de vînt ar putea atinge 45 mii MWt. Compania
indiană
539
„Suzlon” se află printre primele se află printre primii zece furnizori mondiali ai turbinelor de vînt,
cu
ponderea de 4% pe piaţa mondială. Stimularea dezvoltării surselor regenerabile de enenrgie şi
economisirii energiei în India se realizează prin acordarea de avantaje
fiscale.
Astfel, în ultima perioada de timp pe piaţa mondială energetică în condiţiile unor preţuri
instabile
la hidrocarburi şi creşterea costurilor companiilor extractive se manifestă tendinţă de creştere a
competitivităţii surselor alternative de energie concomitent cu tendinţa mai multor ţări ale lumii
de a
reduce consumul de
energie.
O particularitate a a.2007-2008 a fost confruntarea pe piaţa concurenţială a două
domenii de bază
a economiei mondiale – energeticii şi agriculturii., deoarece utilizarea materiei prime agricole
pentru
producerea tipurilor alternative de combustibil a devenit mai atractivă din cauza creşterii
rentabilităţii de
producere a combustibilului biologic, care se stimulează în mai multe ţări (SUA, ţările UE,
Brazilia) prin
avantaje fiscale, subvenţii directe, credite preferenţiale, precum şi cerinţele utilizării obligatorii.
În 2007-
2008 SUA cu o pondere peste 40% în producţia mondială de porumb, circa ¼ din roadă au
folosit în
producerea de etanol, în timp ce cantitatea combustibilului biologic produs a constituit doar 3%
a
benzinei consumate. În Brazilia în acest scop a fost utilizată aproape o jumătate din toată roadă
a trestiei
de zahăr. În Brazilia peste 90% din tot parcul de automobile au posibilitatea tehnică de a utiliza
etanol
amestecat cu benzină în calitate de combustibil pentru motoare, pe cînd în SUA
– 12%.
Spre deosebire de continentul american, în ţările UE, în special în Franţa şi Germania din
culturile
agricole se produce cu precădere combustibil biologic-diesel. În 2005 în volumul combustibilului
utilizat
ponderea lui constituia 1,4%, iar către a.2020 în UE acest indicator ar putea fi
de 10%.
Pe plan mondial în 2005-2007 producerea combustibilului biologic a crescut de 3 ori, pînă
la 8,5
mln.tone, din care circa 60% sunt produse în UE. O astfel de utilizare amplă a materiilor prime în
scopuri
industriale a dus la micşorarea rezervelor de cereale la cel mai scăzut nivel înregistrat în ultimii
20 de ani.
Gazeta „The Gardian” din 5 iulie 2008 făcînd referinţă la raportul special al Băncii Mondiale a
menţionat,
că „recenta creştere a producţiei combustibilului biologic a condus la creşterea preţurilor
mondiale la
produse alimentare cu 75% în raport cu Creşterea economică în ţările Asiei şi subvenţiile
2005. pentru
etanol în SUA, de asemenea, au contribui la creşterea preţurilor mărfurilor alimentare. În mod
deosebit,
acest fapt influenţează negativ cele mai nevoiaşe pături ale populaţiei, care cheltuiesc cea mai
mare parte
din bugetul său pentru alimentaţie. G.Bekker, laureat al Premiului Nobel estimează, că în
condiţiile unei
majorări a preţurilor la alimentaţie cu 1/3, nivelul de viaţă în ţările dezvoltate se reduce cu 3%,
iar în cele
sărace – cu 20%. În plus, creşterea preţurilor la hidrocarburi, ca o componentă de bază al
produsului brut,
a suscitat creşterea ratei
inflaţiei.
CONCLUZII: În deceniile ce vor urma consumul global de energie va creşte şi în 2030 se
va
majora de 1,5 ori comparativ cu anul 2007. În viitorul apropiat nevoile crescînde în resurse
energetice a
economiei mondiale vor fi satisfăcute, în mare, pe seama surselor neregenerabile de energie,
dar perioada
hidrocarburilor ieftine este pe
sfîrşite.
În acest context mai multe ţări ale lumii, de rînd cu tendinţa de a reduce consumul de
energie şi
hidrocarburi, contribuie la dezvoltarea surselor alternative de energie. Instabilitatea preţurilor la
agenţii
540
energetici tradiţionali şi necesitatea mediului au condus la creşterea atenţiei din partea
protecţiei
reprezentanţilor puterii de stat, cercurilor de afaceri societăţii civile pentru domeniul surselor
alternative
de energie. Într-un şir de ţări se introduc măsuri legislative eficiente vizînd stimularea
cercetărilor
ştiinţifice şi utilizarea practică a surselor energetice
alternative.
Creşte competitivitatea surselor alternative de energie. În balanţa energetică mondială
creşte
ponderea a SRE, ca energia apei, masa biologică, energia vîntului, energia soarelui. Un salt
calitativ în
dezvoltarea surselor energetice alternative este posibil odată cu crearea tehnologiilor
industriale de
utilizare a hidrocarburilor şi hidraţilor
gazoşi
20.3. Echilibrul ecologic – cerinţă a dezvoltării economiei mondiale.
1. Esenţa problemei ecologice globale şi dimensiunea ei.

2. Formele de manifestare a problemei ecologice globale şi căi de redresare.
3. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului.
4. Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane.
Ca rezultat al intensificări activităţilor economice cu impact direct asupra mediului

înconjurător, în a 2-a jumătate a secolului XX, pe plan mondial s-a agravat foarte mult
starea
mediului, aceasta situaţie conducând la apariţia unei crize ecologice globale. Criza
ecologică
actuală prin conţinutul şi consecinţele sale a dobândit un caracter planetar, find cea mai
cuprinzătoare dintre toate crizele de orice fel cunoscute în istorie, cea mai profundă prin
conţinutul său şi cea mai gravă prin consecinţele sale. Starea critică a mediului ambiant
dintr-o
regiune, ţară, macroregiune sau chiar din întreaga lume a fost generată de utilizarea
iraţională a
resurselor naturale, de poluarea excesivă a aerului, apelor, solurilor, resurselor biologice,
de
creşterea volumului de deşeuri şi reziduuri
industriale.
Până la mijlocul secolului XX impactul antropic asupra mediului înconjurător era
moderat, iar crizele ecologice aveau cu precădere un caracter local. După cel de-al doilea
război
mondial, odată cu creşterea presiunii demografice şi economice, în special cu
industrializarea
masivă, crizele ecologice au început să se multiplice, să afecteze regiuni întregi, pentru ca
la
finele secolului XX, începutul secolului XXI să apară simptoamele unei crize ecologice
globale,
manifestată prin expansiunea zonelor deşertice, epuizarea resurselor naturale, reducerea
biodiversităţii, extinderea găurii de ozon, încălzirea atmosferei, creşterea excesivă a
poluării
apelor şi aerului, inclusiv a Oceanului Planetar
etc.
Problema ecologică a devenit una globală, dat fiind faptul că aceasta vizează toată
populaţia globului, iar manifestarea critică a componentelor de mediu (apă, aer, sol, lumea
vegetală şi animală) afectează nu doar statele în care are loc impactul, ci întreaga
comunitate
internaţională. Se cere, prin urmare, un efort comun din partea comunităţii internaţionale
pentru
541
a redresa situaţia ecologică precară manifestată sub diverse forme şi cu intensităţi diferite.
Criza
ecologică a devenit în prezent un factor tot mai puternic de presiune în politica şi economia
internaţională. Nici una dintre problemele globale, cu care se confruntă omenirea, nu
prezintă un
pericol mai mare pentru civilizaţia actuală decât cea ecologică. Existenţa acestei probleme
la
nivel global nu mai este pusă de nimeni la îndoială, la fel cum şi lipsa de perspectivă în
continuarea căii „tehnocratice” de
dezvoltare.
Situaţia ecologică dintr-o ţară, regiune, ecosistem, în funcţia de amploarea
proceselor 12
districtive, poate fi divizată în 6 tipuri : 1) satisfăcătoare – impactul negativ este la un nivel
acceptabil şi nu depăşeşte limitele de restabilire; 2) conflictuală – problemele ecologice au
un
caracter local şi la o intervenţie adecvată pot fi soluţionate; 3) tensionată – se constată
atunci
când apar semnale ale problemelor ecologice; 4) critică – în cazul diminuării considerabile a
unor indici cantitativi şi calitativi ai resurselor de mediu; 5) criză ecologică – care se
constată în
cazul în care sunt afectate grav mediul natural şi social; 6) catastrofală – atunci când
situaţia
ecologică se manifestă cu mare amploare, cu procese distructive ireversibile ale peisajelor
naturale şi antropizate.
Deseori sunt confundate sau generalizaţi termenii problema ecologică şi criza
ecologică.
Vorbind despre problema ecologică avem în vedere, de regulă, una dintre problemele
globale ale
omenirii, care derivă din presiunea antropică asupra mediului înconjurător, iar criza
ecologică se
referă la intensitatea proceselor distructive asupra mediului natural sau uman. Conceptul
„criza
ecologică” este un diagnostic care atestă că planeta Pământ este într-o stare gravă sau
foarte
gravă.
2. Formele de manifestare a problemelor ecologice globale şi căile de redresare. Problema
ecologică este multidimensională. Printre aceste dimensiuni pot fi menţionate: schimbarea
climei
ca urmare a emisiilor de gaze cu efect de seră, insuficienţa şi poluarea apelor dulci,
dispariţia
pădurilor, deşertificarea, epuizarea resurselor naturale, reducerea biodiversităţii, evacuarea
reziduurilor în cantităţi uriaşe, degradarea solurilor şi ecosistemelor, epuizarea stratului de
ozon,
urbanizarea, răspândirea bolilor
etc.
Una dintre cele mai acute probleme ecologice globale cu efecte atât economice,
sociale şi
de altă natură este problema schimbării climatice. Poluarea excesivă a atmosferei prin
pătrunderea a cantităţilor crescânde de CO2 (dioxid de carbon), CH4 (gaz metan), N2O
(oxid de
azot) care provoacă ploile acide etc. a determinat creşterea temperaturii (t°C) medii a
atmosferei
şi, respectiv, la schimbările climatice. Concentraţia CO2 în atmosferă a atins în prezent
nivelul
12Kочуров В. География экологических систем. – М.,

