Sunteți pe pagina 1din 575

Academia de Studii Economice din Moldova

Catedra „Relaţii Economice Internaţionale”

Boris Chistruga (coordonator), Constantin Postica

Economie Mondială

şi

Relaţii Economice Internaţionale

(manual pentru ciclul I licență)

Chişinău 2010
Manualul EMREI este elaborate de către membrii catedrei REI
ASEM.

Colectivul de autori:

Capitolul 1 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ., dr.

Capitolul 2 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; I.Galaju, conf.univ.,


dr.; D.Galea, lector univ., drd

Capitolul 3 – B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector


univ.,
drd
Capitolul 4 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Galea, lector univ., drd

Capitolul 5 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Postica, conf.univ., dr.; D.Galea, lector


univ.,
drd
Capitolul 6 - P.Roşca, prof.univ., dr.hab.; L.Roşca, lector univ., dr.; D.Galea, lector univ.,
drd
Capitolul 7 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 8 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Subcapitolul 8.1 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector sup., dr.;


M.Popa,
asist.univ., drd.
Capitolul 9 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 10 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; M.Popa, asistent univ., drd

Capitolul 11 - L.Dodu-Gugea, lector superior., dr.; D.Harcenco, lector


superior
Capitolul 12 - N.Palii, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector superior

Capitolul 13 - M.Hachi, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector


superior
Capitolul 14 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector
superior
Capitolul 15 - M.Pisaniuc, conf.univ., dr.; D.Harcenco, lector
superior
Capitolul 16 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Capitolul 17 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; I.Botnaru, drd

Subcapitolul 17.4 - B.Chistruga, prof.univ., dr.hab.; E.Ursachi, lector superior., dr.;


I.Botnaru,
drd
Subcapitolul 18.1 – M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Subcapitolul 18.2 - N.Lobanov, conf.univ., dr.hab.; C.Carauş, lector univ.,
drd
Subcapitolul 18.3 - M.Hachi, conf.univ., dr.; C.Carauş, lector univ.,
drd
CUPRINS

Nr. Denumirea temei Pagina


d/o

INTRODUCERE 11

Partea I. Sistemul Economiei mondiale. Tendinţe moderne în EM. 14


Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.

1.1. Conceptul de economie mondială. 14

1.2. Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi 18


dinamic.
1.3. Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale. 23

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale 27


EMREI
Glosar 30

Teste şi întrebări de evaluare a 31


cunoştinţelor
Bibliografie 31

Capitolul 2. Sistemul Economie Mondiale – elemente structurale, modele de 32


dezvoltare.

2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei 32


Mondiale.
2.2. Diviziunea mondială a muncii. 34

2.3. Piaţa mondială 40

2.4. REI – esenţa şi formele de manifestare 45

2.5. Circuitul economic mondial. 51

2.6. Ordinea economică mondială. 53

2.7. Modele de dezvoltare economică pe glob şi 57


postindustrializarea,.
Glosar 70

Teste şi întrebări de evaluare a 72


cunoştinţelor
Bibliografie 73

Capitolul 3. Internaţionalizarea, Globalizarea, Transnaţionalizarea 74

3.1. Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi 74


globalizarea
3.2. Esenţă, factori determinanţi ai 80
globalizării
3.3. Efectele globalizării economice. 90
Transnaţionalizarea

3
Glosar 97

Teste şi întrebări de evaluare a 98


cunoştinţelor
Bibliografie 99

Capitolul 4. Societăţile transnaţionale şi implicaţiile lor asupra economiei 100


mondiale.

4.1. Definirea şi caracteristici ale STN 100

4.2. Fluxurile şi stocurile investiţionale 112


transnaţionale
4.3. Strategii de creştere a STN 119

4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN 121


şi
managementul societăţilor transnaţionale.
Glosar 127

Teste şi întrebări de evaluare a 129


cunoştinţelor
Bibliografie 129

Capitolul 5. Cooperarea şi Integrarea economică internaţională. 130

5.1. Cooperarea economică internaţională: conţinut, 130


forme
5.2. Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi, 137
implicaţii.
5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice 144
internaţionale.
Organizaţii economice interstatale..
5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică 156
regională
Glosar 162

Teste şi întrebări de evaluare a 163


cunoştinţelor
Bibliografie 164

Capitolul 6. Cadrul instituţional al economiei mondiale. 165

6.1. Definirea şi clasificări ale organizaţiilor 165


internaţionale
6.2. Sistemul Naţiunilor Unite 167

6.3. Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi 174


Grupul
Băncii Mondiale.
6.4. Organizaţiile internaţionale 183
neguvernamentale
Glosar 188

4
Teste şi întrebări de evaluare a 189
cunoştinţelor
Bibliografie 189

II. ECONOMIA ŢĂRILOR LUMII 190

Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii. 190

7.1. Clasificarea statelor lumii 191

7.1.1. Clasificarea ţărilor lumii propusă de ONU 191

7.1.2. Clasificare a ţărilor lumii după ONU 191

7.1.3. Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială 192

7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea 192


lor
Glosar

Teste şi întrebări de evaluare a 196


cunoştinţelor
Bibliografie 197

Capitolul 8. Grupul ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială 198

8.1. Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor 198


dezvoltate
8.2. Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, 203
UE

8.3. Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 206


asupra
economiei mondiale
Glosar

Teste şi întrebări de evaluare a 213


cunoştinţelor
Bibliografie 215

Capitolul 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale 216

9.1. Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în 216


dezvoltare
9.2. Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de 224
dezvoltare
Noile ţări industrializate din Asia şi America Latina sau ţările
9.2.1 emergente 225

9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India, 232
China
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare 234

9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC 240

5
Glosar

Teste şi întrebări de evaluare a 243


cunoştinţelor
Bibliografie 245

Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie 246

10.1. Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia 246


planificată la
economia de piaţă
10.2. Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată 248
(spre o
economie de piaţă funcţională) în Uniunea Europeană
10.3. Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie 251
din
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
10.4. Republica Moldova în mrejele tranziţiei 254

Glosar

Teste şi întrebări de evaluare a 265


cunoştinţelor
Bibliografie 268

III. CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL ŞI REI 269

Capitolul 11. Fluxurile Internaţionale de bunuri şi servicii. Comerţul internaţional 269

11.1. Comerţul internaţional – flux de bază al circuitului economic mondial şi 269


al
relaţiilor economice internaţionale
11.2. Schimburile comerciale internaţionale şi trăsăturile lor 275
generale
11.3. Evoluţia şi esenţa comerţului 279
internaţional
11.4. Rolul OMC în reglementarea comerţului mondial 292

11.5. Evoluţia comerţului exterior al Republicii Moldova 301

11.6. Comerţul internaţional cu servicii 303

11.7. Principalele postulate ale avantajelor competitive după 315


M.Porter.
Principalele strategii ale competitivităţii în lume
Glosar tematic 335

Teste şi întrebări de evaluare a 336


cunoştinţelor
Bibliografie 339

Capitolul 12. Fluxurile Internaţionale de capital. Investiţii Străine Directe 341

12.1. Abordarea conceptuală a Investiţiilor Străine, caracteristicile 341


definitorii şi
6
factorii determinanţi

12.2. Dinamica evoluţionistă şi tendinţele contemporane ale fluxurilor de 354


Invetiţii
Străine Directe
Glosar tematic 363

Teste şi întrebări de evaluare a 365


cunoştinţelor
Bibliografie 366

Capitolul 13. Migraţia internaţională a forţei de muncă 367

13.1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a 367


forţei de
muncă
13.2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de 373
muncă
13.3. Dimensiunea şi direcţiile migraţiei de 375
muncă
13.4. Reglementarea migraţiei de către statele 379
lumii
13.5. Consecinţele migraţiei internaţionale a forţei de 382
muncă
13.6. Migraţia forţei de muncă din/în Republica Moldova 385

Teste şi întrebări de evaluare a 387


cunoştinţelor
Glosar tematic 388

Bibliografie 389

Capitolul 14. Piaţa financiară internaţională. Interdependenţa financiară 390

14.1. Conceptul şi esenţa relaţiilor financiare 390


internaţionale
14.2. Caracteristica pieţelor de capital 397

14.3. Evoluţia pieţei financiare internaţionale 402

Teste şi întrebări de evaluare a 407


cunoştinţelor
Glosar tematic

Bibliografie

Capitolul 15. Relaţiile monetare internaţionale şi rolul lor în REI 408

15.1 Principalele caracteristici ale relaţiilor monetare 408


internaţionale
15.2 Evoluţia sistemului monetar internaţional şi Sistemul de la Bretton – 410
Woods
15.3 Piaţa valutară şi cursul de schimb 419
valutar

7
Teste şi întrebări de evaluare a 442
cunoştinţelor
Glosar tematic 446

Bibliografie 447

IV. PROBLEME GLOBALE 449

Capitolul 16. Crizele economice mondiale 449

16.1 Probleme, cauze şi căi de depăşire ale crizelor economice 451


mondiale
16.2. Criza sistemului bancar internaţional şi căile de 459
reglare
16.3 Criza pieţelor emergente 469

Teste şi întrebări de evaluare a


cunoştinţelor
Glosar tematic

Bibliografie

Capitolul 17. Subdezvoltarea economică şi asistenţa financiară pentru dezvoltare 482

17.1. Conceptual subdezvoltării economice 482

17.3.2. Tipologia ţărilor în curs de dezvoltare , criterii şi 484


indicii
17.2. Trăsăturile, cauzele şi căile de depăşire ale subdezvoltării 485
economice
17.3.4. Teorii despre geneza subdezvoltării 486

17.3. Asistenţa financiară externă – esenţă, cauze, 491


efecte.
17.4. Problema datoriei externe a ţărilor în 494
dezvoltare
Teste şi întrebări de evaluare a
cunoştinţelor
Capitolul 18. Industria pe plan mondial 497

18.1. Revoluţiile industriale şi dezvoltarea 497


industriei
18.2. Structura actuală a industriei 499

18.3. Politici , strategii de dezvoltare a 499


industriei
Capitolul 19. Agricultura şi alimentaţia pe glob 502
Locul, dinamica, structura şi tendinţe ale agriculturii pe plan
19.1 mondial 502
Repartiţia producţiei agricole pe plan mondial. Tendinţe în politicile
19.2. agrare 506
ale ţărilor.
19.3. Dimensiunile problemei alimentare pe glob. Cauze şi căi de soluţionare 506

8
Rolul organizaţiilor internaţionale în rezolvarea problemelor
INTRODUCERE
19.4 alimentare(FAO, FIDA, CMA, PAM). Perspectivele agriculturii mondiale. 519
Economia mondială contemporană se află într-un proces de ample transformări
Capitolul 20. Problemele globale ce decurg din relaţia om-natură.
influenţând
tot mai mult asupra vieţii internaţionale, precum şi asupra economiilor naţionale ale 521
statelor Problema demografică şi a folosirii forţei de muncă pe plan
lumii.
20,1 Acest proces este determinat de factori diverşi şi complecşi de ordin economic, 522
mondial
tehnic,
Problema energiei şi a materiilor prime pe plan
social şi politic.
20,2 mondial 532
Echilibrul
În acest context,ecologic – cerinţă
disciplina a dezvoltării
„Economia Mondială economiei
şi Relaţii Economice Internaţionale”,
20,3 mondiale. 541
ocupă un rol deosebit în cadrul planurilor de studii ale facultăţilor economice tuturor
instituţiilorGlosar 550
superioare de învăţământ superior din ţară şi peste hotare inclusiv ale Academiei de Studii
Teste
Economice din Moldova. Făcând parte din disciplinele economice fundamentale, este 551un
curs ce
contribuie Bibliografie selectivăgîndirii economice a fiecărui student, oferindu-le
esenţial la formarea 552
cunoştiinţele de
bază necesare
Capitolul înţelegeriiglobale
21. Problemele corectepolitice
a proceselor şi mecanismelor
– aspectul economic specifice ce au loc pe glob.
Într-o 555
lume tot mai interdependentă, în care procesul globalizării afectează toate domeniile de
activitate Terorismul internaţional. Grupări teroriste şi forme de
21,1
economicămanifestare.
a oricărui stat, iar orice fenomen ce are loc într-un anumit colţ al lumii se 555
răsfrînge înImpactul terorismului asupra economiei mondiale. Prevenirea şi
mod inevitabil şi rapid asupra celorlalte regiuni, studierea disciplinei „Economia Mondială
combaterea 561 şi
terorismului.
Relaţii Economice Internaţionale” devine o necesitate în formarea economiştilor, indiferent
de Crima organizată – fenomen global 563
specialitate. Prin intermediul prezentului curs se propune de a oferi studenţilor un
fundamentStructura crimei organizate
solid de cunoştinţe pe care aceştia ulterior să le folosească în activitatea lor 565
contemporane
practică. Criminalitatea economico-financiară: cauze, factori
În cadrul disciplinei respective sunt descrise procesele, faptele şi evenimentele care
566
determinanşi.
au dus
la formareaTipurile
şi dezvoltarea sistemului
de traficuri economiei
ale crimei organizatemondiale, intensificarea relaţiilor
economice 568
internaţionale, evidenţiind particularităţile acestea la etapa
contemporană.
AstfelRepublica
de noţiuniMoldova
precum peinternaţionalizarea, globalizarea,
harta crimei organizate transnaţionalizarea,
transnaţionale.
integrarea,
Corupţia în 573
regionalizarea, cooperarea,
Republica Moldova. deseori considerate a fi nişte clişee, urmează a fi explicate şi
clasate
în categoria de concepte
Glosar tematic conştientizate şi înţelese de studenţi, aceştia din urmă fiind în
măsură să
descrie, să explice şi să anticipeze efectele acestor
fenomene.Bibliografie 576
În condiţiile în care ţările lumii continuă să fie actorii de bază ai economiei mondiale,
vor fi
analizate economiile naţionale şi potenţialul acestora, vor fi prezentate diverse criterii
utilizate
pentru clasificarea ţărilor lumii, vor fi studiate sistemele social-economice existente, va fi
demonstrată eficienţa sporită a economiei deschise comparativ cu economia închisă,
urmărindu-
se scopul de a descrie situaţa reală cît şi sustragerea practicilor externe celor mai eficiente
şi utile
pentru Republica Moldova.
Avînd în vedere rolul tot mai pronunţat al corporaţiilor transnaţionale în economia
mondială, urmează a fi evidenţiaţi factorii ce au dus la crearea unor astfel de corporaţii,
felul în
care acestea au evoluat şi, nu în ultimul rînd, impactul activităţii corporaţiilor
transnaţionale
asupra economiei mondiale în general şi a economiilor naţionale în
particular.

10
9
La etapa actuală, orice stat îşi propune drept scop primordial încadrarea economiei
sale în
relaţiile economice internaţionale, din moment ce o ţară nu este în stare să-şi rezolve
problemele
economice fără a-şi coordona politicile naţionale cu cele ale altor ţări. Vor fi examinate
principalele categorii de relaţii economice internaţionale ce se stabilesc şi se dezvoltă în
baza
fluxurilor internaţionale de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă, informaţie şi
tehnologii,
iar ulterior, legătura dintre acestea. În baza cunoştinţelor căpătate, studenţii vor fi în stare

definească şi să descrie tendinţele caracteristice pentru comerţul internaţional, investiţiile
internaţionale, migraţia internaţională şi transferul internţional de
tehnologii.
Menţinerea şi acutizarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea şi
pericolul
apariţiei unor noi probleme de agest gen, face imposibilă neglijarea acestui subiect în
cadrul
cursului de „Economie mondială şi relaţii economice
internaţionale”.
În circumstanţele interdependenţei economice internaţionale sporite, se face necesar
un
anumit grad de reglementare supranaţională a raporturilor dintre ţări. De aceea urmează a
fi
studiat cadrul instituţional al economiei mondiale şi respectiv, activitatea diverselor tipuri
de
organizaţii economice internaţionale.
Această disciplină va oferi eventual studenţilor cunoştinţele necesare pentru stabilirea
corelaţiei funcţionale dintre economia mondială şi sistemul de ştiinţe contemporane
studiate,
anticiparea evoluţiei economiei mondiale sub influenţa procesului de globalizare, sugestia
unor
posibile soluţii pentru rezolvarea problemelor globale, estimarea impactului politicilor
economice internaţionale asupra funcţionării sistemului economiei mondiale, poziţionarea
economiei R. Moldova în contextul economic global şi aprecierea felului în care propriul
domeniu de specializare este afectat de evenimentele ce au loc în economia
mondială.
Scopul cursului „Economia Mondială şi Relaţii Economice Internaţionale” este de a
ajuta
studenţii în însuşirea teoretică şi formarea deprinderilor practice în organizarea şi realizarea
relaţiilor economice internaţionale între diferite ţări ale
lumii.
Obiective:
La nivel de cunoaştere şi înţelegere:
să determine obiectivul de studiu al disciplinei; să definească metodele şi principiile
„Economiei Mondiale”; să determine obiectivele şi conţinutul „Economie
Mondiale”:
La nivel de aplicare:
să determine etapele de dezvoltare a economiei mondiale; să explice esenţa
problemelor
fundamentale ale economiei mondiale; să identifice sfera de aplicare a economiei
mondiale;
să însuşească noţiunile privind: economia mondială, relaţiile economice internaţionale,
economie naţională, diviziunea mondială a muncii, comerţul mondial, cooperarea şi
globalizarea, etc. să interpreteze cadrul instituţional al economiei
mondiale.

11
La nivel de integrare:
să stabilească rolul şi locul economiei mondiale în sistemul informaţional internaţional

mondial; să aprecieze importanţa economiei mondiale la furnizarea informaţiei tuturor
utilizărilor şi la luarea deciziilor concrete; să stabilească corelaţia funcţională dintre
economia
mondială cu sistemul de ştiinţe studiate
contemporane.
Prin prezentul manual se urmăreşte evitarea supraîncarcării studenţilor cu informaţii.
Se
propune o analiză a principalelor trăsături şi mecanisme ale economiei mondiale
contemporane
şi REI în strânsă legătură cu evoluţiile recente şi de mai lungă durată ale principalelor ei
segmente, creând astfel o imagine reală a unui fenomen în continuă şi rapidă transformare
cum
este cel mondo-economic. Manualul îşi propune să formeze studenţi în spiritul respectării ţi
înţelegerii adevărului, să le dezvolte capacitatea de a analiza corect şi nuanţat fenomenele
la
nivel mondo-economic, de a înţelege logica internă de producere şi derulare a acestora
într-o
perspectivă multidimensională. Manualul are ca scop de a oferi studenţilor un fundament
solid
de cunoştinţe la care să adauge alte noi cunoştinţe sau să le adâncească pe cele primite,
iar,
ulterior să le folosească în activitatea lor practică de specialişti în
REI.
În organizarea internă a disciplinei s-a ţinut seama de conţinutul altor cursuri care se
predau
la aceeaşi facultate în scopul evitării
repetărilor.
În scopul implicării active a studenţilor la însuşirea materialului, în manual pentru
fiecare
temă sunt incluse obiectivele, cuvintele-cheie, subiectele pentru discuţii,
referatele.
Manualul de faţă este adresat nu numai studenţilor facultăţii REI ci şi ai altor facultăţi
cu
profil economic.

12
parte a speciei umane, care face comerţ împreună şi care nu mai formează astăzi, într-un
Partea I. SISTEMUL ECONOMIEI MONDIALE. TENDINŢE
fel, decât
o singură piaţă".
MODERNE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ
Fernand Braudel utilizează însă noţiunea „economie-univers" (Economie-monde)
pentru a
„traduce o utilizare particulară a cuvântului german Welt-Wirtschaft" şi care „nu pune în
discuţie Capitolul. 1 Economia mondială – origini, conţinut, tendinţe.
decât un fragment din univers, o parte a planetei, economic autonomă, capabilă în esenţă
să se Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili:
satisfacă pe sine însuşi şi căreia legăturile şi schimburile interne îi conferă o anumită unitate
organică".
 De a indentifica trăsăturile şi factorii de formare şi dezvoltare a economiei
mondiale,
Pornind de la zona Mediteranei din secolul al XVI-lea, zonă care „deşi practic divizată
 De a cunoaşte definiţia economiei mondiale în opinia diferitor autori şi în
politic,
cultural,perioade
social, acceptă o anumită unitate economică", constituită îndeosebi de la oraşele
dominante diferite,
ale
Italiei de Nord -Veneţia, Genova, Milano, Florenţa - a căror activitate „transgresează hotarele
 De a determina evoluţia sistemului economiei
imperiilor"
mondiale,
(hispanic, turc), precum şi „limitele marcate şi puternic resimţite dintre civilizaţiile care îşi
împart spaţiul
De a distinge factorii care au influienţat dezvoltărea economiei
mediteranean
mondiale, (grecească, musulmană, creştină), el formulează următoarea concluzie: „Din
examinarea
 De a identifica componentele fundamentaleeste ale economiei
unui caz particular deducem că o economie-univers o sumă de spaţii individualizate,
mondiale,
economice şi neeconomice, regrupate de ea; că ea reprezintă o suprafaţă uriaşă (în
principiu ea
este cea mai vastă zonă de1.1 coerenţă într-o epocă
Conceptul anumită, mondială
de economie într-o parte dată a globului); că
ea
transgresează
Economia mondialăde obiceiestelimitele
unulaltor grupări masive
din conceptele cu ceaalemai
istoriei"
largăChiar dacă
utilizare în „economiile-
gândirea şi
univers"
practica
nu au existat din
internaţională. El totdeauna,
desemnează, cumpeafirmă Fernand
de o parte, Braudel,
realitatea este evident
obiectivă că formarea
fundamentală unor
a lumii
zone în care
contemporane,
schimburile
reprezentatăeconomice
prin ansamblulcunoşteau o dezvoltare
economiilor maiale
naţionale intensă
tuturorşi care,
ţărilorînşiacelaşi timp, exercitau
altor entităţii
o mare
economice privite
influenţă şi atracţie
în complexitatea pentru restul
legăturilor planetei, este undintre
şi interdependenţelor procesele.cunoscut,
Pe de altă cu foarte
parte, multă vreme
acest concept
în urmă. Prin
desemnează
analiza unora
ştiinţa care dintre ele.
studiază Fernand
această Braudel
realitate a încercat să desprindă
economico-socială din multipleşi unele caracteristici
perspective:
generale,
componente saude
„reguli tendenţiale"
dezvoltare şi evoluţie, prin care şi
forme sămecanisme,
definească raporturile
trăsături şi dintre
tendinţe,ele. „Nu există economie-
univers",
etc. spune
autorul, „fără
Datorita un spaţiufara
dezvoltarii propriu şi semnificativ
precedent din mai
a economiei multe punctecudeo vedere:
contemporane, structura are
totanumite
mai
limite, care
variază
complexa, lent; implică undependentelor
accentuarii anumit centrusi("de gravitaţie", am zice)
interdependentelor pe planreprezentat printr-un
international, dar sioraş
din
(oraş cu
vocaţie internaţională
necesitatea de a analiza aflat într-o întrecere
si coordona aceastacu dezvoltare,
altele); esteeconomia
un spaţiueste ierarhizat,
organizatasau „oin sumă
plan
de economii
particulare,
orizontal, pesăracesectoare, unele, modeste
ramuri altele,
etc, cat si inuna
plansingură în pe
vertical, centrul lui fiind
niveluri. Intr-orelativ
astfelbogată
de - de
unde
structurare - in
rezultă şi o diviziune
plan vertical - in campul (internaţională)
economiei sea disting: microeconomia - care priveste viata
muncii.
economica la
nivelul Cu timpul,economici
agentilor atât limitele cât şimezoeconomia
interni; conţinutul activităţii, loculviata
- priveste şi rolul acestor spaţii
economica a s-au
modificat,
subramurilor,
s-a dezvoltat
regiunilor din un proces unei
interiorul de întrepătrundere
economii nationale; între „economiile-univers",
macroeconomia - careajungându-se la ceea
reprezinta totalitatea
ce avea să
devină
proceselorulterior economia mondială.
si fenomenelor economice, care se formeaza la nivelul unei economii nationale;
Succinta caracterizare
mondoeconomia a procesului
- reprezinta de formare
ansamblul formelor a economiei mondiale acarelatiilor
de viata economica realitatesialegaturilor
vieţii
internaţionale,
permite
cauzale sidefinirea mai precisă
functionale a noţiunii
la nivelul relatiilorteoretice prin care reprezentăm această realitate în
dintre economiile
ştiinţa
nationale.
economică
Noţiunea „economie mondială" se utilizează de multă vreme. Fernand Braudel, membru
al
DeşiFranceze,
Academiei această noţiune sau categorie
în cunoscuta sa lucrare economică are o largă
„Timpul lumii", utilizare
îl evocă nu numai
pe Simonde în
Sismondi,
care înştiinţă,
a ci şi în
practica
sa lucrareeconomică
„Nouveaux şi Principes
socială, înd'economie
viaţa publică; ea nu are
politique" o definiţie
afirma unanimmondială
că economia acceptată. se
Există
extindechiar
la
manuale şi tratate
lumea Întreagă, ea de ştiinţă economică
reprezentând (în literatura
„piaţa întregului internaţională)
univers" şi desemnândîn care nici măcar
„specia umană nusau
se
încearcă
acea o
14
15
definire a economiei mondiale, deşi se vorbeşte despre acest subiect. Cu toate acestea,
definirea
conceptului este absolut necesară. Ceea ce în cele mai multe lucrări de specialitate se şi
realizează.
Ce este Economia Mondială?
• Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi
din
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
internaţionale şi piaţa mondială. (S.Dumitrescu)

Subiecţii Economiei Mondiale sunt:


• Statele-naţiune ca participante autonome la viaţa economică
internaţională
• Întreprinderile şi organizaţiile cu activitate
externă
• Instituţii şi organisme internaţionale

Desprinderea economiei mondiale ca stiinta - ca ramura distincta din sistemul


stiintelor
economice, s-a realizat pe masura ce a crescut complexitatea schimbului reciproc de
activitati si
deci a devenit necesara analiza
acestuia.
Abordarea teoretica a economiei mondiale, a evoluat in timp de la teorii izolate la un
sistem de teorii, metode si principii. In plus, in teoria economiei mondiale se reflecta si
pozitia
diferitelor natiuni cu multiplele lor interese si preocupari, care sunt rezultatul atat al
stadiilor lor
de dezvoltare economica, cat si al particularitatilor formarii si dezvoltarii lor nationale si
istorice.
Ea, are sarcina sa descopere in spatele manifestarilor conjuncturale, esenta relatiilor
economice
internationale, formele eficiente de utilizare a lor pentru cresterea economica, principiile
care
trebuie sa stea la baza relatiilor economice
internationale.
S-au exprimat însă puncte de vedere diferite. Mult timp, in analiza economiei
mondiale, chiar
dacă nu s-a dat o definiţie a acesteia, s-a operat cu accepţiunea din teoria ricardiană a
schimburilor
internaţionale (a avantajelor relative) care plasează statele sau economiile naţionale în
poziţia centrală în
raport cu economia mondială.

O asemenea abordare a fost pusă în discuţie îndeosebi în perioada de după cel de-al
doilea
război mondial, pornind de la contradicţia apărută între activitatea crescândă a corporaţiilor
transnaţionale, care „omogenizează spaţiul mondial", pe de o parte, şi „paradigmele
schimburilor
internaţionale" fondate încă pe teoria lui David Ricardo - teorie care are la bază „disparităţile
create de
spaţiile naţionale", pe de altă parte, supralicitând rolul acestor corporaţii care, in viziunea
respectivă,
internaţionalizează atât de mult producţia şi comerţul încât în viitor nu va mai fi loc pentru
statul -
naţiune.

16
În această viziune, despre economia mondială nu se poate vorbi decât în perioada
actuală, când ca
urmare a expansiunii societăţilor transnaţionale are loc o „dislocare şi internaţionalizare a
producţiei, într-
o asemenea măsură încât .. ideea de economie mondială se confundă cu aceea de firmă
multinaţională" [Charles Albert Michalet, „Le capitalisme mondiale”,Presse Universitaires de
France, Paris,1976,pg.114] într-un alt studiu, semnificativ intitulat „Emergenţa economiei
mondiale", acelaşi autor, Charles Albert Michalet, scria: „în spatele acestei dezbateri
teoretice se află
termenii unei confruntări între cei doi agenţi principali ai economiei mondiale: societăţile
multinaţionale şi Statele-Naţiune (subl. n.s.). Primele generează o strategie şi un spaţiu de
funcţionare
care au vocaţie planetară. Prin definiţie, ele depăşesc teritorii naţionale pentru a produce
omogenitate.
Celelalte (Statele Naţiune), dimpotrivă, nu-şi găsesc legitimitatea decât în diferenţierile
naţionale, în
fracţionarea spaţiului mondial in teritorii distincte legate exclusiv prin schimburile de
mărfuri” În
ultimele două decenii s-a adus discuţie îndeosebi trecerea integrării europene pe noi trepte
care
implică primordialitatea jurisdicţiei comunitare asupra celei naţionale şi limitarea
suveranităţii
naţionale. Sunt citate în acest sens ideile formulate de Jacques Delors care, cu autoritatea
sa
profesională şi politică de preşedinte (fost) al comisiei C.E.E. timp de 10 ani, afirma:
„Paralelismul
indispensabil între economie, social şi monetar, legătura irevocabilă dintre monede,
gestionarea în
comun a anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea - toate vor fi
realizate prin
Uniunea Economică şi Monetară - ambiţie economică, profund politică şi totodată embrionul
clar al
unei veritabile comunităţi de
destin
În majoritatea lucrărilor de specialitate, economia mondială este definită pornind de
la unitatea
dintre economiile naţionale, pe de o parte şi schimburile economice sistematice care au loc
între
acestea,pe de altă parte. În cea mai simplă formă, economia mondială este definită ca
ansamblul
economiilor naţionale ale statelor lumii, privite în interdependenţa legăturilor economice,
care se
derulează în mod sistematic între ele, pe baza diviziunii internaţionale a
muncii.
Într-o altă concepţie economia mondială este definită ca acel stadiu al schimbului
reciproc de
activităţi în care, sunt implicaţi, majoritatea agenţilor economici de
pe glob.
Într-o viziune care pune în centrul definiţiei numai relaţiile economice inter ţări şi
suprastatale,
economia mondială este definită şi ca „...ansamblul interdependenţelor economice, politice,
comerciale şi
financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile supranaţionale şi societăţile
transnaţionale
privite şi analizate în mod dinamic şi
evolutiv".

17
1.2 . Formarea Economiei Mondiale – proces complex şi dinamic.

Lumea în care trăim este o lume a interdependenţelor, a legăturilor tot mai strînse
între ţări,
indiferent de potenţialul sau de nivelul lor de dezvoltare, de orînduirea socială. De vine tot
mai
evident că un eveniment major survenit într-o anumită parte a globului, se va repercuta,
mai
devreme sau mai tîrziu, asupra ansamblului comunităţii internaţionale. Nici o ţară, oricît de
bogată ar fi,nu se poate sustrage acestei legităţi, izolîndu-se de restul lumii, dezvoltarea
autarhică
este de neconceput în lumea
contemporană.
Economia mondială, aşa cum se prezintă în zilele noastre, este rezultatul unui întreg
proces
evolutiv, al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi de la forme inferioare, la forme
superioare, de la simplu la complex. Premisele şi procesele economiei mondiale sunt strîns
legate de marile descoperiri geografice, de revoluţia industrială, de apariţia diviziunii
internaţionale a muncii, de formarea şi dezvoltarea naţiunilor şi a statelor naţionale, de
dezvoltarea puternică a comerţului internaţional şi de formarea pieţei mondiale,care au
antrenat
treptat toate popoarele în sfera schimburilor economice
internaţionale.
În acest proces complex şi îndelungat, în care un rol esenţial l-au avut numeroşi
factori de
ordin economic, tehnic, social şi politic, sunt de remarcat mai multe
momente:
1. La baza acestui proces s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb şi a comerţului
dintre
diferite popoare şi regiuni ale globului, mai ales în urma marilor descoperiri geografice,
îndeosebi a celor două Americi. Referindu-se la acest factor, Adam Smith scria:” Mărfurile

europene erau, aproape toate, noi pentru America,iar multe din cele din America erau noi
pentru
Europa. Astfel, începe să se facă un nou schimb de produse, cum nici nu se gîndise nimeni
vreodată înainte…”
Intensificarea şi diversificarea schimburilor dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă au
condus
la formarea pieţii mondiale, în cursul secolului al XV lea. Aceasta a contribuit la
impulsionarea
producţiei şi a activităţii de transport. Au luat dezvoltare manufacturile şi comerţul cu
produsele
acestora, la început în ţări precum Olanda, Belgia şi apoi în Anglia. Asemenea oraşe din
Ţările
de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand au devenit centre ale comerţului internaţional, mai ales pe
baza
mărfurilor produse în manufacturi. Comerţul mondial şi piaţa mondială au inaugurat şi au
propulsat, în acest secol, al XVI lea, istoria modernă a
capitalului.
2. Un rol hotărîtor în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări şi în creşterea schimburilor
l-
au avut revoluţia industrială şi trecerea de la manufacturi la marea industrie maşinistă.
Această
revoluţie, care a cuprins mai întîi Anglia, dar apoi s-a extins treptat şi în alte ţări din Europa-

18
Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Ţările Scandinave, Elveţia, a determinat ample
transformări în
baza tehnică a economiei, în structura producţiei materiale, precum şi a comerţului dintre
ţările
lumii. A început, de asemenea, demarajul industrial al
SUA.
Din punct de vedere al rolului transformator al efectelor propagate în economiile
naţionale,
în transportul şi comerţul internaţional, industria avea să devină, pentru întreaga perioadă
de timp
care a urmat pînă în zilele noastre, „inima economiei mondiale”. Ea a redus dependenţa
producţiei de bunuri economice de pieţele locale de aprovizionare şi desfacere şi a stat la
baza
unei creşteri revoluţionare a productivităţii muncii.. „ Marea industrie a universalizat
concurenţa…a creat mijloacele de comunicaţie şi piaţa mondială modernă şi a subordonat
comerţul, a transformat tot capitalul în capital industrial şi a generat astfel circulaţia rapidă
(sistemul bănesc dezvoltat) şi centralizarea capitalurilor…Ea a creat pentru prima oară
istoria
universală, în sensul că a pus în dependenţă de întreaga lume de satisfacerea nevoilor
fiecărei
naţiuni civilizate şi ale fiecărui individ din cadrul acesteia şi a distrus izolarea naturală de
pînă
atunci, a diferitelor naţiuni”.

La mijlocul secolului al XIX lea Marea Britanie era „atelierul industrial al lumii şi
prima
putere mondială. Industrializarea ei a cunoscut două faze:a) 1776-1830 în care centrul
dezvoltării
îl reprezenta industria textilă; b) 1830-1850, cînd Marea Britanie cunoaşte „cel de-al doilea
demaraj”, în care industria metalurgică trece pe primul plan, ca urmare a căilor ferate.
Producţia
de cărbuni şi fier se triplează; în 1850 în această ţară funcţionau peste 250 mii de ţesătorii
bazate
pe utilizarea maşinii cu abur, faţă de numai 50 mii manuale”. [Dictionnaire d´histoire

economique de 1800 a nos jours, Hatier, Paris, 1987, p. 449-


453]
3. Formarea diviziunii internaţionale a muncii, ca ansamblu de specializări de
producţie
pentru export, pe măsura extinderii relaţiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu
numai
rezultatul apariţiei şi dezvoltării industriei, ci şi expresia formării unui sistem de
interdependenţe
economice între ţări şi a împărţirii acestora în două categorii: ţări industriale şi ţări
agrare.
4. Revoluţiile politice care au avut loc în secolele XVII (Anglia), XVIII (Franţa), şi XIX
(Spania, Italia şi Germania) au favorizat procesul de consolidare a pieţelor naţionale, de
formare
a economilor naţionale, prin transformările de ordin juridic, social, instituţional, care au
asigurat
extinderea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei de piaţă. Proprietatea privată,
libertatea comerţului şi a iniţiativei şi-au găsit consacrarea în norme juridice cu o sferă tot
mai
largă de aplicare pe plan naţional şi internaţional. S-a format, treptat, şi prin mijloace
diferite,
conştiinţa naţională, iar în acest cadru şi ideea că „cetăţenii unei naţiuni împărţeau
responsabilitatea bunăstării lor economice, ca o consecinţă firească a acestui patriotism în

19
devenire. Cea mai influentă carte din secolul al XVIII lea, scrisă de gînditorul politic scoţian
Adam Smith, se intitula nu întîmplător „ o cercetare asupra naturii şi cauzelor avuţiei
naţiunilor”.
Dar Adam Smith nu era un cosmopolit. El scria despre principiile economice universale, dar
în
cadrul lui de referinţă era în mod hotărît naţional. El condamna mercantilismul englez nu
pentru
că reducea bogăţia altor naţiuni, ci pentru că îi făcea pe cetăţeni englezi să fie mai săraci
decît ar
fi putut fi în alte condiţii.

5. Ultima treime a secolului al XIX lea s-a caracterizat prin evoluţii de amploare
importante, chiar dacă ele au fost şi contradictorii. În primul rînd este vorba de mari
descoperiri,
invenţii şi creaţii tehnice, care s-au răspîndit repede în Europa şi America, între care turbina
electrică, motorul cu combustie internă, mecanismele cu componente interşarjabile,
telegraful,
căile ferate. S-au dezvoltat puternic construcţia de maşini, metalurgia, industria cărbunelui,
chimia.
„Lucrătorul mijlociu din primele decenii ale secolului al XlX-lea ... a produs numai cu 0,3%
mai mult
în fiecare an faţă de cel precedent. La sfârşitul secolului rata productivităţii se mărise de
şase ori.
Rezultatele au fost similare în America. Marea Britanie. Germania şi Franţa: producţia de
textile de
bumbac şi lână s-a extins vertiginos, ca şi cea de unelte agricole, obiecte folosite în
gospodărie şi sute de
alte articole. Producţia de fier s-a dublat între 1870 şi 1890; producţia de oţel a crescut de
20 de ori în
aceşti ani"[Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”, Ed. Paideia,1996,Bucureşti,
pag.29]
6. Economia ţărilor industriale s-a confruntat. începând de la mijlocul secolului al XlX-
lea, cu mai
multe crize economice, care au influenţat evoluţia producţiei şi comerţului mondial. Crizele
din 1873 şi
1896 au determinat restructurări importante nu numai în producţia industrială, ci şi în
dinamica şi
structura exporturilor mondiale. Simultaneitatea recesiunii, în majoritatea ţărilor, s-a împletit
cu
blocarea schimburilor
internaţionale.
Toate acestea, asociate cu acţiunea puternică a noului val de creaţii tehnice şi
tehnologice au
accentuat procesele de concentrare şi centralizare a capitalului, eliminând de pe piaţă multe
întreprinderi slabe şi stimulând fuziunile şi afirmarea întreprinderilor cu mare putere
economico-
financiară.Pe această bază, în ultimele două decenii ale secolului XIX s-a accentuat procesul
de
formare şi afirmare a corporaţiilor, îndeosebi în ramurile industriale de
bază.
Revoluţionarea tehnicilor şi metodelor de producţie şi creşterea productivităţii nimicii,
pe de o
parte, crizele economice şi rămânerea în urmă a consumului populaţiei, pe de altă parte, au
fost însoţite
de o scădere generală a preţurilor. De exemplu în America, indicele preţurilor cu ridicata
care la
sfârşitul Războiului Civil, în 1864, era 193 a scăzut la 68 până în 1890. în Europa, preţurile
au scăzut
cu circa 40% în anii '70 şi
'80.

20
Toate acestea au condus la accentuarea concurenţei pe plan internaţional, ceea ce a
adus în
plină actualitate ideile formulate la mijlocul secolului de americanul Alexander Hamilton şi
de germanul
Friedrich List, referitor la protejarea industriei: „Industriaşii de o parte şi cealaltă a
Atlanticului
căutau cu furie noi pieţe pentru supraabundenţa lor de mărfuri şi scăderea preţurilor de
bunăvoie pentru
a mai câştiga teren. Germania, Italia, Franţa şi Rusia, toate îşi sporeau taxele vamale pentru
a-şi apăra
industriile în faţa agresivităţii străinilor. Şi nu este de loc surprinzător că ratele taxelor
vamale
americane au atins niveluri chiar mai
înalte".
7. Expansiunea externă a ţărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc
aparte
ocupându-1 în această perioadă orientarea mai activă către surse de materii prime şi către
noi pieţe în ţările
slab dezvoltate. Sfârşitul secolului al XIX-lea a marcat încheierea procesului de formare a
ceea ce s-a
numit sistemul colonial, proces început în secolul al XV-lea. în 1914 imperiul britanic, cel mai
mare,
acoperea 33 milioane de2 km şi reunea 450 milioane de locuitori. Imperiul francez cuprindea
10 milioane
2
de km cu circa 50 milioane de locuitori. Dispuneau, de asemenea, de colonii, Belgia, Olanda,
Italia,
Portugalia, ş.a.

Aşa cum remarcă un analist al istoriei economiei mondiale, „această extraordinară


expansiune
economică a Europei în întreaga lume... va aduce în Europa prosperitatea şi aceasta va fi «Ia
belle
epoque»".

Dezvoltarea schimburilor externe, favorizată din punct de vedere tehnic de progresul


mijloacelor de transport, a cunoscut câteva forme mari, care s-au constituit în tot atâtea
fluxuri
economice internaţionale: comercială, financiară şi demografică (se apreciază că emigraţia
netă din
Europa spre America a reprezentat între 1870 şi 1914 peste 25 de milioane de persoane). Se
menţionează, de exemplu, că potrivit unui studiu al guvernului american făcut în 1908
aproape trei
cincimi din salariaţii celor 21 de ramuri principale ale industriei americane erau de
origine străină.
8. Din punct de vedere al structurilor economice durabile o transformare importantă a
acestor
decernii a reprezentat-o formarea şi dezvoltarea corporaţiilor care au îmbrăcat forme diferite
-
carteluri,trusturi, concerne - cu ponderi diferite de la ţară la ţară (caracterizând rolul
acestora Robert B.
Reich, în lucrarea semnificativ intitulată citată şi mai înainte, „Munca naţiunilor - Pregătindu-
ne pentru
capitalismul secolului XXI" menţionează „Nici taxele mari care blocau suporturile din
străinătate, nici
«sferele de influenţă» exclusive din regimurile mai puţin dezvoltate ale lumii nu au rezolvat
problema
supraproducţiei. Atâta vreme cât producătorii se concurau puternic unii pe alţii pe piaţa
internă,
sporindu-şi capacitatea şi scăzând preţurile, limitele profitului rămâneau prea reduse pentru
a permite
continuarea afacerilor. Astfel a apărut o a treia soluţie în deceniile de ia sfârşitul secolului al
XlX-lea
care, ca şi celelalte două, a dus la formarea felului în care oamenii secolului al XX-lea au
ajuns să
21
înţeleagă scopul şi organizarea economiei naţionale. Soluţia era de a reduce concurenţa
internă în cadrul
marilor corporaţii naţionale. Acesta era punctul final al naţionalismului economic:
bunăstarea cetăţenilor
era legată de succesul economiei naţionale, care depindea la rândul ei de succesul
marilor corporaţii"
Proporţiile sau intensitatea, precum şi particularităţile procesului respectiv au fost
importante.
Soluţia concentrării prin fuziuni părea să fie mai potrivită europenilor şi, ulterior, japonezilor,
decât
americanilor, deoarece, pe de o parte, cartelurile, breslele şi alte restricţii ale comerţului
reprezentaseră
aici metode obişnuite încă din Evul Mediu, iar pe de altă parte birocraţiile guvernamentale,
care
asigurau mobilizarea resurselor şi coordonarea comerţului, s-au stabilit în Germania, Franţa
şi Italia în
anii '70 ai secolului ai XlX-lea. iar în Japonia în ultimul deceniu ai
acestuia.
Se apreciază că pe această bază, la sfârşitul secolului al XlX-lea noi sectoare care se
industrializau în
Europa şi Japonia erau dominate de mari formaţiuni unificate de genul cartelurilor,
sindicatelor şi marilor
bănci, din care unele cu capital
mixt.
În America, teama faţă de abuzul economic era mare, încă din vremea coloniala,
considerându-se
că puterea economică, la iei ca şi cea politica, trebuia ţinută sub control, iar birocraţia
administrativă era
puţin dezvoltată. în condiţiile în care întreprinderile industriale au început să realizeze
înţelegeri pentru
menţinerea preţurilor şi pentru atenuarea concurenţei, a fost adoptata Legea Sherman, în
1890,
împotriva trusturilor, care interzicea fixarea preţurilor şi acordurile de împărţire a pieţelor.
Efectul nu
a fost cel scontat. înţelegerilor dintre întreprinderi preferându-li-se fuziunea acestora în mari
corporaţii.
Ca urmare, ia sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a urmat un mare vai de fuziuni,
care au
făcut ca aproximativ o treime clin activele productive ale ţării să fie centralizate în 318
compărui cu un
capital de 7,3 miliarde dolari. „Unii dintre mamuţii care au apărut purtau nume care aveau
să devină
sinonime cu industria americană - nume ce reflectau fără echivoc identitatea naţională la
care acestea
aspirau: U.S.Steel, American Sugar Refining, American Telephone & Telegraph, American
Rubber,
United States Rubber, American Woolen, National Biscuit, American Can, American Tobacco,
Aluminium Company of America, General Electric, General Motors, Standard Oii şi chiar
grandiosul [
International Harvestar"" Robert B. Reich, „Munca naţiunilor”Acestora li se atribuie şi
introducerea
planificării activităţii, cu influenţe pozitive asupra
producţiei.
În perioada care a urmat, multe dintre acestea, ca şi altele, şi-au extins foarte mult
spaţiul de
acţiune pe piaţa mondială, devenind mari corporaţii transnaţionale cu întinsă arie de
activitate în
economia mondială
contemporană.
În istoria economică se apreciază că pe baza tuturor acestor procese în ultimele două
decenii ale
secolului al XlX-lea şi la începutul secolului XX, s-a format economia mondială, ca sistem ce

22
cuprindea economiile ţărilor industriale dezvoltate şi economiile ţărilor coloniale şi
dependente, între
care se derulau diferite forme de relaţii economice, care concretizau, totodată, diferite
forme şi grade
de dependenţe şi interdependenţe
economice.
9. Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări şi bulversări în economia
mondială: cele două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929-
1934; revoluţii
sociale şi de eliberare naţională, care au dus la noi forme de organizare socială şi naţională
ş.a.
Totodată, au acţionat şi numeroşi factori cu acţiune favorabilă între care: schimbări
importante în
filozofia dezvoltării economice, prin asimilarea şi extinderea dirijismului de esenţă
keynesistă, lansat în
1936 prin lucrarea lui Keynes „Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor";
revoluţia tehnico-ştiinţifică din perioada de după al Il-lea Război Mondial; lansarea şi
dezvoltarea
proceselor de integrare a economiilor mai întâi pe continentul european, apoi şi pe celelalte
continente;
negocierile comerciale multilaterale desfăşurate în cadrul GATT, care au dus la o reducere
substanţială a barierelor vamale, înainte de toate a taxelor vamale, al căror nivel a scăzut
de la 40% în
1947 la circa 5% în anii '90; conferinţa financiar-monetară de la Bretton-Woods din 1944,
adoptarea
unui sistem monetar internaţional şi crearea unor organisme financiare internaţionale,
prăbuşirea
sistemului colonial şi a sistemului totalitar comunist care au condus la apariţia a peste 140
de state
independente.

În concluzie se poate de menţionat că odată cu formarea economiei mondiale ca o


realitate
obiectivă a lumii contemporane s-au format şi elementele structurale ale ei, care în
ansamblu
constituie sistemul economiei
mondiale.

1.3 Trăsături şi tendinţe ale Economiei Mondiale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale.


Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele
trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până
acum.
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se
poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze
cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici,
stimulând
dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.

 Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea


economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul
ei,
generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor

23
subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de
asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra
economiilor naţionale.

 Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici.


Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală" a agenţilor
economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă
impuls
progresului economic.
 În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă
o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de-
recesiune.
 Rezultant pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial
înregistrând o creştere. în consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de
sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale
continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a
secolului
XXI.
 Economia mondială este eterogenă. între diferitele sale zone se
menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale.

Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel


de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic.
Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări
cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa
unei entităţi numite „economie
mondială"?
Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate".
Ce
poate „uni economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că
rezultatele activităţii economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau
aproape toate fiind destinate schimbului de
piaţă.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare
producţia şi
circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii
economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale
cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă

reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.

24
Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls
considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. în plus, prin transnaţionalizarea vieţii
economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei

mondiale.

Una din tendinţele economiei mondiale este echilibrul economiei mondiale.Fiind un


fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă în mod
necesar şi la scară internaţională. în calitatea sa de "sistem", economia mondială
presupune o
stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea
supravieţui.
Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este
rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru
diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt:
micşorarea veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul
căderii
cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei)
ş.a.m.d.
O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi
suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea
condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului
internaţional - în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală -
în cazul excesului de lichidităţi etc.

Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera


circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii cum sunt producţia, repartiţia,
consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a
"sarcinilor"
de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii
nerentabile, a unora dintre ţările lumii,- lichidarea marilor decalaje economice
internaţionale.

O altă tendinţă se manifestă prin perspectivele economiei mondiale. Secolul XXI va


modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a
schimbărilor
majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale - statele-naţiune,
organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile
dintre
ele.

În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de


regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. în aceste condiţii,
importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va
creşte.
25
O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi
accentuarea globalizării. „Dereglementarea" vieţii economice, pe de-o parte, trans
naţionaliza rea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii'. Dacă privim
lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării", se ridică cel puţin două întrebări: 1) în ce
măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea
poate
avea vreo limită?

Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o


contradicţie în termeni. în realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea
globalizării. Tendinţa de globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării
vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai
frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere - cele ale
organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp -~cât regionalizarea nu
împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc" în calea
globalizării.

În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un
proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară
planetară. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare
care
să conducă la un „sistem economic mondial unic şi
coerent'?
Un astfel de „sistem" ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a
efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea
concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi

globale" (Jean-Francois Revel).

Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată şi


nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem" va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune
un
management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar
mai
fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai
permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? în fine, care
ar fi raţiunea unei giobalizări împinse la extrem, ştiut fiind că, încă de pe acum efectele
sunt
contradictorii?

Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea
unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de
domeniul
unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare

26
economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe

mapamond.

 Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii
economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului
reciproc de activităţi, economiei globale.

Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a


activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua.
Mai
mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionarii mijloacelor de
transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un
stadiu superior al schimbului reciproc de
activităţi.
Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, a
exploatării
resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul
mondial,
planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. încă de pe acum se poate face
afirmaţia că
secolul XXI va marca începutul unei noi ere - aceea a economiei interplanetare, cosmice,
eră
care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii de
dezvoltare.

1.4. Obiectul de studiu şi metodele de cercetare ale Economiei Mondiale şi Relaţiilor


Economice Internaţionale

Stiinta economica - care se ocupa cu studierea economiei la nivel mondoeconomic in


ansamblul ei, a legilor care guverneaza fenomenele si procesele economice ale comunitatii
internationale este stiinta economiei mondiale. Obiectul ei de studiu il constituie,
principalele
componente ale economiei mondiale si anume principalii agenti economici participanti
directi la
desfasurarea fenomenelor si proceselor economice, diviziunea mondiala a muncii (DMM)
relatiile economice internationale (REI), circuitul economic mondial (CEM) si legile care le
guverneaza, mecanismele fundamentale si institutiile corespunzatoare acestora,
problemele care
apar in diferite sfere ale vietii economico-
sociale.
Cercetarea economiei mondiale isi propune sa urmareasca evolutia istorica -reala a
fenomenelor si sa desprinda trasaturile esentiale care definesc fenomenul analizat, deci
presupune o abordare logic-concreta a proceselor si fenomenelor economico-sociale la
scara
mondo-economica. Una din metodele fundamentale de studiere a fenomenelor
mondoeconomice
des folosita este metoda analizei si sintezei. In situatia insa cand exista un circuit economic
mondial, cand statele lumii sunt incadrate in diviziunea mondiala a muncii, atunci apare si

27
necesitatea realizarii unor comparatii internationale, care sa permita evaluarea
performantelor
componentelor economiei mondiale.
Ca stiinta, economia mondiala foloseste un sistem propriu de categorii economice,
care
reflecta anumite relatii economice internationale specifice, care reprezinta expresia
teoretica a
raporturilor ce se stabilesc in cadrul fenomenelor si proceselor din economia
mondiala.
Pentru a putea realiza o cercetare stiintifica, este necesar sa se defineasca cu precizie
anumiti parametri si sa se stabileasca concret si anumite metodologii care vor fi
folosite:
 cunoasterea unor concepte si continutul unor indicatori cu o larga circulatie
internationala
(ex. productie/produs, intern/national,
brut/net).
 pentru a asigura comparativitatea internationala intre diferite state, este necesara

asigurarea ansamblului de indicatori, care sa permita evaluarea cat mai corecta


cantitativa
si calitativa a dezvoltarii (ex. structura economiei nationale, nivelul productivitatii,
gradul
de alfabetizare al populatiei, consumul/locuitor,
etc);
 stabilirea cu precizie a continutului indicatorilor care stau la baza statisticilor oficiale
ale
tarilor membre pentru ca in practica exista metodologii diferite de calcul pentru
acestia;
 in compararea unor marimi globale (ex. PNB) care sunt exprimate in diferiti bani

nationali - trebuie sa se acorde atentie la convertirea acestor marimi din moneda


nationala intr-o moneda de obicei etalon - astfel incat sa se poata corecta influenta
unor
factori care ar denatura
rezultatele;
Metodele si tehnicile de previziune, ca mod de cercetare si cunoastere a realitatii
pentru a
anticipa o actiune viitoare pe baza unor criterii de rationalitate si de optim, sunt numeroase
si pot
fi folosite in functie de situatiile concrete. Dintre acestea
amintim:
 metodele fundamentale: metode de analiza si sinteza, metoda interpretarii
sistematice;
 metode de previziune pe elemente: metoda extrapolarii, a interpelarii, metoda

evenimentelor precursoare;
 metode structurale: metoda scenariilor, metoda aproximatiilor
succesive;
 metode ale modelarii economico-
matematice;
 metode intuitive: metoda discutiilor in grup, metoda anchetelor
iterative;
 metode de echilibru: balante
previzionale;
 metode de previzionare a fluctuatiilor
ciclice.

Pe masura dezvoltarii economiei mondiale, urmare a adancirii diviziunii mondiale a


muncii
si a diversificarii relatiilor economice internationale, din stiinta economiei mondiale, s-au
desprins un sir de discipline specializate pe diferite domenii mondo-economice si anume:
economia comertului international, economia turismului international, relatii financiar-
valutare,
28
cooperarea economica internationala etc. Aceste discipline se sprijina pe concluziile
teoretice ale
stiintei economiei mondiale si urmaresc, analizeaza mecanismele si politicile caracteristice
pe
domenii - cauta raspunsuri concrete la aceste
problematici.
Procesele mondo-economice sunt in centrul atentiei unui mare numar de cercetatori -
specialisti de prestigiu, care realizeaza lucrari de referinta, studii, programe pentru
solutionarea
unor probleme majore ale lumii
contemporane.
Este remarcabila cresterea preocuparilor pentru cercetarea viitorului economiei
mondiale,
demonstrata prin realizarea a diferite modele, prognoze, scenarii asupra perspectivelor
economiei
mondiale la nivel global sau numai al unor structuri, pe diferite perioade de timp. Sunt
cunoscute
in lume, multe institutii guvernamentale si neguvernamentale sub egida carora au aparut
rapoarte
referitoare la economia mondiala. Sunt, de asemenea numeroase cercuri de initiativa,
asociatii
savante, grupuri de opinii, care organizeaza cercetari si discutii. Rolul lor este foarte
important si
aceste discutii oficiale beneficiaza de pe urma unor centre de cercetare in care expertii
efectueaza
o prima triere a problemelor in incercarea de a identifica variante de solutionare. Un centru
util
de cercetare a fost "Miscarea Pug-wasch", care a studiat probleme ale stiintei moderne si
ale
dezarmarii. Un alt cerc neoficial care s-a impus atentiei, "Centrul de studii economice si
sociale
pentru lumea a treia" sau "Clubul de la Roma" a luat fiinta in anul 1968 si aduna la masa
rotunda
personalitati din cele mai diferite sectoare din intreaga lume pentru a dezbate in comun
problemele lumii contemporane. Initiatorul sau, dr.Aurelio Peccei, a subliniat valoarea
dezbaterilor deschise, oneste, de convingeri diferite, dar orientate spre indreptarea relelor
care
afecteaza lumea. Clubul de la Roma, nu are un plan al preocuparilor, dar realizeaza studii,
de
catre un numar mare de specialisti din cele mai diverse locuri si
directii.
Sunt si alte foruri care examineaza procesele mondo-economice cum ar fi Centrul de
Competitivitate Luizana, Summiturile G7(8), G20 etc. Sunt de asemenea convocate sub
egida
ONU, conferinte internationale in cadrul carora se dezbat subiecte care privesc existenta
omenirii, cum sunt: problemele mediului inconjurator, hrana si populatia, energia si
materiile
prime, asezarile urbane, stiinta si tehnica, dezvoltarea economica. Apoi sunt organizatiile
din
Sistemul Natiunilor Unite care ofera o viziune globala, intemeiata pe o analiza profunda
asupra
economiei mondiale:
o Consiliul economic si social ONU (ECOSOC) in virtutea unor rezolutii a Adunarii

generale a ONU - adoptata in 1947, examineaza anual situatia economiei


mondiale;
o Comisiile economice regionale ONU: aceste comisii publica annual rapoarte privind

rezultatele analizelor la nivel


continental.
o Institutiile specializate ale ONU - analizeaza aproape toate domeniile de activitate

economica pe plan mondial.


29
Glosar: TESTE:
1) Care din afirmaţiile de mai jos este corectă?
Economie mondială- reprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
a) Economia mondială este constituită din relaţii reciproc avantajoase dintre
complex
ţări; de relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi
b) Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale legate între ele rintr-un
circuitul
complex de
economic mondial.
relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic
mondial;
c) Economia mondială reprezintă totalitatea relaţiilor privind schimbul de mărfuri şi servicii între
Comerţstate;
internaţional este totalitatea legăturilor comerciale de vânzare-cumpărare de
bunuri şi
d) Economia mondială reprezintă totalitatea statelor
servicii
lumii.care se desfăşoară între diferite state ale lumii pe baza diviziunii mondiale a
2) Ponderea cea mai ridicată în PIB-ul ţărilor dezvoltate revine sectorului:
muncii.
a) Secundar;
Comertul exterior reprezintă totalitatea relaţiilor comerciale ale unei ţări cu restul
lumii.
b) Primar;
c) Terţiar;
Echilibru economic este starea spre care tinde piata bunurilor si serviciilor, monetara, a
d)Cercetări ştiinţifice
capitalului si a muncii, precum si piata nationala in ansamblul sau, atunci cand cererea este
egala
3)
cuCare din sau
oferta subsistemul de dintre
diferenta mai jos ele
nu este inclus în relaţiile
nu depaseste economice
limitele internaţionale?
considerate normale,
nesemnificative,
a) Relaţiile comerciale internaţionale;
pentru a genera dificultati de o anumita
gravitate
b) Relaţiile de cooperare şi integrare economică
internaţională;
c) Relaţiile de negocieri şi încheierea acordurilor
Înterbări pentru recapitulare:
internaţionale;
d) Relaţiile valutar-financiare internaţionale.
-Ce reprezintă
4) Din piaţa
ce nu decurge multilaterismul?
interrnă?
a) necesitatea rezolvării problemelor
- Care sunt factorii care au determinat evoluţia sistemului economiei
globale;
b) accentuarea în proporţii a interdependenţelor între economiile
mondiale?
naţionale;
- Care a fost evoluţia economiei mondiale?
c) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică
internaţională;
- Conceptul deunei
d) stabilirea economie mondialămondiale de dirijare a relaţiilor dintre
ordine economice
ţări
- Factorii care au influienţat dezvoltarea economiei
mondiale.
Bibliografie:
Cuvinte cheie
1. Ioan Bari, «Economie Mondiala», Bucuresti 2004
-Economie mondială
2. David Begg, Stanley Fisher, «Economics», London 2005
-piaţa mondială
3. JamesD. Gwartney, Richard Stroup, «Economics: privat and public choise», Mason
-revoluţia
2006 tehnico-ştiinţifică
4. Gheorghe
-ordinea Cretioiu,mondială.
economică «Economie», Bucuresti 2008

5. Ana Bal.
- Progresul Economia mondială. Bucureşti, 2006
tehnic
6. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica,
- Dezvoltare eoonornico-
2004
socială
7. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti, 2004
- Piaţa internă
8. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi,
1994externă
- Piaţa
9. Gilphin Robert Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global Iaşi, Polirom
2004
10. Bari Ioan, Economia mondială, Bucureşti,
1997
11. Dumitrescu Stelian,Economia mondială. Brăila,
1998
Tănăsie Petre, Econologie Internaţională (teoria şi practica relaţiilor
economice
internaţionale). Bucureşti, 1992.
13. Dumitrescu Stelian, Balan Ana , Economia mondială, Bucureşti,
2002.

30
31
naţiunea constituie,
Capitolul prin caracteristicile
2. Sistemul ei intrinsece,
Economiei Mondiale un factor primordial
– elemente de progres
structutale, modele
economic
de şi
social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere
economică. dezvoltare.
� Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă: pe de o parte, ea
Obiective:
furnizează În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili
cel mai important factor de producţie, pe de altă parte, în totalitatea ei, populaţia
- De defini
contribuie, prin noţiunile de economie naţională, diviziunea internaţională a muncii, relaţii
cererea sa de consum, la dezvoltarea pieţei
interne.economice internaţionale, piaţa mondială, ordinea economică mondială şi circuitul
� Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în
ramurile
economic mondial,
economiei naţionale legate de progresul tehnic, unde productivitatea muncii este cea mai
ridicată.
- De a descrie piaţa mondială, etapele de constituire, clasificarea şi factorii
determinanţi,
De regulă, economia naţională apare şi se dezvoltă pe baza activităţii conjugate a
De a caracteriza ordinea economică
- unei
naţiunimondială,
şi a unui număr de naţionalităţi conlocuitoare. Se cunosc însă cazuri când mai multe
- De a distinge şi defini noţiunea de
naţiuniPostindustrializare
desfăşoară o activitate economică comună în cadrul unor state federative. Şi în
aceste
situaţii, datorită caracterului comun al activităţii economice, a existenţei unei pieţe interne
unice, 2.1. Economiile naţionale – verigi de bază ale Economiei Mondiale
economia are un caracter unitar.
Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din componente fundamentale –
� În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi,
el
economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi din
reprezintă spaţiul, delimitat prin frontiere, asupra căruia se exercită suveranitatea statului
elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice
naţional. Ca element al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor
de
internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le
muncă generale, în lipsa cărora activitatea economică, practic, nu se poate desfăşura.
influenţează dezvoltarea.
Infrastructura (căi de transport, de comunicaţii etc.) se dezvoltă în strânsă legătură cu
Economiile naţionale
caracteristicile teritoriului naţional şi cu necesităţile economice şi sociale ale
epocii.
� În fine, şi
Economia nu în ultimul
naţională rând, entitatea
nu reprezintă care comună
o trăsătură este economia
tuturornaţională presupune
sistemelor economice şi
existenţa
unui aparat
sociale pe carede producţie (a „sistemului
le-a cunoscut omenirea; osos, muscular
ea a devenit şi vascular alpeproducţiei”)
caracteristică care va de
o anumită treaptă fi
o
parte componentă
dezvoltare a avuţiei
a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi statelor
naţionale.
centralizate.
� La
În acea toateburghezia
epocă, acestea se adaugă
a luptat unnecesităţi
din sistem dede
instituţii, corespunzător
ordin economic, unuipentru
mai ales, anumit tip
de
eliminarea
fărâmiţării
societate. economice şi politice specifice Evului Mediu. Ca urmare, revoluţiile burgheze au
Privită
declanşat unprin prisma
proces structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor
cu efecte
centripete.
de activitate economică
� Un moment existente
esenţial, la un
decisiv, moment
pentru dat, considerate
procesul în astrânsa
de constituire lor
economiilor naţionale
interdependenţă.
reprezintă formarea Elementul de legătură
pieţei interne, dintrefenomen
naţionale, ramuri îldeterminat
constituie piaţa
de factori economici
naţională.
� Prin ramură
(dezvoltarea factorilora economiei naţionale
de producţie, se înţelege
a diviziunii muncii,ansamblul de pentru
a producţiei activităţi organizate
schimb), cât şi
de într-un
mod specific
factori politicişi(revoluţia
desfăşurate în scopul
burgheză, producerii
formarea aceleiaşi categorii de produse sau al
statelor
furnizării
centralizate).
aceleiaşi categorii
Economia de servicii.
naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de
Dezvoltarea
activităţi factorilor
între membrii uneide producţieumane,
comunităţi oferă posibilitatea
pe ansamblul materială a apariţiei
teritoriului unor noi
unui stat
ramuri.
La rândul ei, diviziunea muncii transformă această posibilitate în
naţional.
realitate.
O economie
Definiţia naţională
de mai poate fiunele
sus necesită structurată nu Dintre
precizări. numai toate
pe „ramuri”,
formelecide şi comunitate
pe „sectoare”,
care
umană,
sunt
numai compartimente
naţiunea a fostmai cuprinzătoare:
aceea care a pututsectorul primar
contribui (agricultura,
la apariţia acestorsilvicultura, industria
forme superioare de
extractivă), sectorul
organizare, care suntsecundar (ramurile
economiile industriei
naţionale. prelucrătoare,
Determinată mai alesconstrucţiile), sectorul
de cauze de ordin
terţiar
economic,
32
33
(serviciile). În ultimul timp, în ţările dezvoltate industrial se conturează un al patrulea sector

cel al cercetării ştiinţifice.
A treia revoluţie industrială reprezintă un nou moment de referinţă în evoluţia
structurii
economiilor naţionale. Alături de domenii clasice de activitate (textile, siderurgia, extracţia
de
cărbune etc.), apar altele noi (electronica, autonomia, informatica etc.). Ca o consecinţă a
tendinţei generale de adâncire a specializării în producţie, numărul subramurilor sporeşte
simţitor. În fine, într-o serie de ţări dezvoltate creşte ponderea sectorului terţiar în
detrimentul
celui primar. Structura economiilor naţionale cunoaşte, aşadar, un proces evolutiv, de la

simplu la complex.
O adevărată revoluţie caracterizează sectorul serviciilor. El a ajuns să fie dominant în
economiile multor ţări occidentale şi nu numai. Acest sector include „industrii” pentru
satisfacerea nevoilor consumatorilor, începând cu agenţii de voiaj, lanţuri hoteliere, de
magazine
şi restaurante şi terminând cu telecomunicaţiile, serviciile bancare şi de asigurare,
asistenţa
juridică. Totul computerizat. În acelaşi timp, atât producţia industrială, cât şi cea agricolă,
presupun activităţi de servicii proprii, cu o valoare adăugată tot mai
mare.
Structura unei economii naţionale se formează în timp, în raport cu o serie de condiţii
interne, specifice fiecărei ţări. Totodată, un rol în această privinţă revine şi factorilor externi;
atunci, însă, când influenţa lor devine excesivă, se poate ajunge la structuri economice

deformate, neconforme cu interesul


naţional.

2.2 Diviziunea mondială a muncii


Diviziunea mondială a muncii reprezintă,înainte de toate, procesul istoric de
specializare a
ţărilor lumii în producerea şi comercializarea bunurilor economice pentru schimb pe piaţa
mondială. Privită static, ea poate fi definită ca ansamblul specializărilor pentru participarea
la
schimburile economice mondiale, aşa cum acestea s-au constituit în decursul dezvoltării
economico-sociale a ţărilor lumii.

Diviziunea mondială a muncii este baza generală a schimburilor economice dintre ţări
şi a
pieţei mondiale. O multitudine de factori au influenţat evoluţia diviziunii mondiale a
muncii.
Condiţiile naturale au jucat un rol important în formarea specializărilor internaţionale
îndeosebi la începutul acestui proces. Odată cu prima revoluţie industrială, rolul acestui
factor s-a redus
continuu, fără să se anihileze complet. Factorii economici şi extra economici au determinat
tot mai mult
acest proces, în jocul economic, remarca acelaşi reputat istoric, au existat din totdeauna
unele cărţi mai
bune decât altele, câteodată adesea măsluite. Anumite activităţi aduc mai multe profituri
decât altele; e
mai rentabil să cultivi viţă de vie decât grâu (cel puţin arunci când altul acceptă să cultive
grâu pentru 34
tine), mai rentabil să acţionezi în sectorul secundar decât în cel primar, în sectorul terţiar
decât în cei
secundar.

Din analiza istorică a procesului de formare şi dezvoltare rezultă că la baza diviziunii


internaţionale
a muncii stau următorii
factori:
1) înzestrarea diferită a ţărilor cu resurse
naturale;
2) progresul tehnic şi nivelul diferit de dezvoltare eoonornico-
socială;
3) dimensiunea teritoriului şi mărimea populaţiei unei ţări, care determină, alături de
venit,
mărimea pieţei
interne;
4) gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de
producţie;
5) condiţiile climatice:
6) alţi factori extra economici ca: factori politici, tradiţii şi particularitate dorice,
evoluţii
sociale, etc;
7) factori internaţionali
Tendinţa istorică a diviziunii mondiale a muncii o reprezintă dezvoltarea şi adâncirea
sa
continuă, ca efect al progresului tehnico-ştiinţific, al dezvoltării forţelor de producţie.
Totodată,
diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia cea mai elocventă a tendinţelor de
specializare
internaţională, ca bază a participării ţârilor la circuitul economic mondial. În prezent,
asistăm la un
proces complex de extindere şi diversificare a diviziunii mondiale a muncii, de trecere de la
specializarea intersectorială la cea interramuri şi intraramuri şi, mai departe, la
specializarea
intraprodus. Aceste tipuri coexistă într-un sistem complex şi diferenţiat. în care se
integrează toţi
agenţii vieţii economice internaţionale şi care asigură atragerea tuturor ţârilor lumii in
procesul
specializării şi cooperării la scară globală.

De la apariţia sa ca premisă a dezvoltării şi afirmării economiilor naţionale şi ulterior,


ca
temelie a constituirii economiei şi pieţei mondiale şi până în prezent, diviziunea mondială a

muncii a cunoscut mai multe tipuri de specializare a


producţiei.
Primul dintre aceştia, sub semnul căruia s-a ajuns de fapt la diviziunea lumii în ţări
industriale, dezvoltate şi ţări agrare, rămase în urmă, în ţări cu industrie prelucrătoare şi
ţări care
aveau funcţia de anexe de materii prime, 1-a constituit sistemul de specializare
intersetorială a
producţiei şi exportului. Acest tip de diviziune mondială a muncii, denumit şi tip vertical de
specializare, este caracterizat prin deosebiri fundamentale în gradul de valorificare
economică a
factorilor de producţie şi în efectul ce derivă din aceasta pe planul schimburilor economice
externe - avantajos pentru ţările industrializate şi dezavantajos pentru cele
agrare.

35
Datorită faptului că industria determină o productivitate a muncii mai ridicată decât
agricultura şi o mai mare diversificare a producţiei, ţările industrializate se caracterizează
printr-
o dezvoltare puternică a forţelor de producţie în toate ramurile economiei naţionale şi prin
venituri superioare ale populaţiei, dispunând în acelaşi timp de o economie completă.
Ţările
specializate în producţia agricolă sau industria extractivă poartă amprenta unui nivel
scăzut de
dezvoltare, multe dintre ele practicând monocultura sau monoextracţia. Aceasta a dus la
situaţia
în care întreaga viaţă economică - şi nu numai economică - depinde de recolta unei singure
plante sau de extracţia unui singur minereu. Orice fluctuaţie în ce priveşte volumul
producţiei sau
preţurilor unor asemenea produse pe piaţa mondială poate avea urmări dintre cele mai
negative
asupra economiei acestor ţări.

Diviziunea mondială intersectorială a muncii are, la rândul său, o gamă întreagă de


variante
sau forme de specializare: materii prime minerale - produse prelucrate; produse
agroalimentare -
produse prelucrate; materii prime minerale - produse agroalimentare; construcţii
industriale şi
edificii social-culturale - produse industriale sau de bază
etc.
Cu toate că evoluţia istorică a acestor variante sau modele de specializare
intersectorială le-
a adus multe modificări, uneori esenţiale, studiul fluxurilor economice internaţionale oferă
posibilitatea surprinderii unor elemente importante privind stadiul actual şi perspectivele
evoluţiei în continuare a modelelor
respective.
Modelul de schimburi: „materii prime minerale - produse prelucrate" este cel care
multă
vreme a fost caracteristic raporturilor economice dintre ţările în curs de dezvoltare şi
statele
avansate economic. El cunoaşte două variante: prima este aceea în care materiile prime
minerale
ocupă un loc preponderent în exporturile ţărilor în curs de dezvoltare, iar produsele
prelucrate
importate sunt de regulă obiecte de consum. A doua variantă a acestui model este cea
care reflectă
participarea ţărilor dezvoltate la exportul unor materii prime sau semifabricate. Deşi dispun
de o
mare parte a rezervelor mondiale de materii prime şi combustibili cunoscute, ţările
dezvoltate au
cunoscut în primul sfert de veac postbelic o reducere continuă a ponderii lor în producţia
mondială. Sub impactul crizei energetice şi de materii prime de la mijlocul anilor'70 şi mai
cu
seamă al celor două şocuri petroliere, ce i-au urmat, iar ulterior şi în legătură cu politica
delocalizării producţiei în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de
bază şi o ridicare a coeficientului de corelaţie între creşterea industriei prelucrătoare şi cea
a
industriei extractive. Acest proces exprimă în egală măsură noile cerinţe ale valorificării
capitalului (ieftinirea relativă a anumitor resurse in ţările dezvoltate) şi o politică deliberată
a

36
statelor respective de limitare a dependenţei lor faţă de sursele de aprovizionare din ţările
în
curs de dezvoltare.

O variantă a specializării intersectoriale este: „produse agroalimentare - produse


prelucrate". In prezent, această variantă nu mai are aproape nimic comun cu modelul
aparent
asemănător din vremea când ţările slab dezvoltate exportau produse agroalimentare către
metropole în schimbul produselor
prelucrate.
În perioada postbelică s-au produs modificări substanţiale, care au inversat
importatorii şi
exportatorii de altădată: ţările exportatoare de produse agroalimentare au devenit în
principal
statele industriale dezvoltate, iar ţările în curs de dezvoltare, care în cea mai mare parte au
o
agricultură insuficient evoluată şi se confruntă cu ..explozia demografică", iar în ultimul
timp şi
cu unele calamităţi naturale. îndeosebi seceta, s-au transformat în principalele state
importatoare
de produse agroalimentare. In această situaţie, ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun
de
produse prelucrate, pe care să le ofere în schimbul produselor agroalimentare se văd silite

acopere în întregime sau parţial importul produselor respective cu resurse
naturale.
Un model relativ nou al specializării intersectoriale şi care. după toate probabilităţile,
se va
impune în continuare este: „materii prime minerale-produse agroalimentare". Este
cunoscut că
unele state posesoare de resurse minerale întâmpină dificultăţi în aprovizionarea populaţiei
cu
produse agroalimentare. în vreme ce alte state, care dispun de asemenea produse sau le
pot
obţine prin dezvoltarea producţiei, se confruntă cu consecinţele lipsei de energie şi de
materii
prime.