1997.
542
cel maiDiminuarea
înalt pe parcursul ultimilor
găurii de ozon se160 000 ani13
datorează , ritmurile creşterii(CCF)
clorofluocarburilor anuale ale emisiilor
utilizate de
în anumite
gaze
cu efect de
produse. Studiile
seră sunt
au arătat
în ascendenţă.
ca produsele
Dacă
chimice
până nu fabricate
demultde
vinovaţi
om, îndeprincipal
poluarea halonii,
mediului se
făceau, în special, statele
cluorofluorocarbonatii, dezvoltate,
bromura în prezent
de metil, situaţia s-a de
sunt responsabile schimbat. Cantitatea
rarefierea stratuluitotală a
de ozon.
emisiilor
de gazeproduse
Aceste din partea
maiţărilor
sunt încă
în dezvoltare
folosite laafrigidere
început şi
s-oinstalaţiile
depăşească de pe
climatizare
cea din partea
a aerului
ţărilor
ca
agenţi
dezvoltatefabricarea
frigorifici, în anul 2005, acum lor
produselor revenindu-le
cosmetice, 54% pentru
aparate din total. Motivul principal
producerea spumelorconstă
etc. în
Bromura de
relocalizarea
metil s-a folosit
activităţilor
zeci de ani industriale
la dezinfecţia
poluante
materiilor
către statele
prime destinate exportului, precum şi
subdezvoltate.
ca
pesticidDin
pentru
totalul
culturile
consumului
agricole.
energetic,
Ţările industrializate
combustibilii minerali
s-au angajat
(petrol,
ca gaz
pânănatural,
în anulcărbune)
2030 să
reprezintă actualmente
suprime folosirea 80%, ceea ce duce laProdusele
hidrocluofluorocarbonului. poluarea antropogene
continuă a aerului şi la
utilizate la fabricarea
intensificarea
efectului desistemelor
cosmeticii, seră. Încălzirea
de răcire,
globală
diluanţilor
(cu aproximativ
etc. nu prezintă
1°C pe pericol
parcursul pentru
sec. straturile
XX) a determinat
inferioare ale
modificarea dar
atmosferei, esenţială
în stratosferă
a climeiatomii
pe glob,
decuclor
intensităţi
intră în reacţie
diferitecupestratul
regiuni
dealeozon
lumiiO3.
şi efecte
diferite.
Principalul
Acest faptde
„vinovat” a determinat
apariţia găurilor
creşterea
de ozon
îngrijorării
se fac CCF-urile,
întregii comunităţi
cea mai mare parte14a lor
internaţionale . Cert
fiindeste că
fabricate
toate
în emisfera
stateledevor
Nord
avea(31%
de suferit
din freoni
de pe
se urma
produc modificării
în SUA, 30%climei,
- UE, dar
12%
ţările
- Japonia,
sărace 10%vor suferi
-
mai
CSI).
mult, deoarece
Existenţasunt
găurii
dependente
de ozon a mai
devenit
multcunoscută
de agricultură,
publicului
nu dispun
larg înde
1985sisteme
– eveniment
sanitare
adecvate,
care a
în plus
jucat unacestea
rol important
sunt în
victimele
accelerarea
transferurilor
cooperării activităţilor
internaţionale
poluante
în protecţia
din ţările
găuri
bogate
de ozon
şi a şi
care s-
cantităţilor
a soldat cu uriaşe
apariţiadeProtocolului
deşeuri. de la Montreal. În 1987 la Monreal, Canada a avut loc Prima
Conferinţă
În 2005
Internaţională
a intrat în vigoare
cu privire
Protocolul
la stratulde
delaozon,
Kyoto,unde
conform
a fostcăruia
primită
majoritatea
hotărârea statelor
de a
reduce
industriale
cu 50% producerea
s-au angajat
clorofluorocarburilor.
să reducă treptatDificultatea
emisiile de gaze
soluţionării
poluante
problemei
cu efectconstă
de seră
în cu
faptul
cel
puţin
că
5% sub
unele state
nivelul
în curs
emisiilor
de dezvoltare
din 1990 importatoare
în perioada 2008-2012.
a tehnologiilor
Reducerile
„murdare”
se referă
din occident
la 3 dintre
nu
cele
doresc
mairenunţe
să importante
la pierderile
gaze: CO2economice
– dioxidul
cede
arcarbon,
rezulta CH4
din demontarea
- metanul, NO2acestor
– oxizii de azot, care
se
tehnologii.
vor măsura
O altăcomparativ
problemă cu cu caracter
anul de bază
ecologic
1990.
o reprezintă
Tratatul a fost
insuficienţa
semnat şidepoluarea
către 141 apelor
de state,
dintre dulci.
care constituie
Apa 30 puteri industriale,
una din condiţiile
exceptând
principale
SUA şialeAustralia,
existenţei
careumane.
au apreciat
Supravieţuirea
că protocolul
umanăle-ar
se
datorează mult
împovăra în mare
economia.
parte apei potabile, cu un conţinut al sării sub 1g la 1l de apă. Apele
dulci pe
suprafaţa O problemă
Terrei sunt ecologică
repartizate
majoră
foartenuneuniform,
mai puţin importantă
gradul de asigurare
prin gravitatea
cu această
consecinţelor
resursă
naturală
asupra
fiind foarte
vieţiiinegală
umanepe şi state
economice
şi regiuni
a lumii
ale olumii.
reprezintă
Cel mai epuizarea
mare consumator
stratului deal ozon.
apei potabile
Recent,
pe
Organizaţia
Terra o reprezintă
Meteorologica
agriculturaMondiala
(circa 60%
(OMM) dinatotalul
prezentat
apelorraportul
consumate).
asupra Printre
stratului
alte
de ramuri
ozon
şi
stratosferic.
activităţi economice
Măsurătorile
cu unau grad
evidenţiat
sporit alcăconsumului
în septembriedirect
2005
saugaura
indirect
de al
ozon
apeimăsura
îl constituie
27
milioane
kmp, o suprafaţă
siderurgia, industria
apropiata
chimică, deindustria
cea înregistrată
hârtiei şiîncelulozei,
anul 2003, industria
data când
alimentară
a fost observata cea
mai
termoenergetica
extinsă
etc. Actualmente
gaura de ozon
a crescut
de când
multse consumul
fac măsurători
de apămeteorologice.
din partea populaţiei.
Stratul de
Un ozon
orăşeancare
înconjoarăîn
consumă
Terra joacă
medie 100-200
un rol
l apă,
benefic
un sătean
asuprapână
vieţiila
şi 50
activităţii
l apă zilnic,
umane în oraşele
absorbind
maricea
consumul
mai mare întrecând
parte a
de 5-7
razelor
ori valorile
ultraviolete
medii. Consumul
B (UV - B),excesiv
biological nocive,
apei, precum
protejând
şi deversările
suprafaţa necontrolate
Pământului de au
supradozare.
determinat
Stratul deapelor
poluarea ozon, dulci,
de asemenea,
în unele bazine
influenţează
acvatice distribuirea
poluarea temperaturii
atingând cote înalarmante.
atmosferă,Un ceea ce
joacă
impact
joacă unasupra
agresiv rol important
apelor îlînau
reglarea
detergenţii,
climeimetalele
pe grele, elementele radioactive,
Terra.
îngrăşămintele
minerale etc. Preţul apei, conform estimărilor experţilor, va fi în creştere continuă pe
parcursul
secolului al XXI-lea, ajungând să fie la fel de scump ca şi
13
combistibilii.
International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
14În
decembrie 2009 la Copenhaga, liderii din peste 190 state ale lumii s-au întrunit în capitala
daneză pentru a
negocia un nou acord privind măsurile luate împotriva schimbării climei.
543
544
Spre deosebire de apele dulci, adâncurile Oceanului Planetar au fost mult timp
neutilizate şi considerate zone în afara pericolului ecologist. Însă exploatarea ştiinţifică şi
comercială a oceanului a schimbat această situaţie. Exploatarea excesivă a resurselor
piscicole au
pus în pericol securitatea resurselor piscicole pe glob. Oceanul Planetar a cunoscut o
poluare
masivă şi în rezultatul transportării combustibilelor pe calea apei, naufragiile, accidentelor
fiind
destul de frecvente. După unele calcule anual în Oceanul Planetar pătrund până la 3,5
mln.t
petrol şi produse petroliere. Prntre alte probleme legate de valorificarea Oceanului Planetar
se
înscriu: utilizarea resurselor energetice ale oceanului; valorificarea resurselor minerale, atât
din
apele oceanului, cât şi din partea subacvatică; construcţia obiectivelor inginereşti (poduri,
tunele,
oleoducte etc.); valorificarea resurselor biologice oceanice; creşterea presiunii recreaţionale
la
ţărmurile mărilor şi oceanelor etc.
Printre problemele ecologice care au căpătat o amploare globală sunt şi cele legate
de
degradarea terenurilor, fapt ce subminează potenţialul de producere a hranei pentru
populaţia
crescândă a Terrei. Degradarea terenurilor a căpătat dimensiuni alarmante, manifestate
prin
scoaterea din circuitul agricol a numeroase suprafeţe de teren, prin deteriorarea calităţii
solurilor
prin eroziune, prin supraexploatarea resurselor biologice, prin deteriorarea terenurilor
cauzate de
construcţii de infrastructură, construirea barajelor, canalelor, precum şi prin poluarea
chimică
rezultată din utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor sau prin ploile
acide.
Degradarea prin eroziune se datorează acţiunii ploilor, vântului şi omului care prin
lucrările agricole a distrus textura solului. Eroziunea a afectat în ultimul secol pe întreg glob
20
mln.km2 de terenuri cultivate, adică 28% din suprafaţa lor. Anual sunt scoase din circuit
circa 7
mln. ha de terenuri arabile, în condiţiile în care populaţia lumii e în creştere 15. Calculele
arată că
în condiţiile productivităţii agricole actuale o persoană are nevoie în medie de 0,4-0,5 ha
teren
pentru a fi asigurat cu produse alimentare şi 0,1 ha teritoriu pentru locuinţă, drumuri şi alte
necesităţi. În prezent în lume fiecărei persoane îi revine 0,3 ha teren arabil, ceea ce este
sub
limita normativă. Degradarea terenurilor are loc şi prin supraexploatarea legată de
defrişarea
pădurilor şi de suprapăşunat.
Deteriorarea solurilor se realizează şi prin chimizarea excesivă şi ploile caide. Ploile
acide sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf SO2 şi azot N2O care în
prezenţa în atmosferă a vaporilor de apă se transformă în acizi extrem de toxici, ca acidul
sulfuric H2SO4 şi acidul azotic NO3. Chimizarea în exces contribuie la scăderea
potenţialului
productiv. O alta consecinţa legată de deteriorarea solurilor şi a apelor freatice a unor
elemente
minerale cum ar fi nitratii în concentraţii dăunătoare. Folosite timp îndelungat
îngrăşămintele
15 C.
Б. Лавров, Ю.Н. Гладкий „Глобальная география”. – М.,
1997.
545
chimice pot opri reciclarea substanţelor organice din solurile cultivate, ameninţând grav
fertilitatea lor. Alte produse care poluează solul sunt: reziduurile solide de la exploatările
miniere, zgurile metalurgice şi de la termocentrale, deşeurile rezultate de la crescătoriile de
animale, reziduurile provenite din industria alimentara, deşeurile casnice
etc.
Degradarea continuă a terenurilor reduce considerabil potenţialul de producţie
alimentară
şi de resurse biologice, însoţit de intensificarea unor fenomene anomalice cum ar fi
reducerea
biodiversităţii şi deşertificarea. Omul atentează în permanenţă la integritatea
biodiversităţii,
nimicind voluntar sau involuntar specii întregi, în contextul exploatării excesive a resurselor
naturale. În ultimele 2 decenii diversitatea speciilor floristice şi faunistice a scăzut cu 20%,
o 16
cifră comparabilă cu dispariţiile native ale speciilor de-a lungul evoluţiei lor
geologice .
Terenurile agricole şi pădurile cultivate au apărut pe locul pădurilor native,
productivitatea biologică a lor fiind net inferioară vegetaţiei naturale native. Dacă în cec.
XVIII
pădurile ocupau circa 50% din suprafaţa uscatului, la începutul secolului XXI-lea această
pondere nu întrecea 25%17. Viteza cu care se micşorează suprafeţele împădurite ale Terrei,
în
speciale cele tropicale, sunt îngrijorătoare. Anual sunt defrişate circa 100 mii ha,
distrugerea
acestor păduri preţioase, numite şi „plămânii pământului” ocupă doar 7% din suprafaţa
uscatului,
dar găzduiesc 2/3 din întreaga diversitate floristică şi faunistică din lume, putând avea
consecinţe
nefaste dacă nu dramatice pentru viitorul omenirii. Pădurile au un rol important în
menţinerea
echilibrului ecologic. Actualmente pădurile acoperă circa 1/4 din suprafaţa Terrei, dar sub
presiunea industriei lemnului, activităţilor de minerit, extinderea oraşelor, etc. acestea şi-au
redus
suprafeţele cu o viteză foarte mare. Patrimoniul forestier al lumii se află într-un proces rapid
de
diminuare. Pădurile (în primul rând cele tropicale din America latină, Africa şi Asia) dispar
într-
un ritm anual estimat la 17 mln ha, acestea pierzând aproximativ 1,5-2% din suprafaţa lor.
Aceste distrugeri masive au la origine, în principal, creşterea rapidă a populaţiei care
utilizează
lemnul pentru pregătirea bucatelor şi extinderea terenurilor agricole, dar şi exportul masiv
de
lemn către statele bogate. Distrugerea covorului vegetal apare şi ca urmare a păşunatului
intensiv, în special, în statele în curs de dezvoltare. Regiuni întregi sau chiar state s-au lipsit
de
covorul vegetal, prin numărul excesiv al capetelor de animale. Terenurile au fost degradate
şi de
pe urma construcţiilor infrastructurilor de transport, productive, toate aceste intervenţii în
ecosistemele naturale fiind foarte păguboase pentru
mediu.
Creşterea explozivă a numărului populaţiei Terrei, precum şi exploatarea neraţională a
terenurilor cu destinaţie agricolă a determinat accentuarea fenomenului de deşertificare,
un
hazard economic de gravitate complexă. Cauzele apariţiei şi extinderii deşerturilor este
16
International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
17A. Ursul ş.a. Dezvoltarea durabilă: abordări metodologice şi de operaţionalizare. – Chişinău,
2009.
546
ţările slab dezvoltate,
suprarecoltarea, practicarea
obiectivenepotrivită
economice a irigaţiei
care ducşi despăduririle.
la cresterea poluării
Aproapemediului
3,6 mlrd(înha din
cele
deosebi
5,2 mlrd ha terenuri
întreprinderi pentru extracţia
arabile din delume
materii
au suferit
prime, de
fabricarea
eroziuneade şi
îngrăsăminte
degradarea chimice
solurilor.etc.).
Peste
100
state ale lumii,
Acţionează în cele
inclusiv
mai diferite
R. Moldova,
modalităţi
sunt afectate
pentru ade evita
deşertificare.
cheltuielileCa
necesare
rezultatînal adoptarea
intensificării
unor
agriculturii,
măsuri destinate
dar şisă
a aridizării
protejezeclimei,
natura.reducerea
În cadrul biodiversităţii
societăţilor transnaţionale
au condus la implantate
distrugereaîn
stratului
aceste ţări
fertil
se înregistrează
urmat de pierderea
frecvent capacităţii
cazuri de încălcare
solului dea atehnologiei
susţine recolte,
de producţie,
păşunatceea
sau alte
ce înactivităţi
condiţiile
umane.
Impactul
lipsei de măsuri
economicspeciale
este uriaş
de tehnică
cu pierderi
a securităţii,
de 40 mlrd
duc$lape consecinţe
an în bunuri
dintre
agricole
cele mai
şi o grave
creştere
asupra
constantă
mediului. a preţurilor la produsele agricole. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din
suprafaţa
Un rol
Terrei
deosebit
este afectată
în accentuarea
de secetă,problemei
iar dupăecologice
World Wideîl joacă
Funddatoriile
pentru Natură,
externe.lumea a
Exploatarea
pierdut
resurselor30% dun bogăţiile
naturale în scopulsale naturale
achitării între 1970-2000
dobânzilor 18. Consecinţele
la datoriile deşertificǎrii
externe a devenit una dinsunt:
cauzele
diminuareaale
principale producţiei
distrugerii
demediului
hranǎ, reducerea
înconjurător
productivităţii
în ţările sărace.
soluluiProblema
scădereaocrotirii
capacitǎţii
mediului
de
se
regenerare
pune mai acut
a terenului;
în special,creşterea
în ţările inundaţiilor
care sunt netîn debitoare:
zonele din Brazilia,
avalul râurilor,
Mexic etc.
reducerea
Pentru multe
calităţii apei,
dintre
sedimentarea
ţările slab dezvoltate
în râuri sărăcia
şi lacuri,
este
colmatarea
principala
lacurilor
sursă dededegradare
acumulareaşimediului
a canalelor
înconjurător
navigabile;
şi
principala frână
agravarea problemelor
în caleade dezvoltării.
sănătate datorate
Modelul de furtunilor
industrializare
de nisippracticat
şi praf, înde special
ţările a
dezvoltate
infecţiilor
oculare, asă
continuă dificultăţilor
constituie termen
respiratorii,
de referinţă
a alergiilor
pentruşi a dezvoltarea
stressului; reducerea
economică mijloacelor
a acestor deţări,
trai,
cu
toate că
această
în noile condiţii
situaţiedevin
forţândpreponderente
populaţia sǎ inconvenientele lui; cresterea exagerată a consumului
migreze.
energetic
O problemă
şi de materiideosebită
prime în faceprocesul
să apară de la
poluare
orizonto spectrul
reprezintă epuizării
problema acestora,
deşeurilor,
poluarea
fie că
atinge
acestea ce
niveluri suntameninţă
deversate să perturbe
în atmosferă, echilibrele
pe sol naturale,
sau în apă, gigantismul
fie că suntsistocate
urbanizarea
şi depozitate.
excesivă,În
acest al
odată
doilea
cu implicarea
caz pericolul
unor costuri
este potenţial
tot mai şi greu
problemele
de suportat, legateantrenează
de depozitarea
consumuriunormari cantităţi
de resurse,
mari
de
reziduurilacare
conduc risipă,
se schimbând
acumuleazăcondiţiile
în cantităâi
de viaţă
enorme ale sunt
oamenilor
greu de carerezolvat.
şi aşa sunt
În această
destul de
problemă, ca
precare
peste
etc. tot în domeniul protejării mediului, intervine noţiunea de rentabilitate, înţeleasă în
sens
îngust.3.Eliminarea
Cooperarea unei
internaţională
tone de deseuri în domeniul
costă circa protecţiei
160 de mediului.
dolari, în timpGlobalizarea
ce depozitarea
costă
între 40-60 de
problemelor ecologice
dolari. Producătorii,
a determinaturmărind guvernele profitul
statelormaxim,
lumii nu
crearea
doresc structurilor
să reciclezestatale şi a
deseurile, ci
să le depoziteze
infrastructurii necesare
(costul asigurării
fiind de circaunei4securităţi
ori mai mic). ecologice.
Drept urmare,
A fost creatănumeroase
baza legislativă
ţări slab
care ar
dezvoltate primesc,
implementa legile culegal
caracter
sau ilegal,
ecologic.
deşeuri
În corespundere
pe teritoriul cu lor.aceste
Guineea deziderate
Bissau, spreau intervenit
exemplu,
a
avut un contract
schimbări importanteîn valoare
în activitatea
de trei ori industrială,
mai mare aceasta
decât venitul
ramură naţional
făcându-se
(aproximativ
„vinovată”600de
milioane
de dolari) pentru
modificarea componentelor
depozitarea dea mediu
20 de milioane
în cea mai tone
mare de parte,
deşeuri fiind
pe cunoscută
an. Se apreciazăsub că
traficul de de
denumitrea
„tehnogeneză”
deseuri este superior(modificarea
traficului complexelor
de naturale sub activitatea activităţii productive a
omului)
droguri.
şi/sau antropogeneza.
O influenţă deosebită În stateleîn acest
dezvoltate,
proces spre
îl au exemplu,
şi societăţile
s-aumultinaţionale.
redus considerabil Se poate
activitatea
observa
de
că aceste firme
producere a oţelului,
pătrundfontei,
într-o
laminatelor,
regiune, exploatând
cimentului,intensiv
consumul si iraţional
resurselor resursele
energetice.
naturale,
Au
dupăloc
avut
care
de asemenea
se retrag,modificări
lăsându-i structurale
pe locuitoriiimportante
zonei respective
în economie,
să lupterenunţându-se
pentru supravieţuire.
treptat de la
Consecinţele
ramurile
penetrării firmelor
energofage şi materiofage¸
multinaţionalela micşorarea
în acesteconsumului
ţări au un dublude energie
caracter.şi materii
Pe de o prime
parte,pentru o
activitatea lor
unitate
participă
de produs, lala
asigurarea
miniaturizarea
mijloacelor
produselor
tehniceetc.şi S-a
cadrelor
trecutnecesare
la utilizareadezvoltării,
tehnologiilor
pe defără
altă parte,
deşeuri, la
agravează odeşeurilor
prelucrarea serie de probleme
şi reintroducerea
economice în circuit
şi sociale a acestora.
ale acestorCu toate
ţări. Ele
aceste
instalează,
problemele
de
regulă, în
ecologice nici pe departe nu pot fi considerate ca soluţionate din mai multe considerente.
Mai
multe activităţi economice poluante au fost transferate în ţările în curs de dezvoltare, care
nuwww.didyouknow.org
18
au
547
548
deocamdată politici ecologice dure şi, în goana după investiţii, au acceptat desfăşurarea pe
teritoriul lor a activităţilor cu un grad de poluare sporit. În mai multe state dezvoltate, dar
în
primul rând SUA, rămâne valabil model economic consumerist, fără a ţine cont de impactul
asupra sănătăţii lor şi asupra securităţii
ecologice.
Factorul ecologic la etapa contemporană devine unul determinant pentru
dezvoltarea
durabilă a statelor, dar şi a Terrei în ansamblu. Analiza situaţiei create conduce la ideea că
în
prezent este necesară crearea unui sistem complex de activităţi de utilizare raţională a
resurselor, care ar exclude treptat apariţia situaţiilor de conflict. Economia trebuie să
găsească
aşa căi de dezvoltare fără a pereclita echilibrul sistemelor ecologice. Producţia trebuie să se
dezvolte în corespundere cu restricţiile ecologice, să fie durabilă, să nu compromită
cerinţele
generaţiilor viitoare. Accentul trebuie schimbat de la lichidarea consecinţelor poluări
mediului la
căutarea căilor de
preîntâmpinare.
Măsurile de protecţie a mediului înconjurător nu pot fi soluţionate de state aparte, ci
prin
conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale. Sistemul actual al cooperării
ecologice
internaţionale cuprinde aşa aspecte ca: colaborări interparlamentare în vederea elaborării
legilor
în domeniul protecţiei mediului, semnarea acordurilor internaţionale şi a convenţiilor pe
probleme de mediu, realizarea comună a proiectelor de mediu, efectuarea comună a
expertizelor
ecologice, realizarea în comun a conferinţelor, forumurilor ecologice
etc.
4. Dezvoltarea durabilă – o nouă şansă de supravieţuire a civilizaţiei umane:
Deteriorarea mediului înconjurător în proporţii deosebit de mari, care a pus în pericol
supravieţuirea civilizaţiei umane şi care poate declanşa o catastrofă social-ecologică de
proporţii
planetare, a determinat comunitatea mondială să se orienteze către un alt tip de
dezvoltare,
numită actualmente dezvoltare durabilă (DD). În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa
Naţiunilor Unite, la care statele prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în
care
activitatea umană influenţează mediul înconjurător. În 1986 Naţiunile Unite înfiinţează
Comisia
mondială de mediu şi dezvoltare, având scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi
oferirea
de soluţii cu privire la valabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Problema cheie a
dezvoltării durabile constă în creşterea nevoilor umane ale populaţiei şi limitele impuse de
resursele planetare, precum şi degradarea continuă a
mediului.
La Summitul de la Rio-de-Janeiro în 1992 sunt aduse în centrul atenţiei problemele
privind mediul de dezvoltare. Dezvoltarea durabilă reprezintă „o nouă cale de dezvoltare
care să
susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor mai îndelungat”. Scopul
declarat la Conferinţa secolului a fost stabilirea unei noi strategii de dezvoltare economică
şi
socială în lume, cuprinsă sub numele de dezvoltare durabilă („sustainable developement”).
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de
dezvoltare
549
socio-economică al căror fundament reprezintă asigurarea echilibrului între sistemele
social-
economice şi potenţialul natural. Cea mai cunoscută definiţie a DD este cea dată de
Comisia
Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută şi sub denumirea de raportul Bruntland:
„Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi”.
În 2002 are loc Sumiitul de Johanesbourg, Africa de Sud, în care se studiază
progresele
făcute spre DD şi se trasează noi angajamente pentru statele lumii. La nivelul UE, în cadrul
Consiliului European de la Geteborg (Suedia) în 2001 a fost adoptată Strategia Europeană
de
Dezvoltare Durabilă (SDD), fiind propuşi un set de indicatori ai DD, precum şi mecanismul
monitorizării SSD. Republica Moldova este, de asemenea, angajată în implementarea
acestui
concept, având un şir de documente, care atestă responsabilităţile diverselor structuri
pentru
implementarea DD.
Concluzii:
1. În rezultatul intensificării activităţii economice cu impact direct asupra mediului
înconjurător situaţia ecologică la etapa contemporană s-a agravat considerabil,
devenind o
preocupare a întregii comunităţi
internaţionale.
2. Criza ecologică globală a devenit un factor tot mai puternic de presiune asupra
economiei
şi politicii internaţionale.
3. Problema ecologică se manifestă sub mai multe forme, numărul şi intensitatea cărora a
fost
în creştere permanentă.
4. Impactul deosebit de grav asupra vieţii, sănătăţii şi activităţii umane a determinat
comunitatea internaţională să coopereze în vederea soluţionării în comun a problemei
ecologice.
5. Factorul ecologic devine unul determinant pentru dezvoltarea durabilă a statelor şi a
economiei mondiale în ansamblu.
6. Dezvoltarea durabilă oferă o nouă şansă de supravieţuire pentru civilizaţia
umană.
Glosar:
Problema ecologică Diminuarea indicilor cantitativi şi calitativi ai
componentelor de mediu
Afectarea capacităţii de autorestabilire,
Criza ecologică autoreproducere, de asimilare a efectelor
nocive şi atenuare a componentelor de mediu
Plan de acţiune elaborat în vederea îndeplinirii
unor obiective specifice cu privire la mediul
Strategie de mediu înconjurător
Modificarea mediului înconjurător ca urmare a
Antropizare
550
desfăşurării activităţilor umane
Dezvoltare durabilă Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilităţile generaţiilor viitoare
de a-şi satisface propriile nevoi
Acord internaţional cu privire la reducerea
Protocolul Kyoto (2005) globală a emisiilor de gaze cu efect de seră
Protocol privind substanţele dăunătoare
stratului de ozon, formulat sub auspiciile
Acordul de la Montreal privind ozonul UNEP, intrat in vigoare în 1989 şi destinat
reducerii şi eliminării treptate a emisiilor de
substanţe artificiale care atacă ozonul.
Încălzirea climei determinată de creşterea
conţinutului de dioxid de carbon în atmosferă
Poluare a cărei sursă se află sub jurisdicţia
Efectul de seră unei
ţări, dar ale cărei efecte se resimt şi în ţările
vecine
Poluare transfrontalieră O nouă strategie bazată pe ecodezvoltare,
utilizarea judiciaosă a resurselor naturale şi
umane
Politica ecologică
Întrebări recapitulative:
1. În ce constă esenţa problemei ecologice ca problemă