Modelul ”construcţiei industriale şi edificii social-culturale - produse industriale sau de


bază" este o variantă complexă a specializării intersectoriale şi a apărut ca o consecinţă a
dezvoltării construcţiilor peste graniţă. Executarea de construcţii industriale şi edificii
social-
culturale în străinătate oferă posibilitatea ca pe lângă exportul tradiţional de produse să se
efectueze studii şi proiecte pentru obiective de construcţii, sub formă de cooperare. în
antrepriză.
In acelaşi timp. acest model axat pe antrepriză de construcţii permite utilizarea de
proiecte,
tehnologii, materiale de construcţii, precum şi folosirea peste graniţă a forţei de muncă şi a
unor
cadre superior calificate, constituind o formă de cooperare în domeniul circulaţiei
internaţionale a
forţei de muncă. flux economic deosebit de important în cadrul circuitului economic
mondial.
O ultimă variantă a specializării intersectoriale o reprezintă modelul „servicii - produse
de
bază sau prelucrate", cunoscut de Linele ţări. cum sunt Anglia. Grecia. Spania. Portugalia
ş.a. de
foarte mult timp. dar care în prezent şi-a extins şi diversificat formele de manifestare.
Serviciile

37
de transporturi maritime, de credit sau bancare (dobânzi, comisioane) sau cele de asigurări
au
constituit dintotdeauna surse importante de venit pentru Anglia. Flota comercială a Greciei
i-a
consacrat pe armatorii greci drept ..cărăuşi ai mărilor". Marea putere financiar-bancară
deţinută
de Elveţia şi îndeosebi de capitala sa - Geneva, l-a determinat pe Talleyrand să formuleze
cunoscuta butadă, potrivit căreia, există cinci continente: Europa. Asia. Africa. America şi...

Geneva.

Serviciile turistice au devenit în ultimul timp un flux deosebit de rentabil pentru o serie
de ţări
cum ar fi Italia, Spania, Elveţia, Grecia, Franţa, Turcia
etc.
Al doilea tip al diviziunii mondiale a muncii îl constituie specializarea interramură, care
este un tip de diviziune mai evoluat, se desfăşoară în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice
contemporane, cu deosebire între ţările avansate economic, cu industrie puternic
dezvoltată şi
diversificată. Acest tip de specializare se realizează între ţări ce se află în poziţie simetrică
unele
faţă de altele atât în ce priveşte sectoarele economice, cât şi în ce priveşte ramurile şi
subramurile
industriale. Extinderea şi diversificarea cerinţelor de consum, precum şi a exigenţelor
crescânde
ale eficienţei economice a producţiei şi exportului impun statelor dezvoltarea complexă a
indus-
triei prelucrătoare şi în acelaşi timp, specializarea acestei ramuri a industriei şi
intensificarea
cooperării între subramurile sale. Datele statistice internaţionale arată că în schimburile
internaţionale de mărfuri manufacturate, ţările dezvoltate deţin ponderea principală,
atestându-
se prin aceasta noul tip de diviziune mondială a muncii. In acelaşi timp. aceste date
evidenţiază
că în ultimii 10-15 ani. pe relaţia Nord-Sud îndeosebi în anumite direcţii se conturează
unele
tendinţe de schimbare a modelului tradiţional de interdependenţe: pe de o parte, are loc
reducerea
dependenţei ţărilor dezvoltate de importul de produse primare din ţările în curs de
dezvoltare, iar
pe de altă parte, o creştere a rolului ..lumii a treia" ca piaţă de desfacere a tehnologiei,
precum şi
ca sursă de aprovizionare cu produse
manufacturate.
În cadrul specializării interramură prelucrătoare există, de asemenea, mai multe
modele, şi
anume: maşini şi utilaje - produse chimice: produse chimice - bunuri industriale de consum;
bunuri industriale de consum-maşini şi utilaje etc. Aceste trei ramuri ale industriei
prelucrătoare,
care în diverse variante determină tipul interramură al diviziunii mondiale a muncii sunt
cele mai
dinamice segmente ale producţiei şi exportului mondial de produse
finite.
Un alt tip de diviziune mondială a muncii este specializarea intraramură prelucrătoare.
În
cadrul său partenerii schimbă între ei produse ale aceloraşi ramuri prelucrătoare, aceste
produse
deosebindu-se unele de altele prin tipo-dimensiuni: gabarite, profile, caracteristici de
funcţionalitate în raport cu mediul de exploatare, procedee tehnologice, modele, estetică,
gust
38
etc. Se remarcă, astfel, schimbul reciproc între firmele din ţările dezvoltate de calculatoare,
care
se deosebesc. însă. prin capacitatea lor de prelucrare, generaţia tehnologică etc; au loc. de
asemenea, schimburi reciproce de camioane, de rulmenţi etc. de diferite dimensiuni şi
funcţionalităţi şi caracteristici în ce priveşte consumul în utilizare; un loc deosebit îl ocupă
în
comerţul dintre ţările dezvoltate economic schimburile de bunuri de folosinţă îndelungată,
cu
particularităţi diferite în ce priveşte fiabilitatea şi eficienţa în exploatare, capacitatea,
principiul
de funcţionare, preţul, condiţiile de plată, asigurarea service-ului. a pieselor de schimb,
aspectul
estetic etc. Şi în acest tip de diviziune mondială a muncii se disting mai multe variante de
specializare, între care: maşini - maşini; produse chimice - produse chimice; bunuri
industriale
de consum - bunuri industriale de consum; produse metalurgice-produse
metalurgice.
Următorul tip de diviziune mondială a muncii îl reprezintă specializarea tehnologică în
cadrul căreia partenerii fac schimburi de rezultate ale cercetării tehnico-ştiinţifice.
ajungându-se.
astfel, la comerţul cu brevete, licenţe, tehnologii, know-how. la asistenţă tehnică, acordarea
de
consultaţii inginereşti, la cooperarea în domeniul cercetării, asimilării şi comercializării unor
produse în care creativitatea tehnico-ştiinţifică constituie substanţa schimburilor
economice.
Dintre variantele specializării tehnologice pot fi amintite următoarele: licenţe şi/sau know-
how -
licenţa şi/sau know-how; licenţă - subansamble; licenţă - produs finit; licenţă -
servicii.
Tipul ultramodern de diviziune mondială a muncii este specializarea organologică.
Aceasta înseamnă specializarea in producţie şi exportul de subansamble. organe de maşini,
detalii, părţi de instalaţii, care se încorporează într-un produs finit de complexitate înaltă,
într-un
sistem complex de maşini sau linii tehnologice. Ca şi celelalte tipuri de specializare, acesta
cunoaşte o seamă de modele de realizare, între care: subansamble, produs finit şi
subansamble -
subansamble.

Adâncirea diviziunii muncii între ţările dezvoltate în condiţiile actuale are loc prin
trecerea
de la specializarea interramuri la cea intraramuri şi mai departe la specializarea de tip
organologic (în cadrul produsului pe subansamble. piese şi
componente).
Realităţile demonstrează cu tot mai multă putere faptul că existenţa economiei
mondiale
unice, dezvoltarea la scară globală presupune depăşirea diviziunii muncii de tip vertical, cu
implicaţiile sale - schimbul inegal şi dependenţa externă, consolidarea poziţiei ţărilor în
curs de
dezvoltare în producţia industrială mondială şi îndeosebi în industria prelucrătoare,
eliminarea
restricţiilor şi discriminărilor din calea schimbului mondial de valori materiale şi
spirituale.

39
Unele tendinţe de orientare în evoluţia diviziunii mondiale a muncii între ţările
avansate şi
ţările în curs de dezvoltare se observă şi în cadrul acestora din urmă. Astfel, după ce în
primii
ani postbelici unele ţări din sud-estul asiatic au dezvoltat industria textilă, care a urmat
unei
reduceri a capacităţilor în Japonia. în prezent, producătorii din Hong-Kong sau Singapore se
orientează tot mai vădit spre articole de modă împingând către ţările vecine producţia
textilelor
de serie, care solicită un volum mare de muncă, mai puţin
calificată.
În ultimele decenii s-au afirmat şi se afirmă în circuitul economic mondial o serie de
forme
noi. avantajoase, de realizare a diviziunii muncii-formele cooperării economice
internaţionale -
compatibile cu cerinţele respectării intereselor economice ale partenerilor, ale avantajului
reciproc.
Drept urmare, se extind asemenea forme de cooperare, cum sunt: subproducţia
internaţională,
crearea de întreprinderi comune, mai cu seamă ca societăţi mixte, cooperări
tripartite etc.

2.3. Piaţa mondială

Evenimentele majore care au avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul


secolului
al XVl-lea, respectiv marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale care au urmat, au
permis includerea în circuitul economic a unor vaste zone geografice, care a antrenat o
dezvoltare deosebită a activităţilor economice. Drept urmare, sfera spaţială a schimbului
de
mărfuri s-a extins, prin cuprinderea celor mai importante zone de pe mapamond, având
drept
rezultat formarea pieţei mondiale. Deşi, schimburile economice dintre ţâri nu aveau încă o
bază
economică, nu decurgeau încă dintr-o adevărată specializare internaţională, prin lărgirea
ariei lor
geografice, ele au dat, în secolului al XVI-lea, un prim contur pieţei mondiale. Treptat, s-a
conturat o tendinţă de specializare internaţională; diviziunea mondială a muncii,
antrenează o
adevărată "explozie" a schimbului reciproc de activităţi, care depăşesc tot mai mult nivelul
micro
şi macroeconomic şi fac un salt la nivel mondoeconomic. Drept consecinţă piaţa mondială
devine tot mai complexă, cuprinzând noi zone geografice şi noi forme de
manifestare.
Piaţa mondială se poate defini în două
sensuri:
În primul sens, prin totalitatea tranzacţiilor de afaceri dintre ţările lumii în contextul
diviziunii mondiale a muncii şi confruntării dintre cererea şi oferta pe plan mondial. In al
doilea
sens, prin locul în care se încheie tranzacţiile de afaceri internaţionale, în care se întâlnesc
cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din diferite state, supuse legilor economice
obiective ale comerţului internaţional.

Pe piaţa mondială se întâlnesc cererile şi ofertele de produse, valori şi servicii din


diferite
ţări. Evoluţia pieţei mondiale este supusă legilor economice obiective ale schimburilor
40
internaţionale, iar ca mecanism funcţional ea se integrează în economia mondială, fiind o
componentă a acesteia.

În practică piaţa mondială mai este cunoscută şi sub denumirea de piaţă


internaţională,
însă, în sensul strict al cuvântului, piaţa internaţională are un conţinut mai restrâns,
referindu-se
numai la tranzacţiile de afaceri dintre două sau mai multe ţări, în timp ce piaţa mondială
cuprinde tranzacţiile de afaceri dintre toate ţările lumii. De asemenea, în practică se mai
utilizează şi noţiunea de piaţă externă în loc de piaţă mondială. Piaţa externă are o sferă de
cuprindere mult mai mică decât piaţa mondială, ea reprezentând piaţa mondială privită din
unghiul de vedere al relaţiilor economice externe ale unei
ţări.
Factorii ce influenţează evoluţia pieţei mondiale pot fi grupaţi
astfel:
1. Factori economici, care reprezintă factori determinanţi ai pieţei mondiale, dintre
care
amintim: dinamica producţiei şi consumului pe plan internaţional, apariţia de noi produse şi
servicii, creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor, creşterea
productivităţii,
procesul de industrializare a ţărilor în curs de dezvoltare, modernizarea
transporturilor etc;
2. Factori politici, dintre care mai semnificativi sunt: politica tarifară şi netarifară
promovată de diferite state sau grupări de state, asociaţiile economice interstatale cu
caracter
regional, politica creditelor promovată de diferite economii naţionale sau organizaţii
financiare
internaţionale;
3. Factori deformatori, de conjunctură, legaţi de o serie de evenimente ex-
traeconomice
neprevăzute, de politica marilor societăţi transnaţionale, de crizele economice
internaţionale,
războaie, revoluţii, catastrofe naturale etc. Acţiunea acestor factori provoacă mari dereglări
în
formarea preţurilor mondiale, antrenând urcări şi prăbuşiri bruşte ale acestora, în
discordanţă cu
logica previziunilor de piaţă.
În funcţie de natura obiectului care formează obiectul tranzacţiei piaţa mondială se
poate
compartimenta în: pieţe de mărfuri, pieţe financiar-valutare, pieţe de servicii, pieţe ale
muncii.
Piaţa mondială de mărfuri.

Deţine ponderea cea mai mare în cadrul pieţei internaţionale.În cadrul acestei pieţe
au loc
tranzacţii atât pentru produse de bază cât şi produse finite. în funcţie de poziţia fiecăreia
dintre
aceste pieţe, în cadrul pieţei unui produs de bază sau finit, ele se compartimentează în
diferite
segmente caracteristice sau necaracteristice. În practică, fiecare segment de piaţă
mondială este
cunoscut sub denumirea generică de piaţă mondială. Importantă pentru comerţul exterior
al
fiecărei ţări este piaţa mondială caracteristică, respectiv piaţa reprezentativă, care deţine
un rol
41
important în domeniul respectiv. In cazul pieţei mondiale caracteristice de mărfuri, se au în
vedere tranzacţiile care se încheie continuu pentru o marfă sau o grupă de mărfuri din
aceeaşi
categorie merceologică, în spatele căreia sau în apropiere se află organizată o producţie
potenţială. O piaţă mondială caracteristică poate să fie identificată cu un centru industrial
şi
comercial, cu o zonă, regiune sau o ţară, în cazul produselor de bază şi cu o firmă de
reputaţie
internaţională sau mai multe asemenea firme, în cazul produselor finite. Pentru un produs
pot să
existe una sau mai multe pieţe caracteristice. Prin excepţie, constituirea unei pieţe
mondiale
caracteristice într-un anumit centru economic se poate baza şi pe tradiţia
dobândită.
Piaţa mondială de mărfuri cuprinde două principale segmente: piaţa produselor de
bază şi
piaţa produselor finite.

a) Piaţa produselor de
bază
În cadrul acestei pieţe se tranzacţionează materii prime, semifabricate, combustibili,
produse agroalimentare sau alte produse de bază, fiind specializată pe produse
individualizate
sau pe grupe de produse. Ea funcţionează în marile centre de producţie, de consum sau
comerciale sau în apropierea acestora. Centrele comerciale internaţionale sunt situate, de
regulă,
în marile oraşe ale diferitelor ţări şi sunt specializate în exportul de produse specifice zonei
industriale sau agricole în care se află şi în importuri necesare acestor zone. De obicei,
pieţele
internaţionale din marile centre comerciale sunt pieţe puternice şi funcţionează pe baza
tradiţiilor
stabilite de-a lungul anilor. Ele au un domeniu diversificat de activitate, din acestea se
canalizează şi se distribuie în diferite locuri de consum o gamă variată de produse şi de
sortimente ale acestora. Există şi pieţe cu caracter internaţional organizate în apropierea
consumatorului regional. Printre pieţele mondiale caracteristice în domeniul produselor de
bază
sunt de menţionat:

 piaţa Singapore şi piaţa Kuala Lumpur pentru cauciuc natural, care sunt mari
centre
comerciale internaţionale situate la încrucişarea drumurilor din importanta zonă de
producţie reprezentată de Malaiezia, Indonezia, Tailanda şi
Vietnam;
 piaţa minereului de fier din India, Brazilia, Suedia, Algeria, ţări al căror subsol
deţine
mari zăcăminte;
 piaţa cărbunelui cocsificabil din SUA, bazată pe marea producţie a acestei ţări,
precum
şi pieţele cărbunelui cocsificabil din Australia, Anglia, Germania, ţări mari
producătoare de cărbune;
 piaţa cerealelor din Chicago, bazată pe marea producţie de cereale din America de
Nord (SUA şi Canada);
42
 piaţa bumbacului din SUA (New Orleans), pe teritoriul căreia în zona sudică se
cultivă
suprafeţe întinse de bumbac, precum şi piaţa bumbacului din Egipt, caracteristică
printr-un bumbac de calitate superioară
etc.
O mare parte a produselor de bază se comercializează în cadrul burselor de mărfuri,
care
sunt piele mondiale caracteristice, ce concentrează, în acelaşi timp şi în acelaşi loc, o mare
parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse, pe care se desfăşoară curent
tranzacţii
de vânzare-cumpărare, după o procedură specială, motivate atât de nevoi reale cât şi de
intenţii
speculative şi funţionează în diferite mari centre industriale şi
comerciale.
b) Piaţa produselor finite

Această piaţă este formată dintr-un mare număr de pieţe pe care se disting una sau
mai
multe firme reprezentative, care controlează o mare parte din producţia şi
comercializarea unui
produs, dispun de o solidă situaţie financiară, produc mărfuri de marcă cu larg prestigiu
şi
recunoaştere internaţională.

Extinderea relaţiilor de cooperare între firme şi a ariei lor geografice de activitate a


făcut
ca pieţele pentru produsele finite să nu mai poată fi delimitate şi localizate la un anumit
centru
şi, de cele mai multe ori, nici chiar la o regiune ;au ţară. Extinderea ariei lor geografice a
fost,
mai ales, rezultatul implantării capitalului industrial în diferite ţări, în scopul apropierii de
sursele de materii prime, de asigurarea cu mână de lucru ieftină, precum şi de ocolire a
barierelor tarifare şi netarifare. De asemenea, tot în acest sens, se impune a remarca
apariţia
conglomeratelor industriale şi comerciale cu profil diversificat, în scopul echilibrării
riscurilor
şi sporirii profitului prin atenuarea
concurenţei.
Definirea unei astfel de pieţe se face, de regulă, în funcţie de mai mulţi parametri:
numărul şi importanţa firmelor de renume care acţionează în acel domeniu; ponderea
exportului firmelor respective în producţia internă, în exportul mondial şi în exportul pe
piaţa
altor regiuni; capacitatea de absorbţie a pieţei reflectată de cererea totală, de structura
cererii şi
de nivelul tehnico-calitativ al produselor; ponderea importului firmelor respective în
necesarul
intern şi în im-portul mondial; gradul de protecţie vamală; condiţiile de plată folosite
etc.
Prin urmare, în domeniul produselor finite piaţa mondială caracteristică nu mai
poate fi
identificată cu un centru comercial sau industrial, cu o zonă, regiune sau o ţară, ci cu o
firmă
de reputaţie internaţională sau mai multe firme. Pentru un produs finit pot să existe una
sau
mai multe pieţe caracteristice. În epoca noastră, ca urmare a expansiunii societăţilor
transnaţionale, mai ales pe calea integrării prin conglomerare, în numeroase cazuri piaţa

43
mondială a produselor finite se localizează în mai multe regiuni sau ţări asociate. De
exemplu:
firma I.B.M. din SUA reprezintă o piaţă caracteristică în producţia de calculatoare
electronice,
firma Mercedes - în cea de autoturisme
etc.
În domeniul bunurilor de consum, specializarea a atins cote foarte mari,dezvoltându-
se
producţia de serie, standardizată şi înmulţindu-se numărul firmelor comerciale
reprezentative
Sfera producătorilor fiind dispersată foarte mult, definirea pieţei se face pe calea firmelor
comerciale care desfac bunurile mai multor producători. Aceste firme îşi organizează
capacităţi de producţie, condiţionare, conservare şi
depozitare.
În prezent, sub influenţa progresului tehnic au loc mari mutaţii în structura pieţelor
mondiale ale produselor finite, mai ales ale cererilor şi ofertelor de maşini, utilaje,
tehnologii,
linii de fabricaţie etc. După 1982, în comerţul internaţional cu maşini, se constată o scădere
a
cererii pentru maşini-unelte convenţionale şi creşterea cererii de linii automate de
producţie cu
control numeric. Aceasta a reprezentat doar o primă etapa, destul de scurtă, pentru că
ulterior a
crescut ponderea comenzilor de tehnologii de fabricaţie şi prin aceasta s-a lăsat
posibilitatea
beneficiarului lor să comande centre de prelucrare şi linii automate cu un mare randament,
capabile să economisească materia primă, energia şi manopera şi să realizeze produse
complexe.
În prezent se tinde către lansarea de comenzi pentru fabrici automate de înaltă precizie şi
productivitate şi se conturează tot mai pregnant trecerea de la comenzi de maşini
automate la
comenzi de sisteme automate de maşini bazate pe module flexibile, care permit schimbări
şi
adaptări operative pe fluxul de fabricaţie şi prin aceasta şi în structura
producţiei.
Întroducerea informaticii în procesul de producţie, bazată pe electronică,
microprocesoare,
roboţi industriali etc. creează premise pentru noi şi importante mutaţii structurale în
producţia de
maşini-unelte şi bunuri de consum. Sub influenţa unor asemenea factori, pe piaţa
produselor
finite se diminuează ponderea produselor din ramurile tradiţionale cum sunt: mijloace de
transport rutiere şi feroviare, tractoare şi maşini agricole, transformatoare electrice, maşini-
unelte
clasice, utilaje şi instalaţii pentru producţia alimentară, maşini şi instalaţii pentru
prelucrarea
lemnului etc. şi creşte ponderea produselor noi de înaltă tehnicitate: minicalculatoare,
roboţi
industriali, centre de prelucrare. De asemenea, se remarcă creşterea exporturilor de piese
şi
subansamble de completare, realizate pe bază de specializare industrială, în contextul
amplificării relaţiilor de cooperare industrială la nivel mondial. Importatorii comandă, din ce
în
ce mai mult, o idee de echipament, care să asigure procesul tehnologic necesitat, tinzându-
se spre
dispariţia de maşini-unelte de
serie.

44
Una din marile probleme ce se pune în competiţia actuală pe piaţa mondială a
produselor
finite este calitatea. Reducerea costurilor de producţie şi creşterea productivităţii în
detrimentul
calităţii, duc, mai devreme sau mai târziu, la pierderea segmentului de piaţă câştigat
pentru orice
exportator, indiferent de faima sa şi de preţul atractiv al ofertei sale. Intensificarea
activităţii de
cercetare se face cu precădere în vederea conceperii şi fabricării de produse finite de
calitate, cu
cheltuieli minime, care să corespundă permanent cerinţelor pieţei mondiale. în domeniul
capitalului tehnic, calitatea este apreciată după fiabilitate, durabilitate, consum de materie
primă
şi energie, siguranţă în exploatare, protejarea mediului înconjurător etc. Bunurile de
consum, în
afară de calităţile intrinseci pe care trebuie să le aibă pentru a satisface cât mai bine
trebuinţele
pentru care au fost create, necesită o continuă adaptare la gusturile şi preferinţele tot mai

diversificate si rafinate ale marelui public


consumator.

2.4. REI – esenţă şi forme de manifestare

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internaţională în producţie, au creat


necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele-naţiune, între agenţii
economici.
Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale,
dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii

mondiale a muncii.

Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico-juridic determinat. Existenţa şi


dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale presupun intervenţia activă a statului,
intervenţie
care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înfiinţarea unor
reprezentanţe oficiale peste graniţă etc. Apreciindu-le în general putem afirma cu detaşare
că ele
au un rol pozitiv, contribuind la dezvoltarea economico-socială a diverselor zone ale lumii;
dar,
în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că tot ele se desfăşoară pe fondul propagării unor
interese
diverse, de cele mai multe ori contradictorii, astfel încât unii dintre cei care participă la
relaţiile
economice internaţionale cel puţin pentru o perioadă stagnează sau regresează, dar nu din
pricina
relaţiilor economice internaţionale în sine, ci datorită incapacităţii lor de a le folosi în mod
favorabil. Aceasta este de fapt una dintre problemele economice foarte des abordate în
vasta
literatură economică consacrată raporturilor economice dintre state de-a lungul mai multor
secole. Prin urmare este foarte important ca relaţiile economice internaţionale să fie
percepute în
mod realist şi nu idilic, sentimental. Privite în acest mod ele dezvăluie faptul că sunt terenul
de
manifestare a unei acerbe lupte de concurenţă, chiar dacă aparenţele sugerează în prezent
o
anumită "relaxare" în domeniul barierelor vamale, întrucât regulile economiei de piaţă

45
funcţionează cu toată intensitatea în schimburile economice internaţionale, dând câştig de
cauză
celor mai buni competitori, respectiv celor ce ştiu şi pot să folosească pârghiile şi
mecanismele
cu care este din plin dotat acest păienjeniş al economiei
mondiale.
În modul cel mai direct importanţa şi rolul relaţiilor economice internaţionale în lumea
contemporană sunt ilustrate prin amploarea, diversitatea şi consecinţele lor extraordinare.
Din
această perspectivă putem afirma cu toată certitudinea că omenirea ar fi fost mai puţin
dezvoltată
tară aceste legături economice, ar fi fost mai mult antrenată în diverse conflicte militare, ar
fi
cucerit mult mai puţin din universul ce ne înconjoară, ar fi fost mult mai fragilă în faţa
neaşteptatelor, dar iminentelor catastrofe
naturale.
Şi fără îndoială fiecare formă a relaţiilor economice internaţionale prin evoluţia sa, prin
modul în care se implică în susţinerea progresului contemporan demonstrează că şi-a
cucerit un
loc important şi de neînlocuit în viaţa societăţii
moderne.
Fără îndoială în politica economică fiecare ţară reflectă mai bine sau mai puţin bine
problemele relaţiilor economice internaţionale şi cu certitudine acest fapt se repercutează
asupra
stării economico-sociale a naţiunii respective. Cert este că, în prezent şi cu certitudine în
perspectivă, în ecuaţia dezvoltării unei ţări variabilele ce ţin de legăturile economice şi
politice
externe vor fi tot mai multe şi mai importante. Şi este clar că alcătuirea celei mai bune
ecuaţii,
folosind armonios factorii interni şi externi, evitând ciocnirile majore de interese, constituie
o
sarcină grea, dar inevitabilă pentru orice guvern
democrat.
Realităţile au impus în mod implacabil regula potrivit căreia, în perioada actuală este
imposibil de a se susţine dezvoltarea sau pur şi simplu existenţa normală a unui stat fără
ca el să
fie conectat mai mult sau mai puţin la schimburile economice internaţionale. Dar să
recurgem la
câteva argumente focalizate care demonstrează cu limpezime de ce fiecare stat al acestei
planete
trebuie (sau ar trebui) să acorde maximum de importanţă participării la relaţiile economice
internaţionale:

a) resursele economice sunt distribuite foarte inegal pe întinsul planetei (îndeosebi

resursele naturale);
b) specializarea statelor, de-a lungul unei perioade mari de timp, în producerea cu
cheltuieli minime şi cu maximum de performanţe a unor bunuri şi
servicii;
c) nici un stat nu poate, sau mai bine-spus, nu este normal să producă pe teritoriul său
gama integrală (nici chiar majoritatea) de bunuri care sunt produse în lume la un
moment dat (critica autarhiei, izolaţionismului); (evident respectându-se criteriul

46
raţionalităţii economice);
d) prin schimburi se obţin elementele necesare (bunuri, servicii, idei) organismului
economico-social naţional pentru a-şi grăbi progresul în multiple domenii. Desigur,
totul depinde de modul în care fiecare stat participă la aceste schimburi, de ce dă
şi de
ce primeşte. în privinţa avantajelor contează, după cum ştim, dacă eşti un simplu
furnizor de materii prime ca şi de produse agricole neprelucrate sau te-ai
specializat în
producerea anumitor subansamble pentru echipamente tehnice de mare
performanţă;
e) relaţiile economice internaţionale au lărgit şi diversificat mult piaţa pentru întreaga
producţie mondială, au făcut rapoartele economice mult mai stabile şi, am putea
spune,
că au o contribuţie însemnată la menţinerea pe un interval aşa mare (55 de ani) a
păcii
mondiale;
f) ca să nu mai vorbim de ocuparea forţei de muncă în unităţile economice cu capital
mixt, care, cert, sunt expresii (şi beneficiare) ale expansiunii excepţionale a
relaţiilor
economice internaţionale, mai ales în perioada
postbelică.
Prin urmare, nu greşim absolut deloc când reafirmăm că în prezent relaţiile economice
au
un rol excepţional în dinamica economiei mondiale. Se încheie, aşa cum ne informează
frecvent
mijloacele mass-media, între firme din diferite ţări, de cele mai multe ori sub patronajul
guvernului, contracte de miliarde de dolari privind producerea şi livrarea pe termen lung,
spre
exemplu, de avioane (cazul Franţa-China şi S.U.A.-China) sau autoturisme (cazul Germania-
China), ş.a.m.d. şi este firesc să ne întrebăm ce impact au asemenea contracte cu valori
mari şi pe
durate lungi de timp? Evident, efecte dintre cele mai dorite, şi anume: locuri de muncă,
stabilitatea dezvoltării, prosperitate în zone tot mai întinse ale Terrei. De menţionat, însă că
nu
toţi cei ce intră în caruselul relaţiilor economice internaţionale ştiu sau pot să le exploateze
în
favoarea lor. De aceea vom găsi şi astăzi pe Planetă destul de multe ţări care nu pot afirma

beneficiază în mod substanţial cu ceva de pe urma angajării lor în schimburile economice
internaţionale. Este, într-un anumit sens, normal să fie aşa, dacă ne raportăm la legităţile
aspre
ale economiei de piaţă. Şi cu toate acestea, în mod justificat, subliniem că schimburile
economice internaţionale au crescut mult ca amploare şi rol, totuşi nu trebuie omisă
realitatea
fundamentului care demonstrează permanent că "rădăcina" dezvoltării se hrăneşte, în
primul
rând, din condiţiile interne ale fiecărei ţări. Dacă nu există voinţă politică şi angajament
concret,
consecvent şi de durată pe plan intern, nu se pot asimila şi valorifica favorabilităţile
generate de
relaţiile economice internaţionale. Realităţile de altfel au demonstrat cu prisosinţă că
relaţiile
economice internaţionale generează o sumă întreagă de favorabilităţi: acces la progresul
tehnic,

47
piaţă externă pentru o parte din producţia autohtonă (internă), dezvoltarea infrastructurii,
specializarea producţiei naţionale
ş.a.m.d.
Sunt ţări care, în ultimele 2 - 3 decenii, au dovedit că integrarea eficientă în
schimburile
economice internaţionale le asigură suportul unei ascensiuni dinamice spre vârfurile
ierarhiei
ţărilor dezvoltate (sunt deja în această ipostază "Cei Şapte Dragoni" sau ţările din "Zona

Tigrului'" din Asia de Sud-Est, respectiv Malayesia, Thailanda, Hong-Kong, Taiwan, Corcea
de
Sud, Singapore, Brunei .

Este important că, nu trebuie să uităm că aceste relaţii economice internaţionale au


apărut
şi s-au extins în urma unor interese foarte clare, generate de nevoia satisfacerii mai bune a
cerinţelor de pe piaţa internă. Este, de asemenea, notabil că acest lucru nu se realizează
peste tot
şi la acelaşi nivel, dar cu toate acestea nu se poate nega că ele (relaţiile economice
internaţionale)
formează cea mai bună cale pentru afirmarea unor surse puternice de progres. Prin urmare,
expansiunea şi diversificarea relaţiilor economice este susţinută de însăşi avantajele certe
pe care
le produce:

- creşterea productivităţii;

- completarea sau chiar asigurarea necesarului de


resurse;
- pieţe avantajoase pentru desfacerea propriilor
produse:
- asigurarea unor perioade mai mari de timp de stabilitate în funcţionarea unor
capacităţi
economice;
- contactul mai rapid cu noutăţile din variate
domenii;
Privind lucrurile şi dintr-un alt unghi, putem spune că expansiunea fără precedent a
relaţiilor economice internaţionale se
datorează:
- descoperirilor ştiinţifico-îehnice contemporane;
- dezvoltării şi perfecţionării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie
- adîncirea diviziunii internaţionale a muncii
- globalizării multora dintre problemele pe care trebuie să le rezolve în prezent statele

lumii
- poluarea
- criza energetică
- problemele alimentaţiei
- perturbaţiile,care uneori pot fi foarte periculoase, ce au loc pe pieşele valutar-
financiare.

48
Relaţiile economice internaţionale se manifestă prin două forme: bilaterism şi
multilaterism. Pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale se creează în multe cazuri, pe lîngă un
cadru
juridic, şi un cadru instituţional,prin constituirea de comisii mixte pentru schimburi
comerciale şi
cooperare economică. Cadrul instituţional include în cazul unor ţări, pe lîngă comisiile
mixte, şi
alte organisme şi forme specifice.

Cadrul juridic al bilaterismului este mai variat decît cel instituţional. Iată principalele
instrumente de politică economică:

 convenţii şi acorduri de colaborare economică şi tehnico-


ştiinţifică
 convenţii comerciale: tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale,
protocoale
privind schimburile comerciale, convenţii comerciale
auxiliare;
 convenţii financiar-valutare: acorduri de credit, acorduri de barter. acorduri pentru

evitarea dublei impuneri;


 contracte economice în diverse domenii: vânzare-cumpărare; coimision;
consignaţie;
construcţii-montaj; realizări de investiţii pe bază de antrepriză; licenţă; asistenţă
tehnică; service; concesiune; depozit; specializare în
producţie.
Cu un cadru juridic şi instituţional în continuă lărgire, bilateralismul se dezvoltă în
continuare în economia mondială. Sferele sale principale de manifestare sunt cele
practicate de
mult timp în relaţiile economice
internaţionale:
- comerţul între ţări sau entităţi economice din diverse ţări, de bunuri şi
servicii;
- cooperarea în producţie, prin construirea în comun de obiective economice noi sau

extinderea celor existente;

- investiţiile străine de capital, cu participare sută la sută a capitalului străin sau prin
formarea de societăţi mixte;

- transferul de tehnologie, fie prin contracte separate, fie prin acţiunile de cooperare

convenite;

- serviciile în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor internaţionale; al asigurărilor


şi
alte domenii;

- turismul internaţional, care cunoaşte o dezvoltare şi diversificare sporite, datorită


mai
ales facilităţilor create de perfecţionarea mijloacelor de transport
internaţional;
- transferul de resurse financiare, altele decât investiţiile directe de capital, cum
sunt
creditele, unele din acestea concesionale, creditele nerambursabile, ajutoarele şi
altele.

49
Sistemul bilateral continuă, prin urmare, să joace un rol important în dezvoltarea
relaţiilor
economice internaţionale. El nu rămâne însă neschimbat în formele sale concrete de
manifestare.
Dimpotrivă, aceste forme se perfecţionează continuu, iar cele depăşite de condiţiile vieţii
materiale internaţionale sunt
eliminate.
Una dintre trăsăturile noi ale relaţiilor economice internaţionale postbelice, cu largi
implicaţii, o constituie dezvoltarea multilateralismului -ansamblul de raporturi simultane şi
coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, între statele
independente.
 Pe plan economic, necesitatea relaţiilor multilaterale este determinată de
accentuarea,
în proporţii fără precedent, a interdependenţelor între economiile naţionale ca
urmare a
adâncirii tendinţelor de specializare internaţională, sub influenţa revoluţiei
ştiinţifico-
tehnice.
 Multilateralizarea relaţiilor economice internaţionale decurge, totodată, din
necesitatea
rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la
scară
planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului
ambiant,
dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluţii globale, a căror transpunere în
practică
presupune angajarea şi conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor
în
vederea unei acţiuni eficiente.
 Faţă de relaţiile internaţionale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu,
noi posibilităţi de conlucrare reciproc avantajoase, introduce mai multă stabilitate
în
relaţiile interstatale şi, mai ales, reduce considerabil riscul
confruntărilor.
 Care sunt raporturile dintre multilateralism şi bilateralism, sunt ele fenomene
antagonice sau, dimpotrivă, se condiţionează
reciproc?
Practica de până acum a relaţiilor economice internaţionale arată că răspunsul la
această
întrebare depinde de măsura în care în relaţiile dintre state se respectă principiile dreptului
internaţional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului,
multilateralismul
conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferă şanse egale de dezvoltare fiecărui
stat.
Aşa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie
la reiaţii bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor
reiaţii
multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existenţa prealabilă a unui
climat
de încredere reciprocă în relaţiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate
între
multilateralism şi bilateralism, despre o interdependenţă profitabilă pentru toate statele
lumii, atâta timp cât principiile dreptului internaţional sunt respectate cu
stricteţe.

50
2.5 Circuitul economic mondial
Dezvoltarea economică contemporană a fiecărui stat este indisolubil legată de
participarea
la circuitul economic mondial. în acest sens, după cel deal doilea război mondial are loc o
puternică amplificare şi diversificare a schimburilor economice între statele
lumii.
Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de
ordin
politic: apariţia unor noi state independente, destinderea est -vest, etc, cât şi de ordin
economic:
gradul de dezvoltare a economiilor naţionale, adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,
revoluţia tehnico-ştiinţifică, liberalizarea schimburilor între ţări, care au antrenat sporirea
cantitativă şi calitativă a activităţilor economice. Totalitatea fluxurilor de valori materiale şi
băneşti, de rezultate ale creaţiei tehnico-ştiinţifice şi ale activităţilor prestatoare de servicii,
care fac
obiectul schimbului reciproc de activităţi dintre economiile naţionale, privite în strânsa lor
împletire şi intercondiţionare alcătuiesc circuitul economic
mondial.
După natura fizică a obiectului relaţiilor dintre ţări, fluxurile componente ale circuitului
economic mondial pot fi clasificate
în:

1. fluxuri comerciale
2. fluxuri internaţionale de
capitaluri
3. fluxuri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
La rândul lor fluxurile comerciale, cuprind fluxurile de mărfuri corporale şi fluxul
mărfurilor
incorporale.

Fluxurile de mărfuri incorporale sunt cunoscute sub denumirea de comerţ


invizibil.

- Acesta cuprinde:

 fluxurile de tehnologie sub forma licenţierii brevetelor de invenţie, consulting-

engineering, etc;
 fluxurile de prestări de servicii, turismul, transportul, asigurările, telecomunicaţiile
internaţionale, etc;
Spre deosebire de schimburile internaţionale de mărfuri corporale, fluxurile comerţului
invizibil
nu sunt înscrise în tarifele vamale şi deci, lor nu li se aplica taxe vamale la trecerea
frontierelor.
Adâncirea specializării internaţionale şi noile direcţii în care acestea se dezvoltă
imprimă
circuitului economic mondial particularităţi
noi.
În primul rând, circuitul economic mondial cunoaşte o puternică diversificare a
formelor
legăturilor economice. Dacă în trecut comerţul internaţional de mărfuri, iar mai târziu şi
investiţiile
51
internaţionale constituiau formele principale ale relaţiilor economice internaţionale, în
prezent au apărat
noi forme concretizate în cooperarea economică internaţională, relaţii monetare
internaţionale,
turismul internaţional, schimbul de cunoştinţe ştiinţifice tehnice, circulaţia internaţională a
forţei de
muncă, etc.

În-al doilea rând, se adânceşte interdependenţa dintre fluxuri în cadoul circuitului


economic
mondial. In prezent nu se mai poate imagina comerţ internaţional care să se deruleze fără
antrenarea
fluxului investiţional internaţional (maşinile şi utilajele complexe se vând în proporţie de
80-85% din
valoarea lor pe credit), fără cooperare economică internaţională, fără fluxul internaţional de
cunoştinţe
ştiinţifice tehnice (comerţul cu brevete şi licenţe), etc, Interdependenţa şi interacţiunea
diferitelor
fluxuri economice internaţionale reflectă legăturile interne din circuitul economic
mondial.
În al treilea rând, fluxurile economice internaţionale se derulează în forme noi
generate de
diversificarea condiţiilor concrete ale schimburilor economice internaţionale, de calităţile
noi ale
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimburilor, de particularităţile aparţinând
partenerilor la
schimburi, etc Progresul tehnic contemporan însuşi a influenţat asupra evoluţiei formelor şi
tehnicilor
comerciale, de plaţi, de contractare în derularea schimburilor economice
internaţionale.
Una din principalele trăsături ale circuitului economic mondial este şi accelerarea
vitezei
circuitului economic, materializat în faptul că ritmul de creştere a diferitelor fluxuri
economice
internaţionale şi în special a comerţului exterior este superior ritmului de creştere a
producţiei propriu-
zise. Această devansare evidenţiază tendinţa de creştere a rolului factorilor externi în
procesul
reproducţiei, respectiv de adâncire a interdependenţelor dintre state. Urmarea firească a
creşterii mai
rapide a comerţului exterior în comparaţie cu producţia mondială constă în sporirea
ponderii
exporturilor în totalul producţiei naţionale, în sporirea participării statelor la diviziunea
internaţională a
muncii.

Dintre trăsăturile circuitului economic mondial menţionăm . caracterul său obiectiv.


Fiecare ţară, indiferent de mărime sau aşezare geografică resimte necesitatea participării la
circuitul economic mondial. Prin ea îşi poate asigura: lărgirea pieţei de aprovizionare şi
desfacere, plasamente sau surse de import de capitaluri şi tehnologii, stimularea spiritului
de
antreprenor şi a procesului de modernizare a structurii economice
etc.
Caracterul concret istoric al circuitului economic mondial se referă la faptul că formele
şi
mecanismele de derulare a fluxurilor componente diferă, ca esenţă sau mod de
manifestare, de la
o perioadă la alta. Dinamica diviziunii mondiale a muncii multitudinea si marea diversitate
a
participanţilor la circuitul economic mondial transformă însăşi structura pieţei mondiale şi a

52
mecanismelor sale: mecanismele "pieţei cumpărătorului" iau locul celor specifice "pieţei
vân-
zătorului"; preţurilor de echilibru, rezultate din confruntarea cererii şi ofertei li se substituie
mecanismele "preţurilor directoare" sau ale "preţurilor de transfer" practicate de
companiile
internaţionale; mecanismul cursurilor de schimb stabile cedează în favoarea "cursurilor
flotante"; tradiţionalele licitaţii de import cunosc o puternică revitalizare, devenind o piaţă
internaţională în ascensiune; tehnicile modeme de telecomunicaţii şi calculatoarele
electronice
sporesc considerabil ritmul, febra şi amploarea tranzacţiilor la burse, care devin principalele
instituţii de piaţă; unele tehnici comerciale îşi pierd din importanţă, iar altele noi, mai suple,
dar
mai sofisticate, sunt mereu inventate etc.. Analizînd ponderea în care statele participă la
circuitul
economic mondial, observăm că aceasta depinde - pentru o ţară sau alta - de o multitudine
de factori
cum suni: nivelul dezvoltării economice şi tehnice, gradul de diversificare a economiei,
nivelul de
tehnicitate şi complexitate a producţiei, volumul şi gradul de valorificare a resurselor
naturale, dimensiunile
pieţei interne, complexitatea produselor pe piaţa mondială, mijloacele de comunicaţie,
precum şi de unii
factori de politică economică, de interesele imediate şi de perspectivă ale statelor. Aceşti
factori nu au
influenţă liniară, ci, deseori contradictorie asupra gradului de participare ia circuitul
economic.

2.6 Ordinea economică mondială

Specialiştii în relaţii internaţionale formulează diferite definiţii privind ordinea


economică
mondială. Economiştii romani propun două definiţii complementare. Intr-o accepţiune
strictă,
ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere şi de
organizare,
în timp şi spaţiu, a elementelor economiei mondiale". Într-o abordare mai largă, potrivit
aceloraşi autori, ea nu se reduce la punerea în evidenţă a alcătuirii, a configuraţiei
economiei
mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea
calitativă a
economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacţiunii dintre

elementele care o compun" .


Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiţii ale ordinii
economice mondiale. într-o primă accepţiune, OEM reprezintă „asigurarea condiţiilor de
compatibilitate a voinţelor, intereselor şi a comportamentelor potenţial contrare (uneori
chiar antagonice) ale diferiţilor agenţi economici, condiţii care fac posibilă existenţa unei
comunităţi economice mondiale". În concepţia sa, ordinea economică mondială este

proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de


organizare şi de raporturile de putere.

53
O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiţii, este
cărui fapt
se datorează ordinea în plan mondial - acţiunii forţelor pieţei sau acţiunii conştiente a unor
subiecţi ai economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că
unele
echilibre, la nivelul unor pieţe componente (ca de pildă, pieţele internaţionale ale unor
mărfuri
sau servicii) se datorează în bună parte forţelor pieţei, în măsura în care concurenţa se
apropie de
forma sa pură (ca pieţele bursiere, de mărfuri sau servicii). Iar dacă vom considera că
aceste
echilibre contribuie şi ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a
economiei mondiale (vezi una dintre definiţiile anterioare), atunci nu poate fi negat faptul
că şi
acţiunea forţelor pieţei are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de
extindere a dereglementării şi liberalizării fluxurilor economice internaţionale, care au
generat
accelerarea procesului de globalizare nu doar a pieţelor, ci şi a sistemelor de producţie în
anii '90,
încurajează ideea că forţele pieţei, mânuite însă de anumiţi agenţi economici (societăţile
transnaţionale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de
organizare şi a raporturilor de forţe pe plan
mondial.
Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale porneşte
de la
premisa, corectă până la acest sfârşit de secol, că aceasta a fost şi este rezultatul, în primul
rând,
al acţiunii celor mai importanţi subiecţi ai economiei mondiale de până în prezent -statele
naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile
interstatale.
Teoria relaţiilor internaţionale include două mari curente de idei referitoare la modul în
care se configurează ordinea economică internaţională, în baza relaţiilor dintre statele
lumii.
Curentul „realist" explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state
ale
lumii. Curentul „idealist" afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspiraţiilor
fireşti şi spontane ale statelor către pace şi
stabilitate.
Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se
configurează
într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci şi a structurilor de

organizare stabilite.
În fapt, ca şi echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, ea se
modifică la
numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, ea nu exclude existenţa simultană în
economia
mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor
subsisteme sau
regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce
fie ca
urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parţiale, care devin globale, fie ca urmare
a
modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea

proceselor economice mondiale.

54
Mai mulţi autori au schiţat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din
diferite
perioade istorice.
F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-lume" este organizată
în
jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie şi, pe un nivel de
organizare inferior, o periferie
aservită.
Pornind de la această viziune ierarhizată şi într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein
propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este
structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest
sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere
economic şi
militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta,
cunosc perioade de ascensiune şi de
decadenţă.
Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea
război
mondial.
În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcţionând
din
mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste şi subsistemul
economiei socialiste, al ţărilor comuniste. Această împărţire avea o motivaţie în primul rând
politică şi militară şi în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul
unei
superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuşi, independenţa celor două
subsisteme era relativă, aşa cum menţionam, deoarece ţările comuniste au participat la
mai multe
structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au
acceptat
regulile de joc internaţionale stabilite în cadrul unor organizaţii şi instituţii internaţionale,
care
reglementau schimburile comerciale internaţionale şi relaţiile financiar-valutare
internaţionale
(precum G.A.T.T. şi U.N.C.T.A.D., F.M.I. şi Banca Mondială ş.a.). De asemenea, în calitate de
membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferinţe şi reuniuni
internaţionale
privind alte raporturi sau probleme economice internaţionale. Drept urmare, s-ar putea
afirma că,
în pofida existenţei celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a
fost
determinată primordial de structurile de organizare şi raporturile de putere din subsistemul

capitalist.
În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi
următoarele:
- S.U.A. este superputerea care exercită o dominaţie şi care controlează sau are
capacitatea de a influenţa anumite procese în mod decisiv; majoritatea sferelor vieţii
economice
pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu celelalte şase state mari
dezvoltate care
fac parte din „Grupul celor 7" (Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia, Italia, Canada).
Invitarea Rusiei ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră,
recunoaşterea sa ca mare putere militară şi politică, dar nu neapărat şi
economică.
55
- Pe următorul palier se situează celelalte ţări dezvoltate; între ele şi ţările din primul
grup
funcţionează relaţii economice de interdependenţă (în plan comercial, valutar-financiar, al
politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur şi cele politice şi
militare.
- Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că
sunt în
relaţii de dependenţă faţă de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase
puncte de
vedere: comercial, financiar, tehnic şi tehnologic, informaţional. Acestea sunt economii în
tranziţie şi/sau economii în dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate
punctele
de vedere: potenţial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a
economiei,
forţă politică şi militară. Drept urmare şi relaţiile de dependenţă faţă de ţările de pe primele
două
paliere sunt diferite: dependenţa poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor
subsisteme ale economiei respective. De pildă, ţările cu potenţial natural mare (ca India,
China,
Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar şi tehnologic de ţările dezvoltate
(unele
ţări menţionate fiind şi puteri militare ce nu trebuie ignorate). în plus, caracteristicile
relaţiilor de
dependenţă sunt influenţate şi de poziţia lor regională, de apartenenţa lor de anumite
grupări sau
organizaţii internaţionale, în primul rând de integrare. Gradul de dependenţă al acestor ţări
de
ţările de pe primele paliere depinde şi de orientările politico-ideologice ale regimurilor la
putere.
De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naţionalistă, preocuparea pentru
menţinerea a
cât mai multe atribute ale suveranităţii economice naţionale poate determina relaţii
diminuate cu
ţările dezvoltate şi orientarea preponderent către relaţiile cu ţări cu nivel de dezvoltare
asemănător.
Trebuie menţionat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade
nu a
fost totdeauna socotită ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a
considerat,
uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu
caracter
global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate
corespunzător.
Astfel, în anii '60-'70, când ţările în dezvoltare devenite independente şi-au raliat
poziţiile
cu ţările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei
redefmirii
unei noi ordini economice internaţionale, aceste ţări reuşind chiar să determine adoptarea
de
către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document intitulat „Declaraţia şi
programul de acţiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaţionale",
obiectivele
propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un
con de
umbră, ieşind din sfera de preocupări a
O.N.U.
Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate şi de unele
cercuri
ale oamenilor de ştiinţă. Astfel, o parte a comunităţii ştiinţifice, grupată în cadrul „Clubului
de la
Roma" (creat în 1968), a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor
guvernamentale
din lumea întreagă că „managementul internaţional al economiei mondiale" pare
inadecvat, dacă
56
se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei
mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii
Clubului
de la Roma:
- concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiţii străine directe şi a
activităţilor productive în ţările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.; drept urmare, se produce
concentrarea bogăţiei în ţările dezvoltate şi creşterea decalajelor absolute şi relative dintre
ţările
dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor ţări,
care
participă din ce în ce mai puţin la circuitul economic
internaţional;
- creşterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de ţări în curs de

dezvoltare;
- tandemul explozie demografică-accentuarea sărăciei din unele ţări în curs de
dezvoltare,
având drept efecte posibile amplificarea migraţiei populaţiei pe glob pe axa Sud-Nord,
fenomen
ce poate genera instabilitatea politică şi socială chiar în ţările
dezvoltate;
- accentuarea poluării pe glob (apariţia unor fenomene de macropoluare ca: efectul de
seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară
ş.a.);
Soluţiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente şi mai
echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează
poziţiile „idealiştilor", ale celor care consideră că valorile morale şi spirituale prevalează în
faţa
celor materiale şi că trebuie reafirmată importanţa lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări
economice echilibrate în plan naţional sau mondial, pentru existenţa unei ordini economice
mondiale eficiente şi echitabile. Deşi ne alăturăm acestor păreri în ceea ce priveşte
primatul
valorilor spirituale faţă de cele materiale, nu putem totuşi să nu remarcăm faptul că
raporturile de
putere nu se stabilesc pornind de la această ierarhie de
valori.
Într-o abordare „realistă", soluţiile sunt schiţate, de asemenea, pe diferite direcţii,
unele
abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice. între soluţiile pragmatice şi nu lipsite de o
viziune
morală sunt de menţionat acelea care propun ţărilor dezvoltate să nu ignore problemele
țărilor
independente, în dezvoltare, ci să le ajute la soluționarea problemelor cu care se
confruntă.

2.7 Modele de dezvoltare economică pe glob şi postindustrializarea

Necesitatea şi posibilitatea tranziţiei la o nouă etapă în dezvoltarea social-economică,


la o
societate ce se formează dintr-o totalitate de relaţii sociale între indivizi şi agenţi economici
care,
pe parcurs, se extind la nivel internaţional, şi-a făcut apariţia încă la începutul anilor ‟80 ai
secolului trecut. La constituirea acestei societăţi au contribuit mulţi factori, mai
semnificativi
fiind „eşecul pieţei” şi „eşecul statului” din acea perioadă, necesitatea asigurării unei
stabilităţi a
57
creşterii economice, apariţia unor noi motivaţii ale activităţii umane etc. Toţi aceşti factori
au
contribuit la formarea unei societăţi noi, numită societatea postindustrială . Iar esenţa
transformărilor ce au avut loc şi care continuă până în prezent se regăseşte în raportul
optim
dintre economic şi social.

Fiind destul de omogeni, termenii „societate postindustrială”, „societate


informaţională”,
„societate a cunoaşterii”, „societate a bunăstării”, „societate posteconomică” reprezintă
concepte
diferite ale etapei contemporane de dezvoltare a societăţii. Semnificaţiile lor sunt în
permanentă
evoluţie, constituind obiectul numeroaselor dezbateri, care nu au finisat cu o unanimitate
acceptabilă. Sintagmele, prin care au fost specificate societăţile în discuţie, sintetizează o
gamă
de stări sociale posibile pe care oamenii, individual şi/sau în grup, le situează în funcţie de
anumite condiţii, aceasta constituind structura economico-socială. Ca urmare, până în
prezent nu
a fost găsită categoria de bază, prin care să se poată releva fundamentul economic şi
social al
noii societăţi.

Considerăm că societatea, spre care se tinde, devine tot mai mult o societate
„postindustrială” sau, în aprecierea unor autori, societate informaţională – societate a
cunoaşterii
(SI-SC) . Dorim a sublinia, că SI-SC este o sintagmă ce deplasează denumirea spre alte
domenii,
în pofida faptului că, la prima vedere, pare o conexiune între economic şi
social.
„Informaţia” şi „informarea” reprezintă, în prezent, mai mult decât oricând, concepte
esenţiale ale vieţii şi activităţii umane, iar pentru tot mai multe organizaţii - una din cele mai
valoroase şi importante resurse. Conceptului „informaţie” i-au fost consacrate multe lucrări,
el
putând fi definit ca o „colecţie de fapte” (reprezentând răspunsuri la întrebări esenţiale
precum:
ce? unde? când? cine?) aranjate astfel, încât valoarea lor integrată să depăşească suma
valorilor
faptelor respective (efectul sinergic). Acest concept nu trebuie confundat cu alte concepte
complementare ca, de exemplu, „date” ( fapte primare, brute) şi „cunoştinţe” ( răspunsurile
la
întrebările esenţiale, precum: de ce? pentru ce? şi cum?). Datele primare sunt materie primă
informaţională, obţinută din natură sau tradiţii, care se colectează, se transformă, se
prelucrează,
se transmite, se difuzează etc. „Cunoştinţele”, privite ca produse finale, pot fi divizate în
cunoştinţe pentru investire şi cunoştinţe pentru consum. De exemplu, cunoştinţele obţinute
în
urma investigaţiilor teoretice sau experimentale pot fi apreciate ca investiţii, iar publicarea
unei
lucrări artistice - ca cunoştinţe pentru consum. Pe de altă parte, cercetările de piaţă sau
datele
analizei financiare pot fi considerate ca produse intermediare. În opinia lui G. A. Nero
„informaţia reprezintă cunoştinţele păstrate”, iar în cea a lui D. M. Newbery, aceasta este un
proces prin care „datele primare se transformă în informaţie, cunoştinţe şi înţelepciune” . În
opinia autorului, „informaţia” poate fi definită ca date organizate, iar „cunoştinţele” – ca
58
informaţie înţeleasă. Informaţia devine cunoştinţă când posedă o aplicabilitate utilă. Însă,
pentru
ca o informaţie să posede o anumită valoare (de exemplu, pentru manageri şi alte cadre de
decizie), ea trebuie să fie simultan cât mai accesibilă, completă, fiabilă, flexibilă, oportună,
precisă, relevantă, sigură şi verificabilă.

Prin urmare, informaţia şi cunoştinţele, esenţa cărora am remarcat-o mai sus, devin, la
etapa actuală, componente indispensabile societăţii în proces de constituire. O atenţie
deosebită
le-a acordat economistul american J. Galbraith, care relevă că „procesele obiective, ce au
loc în
economia ţărilor industrial dezvoltate sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, au devenit
sursa
principală a creşterii economice” . Evident că utilizarea rezultatelor ştiinţifice şi ale tehnicii
moderne sunt cele mai semnificative: maşinile au înlocuit iniţial munca fizică; ulterior ele
au
început să fie utilizate pentru a conduce alte maşini; actualmente încep să substituie cele
mai
diverse funcţii ale creierului uman. Pentru a caracteriza viaţa social-economică în condiţiile
postindustrializării, J. Galbraith a utilizat noţiunea de „societate informaţională” - societate
în
care rolul decisiv îi revine informaţiei şi cunoştinţelor . Acestea din urmă sunt analizate ca
calităţi indispensabile ale unei societăţi prospere, de rând cu abilitatea antreprenorială,
spiritul de
economisire, de gospodărire chibzuită
etc.
De elaborarea concepţiei economiei informaţionale a fost preocupat şi H. Perkin, al
cărui
obiect principal a constituit specificul activităţii informaţionale . Savanţii B. Greenwald şi J.
Stiglitz, într-o celebră antologie de lucrări referitoare la impactul şi consecinţele noii
societăţi,
menţionau că, „în cadrul ei, informaţia şi comunicaţiile devin predominante, definind şi
modelând acţiunile şi interacţiunile oamenilor şi a
organizaţiilor” .
Societatea informaţională poate fi analizată sub mai multe aspecte: tehnologic,
economic,
ocupaţional, spaţial, cultural etc. . La rândul său, fiecare din aspecte poate fi divizat în mai
multe
componente: educaţional, de guvernare locală şi centrală, de valori şi morală, credinţe,
mituri
etc. În acest context, considerăm că conceptul „societate informaţională” poate fi definit ca
societate, în cadrul căreia partea preponderentă a populaţiei active lucrează în sectorul
informaţional, fiind implicată în crearea, procesarea, distribuirea şi/sau utilizarea
informaţiei, ea
depăşind cantitativ populaţia activă din celelalte sectoare (agricol, industrial şi prestări
servicii).
Problemele ce ţin de utilizarea performanţelor în domeniul tehnologiilor informaţionale
şi
microelectronicii la etapa contemporană de dezvoltare a ştiinţei, privite în sistemul tehnico-
economic şi sub aspectul consecinţelor social-economice pentru ţările industriale
dezvoltate, au
fost cercetate în lucrările economistului austriac T. Forester . Pentru caracteristica etapei
contemporane de dezvoltare economică, T. Forester aplică termenul „revoluţia
informaţional-
tehnologică”, a cărei esenţa o explică prin dezvoltarea vieţii social-economice a societăţii în

59
baza mijloacelor microelectronice de prelucrare a informaţiei, a metodelor noi, universale
de
control şi gestiune. Una din problemele centrale, studiate de T.Forester, este cea a
influenţei şi
interdependenţei competitivităţii şi a revoluţiei informaţional-tehnologice. Concurenţa este
concepută de către el în calitate de pârghie importantă de desfăşurare a revoluţiei
tehnologice
contemporane. Forester a analizat competitivitatea dură dintre firmele americane,
specializate în
electronică şi cele japoneze, care, la finele anilor ‟70 ai sec. XX, au întreprins un atac masiv
asupra companiilor de semiconductoare americane din Silicon Valley (California), ambele
părţi
având de câştigat în urma acestei
competitivităţi.
Noţiunea „economie informaţională” a examinat-o şi D. Bell, care a elaborat concepţia
de
„societate postindustrială”. În partea introductivă a lucrării sale „Atacul societăţii
postindustriale”
(1973), D.Bell a relatat, că societatea informaţională doar parţial determină esenţa
problemei [26,
p.37]. În opinia lui, „societatea postindustrială” este o noţiune destul de amplă, din care
motiv este
util a analiza mai profund această concepţie. Dacă la baza ei se află schimbările
tehnologice, atunci,
având în vedere consecinţele sociale ale dezvoltării societăţii, este necesar a evidenţia trei
revoluţii
tehnologice, care au modificat societatea umană în mod
cardinal .
Societatea umană, în viziunea lui D.Bell, parcurge câteva stadii, denumite de el
„societatea
preindustrială”, „societatea industrială” şi cea „postindustrială”. Modificările în cadrul celui
de-
al treilea stadiu sunt legate de dezvoltarea generală a societăţii umane, ce se realizează în
diferite
regiuni cu intensităţi diferite. Imboldul dezvoltării „societăţii preindustriale” îl formează
conflictul dintre om şi natură, iar forţa motrice a dezvoltării societăţii industriale o
reprezintă
conlucrarea om-maşină. Particularităţile distincte ale societăţii postindustriale sunt
determinate
de predominarea serviciilor în economie, creşterea considerabilă a numărului lucrătorilor
ştiinţifici în structura persoanelor ocupate ale populaţiei şi transformarea cunoştinţelor în
sursă
de dezvoltare şi reglementare a tuturor proceselor social-
economice.
Fundamentul “societăţii postindustriale” îl constituie interacţiunea dintre indivizi
înarmaţi
cu informaţii şi cunoştinţe, care contribuie la formarea ”tehnologiei intelectuale”, la
substituirea
estimărilor intuitive şi subiective ale omului cu algoritme, cu reguli de rezolvare a sarcinilor
de
gestiune pentru totalitatea aspectelor vieţii sociale. Astfel, avem un nou tip de gestiune a
vieţii
social-economice în societate, un nou model de dezvoltare economică. Dacă în cazul
societăţii
industriale nivelul de viaţă se determină prin cantitatea produselor fabricate, în cazul
societăţii
postindustriale - prin indicatori calitativi de dezvoltare a serviciilor, a ocrotirii sănătăţii, a

procesului de instruire, a artelor


etc.
Cu concepţia lui D. Bell corelează opiniile lui A. Toffler, futurolog american, care, în
lucrările
„Şocul viitorului”, „Cel de-al treilea val”, „Putere şi mişcare”, „Avuţia în mişcare”, a abordat

60
problemele difuzării informaţiei. În opinia acestui autor, cel de-al „treilea val” reprezintă o
nouă
etapă în dezvoltarea civilizaţiei umane. Primul val a fost condiţionat de apariţia agriculturii,
cel de-
al doilea – de revoluţia industrială. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a produs schimbări calitative
în
condiţiile de viaţă social-economică, legate de computerizarea economiei şi a vieţii sociale,
răspândirea tehnologiilor informatice. În viitorul apropiat, consideră A.Toffler, inteligenţa
umană,
imaginaţia vor întrece după performanţă sistemul de maşini. Pentru civilizaţia din „valul
trei”
materia primă inepuizabilă devine
informaţia.
Unele deosebiri de cele expuse până acum se conţin în noţiunea „statul bunăstării”
(Welfare State – WS) sau „societatea bunăstării”. La baza modelării istorice a WS se află
trei
repere fundamentale: procesul de formare a statului - naţiune (The Nation-State);
industrializarea; democratizarea politică. Putem constata, că reperele menţionate se referă
la
produsul capitalismului modern de tip vest-european. Unul dintre cei mai cunoscuţi
specialişti
germani în politica socială din anii '70 – '80, P. Krugman, a menţionat că, contrar
aşteptărilor,
esenţa WS este pur liberală, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii
naţionale cu
economia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică ,,de masă”. De fapt, esenţa „statului
bunăstării” se reduce la înlocuirea vechilor legi europene ,,ale săracilor” (vezi R. Malthus, D.
Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea dezvoltării generale - asigurările sociale.
Practic, sistemul securităţii sociale, bazat pe asigurări, mai domină mecanismele de
funcţionare
ale WS european, spre deosebire de sistemul american, care ,,mizează” mai mult pe
creşterea
oportunităţilor economice şi educaţionale ale cetăţenilor săi . Instituţiile şi politicile WS s-au
consolidat prioritar în ţările cu un grad înalt de dezvoltare economico-socială, unde
capitalismul
a atins stadiile cele mai avansate şi unde, după anticipările lui K. Marx, proletariatul ar fi
trebuit
să răstoarne, pe cale revoluţionară, orânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei. WS
s-a
dovedit a fi acea verigă magică, prin care capitalismul a reuşit să reziste unei mari
provocări a
istoriei, îndepărtând riscul propriei sale dispariţii tocmai prin această inspirată „mituire” a
clasei
muncitoare .

Derivată a conceptului statului bunăstării a devenit „teoria convergenţei”, conform


căreia
dezvoltarea economico-socială impune ţările cu tradiţii culturale, economice şi politice
diferite
să formeze instituţii similare şi să adopte, treptat, măsuri necesare în vederea asigurării
unui
standard minimal de viaţă .

Globalizarea, internaţionalizarea capitalului şi a economiei, la care s-a adăugat


revoluţia
tehnologică, au constituit provocări majore, cărora WS, închise şi rigide la nivel naţional, nu
le-
au putut face faţă. În literatura britanică din anii '90, poate fi întâlnită expresia „model
post-
fordist” al statului bunăstării, care presupune o coaliţie între producţia flexibilă,
consumurile
61
diferenţiate şi segmentate; altă expresie este „postmodernismul cultural”, clădit pe un
fundal
restructurat şi eficientizat al bunăstării. Noul model socio-economic, numit „social-
democrat”, a
trebuit să răspundă următoarelor solicitări majore: flexibilitate, debirocratizare şi
descentralizare
administrativă, dereglementare, relansare investiţională prin reducerea fiscalităţii,
eficientizarea
managementului, implementarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societăţi şi
chiar
a unor servicii publice.

În contextul celor menţionate, conceptul „statul bunăstării” nu este altceva decât o


etapă
premergătoare societăţii informaţionale şi, deci, postindustriale. Prin urmare, asigurarea
bunăstării
membrilor societăţii rămâne unul din dezideratele principale ale postindustrializării, însă ea
se
bazează pe principii diferite de cele ale statului bunăstării. Calea spre bunăstare trece, fără
îndoială,
printr-o economie eficientă şi competitivă, care schimbă accentele unei economii de piaţă
funcţională. Dar în prim-plan se situează nu valorile materiale, ci cele spirituale, nu
economice, ci
posteconomice. Acest fapt i-au incitat pe mulţi economişti să definească etapa respectivă
de
dezvoltare socio-economică „societate posteconomică”. Ţinem să menţionăm că noţiunea
„societate posteconomică”, precum şi în cazul noţiunii „societate informaţională”, reflectă
anumite
procese şi fenomene esenţiale ale dezvoltării social-economice care se petrec la etapa
contemporană şi care ar putea fi identificate în mod separat. Mai bine, însă, ar fi să le
considerăm
elemente componente ale societăţii postindustriale şi să le ordonăm în felul următor: statul
bunăstării este o etapă premergătoare societăţii informaţionale care, la rândul său, este
predecesoarea societăţii
postindustriale.
Manifestările societăţii postindustriale. Noua societate postindustrială, ca cea mai
reuşită
delimitare a etapelor de dezvoltare socială, poate fi caracterizată prin următoarele
aspecte:
a) ponderea sporită a sectorului economic terţiar şi forţă de muncă concentrată, în
special,
în domeniile serviciilor profesionale şi tehnice, care depăşeşte, cantitativ, forţa de
muncă ocupată în sectorul extractiv (agricultură, minerit, piscicultură, silvicultură,
predominant în societatea preindustrială) şi sectorul industrial (predominant în
societatea industrială);
b) interacţiunile dintre oameni devin predominante faţă de interacţiunile dintre
oameni şi
natură, sau oameni şi procese de prelucrare a resurselor
naturale;
c) cele mai importante organizaţii devin universităţile, instituţiile de cercetare
ştiinţifică,
laboratoarele industriale, bibliotecile;
d) dezvoltarea economică este asigurată de sectoarele economice ce aplică realizările
progresului tehnic şi ştiinţific;
e) resursa economică principală a oricărei organizaţii devine capitalul
uman;
62
economică.
f) politici
Doar
macroeconomice
unele din ele au esenţiale
generatdevinimpact politica
economic
inovaţională
semnificativ
şi cea
în ţările care le-au
educaţională;
aplicatg) sau
problema
le aplică,
structurală
acestea principală o reprezintă atingerea echilibrului dintre sectorul
fiind: public
şi cel privat al economiei.
a) modelul social-democrat, implementat cu predilecţie în Franţa, Austria, Germania şi,
cu
unelePremisele
excepţii, îneconomice ale SI-SC, ale
Suedia, Danemarca societăţii
şi Olanda. postindustriale
Acest şi ale diviziunii
model se evidenţiază prin
următoarele
internaţionale a muncii sunt comune şi se caracterizează prin câteva trăsături
trăsături: stabileşte un sistem de securitate socială şi financiară printr-un regim de
principale:
impozitare
 omenirea constituie astăzi rezultatul evoluţiei, care conţine, pe lângă progresele
progresiv şi taxe pe valoare adăugată; alocă credite şi finanţări companiilor prin
mecanisme atinse,
stabilite şi
dereziduurile
stat (cazulde lungă sau
Franţei) durată
prinale tuturorbancare
instituţii modelelor anterioare
(cazul de dezvoltare
Germaniei); pune accentcare,
pe
în
programe comun, formează
de formare un obstacol
profesională în caleaindustrial;
în sectorul progresului căutat,
tinde spreaşteptat şi meritat
o dezvoltare de
echilibrată
a generaţiile actuale. Depăşirea lui este de neconceput fără progresul rapid şi
ramurilor; se conduce de principiul egalităţii relative a
profund
veniturilor. al
cunoaşterii şi al promovării rezultatelor cunoaşterii în societate, dar, mai ales, în
O caracteristică definitorie care individualizează, practic, modelul social-democrat se
economie;
referă
la politica de protecţie socială, posibilă de realizat numai în condiţiile unei economii
 populaţia a crescut în proporţii care, după unele aprecieri realiste, a depăşit gradul
organizate
de Referindu-ne la caracteristicile intrinseci ale acestui model, putem menţiona că
şi prospere.
sustenaţie a ecosistemului natural; actualmente populaţia Terrei constituie circa
el se
6,5
caracterizează prin nivele înalte ale producţiei şi ale cheltuielilor sociale, fiscalitate sporită,
miliarde de locuitori, ONU estimând numărul lor la 11 miliarde în anul 2050; deci,
doar extins şi o protecţie socială largă, cuprinzând multiple categorii de populaţie.
sector public
„cei mai norocoşi din 27 de oameni care se nasc la fiecare 10 secunde, vor avea
hrană sunt suplimentate de un sistem instituţional perfect şi un set de cele mai
Aceste trăsături
suficientă, apă potabilă şi locuinţe
decente”;
costisitoare programe publice din
 În pofida forţelor economice, politice sau ideologice, o gamă întreagă de relaţii
lume. sociale
internaţionale
b) modelul economicdevin forţa aplicat
liberal, primordială a dezvoltării
cu rezultate umane,înuna
remarcabile SUAdinşi căile
Mareadiviziunii
Britanie.
mondiale
Principalele a muncii,
particularităţi alecare acţionează
acestui asemeni
model sunt: unui ceasunei
promovarea în interior şi din
gestiuni
exterior.
macroeconomice,
Generalizând
caracterizate analiza
printr-un înaltteoriei
grad depostindustriale, remarcămmăsurilor
neutralitate; stabilirea unele principii metodologice
de protecţie a de
concurenţei;
bază, careinformaţiei
reliefează disponibile
etapele revoluţiei
utilizarea în modul cel mai eficient; prezenţa sectorului privat şi a
sociale:
În primul mandatate
universităţilor rând, societatea postindustrială
în cercetările se la
prioritare diferenţiază de cea
nivel naţional; preindustrială
susţinerea şi
semnificativă
şi industrială
în următoarele
diversă ipostaze:
a sectorului resursa
privat; de bază
evitarea pentru
unei mari producţie de
concentrări devine
putereinformaţia, în timp
în sectoarele ce în
industrial
şi
societăţile preindustrială şi industrială sursele de bază erau energia şi materia
financiar prin obligativitatea divizării marilor
primă.
concerne.
În al doilea rând, caracterul creativ al activităţii de producţie este cardinal opus celui
Succesul modelului economic liberal este promovat şi asigurat, în mare măsură, de
mecanicist din industriile de extracţie şi fabricare, iar tehnologiile ştientofage le domină, în
fond,
rezultatele politicilor monetare şi fiscale, elaborate de centrele şi structurile financiare.
pe toate celelalte.
Statul
influenţează subiecţii economici în limitele minimului necesar - pentru menţinerea ordinii
În al treilea rând, are loc socializarea producţiei, majoritatea bunurilor dispunând de
unşi economice, restul aspectelor fiind supuse legităţilor economiei de
sociale
caracter
piaţă; pronunţat social. Dacă societăţile preindustrială şi industrială se caracterizează ca
c) modelul
economii bazateneomercantilist. Este cea
pe muncă şi capital, aplicat în unele ţări este
postindustrială din Asia de Sud-Est,
o economie Japonia
bazată şi
pe creaţia
Coreea de
Sud, devenind,
omului. Ca urmare,practic,
celoruntrei
model de dezvoltare
societăţi le poate fi„catching-up”. Caracteristicile
atribuită următoarea formulare acestui
model pot fi
generalizatoare:
sintetizate prin următoarele
prima reprezintă relaţia dintreconstatări: favorizează
om şi natură; cea de-a realizarea acumulărilor
doua – conlucrarea cueconomice şi
natura creată
diminuarea
de om
consumului;
(a game againstsusţine exporturile
fabricated în sectoarele
nature), cu productivitate
cea de-a treia superioară celei mondiale;
– relaţiile dintre
oameni
consolidează
Modelele firmele în mari grupuri
postindustrializării în industriale, care au
ţările dezvoltate. În relaţii
funcţiedirecte cu băncile
de aplicarea de afaceri;
specifică a
alocă
investiţii mari
principiilor în învăţământ,
menţionate, instruire,
în prezent s-au cercetare
constituit şi
maidezvoltare,
multe modeleprecum
de şi subvenţii
creştere şi masive
în
organizare 63
64
tehnologiile de vârf; realizează un sistem managerial de mediere între sindicate, companii
şi guvern.
Ţările din Estul şi Sud-Estul Asiei, apropiate sub aspect istoric, geografic şi cultural, au
fost martorii unor valuri consecutive de dezvoltare economică. Acest model mai poate fi
considerat şi „strategie a dezvoltării accelerate”. În cadrul lui rolul prioritar în stabilirea
ramurilor cu potenţial sporit de creştere îi aparţine guvernului. Politica fiscală se
caracterizează
prin multiple înlesniri fiscale speciale, menite a spori eficacitatea implicării statului în

economie.

Toate componentele care vizează aplicarea oricărui model de creştere şi organizare


economică se bazează, în principal, pe funcţionarea reuşită a sistemelor financiare, care,
actualmente, se dezvoltă în câteva
direcţii:
 sistemul axat pe piaţa de capital (de exemplu, în SUA). În baza acestui sistem,
fondurile
sunt alocate prin pieţe financiare eficiente, urmărindu-se optimizarea rentabilităţii
financiare a
investiţiilor; caracteristic este faptul că statul, evitând influenţarea directă a deciziilor
investiţionale, intervine numai la nivel de
reglementări;
 sistemul axat pe oferta de credit prin intermediari, monitorizat riguros de către stat
(de
exemplu, în Franţa). Ceea ce individualizează acest sistem, în raport cu cel anterior, este
ponderea ridicată a creditelor pe termen lung şi prezenţa masivă a instituţiilor financiare de
stat,
care orientează deciziile de creditare privată într-o direcţie corespunzătoare politicii
economice
promovate de către stat;
 sistemul axat pe oferta de credit, caracterizat prin existenţa unor bănci private cu
mare influenţă
în viaţa economică, care asigură, practic, în întregime, oferta de credite. Este caracteristic
Germaniei şi
Japoniei.
Menţionăm că majoritatea ţărilor, inclusiv cele din Europa Centrală şi de Sud-Est, până
în
prezent nu s-au înscris în modelele nominalizate, fapt ce a cauzat prezentarea, în
continuare, ca
alternativă, a unor eventuale modele de dezvoltare economică şi
socială:
 modelul falsei paradigme. Reprezintă, în viziunea noastră, o orientare în abordarea
problemei dezvoltării sociale şi economice. Se apreciază că ţările cu tehnologii depăşite,
ţinând
cont de recomandările experţilor din centrele economice şi reprezentanţilor organismelor şi
instituţiilor internaţionale, cu atribuţii în domeniul dezvoltării, au îndeplinit întocmai
cerinţele
necesare. Practica economică denotă, că asistenţa pentru dezvoltare este bazată pe
concepte
sofisticate, structuri teoretice elegante şi modele economice complexe, însă toate ele
conduc la
politici economice inadecvate, incoerente. Pe de altă parte, elita intelectuală din aceste
ţări,
formată în ţările dezvoltate sau în spiritul tradiţiei respective, aplică concepte şi modele
străine
65
realităţilor interne. Astfel, sunt neglijate reformele instituţionale şi structurale necesare
aplicării
noilor concepţii, a ideilor şi modelelor de dezvoltare economică
naţională;
 teoria dezvoltării duale. Este una din cele mai posibile arii de implementare în ţările
subdezvoltate, însă cu rezultate imprevizibile, dezavantajoase. Teoriile schimbărilor
structurale
şi ale dependenţei internaţionale utilizează, implicit sau explicit, conceptul despre lumea
societăţilor duale, adică o lume a ţărilor bogate şi a celor sărace, iar în cazul ţărilor în curs
de
dezvoltare – a oazelor de bogăţie în arii mari de sărăcie. Dualismul exprimă existenţa şi
persistenţa divergenţelor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre oamenii înstăriţi şi cei
defavorizaţi la diferite niveluri. Dualismul, în opinia noastră, reprezintă un concept
inconsistent
şi presupune o dezvoltare economică
minoră;
 teoriile neoclasice ale pieţei libere. Sunt adecvate dezvoltării economice şi sunt
propagate de forţele politice de dreapta din SUA, Canada, Germania şi Marea Britanie, ce a
condus la o largă răspândire a ideilor şcolii neoclasice. Aceste teorii pun accent pe
privatizarea
sectorului public şi pe macroeconomia bazată pe ofertă, cu reafirmarea principiilor pieţei
libere.
Din aceste motive, orientarea respectivă mai este denumită şi contrarevoluţie neoclasică.
Reprezentanţii acestui curent de gândire economică ocupă locuri importante în consiliile de
administraţie ale Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional, exercitând o influenţă
importantă pe plan mondial. Influenţa a fost consolidată şi de faptul, că anumite organisme
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) sau Organizaţia
Naţiunilor
Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), reprezintă prioritar interesele ţărilor în curs
de
dezvoltare, ele, în anii ‟80 – ‟90, începând să-şi piardă din influenţă. Principalul argument
al
acestor teorii este că subdezvoltarea rezultă din alocarea defectuoasă a resurselor, care
are drept
cauză politicile incorecte de preţuri şi, mai ales, intervenţia masivă a statului în economie.
Drept
soluţii pentru depăşirea acestei stări de subdezvoltare sunt recomandate măsuri de
fortificare a
pieţei libere, de privatizări masive în sectorul de stat, de simplificare a reglementărilor
impuse de
stat, astfel încât să fie stimulată libera concurenţă
etc.;
 noua teorie a creşterii economice. În paralel cu modelele de bază şi cele alternative,
anii
„90 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării economice şi sociale, modelele
neoclasice dovedindu-se a fi insuficiente pentru a cuprinde şi variabile extraeconomice.
Noua
teorie a creşterii economice îşi propune analiza mai profundă a aspectelor condiţionate de
fluxul de
cunoştinţe şi de instruire a forţei de muncă. Acestea din urmă au o puternică tentă de
dezvoltare
economică în legătură cu acumularea cunoştinţelor, iar apoi cu o viziune amplă privind
capitalul, şi
anume capitalul uman. Realizarea noii teorii a creşterii economice prevede câteva etape de
maturizare, superioară fiind societatea postindustrială, reprezentată de Uniunea Europeană
şi SUA.
Foarte utile, în acest context, sunt propunerile unor autori de a examina dezvoltarea
economică a
66
societăţii din două aspecte: al competitivităţii şi al tipurilor de piaţă. În continuare vom
supune unei
examinări succinte aceste probleme
teoretice.
M. Porter a demonstrat că, pe parcursul evoluţiei naţiunilor, din perspectiva
caracteristicilor avantajului competitiv şi a modelelor de competiţie, se evidenţiază patru
stadii:
economia bazată pe factori; pe investiţii; pe inovaţii; pe bunăstare [17, p.89]. Considerăm

această constatare necesită o analiză mai
profundă.
Stadiul economiei bazate pe factori de producţie se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
 sursele principale ale avantajului competitiv sunt condiţiile de bază ale factorilor de

producţie - costurile reduse de muncă şi accesul facil la resursele


naturale;
 firmele produc bunuri relativ simple, elaborate în ţările mai avansate, iar tehnologiile

parvin, în mare măsură, prin import sau prin investiţii străine


directe;
 firmele aplică metodele concurenţei prin preţ şi întâmpină dificultăţi în accesul direct
spre
consumatori; ele au un rol limitat în lanţul valoric şi sunt canalizate pe ansambluri,
industrii prelucrătoare cu consum mare de forţă de muncă şi resurse
naturale;
 economia este foarte sensibilă la manifestările ciclice din economia mondială, la

tendinţele de modificare a preţurilor mărfurilor şi la fluctuaţiile cursurilor de schimb


care influenţează, în mare măsură, nivelul preţurilor
relative.
Stadiul economiei bazate pe investiţii cuprinde următoarele
trăsături:
 sursă dominantă a avantajului competitiv devine eficienţa în producerea bunurilor

standardizate;
 produsele devin mai sofisticate, tehnologiile fiind în continuare preponderent
importate din
exterior. Ele provin din licenţe, investiţii directe, dar şi prin imitaţie, ce înseamnă
că ţările
nu se limitează exclusiv la asimilarea tehnologiilor străine, ci încearcă să le
adapteze şi să
le perfecţioneze;
 economia se concentrează în zona industriilor
prelucrătoare;
 economia este vulnerabilă în faţa crizelor financiare şi a altor perturbări şi şocuri
externe.
Stadiul economiei bazate pe inovaţii poate fi caracterizat
prin:
 abilitatea de a produce prin utilizarea celor mai avansate metode bunuri şi servicii

principial noi, aflate la nivelul de vârf al


tehnologiilor;
 mediul de afaceri naţional este un mediu stimulator pentru toate
domeniile;
 inovaţiile se află la baza perfecţionării activităţii instituţiilor şi a iniţiativelor
private;
 economia se bazează, în mare măsură, pe servicii şi are o rezistenţă relativă faţă de

şocurile externe.
Stadiul economiei bazate pe bunăstare
înseamnă:
67
 eradicarea sărăciei;

 socializarea sectorului public şi, în măsura posibilităţilor, a celui


privat;
 extinderea relaţiilor economice
internaţionale.
În Raportul de Competitivitate 2002 se subliniază, că economii inovatoare posedă
acele ţări
care au, cel puţin, 15 brevete la un milion de persoane. Competiţia dintre principalele
economii
este strâns legată de capacitatea lor de a inova şi a câştiga noi pieţe globale pentru
produsele
avansate sub aspect tehnologic. Toate celelalte ţări sunt considerate economii bazate pe
transfer
tehnologic (acestea pot atinge rate înalte de creştere prin absorbţia tehnologiilor avansate
şi a
capitalului de la economiile inovatoare).
Principalii factori, care contribuie la formarea unei economii inovative sunt: investiţiile
masive în educaţie; o bază informaţională şi tehnologică de calitate; cheltuieli semnificative
ale
guvernului în domeniul cercetării-dezvoltării; legi eficiente de protecţie a proprietăţii

intelectuale.
Puterea reprezintă capacitatea de a impune propria voinţă celorlalţi, fie pe cale
pozitivă(
prin libera acceptare), fie pe cale negativă( prin constrângeri şi sancţiuni).
Cei mai importanţi factori de putere sunt consideraţi a fi
următorii:
1. Suprafaţa teritoriului

2. Natura frontierelor
3. Populaţia
4. Deţinerea de resurse
5. Dezvoltarea economică şi tehnologică
6. Forţa financiară
7. Omogenitatea etnică
8. Gradul de integrare socială
9. Stabilitate politică
10. Spiritul naţional
Definiţia nouă a puterii: Capacitatea unei entităţi( de cele mai multe ori politică, dar
pot fi
şi „puteri economice” cum ar fi STN-urile sau alte organizaţii internaţionale) de a fi un bun
jucător în „jocurile” din economia mondială.

Specialiştii apreciază că, în REI în prezent cea mai importantă componentă a puterii
este
PUTEREA ECONOMICĂ.

Pornind de la aceste definiţii ale puterii rezultă următoarele tipuri de putere pe plan

mondial:

68
1. Puterea regională , atunci când un stat joacă un rol important în cadrul unei zone de pe
glob(
ex: MEXIC în America Centrală, INDIA în Asia de Sud, ISRAEL în Orientul Mijlociu).
2. Puterea mondială, reprezintă statul care are posibilitatea de a juca un rol hotărâtor pe
mai
multe planuri( ex: G7: grupul celor 7 puteri mondiale: SUA, Canada, Japonia, Germania,
Franţa, Marea Britanie, Italia).
3. Supraputerea , atunci când un stat dispune de pluridimensionalitatea puterii ( în toate
câmpurile de putere – pe plan economic, politic, militar. Ex:
SUA).
O supraputere are următoarele
caracteristici:
- coordonează anumite acţiuni şi politici economice pe plan mondial ( protecţia
mediului
înconjurător mondial, gestionarea unor crize globale, soluţionarea unor conflicte,
etc.).
- este o putere hegemonică, capabilă să declanşeze procese autoreglatoare pentru
agenţii
economici mondiali( firme, instituţii, organizaţii) sau alte state ale lumii( de ex: SUA îşi
foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul

Mijlociu).

Existenţa şi dezvoltarea REI presupune intervenţia activă a statului, intervenţie


concretizată
prin:

 încheierea de acorduri comerciale, de cooperare;


 înfiinţarea unor reprezentanţe oficiale peste
graniţă.

69
-Glosar:
sectorul terţiar

-Diviziunea
sectorul cercetărilor
mondială aştiinţifice.
muncii- exprimă relaţiile economice ce se stabilesc între economiile
naţionle cu privire la distribuirea activităţilor economice între ele.
- noua ordine economică mondială
Economie naţională- reprezintă totaliatatea activităţilor economice desfăşurate în diverse
-circuit economic mondial
ramuri, domenii de pe teritoriul unei tări în baza diviziunii sociale a
-muncii.
fluxuri economice

-Circuitul
diviziunea internaţională
economic mondialaeste totatalitatea fluxurilor economice de valoti materiale,
muncii
finaciare
si servicii economice
- relaţiile care au loc internaţionale
între state în baza diviziunii internaţionale a
muncii.
-Economiile naţionalereprezintă totaliatea economiilor naţionale legate între ele printr-un
Economie mondială-
-Diviziunea
complex de mondială a muncii
relaţii generate de participarea statelor la diviziunea mondială a muncii şi
circuitul
-Relaţiile economice internaţionale
economic mondial.
-Piaţa mondială

-Circuitul economic mondial


Întrebări pentru recapitulare.
-Societăţile transnaţionale
- Ce reprezintă gradul de deschidere a economiei naţionale spre
-Organizaţiile economice interstatale
exterior?
- Definiţiaeconomică
-Ordinea circuitului economic
mondială
mondial
Care este structura circuitului economic
- Postindustrializare
mondial?
- Care sunt trăsăturile specifice ale circuitului economic
mondial?
- Ce reprezintă piaţa
mondială?
- Definiţia Diviziunii internaţionale a muncii.

- Care este raţiunea specializării


internaţionale?
- Tipurile de specializări internaţionale.

- Care sunt factorii care au contribuit la dezvoltarea


DIM?
- Ce reprezintă postindustrializarea?
- Care este esenţa
postindustrializării?

Cuvinte cheie:

- factori de producţie

- dimensiunea pieţei
interne
- nivelul de dezvoltare
economică
- gradul de deschidere a economiei naţionale spre
exterior
- sectorul primar

- sectorul secundar

70
71
TESTE:
1) Factorul decisiv al apariţiei economiilor naţionale este:
a) Formarea pieţei mondiale;
b) Apariţia diviziunii sociale a muncii;
c) Formarea pieţei interne;

c)Formarea statelor
centralizate
2) Ce reprezintă piaţa mondială?
a) Suma preţurilor mărfurilor vândute pe întregul
glob;
b) Suma importurilor şi exporturilor de mărfuri;
c) Ansamblul tranzacţiilor dintre agenţii economici de pe
glob;
d) Suma pieţelor naţionale.

3) În cadrul pieţei mondiale nu sunt cuprinse:


a) Importul şi exportul de mărfuri;

b) Sistemul de taxe vamale;


c) Turismul internaţional şi transporturile
internaţionale;
d) Transferurile financiare internaţionale.
1) Printre factorii care au determinat dinamica comerţului internaţional în perioada postbelică nu fac

parte:
a) progresele în domeniul transportului şi
telecomunicaţiilor;
b) relaţiile comerciale dintre ţările dezvoltate şi ţările în
dezvoltare;
c) modificările în diviziunea mondială a muncii sub influenţa revoluţiei tehnico-
ştiinţifice;
d) intensificarea proceselor de cooperare şi integrare economică
internaţională.
2) O cauză a tendinţei de creştere a preţurilor mondiale este:

a) Includerea în circuitul economic a unor zăcăminte de minereuri mai greu


accesibile;
b) Creşterea datoriei externe a ţărilor în
dezvoltare;
c) Adâncirea decalajelor Nord-Sud;
d) Evoluţia politicilor comerciale ale statelor lumii.
3) Cel mai important sold din cadrul balanţei de plăţi este:

a) Soldul contului de capital;


b) Soldul contului financiar;
c) Soldul datorie externe;
d) Soldul contului curent

Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:

1. Diviziunea mondială a muncii este:

a) un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale, reprezentând astfel


temelia
materială a fluxurilor economice
internaţionale;
b) categorie economică care exprimă relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării
producţiei şi
comerţului internaţional;

72
c) un proces de specializare a unităţilor economice în confecţionarea anumitor bunuri destinate
schimbului şi
care ca urmare asigură creşterea eficienţei procesului de
producţie.

Bibliografie:

1. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh Edition,
Boston, 2006

2. Ana Bal. Economia mondială. Bucureşti, 2006


3. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica,
2004
4. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău.
2002
5. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene
profesor la
Universitatea din Paris.1996

6. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti.


2000
7. A. Sută „Curs de comerţ internaţional şi politici comerciale” Bucureşti,
1998
8. Maiki Porter «Международная конкуренция». Москва 1993 (traducere din
engleza)
9. P.H.Lindert. «Экономика мирохозяйственных связей». Москва
1992.
10. A. Sută. „Curs de comerţ internaţional şi politic comerciale”. Bucureşti
1992.

73
b) între politicile
Capitolul de dezvoltare pe ternten
3. Internaţionalizarea, scurt şi cele Transnaţionalizarea.
Globalizarea, pe termen lung promovate de
state
şi grupări de state;
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
c) ale economiilor naţionale, în cadrul relaţiilor economice desfăşurate pe piaţa
- De a determina ţi distinge noţiunile de internaţionalizare, globalizare şi
mondială.
transnaţionalizare,
lnterdependenţa economiilordezavantajele
- De a identifica avantajele, naţionale poate fi simetricăglobalizării
şi implicaţiile şi asimetrică.
asupra societăţii

contemporane,
lnterdependenţa simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramurală 2)
diviziune
- De internaţională a muncii
a demonstra rolul pe în
statului plan orizontal. Se
condiţiile desfăşoară între ţări cu nivel de
globalizării,
dezvoltare
- De aeconomica apropiat.
descrie procesul de internaţionalizare şi transnaţionalizare prin prisma
globalizării,
- De a determina asimetrică
lnterdependenţa care este impactul revoluţiilor
presupune: tehnico-ştiinţifice
1) specializare interramuri; asupra
2) diviziune
globalizării,
intenaţională a munciicare
- De a identifica pe plan
sunt vertical;
efectele 3)antrenează
globalizării cooperarea între ţări cu niveluri
diferite de
economice.
dezvoltare; 4) are un caracter inegal, luand forma unor relaţii de independenţă a ţărilor
Sudului faţă
de Nord. 3.1 Interdependenţele economice, internaţionalizarea şi globalizarea

Cele trei noţiuni


Aşa cum s-a maiexprirmă una dintre
arătat anterior, trăsăturile
în evoluţia cele maieconomice
schimbuilor importanteinternaţionale,
şi dinamice ale
economiei
prima formă
mondiale contemporane.
de specializare a fost ceaEle nu sunt sinonime,
intersectorială deşi au avut şi au nu de puţine ori utilizare
(industrie
cu sens
-agricultură).
similar. Interdependenţele economice este conceptul care exprimă forma de mişcare a
Între ţările partenere, denumite „industriale" şi „agrare", s-a statuat o diviziune
interacţiunilor reciproce dintre economiile naţionale, precum şi a fluxurilorilor economice
internaţională a muncii pe pian vertical, care a funcţional, conform raportului de forţe, în
Internaţionale,
favoarea în cadrul economiei mondiale unice. Ele s-au constituit în timp pe baza unor
statelor celor mai dezvoltate din punct de vedere
factori obiectivi şi subiectivi, între care pe primul plan se înscriu
economic.
urmatorii:
Un asemenea tip de interdependenţă s-a stabilit încă din secolul al XlX-lea, continuând
a) diviziunea internaţională a muncii;
şi în
secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale, cuprinzând şi
b) deschiderea economaiilor naţionale spre exterior, caracterizată indeosebi prin
ponderea
influenţând şi economia României.
exportului şi importului in produsul intern
brut:
c)
Pe dezvoltarea tehnicii
bază de calcule şi tehnoiogiilor
această şi gradul dc
perioadă, profesorul aplicare
român a creaţiilor
Mihail Manoilescurespective
(Mihail in
Manoilescu, „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”, Ed. Ştiinţifică şi
economie;
Encilopedică;
d) nivelul
Bucureşti, 1986,şi evoluţia preţurilor „Raportul
p.46.) conchidea: pe piaţa de schimb internaţional 1:10 între ţările
mondială;
agricole şi
cele e) gradul dedădezvoltare
industriale şi de diversificare
cheia înţelegerii a schimburilor
relaţiilor dominante şi fluxurilor
în prezent economice;
între popoarele
lumii".
f) schimbările intervenite în economia mondială, în raporturile de putere pe plan
O analiză amplă a factorilor determinanţi şi a intensităţii acestui tip de
internaţional; a fost
interdependenţă
realizată şi de P.P. Negulescu, cap.V intitulat „interdependenţa economică şi războiul
g) factori politici şi sociali, etc.
mondial"
punând în evidenţa legătura dintre această interdependenţă şi mecanismul crizei
Există trei
economice din tipuri de interdependenţe şi
anii 1929-1933,
anume: subliniind: „O criză a industriilor postavurilor, în Lancashire, provoacă
imediat o
a) funcţionale,
depresiune ia bursaale diferitelor
lânii din Sidney,subsisteme
iar o boalădeatranzacţii din cadrul
oilor australiene relaţiilor fără
determină economice
întârziere o
internaţionale (spre exemplu,
scumpire a stofelor englezeşti"în (P.P.Negulescu,
cadrul UNCTAD,Destinul
interacţiunea problemelor
omenirii", comerciale,
Ed. Nemira, Bucureşti,
financiare şi valutare pe plan mondoeconomic şi
1994, p 193.)
regional);

74
75
În perioada postbelică interdependenţele economice s-au accentuat foarte mult, ele
îmbrăcând şi forme mult mai diverse şi mărind puternic sensibilitatea economiilor
naţionale.
Referindu-se la interdependenţele dintre ţările bogate şi ţările sărace, sau dintre Nord
şi Sud,
cum se exprima literatura vremii, cel de-al treilea Raport către Clubul de ia Romă intitulat
„Restructurarea ordinii internaţionale", coordonat de economistul olandez Jan Tinbergen.
laureat
al Premiului Nobel pentru economie, scoate în evidenţă patru feluri de interdependenţe. în
funcţie de sursele care le generează: 1) interdependenţele generale de nevoia de alimente
- unele
ţări au surplusuri, în timp ce altele aii deficite alimentare; 2) de nevoia de energie şi
minerale, în
condiţii în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite; 3) de posibilităţile
dereglării
sistemelor de susţinere a vieţii pe „nava spaţială Pământ", adică de problemele apărării
mediului
înconjurător; 4) speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi
săracii lumii.
Dată fiind amploarea şi natura acestor interdependenţe, subliniază Raportul, „nici o
naţiune
nu poate opta să trăiască într-o completă izolare faţă de
celelalte...".

Interdependenţele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relaţiile internaţionale


sunt
sensibile la trepidaţii cât mai mici sau la acţiunile insuficient gândite ale unei singure
naţiuni.
Am văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internaţional a devenit extrem
de
sensibilă la acumularea surplusurilor şi deficitelor unei singure naţiuni şi ca astăzi
economia
unei naţiuni este mult mai rapid şi mai drastic afectată de schimbările petrecute în
economia
altei naţiuni decât cu un deceniu mai
înainte".
Internaţionalizarea activităţii economice desemnează o anumita treaptă sau un grad
mai
ridicat de dezvoltare a interdependenţelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate
ţările şi
toate ramurile ŞÎ domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este
denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul
liberalizării pieţelor şi ai dereglementalizării vieţii economice, procesul este denumit
globalizare şi este abordat în opoziţie cu dezvoltarea naţională. J.K.Galbraith, remarcând
discuţiile care se poartă în legătură cu aceste concepte şi implicaţiile procesului afirma:
„Ameninţarea pe care o reprezintă internaţionalizarea vieţii economice - denumită
globalism -
poate părea iminentă. Ţările beneficiind de condiţii sociale şi de muncă mai bune sunt silite

concureze cu ţările în care salariile sunt mici. vulnerabilitatea economică este mai mare şi
deci
costurile de producţie sunt mai scăzute. Către acestea din urma îşi vor îndrepta mai curând
atenţia corporaţiile transnaţionale".

76
Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaţionalizării şi globalizării
economiei, Renato Ruggiero, fostul director general ai Organizaţiei Mondiale a Comerţului
afirma că economia lumi a parcurs două faze de dezvoltare şi a intrat, recent, într-o a treia
fază,
toate reprezentând etape ale procesului de internaţionalizare a vieţii (activităţii) economice.
Primele trei decenii ale perioadei postbelice - considerate prima fază, zisă a economiei
internaţionale, s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile ţărilor,
care
îşi păstrau însă caracterul naţional, datorită faptului că în interiorul statului-naţiune se
derula cea
mai mare parte a schimburilor; ponderea schimburilor externe în producţia globală
reprezintă
numai 7%. În comerţul internaţional o pondere importantă era ocupată de materiile prime,
dar
manufacturatele erau în continuă
creştere.
În anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare,
considerată a
fi etapa ,mondializării". O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de
producţie şi localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societăţile
transnaţionale în diferite ţări ale lumii. Are loc o creştere importantă a investiţiilor
internaţionale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator,
prin care
se deplasează produsele şi serviciile peste frontierele ţărilor. Pe această bază activele
investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active
au
depăşit valoarea exportului mondial: în 1992 stocul mondial de investiţii străine directe era
de
2000 miliarde de dolari şi eî a determinat vânzări de 5,500 miliarde de dolari (exporturile
mondiale
de bunuri şi servicii erau în acelaşi an de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, ele au ajuns
la
6.500 miliarde de dolari ( Ciferele sunt după „Curentul” din 19 mai 1999, p.15 şi „Curentul”
din
7 mai 1999). Au crescut totodată schimburile dintre societăţile (filialele) aceluiaşi grup
transnaţional, ponderea acestora reprezentând doua treimi din comerţul mondial O
caracteristică
a acestei faze o reprezintă şi creşterea substanţială a ponderii schimburilor dintre state în
producţia
mondială de la 7 % în 1950 la 22 %.

Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită „economia fără
frontiere". Metafora respectivă, discutabilă desigur, vrea să pună în evidenţă creşterea
operaţiunilor comerciale şi financiare derulate prin mijloace tehnice moderne, datorită
revoluţiei în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor, care permit desfăşurarea
schimburilor
„24 ore din 24” şi la scara întregii
planete .

77
La baza acestui proces se află câţiva factori esenţiali: accelerarea schimbărilor
tehnologice;
multiplicarea şi diversificarea schimburilor economice; viteza ameţitoare cu care circula
capitalurile; exigenţele mari ale pieţei mondiale; evoluţia rapidă a managementului, atât în
producţie cât şi în procesul de organizare a tranzacţiilor de
schimb.
Pe de altă parte, globalizarea este, însă, şi un proces de redistribuire a puterii
economice şi de
accentuare a decalajelor şi diferenţierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează,
îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice . Aşa cum se
relevă în
aceste dezbateri globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piaţă
singurul
Aşadar, ceea ce se numeşte astăzi,
reglator al vieţii economice, atât pe plan cel mai adesea
naţional, globalizare,
cât şi la reprezintă,
scara economiei pe de o
mondiale,
parte,
exprimând
stadiul la care îndeosebi
şi promovând a ajuns procesul real,marelui
interesele pozitivcapital
de lungă durată,
şi este de dezvoltare
privită critic de unacerc larg de
internaţionalizării
vieţii economice,
economişti, sau de
politologi mondializare
şi oameni politicialucizi,
schimburilor
care puneconomice
în evidenţă şi a interdependenţelor
diversele faţete,
dintre
contradictorii,
economiile
ale acestui naţionale şi state,
proces. Astfel, proces
alături careimportant
de rolul cuprinde nu pe numai
care îl schimburile
au dezvoltareaci şineîngrădită
celelalte a
laturi ale
vieţii economice.
schimburilor internaţionale şi circulaţia rapidă a creaţiilor ştiinţei şi tehnologici
contemporane,
accesul tuturor ţărilor la resurse financiare pentru dezvoltare. Sunt puse în evidenţă,
Internaţionalizarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în care rolul statelor-
înainte de
toate,naţiune
efectele de ordin social dar şi economic ale acestui proces: accentuarea inegalităţilor
rămâne important, dar în care mişcările economice nu se mai reduc la schimburile
internaţionale.
economice şi sociale, pe plan intern şi internaţional; accentuarea concurenţei şi a unor
forme
Premisele Internaţionalizării:
neloiale ale acesteia; creşterea atotputerniciei pieţelor financiare de capital în raport cu
puierea
 Ţărilereprezentative,
străine trebuiealese
să ofere avantajedinspecifice
organelor democratic fiecarede amplasare
ţară – pentrurând,
şi. nu în ultimul a afectarea
motiva
companianaţionala
suveranităţii să investească pe teritoriul
toate acestea ei
conducând aşa cum se exprimă un analist, la „O lume
unde Compania trebuie să posede competenţe strategice sau avantaje de proprietate
cincimea cea–mai bogată a populaţiei dispune de 80 % din resurse, în timp ce cincimea cea
specifice
mai pentru a compensa nefamiliaritatea cu pieţele externe
săracă de abia 0,5 %. In sfârşit, o lume unde nivelul tranzacţiilor pe pieţele monetare şi
 Compania trebuie să posede capacităţi organizaţionale - pentru a obţine profituri
financiare
reprezintă
mai aproximativ de cincizeci de ori valoarea schimburilor comerciale internaţionale.
mari de la folosirea punctelor tari în interior decît în exterior prin mecanismele de
(Ignacio
piaţă Ramonet, „Geopolitica Haosului, Editura „Doina”, Bucureşti, 1998, p.70). Unii
dintre
externă precum
analişti afirmă chiar contractarea
că o asemenea şi licenţierea
creştere a pieţei globale de capital conduce la
prăbuşirea Procesul Internaţionalizării
puterii băncilor centrale.

Filială
Globalizarea impune exigenţe deosebite pentru economiile naţionale. La nivel
proprie
Societate
macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activităţii atât
mixtă cu un
spre partener local
macrostabîlizarea economică, cât şi spre
Franchising
impulsionarea procesului de modernizare a
structurii
tehnologice şi productive a economiei, ţinând seamă
Export prin de cerinţele fructificării superioare a
agent sau
potenţialului naţional, dar şi de încadrarea eficientă
Licenţiere distribuitora ţărilor în diviziunea mondială a
muncii şi în
competiţia mondială.
Export
Indirect
La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie sâ fie spre ridicarea nivelului
de
competitivitate şi aVolumul resurselor destinate
managementului. pieţeitrebuie
Pe de o parte, externe
pomit
20
de la premisa că pe

piaţa

78
79
mondială nu pot pătrunde şi mai ales nu se pot menţine decât firme viabile, puternice şi
capabile
să se adapteze la exigenţele pieţei mondiale şi să facă faţă concurenţei
globale.
Ultimii ani au pus cu deosebire în evidenţă această cerinţă, determinând o
preocupare
deosebită la nivelul întreprinderilor dar şi al statului. Realitatea arată că accentuarea
fuziunilor
care au loc între diferite firme, reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării
pe
plan mondial, îndeosebi în ţările dezvoltate: după datele publicate de cunoscuta revistă
engleză
„The economist" fenomenul fuziunilor a cunoscut o creştere, el cuprinzând firme de primă
mărime ale pieţei mondiale. Mai mult, se apreciază că fuziunile domină piaţa economică şi
de
capital internaţională în ultimii ani.

Mai mulţi facori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menţionează: teama
de
restrângere a pieţei (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de preţuri pe piaţa
mondială la unele produse, supraacumularea capacităţilor de producţie şi creşterea
puternică a
ofertei (autornobile); incertitudiniile şi costurile tot mai mari ale schimburilor tehnologice
(telecomunicaţii, bănci, etc); creşterea necesităţilor şi cheltuielilor de cercetare (îndeosebi
în
domeniul produselor farmaceutice).

3.2 Esenţa, factorii determinanţi ai globalizării

Termenul „globalizare” a intrat pentru prima oară într-un dicţionar (Webster) în 1961.
De
la mijlocul anilor ‟80 câştigă o circulaţie considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor
termeni ca: pieţe, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie,
conferinţe, societate civilă, evenimente şi riscuri. Una dintre cele mai uzitate definiţii a le
conceptului de globalizare este următoarea:

„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot
mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură
economică, politică şi socioculturală. Reţelele de relaţii şi dependenţele dobândesc un
potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale”.

Această posibilitate de extindere a relaţiilor pe plan internaţional implică o serie de


termeni, rezistenţă, acţiuni şi reacţiuni. În această definiţie sunt cuprinse atât aspectele
obiective, cât şi cele subiective pe care le implică conceptul de globalizare:

 Pe de o parte „geografia” pierde din relevanţă datorită noilor tehnologii, noilor


strategii
ale actorilor economici, precum şi politicilor acestora, atît de ordin naţional, cît şi
internaţional.

80
 Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că
oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunităţi deschise de utilizare a
tehnologiilor noi, precum şi de punere în practică a noilor strategii şi
politici.
Atunci cînd se acţionează în concordanţă cu dinamica globalizării are loc exact crearea

procesului de globalizare.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE GLOBALIZĂRII:

 Globalizarea politică

 Globalizarea economică

 Globalizarea socială

 Globalizarea financiară

 Globalizarea militară

 Globalizarea tehnologică

 Globalizarea ecologică

În acelaşi timp, temerile şi reacţiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de


asemenea, realităţi simţite de indivizi. În această definiţie se reduce importanţa distanţei
geografice, dar nu dispare. Prin urmare, relaţiile la nivel internaţional sunt mai uşor de
stabilit şi
oamenii, mărfurile şi simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un sistem global,
acestea se mişcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii şi
societăţile sunt tot mai puţin protejaţi de graniţe. Definiţia accentuează, de asemenea, şi
ideea
creşterii posibilităţii de extindere a reţelelor la nivel global. Aspectul potenţialităţii rezidă în
rolul
pe care realităţile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării”. O
cultură
puternic orientată spre conservatorism şi izolare, regimurile politicedictatoriale, existenţa
unei
ordini mondiale puternic fragmentate, o regionalizare cu caracter defensiv etc. Pot influenţa
evoluţia globalizării semnificativ.

Tehnologia, evoluţiile ideologiilor politice şi transformările economice au declanşat


acest proces în care distanţa geografică a devenit un factor neesenţial în stabilirea şi
susţinerea
legăturilor transfrontaliere, a relţiilor economice, politice şi socioculturale internaţionale pe
care
le considerăm a fi esenţa globalizării. Oamenii au devenit conştienţi de acest lucru. De aici,
toate
reţelele, relaţiile şi dependenţele interumane şi statale au devenit virtual mondiale. Această
internaţionalizare potenţială a relaţiilor şi dependenţelor cauzează deficite pe plan
democratic,
ecologic, social şi al securităţii şi produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor şi
deficienţe
administrative. Globalizarea nu este în totalitate un fenomen negativ. El este un factor de

81
integrare a omului în comunitatea mondială şi oferă spaţiu de desfăşurare noilor sisteme de
guvernare globală şi unei societăţi civile globale.

Trei indicatori principali ai Globalizării:

 Diapazonul – măsura în care interdependenţa economică internaţională este într-


adevăr
globală şi nu limitată la triada formată din America de Nord, Europa şi Japonia/Asia de
Est;
 Intensitatea – adâncimea şi extensiunea interdependenţe-lor, ce se desfăşoară atât
între
ţări cît şi între firme;
Sensibilitatea – măsura în care evenimentele dintr-o parte a sistemului global se
transmit
în altă parte a sistemului. Cu cît este mai integrat sistemul, cu atât mai rapidă şi mai
completă va
fi transmiterea efectelor economice şi crizelor pe tot cuprinsul
sistemului
Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt
încorporate într-o singură societate mondială, societatea
globală.
(Martin Albrow)

Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care


leagă într-o asemenea măsură localităţile îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan
local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi
invers.
(Anthony Gidees)

Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această


planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutuală şi o unitate ale „unei
singure
lumi”.

(Emanuel Richter)

Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua


diviziune mondială a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu
competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcînd din
state agenţii unei lumi globalizate.

Lumea devine tot mai mult supermarket global (engl. A global shopping mall) în
care
ideile şi produsele pot fi găsite peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi
simplu,
procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea vizează conştientul şi subiectivitatea
individului, adică scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este

82
ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la
procesul prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa
fel
încît viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi vazute ca loc
unic.
Unii privesc procesul globalizării cu ostilitate, chiar teamă, considerînd că el
determină
creşterea inegală între naţiuni, provoacă şomajul şi ameninţă standardele de viaţă şi
procesul
social. În opinia lui Schimitov:

„Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrieglobalizarea, avem datoria



recunoaştem că ne aflăm în faţa unui colonialism
modern....”.
Acest fenomen, prin care interacţiunea umană globală creşte la un nivel impresionant,
face
ca atît efectele sale primare, cît şi reacţiile pe care le provoacă să dea naştere la
numeroase alte
fenomene. Generalizarea unor practici care par a fi cele mai „eficiente” (best practices) nu
se
desfăşoară în mod uniform şi natural. De exemplu, la cîţiva ani după crizele economice şi
financiare ale deceniului trecut, organismele internaţionale specializate au încetat să mai
recomande, aşa cum au făcut în anii ‟80 şi ‟90, deschiderea contului de capital, indiferent
de
circumstanţe, făcîndu-şi apariţia numeroase dispute privind modul diferit prin care
liberalizarea comerţului afectează ţările lumii, bogate şi sărace. Confuzia privind
universalizarea practicilor celor mai eficiente poate fi accentuată de controversele
doctrinare, de altfel aceasta fiind şi disputa în interiorul capitalismului, între variantele de
organizare economică şi socială, precum şi de fracturile tot mai adînci în spaţiul economic
mondial. Aceasta pentru că ceea ce este mai eficient sau mai favorabil depinde de
condiţiile concrete locale şi varietatea joacă un rol important în progresul economic şi

social.

Această prezentare oferă o viziune de ansamblu asupra unora dintre aspectele care
stau
la baza globalizării şi intenţionează să identifice modurile în care ţările pot să valorifice
cîştigurile asociate progresului, păstrindu-şi totodată obiectivitatea asupra evaluării
riscurilor
aferente.

Globalizarea oferă oportunităţi extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar
se
manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele ţări devin din ce în ce mai integrate în
economia mondială, cu o viteză mult mai mare decît altele. Ţările care au reuşit să devină
parte a
sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creşteri economice mult mai
însemnate şi de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre
integrarea
globală au indus un dinamism ridicat şi chiar prosperitate pentru multe dintre ţările din Asia
de

83
Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 ani în umă spre una dintre
acele
zone cu cel mai ridicat potenţial de dezvoltare. Şi, pe măsura creşterii standardelor,
democraţia şi
problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător şi standardele de muncă) au intrat pe
un
trend de creştere calitativă tot mai
evident.
Pe de altă parte, trebuie precizat şi faptul că în anii 1970 şi 1980, cînd multe ţări
din
America Latină şi Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică
a
acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător şi s-au înregistrat creţteri
impresionante ale sărăciei şi valori ridicate ale inflaţiei. În multe cazuri, mai ales în Africa,
dezvoltările înregistrate la nivelul ţărilor celor mai bogate au determinat agravarea
problemelor
ţărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni şi-au schimbat politicile, veniturile au
început să
crească. În momentul de faţă au loc mari transformări în această direcţie. Încurajarea
trendului
este cel mai bun curs pentru promovarea creşterii economice, dezvoltare şi reducerea
sărăciei.
Totuşi, cizele înregistrate pe pieţele emergente din anii ‟90 au demonstrat că oportuntăţile
asociateprocesului de globalizare presupun şi riscuri- riscuri provenite din mişcările volatile
de
capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic şi de degradare a mediului
înconjurător, care sunt determinate de accentuarea
sărăciei.
Aşadar, globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic
viitorul se
vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă
nu
numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă dobîndite.
Termenul
de globalizare a dobîndit o forţă emoţională destul de mare, fiind considerat un proces cu
efecte
benefice- o adevărată soluţie pentru viitoarea dezvoltare economică mondială-, dar, în
acelaşi
timp, majoritatea autorilor consideră acest proces inevitabil şi ireversibil. Altfel spus, se
afirmă
că orice s-ar întîmpla, procesul în sine nu poate fi stopat, dincolo de argumentul favorabil al
globalizării prin care avantajele ar depăşi costurile induse. Remarcăm aici un anume
determinism
tehnologic, prin care integrarea pieţelor şi creşterea importanţei actorilortransnaţionali sunt
puse,
în principal, pe seama progresului tehnologic. Fără nici un dubiu că acest din urmă proces
este
continuu, deşi nu cu acelaşi ritm de creştere, dar nu se poate asuma o evoluţie
instituţională
lineară, de nestopat. Totodată, nu putem omite nici faptul că globalizarea poate provoca
fragmentare socială şi economică, care, la rîndul ei, poate conduce la
retrogresii.
Avantaje ale Globalizării:

 Intensificarea concurenţei internaţionale - adâncirea specializării şi diviziunii


internaţionale a muncii - creşterea productivităţii nu numai la nivel naţional, dar şi
la cel
mondial.

84
 Micşorarea semnificativă a costurilor, ca urmare a măririi volumurilor de producţie şi
optimizării utilizării factorilor de producţie - creşterea economică
stabilă.
 Impulsionarea dezvoltării progresului tehnologic, raţionalizării producerii la nivel
global, extinderii tehnologiilor înaintate şi, de asemenea, presiunea din partea
concurenţilor în favoarea implementării neîntrerupte a
inovaţiilor.
 a dus la o revoluţie informaţională – creşterea volumului şi mărirea vitezei de
transmitere a informaţiei, crearea “păienjenişului” mondial - Internetului etc.
Deasemenea a avut loc o scădere bruscă a cheltuielilor de transport şi de
comunicaţie, s-
au micşorarat considerabil cheltuielile de prelucrare, păstrare şi utilizare a
informaţiei. În
rezultat a fost pusă baza unei infrastructuri informaţionale
internaţionale.
 Au fost instituite un şir de organizaţii economice internaţionale - FMI, Banca
Mondială, OMC etc., care sprigină statele în curs de dezvoltare în promovarea

reformelor.

 Liberalizarea şi creşterea transparenţei economie mondiale, care a dus la limitarea


politicilor protecţioniste şi a impulsionat comerţul mondial cu mărfuri şi servicii,
fluxurile internaţionale de capital şi a forţei de muncă. Ca rezultat, a crescut
semnificativ
volumul investiţiilor directe la nivel mondial, rolul corporaţiilor
transnaţionale.
 Diversificarea considerabilă a domeniilor de activitate a întreprinderilor, fapt ce a
devenit posibil atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi a posibilităţilor mai
largi de
gestionare în baza noilor mijloace de
comunicare.
Dezavantaje ale Globalizării:

 Creşterea bruscă a polarizării Nord – Sud, Centru - Periferie;

 Deformarea mecanismelor financiare de piaţă.

 Expansiunea haotică a capitalului global, mai ales a capitalului


speculativ.
 Instabilitatea regională sau globală, cauzată de interdependenţele economiilor
naţionale la
nivel mondial.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca
fiind:
Procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale,
ca
urmare a extinderii şi adîncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere
ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale avînd drept implicaţie faptul că problemele

85
devin mai curînd globale decît naţionale, cerînd la rîndul lor, o soluţionare mai curînd
globală
decît naţională.

 Primul factor determinant al globalizării este inovaţia tehnologică. El cuprinde mai


ales
tehnologia de informare şi comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilităţii
şi
comunicării, încît „revoluţia tehnologică” implică şi o „revoluţie socială” şi o avansare clară
de
la capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) postindustrială a relaţiilor
economice.
Alvin Toffler l-a denumit „al treilea val”. Dar pentru a înţelege mai bine profunzimea
restructurărilor economico-sociale actuale, este necesar să trecem în revistă principalele
etape
istorice ale tranziţiei tehnologice, schematizate de către economişti de la întîia pînă la cea
de-a
treia revoluţie industrială.
Prima revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XVIII-lea) a constat în apariţia
maşinii
cu aburi, proces erulat pe traseul fier-vapori-textile, produsele care au modelat structurile
economice şi tehnologice fiind cărbunele, fierul şi confecţiile. Dominaţia acestora a durat
peste
100 ani.

Cea de-a doua revoluţie tehnologică (sfîrşitul secolului al XIX-lea) a consemnat


triumful
electricităţii şi al sistemelor tehnologice electro-mecano-chimice, proces derulat pe traseul
electricitate-oţel-mecanică-automobile-aviaţie-petrol-chimie. Perioada de tinereţe s-a
înscris în
intervalul 1870-1914, iar cea de afirmare, maturitate şi extindere s-a întins pînă prin anii
1950-
1960.

Cea de-a treia revoluţie tehnologică a început, practic, în 1950, după ce în 1948 a fost
descoperit tranzistorul, urmat de microprocesor la începutul anilor ‟70 şi de introducerea
acestuia
în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi telematică. Produsele care domină această
perioadă sunt: microordinatoarele şi computerile personale, roboţii, compact şi video-
discurile,
laserul, faxul, radiotelefonul, internetul, biomasa
etc.
În general, sistemele tehnologice ataşate celor trei revoluţii industriale coexistă, se
întrepătrund, dar se şi distribuie şi se elimină reciproc, printr-o luptă intertehnologică, ce se
transferă în domeniile economice, sociale şi cultural-educaţionale ale fiecărei
ţări.
Internetul, societatea şi globalizarea. Evoluţiile spectaculoase în planul dezvoltării
tehnologice în sfera informaticii şi telecomunicaţiilor din ultimul deceniu au contribuit,
printr-o
adevărată „revoluţie a informaţiilor” pe care au declanşat-o, într-o măsură covîrşitoare, la
globalizarea vieţii economice internaţionale contemporane. Prin înăşi natura lor, noile
tehnologii
din sfera largă a comunicaţiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc şi nu respectă
graniţele

86
naţionale. În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic şi social în acelaşi timp a fost
apariţia Internetului. În domeniul ştinţei şi tehnologiei informaţiei, mari evenimente
tehnologice
cu importante consecinţe sociale au fost descoperirea tranzistorului, a circuitului integrat şi
a
calculatorului electronic. Internetul este nu numai un fenomen tehnologic, ci şi unul social,
prin
participarea utilizatorilor, din ce în ce mai numeroşi, la structurarea lui actuală. Odată
instaurat în
fibrele societăţii, Internetul a produs şi produce consecinţe noi pentru societate. Cel mai

important dintre acestea este procesul de


globalizare.
Deoarece Internetul a fost şi rezultatul unei interacţiuni sociale, dintre specialişti,
instituţii, state şi un extrem de mare număr de utilizatori din întreaga lume, numai în acest
context el a căpătat forma sa de astăzi, este normal să gîndim că şi globalizarea, ca efect
al
internetului, să ia forma la care să participe toţi participanţii la globalizare. Aceasta este
lecţia
Internetului, care s-a dovedit un mare succes în istoria tehnologică şi socială a omenirii,
arătînd
şi calea pe care trebuie s-o urmeze procesul de globalizare, aceea a participării tuturor în
moduri care urmează a fi generate în mare măsură de utilizatorii globalizării. Ca şi
Internetul,
globalizarea nu va putea fi strict ierarhică pentru a fi o reuşită a omenirii. Dacă Internetul
nu este
ierarhic, nici globalizarea, în mod firesc, nu va putea fi ierarhică, asigurîndu-se, ca şi în
cazul
Internetului, forme de coordonare generală care să stabilească reguli de comportament
acceptate
de toţi, ceea ce ar putea fi posibil numai într-o societate a cunoaşterii şi poate a
conştiinţei.
Creşterea fără precedent a vitezei de transmitere a informaţiilor, diversificarea
mijloacelor
de transmitere a informaţiilor şi sporirea fiabilităţii acestora sub impactul noilor tehnologii
conduc necontenit la sporirea „vizibilităţii transfrontaliere” a evenimentelor naţionale.
Acestea
determină ca un eveniment dintr-o ţară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei
ţări.
Evenimente, subiecte şi probleme nu mai pot fi menţinute în interiorul graniţelor unei ţări
sau
regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale şi
probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o
problemă
globală, aşa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală
sau
cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global.
Evenimentele
mai recente legate de Războiul din Golf, din 1991, sau Războiul din Afganistan, din 2001-
2002,
au constituit un alt indiciu plin de semnificaţii pentru relevanţa noilor tehnologii din sfera
informaticii şi telecomunicaţiilor pentru procesul de globalizare a vieţii internaţionale, sub
aspectul potenţialului, vizibilităţii, flexibilităţii şi mobilităţii sporite pe care le prefigurează

aceste tehnologii.

87
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii şi a
telecomunicaţiilor, dispune de două caracteristici
remarcabile:
- convergenţă a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin
acelaşi
mijloc de înmagazinare şi transmisie;
- conectabilitate şi interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli- fie
persoane
reale, fie dispozitive- pot prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. Practic, toate
informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi standardizare, alcătuind ceea ce, în
literatura de specialitate, au fost desemnate drept ”primele autostrăzi electronice ale
lumii”.
Fenomenul creşterii explozive a telecomunicaţiilor şi al globalizării reţelelor de
telecomunicaţii s-a impus tot mai mult, astfel că atenţia analiştilor scenei vieţii economice
internaţionale contemporane s-a aplecat atît asupra efectelor de mare anvergură pe care le
antrenează asupra diferintelor sfere ale vieţii economice, şi care se conturează deja cu
pregnanţă,
fiind astfel relativ uşor comensurabile, cît şi, mai ales, asupra implicaţiilor pe termen lung,
a
căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, decît cel mult
intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii ‟80 în sfera informaticii şi
a
telecomunicaţiilor, asociate cu mutaţiile petrecute în configuraţia pieţelor internaţionale, cu
globalizarea afacerilor sub incidenţa activităţilor marilor corporaţii transnaţionale, ca şi cu
tendinţele de privatizare şi de dereglementare a pieţei telecomunicaţiilor (în mod
tradiţional,
sever reglementată prin politici guvernamentale), au determinat modificări radicale în
configuraţia telecomunicaţiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu- tehnica de
calcul,
reţelele de cabluri din fire optice etc.- a contribuit în mod substanţial la creşterea vitezei şi
fiabilităţii telecomunicaţiilor, concomitent cu expansiunea globală a
reţelelor.
 Al doilea fctor determinant al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea

este legată de triumful ideologiei economiei de piaţă, a societăţii de consum şi de distracţie


etc.
Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată soră cu economia de
piaţă,
împreună formînd o echipă cîştigătoare. Bineînţeles că a existat şi mai există încă o intensă
interacţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică. Această interacţiune a dus la
globalizarea prin economie şi a economiei
înseşi.
Realitatea globalizării poate fi înţeleasă ca fiind o concentrare a celor doi vectori:
„noua
tehnologie” şi „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înţelege că hegemonia
neoliberalismului
a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfîrşitul Războiului Rece.
Modelul pieţei libere şi al democraţiei a devenit şi mai convingător datorită colapsului
comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult aşteptată a

88
echipei occidentale. Totuşi, popularitatea thatcherismului şi reaganomiei începuse mai
înnainte,
o dată cu economizarea vieţii, adîncirea egoismului, materialismului, iar problemele
statelor
„social-democratice” occidentale începuseră deja în anii ‟70. Văzut din această
perspectivă,
colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie
neoliberală”
care se află deja în
desfăşurare.
Ideologia neoliberală invită politiienii să liberalizeze pieţele, să descentralizeze
economiile şi să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovaţiile tehnologice, mai ales
informatizarea şi telecomunicaţiile, au permis actorilor economici să profite deplin de
posibilităţile pieţei libere. Tot tehnologia informatică a permis mişcările de capital spre toate
colţurile lumii într-o fracţiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare a
transpoturilor au permis producerea unor părţi componente ale unui produs în diferite
continente,
pentru ca apoi să fie asamblate şi distribuite pe pieţele din toată lumea. Producţia, vînzarea
şi
cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puţin legate de factorul geografic ca
niciodată.
Acordarea de credite, de împrumuturi, speculaţiile de orice fel au devenit activităţi
„mondiale”.
Acest lucru s-a întîmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture
„barierele la penetrarea pieţelor” dar şi pentru că tehnologia avnsată a permis circulaţia
bunurilor, banilor, simbolurilor şi oamenilor dincolo de frontiere repede şi
ieftin.
Deşi hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forţa motoare a globalizării, nu
se
poate spune că toate consecinţele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de
protagoniştii
acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de
democraţie (cu
naţiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor graniţe stabilite,
cu
legitimitate şi autoritate organizate în interiorul graniţelor naţionale, bazate pe o constituţie
şi pe
separaţia puterilor în stat). În acest model, spaţiul internaţional este organizat în cadrul
unui
sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămîne definitive:
în
cadrul statelor democratice securitatea internă şi externă va fi garantată, piaţa naţională şi
globală
va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democraţiile din statele naţionale
teritoriale au început să
decadă.
Există mulţi susţinători ai ideii că nu economia a fost cea care a determinat
dezvoltarea
procesului de globalizare, ci tehnologia şi ideologia conform căreia o colectivitate se poate
lansa
în acţiuni de natură internaţională sau, mai curînd, care promovează ideea creaţiei unei
lumi fără
limite, caracterizată tot mai puţin de ideea definirii teritoriilor, promovînd o nouă „geografie
a
puterii”. Acest proces pare să fi căpătat un caracter de sine stătător, ca forţă incontrolabilă.
În
termeni sociologici, această situaţie se poate defini prin teorema lui Thomas: „Dacă
oamenii

89
definesc o anumită situaţie ca fiind reală, atunci această situaţie devine reală prin
consecinţele
acestei definiţii”. Astfel, acceptarea ideologiei neoliberale a determinat acţiuni care
validează
această acceptare în măsura în care lumea a dobîndit , într-adevăr, regulile de existenţă ale

acestei ideologii.

3.3. Efectele globalizării economice. Transnaţionalizarea

Analizînd efectele globalizării economice, pot fi menţionate următoarele aspecte


generale:
1. Globalizarea, ca proces de integrare se raportează îndeosebi la ţările Triadei (S.U.A.,
U.E. şi Japonia) şi nu afectează de loc anumite ţări (în curs de
dezvoltare).
2. Globalizarea influenţează capacitatea unei ţări de a produee bogăţie. Aceasta
depinde
tot mai muit de măsura în care statul poate favoriza crearea de noi resurse sau active
(informaţie, capacitate tehnologică, tehnici manageriale şi organizatorice) şi de a le
combina cu
cele naturale.
Resursele noi sunt create în primul rând de firme, dar producerea lor este puternic
influenţată de guverne, chiar într-o măsură mai mare decât folosirea resurselor date,
naturale.
Guvernele intervin, de asemenea, pentru a apropia condiţiile de pe pieţele interne de
condiţiile concurenţei perfecte. În consecinţă, globalizarea influenţează specializarea
internaţională a ţărilor şi generează o nouă diviziune mondială a
muncii.
3. Globalizarea acutizează tensiunea dintre relaţiile STN cu guvernele naţionale ale
ţărilor gazdă. Cauza principală este aceea că ele au deseori scopuri diferite: STN să –şi
maximizeze rata profitului pe seama activităţii lor globale (indiferent de ţările de
implantare),
guvernele - să maximizeze valoarea adăugată (nou-creată) de STN în interiorul graniţelor
naţionale ale statului respectiv.

4. Globalizarea cere modificarea rolului guvernului naţional, datorită accentuării


competiţiei pe pieţele internaţionale de resurse create. Competiţia dintre state este
influenţată de politicile lor economice; simultan însă, gtobalizarea obligă însă la o
coordonare
internaţională tot mai strânsă a unor politici economice. (De pildă, pentru a evita o
recesiune
mondială, după atentatele din 11 septembrie 2001, băncile centrale ale S.U.A., U.E. şi
Japonia
şi-au coordonat politica ratei dobânzii). Politica macroeconomică îşi schimbă instrumentarul
şi natura - ea trebuie să fie concepută ca un joc strategic cu subiecţi internaţionali, a căror
acţiune trebuie anticipată.

Chiar si economiştii neoliberali consideră că în aceste condiţii este benefică


intervenţia
guvernului, pe plan intern, în direcţiile
următoare:

90
- ridicarea nivelului de educaţie a forţei de
muncă;
- finanţarea parţială a activităţii de cercetare-
dezvoltare;
- asigurarea de informaţii şi consultanţă pentru IMM;

- dezvoltarea infrastructurii;
- protejarea concurenţei.
5. Globalizarea creşte costul unei acţiuni guvernamentale necorespunzătoare şi
neinformate. In concluzie, statui trebuie să joace un rol important în fructificarea
oportunităţilor create de globalizare, dar şi în contracararea efectelor ei negative.

6. Deşi economiile naţionale sunt tot mai deschise şi resursele tot mai mobile,
coerenţa şi inerţia sistemelor de produeţie naţionale fac ca spaţiul naţional să rămână în
continuare un element de referinţă pertinent (formarea mâinii de lucru, conţinutul muncii,
modelele de retribuire şi stimulare sunt coerente cu obiectivele de producţie şi structurile
de organizare specifice fiecărui sistem naţional de producţie). Chiar dacă transferurile sunf
totuşi posibile (vezi metodele de-organizare-a muncii transferate din Japonia în SUA)
pentru a fi deplin eficace ele trebuie adaptate mediului în care sunt
aplicate.
Prezintă interes faptul, ce se întîmplă cu suveranitatea economică naţională în
condiţiile globalizării. Gestionarea de către stat a suveranităţii naţionale, definită în
perioadele anterioare ca un control total al activităţilor economice desfăşurate pe teritoriul
naţional, este profund modificata de globalizare.

Specialiştii au semnalat faptul că discuţiile privind suveranitatea economică


naţională se concentrează în această etapa a giobalizării asupra „nucleului său tare”,
securitatea economică naţională. Studiile avizate în acest domeniu subliniază două
modificări esenţiale survenite în concepţia statelor privitor la conţinutul securităţii
naţionale. Aceste modificări de abordare au fost clar definite de către administraţia
americană în anii '90:

-principala componentă a securităţii naţionale o reprezintă componenta


economică.
-securitatea nu mai este raportată doar la stat ca entitate, ci şi direct la persoanele
individuale, membre ale unei comunităţi naţionale.
Statul trebuie să gestioneze în prezent suveranitatea economică avînd ca
limite:
a) creşterea competitivităţii naţionale – creşterea bogăţiei naţionale pe seama
participării
la REI, vezi comentariile anterioare.

b) asigurarea securităţii economiei naţionale

91
Realizarea simultană a acestor obiective implica o acţiune paradoxală:

-statul trebuie să sprijine competitivitatea externă a firmelor naţionale, dar,


simultan;
-statul trebuie să menţină coerenţa sistemului naţional de producţie, în condiţiile în
care aceasta tinde să fie spartă, ca urmare a internaţionalizării firmelor naţionale şi a
afacerilor lor, precum şi a pieţelor interne; în acest context statul trebuie să apere
coeziunea
pieţei interne, necesară funcţionării ei şi capacitatea de dezvoltare a sistemului economic
naţional.
- în plus, statul trebuie să menţină coeziunea socială deoarece globalizarea tinde să
distrugă coeziunea anumitor structuri colective şi să adîncească polarizarea socială.
Totodată au loc modificări produse în structurile economiei
mondiale
Vom analiza doar unele dintre ele:

A. Informatizarea şi financiarizarea economiilor lumii tind să modifice substanţial


caracteristicile sistemelor capitaliste naţionale. Ele implică, în mod inerent, interna -
ţionalizarea lor. Primul fenomen a condus la crearea unor structuri economice denumite
sintetic prin sintagma „network economy" (vezi comentariile anterioare). Cel de-al doilea a
condus la apariţia aşa-numitului capitalism patrimonial internaţionalizat, în SUA în anul
1992
fondurile de pensii deţineau 1/2 din capitalul pe acţiuni al marilor firme şi tot pe atât din
datoriile tor, expresie a unei concentrări fără precedent a capitalului în SUA (primele 300
de
fonduri deţineau o treime din totalul bunurilor fondurilor). Potrivit lui P. Druker (1998),
capitalismul fondurilor private de pensii va deveni modul universal de proprietate în ţările
dezvoltate . Totodată, investitorii tind să-şi diversifice portofoliile de titluri financiare prin
internaţionalizarea lor. Astfel, potrivit unor evaluări, ta începutul anului 2000, tufurile
străine
reprezentau cea. 10 % în medie, pe plan mondial, din portofoliile marilor investitori
instituţionali (D. Pilhon, 1997, 2000).

B. În structurile de piaţă şi formele de concurenţă, globalizarea determină atît


concentrarea puterii unor agenţi economici (STN, instituţii financiare), cît şi ascuţirea
concurenţei (vezi comentariile anterioare) pe pieţele
mondiale.
C. Globalizarea produce o modificare substanţială a caracteristicilor şi mecanismelor
de coordonare a politicilor internaţionale, precum şi a relaţiilor de cooperare şi
concurenţiale dintre principalii poli de putere. Drept consecinţă, influenţa globalizării
asupra
Ordinii Economice Mondiale (O.E.M.) este semnificativă.

92
Astfel, rolul G7 în configurarea ordinii mondiale s-a consolidat din anii '90, iar SUA
par a reveni la poziţia de hegemon al lumii. Această situaţie ridică însă numeroase
întrebări.
Cum va evolua Rusia ca pol de putere în relaţie cu ceilalţi poli, dacă ea va fi marginalizată
în
raport cu cele mai importante evoluţii ale procesului de globalizare? (şi pentru China se
poate
formula o problemă asemănătoare).

Rolul STN în structurarea actualei O.E.M. este în creştere,


deoarece:
Pe anumite pieţe de mărfuri sau servicii STN sunt cele care determină în mod
hotărâtor
echilibrul sau dezechilibrul pieţei. Astfel, pieţele internaţionale, dominate de un număr tot
mai
mic de mari STN devin pieţe cu structuri de oligopol: STN -urile au posibilitatea de a impune
preţul mondial. Drept consecinţă, firmele sau uneori chiar ţările mici sau în dezvoltare devin
doar „price taker'", neavând capacitatea de a mai influenţa preţul mondial pe
respectivele pieţe.
În acelaşi sens, activitatea STN este decisivă şi pe piaţa creditului internaţional
(băncile
transnaţionale), pe piaţa de capital internaţională şi pe piaţa valutară internaţională,
acţiunea lor
influenţând uneori decisiv formarea ratelor dobânzii sau stabilirea ratelor de
schimb.
Totodată, crearea unor coaliţii între marile STN poate duce la crearea unor puternice
grupuri de presiune asupra guvernelor ţărilor, în primul rând ale celor dezvoltate.
Solicitarea
de deschidere a unei noi runde de negociere în cadrul O.M.C., având drept obiectiv principal
semnarea unui Acord Multilateral privind Investiţiile se consideră a ti tocmai expresia unei
astfel de acţiuni a STN, Astfel, încă din 1993 Aiko Morita. fostul preşedinte ai firmei Sony şi
conducătorul unei asemenea grupări de interese, adresa C.!7 o scrisoare deschisă", prin
care
solicita: „a se diminua toate barierele economice din America de Nord, Europa, Japonia, în
materie de comerţ, investiţii, legislaţie etc, pentru a începe să se creeze nucleul unei noi
ordini
economice mondiale, care ar include un sistem armonizai al întreprinderilor, cu reguli şi
proceduri stabilite, care sâ depăşească graniţele
naţionale
De asemenea, rolul organizaţiilor economice internaţionale în configurarea O.E.M. este
în creştere:

a. Ele au reprezentat de regulă cadrul de stabilire a „regulilor de joc” din


economia
mondială la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei mondiale, fiind socotite drept cele
mai
importante instanţe de promovare a punerii în aplicare a ideilor neoliberale în majoritatea
ţărilor lumii (vezi comentariile anterioare privind Consensul de la Washington şi Consensul
post – Washington, elaborate de către FMI şi Banca Mondială). Procesele de integrare
globală
sub influenţa acţiunii organizaţiilor internaţionale pot duce la alinieri ale nivelului
indicatorilor
93
macroeconomici pe plan mondial sau ale orientărilor de politică economică, orientări care
uneori pot deveni extrem de constrîngătoare pentru unele state ale
lumii.
b. Unii specialişti văd însă în instituţiile financiare internaţionale „centre de
putere”, care ar acţiona oarecum independent în raport cu statele membre, prin elitele lor
tehnocratice. Acestea ar avea tendinţa de a-şi autonomiza deciziile, corelîndu-le cu
interesele
altor elite ca, de pildă, cele ale lumii de afaceri financiare private. În plus, ele formează
alianţe
cu elitele tehnocratice din ţările în care sunt aplicate programele lor economice, alianţe
care
tind să depăşească logica intereselor naţionale sau chiar pe cea a echilibrelor mondiale
(vezi,
de pildă, finanţarea de către Banca Mondială a construcţiei unei uzine nucleare în Filipine,
într-o zonă cu mari riscuri seismice, la iniţiativa elitelor de conducere ale acestei
ţări.
Important este de remarcat unele beneficii, sfidări şi perspective ale
globalizării
Sintetic exprimate, beneficiile cele mai importante ale globalizării ar fi: accesul lărgit şi
liber la pieţe externe de desfacere pentru firme şi ţări, posibilitatea atragerii de investiţii
străine directe, acces mai facil la tehnică şi tehnologie moderne, la metode moderne de
management, marketing ş.a. Globalizarea financiară permite o accesul facil la finanţare
externă în condiţii uneori mai avantajoase decât cele oferite de pieţele interne de credit
sau de
capital. Având în vedere argumentarea lor în celelalte capitole ale cărţii, nu vom mai insista

asupra lor.

Vom insista mai mult asupra unor sfidări, deoarece de modul de rezolvare a lor va
depinde evoluţia întregului proces:

1. Va creşte cererea de redistribuire şi de extindere a protecţiei sociale în diferite ţări.

Cei care pierd în ţările dezvoltate sunt lucrătorii inferior calificaţi. într-o economie
mondializată, nu poţi avea salarii ridicate decât dacă ele corespund unui nivel de calificare
şi
productivitate ridicate. In SUA, Japonia şi Marea Britanic, piaţa naţională a muncii a
reacţionat la intensificarea constrângerilor de ajustare datorate concurenţei mondiale
printr-o
creştere a diferenţelor dintre salarii. Pentru a evita tensiunile sociale generate de acest
fenomen, ţările cu o deschidere externă mare tind, se pare, să-şi extindă protecţia socială şi
redistribuirea veniturilor. Responsabilii politici vor fi din ce în ce mai mult confruntaţi cu
dilema următoare: cererea crescândă de redistribuire va fi dublată de diminuarea
veniturilor
fiscale. Sistemele de securitate socială din Europa sunt sub presiune, deoarece ele creează
grave distorsiuni pe piaţa muncii - caracterizată printr-un nivel ridicat al ratei şomajului - şi,
totodată, tendinţa de îmbătrânire a populaţiei face dificilă menţinerea
lor.
94
2. Pot creşte presiunile interne în favoarea protecţionismului în diferite ţări.

Dacă autorităţile naţionale nu vor avea suficientă flexibilitate sau eficienţă în a se


adapta
la concurenţa mondializată este posibil ca ele să se reîntoarcă la
protecţionism.
Statisticile internaţionale arată de pildă tendinţa de utilizare tot mai extinsă a
măsurilor
antidumping în diferite regiuni ale lumii. Conflictul declanşat în martie 2002 între SUA şi
UE., ca urmare a măsurilor de protecţie aplicate de prima ţară la importul de produse
siderurgice din UE., este un exemplu de reacţie de acest tip.

De asemenea, grupările regionale rămân un potenţial adversar al globalizării


concurenţei pe pieţele de mărfuri şi servicii, putând să se transforme, în condiţiile lezării
intereselor lor, în „fortăreţe comerciale"'.

3. Exigenţele de armonizare a normelor sociale pe plan mondial pot avea efec te


paradoxale. Armonizarea normelor sociale este invocată de ţările dezvoltate ca o
exigenţă preliminară de îndeplinit de către ţările în dezvoltare, pentru ca acestea să
beneficieze de un acces lărgit pe pieţele primelor. Această cerinţă poate aduce grave
prejudicii evoluţiei interne economice şi sociale ale unor ţări.

4. Modelele de dezvoltare şi procesele de susţinere a creşterii economice vor fi mai


greu de conciliat cu exigenţele de protejare a mediului înconjurător pentru unele ţări-
costul realizării acestui ultim obiectiv ar putea deveni un obstacol în atragerea de investiţii
externe sursă importantă de finanţare a dezvoltării pentru numeroase ţări în curs de

dezvoltare.
5. Avansul globalizării tinde să tensioneze tot mai mult raportul dintre progresul
economic şi tehnic şi menţinerea valorilor (morale, civice, culturale, spirituale
naţionale) ca urmare a tendinţei de impunere a predominanţei valorilor pieţei (eficienţa
profitul) în societate, uneori în dauna valorilor sociale (solidaritatea, coeziunea) s au
individuale (dreptul la un loc de muncă sau la un venit decent).
Referindu-ne la perspectivele globalizării de menţionat, că cele două procese ce
caracterizează procesul de globalizare, liberalizarea şi titegrarea econoanică, pot deveni
contradictorii în evoluţia lor ( la limită).

Astfel, liberalizarea internaţională totală ar presupune în final eliminarea tuturor


obstacolelor naţionale din calea fluxurilor internaţionale. Într-o situaţie de acest gen
graniţele statale ar avea doar o importanţă formală, în fapt, autorităţile statale nu ar mai
avea nici un fel de control asupra activităţilor economice derulate pe teritoriul lor.

95
Împingerea la limita extremă a liberalizării economiei ar putea conduce la anarhie
economică şi politică.

Cealaltă evoluţie la limită ar fi o formă de guvernare totalitară (autoritară) globală, ca


urmare a unui posibil exces de integrare economică ia nivel mondial. Deşi au părut simple
exerciţii retorice, au existat voci care au propus ca soluţii ia crizele globale prefigurate în că
din
anii '70 crearea unui guvern mondial, soluţie în fapt inacceptabilă.

Doar prin evitarea evoluţiilor către extreme a procesului de globalizare se va putea


menţine o ordine mondială tolerabilă.Realizarea acesteia va depinde, în opinia noastră,
de:
(1) menţinerea echilibrului dintre liberalism şi democraţie, pe plan intern şi
internaţional, prin funcţionarea unui „liberalism şi a unei democraţii îngrădite”, după
expresia lui F. von Hayek, care nu iasă posibilitatea dominării de către cei tari a celor slabi
(vezi şi explicaţiile de la capitolele referitoare la
tranziţie).
(2) menţinerea echilibrului în pianul împărţirii beneficiilor şi costurilor
globalizării, între diferitele ţări ale lumii.

În discursul său inaugural la cea de-a 55-a Sesiune a Adunării Generale a O.N.U.,
desfăşurată în septembrie 2000, secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, reamintea
participanţilor că globalizarea ar putea conduce la creşterea bunăstării generale pe
ansamblul economiei mondiale, dar că deocamdată beneficiile ei s-au polarizat la nivelul
ţărilor dezvoltate, în timp ce costurile s-au resimţit mai acut de către ţările în dezvoltare.

Comentariul său conducea la concluzia implicită că procesul globalizării va putea fi


susţinut de câştigătorii lui doar în măsura în care ei vor fi dispuşi să împartă beneficiile
(sau măcar o parte din acestea) cu cei carre pierd.

Alternativa la evoluţia către extreme a globalizării o constituie cooperarea


internaţională. Menţinerea proceselor de globalizare şi a relaţiilor economice internaţionale
ub controlul statelor naţionale şi realizarea ordinii economice internaţionale prin cooperare
între state ar crea mai multe şanse de realizare a unei împărţiri mai echitabile a beneficiilor
şi a costurilor acestui proces. Procesele economice de orice tip nu sunt tolerate la nesfîrşit
de către oameni, dacă ele nu asigură o împărţire echitabilă, atît a beneficiilor, cît şi a
costurilor între membrii comunităţii internaţionale, după cum ne învaţă istoria economiei
mondiale (învăţămintele celor două războaie mondiale).

96
TESTE:
Glosar:
Adevarat/Fals
Internaţionalizare a afacerilor economice în aspectul macroeconomic reprezintă un proces
pe
parcursul căruia
1. Globalizarea economiile
consta naţionale şi
in transnationalizare, businessul
pana devin tot mai
la supranationalizare, liberalizate,
cu deosebire şi în acelaşi
in domeniul
timp,
comertului,
integrate,si mai
finantelor întâi în de
tehnologiilor domeniile
varf. comerţului, celui bancar, comunicaţiilor şi serviciilor, apoi
în
sfera de producţie, ultima stadie reprezentând deja globalizare a afacerilor economice
internaţionale.
2 . Descentralizarea consta in transmiterea de catre guvernul national comunitatilor locale a tot mai
multor atributii
Internaţionalizare a afacerilor
administrative, sociale, economice
educationale, bugetare în aspectul microeconomic reprezintă un proces
s.a.
pe
parcursul căruia firmele îşi conştientizează importanţa influenţei activităţilor internaţionale
3. Internationalizarea este un proces al dezvoltarii economiei internationale prin care productia si
schimburile ating
asupra viitorului
acel stadiu său şi dintre
cand legaturile de aceea încep
agentii să-şi realizeze
economici tranzacţii
nu mai corespund cu firme
formelor din
clasice alealte
comertului
ţări.
international.
Relatiile economice internationale trec din sfera circulatiei marfurilor, serviciilor si banilor in sfera
Intregrarea
productiei, economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a
comercializarii, investitiilor, deciziilor economice si deseori chiar in sfera deciziilor
politice.
economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care
4. Activitatea societatilor transnationale cuprinde domenii si sfere de activitate variate, ceea ce le-a
conducetreptat
impus pe plan spre creareaunui organism economic
mondial ca o forta economica, tehnologica si comerciala deosebita, care realizeaza o parte importanta
unic.
din productia
mondiala si comertul international
Întrebări pentru recapitulare
5. . În literatura de specialitate, organizatia internationala este definita ca o forma de coordonare a
-colaborarii
Care este rolul STN în procesul globalizării?
internationale in domenii stabilite, pentru care statele au creat un anumit cadru juridic, organizatoric
(institutional)
- Este procesul de statut
globalizare undefenomen nou care
în istoria economiei
permanent, printr-un elaborat comun acord, prevede obiectul si mondiale?Comentaţi
scopul organizatiei,
organele si
functiile lor necesare
- Este procesul de realizarii obiectivelor
globalizare economică un proces reversibilsau ireversibil?
urmarite.

-6.Care
Procesul
suntdecele
globalizare economica a
mai importante aparut independent
beneficii de afirmarea economiilor nationale
aduse de globalizare?
in lume.
-7.Numiti celeasistam
In prezent mai importante dezavantaje
la dezvoltarea aduse
procesului de de către
mondializare sauprocesul deeconomica,
globalizare globalizare pentru
frontierele
economiile
comerciale naţionale.
devin permeabil sub forme variabile
prin :
Cuvinte cheie
1) comertul international ;
- Globalizare
2) institutiile internationale ;
-Internaţionalizare
3) metode administrative ;
- Transnaţionalizarea
4) schimbul reciproc de servicii
- Competitivitate naţională

- Securitatea
8. Completati: economică naţională

__________________ economica este un proces obiectiv si necesar, cunoaste mai multe etape si forme, de
la cele
mai simple pana la cele mai complexe, inclusiv prin organizarea unor
instrumente
supranationale de integrare.