globală?
2. Care sunt cauzele principale ale crizei
ecologice?
3. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea problemei ecologice
şi care
sunt temele puse în discuţie în cadrul reuniunilor
internaţionale?
4. Care sunt formele de manifestare ale problemei ecologice
globale?
5. Care pot fi consecinţele impactului ecologic negativ pentru dezvoltarea
economică?
6. Care sunt pierderile economice rezultate din distrugerea startului de ozon? Care consecinţe ale
distrugerii
stratului de ozon sunt mai periculoase pentru ţara
Dvs.?
7. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în scopul atenuării crizei
ecologice?
Test
Definiţi termenii: problemă ecologică, criză ecologică,
deşertificare, efect de seră
Identificaţi 3-5 dimensiuni ale problemei 1)

ecologice 2)
globale 3)
4)
5)
Ce semnificaţie au: a) Protocolul Kyoto;
b) Protocolul Montreal;
c) Dezvoltarea durabilă
A/F
551
1. Suprafaţa împădurită în lume constituie 30% 1.
din suprafaţa uscatului;
2. Ploile acide sunt determinate de prezenţa a
SO2 2.
şi N2O în atmosferă;
3. Cel mai mare consumator al apei potabile o 3.
constituie industria;
4. Diminuarea găurii de ozon se datorează
clorofluocarburilor (CCF) utilizate în anumite 4.
produse;
5. Eroziunea solurilor include circa 28% din
suprafaţa totală a solurilor
5.
Utilizând metoda comparativă identificaţi Europa Africa
problemele 1.
1.
ecologice ale Europei şi Africii 2.
2.
3. 3.
Argumentaţi impactul crizei ecologice globale

asupra
economiei şi politicii internaţionale
Bibliografie selectivă:
1.Лавров C. Б., Гладкий Ю.Н. Глобальная география. – М., 1997.
2. Ursul A., Rusandu I., Capcelea A. Dezvoltarea durabilă: abordări metodologice şi de
operaţionalizare. –
Chişinău, 2009.
3. Brown L. Starea lumii/1999 - Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1999.
4. Brown L. Politica ecologică a planetei, Ed. Tehnică, Bucuresti, 2002.
5. Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003.
6. Bacal P. Economia Protecţiei Mediului. – Chişinău, 2007.
7. Salvarea stratului de ozon. – Chişinău, 2005.
8. Neguciou A., Petrescu D.C. Introducete în eco-economie. – Cluj-Napoca, 2006.
9. Dicţionar poliglot multimedia de Mediu şi Ştinţe ale Pământului. – Iaşi, 2005.
Situri relevante:
1. www.green-report.ro
2. www.ecomagazin.ro
3. www.unep.org/geo/geo3/english/overview
4. www.ec.europa.eu/sustianable
5. International panel on Climate Change. Forth Report vezi:http:/www.ipcc.ch
6. www.environment2ozon.mldnet.com
Întrebări recapitulative:
8. În ce constă esenţa problemei demografice ca problemă globală?
9. Argumentaţi cele 2 laturi de bază ale problemei demografice globale: explozia demografică şi
implozia
demografică.
10. Cum explicaţi interesul major al comunităţii internaţionale pentru problema demografică şi care
sunt
problemele puse în discuţie în cadrul reuniunilor demografice internaţionale?.
11. Care pot fi consecinţele îmbătrânirii demografice pentru dezvoltarea economică?
12. Ce măsuri, programe, instrumente folosesc statele în cazul aplicări politicii pronataliste? Dar
denataliste?
Probleme supuse discuţiei:
1. Prin ce se explică modernizarea comportamentului demografic? Argumentaţi-vă raspunsul prin date
concrete.
2. În baza datelor statistice oferite analizaţi comportamentul demografic al populaţiei unui stat.
3. Evaluaţi politica pronatalista sau denatalista a unor state la alegere. Justificaţi măsurile aplicate de
către
satele lumii. Test
1. Esenţa problemei demografice constă în:
a) creşterea numărului populaţiei unui
teritoriu;
b) diminuarea numărului populaţiei;
c) reproducerea simplă a populaţiei;
d) creşterea explozivă a populaţiei;
2. Explozia demografică a atins apogeul în:
552
a) 1940-1960;
b) 1950-1979;
c) 1960-1980.
3. Alegeţi perechile corespunzătoare „Locul desfăşurării Conferinţelor ONU pentru populaţie – anii
desfăşurării”:
Cairo1974
New York1984
Bucureşti1965
Belgrad1994
Mexic1999.
4. Definiţi termenii: tranziţie demografică, implozie demografică, politică demografică;
5. În baza tab. 3 determinaţi ;
a) regiunea cu cea mai rapidă creştere a populaţiei;
b) regiunea ci cea mai lentă creştere a populaţiei;
c) ritmul de creştere a populaţiei în intervalul 1950 – 2008 pentru Africa şi Europa;
d) de câte ori populaţia Asiei este mai mare decât cea a Europei?
6. Care sunt problemele demografice cu care se confruntă:
a) Asia
b) Europa
c) Africa
7. Ce avantaje şi ce limite conferă Asiei statutul de „rezervor demografic”?
Tematica lucrărilor practice:

1. Întocmirea şi analiza de grafice, cartograme, cartodiagrame şi hărţi referitoare la repartiţia
teritorială a
populaţiei, mobilitatea şi structura populaţiei.
2.
Evaluarea enunţurilor formulate în fişele de lucru şi avansarea propriilor ipoteze în legătură cu
problemele
3. demografice actuale.
Cuantificarea intensităţii fenomenelor demografice actuale – rate şi probabilităţi, succesiunea
4. evenimentelor, analiza de regrese a intensităţilor.
Studiul dinamicii şi stării populaţiei (studii de caz: calcularea ratei creşterii naturale, ratei imigraţiei
5. nete,
6. ratei creşterii totale şi ecuaţiei de concordanţă).
7. Evoluţia demografică a R. Moldova – tendinţe vechi, schimbări recente şi perspective (1897-2030).
Modalităţi de identificare şi analiza a riscurilor geodemografice actuale.
Evaluarea impactului dinamicii demografice asupra dezvoltării teritoriale la nivel global, regional şi
local.
Bibliografia obligatorie:
1. Erdeli, G., Dumitrache L. Geografia populaţiei. – B., 2006.
2. Bari I. Problemele globale contemporane. – B., 2003.
3. Максаковский В. Географическая картина мира. Часть Ш. – М., 1996.
4. Bari I. Globalizare şi probleme globale. – B., 2001.
5. Brown, L. R., Probleme globale ale omenirii. – B., 1988.
6. Matei C., coord. Geografia economică şi socială mondială, Chişinău - 1999.
7. Rotariu, T., Riscuri demografice, în Vol. „Riscuri şi catastrofe”, nr.I. - Cluj-Napoca,
2004.
8. Population Reference Bureau
//http:www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html;
Teste>
Întrebări:
1.Care sunt tendinţele pe piaţa energetică
globală?
2.Cum se modifică competitivitatea resurselor energetice pe piaţa
mondială?
3.Ce tendinţe se remarcă în utilizarea surselor energetice
alternative?
4. Caracterizaţi politica ţărilor Uniunii Europene în domeniul securităţii
energetice.
Glosar tematic:
553
Explozie demografică Tendinţa de creştere rapidă a populaţiei într-un interval de timp relativ
scurt
Implozie demografică Tenşinţa de declin al populaţiei, rezultată dintr-o rată de mortalitate
mai
Sarcină demografică/presiune ridicată decât cea natalităţii
demografică Raportul de dependenţă dintre persoanele sub şi peste vârsta aptă de
Îmbătrânire demografică muncă
şi persoanele productive economic
Procesul prin care cota adulţilor şi vârstnicilor cresc, în timp ce cota
Politică demografică copiilor şi adolescenţilor scade.
O serie de măsuri explicite sau implicite instituite de un guvern pentru
a
Plotică demografică Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a spori
influenţa mărimea, creşterea, distribuţia sau structura populaţiei
pronatalistă creşterea populaţiei prin încercarea de a creşte numărul de naşteri
Politică demografică denatalistă Politica unui guvern, a unei societăţi sau a unui grup social de a
încetini
creşterea populaţiei prin încercarea de a limita numărul de naşteri
Rata de fertilitate Numărul de născuţi-vii la 1.000 de femei de vârstă fertilă (15-49 ani)
dintr-
Rata natalităţii un an de referinţă
Numărul născuţilor-vii la 1.000 de locuitori într-un an de referinţă
Rata mortalităţii Numărul de decese ce revin la 1.000 de locuitori într-un an de
referinţă
Bilanţ natural Diferenţa dintre rata natalităţii şi cea a mortalităţii
Tranziţie demografică Schimbările prin care populaţiile trec de la un comportament
demografic la
altul
554
Capitolul 21. Problemele globale politice – aspectul
economic
Obiective de studiu:
 A se familiariza cu noţiunile de probleme globale, terorism internaţional, crimă
organizată;
 A elucida caracteristicile problemelor globale la etapa contemporană, tendinţele şi
perspectivele acestora;
 A dimensiona impactul terorismului asupra economiei mondiale, efectele şi costurile
terorismului, locul crimei organizate în cadrul economiei subterane şi impactul acesteia
asupra
economiei mondiale;
 A identifica căile de prevenire şi combatere a terorismului şi a crimei organizate, formele
de
manifestare a crimei organizate pe plan transnaţional;
 A analiza fenomenul de criminalitate economico-financiară şi de spălare a banilor
murdari;
 A identifica problemele ce ţin de crima organizată în Republica Moldova şi principalele
Cuvinte-cheie: probleme, globale, terorism, conflict internţaional, grupare troristă,
forme de manifestare.
crimă
organizată,economie subterană, comertul ilegal cu substante stupefiante, traficul cu
fiinte
umane, traficul cu armament, criminalitate economico-
financiară.
21.1. Terorismul internațional. Grupări teroriste și forme de manifestare.
Fenomenul terorismului, pericolul lui pentru societate, stabilitatea statelor şi a

relaţiilor
internaţionale, este reprezentat prin totalitatea delictelor, efectuate prin recurgerea la
violenţă,
pentru a produce teamă, frică de către indivizi sau grupuri special
organizate.
În condiţiile actuale, terorismul este o metodă de atingere a scopurilor politice sau
de o
altă natură, dar care încă nu a căpătat o definiţie universal valabilă. În acest scop, vom
prezenta
în tabelul de mai jos câteva definiţii propuse de autorităţile Statelor Unite ale
Americii:
Tabelul 21.1.
Definirea terorismului de către Agenţiile Statelor Unite ale Americii
Agenţia Definiţia
1 2
1. Departamentul Utilizarea premeditată a violenţei ilegale cu scopul provocării fricii, menite să
Apărării al SUA constrângă
sau să intimideze statele sau comunităţile în urmărirea scopurilor care sunt de obicei
politice, religoase sau ideologice.
2. Biroul Federal de Folosirea ilegală a forţei şi violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii în vederea
Investigaţii (Federal intimidării sau constrângerii unui stat, unei populaţii civile, sau oricărei părţi din
Bureau of această
Investigation -FBI) categorie cu scopul încurajării intereselor politice sau atingerii obiectivelor sociale.
3. Departmentul de Violenţa premeditată şi motivată politic săvârşită împotriva scopurilor
Stat noncombatante de
către grupări subnaţionale sau agenţi secreţi, intenţionate, de obicei, de a influenţa
un
Sursa: Articolul “Terrorism: The Problems of Definition”, Center for Defense Information (CDI),
public.
2003.
http://www.cdi.org/friendlyversion/printversion.cfm?
documentID=1564#_edn5
555
Luînd în consideraţie dificultatea existenţei noţiunii fenomenului, ar fi mai rezonabil
identificarea caracteristicilor terorismului.

Una din principalele caracteristici a fenomenului o formează folosirea cu premeditare
a
ameninţării cu violenţă. Dacă lipseşte acest element fapta respectivă nu se încadrează în
categoria actelor de terorism.

O altă caracteristică a terorismului o alcătuieşte clandestinitatea. Necesitatea
clandestinităţii reiese din natura acţiunii violente, întrucât teroriştii sunt nevoiţi să
acţioneze
acoperit pentru evitarea identificării lor de către forţele de
ordine.
Practicarea în grup este, de asemenea, o caracteristică a terorismului. Grupurile
teroriste
creează, de obicei, o structură de susţinere din rândul simpatizanţilor şi al oamenilor, care
au
fost constrânşi să-i ajute. Fiind de obicei, restrânse ca număr, grupurile teroriste devin
unităţi
operative în cadrul unor organizaţii mai mari. În mod obişnuit organizaţiile teroriste impun
membrilor săi constrângeri, dar apartenenţa la grup este pentru mulţi mai importantă
decât
scopurile politice ale grupului.19
În documentele ONU, autorii precizează că una din cauzele care provoacă unele
persoane
la săvârşirea actelor teroriste rezidă în „legătura dintre dezvoltarea tehnică şi numărul
populaţiei, ce dă naştere la necesităţi noi, cerinţe şi năzuinţe mari de către unele pături
sociale şi
refuzul altora de la pasivitate şi smerenie, care a dominat veacuri
îndelungate”.
În rândul al doilea, este vorba despre popoarele care luptă pentru eliberare naţională
şi
din motivul dat recurg la terorism, popoare care nu doresc să suporte sărăcia, provocată de
sistemul colonial, sau să fie izgoniţi de pe pământurile strămoşeşti. Autorii consideră că
există şi
premise psihologice, care duc direct sau indirect la efectuarea actelor de
agresivitate.
Totodată literatura de specialitate indică la unele particularităţi, care servesc drept
motiv
la comiterea actelor de
teroare:
 Tendinţa teroristului de a atrage atenţia opiniei publice la problema
respecrtivă;
 Fanatismul lui ca rezultat al ideologiei extremiste;
 Tendinţa de a transforma incidentele locale în
internaţionale;
 Absenţa încrederii în eforturile organizaţiilor internaţionale în ameliorarea problemelor
concrete ce ţin cont de problemele etnice, sociale, economice şi
criminale;
 Îmbunătăţirea legăturilor de transport între continente, posibilitatea de a pleca în
termene
scurte peste hotarele statului dat în alt stat, evitarea pedepsei pentru săvârşirea
actelor
teroriste;
19 O.Balan. Terorismul - crimă internaţională. Chişinău, 1998, p.47-

48
556
 Diferenţa
A. Terorismul religiospolitice
sistemelor - este multilateral, unde
şi vieţii sociale, sunt incluse
eforturile spre omulte
viaţăgrupări islamice
mai bună,
(şiiţi,
suniţi, vahhabiţi),
imposibilitatea pentru care libere
plecării este caracteristic:
după hotarele majoritatea membrilor fac parte din
păturilestatului.
sărace,Conform
în special din localităţile
“Dicţionarului rurale;terorismul
juridic”, un mare fanatism, pregătireacontra
este “o infracţiune permanentă de a se
securităţii
sacrifica
publice
pentru
ce rezidă ideile islamice. În
în săvârşirea practică,
unor explozii, aceste trăsături
incendii se manifestă
sau altor cu creează
acţiuni care efectuarea actelor
pericolul
teroriste
decesuluiîn
locuri aglomerate,
oamenilor, în cauzarea în urmaunuicărora sunt material
prejudiciu pricinuiteconsiderabil
mari distrugeri
sau materiale
survenireaşialtor
pierderi de
urmări
vieţi
sociale
omeneşti.
nefavorabile, În ultimul timp actele
dacă aceste teroriste
acte sunt sunt în
săvârşite îndeplinite de aşa-numiţii
scopul încălcării securităţii publice,
„camicadze”.
intimidării
Un loc
populaţiei saudeosebit
cu scopul înde
prezent îl ocupă
a influenţa mişcarea
organele fundamentalist
puterii islamică
de stat în luarea unorcudecizii,
orientare
şiită,
precum şi în
care prin săvârşirii
pericolul „războiul actelor
sfînt” atrage ţările arabe
menţionate în care predomină religia islamică, cu legile
în aceleaşi
scopuri”.
şeriatului şi dispoziţiile Coranului.
Grupări teroriste Fundamentaliştii
şi forme de manifestare se orientează la modelul iranian, format
de
Imamul Homeni
Terorismul şi „garda
modern oferărevoluţiei islamice”
practicanţilor în anulavantaje,
săi multe 1979. Terorismul religios
unul dintre se adresează
ele este numărul
faţăinfinit
de
de sionism,
ţinte. Ei îşiIsrael,
aleg şi înaintează
ţinta ideea unde,
şi determină nimicirii
cîndstatalităţii
şi cum săţării
atace. Numărul posibilităţilor le
date.
oferă
Islamiştii
teroriştilor o înaltămaiposibilitate
activ şi mai deinsistent
succes cu decât
risc alte20puteri politice apelează la starea de
spirit
minimal . şi
lipsurile maselor
Grupările din ţările
teroriste islamice unde
se organizează naţionalismul
în dependenţă deşi3şovinismul
categorii des-a transformat
motivaţii: într-o
raţionale,
trăsătură
psihologice a spiritelor populare. Fundamentalismul islamic a devenit în regiunea dată o
şi culturale.
mişcare de
opoziţie nu numai regulilor tradiţionale, dar şi reformelor democratice, în cadrul căruia
- Terorismul raţional chibzuieşte cu atenţie lucrurile, proiectele şi opţiunile, făcînd şi o
activează
mai multe
analizămişcări, organizaţiiElşicaută
a beneficiului. grupări: În Egipt – „Fraţii
să determine Musulmani”;
dacă sunt în Algir
căi mai puţin – „Frontulşide
costisitoare
mai
eliberare islamică”;
eficace decâtîn Iordania –în„Luptătorii
terorismul Alahului”;
vederea realizării în Liban
scopului – „Herbollah”;
urmărit. în Sudan
Pentru a-şi asuma–
riscul,
„Frontul
elnaţional
cântăreşteislamic”; în Yemen
capacităţile – „Ali-Islab”
defensive etc. împotriva
ale ţintei Aceste grupări au în structura
capacităţilor sale de lor aşa-
atac.
numiţiiMotivaţia
„afganezi” - proveniţiadin
psihologică ţările arabe,
terorismului caredin
derivă au nemulţumirea
primit o pregătire specială
personală depe care
viaţa sa.au
-
El
primit-o
îşiîngăseşte
Afganistan,
sensul Bosnia, Serbia,
vieţii în Caucazul
terorism. de Nord
Teroriştii în admit
nici nu detaşamentele
gândul, cădeeigherilă
nu au
dreptate şi
musulmană.
că opiniile altora ar fi adevărate. Ei atribuie numai motive negative la toţi din afara
B. Terorismul politic - se caracterizează printr-un şir de grupări şi organizaţii, care
grupului lor.
prin
metodeMotivaţia
violente,culturală
inclusiv şi
seacte teroriste
explică subminează
prin faptul că, prinstatalitatea regimurilor,
definiţie culturile formeazăcare valori
se aflăşi
-
la îi
conducerea
împing ţării
pedate, ruperea
oameni, pentru relaţiilor dintre străini,
observatorii state, înlăturarea anumitor
la acţiuni care lideri
par fără sens. Tratarea
politici.vieţii,
„Frontul
în general,naţional de salvare”(Libia),
şi a vieţii „Congresul
individuale, în special, estenaţional al Iracului”,
o caracteristică şi altecultural,
de ordin
formaţiuni
care
extremiste
are oactivează
legătură -strânsă
împotriva regimului lui
cu terorismul. S. Husein;
Teroriştii pot în scopul
fi gata efectuării
să-şi complotului
sacrifice viaţa pentru
militar,organizaţia
care trebuiaşi să înceapă
cauza cu asasinarea
acesteia. liderului
Vieţile altora, fiindM. Caddafi. Organizaţiile
totalmente sioniste de
negative în sistemul
„Guş
Amuni”, „Kah”,
valori „Kahane Hai”,
al teroriştilor, pot„Aeal” sistematic
fi distruse cu puţinesăvârşesc acte
sau chiar fărăteroriste îndreptate
împotriva
remuşcări.
membrilor
Religiaorganizaţiilor
poate fi cea maidin ţară, care
volatilă dinpledează pentruculturali,
identificatorii ameliorarea paşnică
fiindcă a conflictului
ea atinge valori
palestino-israelian.
supreme. Terorismul în numele religiei poate fi extrem de violent. De aceea, terorismul
religios,
deţine Aşa, la 4 noiembrie
o actualitate majoră1995, în Ierusalim
în diversa a fost
clasificare asasinat prim-ministrul Israelului Jitzhac
a fenomenului
terorismului.
Rabin, În
camulte
„trădător al intereselor
lucrări specialiştii poporului evreesc”; în
clasifică terorismul la mod
6 octombrie 1981,
diferit, dar preşedintele
în linii generale, o
Republicii
atenţie maiArabe Egipt îi
deosebită - Muhammed Anvar El
revin următoarelor Sadat;
sale la de
forme 22 mai 1991, candidatul la funcţia
de
manifestare:
preşedinte al Indiei - Radgiv Gandi; la 1 ianuarie 1993, Preşedintele Republicii Şri-Lanca -
20 O.Balan. Terorismul - crimă internaţională. Chişinău, 1998,
p.43
557
558
Ranasinghe
În aniiPremidasa;
1985 acte doctorul
de piraterie
Martin
au comis
Luther„Frontul
King -personalitate
de Eliberareproeminentă
a Palestinei”,acondus
mişcăriide
de Abu
emancipare
Abbasem. Grupa
a negrilor
de luptători
în S.U.A.,
subetc.
masca de turişti au pătruns pe vaporul de pasageri
„AKILLE
LAURO”, Terorismul
care efectua
etnicun secruiz
caracterizează
pe Marea Mediterană.
prin folosireaCapturînd
metodelor vasul
teroriste
marin,
a teroriştii
participanţilor
au
la
mişcările să-l
acceptat de eliberare
eliberezenaţională
cu condiţia şi autodeterminare
eliberării din închisoarea
statală. Numeroşi
din Italia pespecialişti
câţiva membri
în ai
domeniul dat
sunt de părerea
grupului dat. Unulcădin
grupările
pasageri datea mers
sunt în
„terorişti
întâmpinarea teroriştilor: ei au debarcat în Egipt şi
separatişti”.
au
plecat C.pe Terorismul
calea aeruluistatal
în una
sau din
efectuat
ţările de
africane.
către structurile
Dar au fostdecapturaţi
stat. Adunarea
de avioanele
Generalăde luptă
a ONU,
în anul
SUA şi întoarse
1984, a primit
în Italia,
rezoluţia:
unde toţi „Cu
membrii
privire grupului
la neadmiterea
au fost politicii
arestaţi.terorismului
Pentru acordul
statal
caşiItalia
a
să
acţiunilor
nu fie inclusă
statelor,
în zona
caredesunt
activitate
îndreptate
a „Frontului”
la subminarea
lui Abustructurilor
Abbasem i statale
s-a permis
obşteşti
întoarcerea
în alte în
state
suverane”. Terorismul statal se poate califica după următoarele
Irak.
forme:
- În intervenirea
ţările CSI tot
statelor
au locînacte
roluldedepiraterie,
organizatoraşa,alde
actelor
exemplu,
teroriste
în ianuarie
sau activitatea
1996 un grup
de
luptătoriorganizaţiilor
ceceni au luatteroriste;
în Turcia, în portul Trabzon paromul „Evrazia”, avînd la bord turişti
din
Federaţia
- comiterea
Rusă şi actelor
Ucraina.teroriste
După datelede către
reprezentanţilor
serviciile speciale
serviciilor
secrete speciale
a unuiturceşti,
stat, iar teroriştii
uneori
s-au şi
predat intervenirea
după ameninţările
forţelorfăcute
militarede acătre
unuiei că se răzbună cu rudele apropiate ale
teroriştilor.
stat.
F. Terorismul
Terorismul detehnologic (informaţional)
stat spre deosebire de alte forme de terorism este cel mai politizat. De
multe ori
Civilizaţia
subiecţiicontemporană
lui motivează întruneşte
că măsurile tehnologii
efectuateînalte
sunt ale
îndreptate
schimbului
spre asigurarea
intereselor
informaţional:
statului
- computere
în cauză, fără
şi sistemele
a ţine cont
specializate
de interesele
create
altor
pesubiecţi
baza lorai- bancare,
relaţiilor bursiere, arhive, de
internaţionale.
La fel terorismul
cercetări, de conducere;
de stat este considerată acea formă, prin care statul foloseşte
împotriva
concetăţenilor
- mijloacesăi de violenţa
comunicareascunsă,
de la caracteristică
sateliţii televiziunii
statului
şi comunicaţiei
centralizat, injust,
până totalitar
la şi
radiotelefoanele 21
responsabil de acţiunile sale ca un veritabil
celulare.
terorist.
Gravitatea
Un rol deosebit
deosebită
îl au reţelele
a acesteiinformaţionale
forme de terorism
internaţionale
constă şielectronice
în faptul că- ea
reţelele
poate
prejudicia
globale
în cel
ale agenţiilor
mai înaltinformaţionale,
grad pacea, securitatea
centrele computerizate
şi stabilitatea de radioteleviziune, complexele
mondială.
editoriale.
Aceşti „ganglioni
D. Terorismulnervoşi”
aerianai- sub
comunităţii
aceastămondiale
noţiune se vor
subînţelege
deveni ţinte amestecul
de perspectivă
ilegal în
pentru
activitatea
aviaţiei internaţionale
terorismul de generaţie civile
nouă.
cuFolosind
comitereanoile
cazurilor
tehnologii
de omucidere,
informaţionale,
aplicarea
scad
substanţelor
cheltuielile
financiare.sau
explozive Astfel,
a armamentului
terorismul tehnologic
de foc, îndreptat
(informaţional)
împotriva devine
navelor
un real
aeriene
pericol
civile,
pentru
echipajelor,
societate.
pasagerilor, utilajului
Terorismul
şi încăperilor
la sfârşitul
aerogărilor.
secoluluiLaXXaşaşigen
începutul
al terorismului,
secolului destul
XXI. de des
apelează
organizaţiile:
În secolul
„ABU20 NIDAL
asistăm
”, „Organizaţia
la schimbări15 majore
mai”,în „Organizaţia
utilizarea şiluptei
practicarea
înarmateterorii.
a arabilor”
Progresele
(cunoscută ca
tehnologice, aşa
grupa
ca armele
lui Carlor
automate
- unul din
şi compacte,
cei mai cunoscuţi
exploziveleterorişti
de detonare
din lume)electrică, au
etc.
conferit
teroriştilor
E. Terorismul
o nouă mobilitate
maritim. şi În fatalitate,
conformitatela fel
cucaConvenţia
şi creştereade la
călătoriilor
Geneva „Cu aeriene
privirecare
la au
generat
dreptul
noi metode
Maritim”
şi oportunităţi.
de la 24 aprilie 1958, sub actele de piraterie se subînţelege ”… acte
nelegitime
de violenţă,
Unelefurt,
din cele
caremai
se înfăptuiesc
distructive în organizaţii
marea deschisă
care s-auşi sunt
angajat
îndreptate
în terorism
împotriva
au posedat
unui o
vas sau a
unui aparat
ideologie religioasă
de zbor fundamentală.
sau împotriva persoanelor
(ex. Hamas şi averii,
al- care se află pe vasul lor”. Obiectele
de
Qaeda).
atac ale
Lapiraţilor
sfârşitulsesecolului
consideră20,şiSUA porturile,
a suferit
şi construcţiile
câteva acte pe de ţărm,
violenţă
fiindcă
teroristă
ele pot
comise
fi folosite
de
în către
calitate de obiecte
naţionaliştii din Puerto
pentru
Ricoreţinerea
(aşa ca FALN) şi organizaţii
ostaticilor.
străine.
Cel mai considerabil act de terrorism internaţional a avut loc la 11 Septembrie, 2001
într-
o serie de atacuri coordonate asupra Statelor Unite ale Americii, prin care teroriştii islamici
auLe Monde au present. Encyclopedia Universalis. France, 1994
21
p.294
559
560
deturnat liniile aeriene civile şi le-au utilizat în atacarea turnurilor World Trade Center din
New 22
York City şi Pentagon din Washington, DC.
Alte atacuri majore au avut loc, de asemenea în New Delhi (a fost atacat Parlamentul
Indiei); atacul din Bali cu bombe; bombardarea metroului din Londra; bombardarea
trenurilor în
Madrid şi cele mai recente atacuri în Mumbai (hoteluri, staţie de tren, centru
evreiesc).
Epicentrul operaţional şi strategic al terorismului Islamic este centrat acum în mare
parte 23
în Pakistan şi Afganistan.
21.2. Impactul terorismului asupra economiei mondiale. Prevenirea și combaterea
terorismului.
Atacurile de la 11 septembrie (SUA, 2001), atacurile din Londra (Marea Britanie,
2005),
bombardamentele de la Sharm el-Sheikh (Egipt, 2005), bombele din trenurile de navetişti
din
Madrid (Spania, 2004), explozia şcolii din Beslan (Rusia, 2004), atentatele din metroul din
Moscova (Rusia, 2010) sunt probabil cele mai cunoscute atacuri teroriste din istoria
recentă.
Atacurile teroriste au provocat nu numai moartea celor nevinovaţi, dar au contribuit şi la
emiterea de noi legi privind combaterea terorismului, având şi un impact sever asupra
economiei
globale.
Ca rezultat direct al atentatelor de la 11 septembrie, e de aşteptat ca despăgubirile
din
asigurări plătite să fie cele mai mari legate de un singur eveniment în istoria SUA să le
depăşească cu mult pe cele provocate de orice alt act terorist din lume. Impactul asupra
turismului a fost enorm, cu pierderi estimate între 7 şi 13 miliarde dolari în venituri şi
25000 de
slujbe pierdute până în 2003. Piaţa bursieră s-a închis pentru 6 zile, imediat după atacuri,
iar
DJIA (Dow Jones Industrial Average) a căzut 684 puncte (7,1%) în acea zi şi 1369.7 puncte
(14,3%) până la sfârşitul săptămânii, fiind cea mai mare cădere din 24
istorie.
În unele cazuri efectele terorismului pot fi de lungă durată în special în zonele
care
depind economic de industria turismului cum ar fi:
 A doua Intifadă şi atentatele sinucigaşe Hamas care au afectat puternic
industria
turismului din Israel.
 Atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populaţie majoritar
hindusă din
Indonezia, pentru care turismul este industria
majoră.
22
http://terrorism.about.com/od/whatisterroris1/p/Terrorism.htm
24Impactul atacurilor teroriste asupra economiei mondiale - Codrin Horaţiu MIRON, dr. Lucian
CERNUŞCA,