97
98
Bibliografie:

1. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti


2007
2. Marin Dinu, «Economie contemporana: ce este globalizarea?», Bucuresti
2000
3. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti
2008
4. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti.
2004
5. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi.
2000
6. Gilphin Robert Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global Iaşi, Polirom
2004
7. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
8. Ana Bal. Economia mondială. Bucureşti, 2006
9. Emilian Dobrescu. Integrarea economică. Bucureşti,
1996
10. Dumitru Miron. Economia integrării europene. Bucureşti,
1998
11. Sută N. Integrarea economică europeană. Bucureşti,
1999

99
reprezintă „proprietatea
Capitolul asupra unor
4. Societăţile active a unuişi
transnaţionale rezident străin, lor
implicaţiile cu scopul
asuprade a
controla
folosirea acestor active” (Graham
Krugman). economiei mondiale.
O STN va lua decizia de a investi într-o anumită ţară numai în cazul în care condiţiile
Obiective:
de În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
aici îi vor permite să obţină cel mai mare câştig din internaţionalizarea conoştinţelor sale şi
din
-avantajul
De a defini noţiunea de STNo ţară nu are suficiente condiţii, STN încearcă să-şi valorifice
de monopol. Dacă
aceste
-avantaje
De a relata
princare au sau
export fost etapele evoluţiei STN
licenţiere.
- De aÎndescrie
ceea ceIndicatorii
priveşte cota de participare a firmei mamă la capitalul noii entităţi care să-i
Transnaţionalizării
permită exercitarea controlului, opiniile specialiştilor indică praguri limită diferite cuprinse
- De a determina care este rolul STN in dezvoltarea economiei mondiale
între
10-25%.
Factorii determinanţi ai apariţiei şi etapele evoluţiei STN
4.1 Definirea şi caracteristici ale STN
Orice firmă transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice : cel
naţional,
autohton (societatea-mamă);
Transnaţionalitatea cel străin,
înseamnă în distribuire
o nouă cazul filialelor; cel internaţional,
a activităţilor productiveori la
descară
câte ori
este
vorba despre schimburile
internaţională. Corporaţiiledintre unităţile care
transnaşionale o compun sausunt
(multinaţionale) dintre acestea
instituţii şi restul
extrem de
lumii.
puternice şi
Factorii
posedă care
resurse au le
care determinat
depăţesc apariţia
cu mult şi
pedezvoltarea societăţilor
cele ale majorităţii transnaţionale
statelor membre O.N.U.pot fi Ele
deţinastfel
sintetizaţi :
o rezervă imensă de talent managerial, active financiare şi resurse tehnice şi îşi conduc
operaţiile
- concentrarea
gigantice cu ajutorullaunei
nivel înalt a globale
strategii producţiei şi
capitalului;
concertate.
-Cum
revoluţia
acest tehnico-ştiinţifică, lumea relaţii
tip de investiţie creează fiind angrenată
economiceîntr-o teribilăintegrativă
de natură cursă a şi
inovărilor;
antrenează
- restricţiile
societatea de aprovizionare
transnaţională - specializarea
în operaţiile economiceindustrială
interne alenecesită
unei ţări,asigurarea
el a ajuns resurselor
să fie
extremde de
materii prime din afară;
controversat.
-Acest
diversificarea
capitol îşigeografică
propune să- barierele
analizeze protecţioniste
impactul STN tarifare şi netarifare,
asupra economiei avantajele
mondiale,
dat
fiind faptulsau
financiare că transnaţionalitatea se află diminuarea
fiscale (ex. zonele libere), la la baza globalizării activitpţii
riscurilor mai ales a celor
economice.
politice;
- structura oligopolistă internaţională - o mare parte a STN aflându-se în situaţia de
Transnaţionalitatea înseamnă o nouă distribuire a activităţilor productive la scară
oligopol pe piaţa internă;
internaţională.
- costurile de producţie - costurile salariale fiind un factor determinant în comparaţie
Globalizarea
cu pieţelor, a produselor conduce şi la internaţionalizarea
costurile transportului;
întreprinderilor.
Transnaţionalitatea dă naştere unor spaţii şi ierarhii de decizie economică şi de
-circulaţie
liberalizarea
a pieţelor naţionale şi internaţionale de capital - creează posibilitatea
informaţiei, fiind vectorul major al integrării economiei
cumpărării
mondiale. de firme şi valută putând fi controlate
Societatea transnaţională (STN) este o organizaţie comercială extinsă, cu filiale care
riscurile;
- criza datoriilor externe - creşte importanţa infuziei de capital
operează în mai multe ţări. STN reprezintă extinderea în afara graniţelor a marii firme,
străin.
Pentru existenţa întreprinderii în prag de mileniu III, inovarea va fi o condiţie sine qua
alcătuind
un ansamblu
non. format din societatea mamă şi un număr de filiale implantate în diferite ţări.
Numai
Pentru prin internaţionalizarea activităţii unele firme pot finanţa
o serie de teoreticieni, termenul de STN este întrebuinţat atunci când producţia în
inovarea.
Marketingul
străinătate a internaţional a stimulat uniformizarea cererii facilitând mult procesul de
atins un procent de 25-30% din producţia totală sau să deţină instalaţii industriale în mai
internaţionalizare.
mult de
60 de ţări străine.
Deşi standardizarea este tentantă pentru orice firmă, ea nu este posibil de realizat
Teoria asupra corporaţiilor multinaţionale este teoria investiţiilor străine directe
întotdeauna.
(ISD) Adaptarea produselor se impune atunci când condiţiile unei pieţe locale o cer.
ce sunt o trăsătură caracteristică acestui tip de întreprinderi. Investiţiile străine directe
De
100
101
aceea, firma trebuie
Perioada să între
cuprinsă analizeze cu atenţie
jumătatea factorii
secolului care încurajează
al XIX-lea standardizarea
şi începutul primului războişi
adaptarea
şi apoi să– studieze
mondial este caracterizată
criteriile de
dealegere
apariţiaaauneia
noi metode
din aceste
organizaţionale,
politici pentru
noi
a lua
tehnologii
deciziade
cea
mai
producţie
corespunzătoare.
şi noi forme de transport.
Stimulentele
Aceşti factori companiei
care încurajează
de a investi
standardizarea
peste hotare,
pot au constat în special în tehnologia
fi: care
pe
o deţineau
- economia
şi în internalizarea
de scară în producţie;
(cuprinderea tranzacţiilor în interiorul corporaţiei)
tranzacţiilor
internaţionale,
- economiiinternalizare
la cheltuielilecare elimină
privind unele
marketingul;
riscuri.
Aceste companii
- economii transnaţionale
la cheltuielile în formă incipientă, acţionau ca şi colonizatori ai
de cercetare-
dezvoltare;
economiei,
- recuperarea
fiind sprijinite
investiţiilor;
economic sau politic de către ţara de
origine.
Perioada interbelică
- mobilitatea 1918-1938
consumatorului;
-Principala
convergenţa
tendinţă
gusturilor;
a acestei perioade este integrarea filialelor corporaţiilor în
economia
ţărilor- imaginea
gazdă. ţării de origine etc.
Dezvoltarea investiţiilor străine directe (ISD) în această perioadă s-a datorat şi
măsurilor
protecţioniste în materie de Etape în evoluţia societăţilor transnaţionale
comerţ.
Legate
O dată cude prăbuşirea
conceptul de pieţei
corporaţie
internaţionale
transnaţională
de capital
suntdindenumirile
anii '30 şi de
cu corporaţie
creşterea
importanţei
internaţională,
investiţiilor străine
globală
directe
sau în economia unor ţări ca Australia şi Canada, guvernele ţărilor
multinaţională.
gazdă
au început
Deşi aceste
să acorde
denumiri
mai multă
folosite
atenţie
cu sensuri
filialelor
quasiechivalente
deţinute în străinătate
în anumitede contexte,
către corporaţiile
există
autori
care au considerat
transnaţionale şi efectelor
că fiecare
lor dintre
asupraacestea
economiei se referă
ţărilorla o realitate
specifică.
gazdă.
o Corporaţia
Perioada transnaţională
1945 - sfârşitul ar fi acel tip de corporaţie care având o puternică bază
anilor '60
de
Această producţie
perioadăîns-aţara
caracterizat
de origine,prin
îşi realizează
liberalizareaexpansiunea
comerţuluiinternaţională
internaţional în
doar
urma
prin
semnării acordurilor
exporturi.GATT
Această
şi Bretton-Woods,
strategie esteprecum
folosită şi
deprin
corporaţiile
intensificarea
aflatefluxurilor
într-o fază
de
incipientă
investiţii dinspre SUA, Marea Britanie, iar spre sfârşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări
de dezvoltare.
o
europene. Corporaţia globală este acea corporaţie care are o puternică bază în ţara de
Principalul
origine,
stimulent
abordează
pentrutoate
ISD celelalte
în aceastăpieţe
perioadă
după o
l-asingură
constituit
strategie,
lipsa deadresându-se
lichiditate a
cu un
ţărilor dezvoltate
produs pentru
unic unei
a-şi satisface
pieţe globale.
cererea de materii prime, pe de o parte, iar pe de
altă parte,
lipsa de tehnologie
o Corporaţiile
a ţărilor
multinaţionale
în curs de sunt opuse celor globale, având o strategie pentru
dezvoltare.
Corporaţiile
fiecare
transnaţionale
piaţă naţională.au început să se confrunte în această perioadă cu
protecţionismul
Termenul de şi corporaţie
măsurile antiinvestiţionale
transnaţională a luate
fost folosit
de noile
pentru
ţări foste
a desemna cea mai
colonii.
dezvoltată
fază aPrincipalele
existenţei unei
eforturi
corporaţii,
ale acestor
fazăţări
caracterizată
s-au concentrat
printr-o
asupra
integrare
întăririi
complexă
suveranităţii,
a filialelor
iar pe
plan
regionale, s-au
economic naţionale
concretizat
şi ale funcţiilor
în măsuri împotriva corporaţiilor existente în aceste ţări şi în
corporaţiei.
descurajarea
În perspectivă
investiţiilor
istorică,
străine.
primele corporaţii transnaţionale au fost companiile Indiilor
Occidentale.
Conducerile
Deşi STN,
acestea
din deţineau
această cauză,
filiale în
aucolonii,
devenitsingura
preocupate
lor activitate
de risculera
politic
comerţul
(în special
exterior
(importul şi exportul).
naţionalizările).
Pe măsură istorie
Adevărata ce activele
a corporaţiilor
din străinătate
transnaţionale
ale STN şiîncepe
numărul
la jumătatea
filialelor ausecolului
crescut, al
eleXIX-lea
şi-au
şi
poate fi împărţită
schimbat structuraînorganizatorică
cinci etape devenind din monocentrice sau etnocentrice,
diferite.
policentrice.

102
103
Multe şi-au mutat centrul de greutate decizional din ţara gazdă, creând centre decizionale

regionale.
Perioada anilor 1970-1985
Interval caracterizat printr-o puternică tendinţă a corporaţiilor de a se integra şi de a
controla filialele de peste hotare. Datorită accentuării integrării regionale corporaţiile îşi
coordonează producţia pe baze
regionale.
Din cauza crizei datoriilor externe la sfârşitul anilor '70, ţările în curs de dezvoltare au
luat
măsuri pentru stimularea ISD pentru că nu mai puteau recurge la împrumuturi
externe.
Dorinţa unor ţări de a trece de la o industrie de substituire a importurilor la o industrie
exportatoare şi de a reduce şomajul şi stimula creşterea economică este o altă trăsătură a
acestei
perioade.
Transformarea Sistemului Monetar Internaţional, ratele de schimb flotante, creşterea
riscului incapacităţii de plată a firmelor din ţările în curs de dezvoltare (în special din
America
Latină) au mărit riscul tranzacţiilor internaţionale, ceea ce a dus la o puternică tendinţă de
internaţionalizare a acestora de către
STN.
Perioada 1985 - până în prezent
Se deosebeşte de precedenta prin apariţia de noi tehnologii pentru procesarea şi
transmiterea informaţiei.
Societăţile transnaţionale au devenit conştiente de nevoia de a răspunde mai bine la
cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice
naţionale.
A sporit pentru corporaţie şi importanţa implicării guvernelor. Dacă în stadiul al III-lea
aminteam de factorii de înzestrare creaţi de corporaţie, aici este vorba de factorii creaţi de
naţiunea gazdă, forţa de muncă, politica
guvernamentală.
Cea mai importantă tendinţă a dezvoltării societăţii transnaţionale este transformarea
ei
într-un tip diferit de corporaţie. Până acum ea era mai ales furnizorul de capital,
management şi
tehnologie pentru filialele din străinătate. Acum, însă tot mai multe corporaţii au început să
devină "orchestratori" ai producţiei internaţionale în cadrul unui sistem complex de relaţii
internaţionale implicând sau nu investiţii de capital. Corporaţia transnaţională a prezentului
are
nevoie de resurse "specifice", un anumit tip de capacităţi manageriale (aparţinând unei
culturi
sau alteia), un anumit tip de resurse informaţionale şi
tehnologice.
Succesul financiar al corporaţiilor internaţionale este tot mai mult determinat de
competenţa acestora în a dezvolta şi a conduce un sistem internaţional de activităţi
producătoare
de valoare adăugată, competenţă determinată de 3
factori :
- aprecierea justă a diferenţelor de cerere între diferite ţări şi evaluarea corectă a
posibilelor
resurse;
104
- capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local în a întări baza
firmei;
- capacitatea firmei de a echilibra balanţa între activităţile globale şi cele locale, astfel
încât
să nu piardă economii de scară obţinute în plan global şi nici să nu piardă pieţe locale
datorită
neadecvării ofertei.
Factorii politici şi tehnologici au avut o influenţă covârşitoare în transformarea
corporaţiilor din simple firme de export-import sau "colonizatori economici", în sisteme
complexe de coordonare a unor activităţi situate la mari distanţe geografice. Pentru STN a
prezentului, cuvântul cheie pare să fie coordonare. Societăţile transnaţionale vor deveni tot
mai
mult "brokeri de informaţie, deoarece această coordonare complexă necesită analizarea şi
dirijarea unor fluxuri informaţionale foarte diverse într-un timp foarte
scurt.
Pe măsură ce competenţa organizatorică, capacitatea de coordonare a societăţii
transnaţionale se va dezvolta, importanţa activelor se va diminua, corporaţia
transformându-se
într-un set de relaţii complexe.
Astfel, corporaţia viitorului va fi mai mult o structură, un set de relaţii şi va avea ca
principală funcţie coordonarea acestor
relaţii.
Indicatorii transnaţionalităţii
Gradul de implicare a unei firme în economia mondială este redat de funcţia de
transnaţionalitate, folosindu-se în acest sens doi indecşi: indexul de transnaţionalitate (IT)
şi
indexul reţelei de răspândire (IRR).
Indexul de transnaţionalitate poate fi calculat fie pe baze unicriteriale (activitatea, de
exemplu), fie pe baze pluricriteriale (activitate, vânzări, angajări). Valoarea IT indică
avantajele
sau dezavantajele investiţiilor externe, ca şi gradul de competitivitate pe plan intern şi
extern.
Principala caracteristică a acestui index este aceea că nu ia în considerare în calculul său
mărimea ţării de provenienţă a firmei şi nu face distincţii între STN în funcţie de aria de
răspândire.

Mărimea ariei de răspândire se măsoară prin indexul reţelei de răspândire care este
calculat
în mod precis pentru a reflecta numărul ţărilor-gazdă în care o firmă s-a stabilit. Nivelul
acestui
index indică mărimea costurilor tranzacţiilor, ca şi nivelul de cunoaştere a pieţei externe.
Principala caracteristică a acestui indicator este aceea că în calculul său nu se ia în
considerare
importanţa activităţii firmei intr-o anumită ţară-gazdă, fiecare fiind numărată o singură dată
indiferent de dimensiunea activului extern, nivelul vânzărilor sau numărul de angajaţi din
ţara
respectivă în activitatea STN-ului.
O corelaţie între indexul de transnaţionalitate şi cel al reţelei de răspândire
demonstrează că
o STN se poate extinde pe plan internaţional fără a fi nevoită să-şi mărească în mod
extensiv
activul extern. În nici o industrie a lumii nu se înregistrează un index al reţelei de
răspândire mai
105
mare decât cel de transnaţionalitate. Un paradox este faptul că STN din două dintre cele
mai
importante ţări-gazdă ale lumii – SUA şi Japonia – au ambii indecşi de valori reduse datorită
în
special avantajelor oferite de gradul ridicat de dezvoltare economică, lucru care le-a permis
să-şi
realizeze o mare parte din potenţialul de creştere şi competenţă acasă. Invers, cele mai
mari
valori ale celor doi indecşi sunt înregistrate de STN provenind din ţări cu economii mai
reduse
sau din ţări care au o tradiţie puternică în relaţiile cu exteriorul (Olanda, Marea Britanie,
Elveţia,
Suedia).
Este notabil faptul că ambii indecşi sunt determinaţi numai în funcţie de anumiţi
factori
care nu denotă pe deplin concentraţia investiţiilor externe. De exemplu, o firmă poate
investi în
fiecare economie a lumii realizând astfel un activ extern egal cu cel intern. Prin urmare,
indecşii
săi ar avea valori foarte ridicate – 50% IT şi respectiv 100% IRR, lucru care nu implică însă
şi un
grad mare de integrare a firmei în economia ţării-gazdă. Acest lucru poate fi corectat prin
luarea
în considerare şi a altor factori ca mărimea pieţei-mamă sau vechimea şi experienţa firmei
în
domeniu.
Cei doi indicatori luaţi separat cuprind numai diferite aspecte ale transnaţionalizării
unei
firmei. Informaţiile privind activul extern, vânzările externe şi numărul de angajaţi externi
sunt
completate de cele legate de diversitatea geografică oferită de indexul reţelei de
răspândire.
Comportamentul financiar al STN
Societăţile transnaţionale îşi finanţează activitatea atât din surse proprii cât si atrase.
Sursele proprii reprezintă profituri nedistribuite sub formă de dividende, ci reinvestite, iar
sursele
atrase provin de pe piaţa capitalurilor sau împrumuturilor de la
bănci.
Criteriile după care firma îşi alege sursele de finanţare sunt cele referitoare la costuri
şi la
risc. Notabil este faptul că o STN se confruntă cu costuri mai ridicate ale tranzacţiilor decât
o
firmă internă. Cauza acestei diferenţe provine din dispersia geografică a activului în mai
multe
ţări, accesul la pieţele de capital din ţări diferite cu rate de schimb variabile şi reglementări
diferite decât cele de pe piaţa
internaţională.
Strategiile de finanţare ale acestor firme reprezintă conţinutul unei probleme
complexe.
Acestea reflectă interacţiunea managementului extern, alegerii formei şi sursei de
finanţare,
termenul scurt sau mediu al finanţării. Cea mai importantă problemă este cea legată de
relaţia
firmelor-mamă cu filialele şi comportamentul financiar al celor din urmă. Politica de vânzare
a
unei STN porneşte de la premisa producerii pe pieţele cele mai ieftine şi vânzării pe pieţele
cele
mai scumpe.
Strategia preţurilor de transfer
În multitudinea elementelor de politică conjuncturală a managementului firmelor
componente ale trusturilor şi concernelor, un loc primordial îl ocupă preţurile de transfer.
Cu
106
ajutorul mecanismului preţurilor de transfer se realizează de-a lungul întregului lanţ
tehnologic o
intercaţiune unitară din punct de vedere economic şi financiar a tuturor sectoarelor şi
serviciilor
angajate în procesul de integrare pe verticală, dar aflate acum în contextul unor conduceri
de tip
nou, descentralizate. Prin procesul de descentralizare nu înţelegem reducerea gradului de
monopolizare a economiilor de piaţă moderne ci, într-o măsură de acum cunoscută,
adaptarea
forţată a marilor firme la condiţiile externe în continuă schimbare, ceea ce le obligă pe
acestea să
acorde autonomie tot mai largă subdiviziunilor structurale, în vederea creării posibilităţilor
modelării permanente conform cu situaţiile conjuncturale ale pieţei. Numai cu ajutorul
preţurilor
de tranfer se poate echilibra corect activitatea economică a serviciilor STN, pot fi create
stimulente pentru îmbunătăţirea eficienţei activităţilor realizate şi se poate înfăptui o
armonizare
perfectă a intereselor generale ale societăţilor componente cu cele de grup
(monopol).
Procesul descentralizării societăţilor monopoliste mamut a avut perioada sa de
înflorire în
anii ‟60, dar a fost urmat imediat de implementarea activă a preţurilor de transfer, apărute
ca un
mecanism primordial al activităţii majorităţii corporaţiilor. La începutul anilor ‟80 Statele
unite
ale Americii numărau peste 1,5 mii mari trusturi, iar marea Britanie peste 300 de trusturi
care au
trecut la sistemul preţurilor de transfer. În spatele acestor cifre se află sute de mii şi
milioane de
societăţi mici şi mijlocii care aplică preţurile de transfer. Încă o dată se poate constata rolul
primordial al politicilor de preţuri în funcţionarea şi dezvoltarea economiilor de piaţă. În
plus, să
nu uităm niciodată rolul impus şi dirijat de sus al preţurilor de
transfer.
Societatea japoneză a tergiversat mulţi ani trecerea la sistemul preţurilor de transfer,
considerat incompatibil. Şi în prezent, acest sistem încă mai oscilează în unele din
structurile
organizatorice şi funcţionale ale unor companii japoneze. De asemenea, se manifestă şi o
tendinţă stabilă de continuă diversificare a producţiei şi serviciilor nipone, simultan cu
constituirea unei reţele paralele de deservire financiară capabilă să lărgească posibilităţile
de
aplicare a preţurilor de transfer în
perspectivă.
Cele mai cunoscute STN care utilizează preţurile de transfer sunt: GENERAL MOTORS,
GENERAL ELECTRIC, DUPONT DE NEMOUR, IKI, PLESSEZ(Anglia), TOYOTA
MOTOR, HITAKI, MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL(Japonia). Aceste societăţi au
atins în anii „30-‟40 un nivel aşa de înalt de centralizare, încât, cheltuielile pentru
coordonarea
verigilor acestora întreceau veniturile provenite din dezvoltarea economică a corporaţiei
însăşi.
După anii ‟60 s-a trecut la descentralizarea lor, iar structura rezultată se caracterizează în
primul
rând prin apariţia unor societăţi autonome de producţie care, însă ocupă o serie de poziţii
intermediare. Aceste poziţii intermediare se află de obicei între unităţile producătoare
propriu-
zise (uzine) şi centrul de conducere. Serviciile se împart în funcţie de caracterul teritorial
sau

107
comercial. Astfel, GENERAL MOTORS dispune de 27 servicii diferite ca funcţii, amplasate în
125 oraşe din SUA. Fiecare sector reuneşte, de regulă, o serie de
uzine.
Apariţia acestor subdiviziuni relativ intermediare şi autonome a determinat
conducerile
marilor monopoluri să formuleze noi căi de abordare a conducerii şi dirijării firmelor
subordonate. Cea mai importantă cale o constituie introducerea sistemului unic de
decontări din
cadrul firmei (D.I.F. – decontări în interiorul firmei).
La baza sistemului D.I.F. se află preţurile de transfer. Ele reprezintă “preţuri speciale
de
decontare” la care se realizează produsele şi serviciile din cadrul firmei. Pe baza lor nu se
fac
plăţi reale. Valorile livrărilor din cadrul firmei se înregistrează la compartimentele contabile
şi se
regăsesc în decontările financiare ale monopolului (trustului). Principalul indicator al
eficienţei
economice al compartimentelor intermediare îl constituie profitul, iar uneori costurile de

realizare.
Preţul de transfer, condiţionat uneori, într-o oarecare măsură, de mecanismul de piaţă,
îndeplineşte în cadrul circuitului intern al concernului funcţia de cuantificare şi cea de
încurajare.
Prima se manifestă prin urmărirea costurilor de producţie ale partenerilor în cazul
tranzacţiilor
din interiorul firmei, iar cea de-a doua prin cota de profit realizat cu ajutorul preţului de
transfer
impus în mod centralizat.
În contextul decontărilor din interiorul firmei (D.I.F.), stabilirea nivelului preţurilor de
transfer se bazează pe unul din următoarele
aranjamente:
După opinia unor economişti occidentali, există o serie de avantaje pentru preţurile de
piaţă
ca bază a preţurilor de transfer, şi
anume:
- asigură o bază solidă interacţiunii compartimentelor productive ale
monopolului
- oferă o estimare veridică a eficienţei activităţii acestora în virtutea admisibilităţii
maxime
a preţurilor de piaţă chemate să reprezinte măsura de urmărire a costurilor şi
profiturilor
- constituie elemente bine determinate (centralizat şi dirijat) ale activităţii
compartimentelor, cu precădere, prin profitul inclus în aceste preţuri de
transfer
- preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă se reflectă pozitiv asupra
productivităţii muncii şi a gradului de competitivitate a produselor din cadrul
firmei
Preţurile de transfer care se bazează pe cele de piaţă nu reprezintă întotdeauna
varianta
optimă a D.I.F. Aceasta întrucât uneori nu se poate determina preţul de piaţă al produselor
din
cadrul firmei sau chiar preţul produsului analog. Într-o serie de cazuri ele sunt excluse din
circuitul comercial datorită specificului lor. Aceasta se referă, de exemplu, la produsele
fabricate
de societăţi pe baza tehnologiilor
secrete.
Aici există o anumită convenţionalitate a preţurilor cu amănuntul stabilite şi publicate.
Pe
baza aprecierilor existente, diferenţa dintre preţurile publicate şi cele reale de piaţă este de
10-
108
15% de obicei în minus. Această diferenţă se poate mări uneori. În plus, alegerea preţului
celui
mai reprezentativ este îngreunată în cazul pieţelor monopoliste. Aici preţul este strict dirijat
şi nu
există diferenţe.
Preţurile pot reflecta, într-o serie de cazuri, cheltuielile de producţie ale unităţii
dependente
furnizoare în cadrul circuitului intern. Această situaţie se poate datora îngustării pieţei
interne
faţă de volumul circuitului scontat, cât şi ignorării gradului de încărcare a capacităţilor (pe
piaţa
concurenţială firmele calculează preţul pe baza încărcării incomplete a capacităţilor, de
regulă,
nu mai mult de 80%). Dimpotrivă, în societăţile descentralizate, în virtutea caracterului
uniform
al producţiei, gradul de încărcare al capacităţilor este de obicei mai mare. În acest caz
transferul
mecanic al preţului de piaţă duce la creşterea artificială a cheltuielilor compartimentului de
transfer şi la majorarea nejustificată economic a nivelurilor preţurilor din circuitul intern. În
situaţia creată se formează adesea decizii eronate, de pildă, se majorează preţul producţiei
finale,
fapt care la rândul său este în stare să producă prejudicii gradului de competitivitate al
firmei
mame. Cu alte cuvinte, preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei nu asigură
întotdeauna
armonizarea intereselor compartimentelor cu cele ale monopolurilor în
ansamblu.
Metoda de stabilire a preţurilor de transfer care se bazează pe preţul real de vânzare
constituie o alternativă originală. Potrivit acestei metode, preţurile de transfer se
calculează în
funcţie de preţul real la care se desfac produsele oferite ale companiei
respective.
La determinarea preţurilor de transfer ale produselor intermediare, din preţul real
obişnuit
se scad profiturile şi costurile realizate în alte sectoare (în sensul invers al circuitului
economic).
Această metodă a calculării preţurilor de transfer este utilizată de concernele japoneze
HITAKI
şi MATSUSHITA ELECTRIC INDUSTRIAL. Potrivit estimărilor specialiştilor, preţul de
transfer cuprinde în structura lui:
- costurile secţiei furnizoare 22%

- profit 15%
- adaosuri (prime) de piaţă 34%

- adaosuri comerciale 19%


- alte cheltuieli 10%
TOTAL: 100%
Preţurile de transfer care au la bază preţurile pieţei duc adesea la deformarea esenţei
relaţiilor din cadrul concernului, ca urmare a acţiunii haotice a pieţei asupra mecanismelor
monopolurilor. Aceasta devine cauza apariţiei unor concurenţe nedorite între
compartimentele
STN.
STN “adaptează” în practică preţurile pieţei la particularităţile relaţiilor din interiorul
firmei, determinând preţul de transfer prin contract, pe baza preţurilor de piaţă în vigoare.
De
109
relevat că o serie de specialişti din sfera preţurilor de transfer exclud orice posibilitate de
utilizare a bazelor alternative ale preţurilor de contract. În acest caz s-ar putea întrevedea
pericolul slăbirii eficienţei sistemului de conducere a societăţilor prin preţurilor de
transfer.
Experienţa activităţilor practice a societăţilor descentralizate dovedeşte faptul că
preţurile
de transfer care se bazează pe acordul părţilor nu înlătură întotdeauna dificultăţile care
stau în
faţa sistemului de conducere a corporaţiilor. Astfel, dacă în contract se stipulează clauza de
a nu
se cumpăra “produse” din afara concernului, aşa cum proceda monopolul GENERAL
APPLIENCE COMPANY, atunci, în cazul în care preţul de piaţă se situează sub costurile
directe ale secţiei furnizoare, compania suportă deficite directe. De relevat, de asemenea,
caracterul subiectiv al contractelor în ceea ce priveşte stabilirea preţurilor de transfer,
deoarece
selecţionarea preţului necesar depinde mult de caracterul individual al calităţii secţiilor care
semnează contractul. Procedura determinării preţurilor de transfer, este un proces
îndelungat,
legat de o mare pierdere de timp, bani, precum şi de riscul unor situaţii conflictuale între

compartimente autonome.
În prezent, societăţile descentralizate se orientează tot mai rar spre criteriile de
producţie
ale compartimentului furnizor atunci când stabilesc preţurile de transfer. Aceasta se
datorează
faptului că pe înseşi pieţele tradiţionale de desfacere STN puternice sunt nevoite să
confrunte
gradul de competitivitate al produselor secţiilor lor cu criteriul obiectiv extern care este
preţul de
piaţă.
Trăsăturile specifice ale decontărilor în cadrul organizaţiei constau în faptul că acestea
nu
sunt cunoscute şi nu sunt dezvăluite presei. În plus nu există date statistice sau contabile
înscrise
sau publicate. Întregul sistem de preţuri de transfer constituie un
secret.

Expansiunea STN şi echilibrul economic mondial


Secolul XXI va fi secolul coabitării statelor-naţiune cu societăţile transnaţionale sau
acestea din urmă vor ajunge să impună regulile jocului.Tranziţia paşnică spre viitor
presupune
restabilizarea economiei globale prin controlul asupra acelor forţe economice care, în
prezent,
sunt scăpate de sub control. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD) apreciază că economia mondială se află pe muchie de cuţit şi ar putea intra în
recesiune în cazul în care nu se vor lua de urgenţă măsuri în Europa şi în Asia. UNCTAD
consideră că ar trebui să existe o lege internaţională a falimentului, care să confere
guvernelor
dreptul de a opri atât plata datoriilor, cât şi scoaterea din ţară a capitalului investit. În cazul
în
care această propunere ar fi pusă în practică, ea ar disruge multe reguli şi practici ale
finanţelor
internaţionale.

110
UNCTAD regretă respingerea planului propus de Japonia, prin care s-ar fi înfiinţat un
aşa-
numit fond asiatic, care ar fi sprijinit economiile importante din regiune. Propunerea a fost
"torpilată" de către Fondul Monetar Internaţional şi Trezoreria Statelor Unite, care au crezut

fondul va submina condiţiile severe privind ajutorarea, impuse de către Fondul Monetar
Internaţional.
Naţiunea-stat nu mai poate face faţă problemelor ridicate de mutaţia spre
supraindustrialism. Nu va dispărea, dar i se va reduce
puterea.
Corporaţia internaţională este acea "verigă" care trage "lanţul". Fără ea, s-ar părea că
n-ar
mai exista nici o mare bancă transnaţională sau problemă a
eurodolarului.
După unele opinii, societăţile multi sau transnaţionale sunt cheia restabilizării
economiei
globale. Ele reprezintă potenţialuri de ridicare a nivelului de trai sau de distrugere a
acestuia4.
Azi, cheia competitivităţii STN o constituie găsirea proporţiilor corecte între local şi
global
în activitatea lor.
Factorii care determină decizia de dezvoltare în străinătate am văzut că au o structură
complexă.
Organizarea producţiei în străinătate include transferul de resurse financiare,
tehnologice,
manageriale. Angajamentele sunt, de obicei, de lungă durată în medii economice
necunoscute.
Modul în care firma percepe combinarea avantajelor sale specifice (informaţie, tehnologie,
abilităţi organizaţionale etc.) cu cele care sunt caracteristice mediului de implantare
selectat ca
de exemplu accesul la piaţă, costuri scăzute, facilităţi legale şi administrative îi asigură
succesul.
Naţionalul / localul se regăsesc în performanţa economică a societăţii transnaţionale
sub
dublu aspect :
- rădăcinile avantajelor de proprietate sau de competitivitate ale firmei, păstrează
amprenta
contextului naţional al firmei mamă;
- spaţiul economic de implantare permite valorificarea şi chiar potenţarea avantajelor

firmelor investitoare.
Operaţiunile STN sunt eficiente atunci când se raportează la specificul local
respectând
climatul, sensibilităţile mediului receptor.
Michael Porter şi John Dunning subliniază rolul spaţiului economic naţional în
dezvoltarea
unor firme puternice.
După Porter, dotarea cu factori de producţie naturali, dar mai ales creaţi, nivelul,
structura,
gradul de sofisticare al cererii, nivelul de dezvoltare a industriilor adiacente, climatul
concurenţial, strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor naţionale determină
avantaje
competitive.

111
Diferitele ţări deţin avantaje competitive în diferite domenii economice: Germania
excelează în ramurile de înaltă tehnologie ale construcţiei de maşini şi în industria
chimică.
Firmele japoneze au forţă concurenţială în electronică, cele americane în domeniul
computerelor. Tehnologiile informaţionale sunt forţele care fac ca producţia de bunuri să
fie
eficientă.

Multe corporaţii americane, japoneze şi europene încheie alianţe strategice,


asigurându-se
contra riscurilor şi întărindu-şi poziţia.
Ultimii 10-15 ani stau însă mărturie a unei noi abordări de către transnaţionale a
mediilor
de implantare. Dacă până acum fluxul de transmitere a tehnologiei era univoc – firma
mamă
către filiale – în prezent, transnaţionalele încearcă să capteze potenţialităţile, cu deosebire
tehnologice, ale mediilor ţării gazdă.
Există chiar teorii ca de exemplu "teoria acumulării tehnologice", în virtutea căreia
firmele
vor investi în medii cu potenţial de cercetare ridicat din punct de vedere infrastructural, al
resurselor umane. Conform acestei teorii, susţinute şi de realitate, fluxul tehnologic este
biunivoc, atât dinspre firma-mamă către filiale, cât şi dinspre filiale către firma-
mamă.
În timp ce unii văd STN ca exploatatori de resurse umane şi materiale fără rezultate
majore
pentru ţară sau comunitate, oponenţii consideră aceste firme gigant ca un triumf al
capitalismului
global, ca un aport în scăderea costurilor de producţie şi introducerea în ţările sărace de

tehnologii noi.
Apariţia şi dezvoltarea STN au creat forme specifice de confruntări în economia
mondială.
1. Filialele societăţilor europene în SUA suportă condiţii deosebit de grele în
confruntarea
cu giganţii locali. Ele încearcă să suplinească diferenţa de talie asociindu-se cu firme
americane.
Filiala americană a lui Royal-Dutch Shell este un exemplu în acest
sens.
2. Filialele societăţilor americane în Europa beneficiază de condiţii de concurenţă mult
mai
avantajoase, ocupând deja o poziţie dominantă în sectoare de vârf în ţările membre ale
Uniunii
Europene.
3. O altă formă de concurenţă pe plan mondial este aceea dintre filialele diferitelor
societăţi. În Europa, firmele americane şi cele japoneze se înfruntă
deseori.

4.2 Fluxurile şi stocurile investiţionale transnaţionale.

Societăţile Transnaţionale au ajuns astăzi cei mai puterinici şi mai dinamici agenţi
economici de pe glob, au devenit principalul vector al globalizării economiei contemporane
iar
operaţiunile întreprinderilor multinaţionale constituie un factor major în mişcarea de
liberalizare
şi de integrare a pieţelor în ultimele decenii. Deasemenea, STN sunt principalii actori care

112
generează fluxurile de ISD atât prin plasarea activităţilor de producţie cât şi prin
intermediul
achiziţiilor şi fuziunilor internaţionale, forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de
bunuri şi servicii derulat de companiile grupate această denumire
generică.
Diversitatea şi complexitatea fenomenului de multinaţionalizare a firmei este
reflectată de
multitudinea de denumiri pe care literatura de specialitate ni le propune la acest subiect.
Cel mai
frecvent, fenomenul amintit este desemnat prin expresiile: societate transnaţională,
corporaţie
multinaţională, societate internaţională sau mare unitate internaţională, firmă globală sau
mondială, care pot releva uneori diferenţe de definire, fapt ce deseori rezultă din
incertitudinea
terminologică.

La prima vedere termenii sunt asemănători dar în realitate au doar unele caracteristici
asemănătoare. Prin urmare, firmele internaţionale sunt întreprinderi care exportă sau
importă în
ţările străine fără a dezvolta activităţi particulare în străinătate; firmele multinaţionale sunt
întreprinderi care au un angajament semnificativ în afacerile internaţionale sub forma
investiţiilor directe în străinătate care le permite să posede şi să controleze activităţile în
cel puţin
două ţări, îşi formulează strategia bazîndu-se pe diferenţele între pieţe; firmele globale sunt
întreprinderi care percepe lumea ca o piaţă unică şi care creează produse standardizate
pentru a
satisface consumatorii la nivel mondial; firmele transnaţionale sunt acele întreprinderi care
dispun de unităţi relativ independente în diferite ţări şi cuprind avantajele întreprinderii
globale;
O încercare în diferenţierea termenelor de firme multinaţionale şi transnaţionale o
face
Bernard Hugonnier care consideră că firmele multinaţionale sunt întreprinderi care au mai
multe
naţionalităţi sau proprietatea şi controlul sunt făcute de persoane de naţionalităţi diferite şi
în
rezultatul activităţii au efecte benefice atât asupra ţărilor de origine cît şi a celor de
recepţie. Iar
firmele transnaţionale sunt întreprinderi care operează, începând cu baza sa, peste
frontierele
naţionale ale altor ţări şi unora li se asociază cu ideea de exploatare, dominare în afacerile
statelor suverane. Ţinem să menţionăm că termenul „transnaţional” provine din engleză şi
franceză „transnational”, ceea ce înseamnă depăşirea graniţelor naţionale, folosit şi pus în
circulaţie de instituţiile ONU în deceniul al 8 al sec. XX. Termenul de întreprindere
multinaţională este utilizat în ţările industrializate şi în instrumentele OCDE referitoare la
ISD,
iar ţările în dezvoltare şi Naţiunile Unite preferă să utilizeze termenul de „societăţi
transnaţionale”. Ca rezultat al evoluţiei, a faptului că ţările în dezvoltare îşi constituie
propriile
transnaţionale, şi a faptului că ultimele decenii se marchează prin preponderenţa
achiziţiilor şi
fuziunilor internaţionale în ISD care respectiv exclud caracterul de unică naţionalitate a
întreprinderii, considerăm că astăzi totuşi diferenţele între aceşti termeni nu sunt atât de
esenţiale

113
şi persistă tendinţa de a utiliza în literaturile străine şi nu numai, termenul de întreprinderi
multinaţionale care au obţinut o anumită preponderenţă nu datorită ideologiei mai
recunoscute ci
graţie vechimii relative şi faptului că opune întreprinderile multinaţionale cu cele
naţionale.
Folosirea mai frecvent a denumiri de societate multinaţională se datorează şi
faptului
că reliefează cel mai direct caracteristica lor esenţială, şi anume faptul că îşi desfăşoară
activitatea în cel puţin două ţări. Ele alcătuiesc un vast ansamblu la scara mondo-
economică,
fiind formate dintr-o societate principală-societatea mamă şi mai multe filiale implantate în
diferite ţări.

Definiţii în determinarea societăţilor transnaţionale sunt numeroase, diverse şi


discordante.
Ele implică într-o manieră combinată de la un autorul la altul criterii de asemenea variate
precum
: talia (dimensiunea) firmei, numărul de filiale, cifra de afaceri, suma sau partea cifrei de
afaceri
realizate în străinătate, criteriul producerii, controlul exercitat etc. Noţiunile de „societate
transnaţională” au fost şi sunt în permanentă cercetare şi dezvoltare iar orice tentativă de
a defini
STN este cu fiecare zi mai friabilă, în virtutea dezvoltării din ce în ce mai
diversificată.
Analizînd tot spectrul de noţiuni existente în literatura de specialitate şi cele
promovate
de organizaţiile internaţionale, totuşi la părerea noastră cea mai elocventă definire a
societăţilor
transnaţionale este următoarea: întreprinderile multinaţionale sunt întreprinderile care-şi
implementează, desfăşoară şi dezvoltă activitatea sa în mai multe economii, coordonează
şi
exercită control asupra activităţilor întreprinderilor sale (producere sau servicii),
organizează şi
repartizează operaţiunile mondiale între diferite ţări pe baza unei strategii comune în
scopul
atingerii obiectivelor proprii.

Vorbind despre evoluţia companiilor transnaţionale, vrem să menţionăm că iniţial


acestea
au funcţionat la un nivel preponderent naţional, într-un mediu descentralizat, într-o lume
încă
dominată de prioritatea reglementărilor naţionale, a barierelor guvernamentale vizând
schimburile economice internaţionale, perioadă în care acestea au preferat să înfiinţeze
agenţii şi
filiale pe teritoriul altor state, altele decât cel al societăţii – mamă, dotate cu autonomie
sporită.
Jumătatea secolului XIX şi începutul primului Război Mondial corespunde fazei
incipiente a procesului de multinaţionalizare. Noi metode organizaţionale, noi tehnologii de
producţie şi noi forme de transport au condus la dezvoltarea firmelor ce deţineau mai multe
fabrici şi care se extindeau peste graniţele ţărilor de origine. În 1867 firma “Singer” a
construit
prima uzină în străinătate. La Glasgow. “Singer” a fost prima societate care a fabricat şi
difuzat

114
un produs (maşini de cusut) în aceeaşi formă şi sub aceeaşi marcă în lumea întreagă. Ea
este cea
mai îndreptăţită să revendice în calitatea de prima societate multinaţională din
lume.
Dezvoltarea ISD în perioada interbelică s-a datorat în mare parte şi măsurilor
protecţioniste
în materie de comerţ, principala funcţie a filialelor din străinătate fiind asigurarea accesului
la
pieţele naţionale pentru companiile mamă. Această perioadă corespunde fazei de
maturizarea
procesului de multinaţionalizare şi de confirmare a rolului ISD ca formă de colaborare
economică internaţională. Deşi nu a avut loc o creştere semnificativă a volumului valoric al
fluxurilor investiţionale, această perioadă s-a caracterizat prin persistenţa lor, în ciuda
dezechilibrelor generate de cele două războaie mondiale şi de criza economică din 1929-
1933.
Dupa 1945 şi distrugerea sistemului colonialist, caracterul omogen al societăţii
internaţionale a dispărut iar companiile transnaţionale au devenit prezenţe importante pe
plan
internaţional datorită liberalizării comerţului internaţional în urma semnării acordurilor
GATT şi
Bretton Woods, precum şi intensificării fluxurilor de investiţii dinspre SUA, Marea Britanie,
iar
spre sfîrşitul perioadei şi dinspre celelalte ţări europene. Cu această perioadă (perioadă
postbelică) începe faza de expansiune rapidă a STN în economia mondială. Principalul
stimulent
pentru investiţii din această perioadă l-a constituit lipsa de lichidităţi a ţărilor dezvoltate
pentru a-
şi satisface cererea de materii prime, pe de o parte, şi pe de alta lipsa de tehnologie a
ţărilor în
dezvoltare, necesară pentru a-şi exploata eficient resursele minerale. Reducând barierele
schimburilor comerciale prin întelegeri bilaterale sau multilaterale, statele au creat implicit
pentru companiile transnaţionale pieţe largi de desfacere şi oportunităţi pentru ca aceşti
actori
non-statali să se dezvolte şi să îşi adapteze scopurile lor economice private la exigenţele
unei
economii globale în care actorii decidenţi nu mai sunt
statele.
Perioada anilor 1970- 1985 se caracterizează prin accentuarea integrării regionale, în
special în Europa. În rezultatul crizei datoriilor externe de la sf. anilor 70, ţările în curs de
dezvoltare au luat măsuri pentru stimularea şi atragerea ISD, deoarece nu mai puteau
recurge la
împrumuturi.

Mijlocul anilor 80 începutul sec.XXI se caracterizează prin apariţia noilor tehnologii


pentru
procesarea şi transmiterea informaţiilor. Corporaţiile au devenit conştiente de necesitatea
de a
răspunde mai bine la cerinţele locale, de a se integra în sistemele economice naţionale.
Este
unanim recunoscut companiilor transnaţionale un proces de dezvoltare spectaculoasă, ele
evoluând de la câteva sute de asemenea entităţi în 1970, la peste 40.000 şi aproape
250.000 de
agenţii, filiale şi succursale la mijlocul anilor 90, în condiţiile în care fenomenul marilor
fuziuni
între companiile transnaţionale precum Exxon Mobile, cu un capital de 242 bilioane de
dolari
115
reprezintă de asemenea, o cauză a uriaşei influenţe pe care acestea o exercită pe plan
economic
şi chiar politic pentru lumea statelor.

Dacă până acum corporaţiile transnaţionale erau mai ales furnizori de resurse ca
capital,
management, tehnologie pentru filiale atunci astăzi, potrivit statisticilor ONU, companiile
transnaţionale sunt adevaraţi lideri ai producţiei de bunuri şi servicii în comerţul
internaţional
determinând totodată prin activitatea lor şi fluxurile transnaţionale de capital. Impulsul
globalist
este dat de alianţa între companiile transnaţionale, burse şi bănci, cu o tendinţă de a avea
avantaj
asupra politicilor statelor, în special în sectorul economic-financiar. În ultima decadă a
secolului
XX, puterea economică a acestor companii a sporit la peste 50%, procesul de concentrare
al
capitalurilor înregistrând în 1997-1998 cel mai înalt
nivel.
Originea schimbărilor majore din sistemul economic internaţional, bazat pe
internaţionalizarea producţiei, pe dezvoltarea rapidă a investiţiilor străine directe şi a
comerţului
internaţional, a apărut ca un motiv pentru companiile transnaţionale de a deveni agenţi
responsabili în noul context economic internaţional, în particular în ceea ce priveşte
direcţionarea investiţiilor străine directe bazate pe strategii private transnaţionale.
Distribuţia
companiile transnaţionale reflectă în lume marea discrepanţă dintre ţările în curs de
dezvoltare şi
puternicele state industrializate având investiţii străine directe în număr mare şi care
prezintă cel
mai crescut grad de atractivitate pentru activităţile comerciale şi investiţiile CT-urilor. La
mijlocul anilor 1990, după estimările ONU, erau aproape 45.000 de societăţi- mamă, dintre
care
37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Dacă, în 1996, companiile
transnaţionale controlau un stoc de investiţii străine directe estimat la 3,2 trilioane de
dolari,
investiţiile acestora au crescut în 1996 la 7 trilioane de dolari. Potrivit World Investment
Report,
primele corporaţii transnaţionale, precum Ford Motor Company/USA, General Electric

Company/USA, General Motors/USA, Toyota Motors/Japan, Shell Royal Dutch/Great Britain


and Holland, Hitachi/ Japan, Exxon Corporation/ USA, IMB/USA, Mitsubishi/ Japan, Itochu
Corporation /Japan sunt grupate în statele hi-tech avansate din cadrul triadei strategice şi
capitalul lor sau vânzările totale realizate fiind superioare produsului naţional brut al mai
multor
state.

Sfârşitul anilor 90 a cunoscut un proces al creşterii puterii companiilor transnaţionale


devenind o autentică expresie a globalizării, dominând comerţul între ţările dezvoltate şi
controlând fluxurile internaţionale de capital. Cea mai importantă creştere a companiilor
transnaţionale a fost în sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de peste
7% în

116
fiecare an. Aceste companii trec printr-un spectaculos proces de fuziuni internaţionale
majore,
implicând capitaluri de peste 100 mlrd. de
dolari
Principalele cauze identificate în procesul de creştere a puterii şi expansiunii
companiilor
transnaţionale sunt: reducerea intervenţiei statale în economie, creşterea exporturilor în
ţările în
care s-au redus taxele vamale, expansiunea comerţului liber, accesul la regiuni noi ca
urmare a
destrămării uniunii sovietice şi reorientării statelor ex- socialiste spre economia de piaţă,
intensificarea globalizării sectorului financiar şi integrarea pieţelor financiare, procesele de
privatizare şi comercializare au dat acces la noi pieţe şi ramuri, care anterior erau
inaccesibile
sau accesul era limitat, intensificarea concurenţa, crescut importanţei proceselor de
integrare
regională şi zonelor de cooperare care au generat efecte multilaterale asupra
plasamentelor
directe de capitaluri etc.
Dacă în prima etapă a activităţii lor internaţionale, companiile transnaţionale erau
specializate în extragerea minereurilor şi în exploatarea plantaţiilor agricole, a doua
modificare
importantă în dezvoltarea istorică a acestora a fost etapa multinaţionalizării; cea de a treia
schimbare majoră are ca prioritate piaţa serviciilor. Companiile transnaţionale exercită un
rol
esenţial în sectoare specifice ale activităţii economice,
precum:
 sectorul bancar şi financiar, în care companiile transnaţionale îşi constituie
adevărate
monopoluri pe sistemul bancar mondial, cu investiţii directe străine de 200-300
mlrd ;
primele 100 de bănci deţin peste 4500 agenţii, sucursale, filiale, dominând piaţa
financiară cu 75-80%;
 în comerţul internaţional, companiile transnaţionale îşi impun produsele lor înalt-
competitive pe toate pieţele naţionale; două treimi din comerţul mondial se
derulează
prin intermediul primelor 500 de CTN-un; prin urmare, mai rămîne doar o treime
din
comerţul mondial care să se desfăşoare conform teoriilor clasice privind comerţul,
la
preţurile pieţei;
 la nivel tehnologic, prin investiţii străine directe constituind contribuţii la creşterea
nivelului tehnologic de dezvoltare a statului-gazdă; CTN-urile deţin 90% din
licenţele
tehnologice la scară mondială;
 pe planul dezvoltării economice a statului gazdă, prin contribuţia cu resurse
financiare,
tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin crearea şi
dezvoltarea intreprinderilor, sau prin retehnologizarea şi modernizarea
intreprinderilor;
 în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, al industriei de transport,
datorită calităţii de sectoare profitabile;

117
 în introducerea unui management modern în statele gazdă, prin pregatirea
personalului,
prin furnizarea de experienţă, prin schimburi între companiile transnaţionale şi în
cadrul
agenţiilor, sucursalelor şi filialelor
acestora;
 în domeniul politic, ca o consecinţă a importanţei lor pentru producţia şi exporturile
statului gazdă şi al statului de origine al societăţii–
mamă;
La începutul secolului XXI, companiile transnaţionale sunt considerate ca una din cele
mai
mari provocări pentru actuala ordine internaţională
economică.

Conform datelor ONU referitoare la STN, extinderea lor pe parcursul anilor a devenit
simţitoare căci dacă în mijlocul anilor ‟90 existau 44508 astfel de structuri care controlau
peste
276 mii de filiale, atunci deja în anul 2000 aceasta reprezintă mai mult de 60 000 de
întreprinderi
multinaţionale care posedă mai mult de 800 000 filiale în străinătate, Numărul
întreprinderilor
multinaţionale a crescut pe parcursul ultimilor 30 ani de 9 ori (1970- 7000, 1976- 11000,
1990-
24 000, 2000 - 60 000)

Potrivit World Investment Report 2008, 84 din topul celor mai mari 100 CTN sunt
plasate în ţările dezvoltate din triada strategică : USA, Japonia, Uniunea Europeană. În
acest top
Statele Unite deţin 24 CTN, cinci ţări – Statele Unite, Anglia, Franţa, Germania şi Japonia au
72
CTN. Performanţele acestor economii, infrastructura modernă, avansul tehnologic şi spiritul
antreprenorial, susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi
punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic
pentru
apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului
corporatist.
Din topul celor mai mari 100 CTN din lume, 58 activează în următoarele 6 industrii:
automobile (11), petrol (10), electronica şi echipamente electronice(10), farmaceutică (9),
telecomunicaţii(9) şi electricitate, gaz şi
apă(9)
Transnaţionalizarea companiilor devine tot mai evidentă nu numai în ţările dezvoltate
ci şi
în cele în dezvoltare. Afirmaţia că universul CTN este dominat de firmele din ţările
dezvoltate
este în schimbare. Numărul firmelor din ţările în dezvoltare în topul celor mai mari 100 CTN
non-finaciare este în creştere în ultimii ani de la 5 în anul 2004 la 7 CTN în anul 2005 (saşe
CTN sunt din ASIA şi una din Mexico) şi în scădere pînă la 6 în anul 2006. În 2005 activele
străine ale celor 100 CTN din ţările în dezvoltare au atins cifra de 471 mlrd.dolari. Tot în
acest
an volumul vînzărărilor în străinătate şi numărul angajaţilor peste hotare a celor mai mari
100
CTN din ţările în dezvoltare au crescut cu 48% şi 73%
respectiv.
În anul 2006, Corporaţiile transnaţionale responsabile de creşterea volumului
producţiei
internaţionale numărau cel puţin 78 000 CTN cu 780 000 filiale străine. 58 000 de STN
118
apartineau ţărilor dezvoltate şi 20 000 – ţărilor în dezvotare şi tranziţie (18 500 – ţărilor în
dezvoltare şi 1650 –în tranziţie). Producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de către
aceste
78 000 CTN în străinătate au crescut mult mai rapid în anul 2006 faţă de anii precedenţi.
Astfel
vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi filialelor străine au crescut cu
18%,
16% şi 12% respectiv. Lor le revineau echivalentul a 10% din produsul global brut (GDP) şi
o
treime din exporturile mondiale. Cele mai puternice CTN rămineau a fi General Electric,
Vadafone şi General Motors care deţineau cele mai mari active în străinătate printre
primelor
100 de STN. Pe primul loc în lume după atragerea filialelor CTN rămine a fi China, cu toate

rata de creştere a numărului CTN provenite din ţările în dezvoltare şi tranziţie în ultimii 15
ani a
depăşit cele din ţările
dezvoltate.
Pentru anul 2008, producerea bunurilor şi prestarea serviciilor de cele 79 000 STN cu
790 000 filale în străinătate continue să crească şi stocul ISD ale acestor societăţi a depăşit
cifra
de 15 miliarde dolari în anul 2007. UNCTAD estimează că cifra de afaceri totală a STN este
egală cu 31 000 miliarde dolari- ceea ce reprezintă o creştere cu 21 % în raport cu anul
2006.
Valoarea adăugată a filialelor străine în toată lumea a fost estimată la 11% din PIB mondial
în
2007 (6 030 miliarde), iar numărul salariaţilor a crescut cu 16,6 % faţă de anul trecut
atingînd
cifra de 82 milioane. Astfel vînzările, valoarea adăugată şi exporturile acestor CTN şi
filialelor
străine au crescut cu 21 %, 20% şi 15,4 % respectiv. 85 de STN din primele 100 provin din
cele
mai puternice state din lume ca: SUA, Japonia şi Uniunea
Europeană.
De fapt aceleaşi şase industrii donimă lista celor mai mari corporaţii transnaţionale:
automobile (13), petrol (10), electronica şi echipamente electronice (9), farmaceutică (7),
telecomunicaţii(8) şi electricitate, gaz şi apă(8). Aceste 6 industrii se referă la 55% din cele
mai
mari 100 CTN, 25 % reprezintă - industria metalurgică, produsele chimice, comerţul cu
amănuntul şi cu ridicata, si industria alimentară. Sectoarele de activitate a STN se
diversifică.
Astfel societăţile din sectorul manufacturier şi cel petrolier aşa ca General Electric, British
Petroleum, Shell, Toyota şi Ford Motor rămîn în topul clasamentului celor 25 primele STN
non
financiare din lume. Oricum, STN din sectorul serviciilor, inclusiv în infrastructură, sunt din
ce
în ce mai numeroase în ultima decadă,- astfel 20 STN figurau în topul primelor 100 în anul
2006
faţă de numai 7 în anul 1997.

4.3 Strategii de creştere a STN

A creşte pentru a cuceri piaţa! Acest slogan exprimă logica măririi taliei, a
concentrării capiatalului li a producşiei unei societăţi transnaţionale. O firmă poate
atinge o
clasă mondială nu datorită vreunei rente rente de poziţie sau gestiunii intuitive, ci, în

119
principal, prin spiritul de întreprindere, adică prin urmărirea tenace a unei strategii
dinamice
de creştere.Există o creştere internă sau organică şi o creştere
externă.
 Creşterea internă înseamnă sporirea capacităţilor unei firme din interiorul ei,
adică
prin auto-finanţare, pe baza profitului propriu nedistribuit şi reinvestit. Creşterea
internă devine posibilă şi prin recurs la resurse externe de finanţare, cum sunt
împrumuturile bancare sau emisiunea de tittluri de valoare în scopul majorării

capitalului.

Alegerea surselor de finanţare este influienţată de politica financiară oficială: de


mărimea impozitului pe profitul corporaţiilor, de nivelul taxei scontuluietc. În ultimă
instanţă, hotărîtoare este evoluţia ciclului economic. În perioadele de boom, cînd masa
profiturilor creşte, autofinanţarea se află pe prim
plan.
 Creşterea externă, acestă formă de creştere, de concentrare a capitalului, se
poate
înfăptui prin mai multe căi:

- Fuziunea, este o tehnică de concentrareconform căreia două sau mai multe


firme,
indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una singură. Dimn punct de
vedere juridic, vechile firme dispar, fiind înlocuite de alta
nouă.

- Absorbţia reprezintă o tehnică de achiziţie prin care o firmă cumpără integral


altă
firmă. Societatea absorbită dispare ca firmă independentă. Firmele şintă sunt
alese
dintre cele care au raport divident/valoare bursieră inferior celui realizat de
firma
raider. Operaţiunea de absorbţie, în afara reparării şi evaluării firmei şintă, mai
ridică şi problema alegerii între cumpărarea acţiunilor sau numai a activelor. În
cazul cumpărării acţiunilor, se cumpără totul: atît activele, cît şi pasivele.
Achiziţionarea activelor este avantajoasă pentru cumpărător, pentru că lasă în
sarcina vînzătorului pasivele
potenţiale.
Fuziunea şi absorbţia au drept scop raţionalizarea structurilor, a schemei locurilor
de
muncă, într-un timp cît mai scurt, în vederea micşorării costurilor. Dar astfel de
operaţiuni,
pentru a fi reuşite, trebuie să însemne nu numai reducerea costurilor, ci şi degajarea
unor
mijloace pentru o dezvoltare superioară, pentru obţinerea într-o şi mai mare măsură a
economiilor de scară.

- Participarea, constă în achiziţionarea unei părţi a capitalului altei firme din


aceeaşi ţară sau din
străinătate.

120
Participarea este minoritară atunci cînd procentajul deţinut din totalul acţiunilor
nu
permite controlul. Ea poate deveni majoritară dacă se ajunge la deţinerea pachetului
de
acţiuni de control al firmei şintă.

- Oferta publică de schimb, este o opraţiune în care firma raider doreşte să


cumpere
firma şintă, propunînd acţionarilor acesteia acţiuni). Acţiunile firmei ştintă sunt
retrase şi înlocuite cu acţiunile firmei raider, într-un anumit
raport. .

4.4. Relaţiile STN cu statele naţionale şi Implicaţiile expansiunii STN şi


managementul societăţilor transnaţionale.

Pe lângă clasicele relaţii interstatale, creşte importanţa relaţiilor dintre STN şi statele

naţionale, dintre STN din diferite ţări, dintre societatea-mamă şi filialele sale externe.
Relaţiile societăţilor transnaţionale cu ţara de origine apar ca relaţii dintre parteneri
aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Dar există şi cazuri în care "ambianţa cordială" între STN
şi
statul de origine este tulburată de unele
dispute.
Dar pline de tensiune şi adesea complicate sunt relaţiile dintre STN şi ţările pe
teritoriul
cărora îşi desfăşoară activitatea. Societăţile transnaţionale intră în contradicţie cu
interesele
ţării gazdă.
În cazul societăţilor transnaţionale americane, societatea-mamă deţine integral
acţiunile
filialelor. Centrul de decizie aflat în SUA poate impune filialei dintr-o anumită ţară, fie o
politică
de investire a profitului, fie să cumpere de la societatea-mamă (sau o altă filială) bunuri, la
preţuri ridicate abuziv. Asemenea practici pot influenţa nefavorabil balanţa de plăţi a ţării
de
rezidenţă. De asemenea, ţara gazdă pierde de pe urma suprafacturării importurilor şi a
subfacturării exporturilor filialelor străine de pe teritoriul său, avantajele de pe urma
investiţiei
străine fiind considerabil reduse.
"Centrul de decizii" poate impune politica de salarii, poate dicta unde şi cât anume să
exporte fiecare filială. Pentru maximizarea profitului pe ansamblu, firma-mamă poate
impune
uneia dintre filialele sale externe o politică de restrângere a activităţii, concedieri,
transferul de
capital etc.
În unele împrejurări ele aduc atingere suveranităţii statului, manifestându-se ca
organisme
supranaţionale. Sunt acuzate, adesea că utilizează caracterul lor internaţional pentru a
"ocoli"
fiscul prin intermediul preţurilor de transfer sau a implanturilor în zone considerate
"paradisuri
fiscale".
Preţul de transfer este un preţ de cedare a mărfurilor sau serviciilor în cadrul grupului.
El
depinde de strategia proprie a STN şi nu de costurile reale de producţie, falsificând în acest
fel
121
concurenţa liberă din comerţul internaţional. Centrul de decizie rămâne naţional, devenind
centru
de hegemonie. Guvernele ţărilor gazdă se văd nevoite să ia măsuri de limitare a posibilităţii
de
participare a acestor firme la capitalul pe acţiuni al societăţilor
indigene.
Numeroase societăţi transnaţionale în schimb, au contribuit la îmbunătăţirea
standardelor
de viaţă în ţările unde operează, au ajutat la democratizarea locului de muncă. Directorii
executivi ai STN, bancherii şi finanţiştii, aşa cum afirmă Al. Toffler în lucrarea "Spasmul
economic", nu sunt nişte persoane sinistre. Nu sunt cu toţii spioni şi sabotori
contrarevoluţionari
cum sugerează rolul jucat de IT&T în Chile. Sunt pur şi simplu investitori, manageri,
planificatori, care profită de cel mai mare vid legal din
lume.
Societăţile transnaţionale ca şi "cetăţeni ai lumii", sunt preocupate de respectarea
unor
norme de civilitate în prestaţia lor internaţională. Majoritatea au adoptat coduri interne de
conduită. Au angajat personal special care veghează la respectarea principiilor de etică în
acţiunile firmei şi asta nu pentru imaginea pe care vor să şi-o creeze. Spre exemplu, Levi
Strauss
anulează contractele cu acei furnizori care utilizează munca copiilor sau suprasolicită
personalul.
Tot mai multe societăţi transnaţionale se pronunţă pentru standarde de mediu
ridicate.
Companiile petroliere British Petroleum şi Arco garantează construcţia de şcoli şi
aeroporturi
veghind şi la protecţia mediului în schimbul permisiunii de a fora şi în zone precum Siberia
şi
Alaska.
Societăţile transnaţionale aduc în mediile de implantare standarde internaţionale şi
globale
impunându-le competitorilor globali. Un astfel de comportament tinde să schimbe imaginea
de
agent lacom, exploatator, corupt, care a caracterizat percepţia cu privire la
transnaţionale.
Codul de conduită al corporaţiilor transnaţionale încearcă să liberalizeze armonizarea
reglementărilor naţionale cu privire la investiţia străină
directă.
După unele opinii, enorma putere a companiilor transnaţionale nu poate fi lăsată să
acţioneze necontrolat. Statele receptoare de investiţie străină vor trebui să-şi creeze
mecanisme
noi de control asupra transnaţionalelor. Deşi politicienii vor nega public că "renunţă la
suveranitate" vor fi siliţi de "ordinea transnaţională" să facă acest
lucru.
Pe măsură ce tot mai multe decizii scapă controlului naţiunii, acestea scapă şi de
responsabilitatea democratică. "Când noţiunea de democraţie încetează să mai fie
adevărată, ţara
devine o colonie". Al. Toffler susţine că e posibil ca economiile unor naţiuni să se
subordoneze
sistemului economic transnaţional asupra căruia nu au nici un control şi nu altor
naţiuni.
Ţările în curs de dezvoltare aşa cum se remarcă într-un studiu ONU privesc cu
suspiciune
extinderea societăţilor transnaţionale. Aceste ţări şi-au radicalizat poziţiile cerând ONU
aplicarea
unui cod de conduită pentru STN care să aibă următorul
scop :

122
- să împiedice amestecul în afacerile interne ale ţărilor gazdă şi cooperarea cu
regimurile
rasiste;
- să reglementeze activităţile în ţările gazdă pentru a elimina practicile comerciale

restrictive;
- să furnizeze ţărilor în curs de dezvoltare, în condiţii echitabile, asistenţa şi tehnicile
necesare în materie de
gestiune;
- să reglementeze repatrierea beneficiilor obţinute de către aceste
societăţi;
- să încurajeze aceste societăţi să reinvestească beneficiile în ţările în curs de
dezvoltare.
Activitatea STN nu este în mod automat şi nediferenţiat benefică pe teritoriul ţărilor
gazdă,
şansele ca ea să se dovedească benefică sporesc în măsura în care reuşeşte să îmbine
strategiile
transnaţionale cu interesele politicii statelor receptoare
(gazdă).
În concluzie, fără a minimaliza aportul lor, totuşi STN nu trebuie considerate şi nici nu
sunt
făcători de minuni care prin investiţiile lor ar aduce izbăvirea de chinurile tranziţiei şi ar
deschide
porţile bunăstării.

CRITICI ADUSE STN


 Repartizarea profiturilor din activităţile de producţie din ţările mai sărace în ţările
bogate
 Folosesc capitalul local în propriul interes
 Ameninţă suveranitatea ţărilor gazdă
 Închid brusc firmele când reglementările guvernamentale devin
stânjenitoare
 Promovează transferuri de tehnologii neecologice şi activităţi de producţie care cer un

capital intensiv
 Adâncesc decalajele între bogaţi şi masele de săraci din ţara
gazdă
 Lucrează în cadrul unor proiecte în care proprietatea este împărţită cu ţara
gazdă
 Încurajează urbanizarea
 Aport de capital tehnologic
 Furnizează instruirea localnicilor
 Asigură comenzi şi locuri de muncă pentru firmele locale
 Investesc cel puţin o parte din profituri în economia
locală .
Poate că ar fi necesară crearea unor comisii de control transnaţional, care să aibă în
vedere
crearea unor fonduri transnaţionale pentru progres social în ţările în curs de
dezvoltare.
Grija majorităţii guvernelor ţărilor lumii este se pare aceea de a fi în pas cu exigenţele
proceselor de mondializare şi globalizare. Din această cauză adoptă legislaţii naţionale şi
renegociază unele acorduri multilaterale, regionale sau
bilaterale.

123
Fără a avea o naţionalitate bine definită, STN nu sunt afectate de situaţia economică
din
ţara lor de baştină. Capacitatea practic nelimitată, de a intra şi de a ieşi în / de pe o piaţă,
oricare
ar fi aceea şi în orice domeniu de activitate, permite societăţilor transnaţionale evitarea
crizelor
economice.
Extinderea societăţilor transnaţionale a avut loc începând cu anii '70 fiind puternic
legată
de acumularea de capital. La începutul anilor '90 circa 37.000 de astfel de companii, având
170.000 filiale, împânzeau economia
mondială.
În 1997 existau 53000 STN ce controlau 448000 de
filiale.
Evoluţia primelor 100 STN
În general, în ultimii ani, evoluţia STN arată o continuă tendinţă de creştere a gradului
de
transnaţionalitate, grad ce stă la baza topului primelor 100 STN din lume, top publicat
pentru
prima dată în 1990.
Timp de mulţi ani prima poziţie în acest top a fost ocupată de firma englezo-olandeză
Royal Dutch Shell care a fost însă detronată de către firma americană General Electric în
1996
când aceasta a urcat de pe locul 3 pe locul 1. O altă schimbare majoră a fost înregistrată de
firma
elveţiană Nestle care, după ce în 1996 a urcat de pe locul 19 pe 11, în 1997 a reintrat în
topul
primelor 10 clasate. Aproximativ 85% din cele 100 STN sunt firme care s-au menţinut în top
în
ultimii 5 ani. Majoritatea acestor firme provin din ţările membre UE, SUA şi Japonia, ţări cu
economie dezvoltată, firme care au dominat topul încă din 1990. Spre deosebire de firmele
din
SUA şi Japonia, al căror număr în top a crescut (cu peste 50% faţă de 1990), cele din ţările
membre UE şi-au redus ponderea până în 1996. Contrar aşteptărilor, între 1998 şi 1997
numărul
lor a crescut de la 41 la 45, neatingând însă recordul din 1990 când UE deţinea 48 de firme
în
top.
Timp de mulţi ani nici o firmă din ţările în curs de dezvoltare nu a avut acces la top.
Situaţia s-a schimbat însă în 1995 când lista a cuprins pentru prima dată două STN din
ţările cu
economie în curs de dezvoltare – Daewoo Corporation din Coreea şi Petroleos de Venezuela
din
Venezuela. În următorii ani cele două societăţi şi-au îmbunătăţit situaţia ajungând chiar în
rândul
primelor 50 STN, dar nici o altă STN din ţările în curs de dezvoltare nu li s-a
alăturat.
În fiecare an din top iese un anumit număr de firme al căror loc este luat de cele aflate
pe
poziţiile imediat următoare şi care cunosc o creştere semnificativă a indexului de
transnaţionalitate.
ACTIVUL EXTERN al primelor 100 STN însumează în jur de 2 trilioane $ ca urmare a
unei creşteri continue între 1993 şi 1996. Cel mai mare salt a fost făcut între 1993 şi 1996
când
procentul de creştere a fost de 30%, în 1996 înregistrându-se un procent de creştere de
6%.
Această tendinţă a fost însă întreruptă în 1997 când în totalitatea activului extern s-a
înregistrat o
124
scădere de 0,8%. De remarcat este faptul că nu toate firmele urmează aceeaşi tendinţă,
statisticile
arătând evoluţia lor în termeni medii. Un exemplu care să confirme această afirmaţie este
cel al
firmei franceze TOTAL care între 1995-1996 a înregistrat o creştere de 53%. În 1997, deşi
tendinţa generală a fost de scădere, firme ca Seagrom Company, Hewlett-Packward, Honda
Motor, Motorola au înregistrat un procent de creştere cuprins între 20 şi 38%. Totalitatea
VÂNZĂRILOR EXTERNE a avut în această perioadă aceeaşi evoluţie ca şi activul extern,
înregistrând o creştere medie de 7% pe an până în 1996 şi o scădere cu 0,7% în 1997.
Factorul
principal care a determinat evoluţia crescătoare a vânzărilor externe a fost creşterea
ponderii
acestora în comerţul mondial. În ultimii doi ani acest procent a depăşit 55% faţă de 48% în
1995
şi 52% în 1996. În ciuda scăderii generale a vânzărilor externe în 1997 au existat firme ca
Sony,
Fujitsu Limited sau Mitsubishi Motors care şi-au ridicat vânzările cu procente cuprinse între
16-
23%. Din compararea datelor rezultă că STN-urile îşi măresc mai rapid vânzările decât
activul
extern, lucru ce demonstrează o dezvoltare intensivă a caracterului lor
transnaţional.
În ceea ce priveşte NUMĂRUL ANGAJAŢILOR EXTERNI, acesta a crescut continuu din
1990 până în prezent, chiar dacă pe plan mondial numărul populaţiei ocupate a scăzut în
ultimii
ani. Firma care în această perioadă a înregistrat cea mai mare creştere a fost Michelin
(Franţa) cu
un procent de peste 100%. Simultan, 5 din primele 100 STN şi-au redus numărul
angajaţilor,
procentul atingând chiar şi 57%. Din statisticile efectuate a rezultat faptul că dintre firmele
care-
şi măresc anual numărul angajaţilor cele mai multe provin din industria automobilelor
(Daimler-
Benz, Volvo, Volswagen, Fiat) sau din telecomunicaţii (Ericsson, Motorola). În mod evident
firmele care anual îşi reduc acest număr sunt cele care înregistrează reduceri şi ale
activului
extern. De exemplu British American Tabacco, Novartis, Royal Dutch-Shell au avut procente
de
scădere cuprinse între 18-22%. Cea mai pregnantă reducere a avut loc la Chevron într-un
procent
de 30%.
Referitor la zonele industriale din care provin aceste STN de remarcat este faptul că
cea
mai mare pondere în top o deţin cele care operează în industria chimică şi farmaceutică şi
în
industria electrotehnică. Lista primelor 10 STN a fost dominată de firme provenind din
industria
constructoare de automobile şi cea a rafinării petrolului. În general, situaţia nu s-a
modificat
semnificativ din 1990 până în prezent, excepţie făcând industria electrotehnică şi cea
alimentară
care au evoluat crescător.
Din momentul în care o înterprindere depăşeşte graniţele naţionale, ea se găseşte în
faţa
necesităţii de a se reorganiza. Acest proces trebuie să aibă loc la două niveluri diferite: cel
al
societăţii mamă şi cel al filialelor.

125
În ceea ce priveşte societatea mamă, nu este vorba despre reforma serviciilor
existente, ci,
înainte de toate, despre crearea unei structuri noi La început, cînd întreprinderea a decis să
treacă
la investiţii în străinatate, nu există decît un serviciu de export, adesea integrat serviciului
de
vînzări. În aceste condiţii, activitatea internaţională a firmei ocupa o poziţie secundară,
subordonată, mijloacele financiare-insuficiente. Etapa următoare de reorganizarea a fost
aceea a
integrării activităţilor internaţionale în celelalte activităţi ale
întreprinderii.
Tehnostructura a devenit şi mai complexă în momentul în care au fost angajaţi
specialişti în
probleme economice, fiscale, juridice, de legislaţie socială, specifice ţărilor în care
societatea în
cauză are filiale.

Aceşti specialişti analizează cu atenţie posibilităţile de implantare a filialelor. Se


cercetează
în permanenţă statisticile financiare internaţionale pentru a depista ţările unde rata inflaţiei
este
mai ridicată; situaţia din ţările candidate la devalorizare impune măsuri de prevenire a
consecinţelor.Societăţile transnaţionale tind să-şi fondeze deciziile cît mai puţin pe impresii
şi cît
mai mult pe realităţi, pe informaţii formalizate de specialişti care se bazează pe adtele cele
mai
recente ale sociologiei, economiei şi ştiinţelor
politice.

126
- Strategii de creştere a STN
Glosar:

Societăţile transnaţionale- sunt întreprinderi mari care şi-au extins activitatea economico-
TESTE:

financiară prin filialele


1) Care din afirmaţiile sale
de mai josdincolo de graniţele ţării de
este corectă:
origine.
a) STN este o întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe
Cooperarea
ţări; economică internaţională- reprezintă relaţiile economice a bi- sau multilaterale
b) STN este orice mare societate având filiale în mai multe
ţări;statele lumii sau agenţii economici dintre diferite ţări, vizînd realizarea prin eforturi
dintre
c) STN este o organizaţie comercială largă, cu filiale care operează în mai multe
ţări;
comune
d) STNşieste
pe obaze contractuale
întreprindere a unor
mare care şi-a ativităţi economice
extins activitate în scopul obţinerii
economico-financiară unor rezultate
prin filialele sale
dincolo de
graniţele ţării de origine.
comune superioare celor singulare

Creşterea externă a STN- este o tehnică de concentrare conform căreia două sau mai multe
2) Deosebirea dintre STN şi o firmă naţională provine din:
firme, indiferent de ţara de origine, se regrupează într-una
a) Dimensiunea capitalului;
singură.
b) Numărul de salariaţi;
Creşterea internă a STN- înseamnă sporirea capacităţii unei firme „prin ea însăşi”, adică
princ) Desfăşurarea de activităţi economice în afara ţării de
autofinanţare.
origine;
d) Suma cifrei de afaceri.

Delocalizarea internaţională a producţiei- este transferul unei producţii în străinătate şi are


ca
motive
3) prelungirea
Care din costurilor
afirmaţiile de dee fabricaţie,
mai jos nu corectă? ocolirea barierelor vamale, evitarea fiscalităţii
Creşterea dimensiunii unei STN are loc
excesive.
prin:
a) Sporirea fluxului de investiţii străine directe;
Strategia multinaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în
b) Poziţia dominantă a STN în ţara de origine şi alte
dezvoltarea
ţări; produsului, mai întâi, pentru piaţa locală sau pentru regiune şi oferirea lui
c) Integrarea internaţională pe verticală şi
ulterioară
orizontală; sale străine pentru vânzare sau
a sucursalelor
d) Conglomerarea internaţională.
adaptare.
Strategia transnaţională a unei firme, în procesul de internaţionalizare a acesteia, constă în
4) Care din afirmaţiile
îmbinarea eficienţeideglobale
mai jos cu
nu este corectă?
sensibilitatea
locală.
O STN faţă de una naţională are
posibilitatea:
a) Să folosească resursele naturale şi umane, potenţialul tehnico-ştiinţific ale
Întrebări
altor ţări; pentru recapitulare.
b) Să pătrundă pe piaţa altor ţări din interior, ocolind barierele
vamale;
c)- Să
Care au fost
intervină factoriieconomică
în politica determonanţi
a altorai apariţiei şi evoluţiei al
ţări;
STN?
d) Mai uşor pot să adapteze programele de producţie şi de desfacere a mărfurilor lor la condiţiile
- Care este
specifice ale comportamentul financiar al
diferitor
STN? pieţe naţionale.
- Care este managementul STN?

- Care
5) Căror suntserelaţiile
interese STN cu economiile naţionale?
supun STN?
a) ale ţării – gazdă;
b) ale ţării de origine;
Cuvinte cheie
c) ale Centrului ONU privind STN;
d)- ale
Societăţi transnaţionale
acţionarilor.

- Indicele transnaţionalizării
6) Care din trăsăturile distincte ale STN nu este inclusă de către Comisia ONU cu privire la STN:
- Stocuri investiţionale transnaţionale
127
128
a) Cifra de afaceri anuală să nu fie mai mică de $ 1
mlrd.;
b) Să aibă filiale nu în mai puţin de şase ţări;
c) Bunurile economice produse să fie destinate
exportului;
d) Ponderea activelor peste hotare să constituie 25-30% din suma totală a activelor
STN.

7) Dintre trăsăturile investiţiilor străine directe în prezent nu face parte:

a) investiţiile străine directe depăşesc net ca importanţă investiţiile externe de


portofoliu;
b) în perioada postbelică investiţiile străine directe se orientează preponderent către ţările
dezvoltate;
c) producţia de înaltă tehnologie şi serviciile atrag cea mai mare parte a investiţiilor străine
directe;
d) creşterea fluxului de investiţii străine directe din ţările în
dezvoltare

8) Dintre căile de creştere externă a STN nu face parte:

a) fuziunea;
b) absorbţia;

c) participarea;
d) oferta publică de cumpărare

9) In ce sfere nu domină STN?

a) industrială;
b) politică;

c) serviciile;
d) financiară

Bibliografie:

1. Girbacea Lucica-Valentina, Prahoveanu Eugen, «Comportamentul firmelor internationale:


strategii si
structuri», Bucuresti 2005
2. Teau Anca-Mihaela, Bal Ana, «Companiile transnatíonale in contextul globalizarii», Bucuresti
2008
3. Cobzaru Ionel, «Companiile internatíonale si globalizarea», Bucuresti
2007
4. Gurgu Elena, Nita Dobrota, «Globalizarea activitatii economice», Bucuresti
2007
5. KRUGMAN PAUL R., OBSTFELD MAURICE. International Economics. Theory&Policy. Seventh
Edition, Boston, 2006
6. Ana Bal. Economia mondială. Bucureşti, 2006
7. Rujan Ovidiu Economie internaţională Bucureşti, Economica, 2004
8. Chistruga B. Integrarea postindustrială a ţărilor Europei Centrale şi de Est: realităţi şi
perspective.
Monografie: Acad. de Studii Econ. din Moldova. – Ch.: ASEM, 2007
9. Ioan Bari. Economia mondială. Bucureşti, 1997
10. (Coord. I.Popa). « Tranzacţii comerciale internaţionale » Bucureşti, 1997.
11. Albu A., Ciurel V. « Contrapartida în relaţiile economice internaţionale ». Bucureşti, 1991
12. Negruş M. « Decontarea tranzacţiilorinternaţionale ». Bucureşti, 1993
13. Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Bucureşti 1993

129
Datorita
Capitolul diversităţii proceselor
5. Cooperarea şi integraţioniste, integrarea, internaţională.
Integrarea economică în unele cazuri, se prezintă
drept
cooperare sau in cel mai bun caz se asociază cu aceasta. Tinand cont de determinarile date
Obiective: În rezultatul studierii compartimentului studenţii vor fi capabili de a
cooperarii economice internationale in acest capitol se poate aprecia ca integrarea se
deosebeste
-De a caracteriza conceptul, esenţa, premisele şi factorii determinanaţi ai cooperării
de cooperare prin faptul ca:
economice
internaţionale,
-- desi
- De in cadrulformele
a descrie cooperarii au loc
actuale alefacilitati de economice
cooperării ordin vamal, fiscal, concesii reciproce,
tarile
internaţionale,
aflate in cooperare isi mentin sistemul vamal propriu (fara a fi
-De a analiza conceptul de integrare economică, premisele şi factorii determinanţi ai
integrate);
integrării
economice,
-- exista o interdependenta intre partenerii aflati in cooperare dar aceasta nu exclude
- De a identifica formele, avantajele integrării
mentinerea
economice,economiilor nationale.
- De a distinge noţiunile regionalizare şi
integrare
Interactiunea integrare - cooperare si cooperare – integrare (internaţionalizare).
- De a caracteriza principalele grupări integraţioniste din economia
mondială.
Apariţia noilor tendinţe în diviziunea internaţională a muncii şi reieşind din
necesitatea
specializării internaţionale a ţărilor lumii ca urmare internaţionalizării fără precedent a
tuturor 5.1 Cooperarea economică internaţională: conţinut,
proceselor economice s-au creat premize obiective pentru o desfăşurare la un nivel mai
forme.
înalt a
procesului de cooperare
O societate, o naţiune, intrenustatele
poate lumii.
existaVecinătatea
doar datorita statelor, graniţele
acumulărilor comune au
si rezultatelor
reprezentat
muncii
un factor
desfăşurate important care acesteia.
pe teritoriul au facilitat
Unefortul de cooperare
stat prosper mai alesconjuncturii
este rezultatul in situaţiile politico-
când au
existat
economicesi
interese economice
si demografice de pesiacel
politice convergente.
teritoriu, dar si al Procesul
relaţiilor cooperării
externe, cuinternaţionale este
vecinii, cu alte state sau
evidenţiat de
amplificarea
organizaţii, cu si lumea
diversificarea
întreaga, relaţiilor
pentru comerciale
ca acum, cândsi detrăim
realizarea unorsocietăţii
realităţile obiectiveomeneşti
comune la
globale
nivelul organismelor
si informatizate nu seeconomice
mai poate de vocaţieo regionala.
concepe Un element
entitate economica saufundamental care vafără
statala autarhica,
trebui
legăturisa
orienteze însă evoluţia
cu lumea exterioara. cooperării
Probabil internaţionale
ca marile îl constituie
imperii, de-a adoptarea
lungul istoriei puteauunorsamijloace
dăinuiască in
adecvate
acest
pentru
fel, dar realizarea corelării intre
acum, in condiţiile obiectivele
realităţilor strategicediferite
contemporane stabilite la nivelul
radical nucleelor
de tot ceea ce a existat
economice
până
regionale
in prezent,sinici
subregionale si priorităţile
super-puterile mondiale,deceledezvoltare
care au stabilite
mai rămas, la nivel naţional
nu vor de către
să experimenteze
fiecare
această
membru
eroare. al acestor organisme. Intensificarea procesului de cooperare si integrare
economica la
scaraPractica
regionala si subregionala,
mondială denotă că, adică regionalizarea,
în timp ce economiile va avea un efect au
mai integrate favorabil
crescutasupra
şi
mersului
evoluat,
economiei mondiale.
ţările cu economii autarhice sau aflat în declin. Deci, se constată o divergenţă
semnificativă:
unele ţări mai puţin bogate, dar mai integrate, obţin şansa reducerii decalajului dintre ele şi
Astăzi, trăind intr-o lume multipolara, cooperarea economica, tehnico-ştiinţifica si
ţările
cultural-
dezvoltate, în timp ce în ţările neintegrate acest decalaj creşte. Aşa dar, pentru a atinge
umana generează o mai buna repartizare a eforturilor, un schimb reciproc de valori si
informaţii
standardele societăţii postindustriale, caracteristică ţărilor dezvoltate, este necesară
care vor dacu
integrarea un nou impuls economiilor lumii aflate in plin proces de reorganizare si de
aceste ţări, iar intensificarea procesului de cooperare economică, aprofundarea comerţului
modernizare. Pe calea cooperării pot fi obţinute cu eforturi valutare minime maşini, utilaje,
internaţional, intensificarea fluxurilor de capital şi forţă de muncă, corporaţiile
echipamente de înalt nivel tehnic, care nu pot fi produse in tara din motive tehnice, sau de
transnaţionale,
elemente indispensabile ale integrării, în etapa actuală, vor contribui la amplificarea
rentabilitate, dar care sunt indispensabile relansării producţiilor autohtone. O cooperare
procesului
de postindustrializare în aceste ţări. Cooperarea economică internaţională şi regională
nediscriminatorie pentru nici unul dintre participanţii la aceasta va conduce la o aliniere
poate fi
treptata
examinată în acest context ca o etapă a integrării. Înainte de a integra este absolut
a tuturor economiilor naţionale la nivelul societăţii
necesară o
postindustriale.
desfăşurare largă a diferitor forme de cooperare. Evident că acest proces nu derulează într-
un
mediu abstract.
130
131
Cooperarea economică internaţională reprezintă relaţiile bi- şi multilaterale dintre
state
şi agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi pe baze
contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, cercetare, transfer tehnologic ş.a),
eşaloane în
timp, în scopul obţinerii unor rezultate comune, superioare sumei celor singulare, de
avantaje
reciproce. În prezent, alături de formele tradiţionale, cooperarea economică internaţională
cunoaşte o extindere din ce in ce mai mare. Ea reprezintă o formă superioară a legăturilor
economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producţiei cu cele din
sfera
circulaţiei, cele din economie cu cele din domeniul ştiinţei şi tehnicii, presupunând
existenţa unei
legături strânse şi pe perioade lungi între
parteneri.
Cooperarea economica internaţionala a apărut in a doua jumătate a secolului XX ca o

condiţie obiectiva in cadrul unui proces de relansare si modernizare a economiei mondiale.


Dinamismul care a caracterizat cooperarea economica internaţionala a fost determinat de
interesul manifestat de firme si asociaţii, de organizaţiile internaţionale oficiale sau de cele
cu
caracter regional, subregional, de cercurile
guvernamentale.
Mult timp, in literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens in ceea ce priveste
determinarea continutului, domeniilor, eficientei si perspectivelor acestui proces. In
definirea sa
au existat neintelegeri si controverse obiective legate de faptul ca este o aparitie relativ
recenta in
planul economiei mondiale, cu dificultati de exprimare in limbaj
statistic.
Primul document international care a inscris cooperarea printre principiile
fundamentale ale
dreptului international contemporan a fost "Carta Natiunilor Unite" din anul 1945 prin care
se
consacra obligatia juridica a statelor de a coopera intre ele, fapt ce-i confera acestui
principiu un
caracter normativ, de aplicare
universala.
Principiul cooperarii internationale "este un principiu nou, a carui aparitie si dezvoltare
se
datoreaza conditiilor epocii noastre, in care nici un stat nu poate trai intr-o izolare totala si
in care
e necesar ca eforturile fiecarui stat pentru dezvoltarea sa multilaterala sa fie conjugate cu
eforturile celorlalte state, intr-o cooperare activa, singura cale de solutionare a problemelor
majore ale contemporaneitatii"
După anii '70, notiunea de cooperare si-a extins mult continutul. Ea se regaseste in

numeroase documente internationale, elaborate de organizatii internationale, firme,


institutii.
Ca urmare in practica organizatiilor internationale s-a conturat progresiv o definitie, la
inceput pentru cooperarea industriala internationala de catre expertii ONU si ca forma mai
complexa si mai raspandita in acea perioada. Dintre acestea s-a departajat definitia
practica a
Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa referitoare la relatiile est-vest "cooperarea
industriala presupune relatii si activitati economice ce decurg
din:
132
-- contracte esalonate pe mai multi ani incheiate intre parteneri apartinand unor
sisteme
economice diferite care merg dincolo de simpla vanzare-cumparare de bunuri sau servicii,
sau se
intrepatrund (la nivelul productiei, transferului de tehnologie, al
comercializarii);
-- contracte intre astfel de parteneri care au fost desemnate in calitate de contracte
de
cooperare industriala de catre guvernul in cadrul acordurilor bi- si
multilaterale" .
Din punct de vedere al cooperarii internationale, elaborarea "Cartei drepturilor si
indatoririlor economice" , apreciat ca cel mai important document economic adoptat la
O.N.U., a
marcat consfintirea si recunoasterea definitiva a contributiei pe care cooperarea o poate
aduce
umanitatii.
"Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa" semnat la 1
august
1975 la Helsinki s-a constituit intr-o adevarata carta a relatiilor intereuropene si a marcat
astfel
inceputul procesului edificarii si dezvoltarii cooperarii pe continentul
european.
In "Carta de la Paris pentru o noua Europa , adoptata in 1990, se accentueaza ca
procesul
cooperarii bazat pe economia de piata constitue un element esential al relatiilor noastre si
va fi
un instrument pentru construirea Europei unite si
prospere".
Abordarea la nivelul diplomatic, multilateral, a procesului de cooperare economica
europeana, atat in cadrul C.S.C.E. cat si in cadrul altor organizatii europene scoate in
evidenta
internationalizarea cooperarii economice ca factor de stabilitate si securitate in Europa,
factor de
dezvoltare economica.
In cadrul "Declaratiei O.N.U. privind principiile directoare ale cooperarii economice
internationale" din 1990 se stipuleaza ca "Statele membre sunt ferm hotarate sa
promoveze o
crestere suplimentara a economiei mondiale si sa asigure relansarea economiilor statelor in
curs
de dezvoltare in scopul garantarii dreptului fundamental al oricarei fiinte umane de a trai
eliberata de spectrul foamei, saraciei,
ignorantei".
In contextul principiilor directoare ale prezentei Declaratii se evidentiaza o serie de
angajamente pe care trebuie sa si le asume statele pentru concretizarea dezideratelor
majore ale
cooperarii:
-- mentinerea unui sistem de relatii comerciale deschis si
credibil;
-- sporirea gradului de stabilizare a pietei produselor de baza si incurajarea eforturilor
de
diversificare a productiei;
-- examinarea unor noi modalitati care sa faciliteze accesul tarilor in curs de
dezvoltare la
cuceririle tehnologice avansate;
-- dotarea cu resurse financiare corespunzatoare a institutiilor specializate
internationale
pentru sustinerea reformelor structurale si finantarii programelor destinate
atenuarii
efectelor sociale nefaste asupra grupurilor
defavorizate; 133
-- gasirea unor solutii generale si viabile problemelor vizand datoria
externa;
-- promovarea procesului de cooperare si integrare economica la scara
mondiala;
-- sprijinirea tarilor est-europene in eforturile lor de integrare in economia
mondiala.
In cadrul Sesiunii a VlII-a a Conferintei Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare
(UNCTAD / 1992) care s-a desfasurat la Cartagena (Columbia) s-a ajuns la un consens
asupra
ansamblului de masuri necesar care sa revitalizeze comertul international, sa contribuie la
relansarea dialogului international cu privire la cooperarea economica internationala pentru
dezvoltare.
Actul final al Sesiunii evidentiaza necesitatea cooperarii intre toate tarile pentru
ameliorarea sistemelor, structurilor pe care se bazeaza relatiile economice internationale.
S-a
recomandat totodata sa se studieze posibilitatea elaborarii unui program pentru
promovarea in
continuare a cooperarii economice intre tari cu sisteme social-economice
diferite.
A saptea reuniune ministeriala a Grupului celor 77 din noiembrie 1991 de la Teheran s-a
soldat
cu adoptarea "Documentelor finale de la Teheran". Aceste documente cuprind o serie de
probleme de importanta deosebita pentru tarile in curs de dezvoltare. Doua dintre
capitolele
"Documentelor" se refera expres la procesul cooperarii economice
internationale:
-- Platforma de baza a "Grupului celor 77 pentru cooperare
internationala";
-- "Declaratia ministrilor cu privire la cooperarea economica intre tarile in curs de
dezvoltare".

Eforturile facute de specialisti pentru conturarea cat mai exacta si implicit, pentru
delimitarea fata de celelalte fluxuri economice s-au materializat intr-o divizare in doua a
definitiilor cooperarii internationale, unele referindu-se la sensul ei larg atotcuprinzator,
altele
descriind numai unele aspecte sectoriale, in sens
restrans.
In sensul ei mai larg, R.F. Godinec defineste cooperarea ca "un mod de relatii
internationale care implica inceperea aplicarii unei strategii, unei politici, unei tactici,
urmata pe
o perioada de timp si destinata sa faca mai intime, gratie mecanismelor permanente,
relatiile
internationale in unul sau mai multe domenii determinate, fara a pune in discutie
independenta
unitatilor la care se refera".
Daniel Collard arata ca "... din punct de vedere al continutului, cooperarea este
multiforma.
Ea poate avea un caracter polivalent, sau poate sa se refere doar la un sector specializat.
Se
distinge cooperarea globala si cooperarea sectoriala... din punct de vedere formal,
cooperarea
relationala este in contrast cu cooperarea institutionala. Prima nu necesita crearea de
organisme
speciale; cooperantii schimba servicii sau prestatii fara formalism. A doua, dimpotriva,
impune
infiintarea unor institutii specifice (comisii mixte, asociatii, institutii
publice)" .

134
Intr-un sens larg, cooperarea economica internationala este schimbul de activitate din
diverse domenii si dintre diverse tari. Privita sub acest aspect, cooperarea economica
internationala inglobeaza comertul international, cooperarea in productie, cooperarea
stiintifica si
tehnologica, transporturi internationale, turismul, relatiile financiare si creditele externe,
prestatiile de servicii".
In sens restrans "cooperarea economica internationala este conlucrarea sub cele mai
diverse
forme dintre doua sau mai multe tari sau entitati din diverse tari cu scopul de a realiza
anumite
obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-stiintifice, turistice sau de alta natura. In
acest
sens, cooperarea nu este un schimb comercial, nu este simplu transfer de marfuri, servicii,
capitaluri de la o tara la alta. Ea este utilizarea in comun a mijloacelor de care dispun
diverse tari
sau entitati din aceste tari".
Deasemenea, Mircea Malita afirma ca "In ultima instanta, cand se examineaza toti
factorii
majori si avantajele pe termen lung, cooperarea ramane singura cale rationala si cea mai
avantajoasa pentru toti partenerii. Cooperarea nu mai este un termen scolaresc, denumind
un
mod de comportament fundamentat stiintific si viabil din punct de vedere politic, absolut
necesar
pentru cresterea organica a sistemului
mondial" .
Una din cele mai complete definitii ale cooperarii economice internationale apartine
profesorului Alex D. Albu, potrivit caruia "cooperarea economica internationala reprezinta
relatiile bi- si multilaterale dintre state sau agenti economici din tari diferite, vizand
realizarea
prin eforturi conjugate si pe baze contractuale a unor activitati conexe (de productie, de
cercetare
si transfer tehnologic, comercializare si servicii) esalonate in timp in scopul obtinerii unor
rezultate comune, superioare sumei celor
singulare" .
Din aceasta definitie data cooperarii economice internationale rezulta anumite
trasaturi:
 in activitatea de cooperare bilateralismul si multilateralismul nu se exclud,
partenerii
sunt autonomi in dimensionarea si organizarea relatiilor
lor;
 partenerii isi unesc eforturile (umane, financiare, tehnice) unire sub forma unei
stranse
coordonari;
 cooperarea poate f i atat un proces macroeconomic, cat si microeconomic, acestea
doua
fiind legate intre ele, armonizate si
complementare;
 relatiile din cadrul cooperarii sunt strict reglementate juridic prin contract cu titlu
oneros;
 operatiile realizate in cooperare sunt conexe, inrudite, avand un caracter
multidimensional, multiform;
 cooperarea se caracterizeaza printr-o mare continuitate fiind esalonata pe ani si
faze, pe
timp indelungat, ceea ce ii confera un caracter de
stabilitate; 135
 conditia necesara si justificativa, ratiunea de a fi a oricarei actiuni de cooperare se
exprima prin functia scop a acesteia: obtinerea unor rezultate economice
superioare
celor pe care le-ar fi obtinut partenerii daca ar fi actionat
singular.
Pentru a defini cooperarea economica internationala este necesar sa o comparam,
delimitam de alte procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperarii trebuie
sa se
faca fata de procesele cu care este cel mai des confundata: colaborarea economica,
integrarea
economica si comertul international.
Cooperarea internationala nu este o alta denumire a relatiilor economice
internationale sau
a colaborarii economice, desi cei doi termeni sunt folositi deseori prin
substituire.
Intre cei doi termeni, cooperare si colaborare exista un raport de parte la intreg, prima
fiind
totodata un instrument si un mijloc de realizare a celei de-a doua Cooperarea si
colaborarea
presupun deosebiri privind gradul de interdependenta intre subiectii
antrenati.
O interdependenta mai pronuntata la nivel micro si macroeconomic si o reglementare
stricta din punct de vedere juridic sub forma contractelor sunt trasaturi ale
cooperarii.
Colaborarea economica este conditionata de tratate generale ratificate la nivel
guvernamental sau parlamentar. Ea are un caracter multilateral tinzand spre universalitate.
Cooperarea poate fi si bilaterala.
Cooperarea economica nu reprezinta nici forma specifica de comert international.
Cooperarea difera de schimburile traditionale de marfuri prin caracterul ei mult mai
complex,
presupune operatii si in domeniul schimburilor comerciale, dar si in domeniul productiei, al
aranjamentelor speciale de ordin financiar, know-how si tehnologie, livrari de echipament
industrial, activitati de cercetare-
dezvoltare.
Spre deosebire de comertul clasic, in care elementul sporadic si discontinuitatea sunt
frecvente, cooperarea economica are un pronuntat caracter de continuitate, o mare
durabilitate in
timp si spatiu.
Cooperarea nu poate fi, deci, identificata cu nici una din cele doua notiuni, are un
caracter
propriu, distinct, reliefandu-se ca un flux nou in cadrul circuitului economic mondial, cu
implicatii economice si sociale specifice.

Funcţiile cooperării economice internaţionale:

 la nivel mondoeconomic: stimularea investiţiilor internaţionale; intensificarea


aportului
economiilor naţionale la relaţiile pe plan internaţional; adâncirea interdependenţelor
economice şi tehnico-ştiinţifice dintre state; accelerarea ritmului şi sporirea
volumului
comerţului internaţional; modificarea structurii comerţului internaţional; facilitarea

136
schimburilor între ţări; adâncirea interacţiunii dintre diferite fluxuri economice
internaţionale;

 la nivel macroeconomic: contribuie la valorificarea resurselor economice şi naturale;


sporeşte volumul producţiei globale, produce mutaţii progresiste în structura
economiei
naţionale; intensifică şi îmbunătăţeşte structura schimburilor externe; este un factor
de
echilibrare a balanţei de plăţi.

 la nivel microeconomic: contribuie la sporirea productivităţii muncii; difuzarea


tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii; folosirea pe scară largă a diferitor
procedee şi metode înaintate de
producere;
Indiferent de nivelurile de aplicare, integrarea economică determină efecte
microeconomice şi
macroeconomice benefice pentru ţările implicate în acest
proces.

La nivel microeconomic, lichidarea barierelor comerciale netarifare, ca rezultat al


procesului de
integrare, declanşează următoarele
efecte:
– înlăturarea restricţiilor comerciale conduce, în mod nemijlocit, la o reducere a
costurilor
pentru întreprindere, ceea ce, în condiţiile unei concurenţe sporite pe pieţe, are ca
rezultat
reducerea preţurilor. Această reducere de preţuri stimulează cererea internă şi
externă,
majorează volumul de producţie şi determină sporirea
profiturilor;
– presiunea concurenţială sporită obligă întreprinderile la
economisire;
– creşterea presiunii concurenţiale intensifică procesul de inovaţie în domeniul
produselor şi al
tehnologiilor; contribuie la perfecţionarea cadrelor, a forţei de
muncă;

5.2.Integrarea economică internaţională: esenţă, factori determinanţi,


implicaţii
Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a
pune
la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui
întreg.
În limba franceză "integrer" şi în limba engleză "to integrate" provin tot din latinescul
"integro" şi au cam acelaşi sens ca în limba română.Preluat iniţial din matematică,
termenul de
"integrare" a căpătat o largă utilizare în diferite domenii ale ştiinţelor socio-umane, inclusiv
ştiinţele economice.

În domeniul ştiinţei economice, termenul "integrare" a fost folosit prima dată în


corelaţia
cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin

137
aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală în sensul punerii în
relaţie
a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală referitoare la înţelegerile între
competitori.
Încercarea de a găsi momentul de început al termenului de « integrare economică» în
accepţiunea pe care o vom da-o pe parcurs, arată că în literatura de fond economică el nu
apare
înainte de anii 1940.

Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul


"integrare",
dar sub formă de integrare industrială, adică un mixt de sectoare industriale. În domeniul
ştiinţelor politice termenul "integrare politică" între ţări a fost folosit mult mai devreme, la
finele
anilor 1920. În documentele Legii Naţiunelor el avea un sinonim "solidaritatea
economică".
E remarcabil faptul, că în decembrie 1942, două comunicări folosind conceptul de
integrare economică au fost prezentate la o reuniune a Asociaţiei Economice Americane de
Falke Hilgerdt, întitulată "Cazul comerţului multilateral" şi de Antonin Basch cu titlul
"Regionalismul economic european". In aceste comunicări Hilgerdt vorbea despre
"schimburile
multilaterale de bunuri şi servicii, care generează o integrare economică a ţărilor într-o
manieră
profitabilă pentru toţi" şi sugera că "acea integrare internaţională la care ne referim va fi
obţinută
prin coordonarea politicilor economice naţionale, în special în domeniul comerţului
exterior", iar
Basch se ocupă de situaţia, în care, "comerţul intraeuropean ... e menit să genereze o mai
puternică integrare a economiei
europene".
În săptămânile în care se pregătea Planul Marshall, termenul de integrare economică
a
apărut de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat între vârfurile
administraţiei
americane. Astfel, în planul Marshall "Programul de Reconstrucţie Europeană", se poate citi
despre "nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile
critice"
şi despre speranţa de "reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv
şi
comercial mondial şi regional sănătos".

Anul 1948 ne oferă o literatură economică şi numeroase documente oficiale în care


termenul de integrare economică este folosit tot mai mult. Cel mai adecvat conţinut îi
conferă
termenului Paul Hoffman, administratorul Administraţiei Cooperării Economice, care,
adresându-se Organizaţiei de Cooperare Economică Europeană (OEEC), sublinia urgenţa
progreselor către o "integrare a Europei Occidentale" şi explica demersul său în
următoarele
cuvinte: "substanţa unei astfel de integrări va fi crearea unei largi pieţe unice în interiorul
căreia
restricţiile cantitative în calea mişcării bunurilor, barierelor monetare în calea fluxurilor de
plăţi
şi, eventual, taxele vamale vor fi deplin
înlăturate".

138
După ce ştim, în ce context a apărut şi a fost folosit termenul de integrare
economică,
trebuie să vedem ce conotaţii au fost acordate acestui
concept.
În literatura de specialitate se conferă noţiunii de ''integrare economică" numeroase

sensuri.

Un punct de vedere larg răspândit, mai ales în perioada iniţială a integrării economice
interstatale, este cel referitor la trecerea de la microspaţii la macrospaţii, la "crearea unor
ansambluri economice tot mai vaste ..., care să permită o productivitate sporită a muncii şi
o
calitate superioară a mărfurilor".

Un alt punct de vedere este acela care defineşte integrarea economică ca "...
absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice între
diferite ţări"

B.Balassa a pledat pentru integrarea economică redusă la o stare de un ansamblu de

procese, prin care diferite state constituie un grup sau un bloc comercial
regional.
"Dictionnaire de l´economie contemporaine" defineşte integrarea economică ca fiind
"realizarea unei unificări complete între economii mai înainte
distincte.
Toate aceste definiţii nu pun accentul pe legăturile de dependenţă şi de
interdependenţă
care caracterizează integrarea
economică.
O definiţie mai reuşită ar fi aceea, că integrarea economică reprezintă un proces
benevol
de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de interdependenţele între
ele, şi
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană conduce treptat spre aproprierea mecanismelor
economice şi crearea unui organism economic
unic.
Concluzionând, putem spune, că "mecanismul" integrării economice cuprinde:
crearea
unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există
o
"piaţă comună"; consumarea resurselor împreună cu eficienţă economică şi socială
maximă;
realizarea unei uniuni vamale; realizarea unor politici comune în domeniile economice,
monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel şi principiile de bază ale fenomenului
integrării economice.

De menţionat că integrarea economică poartă un caracter regional. Aceasta-i legat


de
faptul că premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice
sunt
strânse, la un grad mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest
proces.

139
Pornind de la faptul, că integrarea economică internaţională se concretizează în
formarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonale etc. cu caracter
economic al statelor interesate, acest proces presupune existenţa unor premise pentru
ţările ce
tind să se integreze.

Dintre aceste premise am putea


numi:
• Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei
de piaţă a ţărilor ce vor să se integreze.

De obicei integrarea economică interstatală are loc ori numai între ţările industriale,
ori
numai între ţările în dezvoltare. Chiar în cadrul ţărilor industriale şi în cadrul ţărilor în
dezvoltare
procesele de integrare sunt mai eficace între statele ce au aproximativ acelaşi nivel de
dezvoltare
economică. Tentative de integrare a ţărilor industriale cu cele în dezvoltare cu toate că au
loc,
însă aceasta nu permite de a face careva concluzii despre
eficienţa lor.
Iniţial între aceste state sunt încheiate diferite acorduri cu privire la asociere,
parteneriat,
preferinţe comerciale etc., şi procesul de integrare se tergiversează până când în ţara mai
puţin
dezvoltată nu vor fi create condiţii economice comparabile cu cele ale ţărilor mai
dezvoltate.
• Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor

comune şi a relaţiilor economice din punct de vedere istoric.

Constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început cu câteva ţări


vecine,
situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport. Mai
apoi la
acest nucleu integraţionist aderau şi alte state
vecine.
• Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul
dezvoltării, finanţării, reglării economice, colaborării politice etc.

Evident, că, de exemplu, ţările a căror problemă de bază este crearea economiei de
piaţă,
nu pot să se integreze cu ţările, în care economia de piaţă a atins un aşa nivel de
dezvoltare, că e
necesar de a lansa o monedă comună. De asemenea şi ţările, a căror problemă de bază
este
asigurarea cu apă şi alimente a populaţiei, nu pot să se integreze cu ţările, ce discută
probleme
privind mişcarea interstatală a
capitalului.
• Efectul de demonstrare.

140
În ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii economice
pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului). Acestea
exercită
o influenţă psihologică asupra altor ţări, care urmăresc modificările ce au loc în ţările
integrate.
Efectul de demonstrare s-a manifestat, de exemplu, mai accentuat prin dorinţa multor
ţări
post-comuniste cât se poate mai rapid să devină membri ai Uniunii Europene, nefiind
pregătite
pentru aceasta.

De menţionat, că tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrare regională


sau
subregională este rezultatul acţiunii unor factori multipli, de ordin economic, politic şi
social-
istoric, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre
state.
În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se
numără
amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada postbelică, pe
fundalul condiţiilor specifice zonelor geografice şi economiilor naţionale. Ele au impus
căutarea
unor soluţii adecvate de colaborare, potrivit relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta
şi care
să permită fiecărei ţări participarea la acele forme de conlucrare, care să impulsioneze
progresul
său economic în aceste condiţii.

În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află într-o


strânsă legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care
impune transformări structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme noi ale diviziunii
mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a
lor.
Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei
ţări
impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor
materiale,
a serviciilor, rezultatelor cercetării ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe plan
subregional,
regional etc.

Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor


naţionale.
În al treilea rând, o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării
sunt şi
consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii
conlucrării
economice probleme comune cu care se
confruntă.
În al patrulea rând, tendinţa puternică spre integrarea regională şi subregională are la
bază
şi alte motivaţii, cum ar fi: convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,
complementaritatea lor economică, presiunile concurenţiale ce vin din afara zonei
geografice

141
respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional, efectuarea
preferenţială de către partenerii a investiţiilor în zona dată
etc.
Rezultă astfel, că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe
obiective ale
dezvoltării economiilor statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori procesul integrării
economice internaţionale este o realitate pe toate
continentele.
Implicaţiile integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante la
organizaţiile
integraţioniste sunt
numeroase:
1. Integrarea economică internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării
resurselor şi disponibilităţii acestora datorită reducerii restricţiilor pe care le
impune capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea
economică.
2. Integrarea economică îîinternaţionalăîî stimuleazăîî difuzarea îî mai rapidă a
tehnologiilor moderne, cu urmările sale pe planul eficienţei şi
competitivităţii.
3. Amplificarea raporturilor economice dintre ţările fiecărei organizaţii integraţioniste
determină perfecţionarea infrastructurii în ţările membre, ieftinindu-se
transportul şi operaţiunile de export
import.
4. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite reprezintă un efect dinamic
de mare însemnătate a integrării economice internaţionale. Reducerea sau
eliminarea
taxelor vamale, precum şi a unor restricţii de ordin netarifar, duc la sporirea
presiunii concurenţiale asupra firmelor privind eficienta economică, socială şi
ecologică, obligă la intensificarea proceselor de restructurare şi inovare atât în
domeniul produselor, cât şi al tehnologiilor.
5. Integrarea economică internaţională stimulează în strânsă legătură cu înăsprirea
concurenţei, procesul investiţional, atât al investiţiilor interne, cât şi a celor
externe, în vederea sporirii posibilităţilor de export, pentru amplificarea măsurilor
de asistenţă regională, pentru ameliorarea poziţiei concurenţiale a firmelor etc. Pe
această bază pot avea loc modificări importante ale structurii economiei statelor
membre, apărând noi specializări, concomitente cu adâncirea specializării
existente.
6. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare, integrarea economică internaţională poate
deveni o cale importantă a dezvoltării şi progresului lor economic. Prin
funcţionarea organizaţiilor integraţioniste regionale şi subregionale se poate
micşora vulnerabilitatea externă a ţărilor în curs de dezvoltare, prin
consecinţele asupra stimulării modificărilor structurale ale economiilor naţionale,
prin trecerea acestor ţări de la producţia de materii prime la producţia de

142
manufacturate şi îmbunătăţirea capacităţii industriei naţionale de a exporta pe
pieţele externe.
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi,
care nu este posibilă în mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită
limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de
a-şi
promova şi apăra "în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali
foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa
Occidentală.
Fiecare ţară, luată separat, s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA, Japoniei
pe
pieţele mondiale. Numai prin unirea ţărilor respective în cadrul Comunităţii
Economice
Europene, ţările occidentale puteau să se opună concurenţei internaţionale şi să-şi
apere
în comun interesele.
În concluzie, integrarea economică internaţională poate şi trebuie să aibă consecinţe
pozitive asupra eficienţei economice, sociale şi ecologice, deci, opţiunea unei ţări pentru
aderarea la o organizaţie integraţionistă este concretizată în speranţa că aceasta răspunde
intereselor fundamentale ale cetăţenilor şi, în primul rând, cerinţelor promovării şi
înfăptuirii
unei strategii de creştere şi dezvoltare economică durabilă. Cele mai importante stadii de

integrare, prin prisma coeficientului de integrare suferit de economiile implicate


sunt:
Zona de liber schimb (ZLS) În cadrul acestei forme de integrare obstacolele
comerciale
sub formă de taxe vamale de import şi restricţiile cantitative sunt înlăturate între parteneri.
Astfel, circulaţia internă a produselor este liberă, fiecare ţară păstrându-şi propria politică
comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor
prin
ţară cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuie
însoţite de certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsul respectiv.
Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii tarifare, să
stabilească
dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul
grupării.
Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor
reciproce( sunt
complete sau perfecte) sau doar anumite categorii de produse( incomplete sau
imperfecte).
Uniunea vamală (UV). Ca şi în cazul ZLS, toate obstacolele în calea liberei circulaţii a
mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în
aplicare o
politică comercială comună faţă de terţi sau doar un tarif vamal comun care se aplică
concomitent cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele vamale interne care se mai
păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul UV, el poate circula liber. Totodată,
începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei
vamale.
143
Piaţa comună este în primul rând o uniune vamală. În plus, factorii de producţie (forţa
de
muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul pieţei unite. Această
definire
lasă deschise mai multe opţiuni cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel, este
posibil
un pachet de reglementari naţionale diferite (în cazul ZLS), sau o serie de reglementări
comune
(de exemplu, referitor la forţa de muncă) şi de politici naţionale (spre exemplu, pentru
capitaluri)
în raport cu ţările terţe.

Uniunea economică (UE) Uniunea economică (UE) implică pe lângă o piaţă comună şi
un
grad ridicat de coordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu
regularizarea politicilor de coordonare a pieţelor. Se supun unei pronunţate uniformizări
politicile macroeconomice şi cele monetare, precum şi politicile de redistribuire a
veniturilor. În
plus faţă de politica comercială comună faţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare
la
producţie, factori de producţie şi evoluţie
sectorială.
Uniunea monetară (UM)_Uniunea monetară (UM) este o formă de cooperare, care
apare,
de regulă în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (când s-a realizat o liberă circulaţie a
capitalurilor) şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şi
chiar a
unei monede comune, care să circule în spaţiul
integrat.
Uniunea economică completă (UEC)_ Uniunea economică completă (UEC)_ implică o
completă unificare a economiilor naţionale implicate şi o politică comună în cele mai
importante
domenii. Situaţia economică este virtualmente aceeaşi ca şi în cazul unei
ţări.

5.3. Forme de manifestare a procesului integrării economice internaţionale. Organizaţii


economice interstatale.

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări


din toate
colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în
dezvoltare.
De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte
momentul
declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare
şi, mai
ales, performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o

constituie Uniunea Europeană.

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a


trecut
jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era
firesc să
se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumă
responsabilităţi
fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale.
Din
144
fericire, mult mai importante s-au dovedit performanţele realizate. Pe baza lor, procesul
integrării interstatale s-a dezvoltat
considerabil.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată «întreprinderea pilot» a construcţiei europene, CECO a fost înfiinţată prin


Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul sau a fost instalat la Luxemburg, primul
preşedinte
fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani.
Membrii
fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. CECO avea în frunte o
instituţie
cu caracter supranaţional - „Înalta Autoritate". „ Iată prima realizare efectivă pe planul
unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil ", declara un alt
francez,
Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi
europene.
Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase
state
care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii.
Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor
vamale,
fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor
disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

În comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE înseamnă o


considerabilă extindere a procesului de integrare economică
interstatală.
Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma
(martie
1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. În acelaşi timp se
parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din
acel
moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei
„comunităţi".
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se
realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul
limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare
superioară, atât
faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de uniunea vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o
etapă
intermediară în calea către uniunea economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de
bază este
stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de
scară.

Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi


prin
înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între
"cei
145
şase" (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal
extern
comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între
statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante
din
această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor
celor
trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din acel moment va exista o singură Comisie a
Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri
European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces


vorbeşte
de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune
europeană.
În 1973 se dă startul „Europei celor nouă" prin includerea efectivă a trei ţări -
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

În ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece" prin intrarea efectivă a


Greciei.
În ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece", Spania şi Portugalia
devenind, efectiv, membre ale
Comunităţii.
Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986, de către „cei
12", şi
a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la Tratatul de
la
Roma au fost regrupate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se
prevedea
crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără frontiere interne, în care este
asigurată
libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor". Actul Unic marchează decizia
de a
crea „marea piaţă unică europeană"; el relansează procesul de integrare vest-
europeană.
Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în „Actul Unic", intensificarea circulaţiei
mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri
instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de „criză
de
creştere".

În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de
preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să propună
etapele
concrete care să., conducă la uniunea economică şi monetară" (s.n.). Raportul Delors va fi
prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la
Maastricht.

146
Uniunea Europeană

Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat în


vigoare
după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea
procesului
de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniune
Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE -Austria, Finlanda şi Suedia. Ia
naştere
Europa „celor 15".

Lărgirea UE cu cele 10 state candidate (statele baltice - Estonia, Letonia, Lituania,


statele
central-europene - Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, statele mediteraneene -
Cipru şi
Malta) a fost hotărâtă de Consiliul European de la Copenhaga (decembrie 2002). Semnarea
Tratatelor de Aderare s-a desfăşurat cu ocazia Consiliului European de la Atena (2003).
Extinderea a devenit efectivă de la 1 mai 2004, după ratificarea acestor Tratate de către

parlamentele celor 25 de state


membre.
Acest eveniment reprezintă cea mai mare provocare de până acum la adresa
integrării
inter-statale europene.

Pentru prima dată, noii veniţi provin, în marea lor majoritate, dintr-o „altă lume", cea
a
fostului „lagăr socialist", având un nivel de dezvoltare (exceptând Slovenia) evident inferior
în
raport cu media vest-europeană. Revenirea la sistemul capitalist, la economia de piaţă, a
necesitat un efort uriaş, nu numai din partea „candidaţilor", ci şi a Uniunii Europene. Acest
efort
va continua şi după aderare, anunţând să fie chiar mai mare, dat fiind complexitatea
sporită a
procesului de integrare, propriu-zis.

Este de remarcat, însă, că toţi factorii responsabili sunt pregătiţi să facă faţă situaţiei.
Premisele succesului au fost asigurate, în bună parte, în perioada de asociere a statelor
candidate
la aderarea la UE. Procesul lor de asociere a fost unul cu totul specific. El nu s-a desfăşurat
de
pe o zi pe alta. Comisia Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare destinată
familiarizării
ţărilor candidate ex-comuniste cu acquis-ul comunitar, cu politicile UE, cu democraţia.
Cooperarea UE cu fiecare candidat în parte a pornit de la necesitatea rezolvării unon
probleme
specifice; ea s-a bazat pe un parteneriat în adevăratul sens al cuvântului şi a fost sprijinită
de un
ajutor financiar substanţial, nerambursabil, oferit prin Fondurile europene de pre-aderare.
În
acest fel, riscurile perioadei „post-aderare", ale integrării propriu-zise, au fost nu numai
asumate,
dar şi calculate.

- La 1 ianuarie 2007, la UE au aderat România şi Bulgaria. Prin aderarea celor două ţări, s-a

ajuns la UE-27.

147
Organizaţii de integrare economică din alte zone ale lumii.
Integrarea economică pe continentul american.
Integrarea în America de Nord - Zona de Liber Schimb din America de Nord (North

America Free Trade Agreement - NAFTA).

Lansând la 1 ianuarie 1994 Acordul de Liber Schimb Nord American, America de Nord
este promotoarea unei grupări regionale care a implicat încă de la început limitarea la doar
două
aspecte economice - comerţ şi investiţii. Deşi nu s-au propus obiective la fel de ambiţioase
precum sunt cele ale Uniunii Europene, anumite domenii - probleme de mediu şi condiţiile
de
muncă – sunt deja acoperite prin prevederile
acordului.
Evoluţia procesului integraţionist în această regiune conferă o serie de particularităţi,
care
ţin de atitudinea statelor membre faţă de fenomenul de regionalizare (în special SUA), de
tipologia economiilor care compun respectiva zonă de liber schimb (două economii
dezvoltate şi
o ţară în dezvoltare, mai mult: superputerea mondială- SUA şi două state cu potenţiale
economice, politice şi comerciale diferite - Canada şi
Mexicul).
NAFTA nu a debutat sub bune auspicii. Mexicul s-a confruntat la finele anului 1994 cu
o
criză financiară de proporţii. Mulţi critici ai Acordului NAFTA consideră criza peso-ului
mexican tocmai rezultat al constituirii acestei zone de liber schimb. Există voci care afirmă

NAFTA a constituit un sprijin pentru guvernul mexican în traversarea unei crize determinate
de
factori externi.

Dar prin ce s-ar putea defini în formula cea mai simplă NAFTA, de la lansare până în

prezent ?

- NAFTA reprezintă cea mai mare zonă de liber schimb, cu o piaţă de 426 mil.
consumatori şi cu o valoare totală a producţiei de bunuri şi servicii de 12000 mild.
USD
(1/3 din produsul global mondial);

- NAFTA este o grupare integraţionistă care a făcut posibilă, în decurs de un deceniu


de
la lansare, o creştere economică a partenerilor de : 38% în cazul SUA, 30,9% în
cazul
Canadei şi de 30% în cazul Mexicului;

- În intervalul de timp 1994-2006, exporturile Statelor Unite către ceilalţi doi


parteneri au
crescut de la 134,3 mild. USD la 298,8 mild. USD. Exporturile Mexicului către SUA
în
intervalul de timp analizat (1994-2006) cu aproximativ de 240%. Exporturile
Canadei
către partenerii NAFTA au crescut cu aproximativ
104%.
- În decursul primului deceniu de funcţionare a NAFTA, nivelul productivităţii
activităţii
economice a crescut cu 28% în SUA, cu 55% în Mexic şi cu 23% în
Canada;
148
- Eficienţa economiilor s-a reflectat printr-o poziţionare favorabilă pe piaţa
internaţională; NAFTA, ca şi grupare, cuantifică aproximativ 19% din exporturile
globale mondiale, şi 25% din importurile
globale;
- NAFTA reprezintă un mediu investiţional atractiv: în decurs de
un deceniu investiţiile între parteneri s-au dublat, depăşind nivelul de 300
mld. USD, şi a crescut în acelaşi timp prezenţa investitorilor străini din
afara NAFTA; NAFTA recepţionează în prezent peste 24% din investiţiile
străine directe înregistrate la nivel mondial, şi furnizează 25% din
fluxurile de investiţii străine directe;

- NAFTA şi-a câştigat un plus de competitivitate prin includerea dimensiunilor de


mediu
şi a celor de muncă în cadrul colaborării
trilaterale.
- NAFTA aspiră la extinderea către sud, la cuprinderea unui număr tot mai mare de
state
de pe continentul american în planul de integrare
regională.

Integrarea în America Latină şi Caraibe

Fenomenul integraţionist de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor


are
deja o tradiţie, însă ultima decadă şi jumătate a cunoscut o amploare remarcabilă în ceea
ce
priveşte încheierea acordurilor de asociere din
regiune.
În anii '50 deja se derulau serioase discuţii care vizau intensificarea eforturilor de
regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. CEPAL
(Comisia
Economică ONU pentru America Latină) şi Râul Prebisch şi-au adus aportul hotărâtor în
cadrul
iniţiativei, îndeosebi la nivel tehnic. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte
de
integrare ambiţioase: The Latin American Free Trade Association (LAFTA - Asociaţia Latino-
Americană a Comerţului Liber) - care în anii '80 a evoluat în ALADI (Asociaţia de Integrare
Latino-Americană sau LAIA: Latin American Integration Association), The Central American
Common Market (CACM - Piaţa Comună Central-Americană / PCCA), şi Acordul de la

Cartagena, cunoscut mai bine ca Andean Group (AG-Grupul Andin), devenit Comunitatea
Andina (CAN) -1969. Între timp, statele vorbitoare de limbă engleză au creat Caribbean
Free
Trade Association (CARIFTA - Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor), care în anii '70
a evoluat în Caribbean Community (CARICOM - Piaţa Comună din Zona
Caraibilor).
Niciuna din grupările timpurii nu şi-au atins decât într-o proporţie minoră scopurile,
ele
"şi-au pierdut din suflu" în anii '70 şi au intrat în criză în anii
'80.

149
America Latină a practicat până în anii '80 politica de industrializare prin substituţia
importurilor (ISI), prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de
menţinere
a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Această politică
de
substituţie a importurilor a condus, în practică, la izolare şi o dezvoltare autarhica, cu
efecte
negative, care au culminat cu declanşarea crizei datoriei externe care a debutat în anul
1982 în
Mexic. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior,
de
privatizare a structurilor de stat,
etc.
În 1990 s-a declanşat un nou val integraţionist (noul regionalism: ex. crearea
MERCOSUR
în anul 1991 - Mercado Comun del Sur - Piaţa Comună a Sudului), bazat pe afinitatea
statelor
care împărţeau aceeaşi regiune şi aveau puternice legături istorice, culturale şi lingvistice,
toate
dornice să sporească interacţiunea umană, comercială şi politică. Acest avânt s-a lovit însă
de o
serie de aspecte sensibile ale relaţiilor internaţionale - păstrarea suveranităţii, acţiuni
individuale,
schimbări economice şi politice conjuncturale creatoare de tensiuni. Membri ai MERCOSUR-
ului sunt: Argentina, Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Chili.

Integrarea economică în Asia şi în Africa


Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est - ASEAN (Association of South-East Asian Nations)
- este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia
şi
chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967, ca un for de cooperare
economică şi
politică între statele Asiei de Sud-Est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia,
Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda.

Încă de la crearea sa, ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice
ţara
doritoare din sud-estul asiatic, care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza
existenţei
sale. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. Ameninţarea pe care o
reprezenta
Vietnamul, puternic susţinut de colosul sovietic, a făcut ca statele ASEAN să încerce să
menţină
un oarecare echilibru politic în regiune, deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente
cât se
poate de reale, precum conflictul dintre Vietnam şi
Cambogia.
Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a
neutraliza
influenţa negativă potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi, în 1994, toate ţările
din
grupare au reuşit să ajungă, după 20 de ani, la o normalizare a relaţiilor cu
acest stat.
Astfel încât, ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN,
grupare pe care o considera un bastion anticomunist, devine, în iulie 1995, în urma
summit-ului
150
ASEAN din Vietnam, cel de-al 7 membru al acestei grupări. Acum, din ASEAN mai fac parte,
alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda)
şi
Brunei, Cambogia, Myanmar, Laos şi Vietnam.

Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500
milioane de persoane, ceea ce transformă potenţial, zona, într-una din cele mai mari pieţe
ale
lumii. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale
bogate,
se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă
Oceanuf Pacific de Orientul Mijlociu, Africa şi Europa.

În ultimii ani ai deceniului al 9-lea ai secolului trecut, a început să se dezvolte ideea


unor
"zone economice subregionale", care ar fi putut după opinia autorităţilor de atunci din
statele
ASEAN, să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă, fără a necesita modificarea
radicală a politicilor comerciale naţionale. Au apărut astfel, o serie de mini-grupări,
"triunghiuri
ale creşterii", care însă au avut un impact
minor.
Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci, ţările membre
ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). Ţările membre
au
stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în interiorul zonei, până la nivelul de 0-
5% la
produsele manufacturate în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie
1993.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din
Asia
de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-
a
spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat, că rapida creştere economică a "ipotecat"
viitorul
acestor economii. Multe ţări s-au încărcat de datorii, au recurs la măsuri de restructurare
pentru a
deveni viabile din punct de vedere financiar, au urmat concedieri, perioade de instabilitate
politică şi socială.

Oricum, partea bună, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a crizei asiatice a fost, din
punctul
de vedere al statelor ASEAN, conştientizarea vulnerabilităţilor comune, a necesităţii unui
efort
stăruitor pentru consolidarea pieţei comune alcătuite din pieţele economiilor
respective.
Pornită la drum cu ambiţii mari, ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare, în
ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. Lipsa unui „motor" al grupării a
atârnat
greu în balanţă, o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări - APEC - care
include,
pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN, puteri economice de prim rang, capabile să contribuie
la
dezvoltarea economică şi socială a
regiunii.

151
Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC)

În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările din
Asia de
Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi
constantă.
La început a fost Japonia. În perioada imediat postbelică, niponii s-au lansat, cu
determinarea specifică, spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga
lume şi să
îi propulseze între primele puteri economice ale
planetei.
Au urmat „dragonii" asiatici - Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi Singapore - care,
chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică, au reuşit să recupereze, în
mare
măsură rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări
industrializate".
Un al doilea val de dragoni, alcătuit din Indonezia, Filipine, Malaezia şi Thailanda,
după o
perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă, pare a
se fi
trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. O evoluţie
similară
înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul, urmat - în mai mică măsură - de celelalte ţari
ale
Peninsulei Indochina.

În fine, schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat
al
lumii - Republica Populară Chineză - au descătuşat energii nebănuite, ce au condus la
creşteri
economice spectaculoase, menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan
regional şi
chiar mondial.

Toate aceste evoluţii, coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au
acordat acestui fenomen, au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute, practic,
din zona
Atlanticului în cea a Pacificului.

Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul


cooperării
regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Ca răspuns la creşterea interdependenţei
dintre
economiile din zona Asia-Pacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi
de
a-şi dezvolta spiritul comunitar, a fost înfiinţată, în urmă cu aproape un deceniu şi
jumătate,
Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation).

Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc


aproximativ 42% din comerţul mondial. În ultimul deceniu, APEC a fost principala
organizaţie
economică din zonă care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economica. Rolul
APEC a
crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea
comerţului, facilitarea afacerilor, colaborare economică şi tehnică), cât şi în rezolvarea unor

152
probleme sociale (protecţia mediului înconjurător, educaţie, drepturile femeilor în
societate).
Organizaţia îşi propune ca să se constituie într-o zona de liber- schimb într-un orizont de
timp de
mai îndelungat.

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia întrunirea
miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului,
pentru
a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se
dezvolta
atât de rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au
fost
Australia, Canada, Brunei, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă,
Filipine, Singapore, Thailanda şi SUA.

În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC, la
Blake
Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului, a
promova spiritul de comunitate, creşterea economică şi dezvoltarea
echitabilă.
Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993, APEC a acceptat şase noi membri. În
noiembrie 1991, trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză,
Hong Kong şi Taiwan în noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi
Papua
Noua Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în
1994.
Peru, Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie
1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări, ci mai


degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al
organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare constituie un forum
de
consultări libere, fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată
care să îl
susţină.

Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens.


În
anul 1991, statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor
de
muncă pe baza unui dialog deschis, în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce
priveşte punctele de vedere ale tuturor
participanţilor.
Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri, Consiliul Consultativ
şi
Secretariatul.

153
În cadrul Consiliului de Miniştri, funcţia de conducere este asigurată anual, prin
rotaţie, de
un reprezentant ai statelor membre. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu
găzduirea
întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de
state).
Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme
privind
educaţia, energia, mediul, finanţele, resursele umane, cooperarea tehnologică, sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, telecomunicaţii,
transporturi.
Economiile APEC au ales calea deschiderii, integrării, reformei instituţionale şi a unei
mai
bune guvernări şi cooperări. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită, dacă se
iau în
considerare evenimentele din ultimul deceniu. Singurul obstacol major - criza financiară
asiatică
- a provocat o panică financiară, care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă, datorată
în
special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. Pentru a face faţă
provocărilor ce
vor urma şi pentru a construi economii robuste, capabile să depăşească riscuri imprevizibile
este
necesară mai multă deschidere, integrare, colaborare regională şi o mai bună
guvernare.
Integrarea economică în Africa

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii '50-'60, de la cucerirea
independenţei
cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât
aspectele
comerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a
persoanelor şi a
forţei de muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu
nebănuite
bogăţii. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost
făcute în
acest sens.

Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe.


Comunităţile
economice regionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în
acelaşi timp (din cele 53 de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări,
R.D.
Congo chiar din patru, iar cele mai multe din două organizaţii), sunt subapreciate de
guverne,
insuficient finanţate şi, în ciuda unor succese izolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea
producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas
doar
la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continent în comerţul internaţional
fiind
sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau
Olanda.
Continentul african este „gazdă" a nu mai puţin de 14 grupări economice
intraregionale,
din care jumătate au o importanţă relativă mai
mare:
 AMU - Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri,

154
 COMESA - Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri,

 ECCAS - Comunitatea Economică a Statelor Central - africane, cu 15


membri,
 ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri,

 SADC - Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri,

 IGAD - Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri,

 CEN-SAD - Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri,

Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice

intraregionale:

 UEMOA - Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană, cu 8membri, toţi


aparţinând

ECOWAS,

 MRU - Mano River Union, cu 3 membri, aparţinând ECOWAS,

 CEMAC - Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri,

aparţinând ECCAS,

 CEPGL - comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3


membri,
aparţinând ECCAS,

 EAC - Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC,

 IOC - Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC,

 SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC cât
şi
COMESA (2 ţări).

Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele
nu
sunt cu nimic mai prejos decât „colegele" lor mult mai performante, ca UE sau NAFTA. Au
secretariate operaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente
instituţionale complexe, declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre
măsurile de integrare cuprinse în protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în
practică la
nivel naţional, ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare, organizare, coordonare şi
urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce

155
priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona
interesul
politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale, monitorizarea
rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării
macroeconomice.
Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de
incapacitatea
de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De
exemplu, COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de
la
100% în 1993, la 50% în 1998. Mai mult decât atât contribuţiile actuale ale statelor abia
acoperă
costurile de operare ale grupărilor regionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse,
din
punct de vedere financiar, să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa
străină
Cu toate aceste dificultăţi, integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută.
Cu
multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate. Rezultate mai vizibile au
fost
obţinute în domeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni
economice
sunt necesare eforturi
considerabile.
Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul
african
este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa
resurselor
financiare, a infrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre
coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într-o
măsură
covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea
rolului lor.

5.4. Uniunea Europeană – cea mai reuşită integrare economică regională

În prezent Uniunea Europeană cuprinde 27 de ţări vest-europene şi est-europene. Fiind


o
uniune economică şi monetară (în viitor şi uniune politică), a atins gradul cel mai înalt de

integrare economică.

Faptul că numărul ţărilor care au aderat ulterior după primele şase (care semnase
Tratatul
de la Roma) a sporit, dovedeşte interesul provocat de performanţele realizate de această
formă
intergraţionistă. Toate aceste ţări şi-au unit eforturile spre orientarea lor în direcţia obţinerii
prosperităţii şi bunăstării. Acest interes a dobândit cu timpul noi dimensiuni ce îşi găsesc
expresia în afluxul de ţări ce solicită să adere la Uniunea
Europeană.
Pentru cunoaşterea temeinică, ştiinţifică a economiilor naţionale ca celule de bază ale
diverselor forme intergraţioniste şi ale economiei mondiale în ansamblu, ONU clasifică
aceste
economii şi diferitele lor grupări în funcţie de numeroase criterii. Din multitudinea de criterii
şi

156
factori determinanţi ai locului şi rolului economiei ţărilor lumii, cei mai utilizaţi în statistica
internaţională sunt potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare
realizate.
Potenţialul economic ca ansamblu al resurselor umane şi materiale, pe diversele lor
structuri şi părţi componente, exprimă forţa economică a unei ţări sau grupări
de ţări.
În funcţie de mărimea populaţiei O.N.U.D.I. distinge ţări mari (cu peste 50 de milioane
de
locuitori), ţări medii (de la 15 până la 50 milioane de locuitori), ţări mici (cu până la 15
milioane
de locuitori).

Este preferat şi deci prioritar în determinarea categoriei de mărime a ţărilor sau


grupelor
de ţări indicatorul privind dimensiunea populaţiei, datorită dublului său impact asupra
economiei. Pe de o parte, populaţia este consumatorul bunurilor de consum, iar, pe de altă
parte,
furnizorul factorului muncă.

În funcţie de mărimea populaţiei patru din ţările Uniunii Europene sunt ţări mari:
Germania - 83 de milioane, Franţa - 60,5 de milioane, Marea Britanie- 60,0 de milioane,
Italia –
59,5 de milioane locuitori; patru fac parte din grupul ţărilor mijlocii: Spania – 43 de
milioane,
Polonia – 39 milioane, România – 22 milioane şi Olanda - 16,5 milioane de locuitori; restul
sunt
considerate ţări mici. În total Uniunea Europeană are circa 500 de milioane de
locuitori.
Sub raportul structurii pe sectoare de activitate economică (primar, secundar,
terţiar),
economiile naţionale se clasifică în economii industriale, economii cu orientare industrială
şi
economii cu orientare primară.

Gradul de valorificare a potenţialului economic se află în raport direct cu ponderea


sectorului secundar, considerat cel mai eficient, deoarece valorifică resursele naturale. Din
acest punct de vedere, toate cele 27 ţări ale Uniunii Europene fac parte din grupul ţărilor
industriale, înregistrând cele mai bune rezultate în activitatea economică. Preponderenţa
sectoarelor industriei şi serviciilor în cadrul economiei acestor ţări îşi găseşte expresia în
utilizarea forţei de muncă ocupate. Media pe ansamblul Uniunii Europene constituie circa
1/3 a
forţei de muncă ocupate în industrie şi 55% a forţei de muncă ocupate în sectorul
serviciilor.
Nivelul de dezvoltare economică realizat prin valorificarea potenţialului economic se
exprimă şi el prin mai mulţi indicatori. De exemplu, Produsul Intern Brut raportat la numărul
populaţiei. La indicatorul PIB/locuitor ţările Uniunii Europene, conform datelor statistice se
situează pe diferite trepte, aflându-se între primele 60 de ţări ale lumii din cele 200 ţări (cu
excepţia Bulgariei şi României, care ocupă trepte mai
inferioare).

157
Specialiştii consideră că nivelul de dezvoltare economică reliefează mai fidel latura
calitativă a activităţii, a rezultatelor obţinute de ţările lumii, inclusiv de Uniunea
Europeană.
Începând din anul 1998, ONU foloseşte clasificarea ţărilor, după nivelul lor de
dezvoltare
economică, în următoarele trei
categorii:
A. Ţări cu economie dezvoltată;

B. Ţări cu economie în tranziţie;

C. Ţări cu economie în dezvoltare.

Sub acest aspect, toate ţările Uniunii Europene aparţin categoriei de ţări cu economie
dezvoltată.

Pentru ilustrarea nivelului ridicat de dezvoltare economică realizat, nu poate fi omis


faptul
că patru din ţările Uniunii Europene, şi anume Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia fac
parte din Grupul celor opt ţări (G-8) industrializate ale lumii, care se reunesc anual la cel
mai
înalt nivel de reprezentare şi decizie şi dezbat probleme economico-sociale de interes
planetar.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că Uniunea Europeană în ansamblul său face
parte
din triunghiul mondial de putere economică, alături de SUA şi
Japonia.
Rezultatele din ultimii ani demonstrează clar superioritatea Uniunii Europene faţă de
celelalte două centre mondiale de putere economică atât în ceea ce priveşte populaţia ca
factor
determinant al potenţialului economic, cât şi în privinţa dezvoltării economice exprimată în
valori absolute şi în PIB/ locuitor.

Cu toate că Uniunea Europeană în prezent deţine 8% din populaţia globului


pământesc,
ponderea sa în comerţul mondial este de peste 39%, iar la servicii de 46%, depăşind cu
mult
SUA.

Volumul investiţiilor externe directe ale Uniunii Europene în ultimii 30 de ani au sporit
de
la 23 miliarde EURO la 280 miliarde pe an.

Începând cu anul 1990, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) publică
anual „Raportul asupra dezvoltării umane" în care ţările sunt grupate în funcţie de un
criteriu nou
denumit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), alcătuit pe baza următorilor patru
indicatori:
- Speranţa medie de viaţă, la
naştere;
- Rata de alfabetizare a populaţiei;
- Numărul mediu de ani de şcolarizare;
158
- PIB/locuitor.
În raportul PNUD, cele 174 de ţări luate în calcul sunt clasificate după indicatorul
complex menţionat, considerându-se că ţările sunt cu atât mai dezvoltate cu cât indicele
respectiv
se apropie de cifra 1.

Potrivit datelor cuprinse în Raportul PNUD pe anul 2006 peste 50% din ţările membre
ale
Uniunii Europene se situează între primele 30 de ţări din cele 174 de ţări luate în
calcul.
De remarcat caracterul modern al economiei ţărilor membre ale Uniunii
Europene.
Problema fundamentală a oricărei economii, indiferent de condiţiile existenţei şi
evoluţiei
sale, o constituie modul în care se acţionează pentru a stabili cât mai bine, ce , cât şi cum,
şi
pentru cine să se producă bunuri şi servicii de consum. Dintre sistemele economice
cunoscute şi
utilizate până în prezent de societate, cel care a creat condiţiile pentru a se acţiona cât mai
adecvat în direcţiile menţionate este sistemul economiei de piaţă. El nu creează, însă,
automat şi
prosperitatea, aşa cum eronat s-a crezut în unele ţari şi cum din păcate se consideră de
către unii
şi la noi în ţară. Pentru a se realiza prosperitatea şi bunăstarea, economia de piaţă
reprezintă doar
condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Economia de piaţă trebuie să fie însoţită de muncă
tenace,
perseverenţă pentru a-şi manifesta valenţele
sale.
Ca o primă trăsătură a caracterului modern al economiei ţărilor membre ale UE se
înscrie
tocmai existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă, bine concepută şi percepută în toate
domeniile şi la toate nivelurile.

Rezultatele remarcabile ale UE cu economii moderne de piaţă se explică prin


libertatea de
acţiune a agenţilor economici pentru realizarea propriilor interese concordate cu interesele
ţărilor
membre, reglementate prin acte
juridice.
Aceste interese sunt datorate existenţei proprietăţii private, dar şi dorinţei şi
obligaţiei ca
ele să se realizeze prin acţiune, nu prin
inacţiune.
Proprietatea privată şi libertatea de acţiune generată şi asigurată de ea reprezintă
explicaţia
majoră a dinamicii economiei UE, a ţărilor membre. În cadrul acestor economii au existat şi
continuă să existe şi alte forme de proprietate şi interese pe lângă cele private care prin
reglementări juridice corecte se
armonizează.
Ca expresie a caracterului lor modern, economiilor ţărilor membre ale UE le este
specifică, de asemenea, implicarea puterii publice nu numai indirect, prin crearea cadrului
juridic
necesar funcţionării economiei de piaţă, ci şi direct, prin gestionarea sectorului public şi

159
finanţarea învăţământului, culturii, ocrotirii sociale şi medicale, a cercetării ştiinţifice tot
mai
costisitoare etc. Fenomenele negative ale funcţionării pieţei, determinate de înseşi limitele
acesteia, pot fi soluţionate numai de puterea publică prin măsuri economico-financiare
promovate de către aceasta la nivel central şi
local.
Economiile ţărilor membre ale UE, ca economii moderne de piaţă, se caracterizează şi
printr-o eficienţă ridicată atât pe ansamblu, cât şi pe diverse compartimente. Ţările Uniunii
realizează producţii mai mari cu consumuri mai mici de resurse şi factori de producţie,
obţinând
astfel performanţe net superioare celorlalte
economii.
La baza acestor realizări se află, înainte de toate, promovarea largă a conducerii
ştiinţifice
(managementului), a progresului tehnic şi alţi factori. Încă la începutul constituirii Uniunii
Europene, cele şase ţări fondatoare, urmate de cele care li s-au alăturat pe parcurs, au
trecut la
creşterea şi dezvoltarea prioritar intensivă a economiei pe baza creşterii productivităţii
muncii şi
a randamentelor celorlalţi factori calitativi de producţie. Ca urmare a preocupărilor de
obţinere a
eficienţei economice ridicate, ramurile de vârf ale industriei au fost şi sunt dezvoltate cu
prioritate faţă de cele clasice, agricultura a fost şi continuă să fie industrializată, zootehnia
s-a
dezvoltat şi se dezvoltă mai accentuat decât producţia
vegetală.
Un rol important în promovarea acestor orientări în agricultura unor ţări îl au, desigur,
şi
condiţiile pedoclimatice, dar determinantă este, pe ansamblu, orientarea spre obţinerea
unei
eficienţe cât mai ridicate.

În domeniul relaţiilor economice externe, structura exportului ţărilor UE se


caracterizează
prin predominanţa produselor superior valorificate, care asigură sporuri substanţiale la
încasări
şi, totodată, crearea de noi locuri de muncă. Sunt de notorietate publică declaraţiile
conducătorilor unor ţări membre ale UE, prin care se arată că exporturile în ţări din afara
Uniunii
asigură în bună măsură locurile de muncă în ţările
exportatoare.
În afară de acestea, producţia pentru export presupune forţă de muncă mai calificată,
care
este mai bine remunerată. Eficienţa economică este aşezată de ţările membre ale UE la
baza
activităţii nu numai în economie, ci în general, la temelia oricărei
activităţi.
Obţinând rezultate economice dintre cele mai bune, exprimate în producţii medii
superioare, de o mare diversitate şi calitate înaltă şi în costuri scăzute, şi manifestând o
mare
grijă şi preocupare faţă de gestionarea responsabilă a fondurilor administrate, ţările UE
asigură
popoarelor lor un nivel de trai
decent.

160
În felul acesta, în economiile ţărilor respective se regăseşte încă o trăsătură esenţială
a
economiei moderne, şi anume aceea că ea „furnizează maximum din ce au nevoie
oamenii", aşa
cum se exprima J. K. Galbraith.

Toate aceste trăsături, la care s-ar mai putea adăuga şi altele, fac din economiile
moderne
ale ţărilor UE un model spre care aspiră şi celelalte popoare europene şi nu
numai.
Trăsăturile menţionate ale statelor membre ale UE nu înseamnă că statele respective
nu se
confruntă cu anumite contradicţii. Probleme au şi aceste ţări şi nu puţine, ele
manifestându-se
îndeosebi în privinţa stratificării sociale adecvate, a asistenţei sociale şi medicale, a
degradării
mediului natural şi existenţa unor aspecte grave ale criminalităţii. Important este, însă, că
aceste
probleme sunt abordate şi soluţionate într-un mod specific. Pe baza experienţei şi a unui stil
de
viaţă evoluat, populaţia ţărilor membre ale UE porneşte de la aceea că abundenţa ce
constituie
suportul nivelului său de trai ridicat trebuie mai întâi creată şi apoi gestionată cu grijă şi
cumpătare, fără risipă şi degradare. Populaţia ţărilor comunitare nu subestimează
dificultăţile,
dar manifestă optimism şi încrederea în soluţionarea lor. Ea dispune de o mare capacitate
de a se
mobiliza cu toată energia şi mijloacele pe care le are pentru depăşirea lor la
timp.
Ca exponent al intereselor ţărilor pe care le prezintă şi purtătoare a ideilor şi
năzuinţelor de
progres şi prosperitate în lume, Uniunea Europeană se bucură de o largă recunoaştere pe
plan
internaţional. Drept urmare, ea a stabilit şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 150 de
state de pe
diverse meridiane ale globului şi are statut de observator la ONU, participă la lucrările
Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Organizaţiei pentru
Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE), în 1990 semnând cu alte state europene şi
nord-
americane „Carta de la Paris pentru o nouă Europă", care a urmărit sfârşitul divizării
continentului şi al războiului rece.

Având în vedere puţinele sale resurse naturale, economia Uniunii Europene este
dependentă în mare măsură de comerţul mondial, fiind nevoită să importe cantităţi
însemnate de
materii prime, surse de energie, unele produse agricole şi să exporte masiv produse
manufacturate şi să presteze numeroase servicii. Uniunea Europeană promovează o
politică
comercială liberală, taxele sale vamale fiind printre cele mai
avantajoase.
Uniunea Europeană furnizează cea mai mare parte a ajutorului destinat dezvoltării şi
asistenţei umanitare atât noilor democraţii din fostul bloc socialist, cât şi ţărilor în curs de
dezvoltare.O bună parte din ţările Uniunii Europene se află printre puţinele state dezvoltate
care
s-au achitat de obligaţia asumată de a participa cu 0,7% din PIB-ul lor la constituirea
fondului

161
ONU pentru dezvoltare Deci, în aşa mod, succint au fost prezentate realizările uneia dintre
cele
mai reuşite grupări integraţioniste din economia
mondială.

Glosar:

Intregrarea economică internaţională- reprezintă un proces benevol de interacţiune a


economiilor a două sau mai multor ţări, generat de interdependenţele între ele şi care

conducetreptat spre creareaunui organism economic


unic.
Zonă economică de liber schimb- reprezintă abolirea pregresivă a taxelor vamale şi
restricţiilor
cantitative dintre ţările membre, în acelaşi timp faţă de ţările terţe, fiecare ţară membră
adoptă o
politică comercială proprie.

Uniunea vamală- reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să


nu
impună nici un fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicînd un tarif vamal
comun
faţă de ţările terţe.

Piaţa comună- reprezintă o grupare în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie
a
facorilor de producţie.

Uniune economică- reprezintă caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor

economice.