Revista “Impact strategic”, nr.1(34), 2010
561
parlamentul
Cateva englez legislativ
institute definitivează
de cercetare, modificările
impreuna la legea
cu Ministerul menţionată,
Turismului care au
din Israel stabileşte,
realizat
în un
particular,
studiu prin măsuri
care ausuplimentare
demonstrat ca privind responsabilitatea
atacurile penală
teroriste repetate au pentru
un efectfinanţarea
puternic asupra
activităţii
teroriste, pentru nedenunţarea
comportamentului pregătirii unui
turistilor internationali, act terorist
in schimb şi tăinuirea
efectul persoanelor
acestor atacuri asupraînvinuite
de
turitstilor
interni e mai slab. Conform evidentei Biroului Central de Statistica Israelian, s-a inregistrat
terorism.
o
scadere Comunitatea mondială
de 60% a turistilor respinge terorismul
internationali si de doarca10%
mijloc de realizare
a turistilor a scopurilor
interni, dupa atacurile
Al- politice.
Lupta cu terorismul a fost declarată de către Organizaţia Naţiunilor Unite drept o sarcină
Aqsa Intifada.
prioritară
În saptamanile
a comunităţiidemondiale.
dupa atacurile
Totuşi de
el continuă
la 11 septembrie
să facă parte
la NewdinYork
arsenalul
si Washington,
forţelor
politice şi
nu poate să
pasagerii au nu fie luat
evitat în seamă la
aeroporturile peanaliza
masuraposibililor rezultate
ce efectele acestorale lupteiau
atacuri politice
avut într-o
societate
repercursiuni
sau altă,de
dincolo într-un stat Statelor
granitele sau altul. În toate
Unite, cazurile îngrave
cu ramificatii rezultatul terorismului
pentru politic aeriene.
multe companii în societate
La
se
scurt
creează
timp dupa o atmosferă
11 septembriede nesiguranţă
2001, multe în companii
ziua de mîine, o stare
aeriene de frică şi Iesit
au falimentat. fărădelege,
din comunce a
afectează
fost
climatul
faptul capolitic,
o seriecultura societăţii,
din aceste companiidistruge
aerienetemeliile ei integraţioniste,
functionau de zeci de ani,contribuie
si nu toti la
erau
creşterea
operatori
stărilor
americanide despirit distructive.
transport.
În opinia experţilor
Atacurile teroriste de occidentali,
la Londra eforturile
au avut unactuale ale organelor
efect negativ asuprade stat şi dedin
turismului drept nu
Marea
sînt
capabile să pună
Britanie care capăt terorismului,
cheltuieste anual in jur deşi cu
15atît mai mult
miliarde să înlăture
de dolari pentru rădăcinile
sustinerea luiacestei
sociale şi
politice
industrii.
din care pe
Londra, cauză terorismul
langa faptul caîşi continuă
este activitatea
una dintre marile distructivă în secolul
atractii turistice XXI. Pentru
ale lumii, este simulte
un
grupuri
important
şi organizaţii
centru extremiste
al modei teroarea,
de care profita ca şiretele
marile mai înainte, este principalul
de magazine si case demijloc
modacu dinajutorul
intreagacăruia
lume.
autorităţile
Dupa atentatelepot fi teroriste
impuse sădeîndeplinească condiţiile
la metrou, numarul lor, chiar
clientilor din dacă
zoneleteroriştii nu se
comerciale a bucură
scazut cu
de
27%,
susţinerea
iar numarulmajorităţii populaţiei.
turistilor s-a Unele studii
redus dramatic, la felcompară terorismul
s-a intamplat după atacurilor
si in urma semnificaţia lui
teroriste
pentru
din
India si acu
omenire protestului
problemele,din legate
Thailandade armamentul
din nuclear, sau problemele
2008.
ecologice.
Prevenirea şi combaterea terorismului.
Problema terorismului
21.3. Crima organizată este studiată de organizaţiile guvernamentale şi non-
– fenomen global
Indiferent de poziţia
guvernamentale, de din
instituţiile
care estede privită,
cercetări globalizarea
ştiinţifice, serviciile
este însoţită
speciale,
şi de extindere
departamentele
la nivel
militare
etc. Suntaorganizate
mondial crimei organizate,
multiplele subconferinţe,
toate formele
seminare,
sale: comerţul
simpozioane,
ilegala cu
apărut
substanţe
o disciplină
specială,
stupefiante,
care este
traficul cunumită
fiinţe umane,
„terologia”.
traficul cu armament
etc.
În ceeaDin
ce punct
priveşte
de conceptul
vedere al deorganelor,
crimă organizată,
care luptă putem
cu terorismul,
spune că acesta
nu s-aeste
ajuns
unaîncă
la un din
cele mai
punct de dificile
vedereprobleme
comun al de specialistilor,
asigurare ateoreticienilor
securităţii statului,
şi practicienilor
societăţii şiînpersoanei.
domeniu, deşi
preocupări în acest
Complexitatea principală
sens auconstă
existat
în aceea,
înca dincăa lupta
doua eficientă
jumătate cu
a secolului
terorismul al presupune
XIX-lea, nu
numai
constituind
măsuri, de
subiect îndreptate
interes şinemijlocit
în zilele contra lui, dar de asemenea, dacă nu dezrădăcinarea acelor
factori,
noastre.
care nemijlocit
Desi crimacontribuie
organizata la apariţia
este un şi dezvoltarea
fenomen cunoscut, oamenii si-au format o idee falsa
lui.
despre aceasta, Convenţia
partial din
ONU cauza
din 1973
definitiilor
stipulează
neclare
ca si
“fiecare
unghiurilor
stat-participant
diferite dinprevede
care s-a
încercat pedeapsa
respectivă pentru astfel
abordarea teoretica de crime reieşind din caracterul grav a
a acestui
lor.”
fenomen.
Unele
Încercari
state
în fixează
alcatuireasubunei
raportdefinitii
juridicpentru
conţinutul
crimaşiorganizata
mecanismul apartin
reglamentării
specialistilor
juridice
din
în
sfera lupteieconomic,
domeniile cu terorismul în formă
juridic, politic,de legislaţie
social, excepţională.
reprezentantilor În Marea
mass mediaBritanie la începutul
si responsabililor
cu
anilor ΄70 astrategiilor
elaborarea fost efectuată codificarea,
de prevenire în rezultatul
si combatere căreia la 29 noiembrie 1974 a fost
a acestui
adoptată
fenomen.
Legea cu privire la preîntîmpinarea
Necesitatea terorismului
elaborarii unei definitii (prevederi
unitare provizorii).
rezida din urmatoareleLa 25 martie 1976
aspecte:
562
563
În- crearea
contextul marilor
unei prefaceri
viziuni geo-politice,
de ansamblu asupraeconomice si sociale
acestui fenomen, cu ce
ceea care se confrunta
implica o mai
înbuna
prezent
cunoastere comunitatea
a cauzelor,internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si
evolutiei si tendintelor
aria
sale;de
cuprindere si sfera declara
- delimitarea activitate la cote alarmante,
a conceptului motiv de îngrijorare
de crima organizata de celelalte pentru majoritatea
activitati
ilegale;
statelor-lumii si în modtuturor
identificarea deosebit pentrude
formelor cele ale caror economii
manifestare se afla în proces
a crimei organizate de
si legaturilor ce
tranzitie, exista
între fiind
data acestea; vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din
aceste tari. Structuriledimensiunilor
- cunoasterea crimei organizate s-au dovedit
si implicatiilor a fi mult
sociale mai mobile
si economice aledecât cele ale
fenomenului;
economiei
- delimitarea
formale, exemplul
clara între
tarilor
ceeadince Europa
reprezinta
Centrala
crima si
organizata
de Est fiind
ca concludent
activitate ilegala
în acest
si
sens. cea de
În primii
grup ani ai deceniului
cu preocupari ‟90, când abia se clarificau pozitiile politicienilor cu privire la
criminale;
privatizare,
- încriminarea
liberalizarea
unitara,
comertului
atât însidreptul
încurajarea
international,
investitiilor,
cât sistructurile
în cel national,
criminale
a activitatii
se si
instalasera
infractionaledefinitiv,
specificeîmpartindu-si teritorii, însusindu-si resursele ,,fara stapân” si, mai ales,
crimei organizate;
cautând - armonizarea
sa acaparezeactiunilor
puterea economica,
practice si strategiei
dar si statelor angrenate în lupta împotriva
politica.
crimei
organizate, inclusiv în lor,
Prin activitatea ceeaorganizatiile
ce priveste criminale
crearea unui cadru institutional
transnationale ameninta suveranitatea
eficient.
nationala
Lipsasiunei
autoritatea
definitii statelor,
unitare sivalorile
nedelimitarea
democratice
clara si
a conceptului
institutiile publice,
de crimaeconomiile
organizata,
nationale,
poate
duce uneori
procesele delademocratizare
imposibilitatea din
urmaririi
tarile eliberate
membrilor de unor
sub regimurile
retele criminale
totalitare.
transnationale
Aceste pe
organizatii
teritoriul
sunt altui sofisticate,
flexibile, stat, unde anumite
usor activitati ilegale
adaptabile nu sunt incluse
si actioneaza în sfera acestui
dupa strategia tip de
companiilor
multinationale,
fenomen criminal. extinzându-si permanent aliantele si acordurile în scopul obtinerii unui
acces
mai largDelaexemplu,
“know - how”,
plecând la noile
de la tehnologii
definitia americana
si la mijloacele
potrivit
tehnice
careiaperformante
crima organizata
care sa le
consta în
exercitarea
asigure o câtsistematica
mai buna protectie
a unei activitati
fata decriminale
autoritati.pentru
Un teritoriu
bani simai
putere”,
mare în
pentru
urmacrima
unui
studiu
organizata
efectuat recent
înseamna automatîn Rusia,
si realizarea
s-a apreciat
unor profituri
ca din cele
maipeste
mari 5.000
pentrude economia
grupari criminale
acesteia, si implicit
cunoscute în
posibilitati
aceasta tara,mainumai
mari în
350a ”cumpara”
cores-pund bunavointa
definitiei defunctionarilor
mai sus si castatului, ascunderea
doar 12-20 dintre ele
produsului
formeaza 6
ilicit
mari si spalarea
carteluri . veniturilor. Aliantele între organizatiile criminale se realizeaza rapid, fara
contracte, garantii
Probabil saustudiului
autorii întelegeriauscrise si parafate,
considerat ca desiiartoate
luptacele
dura pe piata
5.000 neagra duce la
de organizatii
criminale
actioneaza
constituireaînunor
scopputernice
patrimonial, nu autransnationale,
concerne putut dovedi cacu foar-te
zone demulte dintre bine
influenta acestea îsi
stabilite.
propun ca
obiectiv obtinerea
Extinderea crimei organizate
unei pozitiiladominante,
scara globala
de putere,
a creat atât
necesitatea
în sfera includerii
criminala,încât
preocuparile
si în cea
social-
prioritare
politica. ale autoritatilor din întreaga lume, a studierii, cunoasterii si colaborarii în
organizarea
unei reactii
Iataeficiente
cum, pornind
la aceasta.
de la oDe anumita
asemenea,
definitie,
crima pot
organizata
scapa sfereisi globalizarea
fenomenului acesteia
crimei a
devenit
organizate,
tema de studiu
anumite
pentru
activitati
oameniiilegale
de stiinta
si structuri
din domeniile
criminale, economic,
fapt ce poate
juridicavea
si psiho-social,
consecinte
directe
asupra strategiei
precum si subiectprivind
de presaurmarirea
cu ,,priza”
interna
permanenta
si internationala,
la precum si a încadrarii juridice
a
public.
faptelor
21.4. din acest
Structura domeniu.
crimei organizate contemporane
Sfera crimei organizate
Tendinţe
ca componentă
actuale ale economiei
a economiei subterane poate fi cu greu
separată de organizate.
celelalteOactivităţi
dată cu extinderea
care contravin
influentei
legii, ceea
organizatiilor
ce face ca
criminale
şi cuantificarea
asistam veniturilor
la înflorirearealizate
de economiei
acestora, ceea
structurile criminale
ce implica
organizate
necesitatea
să fie dificil
reinvestirii
de obţinut.
profitului
Statisticile
excedentar,
veniturilor
de regula,
criminale
în ceea
se
ce este
definitaînuneori
referă, general,
,,economie
la întreaga
speculativa”.
gamă de activităţi
Astfel de investitii sunt favorizate de ,,noile
tehnologii
ilicite.
care permit o viteza fara precedent a miscarii
banilor”.
564
565
Expresia „economie subterană” reprezintă o traducere din limba franceză, din
„L„economie souterraine”, titlul unei lucrări în care Pierre Pestieau analizează piaţa neagră,
distileriile, contrabanda şi alte activităţi ilegale din timpul ocupaţiei
germane.
În varianta engleză „The Subteranean Economy”, a fost utilizată ca titlu al unui
studiu de
către economistul american Peter Gutman, publicat în anul 1977 în Financial Analyst Journal
şi
este echivalentă cu o altă expresie, „The Underground Economy”, desemnând activităţi
ilicite
ca: jocurile ilegale de noroc, cămătăria, comerţul ilegal cu droguri
etc.
Economia subterană este alimentată de o mare parte a activităţilor ilegale
circumscrise
sferei criminalităţii în general, respectiv cele care au un scop sau un rezultat patrimonial
(furtul,
delapidarea, evaziunea fiscală, corupţia, traficul cu autoturisme furate ş.a.). Prin scopul
urmărit,
respectiv obţinerea ilegală de mari câştiguri materiale, crima organizată este, în
cvasitotalitatea
sa, componentă a economiei
ascunse.
Economia subterană reprezintă totalitatea activităţilor ilicite şi clandestine, prin care
se
obţin câştiguri materiale, precum şi sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi oricăror
contribuţii datorate statului din activităţi aparent
legale.
Din definiţia prezentată putem stabili şi principalele trăsături ale economiei
subterane,
respectiv:
- componenta primordială data de scop sau
rezultat;
- caracterul de clandestinitate;
- caracterul ilicit al acţiunilor indivizilor angrenaţi în activitatea aducătoare de
venituri;
- înglobarea a două componente, respectiv acele activităţi interzise de lege,
aducătoare
de venituri (traficul de droguri, traficul cu fiinţe umane, şantajul, orice formă de furt,
cămătăria
etc.), dar şi sustragerea de la controlul fiscal al statului a unor activităţi aparent paşnice,
dar în
esenţă ilicite (importuri de mărfuri la preţuri subevaluate, neînregistrarea producţiei de
mărfuri
realizate ş.a.). Simplificând enunţul celor două componente ale economiei subterane,
putem
spune că aceasta se compune din activitatea criminală şi frauda
fiscală.
Bineînţeles că şi veniturile realizate de structurile crimei organizate cu filiale pe
teritoriul mai multor state, sunt incomparabil mai mari şi au consecinţe mult mai grave
asupra
bugetelor statelor decât neînregistrarea unei facturi de mică valoare, de către comerciantul
solitar.
21.5. Criminalitatea economico-financiară: cauze, factori determinanți.
Criminalitatea economico-financiară, în general, poate fi considerată partea ascunsă a
criminalităţii, din cel puţin trei motive:

- este mai greu de identificat şi probat, fiind mult mai complexă decât alte forme
criminale tradiţionale;
566
- efectele sale, desi deosebit de grave din punct de vedere al prejudiciilor cauzate si
numarul mare de persoane (fizice ori juridice) afectate, sunt mai putin vizibile imediat, de
regula, propagându-se într-o perioada de timp
îndelungat;
- datorita faptului ca rezultatul infractiunilor economico-financiare nu este
întotdeauna
spectaculos prin imagine (fata de omor, trafic de droguri s.a.), astfel de fapte sunt mai
putin
mediatizate.
Criminalitatea economico-financiara formeaza o mare parte din „numarul ocult” al
crimelor nesemnalate sau insuficient semnalate. Aceste crime cauzeaza institutiilor

economice si
sociale, precum si populatiei, prejudicii mult mai mari decât cele indicate de numarul
cazurilor
finalizate pozitiv si care, de regula, provoaca reactii în
lant.
Cel putin în cazul infractiunilor la regimul fiscal, cetatenii, si chiar institutii ale
statului,
abordeaza o atitudine de spectatori dezinteresati atunci când iau cunostinta despre fapte
ilicite
care afecteaza bugetul de stat, datorita faptului ca nu se simt prejudiciati, lucru
total fals.
Un studiu efectuat pentru compararea consecintelor criminalitatii în afaceri fata de
criminalitatea traditionala, a relevat faptul ca rezultatele negative, paguboase sunt mai
mari în
cazul celei dintâi, ale carei victime pot fi:
- statul, în cazul infractiunilor de contrabanda, a formelor de frauda fiscala, fraude
financiare s.a;
- societatile comerciale, care cad victime în cazul înselaciunilor cu mijloace de
plata
falsificate, concurenta neloiala, încalcari ale drepturilor de autor
etc;
- consumatorii, supusi riscului contrafacerilor, produselor falsificate ori
înşelaciunilor
cu privire la pret sau calitate.
Pentru a avea o imagine cât de cât reala privind dimensiunile criminalitatii în acest
domeniu, exemplificam faptul ca în Franta, conform unui studiu recent, cheltuielile globale
pentru protejarea finantelor publice si prevenirea infractiunilor economico-financiare, se

ridica
anual la 1 miliard de euro, în timp ce prejudiciul provocat prin asemenea fapte a fost
estimat la
circa 6 miliarde de euro.
Cauzele care pot stimula comiterea infracţiunilor din domeniul analizat pot fi
împărţite
în trei categorii: de natura economică, psiho-socială şi
juridică.
a) Cauze de natură economică.
- situatia economica precara a anumitor sectoare ale vietii economice, cum ar fi
delictele
de bancruta si infractiunile în materie de credit, specifice perioadelor de
recesiune;
- existenta unor profituri mari în anumite ramuri de activitate economica care
tenteaza
înfiintarea unor societati fictive sau în nume colectiv, la care sunt invitati sa participe cu
fonduri
567
un numar mare de depunatori, pacaliti de oferta generoasa de profit, care nu-si vor
recupera
investitia niciodata;
- practica acordarii unor subventii de la stat, râvnite si de exponentii criminalitatii,
care
prezinta în acest scop documente falsificate ce atesta ca îndeplinesc conditiile necesare
pentru a
beneficia de astfel de facilitati;
- lipsa unui control intern riguros, în cazul societatilor
comerciale;
- functionarea unui sistem vamal protectionist sau practicarea unei fiscalitati
ridicate;
- greutatile financiare ale unor societati comerciale care motiveaza pe
reprezentantii sai
sa recurga la comiterea unor delicte economico-financiare, pentru a
subzista.
b) Cauze de natură psiho- socială
- mediul de afaceri dominat de legea concurentei, dorinta oamenilor de afaceri de a
maximiza profitul si productivitatea, prin orice mijloace, chiar si comitând
infractiuni;
- ambiţia funcţionarilor ce vizează realizarea unei cariere de succes cu orice preţ,
precum şi obţinerea unor venituri mai mari decît cele
legale;
- ignoranţa victimelor sau necunoaşterea de către acestea a mijloacelor de
protecţie
legală de care dispun, tentaţia obţinerii unor profituri sporite, nedenunţarea anumitor
infracţiuni
prin care au fost lezate, pentru a nu-şi strica imaginea publică sau prestigiul comercial
etc.;
- reacţia scăzută a opiniei publice în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni,
diferită de
cea provocată de alte infracţiuni de
impact;
- ineficienţa sau lipsa de operativitate a sistemului judiciar, ceea ce determină
victimele
să renunţe la avansarea unor plângeri şi
sesizări.
c) Cauze de natură juridică.
- lipsa reglementărilor interne clare, precise şi stabile în cazul infracţiunilor legate
de
afaceri;
- inconsecvenţa dreptului penal internaţional al afacerilor, lipsit de unitate, neclar şi
lacunar, ceea ce stimulează

frauda.
21.6 Tipurile de traficuri ale crimei organizate.
Traficul de droguri.
Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracţiune internaţională de o deosebită

gravitate,
având în vedere în special pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă consumul de
droguri
asupra sănătăţii oamenilor. Făcând din cel care a început să consume droguri un sclav al
acestora, pe lângă faptul că va cheltui sume enorme pentru procurarea acestora, îi vor fi
afectate
puternic capacităţile fizice, de muncă, cele psihice, se va produce o degradare a acestuia
din toate
568
punctele de vedere şi îl va pune în situaţia să comită şi alte infracţiuni: furturi, tâlhării,
crime, etc,
pentru a procura banii pe care îi presupune obţinerea
drogurilor.
Prima reuniune internaţională, în vederea instituirii controlului asupra utilizării
substanţelor care produc modificări de comportament, a avut loc în anul 1909, la Shanghai,
iar
trei ani mai târziu, la Haga, s-a semnat prima convenţie internaţională privind circulaţia
unor
astfel de substanţe. În 1909, la Bangkok, s-au pus bazele cooperării poliţieneşti în domeniu
şi, în
prezent, INTERPOLUL asigură coordonarea activităţii poliţiilor statelor membre pe plan
internaţional, desfăşoară o laborioasă activitate pe linia combaterii traficului de droguri şi
crimei
organizate.
Conform Statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale, se constată o tot
mai mare creştere a traficului de droguri în ultima perioadă, aceasta rezultând atât din
creşterea
numărului ţărilor în care se săvârşesc asemenea fapte, a numărului persoanelor implicate
şi din
cifrele afacerilor rezultate din această activitate infracţională. Astfel, în Statele Unite ale
Americii, profitul de pe urma acestei activităţi este de peste 40 milioane dolari, iar în
Canada, de 25
9,4 milioane dolari, anual.
Desigur că atunci când se vorbeşte despre traficul de droguri se are în vedere numai
traficul ilicit al acestora, aşa cum este el definit în Convenţia unică asupra stupefiantelor
din
1961 (art.l), pentru că drogurile sunt utilizate şi în medicină şi farmacie pentru prepararea
unor
medicamente şi tratarea unor anumite maladii, dar în aceste situaţii avem de-a face cu o
utilizare
a acestora în limitele legii, sub control strict şi de către persoane autorizate, iar dozele
utilizate
sunt ştiinţific determinate.
Pe plan internaţional s-au adoptat următoarele instrumente
juridice:
• Convenţia unică asupra stupefiantelor - 13 mai
1961;
• Protocolul de amendare a Convenţiei -
1972;
• Convenţia Naţiunilor Unite privind substanţele psihotrope -
21
februarie 1971;
• Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante
şi
substanţe psihotrope - Viena, 20 decembrie 26
1988.
Traficul de autoturisme furate.
În ultimii ani furtul de autoturisme şi traficarea acestora a devenit una dintre formele
cele
mai active de manifestare a crimei
organizate.
Atât pe continentul nord-american cât şi în Europa, bande de clasa internaţională,
asemănătoare clanurilor mafiote, organizează furturi şi acţtiuni de contrabandă cu
autoturisme, la
25 Stelian
Ţurlea, Bomba drogurilor, Ed. Humanitas, 1991, p.25
26I.
Roibu, A. Mircea, Flagelul drogurilor, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p.
104
569
un nivel îngrijorator. Numai în Canada se apreciază că într-un an sunt furate autoturisme în
valoare de aproximativ un miliard de dolari şi numai 12% dintre hoţi sunt prinşi. Acest lucru
supune la mari pierderi companiile de asigurări din această
ţară.
De asemenea, anual în Germania, sunt declarate drept furate aproape 100.000 de
autoturisme, ceea ce prejudiciază societăţile de asigurări cu aproape 500 de milioane
de euro.
Traficul cu fiinţe umane.
O altă formă a crimei organizate îndreptată direct împotriva oamenilor ca fiinţe, în
cel
mai crud mod cu putinţă, este traficul cu fiinţe umane. Prin aceste activităţi criminale
renasc
relaţii sociale apuse în Europa în urmă cu două milenii, când o parte dintre oameni erau
simple
obiecte în proprietatea altora.
Aceasta forma de criminalitate, în special când vizeaza minori sau femei tinere,
pentru
exploatare sexuala, a devenit o problema majora si îngrijoratoare datorita expansiunii
rapide din
ultimii ani. Fenomenul este în crestere si are o dezvoltare transnationala, sensul deplasarii
persoanelor exploatate fiind întotdeauna din zonele sarace catre zonele bogate ale lumii.
Organizatiile ilegale au dezvoltat noi retele foarte agresive în ceea ce priveste exploatarea,
în
special a minorilor si femeilor tinere, precum si violarea drepturilor fundamentale ale
acestora.
Amploarea fenomenului este uluitoare. Potrivit unei evaluari realizate în anul 2003
de
Guvernul S.U.A., între 800 si 900 de mii de persoane sunt traficate anual peste granitele din
întreaga lume, ele fiind cumparate, vândute, transportate si tinute în conditii de sclavie,
pentru
exploatare sexuala si munca fortata. Cifra corespunde si aprecierii Organizatiei pentru
27
Securitate si Cooperare în Europa.
Veniturile realizate din această activitate, deşi nu se ridică la nivelul celor obţinute
din
traficul de droguri, sunt la cote foarte ridicate. Numeroasele cazuri prezentate în presa
românească şi străină arată nivelul veniturilor realizate din traficul de carne vie în
economia
criminală.
O hartă a traficului de carne vie cuprinde teritoriile de provenienţă a victimelor şi
imigranţilor, teritoriile absorbante (ţintă), precum şi traseele (rutele de
deplasare).
În general imigranţii, prostituatele şi victimele traficului cu organe umane provin din
zonele sărace ale lumii.

Căderea „Cortinei de Fier” a transformat Europa Centrala si de Est într-un rezervor
urias
de prostituate ieftine si imigranti dispusi sa munceasca pe bani putini în Occident, dar
oricum
mai bine platiti decât în tarile de
origine.
27
Ministerul Administratiei si Internelor, Serviciul Informare-Documentare, Buletin de
informare si
documentare Nr.6(59)2003, p.85
570
Ţinte ale acestor persoane sunt ţările bogate ale Europei Occidentale precum
Germania,
Italia, Franţa, Spania, Olanda, ţările scandinave ş.a. Sunt cunoscute cel putin trei rute
europene
ale traficului cu fiinţe umane.
Prima, numită şi „balcanica”, trece prin Balcani şi ajunge în Germania, având ca rute
secundare Bulgaria-Ungaria-Germania, sau Bulgaria-Macedonia-Albania-Italia-