Cuvinte cheie:
- aranjamentelor economice
regionale
- zonă de liber schimb

- uniune vamală

- piaţă comună

- uniune economică şi
monetară
- uniune politică

- Ideea europeană

- Instituţii comunitare
europene
- Politici comunitare

- Integrarea politică
europeană

162
Întrebări pentru recapitulare:

1. Care sunt factorii apariţiei şi dezvoltării grupărilor


regionale?
2. Comentaţi procesul de integrare vest-
europeană.
3. Care sunt caracteristicile integrării economice din alte zone ale lumii, decât
Europa?
4. Cauzele succesului integrării interstatale în Europa
occidentală.
5. Semnificaţia extinderii către Est a
UE.
6. Şansele uniunii politice
europene.
7. Perspectivele organizaţiilor integraţioniste interstatale externe
europene.
TESTE:

1) Definiţia integrării economice reprezintă:

a) Uniunea tuturor economiilor


naţionale;
b) Absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice între
diferite
ţări:

c) Un proces benevol de interacţiune economică a mai multor ţări, care fiind generat de
interdependenţele
între ele conduce treptat spre apropierea mecanismelor economice şi crearea unui organism
economic
unic.
2) Care din următoarele enunţuri nu intră în premisele ţărilor ce tind să se integreze:

a) Apropierea nivelului dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de


piaţă;
b) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se
integreze;
c) Cultura şi religia comună.
3) Care din următoarele implicaţii ale integrării economice internaţionale asupra ţărilor participante este

corect:
a) Îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii
acestora;
b) Lipsa concurenţei în cadrul noii peţi mărite;

c) Nestimularea procesul investiţional.


4) Uniunea Vamală reprezintă:

a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
vamale şi nici
o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările
terţe;
b) O uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
acelaşi timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie.
5) Piaţa Comună reprezintă:

a) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
acelaşi timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie.
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;

163
Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
c)
vamale şi nici
o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările
terţe;
6) Zona Economică de Liber Schimb reprezintă:

a) Un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un fel de taxe
vamale şi nici
o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările
terţe;
b) Uniune în care ţările membre decid să asigure libera circulaţie a factorilor de
producţie;
c) Ţările care o constituie decid să abolească progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative
dintre ele, în
acelaşi timp, faţă de ţările din afară fiecare ţară adoptă o politică comercială
proprie.
Care din următoarele forme a uniunii vamale nu este corectă:

a) Uniunea vamală perfectă;


b) Uniunea vamală cu tarife preferenţiale;

c) Uniunea vamală cu tarife


nepreferenţiale.
8) Uniunea economică reprezintă:

a) Integrarea economică totală;


b) Caracteristicile pieţei comune plus armonizarea politicilor economice în domeniul
economic;
c) Unificarea politicilor sociale, fiscale,
monetare.
9) Teoria uniunii politice reprezintă:

a) Următoarea etapă după integrarea economică


totală;
b) Totalitatea politicilor din ţările integrate;

c) O formă a integrării economice.

Bibliografie:

1. Ranay Charles Epping – Ghidul începătorului în economia mondială. Chişinău.


2002
2. Peter H.Lindert. Economie Internaţională (prezentată de Bernard Lasandris – Duchene
profesor la
Universitatea din Paris.1996

3. Sterian Dumitrescu, George Marin, Ovidiu Puiu. Economia mondială. Piteşti.


2003
4. Florin Bonciu. Economia mondială. Bucureşti,
2004
5. Ion Ignat, Spiridon Pralea. Economie mondială. Iaşi,
1994
6. Emilian Dobrescu. Integrarea economică. Bucureşti,
1996
7. Dumitru Miron. Economia integrării europene. Bucureşti,
1998
8. Sută N. Integrarea economică europeană. Bucureşti,
1999
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău,
2001

164
CAPITOLUL
hotărârilor 6.conferinţelor economice al economiei mondiale.
Cadrul instituţional
interstatale;
 Obiective:
tradiţiilor interstatale.
În rezultatul Drept, căcompartimentului
studierii tradiţiile internaţionale joacă
studenţii vorun
fi rol foarte redus în
capabili
domeniul reglementării relaţiilor economice
- De a determina clasificarea organismelor
internaţionale.
Organismele internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare
internaţionale
- De a distinge scopul şi funcţiile organismelor
internaţională.
Sistemul organismelor internaţionale include un număr de peste 4 mii, dintre care circa
internaţionale
300- –De a identifica reglementările
interstatale. În centrul acestui sistem se află
internaţionale
ONU.
- De a recunoaşte Instituţiile fananciare
Organismele
internaţionaleinternaţionale pot fi clasificate (grupate) după anumite
criterii:
- De a clasifica Organizaţiile Internaţionale
neguvernamentale
(1) După caracterul membrilor şi natura juridică a participanţilor organizaţiilor
internaţionale se divizează în două grupe: interstatale (inter-guvernamentale) şi
ne- 6.1 Definirea şi clasificări ale organizaţiilor internaţionale.
guvernamentale.
Organismele economice internaţionale au apărut ca rezultat al căutării unor măsuri
(2) După cercul participanţilor organismele internaţionale sunt universale, deschise
pentru
eficiente pentru rezolvarea situaţiilor excepţionale sau de criză în activitatea
participarea tuturor ţărilor (ONU şi instituţiile sale specializate), şi regionale,
ţărilor.
membrii
cărora
În cazul pot încercările
când fi participanţii anumiteinaţionale nu erau în stare să rezolve problemele
diplomaţiei
regiuni.
(3) După
relaţiilor competenţe
economice se divizează
contemporane, organisme
guvernele internaţionale
se stăruiau interstatale
să găsească de
mecanisme
competenţă
adecvategenerală
în (ONU,aConsiliul
relaţiile externe pentru European,
crea condiţii Liga prin
favorabile ţărilor arabe) şi competenţă
intermediul consultaţiilorspecială
multilaterale
şi
colaborare (Organizaţia
în direcţia mondială
dorită. a muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Agenţia
Internaţională în domeniul Energiei Atomice ş.a.) sau se divizează conform
direcţiilor
Astfel, după al 2-lea război mondial se observă o creştere bruscă a numărului de
de activitate – organizaţii politice, economice, sociale, culturale, ştiinţifice,
organisme
regionale.
internaţionale, atât inter-guvernamentale cât şi ne-guvernamentale sau regionale, ca
(4) După
necesitate de caracterul drepturilor de care dispun organismele internaţionale se divizează
în diverse probleme la nivel
a rezolva interstatale şi suprastatale (UE).
global.
(5) După
Creată în condiţiile de participare
1945 Organizaţia ca membri
Naţiunilor OEI sunt
Unite (ONU) deschise,
în timpul unde
de faţă orice
s-a ţară poate
transformat
într-
un sistem,deveni
care membru
include 18 după dorinţa
instituţii sa, şi închise,
specializate şi ununde
şir deprimirea se face
organizaţii conform
şi misiuni pentru
invitaţiei co-
efectuareafondatorilor iniţiali (Alianţa
diferitor operaţiuni. Nord Atlantică
Actualmente - NATO).mii de organizaţii internaţionale,
funcţionează
care
Organismele
activează internaţionale
în interesul se creează
asigurării stabilităţii într-o anumită
politice, economiceordine. Cea mai largă
şi a bunăstării metodă
populaţiei de
din
lume.
creare a Organizaţiilor Internaţionale este adoptarea contractelor internaţionale. Pentru
aceasta
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale, având
se convoacă conferinţe internaţionale pentru a adopta textul contractului şi a statutului, iar
mai
scopuri de coordonare între ţările participante, competenţe, organismele sale permanente,
apoi se creează toate structurile necesare ale
statutul
organizaţiei.
său, care determină modul de activitate, drepturile şi obligaţiile, procedura luării deciziilor
etc.
În convoca
Ele pot decursul diferite
activităţii sale practice
adunări Organizaţiile
internaţionale, internaţionale
conferinţe, congreseelaborează şi adoptă
pentru a discuta
anumite
anumite
probleme. reguli şi mecanisme, prin intermediul cărora ele influenţează puternic asupra
legislaţiei
statelor şi normelor naţionale de
drept.
În timpul de faţă reglementarea relaţiilor economice internaţionale se asigură în
baza:
Scopul şi funcţiile organismelor economice internaţionale, atât la nivel global, cât şi
 contractelor internaţionale;
nivel
regional sunt:
 deciziilor (recomandărilor) organismelor
internaţionale;
165
166
 studierea şi rezolvarea celor mai importante probleme în domeniul relaţiilor
economice
internaţionale;
 asigurarea stabilităţii valutare;

 depăşirea barierelor comerciale şi contribuirea la dezvoltarea comerţului între


state;
 alocarea mijloace în adaos la capitalul privat pentru a ajuta sporirea progresului

tehnologic şi economic;
 stimularea ameliorării condiţiilor şi relaţiilor de
muncă;
 prezentarea anumitor recomandări în legătură cu crize şi deprecierea
economică etc.
Reglementările internaţionale se efectuează în următoarele direcţii de
colaborare:
 în sfera economică şi socială;

 în domeniul transporturilor;

 în sfera valutar-financiară;

 în domeniul comerţului internaţional;

 în domeniul proprietăţii intelectuale;

 în domeniul standardizării şi certificării


producţiei;
 în domeniul investiţiilor;

 colaborarea tehnico-ştiinţifică;

 colaborarea în domeniul practicii comerciale internaţionale


etc.
De exemplu, printre organizaţiile internaţionale ne-guvernamentale create în scopul de
a
contribui la dezvoltarea comerţului internaţional pot fi numite: Camera Internaţională a
Comerţului, Biroul Internaţional de publicare a tarifelor comerciale, Institutul Internaţional
de
Unificare a Dreptului Privat (IUNIDRUA), care dă lămuriri privitor la termenii comerciali
„INCOTERMS” etc.

6.2. Sistemul Naţiunilor Unite

ONU a fost creată în 1945. Conferinţa de creare a ei a avut loc la San-Francisco la 26


iunie
1945.

Statutul ONU a fost ratificat la 24 octombrie 1945. În octombrie 2008 se numărau 192
ţări-
membre ale ONU.

Scopurile oficiale ale ONU sunt:

 menţinerea păcii şi securităţii mondiale prin măsurile adoptate de


comun şi
reglementarea pe cale diplomatică a neînţelegerilor între
state;

167
 dezvoltarea relaţiilor externe între state în baza respectării principiului de
egalitate şi
autodeterminare a popoarelor;
 colaborarea internaţională în rezolvarea problemelor de caracter economic,
social,
cultural, umanitar între state
etc.;
 îndeplinirea funcţiilor ca organ de coordonare a colaborării între state pentru
realizarea
cu succes a scopurilor trasate.
Principiile de activitate ale ONU:

 drepturile egale la toate ţările-membre ale


ONU;
 îndeplinirea scrupuloasă a obligaţiunilor sale conform cerinţelor Statutului
ONU;
 rezolvarea neînţelegerilor internaţionale prin mijloace diplomatice (pe cale
paşnică);
 reţinerea de la ameninţarea aplicării puterii către alte ţări în relaţiile
internaţionale;
 participarea activă a tuturor ţărilor la îndeplinirea măsurilor trasate de
ONU.
ONU elaborează şi adoptă diferite recomandări, convenţii, măsuri, fiind propuse tuturor
ţărilor-membre pentru realizare. Sistemul ONU cuprinde diferite organisme: de caracter
fundamental (Asambleia Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social
(ECOSOS), Tribunalul Internaţional, Secretariatul ONU) şi auxiliare (de ajutor); diverse
organisme şi instituţii specializate şi organizaţii autonome, fiind ca parte componentă a
ONU şi
un şir de programe, consilii, comisii care îndeplinesc anumite funcţii concrete ale
ONU.
Analiza experienţei acumulate efectuate în ultimele decenii de către ONU impune
concluzia
că, de rând cu creşterea actuală a rolului problemelor politice mondiale, un loc deosebit în
activitatea ei îl ocupă aspectele economice. Aceasta şi-a găsit expresie, în primul rând, în
extinderea funcţiilor economice ale ONU.
O activitatea variată pentru soluţionarea problemelor cu caracter economic desfăşoară
diverse structuri organizatorice ale ONU. Structura detaliată a organismelor ONU este
redată în
bibliografia respectivă [vezi sursele: 3, p.516-520; 6, p.179-188, 226-239]. Din aceste
probleme
fac parte:
 problemele economice globale ale
contemporaneităţii;
 acordarea asistenţei în scopuri de
dezvoltare;
 contribuţia la dezvoltarea economică a ţărilor mai puţin dezvoltate şi ţărilor cu
economie
tranzitorie;
 aspectele activităţii de ocrotire a naturii şi protecţie a mediului
ambiant;
 acordarea asistenţei umanitare în condiţii
excepţionale.

168
Asistenţa din partea ONU urmăreşte scopul mobilizării resurselor donatorilor pentru
implementarea pe linia diverselor fonduri şi programe (PNUD, PDOON, UNICEF etc.) a unor
proiecte concrete la nivel de ţări şi regiuni. Pe linia diverselor fonduri şi programe ale ONU
volumul anual de asistenţă gratuită acordată celor mai sărace ţări constituie circa 4-5
miliarde
dol.
Importanţa activităţii economice ale ONU creşte odată cu complexitatea tot mai mare a
proceselor ce au loc în relaţiile economice mondiale şi diviziunea internaţională a muncii,
cu
apariţia multiplelor probleme în economia mondială, dinamismul vieţii economice
internaţionale,
care generează necesitatea adoptării unor decizii prompte şi
eficiente.
Desfăşurând o anumită activitate economică, ONU rămâne, totuşi, în primul rând,
organizaţie politică. Caracterul ei politic se manifestă clar în tratarea şi aplicarea principiilor
fundamentale, pe care ea şi le-a fixat în rezoluţiile şi programele elaborate, precum şi în
măsurile
trasate pentru traducerea lor în fapt, în ce priveşte atitudinea ONU faţă de piaţa mondială,
problemele privind dezvoltarea anumitor ţări
etc.
În art. 1 al Statutului ONU sunt formulate în mod concentrat obiectivele de colaborare
internaţională, inclusiv în sfera economică ”…de a desfăşura colaborarea internaţională în
scopul
soluţionării problemelor cu caracter economic, social…”. O serie de alte deziderate ale
Statutului
se referă nemijlocit la aspectele colaborării economice. Bunăoară, capitolele IX şi X sunt
consacrate integral colaborării economice şi
sociale.
Activitatea economică a ONU cuprinde patru direcţii
principale:
а) soluţionarea problemelor economice globale, caracteristice pentru toate
ţările;
b) contribuţia la colaborarea economică a statelor cu niveluri diferite de dezvoltare
economică;
c) contribuţia la creşterea economică a ţărilor în curs de
dezvoltare;
d) soluţionarea problemelor de dezvoltare economică
regională.
În realitate activitatea în aceste direcţii se desfăşoară utilizându-se următoarele forme:
informaţională, tehnico-consultativă şi
financiară.
Activitatea informaţională este cel mai răspândit tip de muncă a ONU. Chestiunile ce
prezintă interes se includ în ordinea de zi a discuţiilor politice, se pregătesc referate în scris
etc.
Scopul unei asemenea activităţi îl constituie acţiunea generală asupra direcţiilor de politică
economică a ţărilor-membre.
Activitatea tehnico-consultativă a ONU se desfăşoară sub formă de asistenţă tehnică,
acordată statelor solicitante. Încă în anul 1948 au fost adoptate un fel de principii pentru
acordarea unei asemenea asistenţe,
care:

169
 nu trebuie să servească drept mijloc de amestec economic şi politic străin în afacerile

interne;
 trebuie să fie acordată exclusiv prin intermediul
guvernului;
 trebuie să fie acordată exclusiv ţării
date;
 trebuie să fie acordată, pe cât e posibil, în forma solicitată de ţara în
cauză;
 trebuie să corespundă cerinţelor sporite de calitate şi valoare
tehnică.
Activitatea financiar-valutară se desfăşoară preponderent pe linia organismelor
internaţionale ale Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Corporaţiei
Financiare Internaţionale, Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, Fondului Monetar
Internaţional. Aceste organizaţii formal sunt organisme specializate ale
ONU.
Sistemul organismelor de colaborare economică din cadrul ONU
Organizaţiile economice internaţionale sunt instituţii ale relaţiilor interstatale
multilaterale,
având obiective coordonate de către participanţii la ele, competenţă în organele lor
permanente,
precum şi alte norme politico-organizatorice specifice, printre care: statut, reguli
procedurale,
calitatea de membru, reguli de adoptare a deciziilor etc. Ele pot include de asemenea
şedinţe,
conferinţe, congrese, care îşi desfăşoară activitatea, de regulă, în decursul unei perioade
limitate
de timp şi nu au statut, procedură special elaborată, organe de
lucru.
Organizaţiile internaţionale reprezintă o formă organizatorică de colaborare
internaţională.
Sistemul organizaţiilor internaţionale, după cum s-a menţionat anterior, se compune din
peste 4
mii de organizaţii, din care mai mult de 300 sunt inter-guvernamentale. În centrul acestui
sistem
se află Organizaţia Naţiunilor Unite. În cadrul sistemului de organisme internaţionale,
pentru
coordonarea activităţii, se creează organe mixte, comitete de
coordonare etc.
Principalele subdiviziuni structurale ale sistemului organelor de colaborare economică
în
cadrul ONU sunt trei din cele şase organe fundamentale, indicate în Statutul ONU, şi
anume:
Asambleea Generală (AG a ONU), Consiliul Economic şi Social şi Secretariatul Asambleea
Generală, conform articolelor respective din Statutul ONU, poartă răspundere pentru
îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei în domeniul colaborării internaţionale şi dirijarea
activităţii
concrete în această sferă. Sarcina principală a Asambleei Generale este de a servi drept
forum
superior în cadrul ONU pentru discutarea celor mai importante probleme cu caracter
economic.
Asambleea îşi exercită funcţiile în domeniul dat prin intermediul comitetelor
respective.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), creat în anul 1946, în esenţă efectuează
coordonarea întregii activităţi a ONU în domeniul social-economic. Membre ale acestui
consiliu
sunt 54 ţări-membre ale ONU, alese de Asambleea Generală a ONU, concomitent 5 dintre
ele
sunt membre permanente ale Consiliului de Securitate. Organul suprem al Consiliului
Economic

170
şi Social este sesiunea Consiliului. Anual au loc trei sesiuni: de primăvară – în probleme de
drept şi umanitare; de vară – în probleme economice şi sociale; şi sesiunea
organizatorică.
În activitatea Consiliului se evidenţiază trei funcţii
principale:
 acesta e un forum specializat, responsabil în cadrul ONU pentru discutarea calificată
a
problemelor economice şi sociale internaţionale şi elaborarea liniei politice
principiale;
 este organul de coordonare a întregii activităţi a ONU în problemele economice şi

sociale, de coordonare a activităţii instituţiilor specializate ale ONU (FAO, UNIDO


etc.);
 se ocupă de pregătirea cercetărilor calificate în problemele generale şi speciale ale

dezvoltării economice şi sociale şi colaborării


internaţionale.
Secretariatul ONU – este organul administrativ-executiv, ce deserveşte funcţionarea
normală a altor instituţii ale ONU, execută însărcinări concrete. Majoritatea covârşitoare a
colaboratorilor din aparatul central al Secretariatului lucrează pentru serviciul
economic.
Să examinăm în continuare pe scurt funcţiile unor alte organizaţii ale ONU, activitatea
cărora în domeniul relaţiilor economice internaţionale este deosebit de intensă şi
sesizabilă.
Asambleea Generală a ONU la finele anului 1964 a adoptat rezoluţia de constituire a
Conferinţei pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) în calitate de organ al ONU, care nu este
organizaţie internaţională. La activitatea ei participă practic toate statele membre ale ONU
şi o
serie de organizaţii internaţionale. Organul ei superior este Consiliul pentru Comerţ şi
Dezvoltare. Sesiunile au loc o dată în patru ani. Consiliul este convocat de două ori pe an.
Sediul
său e la Geneva.

Sarcinile principale ale UNCTAD sunt:


 susţinerea dezvoltării comerţului internaţional, asigurarea unei păci stabile şi a
colaborării
egale în drepturi între state;
 elaborarea recomandărilor, principiilor, condiţiilor organizatorico-juridice şi a
mecanismelor de funcţionare a relaţiilor economice internaţionale
actuale;
 participarea la coordonarea activităţii altor instituţii ale ONU în domeniul dezvoltării

economice, reglementarea relaţiilor economice şi stimularea comerţului


internaţional.
UNCTAD examinează o largă serie de chestiuni şi probleme legate de comerţul
internaţional cu materii prime, articole finite şi semifabricate, transporturi, asigurare,
creditare a
comerţului exterior, transmitere a tehnologiilor etc. Până la momentul actual au avut loc
nouă
sesiuni ale UNCTAD. Însă, odată cu crearea OMC, practic în mod deschis au început să se
pronunţe opinii referitor la faptul dacă mai este necesară în genere această organizaţie.
Dar la
ultima sesiune de la Madrid (din anul 1995) s-a convent că deocamdată comunitatea
mondială
mai are nevoie de ea.

171
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (UNIDO) este o instituţie
specializată a ONU pentru susţinerea industrializării statelor în curs de dezvoltare, a
dezvoltării
lor industriale prin mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale (a fost creată în anul
1966).
Organul ei superior este Conferinţa Generală, convocată o dată la doi ani. Sediul ei se află
la
Vena.
Activitatea UNIDO se divizează convenţional în operativă şi
auxiliară.
Activitatea operativă, conform rezoluţiei Asambleei Generale a ONU,
include:
 elaborarea recomandărilor şi acordarea de asistenţă concretă la pregătirea
programelor de
industrializare, ţinându-se cont de situaţia politică, economică, financiară, de factorii
tehnici;
 crearea şi consolidarea în ţările în curs de dezvoltare a instituţiilor şi organelor de
dirijare
a producţiei;
 organizarea şi promovarea cercetărilor ştiinţifice, a lucrărilor de elaborare a studiilor
de
fezabilitate pentru construcţia obiectelor
industriale;
 acordarea de asistenţă tehnică la implementarea unor proiecte concrete, a
recomandărilor
privind utilizarea resurselor de materie primă
etc.
Activitatea auxiliară include colectarea, generalizarea şi difuzarea informaţiei,
publicarea
referatelor etc.
Dacă UNIDO are statut de organizaţie specializată, care “lucrează” cu ţările în curs de
dezvoltare, apoi altă instituţie a ONU – Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) – este un organ auxiliar al Asambleei Generale a ONU, un program
internaţional de asistenţă tehnică şi pre-investiţională pentru ţările în curs de dezvoltare în
cele
mai importante sectoare ale economiei. Organul său de conducere este Consiliul de
directori
format din 48 reprezentanţi ai guvernelor şi ales pe o perioadă de 3 ani. Secretariatul se
află la
New-York. PNUD îşi concentrează activitatea asupra a şase direcţii: combaterea sărăciei,
perfecţionarea activităţii administrative, colaborarea tehnică între ţările în curs de
dezvoltare,
protecţia mediului ambiant, utilizarea raţională a resurselor naturale şi participarea
femeilor la
modernizarea tehnologiilor în scopuri de dezvoltare. Programele acestei organizaţii
funcţionează
real, fiindcă în cazul dat sunt implicate mijloace considerabile. Există numeroase exemple
de
implementare a unor proiecte importante (în domeniul irigaţiei, pisciculturii, exploatării

resurselor forestiere etc.).


În cadrul ONU o activitate deosebit de importantă desfăşoară organismele financiar-
valutar-creditare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor etc.), Organizaţia mondială a
Comerţului – OMC, Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD, Organizaţia
Alimentară şi Agricolă a ONU – FAO, Fond Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii –
172
IFAD, diverse organisme internaţionale în domeniul energeticii, mediului înconjurător,
transporturilor, migraţiei; protecţiei proprietăţii intelectuale, în sfera turismului şi multe alte
organizaţii internaţionale. Activitatea unora dintre ele se va reda în următoarele
capitole.
Un bloc aparte îl constituie comisiile economice regionale, coordonate de ECOSOC şi
care sunt
fondate în conformitate cu rezoluţiile
acestuia.
Comisia Economică Europeană a ONU (CEE) – a fost creată în anul 1947 ca organ

provizoriu al ONU, iar din anul 1951 a primit statutul de organ permanent al ONU.
Secretariatul
ei se află la Geneva. CEE contribuie la dezvoltarea comerţului şi colaborării tehnico-
ştiinţifice.
În componenţa CEE intră circa cincisprezece comitete, ce se ocupă de problemele
agriculturii,
industriei chimice, energeticii, ecologiei
etc.
Comisia Economică pentru Africa (CEA) – a fost creată în anul 1958 în scopul de a
acorda
asistenţă popoarelor africane la studierea şi analiza problemelor ce ţin de dezvoltarea
continentului african. Are patru secţii sub-regionale – pentru Africa de Nord – în or. Tangere
(Maroc), pentru Africa de Vest – în oraşul Niamee (Niger), pentru Africa de Est – în or.
Lusaca
(Zambia), pentru Africa Centrală – în or. Kinshasa (Zair). În ultimii ani CEA acordă asistenţă
în
cadrul serviciilor consultative şi tehnice, în domeniul combaterii secetei, elaborării
proiectelor în
sfera irigaţiei, pregătirii cadrelor etc.

Comisia Economică pentru America Latină şi ţările din Bazinul Caraibelor (CEALC) a
fost creată în anul 1948. Organul ei superior este Sesiunea, care se convoacă o dată în doi
ani,
iar în perioada dintre sesiuni activează Comitetul, compus din reprezentanţii a 40 ţări
latino-
americane, precum şi ai SUA, Canadei, Marii Britanii, Franţei, Olandei şi
Spaniei.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Oceanul Pacific (CESAOP) – organ
regional, creat în anul 1947. Organul ei superior de conducere este Sesiunea, secretariatul
ei se
află în Bangkok. Din această organizaţie fac parte majoritatea ţărilor din regiune, inclusiv
SUA,
Olanda, Marea Britanie, Franţa. În cadrul acestei comisii se implementează diverse
programe, în
special în domeniile transportului şi telecomunicaţiilor, dezvoltării infrastructurii, ce au o
mare
importanţă pentru regiunea dată, în care locuieşte mai mult de o jumătate din populaţia
globului
pământesc.
Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (CESAV) a fost creată în anul 1974.
În
componenţa ei intră 14 state din regiunea dată. Organul ei superior este Sesiunea,
convocată o
dată în doi ani. Secretariatul se află în or. Bagdad. În anul 1994 la Aman Comisia a adoptat
pentru executare cinci programe tematice: utilizarea raţională a resurselor naturale şi
dirijarea
utilizării lor; ridicarea gradului calitativ al vieţii; dezvoltarea economică şi colaborarea;
evenimentele de importanţă regională şi transformările globale; probleme
speciale.

173
6.3 Instituţiile financiare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional şi Grupul
Băncii Mondiale.
Locul şi rolul organizaţiilor financiar-valutare din sistemul ONU în relaţiile economice
internaţionale

Organizaţiile financiar-valutare şi bancare internaţionale ocupă un loc important în


sistemul
relaţiilor economice internaţionale. În primul rând, activitatea lor permite introducerea unui
început de reglementare şi o anumită stabilitate în unitatea contradictorie a economiei
mondiale,
asigurând în ansamblu funcţionarea fără întreruperi a sferei valutar-financiare. În al doilea
rând,
ele sunt chemate să servească drept forum pentru întreţinerea colaborării dintre ţări. În
rândul al
treilea, creşte importanţa lor în sfera studierii, analizei şi generalizării informaţiei privind
tendinţele de dezvoltare şi a elaborării recomandărilor în cele mai stringente probleme ale

economiei mondiale.

În funcţie de obiectivele şi gradul lor de universalitate instituţiile financiar-valutare


internaţionale se divizează în organizaţii de importanţă mondială, regională şi care au
atribuţie
numai la o anumită sferă a economiei mondiale. Din organizaţiile de primul tip fac parte,
spre
exemplu, Grupul Băncii Mondiale şi Fondul Monetar
Internaţional.

Grupul Băncii Mondiale

Banca mondială (BM) – reprezintă o organizaţie de creditare, ce include în componenţa


sa
şase organizaţii strâns legate între ele care întră în sistemul ONU, având un scop comun –
ajutorul financiar ţărilor în curs de dezvoltare din contul ţărilor
dezvoltate.
Grupul Băncii Mondiale include [16, p.103]:
1. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), creată în anul 1945 cu
scopul de a oferi credite ţărilor în curs de
dezvoltare.
2. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID), creată în 1960 cu scopul de a oferi
credite preferenţiale ţărilor sărace în curs de
dezvoltare.
3. Corporaţia Internaţională Financiară (CIF), creată în 1956 cu scopul de a contribui la
dezvoltarea economică a ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea ajutorului

sectorului privat.
4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI), creată în 1988 în scopul
protejării investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare, dând garanţie investitorilor
internaţionali, în caz de pierderi, ca rezultat a riscurilor
comerciale.

174
5. Centrul Mondial de Reglementare a litigiilor (contraverselor) Investiţionale, creat în
1966 cu scopul de a contribui la sporirea fluxurilor Investiţionale, acordând servicii
de
arbitraj la rezolvarea litigiilor (contraverselor) dintre Guverne şi investitorii
străini.
Acest grup investiţional internaţional s-a transformat într-o cea mai mare instituţie
investiţională din lume. Grupului Băncii Mondiale îi revine circa jumătate din volumul anual
de
mijloace alocate de către toate organismele economice internaţionale ţărilor în curs de
dezvoltare. Banca Mondială are menirea de a contribui la integrarea tuturor ţărilor-membre
cu
centrele de bază ale sistemului economic
mondial.

Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD sau BM)


BIRD a fost creată în 1945 în rezultatul semnării de către 28 de ţări a Acordurilor de la
Bretton-Woods (iulie 1944). În 1947 Asambleea Generală a ONU a adoptat aceste Acorduri,
care
determină relaţiile BM cu ONU. Conform statutului BM este un organism internaţional
independent. Contractul prevede reprezentanţa BM în Asambleea Generală a ONU, Consiliul
Economic şi Social, Comisiile economice regionale ale ONU, în programul de Dezvoltare a

ONU.
Statutul ONU a fost modificat de nenumărate ori. Membrii BM pot fi numai membrii
Fondului Internaţional Mondial. În componenţa BIRD întră 180 de ţări
.
Scopul BIRD este:
 ajutorul la reconstruirea şi dezvoltarea ţărilor-membre stimulând investiţiile în scop
de
producţie;
 protejarea capitalului străin privat, acordarea împrumuturilor în scop de
producţie;
 contribuirea la creşterea volumului comerţului exterior şi asigurarea echilibrată a
balanţei comerciale asigurând stimularea investiţiilor străine la dezvoltarea
resurselor
de producţie a ţărilor-membre a BM
Principalele direcţii de activitate ale BIRD sunt:
 acordarea creditelor şi împrumuturilor de lungă durată în scopuri de producţie: de

dezvoltare a agriculturii, energeticii; garantarea stingerii datoriilor


guvernamentale;
acordarea împrumuturilor pentru anumite proiecte
concrete;
 acordarea împrumuturilor ţărilor în curs de dezvoltare la crearea infrastructurii:
şoselelor, căilor ferate, la dezvoltarea învăţământului, culturii, medicinii, pregătirea

cadrelor etc.;
 acordarea împrumuturilor acelor ţări în curs de dezvoltare care nu-s în stare să
achite
procentele de rambursare a creditelor
obţinute;

175
 creditarea ţărilor sărace care nu-s în stare să obţină credite pe piaţa financiară
internaţională (împrumuturile le acordă Asociaţia Internaţională de
dezvoltare);
 acordarea împrumuturilor de lungă durată ţărilor-membre a BM, inclusiv şi firmelor

particulare;
 acordarea ajutorului tehnic în diverse forme ţărilor în curs de
dezvoltare;
 elaborarea şi implementarea diferitor proiecte
finanţate;
 promovarea cercetărilor pe probleme economice şi tehnico-
ştiinţifice;
 finanţarea proiectelor şi activităţilor în domeniul ocrotirii mediului ambiant a ţărilor
în
curs de dezvoltare;
 acordarea consultaţiei ţărilor în curs de dezvoltare pe problemele financiar-creditar-

bancare;
 oferirea ţărilor-membre ale BM informaţia respectivă despre implementarea
diferitor
proiecte, rezultatele expertizelor; programelor naţionale de ocrotire a mediului;
dezvoltarea unor ţări şi sectoare ale economiei
etc.
Organul suprem al BM este Consiliul Administraţiei, având funcţiile de determinare a
politicii generale a Băncii; primire a noilor membri; determinarea volumului fondului
statutar al
Băncii, repartizarea venitului net. Organul executiv al BM este Directoratul din 24 directori-
ordonatori, 5 – sunt numiţi de către ţările-membre care deţin cele mai multe acţiuni, iar 19
sunt
aleşi de către administratori din numărul celorlalte ţări-
membre.
Mijloacele financiare ale BM sunt formate din contul cotizaţiilor ţărilor-membre, din
împrumuturi pe pieţele internaţionale a capitalului de împrumut şi a profitului
bancar.
Fondul statutar al BIRD, creat de ţările-membre la început era de circa 10 miliarde
dolari.
Re-orientarea activităţii spre asistenţa ţărilor în curs de dezvoltare au impus conducerea
Băncii
de a tot mări volumul mijloacelor creditare. Capitalul statutar a fost mărit în 1959, 1980,
1988.
În 1997 el deja constituia 182 miliarde dolari, dintre care 11 miliarde era capital achitat şi
171
miliarde dolari – este partea de obligaţiuni care poate fi solicitată de către BM numai în
cazul
lipsei de resurse pentru achitarea urgentă a angajamentelor sale. Anume această parte a
capitalului şi serveşte fondul de garanţie, sub care BIRD dă împrumuturi, în primul rând pe
piaţa
financiară internaţională, făcând emisii de obligaţii pentru extinderea operaţiunilor sale
creditare.
În 1997 împrumuturile din afară ale BM constituiau 10 miliarde dolari. Din aceste mijloace
BM
finanţează operaţiunile sale creditare. O altă sursă de mijloace financiare este partea din
profitul
ne-repartizat a BM şi alte surse. BM acordă împrumuturi pe termen mediu şi de lungă
durată
guvernelor şi organizaţiilor particulare sub garanţia Guvernului şi controlează achitarea lor.

176
Ţările-membre sunt obligate să îndeplinească recomandările BM şi să prezinte informaţiile

cerute.
În ultimele decenii s-au schimbat esenţial locul şi rolul grupului Băncii Mondiale în
economia mondială. După obţinerea calităţii de membru al băncii de către statele din
Europa de
Est el a început să acorde o mai mare atenţie statelor din această
regiune.
Spre exemplu, în anul financiar 1996 (s-a încheiat la 30 iunie 1966) resursele sumare
acordate de Banca Mondială ţărilor în curs de dezvoltare au constituit 21,4 miliarde dolari.
Deşi
suma e destul de semnificativă, totuşi, în anul 1995 numai capitalul investit în ţările în curs
de
dezvoltare de către sectorul privat a însumat 170 milrd.
dol..
Concurenţa în creştere din partea sectorului privat şi a altor bănci regionale pentru
dezvoltare a complicat vizibil activitatea BIRD şi a filialelor ei în ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială de asemenea s-a confruntat cu probleme noi în legătură cu politica
promovată
de către SUA, ce a generat reducerea volumului de resurse, ce trebuiau acordate Asociaţiei
Internaţionale pentru Dezvoltare.
Ţările în curs de dezvoltare au acumulat datorii externe foarte mari. Cele mai mari
datorii,
ce depăşesc 100 milrd. dol. sau se apropie de această cifră, le au: Mexic (165), China (118),

Indonezia (94), Argentina (90) (finele anului


1995) .
Activitatea grupului Băncii Mondiale, în primul rând a BIRD, în ultimii ani a fost
apreciată
ne-univoc. Se indică faptul că unele programe au fost insuficient de bine pregătite şi de
aceea n-
au atins obiectivele scontate. Adepţii mişcărilor ecologice critică banca pentru că unele
proiecte,
în special barajele construite cu susţinerea BIRD, aduc prejudiciu mediului înconjurător.
Banca
Mondială trebuie să-şi intensifice eforturile, pentru ca ţările în curs de dezvoltare să
efectueze
reforme mai profunde în gestiunea economiei, ridicarea gradului de eficienţă a sistemului
bancar,
să acorde o mai mare atenţie creării climatului investiţional favorabil, să găsească noi
modalităţi
de atragere a capitalului privat
etc.

Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI)


Creată în 1988 ca filiala BM. În privinţa financiară este independentă. În calitate de
organizaţie specializată întră în sistemul ONU. În componenţa AMGI în octombrie 2008 erau
173 ţări-membre, dintre care 25 de ţări dezvoltate şi 148 de ţări în curs de dezvoltare; 2
ţări –
Nigeria şi Mexic se aflau în curs de
aderare.
Scopurile AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate în scopuri de producţie, preponderent în
ţările
în curs de dezvoltare;
 asigurarea şi reasigurarea contra riscurilor ne-
comerciale;
177
 de a contribui la elaborarea proiectelor şi asigurarea argumentării lor din punct de
vedere a necesităţilor ţării
concrete;
 acordarea ajutorului tehnic în scopul stimulării atragerii investiţiilor străine în ţările
în
curs de dezvoltare;
 efectuarea activităţii informaţionale.
Principalele direcţii de activitate ale AMGI sunt:
 acordarea garanţiei la investiţiile alocate, dând garanţie investitorilor
internaţionali, în
caz de pierderi, ca rezultat a unor riscuri: ne-convertirea valutei locale; expropriaţii
proprietăţii în ţara gazdă; război şi dezordine în societate; încălcarea contractului
de
către contra-agentul din ţara-gazdă
ş.a.;
 efectuarea operaţiunilor de asigurare sau reasigurare a investiţiilor de comun în
unele
ţări;
 acordarea garanţiilor consorţiumurilor
internaţionale,
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare la elaborarea proiectelor şi
prezentarea
cererilor la prestarea garanţiilor, argumentarea tehnico-economică în aspect
financiar,
economic, ecologic etc.;
 acordarea ajutorului ţărilor în curs de dezvoltare în obţinerea investiţiilor străine
directe; oferirea serviciilor de consultanţă la crearea climatului favorabil
investiţional;
obţinerea informaţiei necesare cu privire la proiectele noi investiţionale
etc.
Organul suprem al AMGI este Consiliul de directori. Activitatea operativă este efectuată
de
către Directorat în număr de 20 membri. Preşedintele Directoratului este Guvernatorul
BIRD.

Fondul Monetar Internaţional (FMI)

FMI, ca şi BM, a fost creat în 1945. în componenţa lui întră aceleaşi ţări-membre (în
2003 –
185 de ţări). Pentru a deveni membru BM mai întâi ţara trebuie să fie membru al
FMI.
Scopul FMI este de a contribui la:
 colaborarea valutară internaţională prin consultaţii şi interacţiuni pe problemele

valutare;
 crearea condiţiilor favorabile pentru lărgirea şi creşterea echilibrată a volumului
comerţului exterior;
 stabilizarea cursului valutar, susţinerea relaţiilor inter-valutare normale, excluzând
devaluarea valutei în concurenţa
reală;
 crearea unui sistem multilateral de plăţi şi lichidarea restricţiilor în schimbul
valutar,
care împiedică dezvoltarea comerţului
exterior;
178
 acordarea mijloacelor financiare ţărilor-membre pe un anumit timp pentru
corectarea
balanţei de plăţi externe;
 reducerea termenului şi dimensiunilor balanţelor de plăţi
externe.
Funcţiile principale ale FMI sunt:
 susţinerea sistemului general a conturilor de plăţi, conform regulilor specifice de
împrumut reciproc;
 monitorizarea stării sistemului valutar
internaţional;
 contribuirea la stabilitatea cursului de schimb valutar şi reglementarea
operaţiunilor
valutare internaţionale;
 acordarea creditelor pe termen mediu şi de lungă
durată;
 completarea rezervelor valutare ale ţărilor-membre repartizând drepturi speciale
de
stingere reciprocă;
 acordarea consultaţiilor şi participarea la colaborare
etc.
FMI ţine legături strânse cu BIRD, OMC, Banca de transferuri
internaţionale.
Organul suprem al FMI este Consiliul Guvernatorilor. În funcţiile lui întră: primirea noilor
membri în FMI; corectarea paritetelor valutare pentru ţările-membre; revederea cotelor;

repartizarea venitului net al FMI; alegerea Directorului executiv. Sesiunea Consiliului


Guvernatorilor are loc anual. Deoarece FMI este creat după principiul societăţii pe acţiuni,
numărul de voturi ai fiecărei ţări se determină conform ponderii capitalului. SUA şi ţările din
Europa de Apus practic au posibilitate de a controla în deplin adoptarea hotărârilor în FMI.
Ponderea ţărilor dezvoltate (22 de ţări) constituie 60,3% din numărul total de voturi.
Activitatea
operativă a FMI se efectuează de către Consiliul
executiv.
În componenţa FMI întră 5 departamente: (1) pe întrebări de impozitare; (2) juridice;
(3)
vistierie, trezorerie; (4) servicii decontări şi calcule; (5) operaţii valutare şi de schimb, de

asemenea Secretariatul de ajutor


tehnic.
Ţările-membre sunt obligate să prezinte FMI informaţie cu privire la stocurile de aur şi
rezervele valutare, situaţia economică, balanţa de plăţi, circulaţia monetară; investiţiile
străine.
Resursele financiare ale FMI la 30 aprilie 1997 constituiau 198 miliarde dolari (ca
cotizaţii a
ţărilor-membre 145 miliarde drepturi speciale de tragere
(DST).
Pentru creditele acordate FMI reţine taxe de comision în mărime de 0,5% din suma
acordată. Accesul ţărilor-membre la resursele financiare ale FMI în mărimea limitelor
corespunzătoare se determină de fiecare dată în parte în dependenţă de împrejurimile
create în
ţară.
Mecanismele creditare pot fi divizate în următoarele
grupe :

179
(1) mecanisme tradiţionale;

(2) mecanisme speciale


compensatoare;
(3) ajutoare excepţionale;
(4) mecanisme de ajutor ţărilor cu venituri mici.
(1) Mecanismele tradiţionale includ:
 mecanismul ponderilor de rezervă (Reserve Tranche) (cota
25%);
 mecanismul ponderilor creditare (Credit Tranche Policy) (cota
25%);
 acorduri despre rezerve creditare (Stand-by Arrangements). Aceste credite de
obicei se
dau pe termen 12-24 luni. Ele cuprind aproximativ jumătate din operaţiunile
creditare
ale FMI;
 mecanismul finanţării extinse (Extended Fund Facility – EFF), care completează
mecanismul ponderilor de rezervă. El presupune creditarea în baza programelor pe

termen mediu din contul rezervelor FMI. Restituirea mijloacelor valutare folosite
trebuie reîntoarse în 12 porţii egale în termen de la 4½ până la 10 ani din ziua
cumpărării valutei;

(2) Mecanismele speciale compensatoare includ:


 finanţarea compensatorie din Fondul finanţării compensatoriu în cazuri
neprevăzute –
CCFF (Compensatory and Contingency Financing Facility);
 finanţarea reorganizărilor sistemice din Fondul transformărilor sistemice – STF

(Systemic Transformation Facility);


 finanţarea rezervelor tamponatoare din Fondul rezervelor tamponatoare – BSFF
(Buffer
Stock Financing Facility);
(3) Ajutorul excepţional (Emergency Assistance) se acordă în formă de achiziţii de
mărfuri în scop de a ajuta ţările-membre la rezolvarea problemelor balanţei de plăţi când
apar
calamităţi.
(4) mecanismele de ajutor ţărilor cu nivelul veniturilor mici presupun acordarea
resurselor
financiare din Fondul reformărilor structurale – SAF (Structural Adjustment Facility) şi din
Fondul lărgit a reformărilor structurale – ESAF (Enhanced Structural Adjustment Facility).
Peste
72 de ţări s-au folosit de aceste resurse. Creditele se acordă pe termen de 4 ani acelor ţări
unde
reforma structurală efectuată dă rezultate satisfăcute şi care iau măsuri eficiente la
reglarea
balanţei de plăţi.
FMI tinde spre perfecţionarea sistemului creditar având ca scop simplificarea finanţării
nu
numai pentru ţările sărace în curs de dezvoltare, dar şi a statelor din Europa Centrală şi
de Est.
Universalitatea Fondului Monetar Internaţional în comparaţie cu alte organizaţii este
determinată de faptul că el îmbină funcţii reglatorii, consultative şi
financiare . 180
Funcţia reglatoare constă în faptul că FMI efectuează supravegherea politicii statelor-
membre, astfel încât aceasta să corespundă angajamentelor pe care şi le asumă ţara
devenind
membru al Fondului. Conform statutului său, în centrul atenţiei FMI se află aspectele ce ţin
de
supravegherea politicii ţărilor-membre în promovarea cursurilor valutare. De menţionat că
în
ultima perioadă se observă o intensificare a controlului strict din partea FMI asupra
sistemului
valutar mondial. Aceasta se explică prin modificările de profunzime ce au loc în economia
mondială, în special ca urmare a globalizării
ei.
Intensificarea supravegherii are loc în trei direcţii. Prima – se elaborează standardul
prezentării de către ţările-membre a datelor statistice cu privire la starea economiei, ce
trebuie să
fie comunicate la timp FMI. A doua – Fondul intenţionează să efectueze un control
permanent.
Chestiunile privind dezvoltarea economică a unor ţări vor fi discutate mai frecvent la
şedinţele
Consiliului său de directori. A treia – obiectivul principal al consultaţiilor şi discuţiilor trebuie

devină politica statelor-membre referitor la cursurile valutare; starea balanţei de circulaţie a
capitalului, precum şi atenţia sporită faţă de ţările, potenţialul economic al cărora are un
anumit
impact dincolo de hotarele lor.
Utilizarea de către o anumită ţară a resurselor FMI este posibilă doar cu anumite
condiţii: ţara
trebuie să prezinte Fondului argumente solide privind necesarul de resurse pentru
finanţarea
deficitului balanţei de plăţi; FMI trebuie să se convingă, că ţara ce a solicitat asistenţă este
în stare să-
şi îndeplinească angajamentele de stingere a datoriei faţă
de Fond.
FMI înaintează condiţii, respectarea cărora are menirea să
garanteze, că:
а) politica promovată de membrii Fondului în termene acceptabile se va solda cu
atingerea
unui echilibru raţional al balanţei de plăţi şi creşterea economică stabilă în ţara
respectivă;
b) pe măsura necesităţii se întreprind paşi în direcţia transformărilor
structurale;
c) în ce priveşte soluţionarea problemelor structurale şi ale asanării balanţei de plăţi
finanţarea şi măsurile de stabilizare se completează
reciproc .
Prăbuşirea sistemului Brettonwood, o parte componentă a căruia erau FMI şi BIRD, a
impus
revederea rolului şi locului acestor organizaţii. Oportunitatea menţinerii instituţiilor
financiare
date şi în condiţiile noi este susţinută de majoritatea economiştilor şi oamenilor politici. E
de
aşteptat că în următorii ani ambele organizaţii şi, în primul rând, FMI să-şi continue
orientarea
spre restructurarea în profunzime a activităţii lor, ţinându-se cont de noul mediu mondial,
ce s-a
format după transformările fundamentale în economia mondială din anii 80-90 ai secolului

trecut.

181
Importanţa organizaţiilor financiar-valutare şi creditare regionale
În ultimii ani au devenit evidente eforturile băncilor regionale pentru dezvoltare, care
au
început să facă o concurenţă mai serioasă grupului Băncii Mondiale (BIRD, AID, CIF şi
AMIG).
Banca Asiatică pentru Dezvoltare acordă aproximativ o treime din credite în condiţii
avantajoase. Prioritare pentru bancă sunt ramurile infrastructurii. Banca Africană pentru
Dezvoltare alocă resurse în scopul dezvoltării ţărilor africane, acordându-le de asemenea
asistenţă sub formă de servicii de expertiză şi în domeniul pregătirii cadrelor. Ambele bănci
dirijează fondurile de dezvoltare, respectiv – Asiatic şi African cu regim facilitat de
creditare.
Banca Inter-americană pentru dezvoltare îşi direcţionează investiţiile în energetică,
agricultură şi piscicultură. Pentru această bancă e caracteristic gradul înalt de concentrare
la
acordarea creditelor. Cele mai multe resurse către începutul anilor 90 au fost acordate
Argentinei, Braziliei şi Mexicului, care sunt mai dezvoltate în comparaţie cu alte ţări latino-

americane.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care şi-a început activitatea în
anul
1991, a reuşit să depăşească dificultăţile de formare şi a devenit un investitor solid pentru
ţările
din Europa de Est. Această bancă acordă resurse în condiţii mai avantajoase, decât băncile
private obişnuite. Bunăoară, către mijlocul anului 1995 BERD a acordat statelor din regiune
credite în sumă de peste 4,5 miliarde ECU. Aproximativ 70% din investiţii au fost acordate
pentru sectorul privat. Dat fiind faptul că BERD are dreptul să acorde credite depăşind 35%
din
volumul necesar de capital pentru realizarea proiectului, ea foloseşte pe scară largă credite

sindicalizate.
Experienţa, acumulată de BERD se aplică la crearea altor bănci similare, în special
pentru
ţările din bazinul Mării Mediterane. În noiembrie 1995 au fost semnate Articolele din
acordul cu
privire la crearea Băncii pentru Dezvoltare din Orientul Apropiat. În luna octombrie 1996
unsprezece ţări din reuniunea Colaborarea Economică la Marea Neagră, din care face parte
şi
Republica Moldova, au convenit cu privire la fondarea Băncii pentru Dezvoltare de la Marea
Neagră etc.
Un rol important în procesele de integrare economică în Europa de Vest îl joacă
instituţiile
valutar-creditare şi financiare, create în cadrul Comunităţii Economice Europene (astăzi
Uniunea Europeană): Institutul Valutar European (IVE, cu sediul la Frankfurt-pe-Main);
Banca
Europeană de Investiţii; Fondul European pentru Dezvoltare (din anul 1958); Fondul
European
pentru Orientarea şi Armonizarea Agriculturii (din anul 1962); Fondul Social European (din
anul 1960); Fondul European pentru Dezvoltarea Regională (din anul 1975)
etc.
De la 1 ianuarie 1989 au intrat în vigoare reformele fondurilor structurale ale UE,
promovate în conformitate cu Actul European Unic (1987), ce prevede criterii mai clare de

182
selectare a proiectelor şi o atenţie sporită faţă de susţinerea celor mai puţin dezvoltate
regiuni ale
CEE (UE).
Însă, la distribuirea resurselor se observă şi contradicţii acute, provocate, printre altele,
de
tendinţa fiecărei ţări, în care există regiuni rămase în urmă ca dezvoltare, de a obţine mai
multe
resurse din fondurile structurale.
Un loc important în reglementarea circulaţiei monetare îl are sistemul bancar, ce
dispune de
un set propriu de instrumente: operaţiuni cu hârtii de valoare, dobânzi, rezerve bancare,
intervenţii administrative .
De menţionat că organizaţiile financiar-valutare şi bancare, fiind parte a structurii
instituţionale a economiei mondiale, interacţionează cu organizaţii create în alte sfere, în
special
cu Organizaţia Mondială a Comerţului. Intensificarea tendinţelor de globalizare,
aprofundarea
tendinţelor integraţioniste într-o serie de regiuni ale lumii, liberalizarea tot mai mare a
regiunilor
comerciale, modificările esenţiale în aprecierea locului şi rolului investiţiilor străine – toate
acestea creează necesitatea obiectivă de perfecţionare în continuare a activităţii
instituţiilor
financiar-valutare şi bancare
internaţionale.

6.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale.

O organizaţie neguvernamentală reprezintă acea organizaţie ce nu se află sub tutela


guvernului (serviciu public sau forţă armată) şi nu aparţine nici mediului de afaceri.
Activitatea
ONG-urilor se desfăşoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, şi o
dimensiune transnaţională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naţionale
analoage, cât şi prin interferenţa lor cu alte societăţi/organizaţii statale.Totodată, ONG-urile
se
înscriu într-un cadru internaţional mai clasic şi prin dezvoltarea de relaţii cu organizaţii
interguvernamentale. Unele ONG-uri sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau
puternic mediatizată (Ex: Amnesty International, Greenpeace sau Medicins du monde), iar
altele
sunt mai discrete şi se raportează la acţiuni mai specializate din domeniile ştiinţific sau
sportiv.
În prezent, asistăm la o adevărată emergenţă a organizaţiilor neguvernamentale pe scena
dezvoltării. Aceste organizaţii au o dublă perspectivă
:
- internă, în sensul că, în comparaţie cu statele, ele nu beneficiază de nici o
personalitate
juridică internaţională, exercită activităţile lor sub imperiul dreptului naţional al statului
unde se
află sediul organizaţiei şi se consideră a fi o asociaţie dotată cu personalitate morală de
drept
privat ;
- internaţională , în sensul că ele se situează în continuarea organizaţiilor
internaţionale
guvernamentale . În Sistemul Naţiunilor Unite, ONG pot dispune, în conformitate cu art. 71
din

183
Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului
Economic şi Social (ECOSOC).
ONG-urile sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă",
adică
sfera în care mişcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii şi interese
tematice. ONG-urile au adus un plus de cunoaştere şi de informare în cadrul proceselor de
luare
a deciziilor, au adus în discuţia Naţiunilor Unite noi probleme şi subiecte pentru care au
propus
şi soluţii viabile în zonele ce constituiau principalii actori sociali; şi-au adus contribuţia la
realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală,
termenii
buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea
reprezentanţilor
ONU.
Un moment important al stabilirii unor relaţii solide de colaborare între Sistemul
Naţiunilor Unite şi organizaţiile neguvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a
unui
Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin
publicaţiile
sale, a ajutat la corelarea activităţilor celor doi
parteneri.
Un exemplu elocvent şi,totodată unic, al importanţei câştigate de sectorul
neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizaţiilor
neguvernamentale care şi-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în
cadrul
Programului Naţiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS
(UNAIDS). Potrivit documentului, organizaţiile neguvernamentale sunt incluse în organismul
de
conducere al Programului, ca participanţi deplini, nu doar cu rol
consultativ.29
Dialogul cu Sistemul Naţiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în
domeniul
umanitar de urgenţă, organizaţiile neguvernamentale fiind primele care sesizează aceste
situaţii
şi care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii.
Pentru a
susţine mai eficient soluţiile propuse în cadrul acestui dialog, organizaţiile
neguvernamentale s-
au grupat în trei consorţii : InterAction (cuprinzând 150 de organizaţii private non-profit
implicate în dezvoltarea asistenţei de urgenţă pe plan mondial), International Council of
Voluntary Agencies (100 de organizaţii private) şi Steering Committee for Humanitarian
Response (o alianţă a celor mai importante ONG-uri implicate în operaţiuni de ajutorare).
Sub
această formă, ONG-urile au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem
global de priorităţi şi acţiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgenţă. Pentru codificarea
acestora,
unul din consorţii a iniţiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de
144
de organizaţii neguvernamentale
internaţionale.
Un studiu efectuat cu privire la repartiţia geografică a organizaţiilor
neguvernamentale a
evidenţiat preponderenţa acestora în ţările mediu şi superdezvoltate. Astfel, din
aproximativ

184
1800 de ONG-uri inernaţionale care colaborează cu sistemul Naţiunilor Unite, doar 351
aparţin
ca sediu ţărilor în dezvoltare.
Majoritatea agenţiilor specializate ale sistemului Naţiunilor Unite au primit mandat
din
partea Secretariatului General al ONU de a colabora nemijlocit cu ONG-urile, realizând, în
acest
sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării şi transmiterea
rapidă a
informaţiilor la biroul Secretarului General.
Emergenţa organizaţiilor neguvernamentale internaţionale pe scena dezvoltării este
un
fenomen legic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum
ar fi:
- guvernele acţionează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri şi evită problemele
pe
termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt;
aşa se
explică uneori şi intrările într-un ritm de
criză;
- guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creşterea incapacităţii, ieşirea
din
uz; structurile sale erau conturate, în mod esenţail, cu mai mult de un secol în urmă, în
vederea
asigurării necesităţilor unor societăţi mai simple decât în
prezent.
În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel naţional şi mondial pentru a
se
ţine seama de creşterea aspiraţiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre
mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populaţiei. Guvernele trebuie să găsească
mijloace noi pentru ca cetăţenii să poată participa la gestiunea treburilor publice şi să aibă
mai
multă influenţă în chestiunile care ţin de existenţa lor. Dacă nu se ia la timp această
iniţiativă,
valul irezistibil al aspiraţiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile şi va
semăna
anarhie şi haos.
Soluţia reprezintă tranziţia democratică rapidă şi întărirea instituţiilor societăţii
deschise.
Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însăţească o asemenea tranziţie, cele mai
importante
sunt:
- delegarea unei părţia puterii către administraţiile
locale ;
- acordarea unei libertăţi sporite mişcării asociative şi organizaţiilor
neguvernamentale.
Pe fondul acestor realităţi şi necesităţi s-au creat şi funcţionează în lume o mulţime de
organizaţii private, fără scop lucrativ, asociaţii de voluntari, grupuri fără o formă precisă,
care
lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială,
satisfacerea
necesităţilor vitale ale unor categorii defavorizate de cetăţeni, respectarea drepturilor
omului,
accesul unor populaţii şi minorităţi la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în
grup
şi voinţa de a acţiona împreună pentru a-l face
eficient.
Spre deosebire de organizaţiile interguvernamentale,organizaţiile internaţionale
neguvernamentale (ONG) „se prezintă ca grupuri private formate din persoane fizice şi
morale

185
aparţinând unor ţări diferite şi care se grupează pentru a urmări anumite obiective”.28
ONG-
urile sunt considerate organizaţii non-
profit.
Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinaţională şi comparativă asupra
sectorului nonprofit revine Universităţii Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima
fază a acestui proiect, iniţiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece ţări - S.U.A., Marea
Britanie,
Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda şi India - şi s-a
încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 şi a inclus şi
România.
Potrivit cercetătorilor implicaţi în elaborarea acestui proiect şi anume Lester M. Salamon şi
Helmut K. Anheler, o organizaţie, pentru a fi considerată ca aparţinând sectorului nonprofit,
trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele
caracteristici:
• să fie formal constituită; organizaţia trebuie să facă dovada unei anumite
capabilităţi
organizaţional - instituţionale, precum şi anumitor reguli de funcţionare, trebuie să
organizeze
regulat întâlniri, să elaboreze şi să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o
desfăşoară ;
înscrierea organizaţiei ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui
criteriu;
• să fie privată; organizaţia trebuie să fie instituţional separată de administraţia
publică;
aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului; sunt considerate private şi
organizaţiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenţi reprezentanţi ai administraţiei

publice;
• să respecte criteriul nondistribuţiei profitului; organizaţia poate genera profituri din
activităţile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci
doar
pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor
declarate;
• să fie autonomă; organizaţia trebuie să îşi stabilească obiective, proceduri interne
proprii de control asupra activităţii desfăşurate; în acelaşi timp, activitatea organizaţiei nu
trebuie
să se subordoneze nici unei alte instituţii publice sau
private;
• să fie voluntară; organizaţia trebuie să promoveze voluntariatul şi să se bazeze pe
acţiuni voluntare în activitatea pe care o desfăşoară. Atributul "voluntar" are două sensuri
diferite, în mare măsură corelabile:
a) pe de o parte, organizaţia este voluntară dacă recrutează, instruieşte şi implică
voluntari în activităţile ei. Prin activitate voluntară înţelegem şi neretribuirea membrilor
consiliului de administraţie şi a staff-ului
organizaţiei;
b) organizaţia este voluntară dacă îşi recrutează membri numai pe baza unei opţiuni
voluntare, individuale. Unele organizaţii condiţionează anumite servicii, dobândirea unui
anumit
statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizaţiile
respective. Acele organizaţii care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt
considerate
voluntare şi, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul
nonprofit.
186
• să fie
Cuvinte nemisionară; organizaţia trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul;
cheie
organizaţiile cu
caracter Organizaţii
- religios, internaţionale
dar care şi-au definit alte scopuri (protecţia socială, caritabilă) sunt incluse
în interguvernamentale
sectorul- nonprofit;
Sistemul Naţiunilor Unite

- Instituţii specializate ale ONU


• să fie apolitică; organizaţia nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau
- Asistenţa pentru
susţinerea candidaţilor
dezvoltare pentru alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale; poate desfăşura
activităţi Organizaţii
- specifice internaţionale
(lobby, advocacy) cu scopul influenţării politicii
publice . neguvernamentale
- Fondul Monetar Internaţional

- Aranjamente stand-by şi facilităţi de finanţare ale


FMI
Glosar:- Grupul Băncii Mondiale

Integrarea economică – proces istoric condiţionat de dorinţa şi necesitatea a două sau


mai
Întrebări pentru recapitulare
multe ţări de a se uni şi de a forma un spaţiu unic economic, o piaţă comună unică mai
eficientă.
1. Este ONU un arbitru imparţial sau un forum al puterii
Teoria clasică a uniunii vamale – susţine constituirea uniunii vamale pure ca grupări
capitaliste ?
formate
numai
2. Rolulprin
ONU corectarea taxelor
în structura vamale,
sistemului ca instrument de protecţie politică
global
comercială
contemporan
3. RolulMonetar
Fondul ONG-urilor în cooperarea
Internaţional economică
(iniţiale: FMI) este o organizaţie internaţională care are 186
internaţională
de
state membre. A fost constituită prin Tratatul de la Bretton Woods în anul 1944, având ca
5. Critici la adresa F.M.I.
scop
principal promovarea unei economii mondiale sănătoase şi are ca scop are ca scop
principal
promovarea cooperării monetare internaţionale, garantarea stabilităţii financiare,
facilitarea
comerţului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă, la
stabilitate
economică şi combaterea
sărăciei..
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din
lume.
Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are
misiunea
de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi
respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New
York.
Banca Mondială este o bancă susţinută cu finanţări internaţionale care oferă asistenţă
financiară
şi tehnică ţărilor sărace. Organizaţia este alcătuită din două organisme: Banca
Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (IDA).

187
188
TESTE:

1) Unul dintre criteriile de clasificare a organizaţiilor internaţionale este cel:


a) Naţional;

b) Geografic;
c) Cultural;
d) Organizatoric.
2) Cea mai recentă instituţie specializată din cadrul ONU este:

a) PNUD;
b) AIEA;
c) UNEP;
d) OMC
3) Printre organele principale ale ONU nu se află:

a) Consiliul de securitate;
b) Consiliul Economic şi Social;
c) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi
Dezvoltare;
d) Curtea Internaţională de Justiţie.
4) Din grupul Băncii Mondiale nu face parte:

a) BIRD;
b) BERD;
c) MIGA;
d) CFI.
5) Cea mai veche instituţie specializată a ONU este:

a) FMI;
b) OIM;
c) FAO;
d) ONUDI.

Bibliografie:

1. Ionel Cobzaru. Relaţii eocnomice inernaţionale. Bucureşti.


2000
2. Rodica S. Zaharia. Economie mondială. Bucureşti.
2004
3. Gheorghe Creţoiu. (coord), Economie mondială. Galaţi.
2000
4. Gilphin Robert Economia Mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global Iaşi, Polirom
2004
5. Николаевa И.П..- Мировая экономика – Москва.2005
6. Emilian Dobrescu. Integrarea economică. Bucureşti,
1996
7. Dumitru Miron. Economia integrării europene. Bucureşti,
1998
8. Sută N. Integrarea economică europeană. Bucureşti,
1999
9. Postică C. Economia Uniunii Europene. Chişinău, 2001

189
 PARTEAUmane
Indicele Dezvoltării II. ECONOMIA
- IDU ŢĂRILOR LUMII
 Indicele Competitivităţii Globale
Capitolul 7. Tipologia ţărilor lumii
 Mărimea populaţiei
 Suprafaţastatelor
7.1 Clasificarea etc. lumii
7.2 Indicatorii
În practica dezvoltării social-economice
internaţională a ţărilor
toate ţărilor lumii lumii şiîn
se împart dimensionarea
trei grupe lor
principale:
1. Ţări dezvoltate;
Termeni –cheie Obiective
2. Ţări în curs de dezvoltare;
După parcurgerea acestui capitol, studentul va fi capabil:
3. Ţări
Economie în tranziţie.
naţională
 Să identifice criterii specifice de clasificare a ţărilor
Ţări dezvoltate
Această clasificare a fost aleasă
lumii; de ONU, drept punct de reper pentru analiza şi
studierea
Ţări în dezvoltare  Să distingă categorii de ţări existente în economia
aprofundată a economiilor naţionale. În prezent toate Organismele Internaţionale revizuiesc
mondială;
şi Clasificarea ţărilor  Să analizeze modalităţile specifice de clasificarea a ţărilor
reformulează o nouă împărţire a statelor în dependenţă de marile schimbări conjuncturale
ce seIndicatori macroeconomici lumii prezentate de Banca Mondială, FMI, ONU şi alte
petrec pe plan mondial. De aceea clasificarea lor este diversă şi
Produs Intern Brut
complexă. organizaţii economice
Fiecare
Venit organizaţie
naţional internaţională clasifică ţările lumii după propriile criterii, reieşind
internaţionale;
din  Să identifice principalii indicatori ai dezvoltării social-
scopurile şi sarcinile
ONU pe care le are. De exemplu ONU mizează mai mult pe aspectul
demografic şi economice a ţărilor lumii.
social peBanca
cînd Mondială
Banca Mondială pe nivelul de dezvoltare economică a
fiecărei ţări.UNCTAD
FMI
7.1.1 Clasificarea ţărilor lumii propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU)
Această clasificare se face în dependenţă de nivelul de dezvoltare şi de
caracteristicele
regionale specifice. Ea include 7.1patru grupe de statelor lumii
Clasificarea
ţări
- Grupul A- ţările afro-asiatice
Economia mondială este un sistem de procese complexe şi interdependente ce
-interacţionează
Grupul B- ţările industrial dezvoltate
şi se condiţionează în mod reciproc. Economia mondială este neomogenă. Diversitatea sa se
explică- Grupul C- ţările latino-americane
prin numărul mare şi diferit de economii naţionale. Clasificarea economiilor are rolul de a
ajuta-la Grupul D- ţările cu economie
înţelegerea diferenţelor dintre statele-naţiuni, atît în ceea ce priveşte mărimea şi potenţialul
planificată
economic, cît şi nivelul de
7.1.2 Clasificarea ţărilor lumii după UNCTAD
dezvoltare.
La sfîrşitul anului 2009 în cadrul economiei mondiale erau 208 economii, dintre care
UNCTAD
192 sunt împarte ţările lumii în patru categorii în dependenţă de criteriul
membre ONU,: iar 185 sunt membre ale Băncii
regional
- Grupul I - ţări dezvoltate cu economie de piaţă - 26 state: 15 ţări mici din UE, 7 ţări
Mondiale.
În prezent clasificarea ţărilor lumii se efectuează în baza mai multor criterii. Mărimea
dezvoltate, Australia, Noua Zelandă, Israel, Africa de
unei
economii
Sudeste măsurată din punct de vedere operaţional de către instituţiile internaţionale
- Grupul II - ţările Europei de EST - foste ţări socialiste
ca Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin intermediul unor
- Grupul III - ţările socialiste din Asia - China, Vietnam, Mongolia si Coreea de
Nord
indicatori precum:
- Grupul IV - ţările în curs de
 dezvoltare.
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (PIB/c.loc) -
 GDP
Venitul Naţional Brut – GNI

190
191
7.1.3 Clasificarea ţărilor lumii după Banca Mondială
Banca mondială clasifică statele lumii după nivelul Produsului Naţional Brut pe cap de
locuitor (PNB/c.loc.). Aşadar există:
- Ţări cu venituri joase – în această categorie se includ 64 de state unde PNB/c.loc este
mai puţin
de 725$;
- Ţări cu venituri mici spre medii - în această categorie se includ 66 de state unde PNB/c.loc
este
între 726$ - 2895$;
- Ţări cu venituri înalte în această categorie se includ 44 de state unde PNB/c.loc
constituie mai
mult de 8995$;
- Ţări cu venituri mai înalte decît nivelul mediu de dezvoltare în această categorie se includ
35 de
state unde PNB/c.loc este între 2896$ şi
8995$;
Statele cu venituri înalte sunt Japonia, SUA şi o parte din ţările UE. Din cele cu venituri
joase
fac parte ţările africane, iar din celelalte 2 categorii fac parte ţările cu economia în tranziţie
şi noile
state industrializate din Asia de Sud Est şi din America
Latină.
Dacă e să vorbim despre Republica Moldova ea se include în categoria ţărilor cu
venituri mici
spre medii.

7.2. Indicatorii dezvoltării social-economice a ţărilor lumii şi dimensionarea lor

În a doua jumătate a veacului XX au avut loc schimbări esenţiale pe scară mondială,


care au
influenţat parametrii şi structura economiei
globale.
Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale
sunt
constituenţii fundamentali. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din
dezvoltarea
schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul
teritoriului unui
stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care
reprezintă
ansamblul instituţional al unei ţări. Se disting următoarele tipuri de structuri ale economiei
naţionale:
Structura materială - reflectă compartimentarea activităţii economico-sociale
în
cadrul diviziunii sociale a muncii corespunzător specializării producţiei în cadrul
societăţii.
Principalele ramuri existente în economia naţională sunt: industria, agricultura,
construcţiile,
transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, învâţămîntul, cultura
şi arta,
ştiiţa, ocrotirea sănătăţii, asistenţa sociala. Economia naţională poate fi structurată şi
pe
domenii, sectoare de
activitate:
 sectorul primar, ce include industria extractivă, agricultura şi
silvicultura;

192
 sectorul secundar: industria prelucratoare şi
construcţiile;
 sectorul terţiar: serviciile;
 sectorul cuaternar: cercetare
ştiinţifică.
Structura tehnică - pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin prisma
instrumentelor şi a tehnologiilor
existente.
Structura demoeconomică - pune în evidenţâ gruparea populaţiei active pe
sectoare,
ramuri, subramuri şi în cadrul lor pe sex, vîrstă, nivel de
pregătire, etc.
Structura organizaţională – evidenţiază gruparea activităţilor economice pe
domenii
mari ce se constituie în subsisteme ale economiei
naţionale.
Structura teritorială - reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni
economice.
Structura de proprietate - evidenţiază componenţa, alcătuirea economiei naţionale
din
punct de vedere al
proprietăţii.
Există un şir de criterii şi indicatori ce arată locul şi rolul economiei naţionale în economia
mondială:
1. nivelul dezvoltării economice;
2. potenţialul economic;
3. gradul de acoperire a necesităţii de producţie şi de consum din resurse
proprii;
4. gradul de valorificare a factorilor de
producţie;
5. gradul de participare la comerţul
intemaţional.
Principalii indicatori economico-sociali de măsură a economiei
sunt:
indicatori de nivel. - la care datele se raportează la numărul de locuitori, la o
persoană
ocupată, la un hectar, la o unitate de resurse naţionale ( producţia pe locuitor ).
Aceşti
indicatori exprimă gradul de dezvoltare economică şi socială al
unei ţări;
indicatori de dinamică - exprimă evoluţia în timp a economiei unei ţări, grupe de
ţări,
zone, sectoare, ramuri, etc. aceşti indicatori folosesc ritmul de
creştere;
indicatori de structură - exprimă fie gradul de dezvoltare, fie profilul unei economii
naţionale ;
indicatori de potenţial economic absolut - caracterizează forţa economică, ştiinţifică
şi
culturală a unei ţări ;
indicatori de potenţial economic relativ - se referă la raportul dintre o anumită parte
şi
întreg ;

193
indicatori tehnico-calitativi şi de eficienţă - exprimă mărimea cheltuielilor materiale
pe
unitatea de produs, eficienţa comertului exterior, consumuri
specifice.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face după dimensiunea PIB sau PNB
(indicator
ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării
respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii
unei
ţări.
PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade
activitatea
străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce
acţionează
în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este SUA cu un PIB de 14 196 mil.
dolari.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul
de
dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface
cerinţele de
bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include
doar
aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie,
respectarea
drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între
sexe.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a
aprecia
nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a
unei
economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca
Banca
Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real
pe
locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei
respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci,
valoarea banilor
nu este aceeaşi.
În rîndul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi
indicele
dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de
lărgire
a posibilităţilor de a alege ale omului, de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei
educaţii şi a
unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit:
longevitatea,
educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe
locuitor).
Colaboratorii secţiei analiză şi prognoze a Observatorului francez a conjuncturii
economice
(Observatoire francais des conjonctures économiques - OFCE) au prezentat anumite date
referitor la
Economia mondială. [vezi tabelul 7.2.1; tabelul
7.2.2]

194
În
Uniibaza datelorde
indicatori statistice
dezvoltare expuse, putem determina
a economiei mondiale înpoziţia fiecărui stat în economia
anii 2007-
mondială
2009 cît Tabelul 7.2.1. statele
şi nivelul său de dezvoltare. În concluzie, putem remarca că în baza acestor indicatori
se 2007 2008 2009
grupează
Ritmurile deîn creştere
ţări dezvoltate
a preţurilorşimondiale
ţări în dezvoltare.
la Cea
1,6 mai impunatoare
4,9 cotă în statele
- 0,8 lumii o
formează
materia primă industrială, %
ţările
Cursulîndedezvoltare,
schimb al eurogrup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate economic sunt
(în dolari)
1,37 1,57 1,56
şiProcentul
ţări de creditare pe termen scurt, %
extrem
SUA de sărace.
Zona euro 5,1 2,1 1,75
Ritmurile de creştere a preţurilor de consum, % 4,3 4,2 4,0
SUA
Zona euro
Teste şi întrebări dea evaluare a cunoştinţelor 2,9 3,7 2,3
Ritmurile de creştere PIB, %
2,1 2,9 2,0
Întrebări de control
1. Care este necesitatea clasificării ţărilor lumii?
2. Care sunt principalii indicatori macroeconomici ce constituie
SUA 2,2 reper de bază în clasificarea ţărilor
1,2 1,5
lumii?
Zona euro 2,6 2,0 2,2
3. Prin cede
Ritmurile secreştere
deosebeşte clasificarea
a importului statelor %
de mărfuri, lumii după ONU de cea propusă de UNCTAD?
4. Care sunt criteriile de bază în clasificarea ţărilor lumii conform Băncii Mondiale?
5. Menţionaţi principalele tipuri de structuri ale economiei naţionale.
Global
6. Caretotal
este diferenţa dintre PIB şi PNB? 6,7 6,7 6,6
Ţările industrial dezvoltate 3,6 4,0 4,9
Ţărilegrilă
Teste în dezvoltare 13,0 11,6 9,5
Proporţia saldo a balanţei de plăţi pe operaţiuni
curente către PIB, %
1. Gruparea ţărilor după nivelul de dezvoltare se face în funcţie
de: - 5,3 - 5,0 - 4,7
a. dimensiunea resurselor economice
SUA 0,1 0,3 0,4
b. dimensiunea
Zona euro PIB pe locuitor
c. specializarea în producţie
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-
d. gradul de satisfacere a nevoilor fundamentele ale populaţiei
56.htm
2. ONU împarte « Noile Ţări Industrializate » în trei valuri. Care sunt ele?
Ritmurile de creştere a PIB în anii 2007-2009, în %
a. Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan
b. Chili, Peru, Uruguai Tabelul 7..2.2
c. Brazilia, Mexic, Argentina Ponderea în Ritmurile de creştere a PIB
d. Filipine, Malayzia, Tailanda
PIB mondial* 200720082009
Zona euro 16,5 2,6 2,0 2,2
3. Conform PIB / cap locuitor în anul 2008 cea mai bogată ţară din lume
UE – 15 20,6 2,7 1,9 2,1
este:
12 noi membri ai UE 2,7 6,1 5,2 4,9
a. S.U.A
UE – 27 23,3 3,0 2,3 2,4
b. Japonia
Europa 24,1 3,1 2,3 2,4
c. Luxemburg
SUA 21,8 2,2 1,2 1,5
d. Elveţia
Ţările industrial dezvoltate 56,3 2,5 1,7 1,9
4. Rusia
Grupul IV din cadrul Conferinţei 3,2
Naţiunilor Unite pentru 8,1
Comerţ şi 7,5
Dezvoltare include: 6,4
Alte(0,5)
state ale CSI 1,3 8,5 7,4 6,7
Chinaa. ţările dezvoltate membre OCDE 11,0 11,4 10,2 10,0
Alte b.
state dinînAsia
ţările curs de dezvoltare 13,2 7,3 6,9 6,8
America Latină
c. ţările Europei de Est 7,7 5,0 4,1 3,4
Africa
d. ţările latino-americane 3,4 6,2 6,5 6,7
Orientul mijlociu 2,8 5,8 6,0 6,2
Lumea total 100,0 4,8 4,1 4,0
5. Indicele dezvoltării umane este calculat în baza următorilor
indicatori:
a. ……………………
b. ……………………
c. ……………………
d. ……………………
Sursa:http://www.perspektivy.info/oykumena/ekdom/mirovaya_ekonomika_v_2008_2009_gg_2008-6-4-59-
e. ……………………
56.htm
f. …………………..

6. Conform clasificării efectuate de UNCTAD, din Grupul II fac parte:


a. Ţările emergente

195
196
b. G20
c. Ţările din Europa de Est
d. Ţările în curs de dezvoltare

7. Conform HDR de PNUD în 2007-2008 ţara cu cel mai jos IDU este:
a. Nigeria
b. Georgia
c. Rusia
d. Madagascar

8. Grupul A din cadrul clasificării efectuate de ONU include:


a. ţările latino-americane
b. ţările afro-asiatice
c. ţările cu economie planificata
d. ţările industrial dezvoltate

9. Din categoriile Ţărilor de Nord nu face parte:


a. Elveţia
b. Danemarca
c. Italia
d. Albania

10. Produsul Intern Brut al Marii Britanii în anul 2008 a


constituit:
a. 1.789 milioane$
b. 7.098 milioane$
c. 14.0251 milioane$
d. 2.734 milioane$

Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009
2. Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3. Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
5. Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
6. Charles R. – “ Ghidul începătorului în economia mondială”, Editura Arc, 2002
7. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
8. Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
9. Фомишин С. – «Международные экономические отношения», «Феникс», Ростов-на-Дону, 2006
10. Шимко П. – «Международная экономика», «Высшая школа», Москва, 2006
11. www.europa.eu
12. www.worldbank.org
13. www.unctad.org
14. www.un.org
15. www.imf.org

197
Capitolul 8 : Economia ţărilor dezvoltate şi locul lor în economia mondială

8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor dezvoltate


8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale: SUA, Japonia, UE
8.3 Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei
mondiale
Termeni –cheie Obiective
După parcurgerea acestui capitol, studentul va fi capabil:
Ţară dezvoltată  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor dezvoltate;
Industrializare şi  Să distingă factorii de dezvoltare ale ţărilor economic
postindustrializare avansate;
 Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor
TRIADA dezvoltate precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
OCDE  Să definească noţiuni precum: TRIADĂ, OCDE, G8 etc;
 Să identifice locul şi rolul UE, Japoniei şi SUA în economia
G8
mondială;
SUA  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor lumii în
Japonia cadrul OCDE;
 Să constate rolul primordial al ţărilor membre G8 la scară
UE
planetară.
Politici macroeconomice
Sector terţiar

Noi tehnologii

Neofactor

8.1 Caracteristica generală şi potenţialul economic al ţărilor


dezvoltate

Ţările dezvoltate reprezintă entităţile cu cel mai înalt potenţial economic. După cel de-
al doilea
război mondial ţările dezvoltate au căpătat denumirea de « lume occidentală ». Prin
„Occident” se
înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decît o
anumită
zonă geografică sau populaţie. În literatura de specialitate statele cu un nivel de dezvoltare
înalt mai
sunt numite şi „Ţările de Nord”.
La începutul sec XXI din grupul statelor puternic dezvoltate fac parte aproximativ 40 de
ţări
din America de Nord, Europa şi Asia. Organismele internaţionale au adesea o abordare
enumerativă
a ţărilor dezvoltate. FMI identifică 32 de economii dezvoltate, CIA vorbeşte despre 34 de ţări
dezvoltate şi 35 de economii avansate, Banca Mondială enumeră 65 de ţări cu venituri
ridicate. La
rîndul său, Economist Intelligence Unit identifică 30 de ţări cu nivel ridicat al calităţii
vieţii.
Cel mai adesea, cînd se vorbeşte de ţările dezvoltate se face referire la membrii
Organizaţiei de
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Din această grupare fac parte
30 de
ţări dezvoltate. ( Vezi lista în § 8.3).

198
Înfiinţată
în aceste
în 1960
ţărişieste
intrată
de 5,4
în funcţiune
ori mai mare
un an
decît
mainivelul
târziu,mediu
această
şi organizaţie
ţara cu cel mai mare
interguvernamentală
PIB/c.loc este îşi Luxemburg
propune să cu formuleze,
110000$coordoneze
per capita şi să promoveze politici
destinate (2008);


încurajeze Procesul
creşterea deeconomică
producţie areşi menţinerea
la bază informaţia
stabilităţii
şi înalta
financiare
tehnologie,
a ţărilorceea
membre.
ce permite
Totodată, crearea
OCDE stimulează
bunurilor şi calitative
armonizează la costuri
eforturile
micimembrilor
de producţie.
săi pentru
Acesta acordarea
este un factorde asistenţă
important în
financiară şi
tehnică ţărilor
asigurarea
în curssupremaţiei
de pe piaţa
dezvoltare. mondială;

Un impact
Eficienţa esenţial
economică
asupraeeconomiei
mult mai maremondiale
în comparaţie
o au statele cu cu
alte
ungrupuri
potenţial
de economic
ţări.
înalt Accentul
ce e
au format pus „G7” pesaucalitate
„Grupulşi ocelor
productivitate
7”. Aici sunta muncii
incluseînaltă.
SUA, Japonia,
In ultimele
Germania,
decenii s-a
Marea
trecut la
Britanie, o
Franţa, Canada,
economie Italia.bazată
Acestepestate dictează cursul întregului sistem economc mondial, de
asemeneainformaţie;

tendinţele Monedele
progresului celor
social-economic
mai dezvoltate la ţări
nivelconstituie
global. Din
monedele
aceste şapte
de rezervă
state, ale
treituturor
din ele se
statelor
evidenţiază,lumii;şi anume: SUA, Japonia şi Germania (UE). Ele formează aproximativ o treime
din PIB-

ul global. În
Pieţele
acelaşi financiare
timp mizează
de referinţă
şi pun seaccentul
află în pe
ţările
dezvoltarea economică, tehnico-
ştiinţifică şi
dezvoltate;

informaţională.
Înregistrează
Principalii cele
indicatori
mai mari macroeconomici
realizări în planulcare
cercetării
caracterizează nivelul de
dezvoltaredezvoltării;
a
ţărilor suntInProdusul
structuraInterneconomică
Brut, Comerţul
o pondere internaţional
superioară oşideţin
Investiţiile
sectoarele
străine.
secundar
Ponderea şi mai
statelor ales
dezvoltateterţiar
în indicatorii
în detrimentul
globali de
celui
dezvoltare
primar. Ramurile
sunt reprezentaţi
industriale în de
tabelul
vârf se dezvoltă într-un
8.1.1. ritm
mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a
Principalii indicatori macroeconomici raportaţi la indicatorii globali (2008)
industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
Deşi s-a
industrializat, agricultura deţine o pondere intre 2-5% din Tabelul 8.1.1
PIB; Comerţul Mondial ISD globale
 PIB-ul global
Nivelul de trai cel mai ridicat din
lume: mil.$
60.443.636 16.026.454 mil. $ 1.857.734 mil. $
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de
PIB State dezvoltate:
100%; Comerţ State dezvoltate: ISD State dezvoltate:
- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru
41.498.221 mil. $ 9.066.204 mil. $ 1.506.528 mil. $
majoritatea
populaţiei;
Sursa: www.unctad.org/statisticbook2009

- în avansate
În ţările structura economic trăiesc 15,9%
cererii predomină pondereadin populaţia
bunurilor totală de pe glob, formează
de folosinţă
îndelungată;
70% din PIB-ul mondial, 85% din fluxul de investiţii străine şi 56% din comerţul mondial la
- speranţa de viaţă depăşeşte 70 de
ani;
nivelul anului 2008.
- aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile
reale;
- rata de
Principalele şcolarizareale
caracteristici primară şi secundară
economiilor ţărilor este de peste
dezvoltate sunt:
 In90%
structura
 Sunt ţări cu exporturilor
economie depredomină
piaţă, ceeaprodusele cu înalt
ce presupune că grad de
proprietatea privată
prelucrare;
constituie
 Acest grupsursă
principala de ţări a determinat
a motivaţiei transnaţionalizarea
şi dinamicii acestor vieţii economice, fiind ţări de
origine,
economii;
 dar
Suntşiţări
ţăricu
gazdă ale celor
orientare spremai multe STN
societatea (societăţi
postindustrială, bazată pe inovaţii şi
transnaţionale).
informaţii;
 Analizînd aceste aspecte, putem menţiona că la ridicarea nivelului de dezvoltare a
Veniturile pe locuitor sunt printre cele mai ridicate din lume. Spre exemplu cel mai
statelor au
contribuit mare
un şir de
Produs factori.
Intern BrutAcest faptglobală
la scară vine să îlsublinieze atit durata
are SUA, Japonia lungă
şi UE. a transformărilor
PIB-ul pe cap de
din locuitor
economia mondială , dar şi importanţa deosebită a tipului de politici de dezvoltare
adoptate, precum
şi importanţa consecvenţei aplicării acestora. [vezi fig
8.1]
199
200
Agricultura ţărilor dezvoltate, în fond, îşi pierde poziţiile sale în economia mondială.
Dacă în Utilizarea şi
anii 1900, 1950 şi 1970 în aceste ţări se produceau
promovarea o treime din producţia mondială, apoi la
noilor tehnologii
începutul secolului XXI – Promovarea
numai a patra parte. Aceasta s-a produs Atragerea
ca rezultat al saturaţiei
cerinţei cu comerţului investiţiilor
multe tipuri de produse şiexterior
ritmurile joase de creştere a populaţiei din aceste
străine directe state. Este de
menţionat
că până la mijlocul secolului XX Europa Occidentală încă nu se asigura cu produse
autohtone Încurajarea
alimentare şiDezvoltarea
în prezent nu numai îşi asigură cu hrană propriul său „miliardconcurenţei de aur”,şi dar
asigură un politicilor social- micşorarea costurilor
export semnificativ Ţări
umanecu acestea, ce dovedeşte eficienţa politicii agrare a statelor de producţie
dezvoltate. dezvoltate
Industria statelor dezvoltate îşi micşorează ponderea sa în PIB, ce dovedeşte
dezindustrializarea acestora. Procesul de diminuare a industriei se lămureşte prin
Întărirea Dezvoltarea
micşorarea sistemului
ritmurilor de creştere a industriei metalurgice, uşoare, forestiere, cauzate sectorului terţiar
de descreşterea
financiar-bancar şi cuaternar
cerinţei şi a
necesităţii de economie a resurselor
respective. Creşterea Stimularea
Totodată, complexul industriei constructoare de maşini
productivităţii este
intensivă a ca fundament al industriei
muncii şi nivelul
statelor competitivităţii
procesului de
dezvoltate, avînd o pondere în producţia industrială totală de 30-40%. Aceste state îşi
globalizare
concentrează
atenţia, potenţialul tehnico-ştiinţific asupra celor mai complicate tipuri de produse,
îndeosebi acum,
la cele eftine, eficiente economice în consumul
Figura 8.1.1: Factori de combustibil,
de dezvoltare precum
a ţărilor economic şi a produselor
avansate
intermediare
Sursa:de
(elemente Elaborat de autoraîncalculatoarelor).
completare urma cercetărilor Ponderea construcţiei de maşini electronice în
efectuate.
SUA este
de circa o treime, iar în Japonia – o
pătrime.Sectorul real al statelor dezvoltate: schimbări structurale în cadrul
Înpostindustrializării
complexul energetic are loc micşorarea cerinţei la energie, de evitare a dependenţei
de la
Sectorul terţiar (sfera deaservicii) s-a transformat în principalul sector al economiei
importul acestora, îndeosebi combustibilului, dar păstrând nivelul de cerinţă la energia
statelor
electrică.
dezvoltate, încă începînd
Ţările dezvoltate cu primaînjumătate
predomină comerţulamondial,
secoluluidarXX.înAceasta s-a ponderea
ultimii ani produs datorită
acestora
creşterii
se a serviciilor de transport, deservire socială, educaţie, sănătate, turism şi îndeosebi
fluctuase
micşorează.
a celor
financiare.
În a.1900 ponderea ţărilor dezvoltate în exportul mondial cu mărfuri alcătuia 74%, în
1950 –
80%,În perioada
apoi în 2000 anilor
– 65%, 90 iar
în aspect
în 2008ramural au avut loc
- 56%. Aceasta schimbări
a avut semnificative
loc ca rezultat în structura
al scăderii
ponderii
economică a statelor dezvoltate, caracteristice progresului postindustrial. În anii menţionaţi
Europei Occidentale, de la 54 la 33%, inclusiv a Marii Britanii de la 15 la 4%, iar ponderea
mai sus
Japoniei
ponderea sectorului
s-a majorai de la 2 laprimar
6%, a s-a
SUAmicşorat
practic apânărămas la 2%, a sectorului
neschimbată (13secundar
şi – până la 27%,
iar a
12%). celui
terţiar a crescut
Astăzi până laeconomică
recesiunea 75%. Ramurile industriale
s-a extins principale
în toate ţările lumiise dezvoltă
şi guverneleîntr-un
fac ritm mult să
încercări
mai rapid
refacă
decât cele
situaţia, auclasice, precum
naţionalizat siderurgia,
unele părţi aletextilele,
sectoarelor mineritul etc. Are
economice, loc industrializarea
îndreptîndu-se către o
agriculturii.
perioadă în care
Sfera de servicii, inclusiv cea informaţională devine dominantă în economia naţională a
rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai
statelor
mic.
dezvoltate. Spre exemplu, către mijlocul anilor 90 în ţările Occidentale de frunte în sfera de
servicii
erau concentrate 63-75% din numărul total de angajaţi, se crea în acest sector 62-74% din
PIB.
Îndeosebi sfera de servicii este dezvoltată în SUA, căreia îi revine circa 74% din PIB şi
numărul
total de angajaţi (anul
2007).

201
202
8.2 Locul şi rolul TRIADEI în dezvoltarea economiei mondiale:

SUA, Japonia, UE
„Globalizarea de astăzi este o globalizare parţială. De aceea, termenul de „triadizare” este mai potrivit.
„Triadizarea”
înseamnă că procesele de integrare tehnologică, economică şi socio-culturală sunt mai intensive şi mai
importante
între cele mai bine dezvoltate trei regiuni ale lumii (Japonia şi ţările nou-industrializate din sudul şi sud-estul Asiei,
Europa Occidentală şi Nordul Americii) decît procesele de integrare dintre aceste trei regiuni şi ţările mai puţin
dezvoltate sau între ţările mai puţin dezvoltate.”
[Grupul de la Lisabona, Grenzen des Wettbewerbs. Die Globalisierung der Wirtschaft und die
Zukunft der
Menschheit, Lizenzausgabe für die Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1997, p. 108-112]

Astăzi în economia mondială se atrage atenţia asupra faptului că procesul de


globalizare se
rezumă la nivelul unor state precum SUA, Japonia şi UE, de aceea se vorbeşte mai degrabă
despre o
„triadizare” a economiei mondiale contemporane. Termenul de „TRIADĂ” a fost propus
pentru
prima dată în anul 1985 de către economistul japonez K. Ohmae. Acestă noţiune defineşte
trei arii
geografice care domină şi conduce economia globală : America de Nord, Europa Occidentală
şi
Asia-Pacific. În anul 2008, ţările triadei reprezentau 68%din PIB-ul mondial, 75% din
comerţul
mondial şi 90% din operaţiile financiare
mondiale.
Fenomenul triadizării se arată, în plus, şi în modelul geografic al alianţelor corporatiste
strategice. Din cele 4200 de acorduri de cooperare încheiate între anii 1980 şi 1989 la nivel
mondial,
92 la sută au fost semnate între corporaţii din Japonia, vestul Europei şi nordul Americii.
Statisticile
cu privire la investiţiile străine directe arată totodată că, în ultimii zece ani, Japonia, SUA şi
Europa
occidentală au crescut numărul investiţiilor reciproce. În World Investment Report 2009
elaborat de
UNCTAD se menţionează că cele mai puternice 100 CTN din lume fac parte din statele
Triadei.
75% din Top 500 firme multinaţionale din lume sunt concentrate în ţările Triadei, mai ales în
sectoarele cheie precum: industrie petrolieră, aeronautică, agroalimentară,
farmaceutică.
Un alt indicator important de delimitare a ţărilor Triadei în economia mondială este
comerţul
internaţional. Cifrele vorbesc de la sine: în 1980, cele mai sărace 102 ţări din lume
participau la
schimbul de mărfuri 7,9 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi cu 9 procente
din totalul
importurilor. Zece ani mai târziu, această participare s-a redus la 1,4 procente, respectiv 4,9
procente. Din cealaltă perspectivă, cota de participare a celor trei regiuni din Triadă a
crescut de la
54,8 procente la 64 procente din totalul exporturilor la nivel mondial şi de la 59,5 procente
la 63,8
procente din totalul importurilor. În prezent cota de participare a celor trei poli în comerţul
mondial
este de aproximativ 73,6%, restul de 26,4 procente este împărţit între Rusia şi Europa de
Est,
Orientul Apropiat, Africa şi America Latină.

203
În perioda crizei financiare din 2008, fiecare ţără a Triadei a reacţionat diferit la
schimbările
produse de aceasta. Între marile puteri ale lumii cea mai mare scădere a P.I.B.- ului, în 2009,
a
cunoscut-o Japonia de 5,9%, după ce şi în 2008 această înregistrase o scădere de 0,7%. A
doua mare
scădere (4% în 2009) a fost cea a Uniunii Europene care a urmat unei creşteri de 0,9% în
2008.
P.I.B. - ul S.U.A. a înregistrat o scădere mai puţin accentuată decît cea inregistrat de U.E. sau

Japonia (P.I.B. - ul S.U.A. a scăzut in 2009 cu 2,4%). Scăderea a urmat unei creşteri
economice
reduse 0,4% in 2008.
Dacă ne raportăm la alt indicator, P.I.B.- ul per locuitor, care este cel mai
reprezentativ
pentru bunăstarea populaţiei, U.E. este devansat de S.U.A. şi Japonia. S.U.A. au un P.I.B. per
capita
de aproximativ 1,41 de ori mai mare decît cel al U.E.. Aceasta se datorează în special
ultimelor două
valuri de extindere a U.E.. In urma aderării celor 12 membri populaţia a crescut cu
aproximativ
20%, in timp ce PIB-ul cu doar 5%, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a valorii acestui
indicator.
Referitor la ponderea pe care o ocupă anumite sectoare in obţinerea P.I.B. se poate
spune că
structura este asemănătoare. Diferenţele sunt mici. Principala pondere in obţinerea P.I.B o
au
serviciile (care au cea mai mare contribuţie in P.I.B.- ul S.U.A., 76,4%), iar cea mai mică
pondere in
obţinerea P.I.B. o deţine. In ceea ce priveşte U.E. cele două valuri de extindere au produs,
din nou,
uşoare modificări in valoarea acestor indicatori, deoarece unele dintre noile membre,
precum
Romania, deţineau o pondere mai scăzută a serviciilor in P.I.B. (in jur de 60%) şi o pondere
mai
ridicată a agriculturii (in jur de 5%), ceea ce a dus la scăderea ponderii deţinute de servicii,
ca medie
a U.E. (27), şi la creşterea procentului deţinut de
agricultură.
Fiind trei giganţi ce conduc lumea, în acelaşi timp sunt foarte diferiţi şi în aspect
economic,
politic, social, demografic, cultural. Oare, cît se deosebeşte comportamentul economic al

europenilor de cel al americanilor sau japonezilor, printre zonele dezvoltate ale lumii? Prin
extinderile succesive întreprinse, Uniunea Europeana (UE) a devenit entitatea politico-
economică cu
populaţia cea mai mare dintre zonele dezvoltate ale lumii. Ea este întrecută acum doar de
cîteva ţări
emergente asiatice, precum China sau India. Populaţia din UE-27, de aproape o jumătate
miliard de
locuitori, a întrecut-o cu mult pe cea a SUA şi, respectiv, a Japoniei, celelalte două
superputeri
dezvoltate ale lumii. Aceasta înseamnă că, în perspectiva pe termen lung, UE şi-a asigurat
deja o
capacitate de absorbţie (dată de mărimea populaţiei) şi, deci, un potenţial de dezvoltare în
continuare, incomparabil mai mare decît SUA sau Japonia. Există totuşi, un decalaj în nivelul
actual
de dezvoltare pe care UE îl are faţă de SUA, dar din anul 2006, pentru prima data, în mai
bine de un
secol, produsul intern brut total al UE l-a întrecut pe cel al SUA. Însă, zona euro, adică
partea cea
204
trei economii,
mai integrată a înUE,
favoarea
pe linie serviciilor.
economică Ori,
şi nu
monetară,
poţi avea avînd
o economie
euro ca puternică
monedă unicăbazată
proprie,
doar pe
are un
servicii,
potenţial
fără să ai economic
o producţie total
şi mai
(8,9puternică
trilioane euro
de bunuri,
în 2007)dacă
încă
nudeparte
cumva le deimporţi
cel american.
de la alţii
Japonia,
şi
cealaltă
atunci
superputere
depinzi de ei.economică
Să nu uităm dezvoltată
însă că, marile
a lumii,puteri
este depăşită
au o importanţă
cu mult sistemică
de UE. Pentru
în economia
a observa
mai bine iar
mondială,
diferenţele între
consecinţele deficitului
aceste lor
state,
comercial
vom prezenta
se cunosc principalii
altfel decît
săi indicatori
la ţările mici
macroeconomici.[vezi
care oricum depind
tabelul
sau se
află în aria de gravitaţie a altor ţări partenere cu mare potenţial. Deteriorarea raportului
8.2.1]
dintre
producţia industrială şi cea de servicii este mai mare în cazul SUA decît al UE-27, iar Japonia
stă Principalii indicatori macroeconomici ai TRIADEI (2000/2008)
ceva mai bine. Tabelul 8.2.1
Europenii economisesc (circa 21% din PIB) mult mai mult decît americanii (ceva peste
Ţara SUA Japonia UE
14%
din PIB), dar mult mai puţin decît japonezii (peste 26% din PIB). Spre deosebire de acum
Ind.mcr.
aproape 2000 2008 2000 2008 2000 2008
un
PIBsecol,
mil.$ naţiunile dezvoltate par 14 că
196nu mai sunt atît de „avide“
4 395 398 de progres tehnologic.
17 589 125 Ca
9 834 008 521 4 667 438 8 887 483
urmare,
nu mai investesc nici în capitalul 44fix
594 mai mult de o cincime din PIB. Doar Japonia investeşte
34 348 34 683
PIB-c.loc. $
ceva 33 705 36 837 17 950
mai mult (23% din PIB). Căci, o naţiune „avidă“ de tehnologie şi înnoire tehnologică, printre
Creştere
care 1.1 - 0.7 2.8
acum se numără
economică % 3.1ţări emergente, caută1.2
multe să investească cel puţin2.3 30% din PIB,
ajutîndu-se de 1.9
investiţiile străine
% agriculturii în directe.
1.9 Cu toate1.0 aceste discrepanţe
1.7 şi 1.4
divergenţe ce apar între aceste
2.4
entităţi,
PIB ele
rămîn a fi lideri incontestabili
mondiali. 28.9 20.3
% industriei în
Un rol însemnat îl au Organismele
27.5 21.8 Financiare
31.1 Mondiale, care de altfel 28.2 sunt conduse şi
PIB
finanţate de SUA, Japonia şi UE. Ele au un rol decisiv în cursul de evoluţie a economiilor
lumii.
% serviciilor în 76.9
69.5 71.5
Cu alte cuvinte, 70.6
economia mondială se 67.2 69.5 ce conduc şi
învîrte în jurul a trei poli globali
PIB
influenţiază cursul de dezvoltare
Export Bunuri
mondial. 1 162 980 479 249 709 668 2 591 769 6 247 494
781 918
mil. $
Import Bunuri 1 259 300 2 017 330 379 511 619 857 2 630 452 6 396 748
8.3$Influenţele macroeconomice a statelor membre OCDE şi G8 asupra economiei
mil.
mondiale
Export servicii 295 965 479 150 69 238 129 153 657 811 1 794 456
mil. $
„Ne-amservicii
Import reunit pentru că împărţim aceleaşi convingeri şi aceleaşi responsabilităţi. Creşterea
şi
mil. $ 223 739 372 296 116 864 150 682 629 639 1 539 097
stabilitatea economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului lumii industriale şi ţările
ISD
în Ieşiri mil. $
curs de dezvoltare…142 Ne-am
626 decis311să796intensificăm
31 558 cooperarea
128 020noastră în250
795 cadrul tuturor
837 033

ISD Intrări mil.$


organizaţiilor internaţionale”.
313 997 ( 316 112 primei
Declaraţia 8 reuniuni
323 24 la
G-7 de 426 680(Franţa,
Rambouillet 729 503 453
17 noiembrie
1975)
0,948 0.956 0.949 0.960 0.965 – 0.810 0.968 - 0.813
IDU
Sursa:“Grupul celor
Elaborat de 7Ӕn (G7)
autor a apărut
baza datelor din necesitatea de a depăşi primul şoc petrolier al
UNCTAD,
anilor ‟70, ca
/www.unctad.org/manueldestatistique2009
un clubComparînd
al conducătorilor primelor
PIB-ul acestor şapte
trei ţări
state, seindustrializate
vede clar că laale
acest capitol Japonia rămîne
planetei:
mult în
urma SUA şi UE, însă se află pe aceeaşi poziţie la nivel de PIB/per capita. Trebuie să
constatam cu
îngrijorare că structura economică a fiecăreia dintre cele trei superputeri ale tehnologiei
mondiale a
evoluat prea mult înspre servicii şi nu este prea bine. Baza producţiei industriale de bunuri,
adică
sectorul economic purtător al progresului tehnologic mondial, s-a îngustat îngrijorător, în
toate cele
205
206
1. Canada
2. Franţa
3. Germania
4. Italia
5. Japonia
6. Marea Britanie
7. SUA

Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a


politicii
ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice
din
lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea
economică
mondială.
In noiembrie 1975, s-a desfăşurat primul summit, sub auspiciile preşedintelui francez
de
atunci, Valéry Giscard d‟Estaing. Doctrina mondialistă a grupului este ghidată de politicile
stabilizării, liberalizării şi privatizării, „formalizate” in 1990 de economistul american John
Williamson, sub denumirea de „consensul de la Washington”. Cele cinci principii pe care se
bazează
G-7 sunt:
disciplina fiscală (constînd în echilibrul bugetar şi scăderea
taxelor);
liberalizarea financiară (rate fixe pe piaţa
capitalurilor);
liberalizarea comercială (suprimarea protecţiilor vamale; deschiderea totală a
economiilor
la investiţiile directe;privatizarea ansamblului
întreprinderilor);
dereglementarea (eliminarea tuturor obstacolelor din domeniul
concurentei);
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale firmelor
multinaţionale.
Influenţa acestor mari puteri la nivel global ne este demonstrată prin ponderea
impunătoare pe
care o au în indicatorii macroeconomici mondiali: (pentru anul
2008)
12% din populaţia globului ;

57% din PIB - ul global (35.331.920 mil.$);


49% din producţia mondială;

62% din cheltuielile militare mondiale;


In 1997, cu prilejul celei de-a 23-a reuniuni, a fost invitată şi Rusia, evident nu pentru
industria, ci, pentru resursele şi puterea ei
militară.
Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a
trecut de
la G7 la G8.

207
Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale
naturale
imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă. Din punctul de vedere al
potenţialului
valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. În afară de aceasta, Rusia are şi alte
puncte slabe
ce nu o fac demnă de acest grup şi
anume:
inflaţia, al cărei ritm de creştere este cel mai ridicat printre statele
membre G8;
sectorul bancar, puternic dependent de împrumuturile din afară şi care suferă de
lipsa acută
de lichidităţi;
sectorul metalurgic, ale cărui produse sunt exportate masiv în
străinătate;
domeniul înaltelor tehnologii, unde, fără ajutorul Occidentului, Rusia nu poate afişa
performanţe pe măsura unei mari puteri
economice.
Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special, din considerente de
ordin
politico-militar.
Pentru a-şi impune politicile economice, G-8 se sprijină pe instituţiile financiare
internaţionale,
precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, în care ţările membre G-8 dispun
de
majoritatea capitalului. Cadrul economic al mondializării, de esenţa neoliberală, îl constituie
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Aceasta trebuie sa servească drept model pentru
reforma sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), acuzate de birocraţie şi ineficacitate.
G-8
nu reprezintă o instanţă de putere formală: el nu impune măsuri efective nici statelor şi nici
guvernelor ţărilor membre sau terţe. Dar nici o economie a lumii nu poate funcţiona fără
adaptarea
cadrului său instituţional la regulile stabilite de instituţiile mondiale citate sau la viziunile
strategice
pe termen lung pe care le elaborează experţii grupului. Supremaţia economică a G8 se
poate
demonstra prin indicatorii macroeconomici impunători de care dispune. [vezi
tabelul 8.4.1]

Principalii indicatori macroeconomici ai G-8 ( anul 2008)


Tabelul 8.3.1
Ţara SUA Japonia Germania Franţa Marea Italia Canada Rusia
Ind.mcr. Britanie
PIB*mil.$ 14 196 521 4 395 398 3 302 252 2 567 210 2 738 278 2 092 781 1 419 952 1 284 698
PIB-c.loc.* 44 594 34 348 39 979 40 408 45 060 35 545 43 191 9 016
$
Creştere 1.1 - 0.7 1.3 0.4 0.7 -1.0 0.4 5.6
economică %
Export 1 162 980 709 668 1 317 604 549 679 434 899 488 239 416 464 355 464
Bunuri mil.
$
Import 2 017 330 619 857 1 051 545 610 955 615 462 501 104 386 929 245 365
Bunuri mil.
$
Export 479 150 129 153 208 618 130 438 277 236 113 598 62 904 38 600

208
Summit-ul
servicii mil. G-8 de la Sankt Petersburg, din iulie 2006, a dezbătut principalele probleme
$ cu care
se confruntă372
Import economia
296 150mondiala:
682 236stabilitatea
547 economică
120 506 internaţională,
200 228 121 852 81supravegherea
043 58 300
decalajelor
servicii mil. şi
a deficienţelor economice. Preocuparea centrală a fost stabilitatea economică şi dezvoltarea
$
ISD Ieşiri 314 73 168 225 266 91 54 47
mediului
bil. .$ de afaceri în statele Uniunii Europene. G-8 a obţinut angajamentul Rusiei de
deschidere
ISD Intrări a 233 22,5 51 159 224 40
sectorului
bil. . $ energetic pentru investiţiile străine, deşi Moscova a refuzat să108 53
se angajeze că va
IDU*
aplica
Carta pentru 0.956
Energie a0.960
Uniunii 0.947 0.961 0.947 0.951 0.966 0.817
1.PIB-Produs Intern Brut
Europene.
Summit-ulIntern
2. PIB-c.loc.-Produs G-8Brut
dinpe2007 s-a desfăşurat în iunie, la Hieiligendamm (Germania). Între
cap de locuitor
temeleDezvoltării
3. IDU-Indicele de Umane
discuţie s-au aflat negocierile comerciale internaţionale şi sărăcia endemică a celei mai mari
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD,
părţi a
/www.unctad.org/manueldestatistique2009
locuitorilor
Conform planetei.
datelor reflectate în tabel aceste state deţin supremaţia în lume la nivel socio-
Între 7-9 iulie 2008, Grupul G-8 al statelor industrializate a fost găzduit de Japonia, pe
economic. Anume ele ocupă locurile de frunte în topul celor mai mari investitori de capital,
insula
celor
Hokkaido. Întîlnirea a fost marcată de majorarea preţurilor la alimente şi petrol, dar s-au
mai mari exportatori de bunuri şi servicii, la fel şi primele poziţii la nivel de indice al
discutat şi
dezvoltăriiprecum încălzirea globală. Potrivit „tradiţiei” mai recente a acestor reuniuni, la
chestiuni
umane. Toate ţările enunţate, cu excepţia Rusiei, fac parte din categoria statelor cu cel mai
deschidere,
înaltde japonezi au organizat proteste, acuzînd liderii G-8 ca nu fac decît să discute, fară a
mii
Indice al Dezvoltării Umane.
lua măsuri
concrete.Daca G-8 s-ar extinde prin includerea a cinci noi state - între care, Africa de Sud,
Brazilia,
Faţă de întîlnirea G-8 din 2007 s-a discutat mai mult despre majorarea preţurilor la
China, India şi Mexic - grupul ar acoperi aproape 70 la sută din PIB la nivel internaţional şi
alimente şi
56 la
efectele acestui lucru asupra ţărilor sărace. Nivelul atins de preţul internaţional al petrolului
sută din populaţia lumii.
a
provocat, de asemenea, îngrijorare. Japonia a invitat la reuniunea celor mai bogate naţiuni
Primele reuniuni G-8 din acest mileniu au fost în iulie 2001, la Geneva (Elveţia) şi în
alte doua
mari iunie
puteri economice, dar şi mari consumatori - graţie numărului mare al populaţiei lor -
2002, la Kananaskis (în Canada), unde statele cele mai bogate ale planetei s-au angajat să
cum sunt
sprijineşi India, potenţiale membre ale grupului, aidoma Rusiei, dar şi Africa de Sud, pentru a
China
ţările cele mai sărace în tentativa lor de a ieşi din sărăcie. Reuniunea membrilor G-8 la
ilustra
Geneva, în tot mai mare pe care acest continent o joacă în ţeserea intereselor geo-politice
importanţa
2001, a pus în evidenţă o nouă generaţie militantă şi contestatoare, care-şi manifesta opinia
pe planeta.
negativă
In timpul celor trei zile ale summit-ului s-a discutat şi despre acordarea de ajutor ţărilor
asupra mondializării neoliberale, pe planul social, al mediului şi al democraţiei. Între 1-3
sărace din
iunie
Africa, 2003,
şefii dedespre
stat şi programul
de guvern ai nuclear
ţăriloralcele
Coreei
mai de
bogate şi mai puternice ale planetei s-au reunit
Nord.
pentru a
Prin deciziile oficiale şi neoficiale pe care le iau cu prilejul summit-urilor anuale, este clar
28-a oară după 1975. Summit-ul următor al statelor puternic industrializate (G-8) a avut loc

între
liderii9- G-8 - un grup select şi privilegiat de ţări ale planetei - influenţează net mersul
11 iunie 2004, la Sea Island, Georgia (SUA). Peste 200 de milioane de dolari SUA au fost
evoluţiilor
economice
alocate şi financiare din ţările lor, dar şi din ţările satelit, de unde ţările G-8 se
pentru asigurarea securităţii şefilor de stat şi de guvern care au participat la acest
aprovizionează cu
summit.
materii prime şi unde-şi comercializează produsele companiilor transnaţionale ale căror
Progresiv, acest grup de conducători a devenit o instituţie mondială. În acest deceniu
sedii
centrale se află, în marea lor majoritate, în statele
preocupările principale ale G-8 sunt evoluţia economiei mondiale şi viitorul instituţiilor
G-8.
financiare
internaţionale. ATTAC, una din cele mai puternice organizaţii ale societăţii civile vest-
europene îi
contestă lui G-8 statutul neoficial de „guvern mondial”, de „sindicat al acţionarilor majoritari
ai
economiei mondiale”.
Reuniunea G-8 din 2005 s-a desfăşurat la Genova
(Italia).

209
210
Rolul OCDE în economia mondială

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică s-a format în anul 1961 şi are
sediul la
Paris, Franţa. În prezent OCDE numără 30 de ţări-membre dezvoltate, unde domneşte
democraţia şi
economia de piaţă. [vezi tabelul 8.4.2] În cadrul acestei organizaţii fiecare ţară participantă
îşi
împărtăşeşte propriile experienţe la nivel de politică şi economie. OCDE colaborează şi cu
alte 100
de state cum ar fi Brazilia, China, Rusia şi unele state din Africa. În acest sens, în mai 2007,
ţările
membre OCDE au decis să invite pe Chili, Estonia, Israel, Rusia şi Slovenia să discute în
vederea
aderării lor la această organizaţie, ca mai apoi să propună acelaşi lucru şi altor ţări precum
Africa de
Sud, Brazilia, China, India şi Indonezia. În luna decembrie 2008 au început negocierile cu
privire la
aderarea Estoniei, Rusiei, Sloveniei, Israelului şi Chili la OCDE, iar în februarie 2010, Chili a

devenit membru oficial al OCDE.


Ţările membre OCDE
Tabelul 8.3.2
Ţara Anul aderarii Contribuţiile %
1. Germania 27 septembrie 1961 9.515

2. Australia 7 iunie 1971 2.229

3. Austria 29 septembrie 1961 1.010

4. Belgia 13 septembrie 1961 1.265

5.Canada 10 aprilie 1971 3.703

6. Coreea 12 decembrie 1996 2.544

7.Danemarca 30 mai 1961 0.835

8. Spania 3 august 1961 3.692

9. SUA 12 aprilie 1961 24.975

10.Finlanda 28 ianuarie 1961 0.654


11. Franţa 7 august 1971 6.987

12. Grecia 27 septembrie 1961 0.792

13. Ungaria 7 mai 1996 0.288

14. Islanda 5 iunie 1961 0.549

15. Irlanda 17 august 1961 0.100

16. Italia 29 martie 1962 5.736

17. Japonia 28 aprilie 1964 16.006

18.Luxemburg 7 decembrie 1961 0.104

211
Importanţa
19. Mexicglobală pe care o are OCDE
18 în economia
mai 1994 mondială este demonstrată
2.351 prin
următoarele date
20. Norvegia 4 iulie 1961 1.013
procentuale:
 71,9
21.%Noua
din Zelanda
PIB mondial (USD) 29 mai 1973 0.316

22. Olanda 13 novembre 1961 2.162


 60,5 % din comerţul internaţional
23. Polonia 22 noiembrie1996 0.879
 18 % din populaţia mondială
24. Portugalia 4 august 1961 0.577
 0,7 % de creştere a PIB în 2007
25. Slovacia 14 decembrie 2000 0.143
 94,9 % din ajutorul public pentru dezvoltarea lumii
26. Cehia 21 decembrie 1995 0.380
 45,9
27.%Marea
din emisiile
Britanie mondiale de CO22 mai 1961 7.622

 32,6
28.%Suedia
din producţia mondială de energie
28 septembrie 1961 1.186

29%
 56,8 Elvetia 28 septembrie 1961
din consumul mondial de electricitate 1.489

30. Turcia 2 august 1961 0.898


Sursa : www.ocde.org
Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit 342,9 milioane Euro, iar pe anul 2009, acesta a
fost
stabilitOCDE
la 303este o organizaţie
milioane importantă
Euro. PIB-ul zonei OCDEla nivel globalrecord
a scăzut care publică
cu 1,5% anual cîte 250 patru
în trimestrul de
al articole,
rapoarte,
anului 2008. studii etc. Limbile
Conform oficiale
estimărilor a le acestei
preliminare organizaţii
această suntesenţială
scădere engleza aşiPIB-ului
franceza, arecea
este
2500
mai de
mare
agenţi secretariali,
de la fondarea iar Secretarul
organizaţiei. În SUA, General al OCDE
în acelaşi este Angel
trimestru a scăzut PIB-ul cu 1%, după o
Gurria.
scădere de
0,1% înScopurile
trimestrulOCDE sunt multiple,
precedent, printre care:
adică trimestrul trei al anului 2008. În trimestrul patru al
anului 2008
 Promovarea a unei cu creşteri
scăzut şi PIB-ul Japoniei 3,3%,economice
după o scădere de 0,2 % în trimestrul precedent, însă în
aceeaşi durabile;
 Creşterea
perioadă nivelului
în UE, PIB-ul de viaţă;
a scăzut cu 1,5%. Scăderea PIB-ului în aceste state a perturbat grav
situaţia
 Menţinerea
economică a OCDE. stabilităţii
Consecinţe grave au apărut şi în urma crizei financiare, ce îşi are
financiare;
rădăcinile tot
 Să
în SUA. Eaajute
a dusalte ţăridezechilibru
la un să-si dezvolte în întreaga economie
economia;
mondială.
 Să contribuie la creşterea şi dezvoltarea comerţului
mondial;
 şiSă
Teste îndemne
întrebări desocietatea
evaluare acivilă să profite din plin de avantajele pe care le oferă
cunoştinţelor
globalizarea;
În afară de analizele pe care le face şi sfaturile pe care le dă în domeniul economic,
Întrebări de control
OCDE
1. Care sunteste
trăsăturile specifice ale ţărilor dezvoltate?
o sursă impresionantă de date statistice în plan economic şi social. Baza de date statistice a
2. Care sunt factorii principali care contribuie la dezvoltarea economiilor ţărilor
dezvoltate?
organizaţiei dispune de informaţie şi din alte domenii cum ar fi conturile naţionale,
3. Daţi definiţiile pentru următoarele noţiuni: autarhie, economie deschisă, OCDE?
schimburi
4. Prin ce se manifestă procesul de robotizare în Japonia?
comerciale, migraţiune,
5. Ce reprezintă educaţie, întîietatea
TRIADA. Exemplificaţi agricultură,ei în energie
economia şi sănătate. În afară de colectarea
mondială?
datelor
6. Prin ce se explică gigantismul Uniunii Europene?
statistice,
7. Cum auOCDE
evoluatstudiază,
investiţiile analizează
străine directeşiînprevizionează
ultimii ani în UE?evoluţia economică a ţărilor
membre.
8. Prin ce se deosebeşte economia SUA de cea a Japoniei?
9.OCDE elaborează
Care sunt scopurile şiinstrumente,
obiectivele OCDE? decizii şi recomandări recunoscute la nivel internaţional
pentru
10. a motivele aderării Rusiei la G7?
Explicaţi
promova noi reguli
11. Ce reprezintă de joc triadizării?
fenomenul în numeroase domenii cum ar fi lupta contra corupţiei în
tranzacţiile
12. Ce se înţelege prin terţiarizarea economilor dezvoltate?
comerciale internaţionale, politica de informare şi de comunicare, fiscalitatea şi mediul. În
acelaşi
timp, OCDE pe lîngă faptul că contribuie esenţial la dezvoltarea economiilor ţărilor membre,
Teste grilă
1. OCDE este:
încearcă să promoveze
a. o organizaţie relaţii intensive
interguvernamentală şi dezvoltare
a ţărilor în cu alte 100 de state ne-
b. o organizaţie neguvernamentală a ţărilor dezvoltate
membre.

212
213
c. o organizaţie interguvernamentală a ţărilor
d. dezvoltate
o organizaţie cu scopuri preponderent politice
2. Economia ţărilor dezvoltate este caracterizată
prin:
a. Speranţa de viaţă pînă la 50 ani
b. Dezvoltare tehnologică de tip extensiv
c. Pondere superioară a sectorului terţiar
d. Gradul de urbanizare 50%

3. Scopul principal al constituirii G7 (8) a fost:


a. împărţirea sferelor de influenţă între marile puteri
b. extinderea capitalismului la scară mondială
c. coordonarea politicilor macroeconomice ale ţărilor
respective
d. finanţarea ţărilor în dezvoltare
e. revigorarea rolului O.N.U.

4. Modelul economic japonez, diferit de cel american, s-a creat, în perioada de după cel de-al II-lea război
mondial, în
primul rînd pe seama:
a. unei strânse cooperări între stat şi
firme
b. dezvoltării industriei militare
c. încurajării investiţiilor străine
d. unei dezvoltări de tip extensiv
e. planificării centralizate.

5. Rusia, deşi inclusă în Grupul celor 8, se află mult în urma celor 7, din punctul de
vedere al:
a. puterii militare
b. potenţialului economic
c. resurselor naturale
d. potenţialului economic valorificat
e. populaţiei.

7. Care dintre următoarele state dezvoltate au sărit peste etapa de dezvoltare


feudală:
a. Germania
b. Marea Britanie
c. Franţa
d. Japonia
e. S.U.A.
8. Care dintre statele următoare nu face parte din
G7:
a. Canada
b. Italia
c. S.U.A.
d. Franţa
e. China

9. Din anul 2002, G7 s-a transformat în G8, prin includerea în grup


a:
a. Chinei
b. Coreei de Sud
c. Rusiei
d. Indiei
e. Braziliei.

10. Grupul de naţiuni care domină economia mondială este format


din:
a. Uniunea Europeană şi statele din centrul şi estul Europei
b. statele membre ale OPEC
c. Japonia şi celelalte state membreale ASEAN

214
d. Japonia, SUA şi Uniunea Europeană
e. statele membre ale NAFTA (SUA, Canada şi Mexic)

12. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul


internaţional:
a. Organizaţia Mondială a Comerţului
b. taxele vamale
c. scutirile de impozite la import
d. subvenţiile la import
e. restricţiile cantitative asupra importului

14. Bugetul OCDE pe anul 2008 a constituit:


a. 3042.9 milioane Euro
b. 342.9 milioane Euro
c. 685.5 milioane Euro
d. 1528.2 milioane Euro

15. Printre scopurile OCDE nu regăsim:


a. Promovarea unei creşteri economice durabile;
b. Creşterea nivelului de viaţă;
c. Menţinerea stabilităţii financiare;
d. Să ajute alte ţări să-si dezvolte economia
e. Stabilirea politicii fiscale mondiale

Bibliografie:

1) Bonciu F. – „Economie mondială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2009


2) Dumitrescu S, Bal A. – „Economia mondială”, Bucureşti, 2006
3) Negut S. –“ Geografia economică mondială”, Editura Meteor Press, 2009
4) Filip C.L. – “ Micul ghid al marii Uniuni Europene”, Editura Proema, 2008
5) Chirovici E.O. – “Noua economie”, Editura Rao Books, 2008
6) Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet, 2006
7) Rifkin J. – “ Visul European. Despre cum pe tăcute Europa va pune in umbra visul American”, Editura
Polirom, 2006
McCormick J. – “Să înţelegem Uniunea Europeană – o introducere concisă”, Editura CODECS, 2006
8) Kiss L. – “ Statele Unite paradis fiscal”, Editura Offshore, 2007
9) Coyle D. – “ Guvernarea economiei mondiale: Mit şi realitate pe pieţele financiare”, Editura Antet, 2005
10) Gilpin R. – “ Economia mondială în secXXI: provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, 2004
11) Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet, 2005
12) Perraton J. – “Transformări globale. Politică, economie şi cultură”, Editura Polirom, 2004
13) Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004,
14) Абрамов В. – «Мировая экономика», «Дашков и Ко», Москва, 2007
15) www.europa.eu
16) www.worldbank.org
17) www.unctad.org
18) www.imf.org
19)

215
rural. Accesul la educaţie, sănătate, informaţie e inegal şi relativ redus. Aceste ţări sunt în
număr de 9. Economia ţărilor în dezvoltare: diversitate şi probleme structurale
Capitolul
cca. 150 şi reprezintă cel mai numeros, dar şi cel mai diversificat grup de state. Alături de
ţări foarte
sărace se întîlnesc
9.1 Trăsăturile ţări mult
specifice mai bogate,
şi nivelul care „rîvnesc”
de dezvoltare a ţărilorla înstatutul de ţară dezvoltată. Deşi
specialiştii
dezvoltare
nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componenţa acestui grup de ţări, ele sunt
9.2
celeDiversitatea
mai şi principalele tipuri de ţări în curs de
numeroase
dezvoltare :din punct de vedere al populaţiei. Dincolo de o serie de trăsături comune ale
acestor ţări ţări industrializate sau ţările emergente din Asia şi America Latina
9.2.1 Noile
şi anume: nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor, procentul foarte scăzut de angajare a
forţei de
muncă în industria
9.2.2 Un prelucrătoare,
nou pol de dezvoltare economicăproductivitatea
– BRIC (Brazilia,foarte scăzută
Rusia, India, în toate sectoarele, inclusiv
China)
în
agricultură,
9.2.3 Africa exportul orientat
– un continent în în
al ţărilor cea mai mare măsură pe produse primare, există şi o
dezvoltare
multitudine de
diferenţe: unele sunt ţări foarte populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele
nu;9.2.4
celeEconomia ţărilor exportatoare de petrol - OPEC
mai multe au fost colonii, cîteva nu; unele sunt democraţii, altele au regimuri totalitare, iar
cele mai
multe se situează
Termeni – cheie undeva între aceste două limite; unele înregistrează creşteri rapide, altele
Obiective
nu. Toate
aceste ţări se confruntă cu După parcurgerea
problema acestui
sărăciei, capitol,astudentul
a şomajului, asistenţeivasanitare
fi capabil:
precare, dar
în Ţară în dezvoltare  Să analizeze trăsăturile de bază ale ţărilor în dezvoltare;
manieră diferită, căci în acest  Să grup de state
distingă există
criteriile două extremităţi:
de clasificare a ţărilorţări care de
în curs aspiră la
dezvoltare;
Ţarăde
statutul emergentă
ţară
dezvoltată şi ţări  Să analizeze principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în
BRIC
subdezvoltate. dezvoltare precum PIB, PIB/c.loc, IDU, şomaj, inflaţie;
Un raport PNUD sublinia  Săcă analizeze
„Ţările îndiferite modele
dezvoltare au de dezvoltare
realizat economică
în 30 de în ţările
ani acelaşi progres
uman OPEC emergente din Asia şi cele din America Latină;
pentru care ţărilor industriale  Să le-au trebuit
identifice aproape
locul şi rolul100 de ani”.
ţărilor Cu toatede
exportatoare acestea,
petrol în
decalajeleSărăcie
economia mondială;
economice N – S se menţin, iar subdezvoltarea nu a dispărut. Există diferite teorii
Agricultură  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor emergente din
referitoare la
gama factorilor responsabili grupul BRIC;
de aceste
Tigri asiatici  Să identifice principalele probleme cu care se confruntă ţările
decalaje:
1.Pume
Factori din
naturali şi socio-culturali
americane :
Africa.
Noi state
lipsa anumitor resurse ;
industrializate
 aşezarea geografică ;
 religia ;
9.1 Trăsăturile specifice şi nivelul de dezvoltare a ţărilor în
 sistemul de valori.
dezvoltare
2. Una
Sistemele politice care guvernează
din caracteristicile aceste state,
economiei mondiale adică acele
contemporane guverne
este faptulcare imprimă o
că majoritatea
anumită
ţărilor
lumii tendinţă.
o formează cele cu economii în dezvoltare. În prezent ţările în dezvoltare se află în plin
proces
de 3. Orientarea comerţului,
transformare sistematică,care are în vedere
parcurgînd orientarea
drumul, mai lung defavorabilă a raportului
sau mai scurt, dintre
care le separă de
importul
stadiul
de produse
superior manufacturate
de dezvoltare şi de
a factorilor exportul de produse
producţie, de economie modernă,
primare.
eficientă.
Ţările în dezvoltare au fost identificate ca atare după al II- lea Război Mondial şi sunt
Clasificarea
inventariate ţărilor în dezvoltare
de organizaţiile din sistemul Naţiunilor
Aceste
Unite. ţări formează o grupare specifică, caracterizate prin trăsături comune, prin rol şi
loc Majoritatea acestora s-au format prin desfiinţarea imperiilor coloniale. În economiile lor
specific în economia mondială
predomină
contemporană. sectorul primar şi cel agricol. Sectorul industrial şi de servicii sunt slab
Analiza se
dezvoltate, sauface comparînd nivelul de dezvoltare economico-socială a statului, locul şi
inegal
rolulrepartizate
lor în pe teritoriul ţării respective. Marea majoritate a populaţiei locuieşte în
cadrul
mediulcomunităţii internaţionale, participarea lor la progresul material şi distribuţia
rezultatelor lui.
216
217
Se utilizează un număr mare de indicatori pentru a stabili ierarhia mondială: PNB cel mai
folosit,
fiind şi cel mai expresiv, venitul naţional, PIB c.loc, HDU
etc.
În literatura de specialitate întîlnim un şir de clasificări ale ţărilor în curs de dezvoltare.
Una din
ele ar fi:
1. Ţări cu o balanţă de plăţi activă – acestea sunt ţările exportatoare de petrol şi anume:
Brunei, Irac, Iran, Kuweit, Quatar, Arabia Saudită şi Emiratele
Arabe;
2. Ţări cu o balanţă de plăţi pasivă – în această grupă se includ două categorii de state,
şi
anume: a) ţări exportatoare de resurse energetice – Algeria, Angola, Bolivia, Oman,
Peru,
Tunisia, Tobago, Congo etc.
b) ţări importatoare de resurse
energetice;
3. Noile ţări industrializate din Asia de Sud Est sau „Dragonii asiatici” – aici se includ
patru
state ca Hong Kong, Coreea de Sud, Taiwan şi
Singapore;
4. Noile ţări industrializate din America Latină sau „Pumele sud americane” – sunt
cuprinse
trei ţări: Mexic, Brazilia, Argentina;
5. Ţări cu un înalt grad de îndatorare – din această categorie fac parte 15 ţări, ca de
exemplu
Bolivia, Venezuela, Columbia, Brazilia, Filipine, Peru, Coasta de Fildeş
etc.
6. Ţările subdezvoltate – sunt în număr de 47 şi se află în Africa Subsahariană şi Asia.
Ţări
sărace sunt: Afganistan, Benin, Madagascar, Sierra Leone, Chad, Togo, Mali, insulele

Maldive etc;

O altă clasificare a ţărilor în dezvoltare, în funcţie de nivelul venitului pe locuitor ar fi

urmatoarea :
1) Noile state industrializate (NSI) sunt cele mai avansate din punct de vedere
economic şi social, în ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare. Aici fac parte: Argentina,
Brazilia,
Chile, Mexic şi America Latină şi din Asia de Sud-Est – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong,

Singapore, Malaiezia, Thailanda. Noile state industrializate din S-E Asiei dispun
de:
- rate anuale de creştere economică între 5,7 –
8%;
- investiţii străine productive;

- exporturi competitive;
- acumulare de capital fizic şi
uman;
2) Tari exportatoare de petrol - grupate începînd cu anul 1960 în
OPEC.
Ele se diferenţiază în raport cu PNB/locuitor
astfel:

218
- Emiratele Arabe Unite (1,7 mil. locuitori), Quator (500 mii locuitori), Kuweit cu un
PNB
cuprins între 15000-17000 USD/loc.
- Arabia Saudită, Omar, Bahreim 5000-8000
USD/locuitor
- Congo, Ecuador, Siria, Algeria, Iran între 1000-3000
USD/loc;
- Nigeria (100 mil. locuitori), Indonezia (184 mil. locuitori) şi celelalte state membre
OPEC
cu un PNB/loc cuprins între 310 USD – 700 USD.
3) Ţări mai puţin dezvoltate
În această categorie sunt incluse 25 de ţări grupate în
funcţie de :
- venit pe cap de locuitor
- ponderea produselor industriale în PNB (sub
10%)
- rata alfabetizării (sub 29%)

Exemplu:
a. Între 100-199$ pe locuitor

- Etiopia, Ruanda, Ciad, Burundi, Tanzania, Siera Leone,


Malawi
b. Între 200-299$ pe locuitor

- Niger, Burchina Faso, Mali, Madacascar, Guineea, Bangladesh, Uganda,


Vietnam
c. Între 300-399$ pe locitor

-
Tago, Haiti, Rep. Africa Centrala, Zambia, Zair, Tadjikistan, Mongolia,
Laos.
Rolul ţărilor în dezvoltare în economia mondială este deosebit de important, deoarece
populaţia
acestor ţări alcătuieşte 75% din populaţia mondială, 26% din PIB - ul mondial, 30% din
producţia agricolă mondială, 15% din comerţul mondial, 18% din fluxul investiţiilor străine
de
intrare.
Principalii indicatori macroeconomici care caracterizează nivelul de dezvoltare a
ţărilor sunt
Produsul Intern Brut, Comerţul internaţional şi Investiţiile străine. Ei sunt reprezentaţi în
următorul
tabel.
Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor în curs de dezvoltare (2007)

Tabelul 9.1
Ţara PIB*mil.$ PIB- Creştere
economi
Export Import Export Import ISD ISD IDU*
c.loc.* $ Bunuri Bunuri servicii servicii Ieşiri bil.
că % Intrări
mil. $ mil. $ mil. $ mil. $ .$
bil. . $
Ind.mcr.
ŢCD cu 4 233 567 12 965 4.4 1 992 549 357 471 418 931 97 513 162 513
venituri înalte 2 343 560 ŢCD
În
ŢCD cu 3 876 864 4 726 4.1 1 005 997 223 106 208 629 46 583 99 445 general
venituri medii 1 003 803
≈0.691
ŢCD cu 5 944 760 1 457 8.1 1 633 809 267 494 288 503 30 293 117 094
venituri joase 1 842 664

219
ŢCD cu o
datorii posibilităţi
303 294 minime
550 de3.5angajare a populaţiei
99 025 în621
16 activităţi
31 761 364 9 938
mari 73 147 ≈0.800
economice;
ŢCD o mortalitatea
1 998 342 4 infantilă
524 4.0 530 615 64 650 181 103 16 030 50 239 ≈0.891
exportatoare de înaltă; 985 449
ptrol o cota mică a comerţului exterior în comerţul
Ţările
Emergente mondial;
4 668 821 8 513 4.3 1 661 195 284 208 336 644 69 257 106 438 ≈0.825
o unele ţări în dezvoltare sunt confruntate
1 830 996 cu datorii externe foarte mari, iar unele
Noile State au2 fost
676 136 5 430 4.5 1 644 041 324 483 323 400 76 965 103 184 ≈0.937
Industrializate
contractate cu 20- 30 de ani în
1 760 793
urmă.
Ţările 420 380 575 5.1 114 769 16 476 39 228 487 9 253 0.488
subdezvoltate 125 644
După analiza acestor parametri specifici de dezvoltare, observăm că aceste state mai au
Sursa:mult
www.unctad.org/statisticbook2008
de
parcurs în vederea atingerii unui anumit progres. Noile estimări ilustrează faptul că mai bine
de
jumătate dintre toate ţările în curs de dezvoltare s-ar putea confrunta cu o creştere a
Principalele
numărului de caracteristici ale economiilor ţărilor slab dezvoltate sunt:
persoane extrem de sărace în anul 2009. Această proporţie poate deveni încă şi mai mare în
rîndulo indicatori macroeconomici medii spre
ţărilor cu venituri
mici; scăzute şi al ţărilor din Africa sud-sahariana – două treimi şi, respectiv, trei
o instabilitate macroeconomică, ceea ce duce la un climat investiţional nefavorabil
pătrimi. Seşiestimează
la că încă 55 - 90 milioane persoane vor fi prinse în capcana sărăciei
extreme înstimularea plecării capitalului din
anul 2009,ţară;
din cauza recesiunii mondiale începute în 2007. Se aşteaptă ca numărul
o
oamenilor sector financiar slab dezvoltat, ca consecinţă a penuriei de resurse
afectaţi definanciare;
foamete cronică să ajungă la peste 1 miliard în acest an, anulînd creşterile
o
înregistratestatul
în este monopol în toate sferele de activitate şi dictează intens viaţa
combaterea malnutriţiei şi urgentînd în mod deosebit investiţiile în agricultură.
economică;
o nu există corelaţie între creşterea PIB/c.loc şi nivelul investiţiilor. De exemplu în
Criza financiară
unele din aceşti ani a afectat toate ţările în curs de dezvoltare, prin
ţări din Africa, creşterea anuală a PIB/c.loc este de 0.2%, în timp ce a investiţiilor
diminuarea
nivelurilordeexporturilor,
15- scăderea preţurilor, scăderea cererii pe pieţele interne, remiteri
scăzute şi 16%, iar în India PIB/c.loc – 1.9%, pe cînd rata investiţiilor
investiţii străine
23%; diminuate, acces redus la finanţare şi venituri din ce în ce mai mici. Se
o
estimează ritm
că de creştere economică scăzut şi o productivitate a muncii
ritmul de creştere
joasă; al ţărilor în curs de dezvoltare va scădea la 1,6% în 2009, de la o medie
o îneconomie de subzistenţă,
de 8,1%
anii 2006-07, conform unor noi proiecţii ale FMI. Totuşi, Banca Mondială consideră că pentru
închisă;
a o ponderea înaltă a agriculturii în
redresa situaţia
PIB; în aceste ţări este nevoie de o finanţare externă de 1.300 miliarde dolari,
o
incluzînd o mică parte a terenului arabil este cultivată şi predomină populaţia
aici deficienţele
rurală;de cont curent, de circa 330 miliarde dolari, şi banii necesari pentru
dependenţa înaltă faţă de
o private
datoriile
exterior;
ajunse la maturitate, de 970 miliarde
o venituri scăzute şi distribuţia inegală a lor, deoarece predomină sectorul agrar şi
dolari.
aproape
toată populaţia
Politici este implicată
şi strategii în munca
de dezvoltare agricolă.
a ţărilor rămaseDatorită
în urmăfaptului că este un
domeniu
economic
instabil, ce depinde de condiţiile climaterice şi veniturile sunt
Existănesigure;varietate de obiective, căi şi mijloace folosite pentru dezvoltarea ţărilor
o mare
o curs
în piaţa internă cu greu stimulează viaţa
de dezvoltare. Acestea cad în sarcina factorilor de decizie din aceste ţări, dar există
economică;
o
preocupări grad de alfabetizare mediu spre
şi din
partea comunităţii
redus; internaţionale. Există numeroase strategii internaţionale ONU,
o
organisme comunităţi etnice care nu s-au constituit în
regionale,naţiuni;
rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii care vizează problematica globală a
speranţa de viaţă este puţin peste 50 de
o ţări.
acestei
S-au detaşatani;câteva modele şi strategii ale dezvoltării
o
economice: slaba dezvoltare
a) “Dezvoltarea spre interior” în centrul procesului dezvoltării stă accelerarea creşterii
instituţională;
o infrastructură slab dezvoltată, în unele ţări practic
economice, sporirea venitului naţional pe calea industrializării economiei naţionale prin
inexistentă;
o
substituireanivelul înalt al săraciei;
importurilor cu produse proprii şi creşterea
exporturilor;
220
221
b) “Dezvoltarea spre exterior” accelerarea dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi
mai
eficace a economiei la relaţiile economice
internaţionale;
c) “Dezvoltările endogene” - definesc dezvoltarea drept un proces complex, care
integrează toate
sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei industrie şi agricultură.
Îmbinarea
şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemele structurii sale economice, sociale,
politice,
culturale şi educaţionale
etc;
d) dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a
producţiei
agricole, utilizînd forţa de muncă, îndeosebi a "şomajului deghizat", valorificarea resurselor

naturale;
e) promovarea în întreaga economie a progresului tehnico-ştiinţific, a inovaţiilor şi
invenţiilor;
f) formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în concordanţă cu nevoile
stringente
ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnologie: dezvoltarea
învăţământului,
diminuarea exodului de forţă de
muncă;
g) formarea capitalului şi realizarea de
investiţii;

Comisia economică şi socială a ONU pentru Asia şi Pacific a adoptat în 1980, liniile
directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii: dezvoltare economică accelerată,
reducerea
şomajului total şi parţial, satisfacerea nevoilor de bază, participarea crescută a populaţiei la
procesul
dezvoltării, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor în domeniul alimentar, energetic,
tehnologic, industrial şi financiar.
Principalii factori care contribuie la dezvoltarea ţărilor slab dezvoltate
sunt:

 Comerţul exterior – este o cale sigură de a avea acces la piaţa mondială. Aceasta le
permite
ţărilor în dezvoltare să-şi promoveze propriile produse pe pieţele externe şi să-şi
întărească
imaginea la nivel global. Datorită importului au posibilitate să utilizeze tehnică
modernă în
procesul de producţie;
 Capitalul străin – este un factor decisiv în dezvoltarea infrastructurii acestor ţări. Cele
mai
atractive regiuni pentru ISD sunt Asia de Sud Est şi America Latină. În anul 2007
stocul de
ISD în Asia de Sud Est a fost de 345 mlrd.$, iar în America Latină 124 mlrd. $.
Principalii
investitori în aceste ţări sunt corporaţiile
transnaţionale;
 Asistenţă tehnică şi financiară – aceasta vine de obicei sub formă de granturi, credite
preferenţiale, ajutoare, donaţii. Cel mai mult beneficiază de ele ţările din Africa, însă
cei mai
mari donatori sunt Banca Mondială, Uniunea Europeană şi Fondul Monetar
Internaţional;

222
 Transfer
stabilit de tehnologie
la Gleneagles, – permite
iar ajutorul schimbarea
acordat şi Africa
ţărilor din îmbunătăţirea procesului
sub-sahariană a fostde producţie.
mai redus cu
aproximativ
Deobicei20 miliarde
noile tehnologii
USD decît ce obiectivul
vin în ţăriledeslab
50 miliarde
dezvoltate pesunt
an pentru
deja cu anul
ciclul de viaţă
2010. expirat
Numărul
sau în cel persoanelor
mai bun caz care
la trăiesc
maturitate.
cu maiElepuţin
se numesc
de 1,25noi, USD/zi
deoarece
în ţările
aiciînsecurs
utilizează
de
dezvoltare
pentru în
2005 eraprima
de 1,375
dată. Cu miliarde,
toate acestea
sau 25%ele dinsunt
populaţie.
destul de Obiectivul
binevenite,Băncii
căciMondiale
statele slab
este acela de
a dezvoltate nu
înjumătăţi ratadesărăciei
dispun ele; din 1990 (41,7%) la 20,9% pînă în 2015. Deşi se are în vedere
scăderea
 Asistenţă
gradului în vederea
de sărăcie extremă dezvoltării
cu pînă la managementului
15% pînă în 2015, autohton
se pare– totuşi
aici secăînscriu două va fi
obiectivul
îndeplinit,
dar această
modalităţi.
situaţiePrima
se poate
ar fi plecarea
modificatinerilor
avînd îndin vedere
ţărilecă
nedezvoltate
rata de reducerela studii
a gradului
şi stagii de
în
sărăcieţările
încetineşte
dezvoltate
odată saucu creşterea
venirea unuiaflatăreprezentant
în declin. Eforturile
din statelede puternice
îndeplinireeconomic
a obiectivelor
pentru din
a
domeniulîmpărtăşi
sănătăţii
experienţa
şi învăţămîntului
sa colegilor
includ
dinşiţările
consolidarea
rămase însistemelor
urmă economic.
de protecţie
Se organizează
tip safety net,
mese
precumrotunde,
şi un
sprijin treninguri,
mai substanţial şcoli din
de vară,
partea work-shop
finanţatorilor, cheltuieli eficientizate, şi o mai bună
implicare
etc.şi
sprijin din partea sectorului privat. În Africa sub-sahariana şi Asia de Sud, jumătate din
necesarul
Toţi aceşti factori contribuie într-o anumită măsură la dezvoltarea statelor sărace, dar
pentru servicii maternale, reproductive şi de sănătate a copiilor provine din sectorul privat
în acelaşi
(inclusiv
timp ei sunt nişte factori de risc, căci utilizarea lor permanentă va crea dependenţă de
organizaţii ale societăţii civile). În Asia de Sud, 30% din învăţămîntul primar şi secundar este
statele
dezvoltate,
asigurat de iarcătreaceasta va duce la o stare de regres
instituţii
continuu.
private.
Ţările în curs de dezvoltare au nevoie de aproximativ 900 miliarde USD (7-9% din
Măsurile
propriulactuale
PIB) de redresare a situaţiei economice din ţările slab
dezvoltate
pe an, pentru a-şi putea întreţine infrastructura şi pentru a demara noi proiecte, însă de fapt
numai
jumătate din această
Fluxurile nete devaloare este cheltuită.
capital privat Golul
către ţările de finanţare
în curs pentruînregistrează
de dezvoltare noile proiecte o de
scădere
infrastructură
abruptă
a
şi crescut
ar puteacuscădea
aproximativ
cu peste 20 700
miliarde USDUSD
miliarde pe an, iar perspectivele
în 2009, în comparaţie cu privire la finanţarea
cu maximul înregistrat
provenind
în
din
2007.sectorul
Pentruprivat scad şi golurile
a compensa ele. În replică, Banca
financiare dinMondială lansează
ţările aflate în cursode nouă Platformă
dezvoltare, de G-
liderii
Reabilitare
20 au a
Infrastructurii şi Activelor
convenit la 2 aprilie 2009 (Infrastructure Recovery
să sprijine triplarea and Assets
resurselor pentru- INFRA), care
FMI la 750 ar putea
miliarde oferi
USD. De
cel
puţin 15 miliarde
asemenea, USDsprijinit
ei au mai pe an în şi următorii
ideea unei trei ani, pentru
alocări a unoradrepturi
ajuta ţările aflatedeîntragere
speciale curs de(DST)
dezvoltare
în suma şi
pentru
de 250 amiliarde
pune bazele uneicare
USD, din reabilitări rapide USD
100 miliarde în urma
vor crizei
mergeeconomice
direct către ţările în curs de
globale.
dezvoltare.
G-20 a sprijinit de asemenea o creştere a împrumuturilor băncilor de dezvoltare
multilaterale cu 100
miliarde, ceea ce va totaliza 300 miliarde în următorii trei ani. Ei vor sprijini Cadrul Băncii
9.2 Diversitatea şi principalele tipuri de ţări în curs de
Mondiale pentru Vulnerabilitate
dezvoltare : (World Bank‟s Vulnerability Framework), care finanţează
proiecte
9.2.1 Noile ţăriprograme
de infrastructură, industrializate din Asia
de sprijin şi America
tip safety Latina sau
net, precum ţările
şi finanţarea întreprinderilor
emergente
mici şi
9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India,
mijlocii.
China)
9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare
Asistenţa
9.2.4 oficială
Economia venită
ţărilor din parteade
exportatoare membrilor
petrol - Comitetului de Asistenta pentru
Dezvoltare
OPEC al
OECD a crescut cu aproximativ 10% în termeni reali în 2008. Aceasta vine după ce anterior
în 2006
şi 2007 asistenţa s-a diminuat. În timp ce creşterea din 2007 a fost binevenită, asistenţa din
2008 a
fost totuşi mai scăzută cu 29 miliarde USD faţă de obiectivul de 130 miliarde pe an pînă în
2010

223
224
9.2.1 Noile ţări industrializate din Asia şi America Latină sau economia ţărilor
emergente
Pînă nu demult ţările lumii aveau o clasificare simplă şi duală: ţări dezvoltate şi ţări în
curs de
dezvoltare. Ţările socialiste din blocul estic pretindeau că sunt dezvoltate şi astfel s-a creat
după
categoria A (dezvoltate), categoria B (specială) şi a mai apărut şi blocul latino-american în
cadrul
celor 75 (gruparea ţărilor în curs de dezvoltare în număr de peste
120).
Dar iată că apare după 1990 un fenomen nou. Patru ţări saltă din grupul ţărilor în curs
de
dezvoltare, atît de brusc, total şi neaşteptat, încît sunt numite „mici dragoni” (Coreea de
Sud,
Singapore, Hong Kong şi Taiwan). Toate sunt asiatice, trei au populaţie predominant chineză,
toate
au ieşire la mare (insule sau peninsule), sunt mai mult mici decât mari. Aceste teritorii şi
state s-au
remarcat prin creştere economică susţinută. La începutul anilor 1960, unele dintre aceste
ţări erau la
un stadiu de dezvoltare economică similar ţărilor africane, care, în mare parte, au rămas la
acelaşi
nivel. Tigrii asiatici au beneficiat însa din plin de o populaţie în general mai bine educată,
acces mai
uşor la pieţele internaţionale (acces la coastă şi râuri navigabile) precum şi investiţii străine
care au
ajutat la declanşarea creşterii economice. În timp, termenul de tigru a început să fie aplicat
oricărei
ţări cu o creştere economică spectaculoasă datorată unei strategii de comerţ axată pe
exporturi. În
Asia de Sud Est, Indonezia, Filipine, Tailanda şi Malaysia sunt cunoscute ca
tigrii.
Mai puţin dinamic, mai greoi, dar mai masiv s-a mişcat cu aceeaşi ambiţie tenace un
grup
numeros de ţări, 26 la număr, în direcţia unei imense ieşiri din starea „în dezvoltare”. Ele au
căpătat
numele de emergente. Ele sunt în Asia: China, India, Indonezia, Malaysia, Pakistan şi
Filipine; în
America Latină: Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Venezuela; în Africa şi
Orient:
Egipt, Israel, Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Africa de Sud; în Europa: Rusia, Cehia,
Ungaria,
Polonia şi Turcia. Adunăm 26 cu cei 4 dragoni şi rezultatul e 30. În această clasificare
includem şi
ţările din Golf, care prin indici stau chiar în fruntea emergenţilor: Kuweit, Bahrein, Qatar,
Emiratele
Arabe Unite şi Oman. Astfel ajungem la 35 de
ţări.
Trăsăturile distinctive ale acestor ţări emergente sunt
următoarele :
 Rata ridicată de creştere a PIB-ului. În două treimi din ele PIB-ul creşte cu un procent
între
5-9%, campionul mondial total şi continuu fiind China cu 10%. Emergenţii asiatici se
disting
la ritmul creşterii, după previziunile FMI, în următorii cinci ani vor creşte cu 8% în
medie
faţă de latino-americani, cu
4% ;
 Indicele ridicat de creştere a producţiei industriale, tot două treimi din aceste ţări
între 5-
15%;

225
 Mari rezerve financiare: lăsînd la o parte China cu trilionul său (o mie de miliarde de
dolari),
trei au peste 200 miliarde şi trei depăşesc 100 miliarde, cinci peste 50 miliarde, restul
avînd
rezerve confortabile ;
 Investiţii masive în cercetare şi dezvoltare, în educaţie şi în formarea solidă a
profesioniştilor
începînd cu industria ;
 Prezenţa corporaţiilor multinaţionale, emergenţii nu sunt timizi în a deschide acest
capitol.
Un grup de studii din Boston a compus lista multinaţionalelor din ţările emergente, şi
a ajuns
la cifra de 100. Criteriile au fost stricte începînd cu veniturile peste 1 miliard în 2006.
Evident vreo 40 din listă sunt chineze. În China funcţionează cea mai mare uzină de
producţie a bateriilor nichel-cadmiu, iar în India cea mai mare industrie de fibre şi fire
de
poliester din lume. Emergenţii caută parteneri. În 2007 au achiziţionat active în ţările
bogate
de circa 171 miliarde de
dolari. economic puternic şi sferă largă de acţiune a companiilor sale ce împînzesc
 Dinamism
întreg
globul. Patronii marilor firme emergente au la activ realizări considerabile. Tata
Motors din
Grupul Tata, cel mai mare conglomerat industrial al Indiei, a lansat un automobil
pentru
cîştigarea pieţei Sud-Estului asiatic, cu preţul modest de 2500 dolari. O altă firmă
care deţine
Ranbaxy, una dintre cele mai mari firme din lume în materie de medicamente,
priveşte în
exterior când cumpără un brand de ceai englezesc sau o firmă de oţel din
Singapore.
Exemplele abundă. Tata Consulting Services e pe piaţa mondială a informaticii. China
vrea
să îşi deschidă uzine de automobile în Europa de Est, America Latină şi Orientul
Mijlociu.
Hong Kongul controlează jumătate din piaţa mondială de motoare electrice mici.
Cemex din
Mexic a înghiţit un mare grup de ciment din Anglia. Iar Brazilia este al treilea
producător de
avioane jet regionale. Două firme mari braziliene de alimente exportă jumătate din
producţie.
Grupul chinez Hisense vinde în prezent circa 10 milioane de aparate TV, 3 milioane
de
aparate de aer condiţionat (vândute bine în Franţa) şi are fabrici în Algeria, Uruguay,
Iran,
Pakistan şi Africa de Sud.
În concluzie putem conchide clar că ţările emergente vor schimba cît de curînd cursul
economiei mondiale. Unele din ele, precum Coreea de Sud, au făcut saltul la categoria
superioară
(de exemplu numărul de brevete este al patrulea din lume, după Japonia, SUA şi China şi
mult
înaintea Germaniei). Altele sunt pe pragul ei. Dar toate la un loc schimbă harta economică a
lumii.
Micii dragoni au fost fenomene punctuale, emergenţa constituie un val. Efectul valului se va
vedea
curând. De exemplu, laureatul Premiului Nobel, profesorul american Robert Fogel
menţionează că

226
în anul 2040 trei ţări mari asiatice vor reprezenta 54% din PIB-ul mondial: China (40%), India
(12%), Japonia (2%), la care se adaugă cu 12% şase ţări emergente asiatice: Singapore,
Malaysia,
Thailanda, Hong Kong, Coreea de Sud şi Taiwan. Ceea ce face un total asiatic de 66%, adică
2/3 din
PIB-ul mondial. Aceeaşi tendinţă se obervă şi la capitolul consumului de energie. Potrivit
statisticilor prezentate în anul 2008 de compania petrolieră britanică British Petroleum (BP),
ţările
emergente au reprezentat 51,3% din consumul de energie primară al planetei. În 2008,
consumul
Chinei a crescut cu 7,2%, al Indiei, cu 5,6% şi al ţărilor din Orientul Mijlociu s-a majorat cu
5,9%.
Uniunea Europeana (UE) a avut o evoluţie contrară acestora: consumul energetic a scăzut
cu 0,5%,
în timp ce Statele Unite l-au redus cu 2,8%. Iată unde se mută centrul avuţiei, economiei,
producţiei
şi comerţului în lumea globală. Un alt aspect destul de important este atractivitatea ţărilor
emergente
pentru investiţiile străine directe. Pieţele emergente oferă o serie de motive importante
pentru care
investitorii adoptă o viziune pozitivă pe termen lung. Motivele acestei
atractivităţi sunt:
 Creştere economică de 5% pentru anul 2009, pe cînd în ţările dezvoltate această
creştere este
prevăzută la 1%;
 Un comerţ exterior foarte diversificat, multe dintre ele exportînd bunuri către pieţele
noi şi
scăzînd, astfel, dependenţa lor faţă de
SUA;
 Sectorul serviciilor este din ce în ce mai dezvoltat, în special în India şi
China;
 Infrastructură bine
dezvoltată.
Fluxurile de ISD în Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est au fost mai ridicate ca niciodată,
ajungînd la 249 miliarde de dolari americani în 2007. Majoritatea subregiunilor şi a
economiilor au
primit influxuri mai mari. O combinaţie între percepţiile favorabile privind mediul de afaceri,
progresul către o mai mare integrare economică regională, mediul mai favorabil pentru
investiţii şi
factorii specifici naţionali au contribuit la performanţa regiunii. China şi Hong Kong au rămas
primele doua destinaţii din cadrul regiunii, precum şi din cadrul tuturor noilor state
industrializate.
Între timp, India – cel mai mare beneficiar din Asia de Sud – şi majoritatea ţărilor membre
ale
Asociaţiei Naţiunilor din Sud-estul Asiei (ASEAN) au atras numeroase
influxuri.
În ansamblu, perspectivele de noi ISD în regiune rămîn foarte promiţătoare. Deci,
creşterea
economică susţinută, schimbările demografice, percepţiile favorabile ale mediului de afaceri
şi noile
oportunităţi de investiţii se numară printre factorii principali care au contribuit la buna
performanţă a
regiunii în 2007 şi ar trebui să continue să atragă ISD în viitorul
apropiat.
În ceea ce priveşte afluxurile de ISD din Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est, ele au ajuns
la un
nivel ridicat, de 150 miliarde de dolari americani, reflectînd importanţa din ce în ce mai
mare a
ţărilor emergente ca investitori externi. Fluxurile intra- şi inter-regionale reprezinta un
element
227
deosebit de important. STN din regiune s-au remarcat ca investitori semnificativi,
contribuind la
creşterea rapidă a capitalului de ISD externe: acestea au urcat de la 1.100 miliarde de dolari
americani în 2006 la 1.600 miliarde în
2007.
Aspectul cel mai important pentru investitori constă în faptul că evaluările ţărilor
emergente
sunt în continuare pozitive. De asemenea, şi ţările de frontieră sunt din ce în ce mai
interesante,
putînd deveni ţările emergente de mîine. Financial Times a dechis o redacţie în Vietnam la
începutul
anului 2008, pentru a studia îndeaproape companiile de acolo şi din regiunea Mekong. În
plus, ţările
de frontieră mai mari, precum Slovenia, România, Croaţia, Kazahstan şi Ucraina încep şi ele
să fie
tentante.
Orientul Mijlociu este o regiune de mare interes şi va reprezenta subiectul unor
viitoare
cercetări. Performanţele economice ale Orientului Mijlociu sunt de-a dreptul impresionante,
existînd
un semnificativ potenţial de creştere şi dezvoltare, în special dacă se va menţine tendinţa
actuală
către implementarea reformelor politice şi
economice.
Următorul miliard de posesori de telefoane mobile sau de utilizatori de internet va
proveni din
Africa, America Latină şi Asia. Pentru creşterea profiturilor, marii jucători din industria auto,
IT, sau
a bunurilor de consum mizeaza pe ţările emergente. China va deveni, pînă la sfîrşitul
acestui
deceniu, a doua mare producătoare de autovehicule, dupa SUA. Multe dintre acestea vor lua
calea
exportului, dar majoritatea se adresează consumatorului autohton. Cele mai ieftine modele
costă pe
piaţa chineză 4.000 de dolari, dar pe masură ce concurenţa se înteţeşte, preţul ar putea
coborî şi mai
jos. Toţi greii industriei auto sunt prezenţi pe piaţa chineză şi se pregătesc pentru un razboi
dur. Nici
firmele indiene nu stau deoparte, promiţînd modele cel puţin la fel de ieftine pentru piaţa
autohtonă
ca cele din ţara vecină. În India, există deja operatori de telefonie profitabili, care percep
doar doi
cenţi pentru costul unui minut de convorbire. Dacă indienii vorbesc tot mai mult la telefonul
mobil,
chinezii în schimb vor detrona SUA la numărul de utilizatori de internet. Conturul unui al
boom IT
apare şi în ţările din America
Latină.
În paralel, banii aduşi din exporturi au creat într-o serie de ţări o clasă mijlocie,
capabilă,
pentru prima dată, să imite, chiar dacă în varianta “low cost”, stilul de viaţă occidental.
Noile state industrializate intră şi în vizorul furnizorilor de servicii financiare, care văd o
piaţă cu
potenţial gigantic. Din 2006, băncile şi societăţile de asigurare s-au extins către est. Rusia
promite
din nou să devină un pol pentru investitori, mai ales că Moscova a început să facă ordine pe
piaţa
financiară.
Creşterea nivelului de trai in Asia a schimbat modelele de consum al populaţiei. Orezul
nu mai
este singura alegere pentru chinezul de rînd. Cererea mărită de carne a făcut ca preţurile
produselor
228
agricole să explodeze. Brazilia a profitat cel mai mult de noua conjunctură.Această ţară sud-
americană a devenit într-un deceniu o mare putere agricolă. De la zahăr la carne de pui şi
de la ulei
de soia la preparatele din carne de porc, brazilienii ii concurează serios pe americani, care
dominau
pînă de curînd piaţa agricolă
mondiala.