Germania.
O altă rută cunoscută sub denumirea de „ruta baltică”, este utilizată mai ales de
persoanele din Asia Centrală. Această ruta trece prin Estonia, Lituania, Letonia şi ajunge în
ţările scandinave.
A treia rută cuprinde ţări de la graniţa Europei de Est cu legislaţie tolerantă:
România,
Republica Moldova, Polonia, Republica Cehă şi Ucraina.
Cele mai reprezentative ţări care alimentează în mare parte traficul cu copii sunt
Cambodgia şi Nepal (în Asia), Benin şi Togo (în Africa).
O altă ţintă importantă pentru traficul cu fiinţe umane o reprezintă Statele Unite ale
Americii.
Aici întâlnim imigranţii, donatorii ilegali de organe, prostituatele şi sclavii sexuali
minori, din toate zonele sărace ale lumii: Europa de Est, Asia Centrală şi de Sud, Africa şi
America Latină.
Tendinţe în economia subterană
În ce priveşte dimensiunile şi evoluţia economiei subterane, estimarea acesteia în
întreaga lume, a fost realizată de profesorul Friedrich Schneider, de la Universitatea
Johannes
Kepler din Linz, în intervalul de timp 1999-2005. În acest studiu relevă următoarea evoluţie
a
economiei subterane în ţările O.C.D.E. (Anexa 1, Tabel 1). Analizând dezvoltarea economiei
subterane în ţările O.C.D.E. putem să observăm o scădere a acestora din 1999/2000 până
în
2004/2005. Mărimea medie a economiei subterane în 1999/2000 a fost de 16.8% din PIB,
ajungând la 14.8% din PIB în 2004/2005. Dacă analizăm în mod individual evoluţia Greciei,
Italiei şi Spaniei observă, că aceste ţări au cea mai mare economie subterană în
2004/2005,
deţinând 26.3%, 23.2% şi 20.5% din PIB. Ţara care deţine o pondere medie este Irlanda cu
14.1%. În partea opusă se află SUA, Elveţia şi Japonia cu o economie subterană de 7.9%,
8.5%
şi 8.8% din PIB. (Figura 1)28.
Figura 1:,, Evoluţia ponderii economiei subterane în PIB în ţările O.C.D.E, în perioada
1999-2005”
28
Friedrich, Schneider, Shadow Economies and Corruption All Over the World:New Estimates for 145
Countries/
Economics No.2007-9, 2007, July 24; p.19
571
Evoluţia economiei subterane în tările în curs de dezvoltare (Anexa3 , tabelul 3), de
pe
Evoluţia
continentul African, poderii creştere.
este în continuă economiei subterane
În medie în economiei
ponderea PIB subterane în
aceste în ţările O.C.D.E, în perioada 1999-2005
37 de state pentru perioada 1999-2000 a atins nivelul 41.3%, majorîndu-se apoi pînă la
42.8% în
perioada 2004-2005. Nivelul maxim Grecia
însă aItalia SUA în perioada 2002-2003, cînd ponderea
fost atins
28,7 28,5 27 28,2 27,4 26,3în mod individual evoluţia
economiei subterane
27,1 în total PIB era de 43.8%. Dacă
25,7 analizăm
24,8 23,2
8,7 8,7 8,4 8,2
economiei subterane în Zimbabwe, Nigeria şi Tanzania pentru anii 7,9
2004-2005, aceste ţări
deţin
cea mai mare pondere în mărime de 64.6%, 59.5% şi 58.2% respectiv. Ţara care deţine
ponderea 1999-2000 2001-2002 2002-2003 2003-2004 2004-2005
medie între aceste ţări este Mozambic (43.5%). Ponderea cea mai mică a economiei
subterane a
fost înregistrată în Africa de Sud (28.2%), după care urmează Lesotho cu 32.3% şi Namibia
cu
Sursa: F. Schneider,„Shadow Economies and Corruption All Over the World: New Estimates for 145
32.4% din PIB. (Anexa 4, figura 3). Ponderea ridicată a economiei subterane în ţările
Countries”,
Economics,
Africane Nr 2007-9, 24 iulie 2007
este determinată de nivelul înalt al presiunii fiscale în aceste ţări, precum şi de intervenţia
Evoluţia economiei subterane în ţările cu o economie în tranziţie diferă esenţial de
statului în economie ceea ce creează o economie locală limitată, adică cetăţenii nu dispun
evolutia
de economiei subterane în tările dezvoltate. Dimensiunea medie a economiei
subterane
salarii careînar acoperi minimul de existenţă şi singura modalitate de a acoperi această
cele 25 de ţări cu economie în tranziţie ale Europei Centrale şi de est a fost în anii 1999-
deficienţă
2000,economia subterană.
este
38,1% în total PIB, şi a crescut pînă 38,8% în 2004-2005. Ponderea medie a economiei
subterane
a atins punctul de vîrf în anii 2002-2003, cînd a constituit 40,1% din PIB. Dacă analizăm în
21.7. Republica Moldova pe harta crimei organizate transnaționale. Corupția în
mod individual evoluţia economiei subterane în Georgia, Azerbaidjan şi Ucraina, pentru anii
Republica Moldova.
2004-2005, aceste ţări deţin cea mai mare pondere în mărime de 66,4%, 59,4% şi
respectiv 55,
3%. Ţara
Una care deţine principale
din verigile ponderea medie între aceste
ale procesului ţări este Bulgaria(36,5%),
de contracarare după care
a corupţiei reprezintă
urmează
depistarea
Serbia şi Muntenegru,
nemijlocită a actelor decucorupţiei,
37,3% şiurmărirea
România cu 35, 4%.
penală În partea opusă
şi sancţionarea se află Republica
vinovaţilor în temeiul
Cehă,
cu 18, 3%,înRepublica
legislaţiei vigoare. Slovacă, cu 18. 2% şi Ungaria cu 24,3% din PIB. (Anexa 2, tabel
2)
Figura 2: ,,Evoluţia
Existenţa poderii economiei
fenomenului subterane
corupţiei în Republicaîn Moldova
PIB în ţările
estecuconfirmată
economia în tranziţie, în
prin
perioada
înregistrarea şi
depistarea anuală de către organele de1999-2005”
drept a faptelor de
corupţiei.
În anul 2002 de către organele de drept au fost înregistrate 767 de infracţiuni de
corupţie,
pe când în anul 2006 numărul acestora a crescut până la 1469 infracţiuni de corupţie. Dacă
luăm
în consideraţie nu doar perioada medie de cinci ani, ci o perioada lungă de zece ani (1997-
2006),
putem stabili cu o mai mare precizie, tendinţa de creştere sau scădere a actelor de
corupţie.
Astfel, evoluţia infracţiunilor de corupţie în anii 1997-2006 atestă o dezvoltare
esenţială a
acestui fenomen, caracterizându-se printr-o tendinţă de creştere considerabilă a numărului
de
acte de corupţie înregistrate, în mediu câte 74 infracţiuni pe an. Astfel, în anul precedent
au fost
înregistrate de 1,9 ori mai multe infracţiuni de corupţie faţă de anul 1997 (Anexa 2,
figura 4).
Această evoluţie ascendentă este accentuată, în special, în ultimii 5 ani, dovadă
servind
intensificarea activităţii organelor de prevenire şi combatere a corupţiei. Anul 2003 poate fi
considerat anul începerii unei
Sursa: F. Schneider,„Shadow noi etapeand
Economies în lupta împotriva
Corruption corupţiei,
All Over ca urmare
the World: a reformei
New Estimates for
din
145
anul 2002 în
Countries”, sistemul ocrotirii
Economics, normelor
Nr 2007-9, 24 iuliede drept şi ca rezultat fondarea la iniţiativa unei
comisii
2007
mixte a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Conform Legii
nr.1104-
572
573
XV din 06.06.2002 Centru reprezintă „un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat
în
contracararea infracţiunilor economico-financiare, precum şi a corupţiei". Unele din
atribuţiile
Centrului sunt preîntâmpinarea, depistarea, cercetarea şi curmarea contravenţiilor şi
infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, contracararea corupţiei şi
protecţionismului.
Astfel, din luna iunie a anului 2002 şi până la finele anului 2006 de către CCCEC au
fost
descoperite 1272 de infracţiuni de corupţie şi conexe acestora şi 1426 de infracţiuni
economice.
(Anexa 3, figura 5). Ponderea infracţiunilor de corupţie şi conexe acestora înregistrate de
CCCEC în anul 2006 constituie 20,97 % din numărul total de infracţiuni de corupţie
înregistrate
de organele de drept în anul 2006. Astfel, în perioada 2002-2006 de către organele de
drept au
fost înregistrate 7416 infracţiuni de corupţie, din care 1272 infracţiuni de corupţie au fost
semnalate de CCCEC.
Semnificativă este şi ponderea actelor de corupţie în totalul infracţiunilor înregistrate,
care
privită în dinamica anilor 2002-2006 se caracterizează printr-o creştere însemnată, sporul
mediu
pe an constituind circa 1 % . Astfel, conform Anuarului Statistic al Moldovei în anul 2005 au
fost comise 27595 de infracţiuni, din care 1351 de corupţie. În 2006 actele de corupţie au
constituit peste 5,9 la sută din totalul infracţiunilor sau cu 3,8 puncte procentuale mai mult
comparativ cu anul 2002.

Figura 6: Ponderea actelor de corupţie înregistrate de CCCEC (2002-2006) în totalul infracţiunilor de corupţie
înregistrate de organele de drept
Sursa: Studiu privind cuantificarea fenomenului corupţiei in Republica Moldova, realizat de Centrul
pentru
Combatere Crimelor Economice şi Corupţiei, Chişinău 2007
Abordarea multilaterală a fenomenului corupţiei, precum şi progresele înregistrate în
cursul anilor cu privire la reprimarea ei, a determinat conştientizarea de către eventualii
autori a
actelor de corupţie a riscurilor pe care şi le asumă în urma comiterii unui asemenea act,
motiv
pentru care a determinat creşterea comisionului
ilicit.
Figura 7: Prejudiciul cauzat prin ifracţiuni de corupţie în perioada anilor 1996-2006
574
indicele perceperii corupţiei a scăzut de la 3,1 până la 2,1 puncte. Şi invers, în 2009 după o
altă
schimbare radicală în guvernare, asteptările au devenit optimiste şi indicele perceperii
corupţiei a
crescut de la 2,9 până la 3,3 puncte. Cercetările Transparency Internaţional – Moldova care
reflectă nu numai percepţiile respondenţilor, ci şi experienţele acestora în contextul
relaţiilor şi
plăţilor neoficiale în Republica Moldova, confirmă acest argument. În mod evident, o atare
dinamică a Indicelui Perceperii Corupţiei stabileşte un „punct de pornire” destul de înalt
pentru
noua guvernare, căreia, în condiţiile crizei economice, îi va fi destul de greu să asigure
creşterea
acestui indice. De fapt, creditul de încredere oferit noii guvernări va necesita atât eforturi
Sursa: Studiu privind cuantificarea fenomenului corupţiei in Republica Moldova, realizat de Centrul pentru
mai Combatere
mari, cât
Crimelor şi o responsabilitate
Economice sporită
şi Corupţiei, Chişinău 2007 în atingerea obiectivelor de prevenire şi combatere a
corupţiei.
AstfelPentru
în anula 2005
conferi mai multă
acesta eficienţă
a crescut de 3 activităţilor
ori mai multanticorupţie
decât în anul noua
1997.guvernare
În schimb, în
trebuie să
anul
manifeste nu doar
2006 prejudiciul dorinţă,
total cauzatdar şi voinţă
prin actele politică de aaleconstituit
de corupţie aplica în 105
viaţă, iar societatea
milioane civilă
de lei. acelaşi
să
cu
susţină aceste
rjreiudiciul activităţi,
cauzat în anulsă manifeste
2000. intolerantă
Fenomenul faţăblochează
corupţiei de fenomenul corupţiei,
Republica să comunice
Moldova în
despre
evoluţia
cazuri
ei cătredeo corupţie
economie şi de
să piaţă
participe
şi o activ la monitorizarea
societate democraticăpoliticilor anticorupţie
funcţională. şi a
Potrivit Indicelui
procesului
perceperii de
luare a deciziilor
corupţiei în anul .2009, Republica Moldova a înregistrat un scor de 3,3 puncte, plasându-se
pe
locul 92 din 180 ţări incluse în clasament (în anul 2008, cu un punctaj de 2,9 puncte,
Republica Întrebări:
Moldova s-a situat pe locul 112 din 180 ţări). Aceasta semnifică o îmbunătăţire a situaţiei în
1. Definiţi noţiunea
domeniul preveniriide probleme globale
şi combaterii şi specificaţi
corupţiei, carecaracteristicile
poate fi explicată prin următoarele
acestora?
momente. Pe
2. Care
de sunt premisele
o parte, în ultimiişiani
formele de manifestare
organizaţiile ale terorismului?
internationale au efectuat „investiţii” masive în
3. Analizaţi care este impactul terorismului asupra econnomiei mondiale?
prevenirea
şi combatereacare
4. Caracterizaţi corupţiei (Corporatia
sunt tendinţele Provocarile
actuale ale economieiMileniumului
organizate? – peste 24 mil. USD, Consiliul
5. Identificaţi care este locul crimei organiazte în cadrul economiei
Europei – peste 3,5 mil. Euro, UNDP – 400 mii USD). Deşi aceste mijloace nu au fot plasate
subterane?
Bibliografie
direct în activităţii anticorupţie, ci în infrastructură, au inceput să se resimtă treptat
anumite
1. Legea Republicii Moldova nr. 633-XV din 15.11.2001 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării
efecte.şi
banilor
finanţării terorismului // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 139-140/1084 – cu modificările
Legii
nr. 436-XV din 24.12.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr. 1-4/1012 (1600-1603).
2. Codul fiscal /Legea Nr,1163-XIII din 24.04.97/.
3. Rotaru, Andrei, Covaliu Mihai, Fenomenul economiei subterane şi manifestarea lui în Republica Moldova
/Rotaru Andrei, Covaliu Mihai – Chişinău 2003, informaţie de sinteză, p. 1-25.
4. POPA, Ştefan, CUCU, Adrian, Economia subterană şi spălarea banilor, Bucureşti, Editura Expert, 2000,
293
p.
5. Grebincea, Alexandru, Economia tenebră şi lupta cu ea / Materialele Simpozionului internaţional ,,Studii
şi
cercetări economice – Exigenţe pentru Republica Moldova” – Chişinău , Editura IREI, 2001, 21 p.
6. Roşcovan, Mihai; Rusu Victor; Roşca, Iurie, Studiu privind evaziunea fiscală şi contrabanda cu produse
petroliere în Republica Moldova /Chişinău, Editura: Transparency International – Moldova, 2004.
7. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/nov2006-vol2.pdf
8. http://www.transparency.md/content/view/524/1/lang,en/
9. http://transparency.md/Docs/2004/2004_conferinta.pdf
10. http://transparency.md/Docs/cor_evaz_fisc_ro.pdf
11. www.economics-ejournal.org/economics/journalarticles
12. http://www.cisr-md.org/ROM/AdeptSursa: www.Transparency.md
%20rom/note10.html#_ftn1
Pe de altă parte, schimbarea radicală a puterii în stat duce la schimbarea
aşteptărilor
privitor la nivelul corupţiei. Astfel, în 2001 când s-au marcat schimbări esenţiale în
eşichierul
politic, asteptările privind perspectivele de combatere a corupţiei au fost mai pesimiste şi
575
576

3 BodyPart

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3 BodyPart

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Academia de Studii Economice din Moldova

Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”

Boris Chistruga (coordonator), Constantin Postica

Relaţii Economice Internaţionale

(manual pentru ciclul I licență)

Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ.,

Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector

Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector

Capitolul 8 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Subcapitolul 8.1 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector sup., dr.;

Capitolul 10 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 11 - L.Dodu-Gugea, lector superior., dr.; D.Harcenco, lector

Capitolul 13 - M.Hachi, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector

Subcapitolul 17.4 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector superior., dr.;

Nr. Denumirea temei Pagina

Partea I. Sistemul Economiei mondiale. Tendinţe moderne în EM. 14

1.1. Conceptul de economie mondială. 14

1.2. Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi 18

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale 27

Teste şi întrebări de evaluare a 31

Capitolul 2. Sistemul Economie Mondiale – elemente structurale, modele de 32

2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei 32

2.3. Piaţa mondială 40

2.4. REI – esenţa şi formele de manifestare 45

2.5. Circuitul economic mondial. 51

2.6. Ordinea economică mondială. 53

2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob şi 57

Teste şi întrebări de evaluare a 72

Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea 74

3.1. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi 74

Teste şi întrebări de evaluare a 98

Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei 100

4.1. Definirea şi caracteristici ale STN 100

4.2. Fluxurile şi stocurile investiţionale 112

4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN 121

Teste şi întrebări de evaluare a 129

Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională. 130

5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, 130

Teste şi întrebări de evaluare a 163

Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 165

6.1. Definirea şi clasificări ale organizaţiilor 165

6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi 174

II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 190

Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 190

7.1. Clasificarea statelor lumii 191

7.1.1. Clasificarea ţărilor lumii propusă de ONU 191

7.1.2. Clasificare a ţărilor lumii după ONU 191

7.1.3. Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială 192

7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea 192

Teste şi întrebări de evaluare a 196

Capitolul 8. Grupul ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 198

8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor 198

8.3. Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 206

Teste şi întrebări de evaluare a 213

Capitolul 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale 216

9.1. Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în 216

9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC 240

Teste şi întrebări de evaluare a 243

Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie 246

10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia 246

Teste şi întrebări de evaluare a 265

III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL ŞI REI 269

Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 269