B. Noile ţări industrialízate din America Latină sau Pumele sud


americane
Datorită reformelor din ultimele decenii, numeroase state latino-americane şi-au redus
datoriile
externe (Brazilia şi Chile au devenit state net creditoare), au redus substanţial inflaţia pînă
la niveluri
comparabile cu cele ale statelor dezvoltate şi şi-au sporit rezervele internaţionale, care să le
servească drept tampon împotriva şocurilor
internaţionale.
În ultimii patru ani, guvernele latino-americane au profitat de un mediu internaţional
extrem de
favorabil – inclusiv ratele scăzute ale inflaţiei şi dobânzilor, investiţii străine directe mari în
regiune
şi o creştere a preţurilor bunurilor – pentru a elimina vulnerabilităţile, în principal prin
realizarea de
surplusuri bugetare şi creşterea rezervelor internaţionale. În consecinţă, America Latină în
ansamblu
este în măsură să se situeze pe o treaptă destul de înaltă în economia mondială. Aproape
toate ţările
Americii Latine continuă să ia măsuri pentru a remedia multe din vulnerabilităţile naţionale
care le
expun economiile la influenţa turbulenţelor financiare internaţionale. Destul de important
este faptul
că preţurile mari la mărfuri permit multor guverne din aceste ţări să-şi consolideze rezervele
valutare
şi să-şi plătească datoriile externe, pentru a gestiona mai bine volatilitatea financiară
globală. În
general, America Latină a fost marcată de o serie de maladii, care au condus la criza
datoriei externe
de la începutul anilor 1980, care a lăsat regiunea deosebit de vulnerabilă la orice slăbiciune
în
economia mondială. Un sector bancar controlat de stat, supradimensionat, ineficient şi
costisitor,
combinat cu niveluri nesustenabile ale datoriei externe şi un slab management
macroeconomic
însemna că, atunci investitorii străini începeau să aibă îndoieli privind sănătatea pieţelor
latino-
americane şi începeau să-şi retragă banii din regiune, guvernele nu aveau instrumente
pentru a
răspunde, iar economiile naţionale primeau lovituri
puternice.
Astfel, pieţele cereau acţiuni corective, iar autorităţile nu aveau altă opţiune decât să
răspundă.
Crizele economice de la sfârşitul anilor 1980 au forţat aplicarea de reforme şi ascensiunea
globală,
care a urmat întâmplător, la sfârşitul anilor 1990 şi începutul acestui deceniu, a facilitat
reforma.
Guvernele din America Latină au găsit voinţa politică pentru a introduce reformele
costisitoare, dar
necesare, care să întărească bazele financiare ale
regiunii.
În ultimii patru ani, guvernele din America Latină au profitat de un mediu global extrem
de
favorabil. În consecinţă, America Latină este mai capabilă să răspundă fluctuaţiilor
economice
229
locale şi internaţionale. Unele dintre aceste reforme au vizat sectorul bancar în sine: în
1980,
guvernele latino-americane deţineau două treimi din activele primelor zece bănci din
regiune,
obiectivele politice primau în faţa practicilor financiare sănătoase, iar sarcina de a absorbi
datoriile
legate de creditele neperformante revenea guvernelor. Ca reacţie, statul şi-a redus
intervenţiile în
pieţele de capital, în special în privinţa costului creditelor şi a controlului asupra tranzacţiilor
de pe
pieţele valutare şi de capital. Băncile au profitat de această relaxare şi libertate pentru a
spori
creditarea pînă dincolo de capacitatea normală, ceea ce a dus la deja faimoasele crize
bancare din
Argentina, Bolivia, Columbia, Ecuador, Mexic, Peru şi Venezuela din anii 1990. Păţite deja de
două
ori, autorităţile au instituit mecanisme mai stricte de control asupra criteriilor legate de
creditare,
rezerve proprii şi rezerve atrase, şi o abordare diferenţiată pentru depozitele şi creditele în
dolari,
pentru a gestiona riscurile valutare comune în multe crize bancare. În decembrie 1999,
principalele
state latino-americane au semnat Convenţia OMC privind serviciile bancare, de asigurare şi
financiare, prin care acceptau să-şi deschidă pieţele financiare băncilor şi
asiguratorilor străini.
Mulţumită unui mediu macroeconomic global mai stabil şi unui efort al statelor latino-
americane de a duce reformele mai departe – inclusiv permiţînd instituţiilor non-bancare să
furnizeze servicii de bază ca depozite, retrageri şi împrumuturi – sectorul bancar s-a
dezvoltat
semnificativ în întreaga regiune, atît din punct de vedere geografic, cît şi din cel al
lichidităţii. Poate
chiar mai importante au fost reformele în alte domenii economice, care au facilitat o mai
mare
stabilitate. Statele Americii Latine au încercat întîi să-şi reducă datoria externă, care
ajunsese să
înghită o bună parte din bugetele de stat (peste 50 la sută în Mexic în 1987). Guvernele nu-
şi puteau
plăti datoriile tipărind pur şi simplu mai mulţi bani sau contractînd noi împrumuturi. Soluţia
a fost o
combinaţie între o politică fiscală austeră (inclusiv prin vinderea întreprinderilor de stat,
pentru a
obţine fonduri) şi o politică monetară ghidată de bănci centrale tot mai autonome sau chiar
proaspăt
independente, a căror prioritate să fie ţintirea inflaţiei. Un aspect foarte important în aceste
ţări sunt
investiţiile străine directe.America Latină au cunoscut creşteri ale influxurilor cu 36%,
ajungînd la
un nivel istoric de 126 miliarde de dolari americani. (2007) Aceasta a fost cea mai mare
creştere din
America de Sud (66%), unde cea mai mare parte a influxurilor în valoare de 72 miliarde de
dolari
americani s-au îndreptat către industriile extractive şi către producţia bazată pe resurse
naturale.
Afluxurile de ISD din regiune au scazut cu 17%, la 52 miliarde de dolari americani, reflectînd
în
principal o întoarcere la niveluri mai „normale” de investiţii externe din Brazilia. CTN din
America
Latină, în special din Mexic şi Brazilia, au continuat să se internaţionalizeze, intrînd în
competiţia
pentru poziţii de vîrf în industrii precum cea de petrol şi gaze, metale şi minerit, ciment,
oţel,

230
produse alimentare şi băuturi. În plus, multe companii noi din America Latină au început să
se
lanseze în noi sectoare, precum cel de software, cel petrochimic şi al
biocombustibililor.
ISD înspre şi dinspre America Latină şi Caraibe sunt de aşteptat să crească în
continuare în
2008. Influxurile ar fi atrase în principal de catre America de Sud, unde preţurile ridicate la
mărfuri
şi consistenta creştere economică subregională ar trebui să continue să mărească profiturile
CTN.
Totuşi, nivelul influxurilor viitoare în America Centrală este nesigur, întrucît încetinirea
creşterii
economice din SUA şi un dolar slăbit le-ar putea afecta negativ activităţile de producţie
orientate
catre export. Afluxurile sunt asteptate sa crească datorită CTN din Brazilia şi
Mexic.

Astăzi, America Latină luptă intensiv să se afirme pe piaţa mondială.


Eforturi considerabile sunt depuse de fiecare ţară în parte, cu toate că
au încă
un şir de lacune în sistemul de dezvoltare. De la pămînturi agricole
fertile, la
petrol şi materii prime, trebuie adăugate de acum înainte industriile
exportatoare. Marile ţări ale continentului cunosc aşadar o creştere
susţinută.

Principalii indicatori macroeconomici ale altor ţări din zonă

Tabelul 9.1.2

Ţara Populaţia în PIB 2007 PIB/locuitor Creştere 2008 Creştere 2009


milioane (mld.$) 2007 % %
0,3 3,4 10880 1,1 0,3
Barbados
0,3 1,3 5100 3,9 1,8
Belize
9,7 13,1 4,140 5,8 4,3
Bolivia
46,5 172 6640 3,9 2,8
Columbia
4.5 25,2 8340 3,9 2,8
Costa Rica
0,07 0,3 5650 2,5 2,1
Republica
Dominicana
Ecuador13,5
Guatemala13,7 44,2 7040 2,9 2,3
Guyana0,7 33,3 4120 4,4 3,3
Honduras7,2 1,0 2600 4,5 3,8
Nicaragua5,7 12,2 3160 4,1 3,3
Panama3,4 5,7 2080 2,9 2,8
Paraguay6,2 19,7 8340 8,2 7,1
Peru28,2 12 4380 5,4 3,5
Salvador6,9 109 7240 9,1 6,3
Suriname0,5 20,2 4840 2,9 1,9
Uruguay3,4 2,2 6000 6,4 4,1
Sursa: www.worldbank.org 23,1 11040 6,4 4,8

În final putem concluziona că deşi aceste ţări emergente au anumite dificultăţi


economice,
începînd din 1997, “baza” lor economică este solidă, în special în Asia de Sud Est. Aceste
state au

231
rate ridicate de economisire şi de investire, şi mai ales o forţă de muncă excelentă din punct
de
vedere al costului, aceste lucruri ajutîndu-le să înregistreze rate de creştere economică
ridicate.

9.2.2 Un nou pol de dezvoltare economică – BRIC (Brazilia, Rusia, India,


China)

BRIC nu este o organizaţie politică sau economică. BRIC este un acronim atribuit de
compania de analiza financiara Goldman Sachs începînd cu 2001 şi consacrat o dată cu
raportul din
2003 al aceleiaşi entităţi. Deci BRIC reprezintă Brazilia, Rusia, India, China. Nu numai atît,
dar
există şi alte abrevieri. Se vorbeşte în paralel de BRIMC (incluzînd, pe lîngă Brazilia, Rusia,
India,
China şi Mexicul) sau doar de troika RIC (excluzînd Brazilia) ca şi de alte grupuri de ţări, "N-
11"
("urmatoarele 11") ce se vor dezvolta într-un ritm
susţinut.
BRIC este organizaţia ţărilor cu ritm rapid de dezvoltare, incluse şi în G20. În cadrul
reuniunilor, Rusia a reiterat ideea reformării sistemului financiar mondial şi creării unei noi
valute
de rezervă, însă China a reuşit să se impună ca lider al celor două organizaţii. Brazilia,
Rusia, India
şi China, aşa-numite state BRIC, vor deveni, în cîţiva ani mai puternice, din punct de vedere
economic, decat G7, grupul celor mai dezvoltate ţări. Se consideră că produsul intern brut al
Chinei
va fi mai mare decat cel al Statelor Unite pana în 2027, adică mai puţin de 20 de ani, ceea
ce ar
însemna un PIB al BRIC mai mare decît al G7. Brazilia e singura dintre cele patru a carei
economie
nu s-a dezvoltat la nivelul scontat, însă rata ei de creştere este pozitivă. În ceea ce priveşte
India se
estimează în 2009 o creştere economică de aproape 6%, iar în 2010, o rată dublă faţă de
anii
anteriori, de doar 3%. În plus, indieni au votat, recent, pentru un guvern format dintr-o
coaliţie, care
doreşte să implementeze reforme pentru creştere. Potrivit estimărilor, cererea la nivel local
se va
majora cu 12% în 2009, permiţînd creşterea produsului intern brut cu 10%, comparativ cu
anul
precedent. Atît India, cît şi China, au potenţial de creştere de 10% pentru următorii cîţiva
ani.
Indicatorii macroeconomici ai BRIC sunt încă modeşti, dar promiţători. Pe fonul crizei
financiare
din 2008-2009 acestea sunt printre puţinele state care au avut o creştere economică
pozitivă. Aceasta
le-a permis şi mai mult să se afirme pe plan
internaţional.

Principalii indicatori macroeconomici ai ţărilor BRIC

Tabelul 9.2.2.1

Ţara Brazilia Rusia India China

Ind.mcr.
PIB mil.$
1 284 698 1 136 921

232
PIB-c.loc. $ 9 016 973

Creştere economică % 8.6 8,1

% agriculturii în PIB 4.8 19,6

% industriei în PIB 38.4 27,3

% serviciilor în PIB 56.8 53,3

Export Bunuri mil. $ 355 464 145431

Import Bunuri mil. $ 245 365 215500

Export servicii mil. $ 38 600 84438

Import servicii mil. $ 58 300 48073

ISD Ieşiri bil. . $ 47 9676 mil. $l

ISD Intrări bil. . $ 53 16881 mil. $

IDU 0.802 0,619


Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD,
/www.unctad.org/manueldestatistique2009

În 2009 şi 2010 dezvoltarea economiei mondiale depinde de aceste patru ţări. Deja,
ele
reprezintă 15 % din produsul intern brut global. China a întrecut Germania şi este pe cale să
depăşească şi Japonia. Celelalte trei sunt foarte aproape de a deveni mai importante, din
punct de
vedere economic, decît
Canada.
Se consideră că întîlnirile BRIC, prima avînd loc în Rusia în luna iunie 2009, ar putea
deveni
mai populare şi mai interesante decat cele ale G8. La prima lor întîlnire s-au atins
următoarele
subiecte:
Cele patru state au ajuns la o înţelegere privind intensificarea cooperării,
contracararea
şocului produs de criza financiară internaţională şi stimularea redresării economiei

mondiale;
Au propus în legătură cu problema reformei instituţiilor bancare internaţionale că
trebuie
să se întărească dreptul la cuvînt şi reprezentativitatea pieţelor emergente şi a
ţărilor în
curs de dezvoltare în cadrul instituţiilor financiare internaţionale şi au subliniat
necesitatea
instituirii unui sistem financiar internaţional stabil, previzibil şi
pluralist;
Cele 4 ţări s-au pronunţat împotriva protecţionismului comercial şi şi-au exprimat
hotărîrea de realizare a dezvoltării durabile şi de intensificare a cooperării tehnico-
ştiinţifice şi din domeniul
învăţământului.

233
De menţionat că populaţia celor 4 ţări reprezintă 42% din cea mondială şi PIB-ul lor
ocupă
14,6% din cel mondial. Concomitent cu creşterea rapidă a puterii economice, influenţa
internaţională a celor 4 ţări creşte pe zi ce trece. Prima întâlnire dintre conducătorii Chinei,
Rusiei,
Braziliei şi Indiei a subliniat în faţa comunităţii internaţionale hotărîrea principalelor ţări
emergente
de a face faţă provocărilor crizei financiare
mondiale.

9.2.3 Africa – un continent al ţărilor în dezvoltare

Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia. Cu
peste
800 de milioane de locuitori în 54 de ţări, Africa este gazdă a unei şeptimi din populaţia
totală de pe
glob. Economia Africii este destul de eterogenă, căci aici există state cu nivel economic
destul de
înalt cum ar fi Africa de Sud, dar în acelaşi timp Africa este continentul
subdezvoltării.
În anul 2009, PIB-ul continentului african este preconizat să scadă la 2,8% faţă de 5,7%
în
anul 2008 şi acest lucru se va reflecta prin scăderea nivelului de trai, creşterea inflaţiei,
escaladarea
şomajului şi adîncirea conflictelor politice şi sociale. Pentru anul 2010, într-o prognoză
optimistică
se aşteaptă o creştere a PIB-ului continentului la 4,5%. Unul din sectoarele principale ale
economiei
continentului african, aducător de venituri importante din export, sectorul minier, a fost şi
cel mai
afectat de criza economică globală din 2008, datorită scăderii drastice a cererii în ţările din
Europa şi
America. Aceasta a condus la o reducere a exportului ţărilor africane şi, în plus, la scăderea
preţului
la materiile prime. Din cele 52 de ţări ale continentului, în patru s-au înregistrat contracţii
puternice
ale economiei în anul 2009, respectiv Angola - cea mai importantă ţară africană
exportatoare de
petrol, a trecut de la o creştere economică de 15,8% în 2008 la -0,4% în 2009, Seychelles
-0,4%,
Republica Democratică Congo -0,6% şi Ciad -0,7%. Ţările din Africa Centrală au înregistrat,
în
medie, o creştere de 0,2%, în timp ce ţările din Africa de Est de 3,5%. Africa de Sud, ţara cu
cea mai
puternică economie de pe continentul african a înregistrat o scădere a PIB-ului de la 3,1% în
2008 la
1,1% în 2009. Deteriorarea rapidă a deficitului de cont curent, asociată cu scăderea cererii
de
produse minerale, determină tot mai multe ţări africane să apeleze la ajutorul Fondului
Monetar
Internaţional pentru a evita devalorizarea monedelor
locale.
Multe ţări africane au înregistrat în anul 2008 incidente datorate procurării de
alimente, iar
Africa de Sud s-a confruntat cu conflicte grave de natură “xenofoba”. Loviturile militare din
Mauritania, Guineea şi Guineea Bissau precum şi conflictul din Somalia continuă deja de
18 ani.
Astăzi ţările în dezvoltare din Africa se confruntă cu un şir de probleme. Statisticele din
aceste
state sunt înfiorătoare, mai ales în plan
social:
234
1. sănătatea – doar 2/3 din populaţia acestor ţări are acces la serviciile de sănătate;
1,3
miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult
din 40
este seropozitiv;
2. educaţia – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul populaţiei adulte fiind
analfabetă;
3. venituri şi sărăcie – 1,3 miliarde trăiau în sărăcie absolută în anul 2000, în 2008
datorită
anumitor progrese această cifră s-a micşorat la 800 milioane. În Africa aproape
jumătate
din populaţie se află sub pragul de
sărăcie;
4. copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%,
dar cu
toate acestea malnutriţia şi bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în
fiecare zi;
5. femeile – două treimi din totalul analfabeţilor din ţările cele mai sărace ale lumii sunt
femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbaţii în
învăţământul
superior;
6. securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt
refugiaţi;
7. mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a
crescut de
la sub 10% la 60% - pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o
suprafaţă egală
cu mărimea unui teren de
fotbal.

Principalele caracteristici ale ţărilor în dezvoltare din Africa sunt:


Şomajul este o problemă specifică unde rata medie se ridică la aproximativ 20% în
mediul
urban şi afectează 30% din tinerii apţi de
muncă ;
Agricultura ramîne sectorul preponderent în ciuda scăderii ponderii sale în favoarea
industriei şi serviciilor;
Prezenţa încă a economiei naturale, care reprezintă până la 35% din PIB
Africa.
Gradul scazut de
industrializare;
PNB/c.loc este mai puţin de
725$;
Indicele dezvoltării umane jos – IDU - 0.500 şi mai
puţin;
Ţări cu populaţie numeroasă, ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai
dramatică;
Mare discrepanţă în distribuirea
veniturilor;
Decalajul puternic între mediul urban şi
rural;
Acces redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei, ceea ce face ca
majoritatea
forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de
reduse;

235
Starea de dependenţă profundă faţă de nordul dezvoltat. Această dependenţă se
manifestă
îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi
tehnologic;
Foametea şi malnutriţia.
Astăzi ţările subdezvoltate din Africa Subsahariană constituie o problemă globală pentru
întreaga omenire. În soluţionarea ei sunt implicate toate ţările dezvoltate cît şi organismele
financiare
internaţionale. Totuţi ar trebui să se implice chiar populaţia autohtonă cît şi structurile locale
de
conducere. Ar fi necesar să se înfăptuiască un şir de măsuri, cum
ar fi:
 atragerea eficientă a investiţiilor străine;
 formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de
muncă;
 crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă
nevoia
crescândă de bunuri de
echipament;
 promovarea exporturilor de produse prelucrate;
 extinderea suprafeţelor cultivate;
 sporirea randamentului la hectar şi pe animal
productiv;
 exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale
sintetică;
 asigurarea unor politici durabile de dezvoltare;
 promovarea comerţului exterior;
În ceea ce priveşte Instituţiile financiare internaţionale, cea care promovează o politică
de
accelerare a dezvoltării economice a ţărilor în dezvoltare, dar şi a celor subdezvoltate este
UNCTAD
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare). UNCTAD a fost creată în 1964 în
urma
primei sesiuni a conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul Naţiunilor
Unite,
fiind specializată în probleme comerţului şi dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări
membre la
care se adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG, care participă la
lucrările sale
în calitate de observatori. Rezultatele concrete pe care le-a obţinut în activitatea sa UNCTAD
în
scopul susţinerii dezvoltării statelor rămase în urmă economic
sunt:
a. în domeniul comerţului cu produse de
bază:
 încheierea unor acorduri internaţionale asupra produselor de bază şi crearea
unor
grupuri de studiu privind ţările producătoare şi ţările consumatoare. Pentru
stabilizarea
preţurilor la produsele de bază s-a propus aplicarea unui program integrat
pentru
produsele de bază. Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor
regulatorii,
finanţate dintr-un fond comun care este conceput să funcţioneze astfel încât să
menţină
preţurile în limitele unor marje de fluctuaţie de plus minus
10%.
b. referitor la produsele manufacturate
(p.m):
236
proprietate în şi de
1966sisteme
a luat de exploatare
fiinţă a terenurilor,Naţiunilor
ONUDI (Organizaţia determinate Unitedepentru
condiţiile naturale, dar
Dezvoltare
şi de cele
sociale. Coexistă în acest
Industrială) cucontinent sistemul
sediul la Viena, citemené
instituţie a (agricultura itinerantă) cu plantaţiile
intensive ONU;
sau păstoritul nomad cu fermele
 recunoaşterea zootehnice
tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor în dezvoltare. Prima
moderne. reuşită
Agricultura însumează
în acest sens este aproximativ
adoptarea 1/6 SGPdin produsul
(sistemul intern brutde
generalizat alpreferinţe)
Africii, în timp ce
constând
industria în
însumează cam 1/3 şi
concesii serviciile
tarifare in jur de
acordate ţărilor în dezvoltare de către ţările dezvoltate şi care a
jumătate. început
În ciuda săfaptului
funcţionezecă este de continentul
1971; cu cel mai mare procent din populaţia activă
ocupată în
agricultură, Africa nu APD
 stabilirea produce destul
(Ajutor Publicpentru
pentrua-şiDezvoltare)
hrăni populaţia.
la 0,7%Motivele suntţărilor
din PIB-ul multiple, unul
din donatoare.
cele mai
Un rolimportante
importanteste îl aresporul natural
şi Banca mare, alt
Mondială, care motiv
anual este pierderea
acordă ajutorforţei
material,de muncă
financiardin şi
agricultură
datorată exodului
moral ţărilor rural, populaţia
subdezvoltate. Bancafiind atrasăade
Mondială fostoraşele
formată mari. Exportul
în anii de dupăde război
produse agricole
pentru a
nu are
ajuta la
prioritate
combaterea mare şi investiţiile
sărăciei în lume.înAstăzi
tehnologie
este oagricolă
instituţiemodernă
cu 185 de lipsesc.
membri, Multe
care ţări
îşidin Africa
trebuie să
concentrează
importe
activitateaalimente
în ţările deînbază
curs şi denecesită
dezvoltare, iar banii pe care îi împrumută la o dobîndă mică se
ajutoare.
duc în
special
Cele
cătremaiproiecte
importante de infrastructură,
recolte exportate ecologie
sunt: şi dede
cafea,
îmbunătăţire
bumbac,aboabeadministraţiei
de cacao,publice.
Anual,arahide,
palmieri de ulei, tutun.
banca împrumută pesteCerealele
22 miliarde sunt demai puţin
dolari cultivate
ţărilor în Africa decît
subdezvoltate. Banca în celelalte
Mondială e
continente,
responsabilă
pentru
pentru că cer agrotehnici
aproximativ mai pretenţioase.
10 la suta Meiul este
din ajutorul financiar cultivat
oferit ţărilormai ales în
sărace. În Africa
2009, ea
mediteraneană
intenţionează să
nordică şi în Sahel,
acorde fonduri dar productivitatea
în valoare de pînă la 100sadeeste slabă de
miliarde (200-300 kg/ha).
dolari (79,8 În euro)
mld. unele ca zone a fost
ajutor
înlocuit
financiar cu
porumbul.
pentru ţările Dintre
în cursplantele cu tuberculi,
de dezvoltare, în Africa
pe fondul se cultivă
temerilor cu precădere
că efectele crizei maniocul
financiareşicare
ignamele,
cuprinde tot în
timp ce batatele
mai multe regiunişilataro,niveladuse
mondial din ar
America, nu dau rezultate
putea provoca un adevarat preadezastru
bune. Palmierul
în statele desărace.
ulei
este
În 2007,
cultivat
ajutorul în plantaţii
acordat de în Câmpia
BIRD pentru Mozambicului,
ţările în curs pe de litoralul
dezvoltare Golfului Guineii
s-a ridicat la şi în areale
13,5
disjuncte
mld. $. în
cuvetaLa zaireză. Randamentul
fel de importantă este scop
în acest slab, este
300-400 kg/ha (în
şi Uniunea Malaysia care
Europeană, se obţin
este5000 kg/ha).
cel mai mare
Numeroase
plante
donatordedin cultură
lume,aparţin
în anul focarului
2008 ajutorulabisiniano
acordat – yemenit (cafea, varietăţi
de UE însumînd de grâu,
49 de miliarde demei,
euro, orz,
eleusină)
adică
sau
0,40celui ecuatorial
din venitul african,
naţional brut.dar au fost ajutoarelor
Valoarea introduse şitrebuie
plante alohtone,
să creascăcare pînăs-aula 69adaptat bine
de miliarde
la
de euro
condiţiile climatice
în 2010 pentru a seafricane.
păstra angajamentul de a dona 0,56% din venitul naţional brut al UE,
asumat la
Sunt la
întâlnirea cultivaţi în Africa
nivel înalt G8 din numeroşi
2005 dealţi la arbori fructiferi. În zona
Gleneagles.Aceasta mediteraneană
presupune sunt
suplimentarea
plantaţii
efortului UE
intensive
cu încă 20de deplante
miliardecitrice şi de În
de euro. măslin, iar în zonele
plus, Comisia ecuatoriale
Europeană şi subecuatoriale
propune se cultivă
o mai bună utilizare a
ajutorului
cocotierul,
de dezvoltare bananierul, mango, avocado,
pentru facilitarea accesuluipapaya, goyave inclusiv
la alte fonduri, ş.a. În multe zone ale
prin Banca Africii sede
Europeană
practică
Investiţii
sistemul
– fiecare monoculturilor
euro cheltuit prin pentru export,
acordarea demai alestrebuie
ajutor de arahide, ananas,
să atragă cafea,private
investiţii cacao,însusan
valoaresau
de cinci
mirodenii.
euro.
Cu toate că –are
Agricultura la dispoziţie
ramura de bazăoadiversitate
africanilor mai mare de plante de cultură, populaţia
rurală
africană suferă încă de malnutriţie, atât datorită lipsei cantităţilor necesare de hrană, cît şi
În aproape toate ţările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă
datorită
monoalimentaţiei.
activitate Sărăcia ţăranului african este determinată de câteva trăsături ale
economică,
agriculturii în ciuda expansiunii industriei şi serviciilor şi a importanţei din ce în ce mai mari
practicate
a în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului
acestor
citemené, activităţi. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizînd atît tehnici
pîrlogirea
rudimentare, îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracţiune, lipsa
tradiţionale, cît şi tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de
îngrăşămintelor,
forme de a surselor de investiţii, preponderenţa femeii în muncile cîmpului, lipsa

237
238
specialiştilor sunt cîteva din cauzele care determină obţinerea unor randamente agricole
slabe, deşi
efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale ţăranilor africani, care formează
majoritatea
populaţiei active, nu pot susţine bugetele statelor prin impozite pe venitul
agricol.
Pe ansamblul Africii un hectar hrăneşte în medie 3-4 persoane. Depinde şi de planta
de
cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreţine 15 persoane cu 20 tone
tuberculi, în timp
ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreţine doar două persoane. Sunt şi triburi care
utilizează
tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km²
ai
insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble şi chiar cu 5 recolte la doi ani.
Există
amenajări funciare de tipul îndiguirilor şi terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar
nu pentru
consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrăşămÎnt. Pe insula vecină,
Ukerewe,
densităţile sunt mult mai mici deoarece nu se practică sistemul vecinilor din insula
Ukala.
Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud,
pe
Valea Nilului, parţial în ţările Maghrebului şi în cîteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau
din
estul continentului.

Investiţiile Străine în Africa


O modalitate de dezvoltare a Africii ar fi atragerea investiţiilor străine. În Africa,
influxurile de
ISD au crescut la 53 miliarde de dolari americani în 2007 – un nou record. Prosperitatea
pieţelor de
mărfuri, profitabilitatea în creştere a investiţiilor – cea mai ridicată dintre regiunile în curs de
dezvoltare în 2006-2007 – şi politicile mai favorabile au alimentat influxurile. Ţările cel mai
puţin
dezvoltate (LDC) din Africa au înregistrat încă un an de creştere a influxurilor de ISD. O mare
parte
dintre proiectele sub formă de ISD lansate în 2007 au fost legate de extracţia de resurse
naturale.
Creşterea preţurilor la mărfuri a ajutat Africa să menţină un nivel relativ ridicat de ISD, în
valoare
de 6 miliarde de dolari americani în
2007.
În ciuda nivelului mai ridicat de influxuri, procentul acoperit de Africa în ISD globale a
rămas
la aproximativ 3%. CTN din SUA şi Europa au fost principalii investitori în regiune, urmaţi de
investitorii africani, în special din Africa de Sud. CTN din Asia s-au concentrat în principal
asupra
extracţiei de petrol şi gaze şi asupra infrastructurii. Studiul realizat de UNCTAD arata ca
aproape
toate CTN şi-au menţinut sau chiar şi-au mărit nivelurile actuale de investiţii în
Africa.
În anul 2008 investiţiile străine directe au ajuns la un record de 88 miliarde dolari SUA.
În
Africa. Cu toate acestea, în primul trimestru al anului 2009 au scăzut cu aproximativ 67%.
Scăderea
drastică a investiţiilor străine directe pe continentul african din primul trimestru al anului
2009 a
avut consecinţe importante pentru activităţile de dezvoltare, ISD fiind o contribuţie majoră
la

239
formarea brută de capital fix: cota lor a fost de 29% în 2008. În plus, influxurile de ISD către
cele 33
de ţări cel mai puţin dezvoltate din Africa (LDC), care au atins punctul culminant în 2008,
după opt
ani consecutivi de creştere economică, sunt pe punctul de a se prăbuşi. Acest lucru se
datorează unui
răgaz al crizei indus de cererea mondială de marfuri, atracţia majoră pentru ISD în aceste
economii.
Perspectivele pentru ISD în Africa sunt strîns legate de redresarea pieţelor globale. În
timp ce
China a devenit un investitor important acolo, ţările dezvoltate, în special Statele Unite ale
Americii
şi statele membre ale Uniunii Europene, rămîn pieţe şi surse de capital
importante.

9.2.4 Economia ţărilor exportatoare de petrol –


OPEC
O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizaţie
interguvernamentală
permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în domeniul petrolului ale ţărilor
membre,
în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru
producători.
Organizaţia are 12 state membre. Ele sunt listate mai jos conform datei
aderării.
Africa:
 Algeria (iulie 1969)
 Angola (1 ianuarie 2007)
 Libia (decembrie 1962)
 Nigeria (iulie 1971)
Orientul Mijlociu:
 Iraq (septembrie 1960)
 Iran (septembrie 1960)
 Kuwait (septembrie 1960)
 Qatar (decembrie 1961)
 Arabia Saudită (septembrie
1960)
 Emiratele Arabe Unite (noiembrie
1967)
America de Sud:
 Venezuela (septembrie
1960)
Asia de Sud-Est:
 Indonezia (decembrie 1962; statut de membru discutat deoarece Indonezia nu mai
este
considerată de OPEC ca exportator de
petrol)

240
În mai 2008, Indonezia, care a devenit importator net de petrol, a anunţat că se va
retrage din
OPEC. Indonezia a înregistrat o scadere a producţiei de petrol începand cu anul 1995,
devenind
importator net. Statele candidate la poziţia de viitori membri ai organizaţiei sunt: Norvegia,
Bolivia,
Mexic, Siria, Sudan. Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ‟60, când
companiile
monopoliste au luat măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de
ţările
producătoare. Acest lucru a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor
producătoare, care au fost obligate să se gîndească la noi modalităţi de asigurare a
intereselor lor şi
de prevenire a irosirii surselor lor de
venit.
Astfel în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări
producătoare
de petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. La această întîlnire s-a
născut
ideea înfiinţării unei organizaţii de apărare a intereselor producătorilor, luînd astfel fiinţă
Organizatia Statelor Exportatoare de Petrol – O.P.E.C. Sediul central al OPEC (din 1965) este
situat
în Viena, Austria. Organizaţia este considerată de mulţi observatori drept un
cartel.
Scopul principal al organizaţiei, conform statutului ei, este determinarea celor mai
bune
modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv;
întocmirea şi
adoptarea metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere
internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă
a
intereselor naţiunilor producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor
membre;
susţinerea eficientă, economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o
întoarcere
cinstită a capitalului pentru investitorii în industria
petrolieră.
Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de stabilizare. Ea a alarmat lumea
favorizînd inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cît şi în cele dezvoltate prin folosirea
„armei
petrolului” în criza petrolului din 1973. Capacitatea OPEC de a controla preţul petrolului s-a
diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi dezvoltării unor mari exploatări
de petrol
în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum, OPEC are încă o mare influenţă asupra preţului
petrolului. O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând
aproximativ 40% din ţiţeiul mondial şi 14%din gazele naturale. Oricum exporturile de petrol
ale
O.P.E.C. reprezintă cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi tocmai de aceea
O.P.E.C. poate avea o influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci când
decide
reducerea sau creşterea nivelului
producţiei.
In cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens . Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate
absolută asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, însă, prin vot unanim
asupra
nivelului maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară
membră.
241
In timpul întâlnirilor ordinare sau extraordinare, ţările membre stabilesc (sau nu) cote
de
producţie. Penru că O.P.E.C. este o sursă majoră de petrol, deciziile O.P.E.C. de a creşte sau
reduce
producţia pot micşora sau majora preţul ţiţeiului. Acest lucru nu este valabil în cazul
produselor
petroliere, ca, de exemplu, benzina, unde participă mai mulţi factori. In unele ţări impozitele
reprezintă 70% din preţul final plătit de consumatori, aşadar chiar o schimbare majoră în
preţul
ţiţeiului poate avea o influenţă minoră asupra
preţurilor.
Principalele obiective ale O.P.E.C. sunt:
1. Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai
bune
metode de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure
preţuri
corecte şi stabile pentru producătorii de
petrol ;
2. Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor

consumatoare ;
3. Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionale privind preţurile petrolului pe
piaţa
mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoere de
petrol ;
4. Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi promoţionale cu capitalul investit
de
către statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute de către
cei care
investesc în industrie.
Venitul ţărilor membre OPEC din exportul de petrol a ajuns la 1.251 de miliarde de
dolari la
finele anului 2008. Profitul net pentru exporturile de petrol a crescut cu 86% în anul 2008,
de la 671
de miliarde de dolari, cît s-a înregistrat în 2007, şi a crescut cu 3% pînă la 1.322 miliarde
în 2009.
În prima jumătate a anului 2008, OPEC a înregistrat venituri de 645 miliarde de dolari.
Din
această sumă, cea mai mare parte, aproape o treime, a revenit Arabiei Saudite care s-a ales
cu 192 de
miliarde de dolari. Veniturile înregistrate de Irak au ajuns la 39 de miliarde de dolari, cu un
miliard
mai mult decît toată suma castigată în anul
2007.
Din cauza rezervelor de ţiţei insuficiente, marii consumatori mondiali au cerut
Organizaţiei
Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) să marească producţia. În ciuda condiţiilor unui
mediu
extrem, capacitatea de producţie a cîmpului petrolier Shaybah, situat între dune deşertice
roşiatice, a
fost extinsă pînă la 750.000 de barili/zi, în 2008. Mărirea capacităţii de producţie a cîmpului
petrolier face parte dintr-un program de 80 de miliarde de dolari (55 de miliarde de euro)
menit să
crească producţia de petrol din Arabia Saudită de la 11,3 milioane de barili/zi, cît este în
prezent, la
12,5 milioane de barili/zi, în 2009. Datorită creşterii economice din ţările aflate în
dezvoltare,
apetitul global pentru energie ar putea avansa semnificativ în următorii 25 de ani, potrivit
Agenţiei
Energetice Internaţionale (IEA), autoritatea de supraveghere energetică a statelor vestice.
IEA
242
estimează că nivelul consumului de petrol va creşte de la 85 de milioane de barili/zi la 116,3
milioane de barili/zi în 2030. OPEC speră că eforturile sale investiţionale vor tempera
îngrijorările
că cererea de petrol va depăşi producţia, din cauza consumului excesiv de ţiţei din ţări
emergente
cum ar fi China şi India, ceea ce ar conduce la o apreciere a
preţurilor.
Aceste ingrijorări, evidenţiate de avertismentele IEA privind o criză a stocurilor de ţiţei
pînă în
2015, au urcat recent preţul petrolului pînă aproape de 100 de dolari/baril. Datorită faptului
că deţine
25% din rezervele mondiale de petrol, Arabia Saudită contribuie la construcţia de noi
capacităţi de
producţie pentru a asigura stocurile necesare. În afara cîmpului petrolier din Shaybah,
compania
saudita de stat Saudi Aramco lucreaza la alte patru mari proiecte majore: Hawiya, care
produce
310.000 barili/zi începînd cu jumătatea anului 2007, Khursaniya - 500.000 de barili/zi
începînd cu
primele luni ale lui 2008, Khurais - 1,2 milioane barili/zi din 2009 si Manifa - 900.000 de
barili/zi
din 2011.
În concluzie, putem menţiona că există un paradox în ţările exportatoare de petrol,
căci anume
ele deţin aurul negru din lume, dar situaţia lor economică este destul de precară. De ce
oare? Poate
pentru că aşa doresc marile puteri...Pentru a complica şi mai mult situaţia, întreaga
industrie
petrolieră se confruntă cu costurile tot mai mari din construcţii, dar şi cu probleme legate de
lipsa
forţei de muncă şi a materialelor, lucruri care ar putea întîrzia şi mai mult realizarea
proiectelor în
acest domeniu.

Teste şi întrebări de evaluare a cunoştinţelor


Întrebări de control
1. Care sunt criteriile de clasificare a ţărilor în curs de dezvoltare?

2. Prin ce se deosebesc pumele americane de dragonii asiatici


?
3. Specificaţi rolul ţărilor OPEC pe piaţa mondială a ţiţeiului?

4. Ce reprezintă BRIC şi prin ce se explică importanţa sa globală în


secXXI?
5. Argumentaţi succesul Chinei în economia mondială.

6. Prin ce se caracterizează nivelul de dezvoltare al


Braziliei?
7. Care sunt perspectivele de dezvoltare a Rusiei în sec
XXI?
8. Care sunt factorii ce înfrînează dezvoltarea ţărilor
africane?
9. Care sunt trasăturile specifice ale ţărior în curs de
dezvoltare?
10. Prin ce diferă nivelul ISD din ASIA de cel din Africa?
11. Enumeraţi principalii factori care cotribuie la dezvoltarea statelor slab
dezvoltate.
12. Care sunt principalel politici de dezvoltare a ţărilor slab dezvoltate
?

243
Teste grilă

1. Din categoria “noilor ţări industrializate” nu face


parte:
a. Argentina
b. Malaysia
c. Uruguai
d. Thailanda

2.În cauzele interne ale subdezvoltării nu se


include:
a. tradiţiile culturale şi religioase
b. discriminarea în relaţiile cu alte ţări
c. calamităţi naturale (cutremure, ploi)
d. condiţiile naturale

3.Care categorie de ţări în curs de dezvoltare mizează în dezvoltarea lor pe exportul produselor
finite:
a. Asia de Est şi Sud-Est
b. Asia de Nord şi Sud-Est
c. Africa Centrală
d. America Latină
e. Europa de Sud-Est

4.În cauzele externe ale subdezvoltării nu se


include:
a. datoria externă
b. sistemul colonial
c. factorul uman slab dezvoltat
d. ştirbirea bogăţiilor naturale

5.În particularităţile ţărilor în dezvoltare nu este cuprinsă:


a. subdezvoltarea economică
b. depunerea eforturilor de depăşire a subdezvoltării
c. dependenţa economică faţă de ţările dezvoltate
d. accentuarea cooperării şi integrării economice internaţionale

6.În categoria ţărilor în dezvoltare cel mai puţin avansate


sunt:
a. Georgia
b. Albania
c. Mozambic
d. Egipt

7. Dintre formele de asistenţă financiară externă, practicate pentru ţările în dezvoltare, cele mai apropiate de
nevoile de
finanţare a dezvoltării lor, sunt:
a. investiţiile de portofoliu
b. împrumuturile externe bancare
c. creditele comerciale
d. împrumuturile de la F.M.I.

8. Posibilităţile reduse de acumulare internă a capitalului în ţările în dezvoltare sunt determinate şi de factori
interni,
precum:
a. un sistem bancar funcţional
b. rămăşiţe precapitaliste
c. transferurile de profit în exterior ale STN
d. reducerea preţurilor internaţionale la produsele de
e. bază
creşterea preţurilor internaţionale la ţiţei.

9. Ţările puternic dezvoltate depind de ţările slab dezvoltate din


perspectiva:
a. pieţilor de desfacere
b. noilor tehnologii

244
c. materiilor prime
d. alimentara

10. Caile de lichidare a subdezvoltării nu includ:


a. nediversificarea economiei
b. folosirea raţională a resurselor naturale
c.asistenţa umană şi tehnică externă
d. cooperarea regională

11. Proporţiile nevoilor de asistenţă financiară externă ale ţărilor în dezvoltare sunt
determinate de:
a. diferenţa negativă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor
b. interne
c. diferenţa dintre intrările de capital străin şi ieşirile de capital în exterior
d. diferenţa dintre exportul şi importul de mărfuri
e. diferenţa pozitivă dintre volumul economiilor interne şi cel al investiţiilor
interne
diferenţa dintre rezervele oficiale şi importuri.
12. Din categoria ţărilor emergente nu face
parte:
a. Africa de Sud
b. Egipt
c. Coreea de Nord
d. Mexic

Bibliografie:
1. Bonciu F. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2009
2. Buneci P., Masu St. – “Criza, anticriza şi noua ordine mondială”, Editura SolarisPrint, 2009

3. Khana P. – “Lumea a doua. Imperii si influenta in noua ordine global”, Editura Polirom,
2008
4. Farndon J. – “ Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi super puteri mondiale.”, Editura Litera International,

2008
5. Miclea L. – “MERCOSUR in cadrul regionalismului din America Latină”, Editura ASE, 2007

6. Callinicos A. – “Egalitate-saracie şi inegalitate in economiile dezvoltate”, Editura Antet,


2006
7. Brown L. – „ Depăşind resursele planetei – problemele globale ale omenirii”, Editura Tehnica,
2005
8. Fukuyama F. – “Construcţia statelor – Ordinea mondială în sec XXI”, Editura Antet,
2005
9. Gamblin A. – “Economia lumii 2004”, Bucuresti, 2004
10. Larousse – “Globalizarea – o singură planet, proiecte divirgente”, Editura Rao Books,
2003
11. Love J. – “ Făurirea lumii a treia”, Editura Univers, 2002
12. Dumitrescu S., Bal A. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2006
13. Zaharia R.M. – „Economie mondială”, Bucureşti. 2004

245
Capitolul 10. Economia ţărilor în tranziţie

10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de


piaţă
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată (spre o economie de
piaţă
funcţională) în Uniunea Europeană
10.3 Esenţa şi conţinutul transformărilor economice ale ţărilor în tranziţie din Comunitatea

Statelor Independente (CSI)


10.4 Republica Moldova în mrejele tranziţiei

Termeni –cheie OBIECTIVE


După parcurgerea acestui capitol, studentul va fi capabil:
Tranziţie  Să analizeze conceptul de ţară în tranziţie;
Consensul Washington  Să distingă criteriile de clasificare a ţărilor în tranziţie;
Consensul Post  Să analizeze diferite modele de dezvoltare economică în
Washington ţările
Terapie de Şoc din Europa Centrală şi de Est;
Metodă Graduală  Să identifice locul şi rolul Republicii Moldova în economia
Ţările ex-socialiste mondială;
Ţările Europei Centrale  Să analizeze perspectivele de dezvoltare a ţărilor ex
şi de Est socialiste
CSI din blocul regional CSI.

10.1 Conceptul de ţară în tranziţie – trecerea de la economia planificată la economia de


piaţă
Tranziţia la economia de piaţă, ca noţiune şi nu reformă, redă conţinutul anumitor
schimbări
specifice. În literatura anglo-saxonă termenul care desemnează cel mai des tranziţia
economică este
cel de transformare. O transformare sau schimbare radicală, pe termen limitat, poate să fie
luată
drept tranziţie. O tranziţie prost gestionată inhibă forţele progresului mai mult decît un
regim
totalitar.
Tranziţia postcomunistă este procesul transformaţional de depăşire a modului de
organizare de
tip comunist a economiei şi societăţii. Tranziţia pleacă de la comunism, pe care nu-1 poate
anula
imediat şi total în toate detaliile sale şi tinde să ajungă la capitalism. După schema
metodologică a
lui Heidi şi Alvin Toffler tranziţia postcomunistă are misiunea de a face un dublu salt o dată
de a
consuma performanţele dezvoltării industriale, şi a doua oară de a constitui societatea
informaţională. Tranziţia postcomunistă trebuie să fie în egală măsură şi tranziţie
postcapitalistă, prin
postcapitalism înţelegînd acel tip de societate care se află în
postindustrialism.

246
Managementul
liberalizare în tranziţiei
sectoareleeconomice
marginale:prezintă
comerţ,multă
agricultură,
complexitate
servicii.
pentru
Tot această
că are funcţia
de ametodă
grăbi a fost
distrugerea
abordată
vechiide economii
Bulgariaşi şi
construcţia
România, carenoii economii
astăzi suntpentru
deja ca
membre
să nu apară în societate
ale UE.
subdezvoltarea
În prezent UNCTAD
care esteinclude în categoria ţărilor în tranziţie următoarele
sărăcia.
state:
În opinia
1. Asia:unor experţiKazakstan,
Armenia, etapele tranziţiei trebuie Azerbaijan,
Turkmenistan, să Kîrgîstan, Uzbekistan,
urmărească:
Georgia,
 crearea Tadjikistan;
contextului social-
economic;
2. Europa:
 crearea pieţei;Albania, Moldova, Iugoslavia, Belarusia, Federaţia Rusă, Macedonis,
Bosnia-
 trecerea Herţegovina, Serbia,
de la distrugere la Montenegro, Ucraina,
producţie; Croaţia.
 Tranziţia
depăşireadecrizeila economia
economice central-planificată la cea de de
şi favorizarea proceselor piaţă este un proces
creştere
multidimensional,
economică;
care solicită
creareanu doar eforturi de design economic, ci şi modificări politice, sociale,
contextului
instituţionale
internaţional;şi
culturale
Un rolprofunde,
esenţial ultimele douăstatului,
i se atribuie categorii fiind
care tot mai
trebuie săimportante
evite haosul o economic
dată cu avansarea
şi
reformelor
dezordinile
politice cauzate de faptul că forţele pieţei nu ar fi
economice.
controlate.
Ţările înÎntranziţie
concluzie putem
sunt acelea cosidera
în carecă perioada
sistemul de tranziţie
economic are trei puncte
se schimbă. decea mai
Trecerea
reper:
1. Începutul
frecventă tranziţiei,
a ţărilor asociatînde
se realizează obicei economie
direcţia cu transformările politice,
centralizată cu venirea
 economie de liberalilor la
piaţă.
După anii 90, ţările în tranziţie au fost grupate conform statisticilor ONU
putere;
astfel:
2. Liberalizarea
Ţările Europei economiei,
Centrale şicare include
de Est nu numai
: Albania, liberalizarea
Bulgaria, preturilor,
Cehia, Croaţia, ci şi a
Macedonia,
comerţului
Polonia,
exterior,
Slovacia, urmată
Slovenia,deRomania,
privatizarea şi crearea sectorului privat dominant în
economie;
Ungaria ;
3. Soluţionarea
Ţări baltice :unor probleme
Estonia, Letonia, cum ar fi restructurarea întreprinderilor şi crearea
instituţiilor
Ltuania;
necesare
Comunitatea uneiStatelor
funcţionări normale a :pieţei-
Independente sistemul
Armenia, juridic, Belarus,
Azerbaijian, fiscal, creditar.
Georgia,În această
etapă
Kazakstan,
are loc crearea
Kirghistan, unui nou
Republica sistemFederaţia
Moldova, de protecţie socială,
Rusă, recunoscut
Tadjikistan, de majoritatea
Turkmenistan, Uzbekistan,
populaţiei şi
care constituie temelia stabilităţii
Ucraina.
politice.
În urma procesului de integrare economică europeană această clasificare a suferit mari
schimbări, deaceea numărul statelor în tranziţie s-a micşorat considerabil. În acest sens
10.2 Ţările din Europa Centrala şi de Est – de la o economie dirijată spre
ţările au avut
de ales Uniunea
între două variante principale
posibile : Europeană
a. “ Terapia de şoc” – presupune realizarea rapidă a principalelor obiective ale
Din 1989 încoace, în ţările Central şi Est Europene s-au înregistrat progrese în
tranziţiei,
domeniul
liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi
democratizării vieţii social-politice şi economice şi s-au produs schimbări în politica acestor
ţări şi demonopolizarea economiei. O asemenea reformă a fost posibilă în Polonia, datorită
transformări radicale în economie prin căutarea celor mai benefice modalităţi de tranziţie la
menţinerii puternice a guvernului din acea perioadă guvernamentală reprezentată
economia de piaţă cu eforturi cît mai mici şi cu costuri sociale cît mai
de un
scăzute.partid născut de fostul sindicat
Procesul de tranziţie al ţărilor din ECE către o economie de piaţă şi democraţie a scos
Solidaritatea.
în
b. “Terapia gradualistă” – presupune îndeplinirea obiectivelor legate de tranziţie, într-
evidenţă numeroase lipsuri şi slăbiciuni manifestate, atît la nivel de stat, cît şi la nivelul
un
instituţiilor
timp mai lung, dar cu costuri sociale mai reduse. A fost aplicată în Ungaria, care a
societăţii civile.
pornit
pe calea reformelor radicale cu mult înaintea celorlalte ţări socialiste. Totuşi ţara de
Situaţia economică din ţările ECE a fost precară şi aceasta genera riscuri de
instabilitate
referinţa este China, iar gradualismul chinez constă în îmbinarea controlului
economică şi politică. Chiar dacă unele dintre aceste ţări aveau milioane de locuitori ca
forţă de macroeconomic asupra economiei şi menţinerea unui puternic sector de stat cu
procesul de
247
248
muncă şi resurse naturale suficiente, ele n-au făcut faţă crizei economice. Ca urmare a
proceselor de
reforme economice s-a produs stagnare în dezvoltarea economică pentru o perioadă.
Sarcina
principală a guvernelor naţionale a fost de a aloca resursele în modul cel mai eficient şi să
susţină,
doar acele activităţi care duceau la mărirea venitului naţional. Au creat condiţii pentru
investiţiile
străine pentru a dobîndi resurse financiare, pe lîngă cele naţionale, care să le susţină
dezvoltarea.
Transformările politice şi teritoriale de la începutul anilor 1990 au stimulat ţările ECE să
înceapă procesul de integrare economică şi politică în Uniunea Europeana. Ulterior, prin
semnarea
Acordurilor europene de asociere, şi-au manifestat intenţia de a deveni membri ai Uniunii.
Pînă la
urmă, s-a adeverit prin programele de transformare, că de fapt procesul de tranziţie este
strâns legat
de cel al pregătirii pentru aderare. Costul extinderii spre Est a Uniunii Europene a fost
estimat, într-
un document în lucru pregătit de Comitetul Bugetar al Parlamentului European, la
aproximativ 393
miliarde de euro primul
deceniu.
Prima ţară din ECE care a pus în practică politici economice de tranziţie radicale după
1989 a
fost Polonia. Reforma „terapiei de şoc” a pus fundamentul dezvoltării economice din 1992 şi
a
propulsat economia poloneză spre o creştere economică, în medie de 5.1% pe an în
perioada 1993-
1999. Ca urmare, Polonia a fost prima ţară din această regiune care a înregistrat în 1994
depăşirea
PIB -ului din 1989, în valori comparative. Dar creşterea economică a scăzut la 4.1% în 1999,
în
principal datorită înrăutăţirii mediului economic extern, însă din anul 2000, s-a revenit iar la
o
creştere economică
ascendentă”.
În Slovenia îmbunătăţirile macroeconomice din '92-'93, deşi impresionante, au fost
obţinute pe
aceleaşi fundaţii economice care au condus la hiperinflaţie şi stagnarea economică din anii
'80.
Punctul de turnură pentru evoluţia economiei slovene l-a constituit anul 1993. Creşterea
economică
s-a stabilizat, fiind în medie de 4.2% în perioada 1994-
1999.
În Cehia, România, Slovacia, Letonia şi Lituania s-a mărit rata de creştere a PIB
începînd cu
anul 2000. Activitatea economică s-a menţinut după datele prognozate doar în Bulgaria şi
Estonia.
Situaţia economică a ţărilor din ECE s-a bucurat de îmbunătăţiri semnificative abia la
începutul
noului mileniu, în urma unor reforme reuşite şi ajutoare acordate de statele
dezvoltate.

Produsul intern brut şi Produsul intern brut pe locuitor în ECE(2007)


Tabelul 10.2.1
Ţara PIB mil.$ PIB.c.loc$

Bulgaria 40 174 5 259

Cehia 173 211 17 004

249
reparaţie
Estonia adusă tolerării timp de o jumătate
20 659 de veac a unui regim comunist totalitar în zonă,
15 471
ceea ce a
determinat o atitudine extrem de favorabilă
Letonia 27 355 faţă de aderarea 12 013
la UE.
Lituania 37 741 11 133

10.3
Polonia Esenţa şi conţinutul transformărilor
418 054 economice ale ţărilor în tranziţie din
10 978
Comunitatea
România 165 620 7 726
Statelor Independente (CSI)
Slovenia 44 791 22 379
Comunitatea Statelor Independente (CSI), a fost creată în decembrie 1991, pe ruinile
Slovacia 75 232 13 958
defunctului imperiu sovietic. La baza creării CSI a stat “Acordul de la Minsk cu privire la
crearea 137 010Ungaria 13 660
Comunităţii
Sursa: Statelor Independente.
UNCTAD/Statisticsbook 2008.*-estimări El a fost conceput de părinţii săi fondatori Belarus, Rusia
şi
Ucraina pentru a dezmembra Uniunea Sovietică (URSS) – cea mai integrată şi extinsă, la
acea Din datele tabelului ataşat, observăm, că nu este mare diferenţă între valorile PIB-ului
vreme, uniune politico-economică din Europa de Est şi Eurasia. În consecinţă, prin conţinutul
în ţările
din
său,Europa Centrală şi de Est. Dar, dacă am face o comparaţie cu ţările din vestul Europei,
atunci
Acordul de la Minsk a oferit fostelor Republici Sovietice cadrul politico-juridic necesar pentru
ţările ECE sunt depăşite semnificativ de ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Slovenia
efectuarea
este cea unei dezintegrări consensuale şi paşnice a Uniunii Sovietice, evitînd, în acest
mai
mod,prosperă
o ţară din Europa Centrală şi de Est, cu un venit pe cap de locuitor anual
ruptură
aproximativbruscă şi, mai ales, violentă a legăturilor politice, economice, sociale şi culturale
egal
care cu cel al Greciei şi Portugaliei. Economia slovenă s-a orientat mai repede spre servicii şi
existau
la acea etapă între popoarele URSS. Astfel, nu întâmplător, în acordul în cauză sunt
industrie,
formulate care deţin 60%, şi respectiv 32%, din venitul ţării. Cel mai anevoios se dezvoltă
valorile
Bulgariaşi principiile directorii care urmau să ghideze colaborarea între statele ex-sovietice
cu noile
în un PIB c.loc de doar 5000 de
condiţii
dolari. create de colapsul URSS. De exemplu, părţile semnatare ale Acordului de la Minsk s-
au
angajat să respecte obiectivele şi principiile Statutului ONU şi ale Actului Final de la Helsinki
În concluzie
din În primii ani ai tranziţiei, majoritatea ţărilor au liberalizat preţurile şi comerţul, iar cîteva
1975 şi anume:
dintre
ele 1.
auAuatins niveluri
declarat căsubstanţiale
vor garanta ale privatizării
cetăţenilor lor, întreprinderilor mici şi mijlocii.
indiferent de naţionalitate În deosebiri,
şi alte
majoritatea
libertăţi
ţărilor, şi
privatizarea
drepturi egale;este aproape încheiată, mai fiind în derulare marea privatizare. Sectorul
privat
contribuie cu cca.
2. Au căzut 70% lasăformarea
de acord iniţieze şi PIB
să–ului în majoritatea
dezvolte colaborarea ţărilor din Europa
reciproc Centrală
avantajoasă, în şi de
baza
Est. În
alte domenii, însă,
egalităţii progresele
în drepturi nu au fostşi
a popoarelor atît de importante.
statelor Domeniul
lor, în domeniile financiar,
politic, reforma
economic,
sectorului
comercial,
public,cultural,
protecţiaumanitar,
socială, restructurarea
ştiinţei, precum fostelor întreprinderii
şi în alte domenii deşiinteres
concurenţa continuă să
înregistreze
comun;
realizări
3. S-au mai puţin importante.
angajat să recunoască Subestimarea
şi să respecte necesităţii luptei
integritatea împotriva
teritorială şi sărăciei şi
inviolabilitatea
insistarea pe
frontierelor
privatizarea rapidă,
existente pentruCSI;
în cadrul dezvoltarea sectorului privat, în absenţa unui support legal şi
instituţional,
au dus
4. Au laconvenit
cronicizarea unor fenomene
să susţină controlul unic asupra armamentului nuclear al fostei
negative.
URSS.
În plus,
Maiamult
fost ignorată
decât atât, lipsa resurselor
prin financiare,de
art. 7 al Acordului ceea ce a condus
la Minsk, părţile la îndatorarea
semnatare, aumultor
ţări din
recunoscut că
regiune, unele dintre
de sfera activităţii lor ele acumulînd
comune, datorii foarteactivităţii
ţin: coordonarea mari, cu de
efecte economice
politică externă; colaborarea în
negative.
Un aspect formării
domeniile interesant în legăturăspaţiului
şi dezvoltării cu tranziţia la economia
economic comun, depoliticii
piaţă îlvamale,
reprezintă aprecierea
dezvoltării
încheierii
sistemului
acestui proces. şi
de transporturi În comunicaţii,
opinia noastră, încheierea
mediului tranziţieipoliticii
înconjurător, este în de
mare măsură
migraţie, o decizie
precum şi al luptei
politică,
contra ce ţine
de contextul particular
criminalităţii organizate.al situaţiei din această regiune. Ţările din fostul lagăr comunist şi-au
manifestat dorinţaStatelor
Comunitatea de a adera la Uniunea este
Independente Europeană încă
o alianţă din primii
formată ani din
din 10 ai deceniului 10.
cele 15 foste
Ţărilerepublici ale
Europei Occidentale
Uniunii Sovietice, au considerat,
excepţiile dincolo
fiind cele debaltice:
trei ţări interesele lor economice,
Estonia, Letonia şi oLituania.
datorie Crearea
morală şi
o
CSI a
250
251
declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Cei 10 membri ai CSI sunt: Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan,
Turkmenistan
şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia, în circumstanţe controversate, în
urma unui
război civil în care trupele ruseşti au intervenit de partea guvernului lui Şevardnadze. În
urma
evenimentelor din august 2008, când trupele ruseşti au intervenit din nou în Georgia,
pentru
susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze, parlamentul georgian a votat la
unanimitate
retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008. Preşedintele Georgiei, Mihail
Saakaşvili, a
făcut apel către celelalte state membre ale CSI să părăsească această structură, concepută
ca una de
substituţie pentru imperiul sovietic, în care rolul dominant îi revine
Rusiei.
Turkmenistanul este primul stat ex-sovietic care a părăsit CSI, la 26 august 2005, cu
ocazia
reuniunii şefilor de stat de la Kazan. Ucraina, stat fondator, nu este oficial membru al CSI,
întrucît
nu a ratificat niciodată. Singura limbă de lucru a CSI este
rusa.
Republica Moldova a aderat la CSI la 8 aprilie 1994, cînd Parlamentul a ratificat Acordul
de
constituire a CSI. Statutul acestei organizaţii controlate de Federaţia Rusă a fost ratificat de
Republica Moldova la 27 iunie 1994. Hotărârea Parlamentului de la Chişinău de ratificare a
Statutului CSI a formulat o rezervă care angajează Republica Moldova doar pe dimensiunea
economică a CSI, nu pe cea militară sau de securitate. Documentele de constituire ale CSI
au fost
semnate de preşedintele Mircea Snegur la 21 decembrie 1991, la Alma Ata, fără consultarea
prealabilă a Legislativului.
Ca o reacţie la atitudinea CSI faţă de membrii ei, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi
Moldova
au fondat GUAM în 1997, o organizaţie care încearcă să împiedice influenţa rusească în
fostele
republici sovietice. În 1999, Uzbekistanul a aderat la organizaţie, însă pe 5 mai 2005, a
anunţat
preşedenţia în exerciţiu (la acel moment moldoveană) că se retrage din
organizaţie.
Deşi această grupare integraţionistă este criticată dur şi unii o consideră neviabilă, CSI
împreună cu China şi SUA deţin 80% din rezervele de cărbuni ale planetei. CSI se înscrie
între cele
mai mari producătoare de cărbuni din lume, deţinînd totodată, intre 1/3 şi 2/3 din rezervele
mondiale
certe şi probabile, din care 90% sunt localizate în partea asiatică. Producţia a crescut de la
66
milioane de tone în 1940 la 260 de milioane tone în 1950, pentru ca în anul 1991 să atingă
700 de
milioane de tone (70% cărbune superior), urmînd apoi o uşoară scădere (650 de milioane
tone în
1992, circa 500 de milioane de tone în 1996 şi circa 420 de milioane de tone în 2004), dar
menţinîndu-se ca al treilea producător
mondial.

252
Spre
Cu toate
deosebire
că se află
de Comunitatea
în topul mondial
Economică
la capitolul
Europeană
resurse(predecesoarea
naturale, indicatorii
UE) care în
macroeconomici
primii săi
sunt
17 ani
mult
de existenţă
în urmă faţă
a reuşit
de celelalte
să creeze
grupări
o piaţă
integraţioniste
comună, o uniune
şi demonstreză
vamală şi osădată
pună în în
plus
statutul lor
aplicare politica
în
de ţări în
agrară comună,
tranziţie
Comunitatea
cu mari probleme
Statelor
economice.
Independente a fost incapabilă să realizeze, în primii
(Tabelul)
săi 17 ani
de activitate, cel puţin unul indicatori
Principalii din acestemacroeconomici ai CSI ( anul 2008)
obiective.
Tabelul 10.3.1.
Ţara 10.4 Republica
Federaţia
Rusă
MoldovaArmenia,
Republica în mrejele tranziţiei
Azerbaidjan Belarus Kazahstan Kârgâzstan Uzbekistan Tadjikistan
Moldova
Ind.mcr.
După destrămarea URSS şi declararea independenţei la 27 august 1991, Republica
PIB*mil.$
PIB- Moldova a
traversat
c.loc.* $ o etapă complexă de tranziţie la economia de piaţă, înfruntînd un declin economic
de
Creştere
proporţii.
economică Deşi se bucură de o aşezare geografică favorabilă şi de un pămînt fertil, Republica
%
Moldova
Export este astăzi cel mai sărac stat european, cu un PIB anual pe cap de locuitor de
aproximativ
Bunuri
1000$.
mil. $
Import
BunuriDin dorinţa puternică de a fi un stat liber şi independent, la începutul anilor '90,
mil. $ Moldova a
introdus
Export o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat preţurile, a încetat acordarea de
credite
servicii
preferenţiale
mil. $ pentru firmele şi companiile de stat, a început procesul de privatizare, a
eliminat
Import
controalele
servicii pentru exporturi şi a îngheţat dobînzile. Economia a revenit la o creştere
pozitivă de
mil. $
2.1% în 2000, 6.1% în 2001, 6.7% în 2002, 6.2% în 2003, 7.3% în 2004, 7.9% în 2005, 3.1%
ISD Ieşiri
în . $
bil.
2006, 7.3% în 2007 şi 7.5% (est.) în 2008, iar salariul mediu a fost în 2000 – 32.95$/lună, pe
ISD
cînd în
Intrări
2009
bil. . $ – 233.4$ . În sfera bugetară pentru luna decembrie 2008, salariul mediu a constituit
2185 Lei
IDU*
(207$), iar în sectorul real salariul mediu lunar a înregistrat 3440 Lei
(327$).
Creşterea economică pozitivă din anii 2000 s-a datorat remitenţelor din exterior, căci o
1.PIB-Produs Intern Brut
mare
parte
2. a populaţiei
PIB-c.loc.-Produs a fost
Intern Brut pe capnevoită
de locuitorsă plece peste hotare în căutare de noi surse financiare. În
prezent,
3. IDU-Indicele Dezvoltării Umane
mai mult de jumătate de milion din populaţia aptă de muncă lucrează în străinătate. Banii
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor UNCTAD,
transferaţi
/www.unctad.org/manueldestatistique2008
în ţară de aceasta
Analizînd dateleparte
de a populaţiei
mai sus, esteconstituie cea mai
clar că aceste ţăriimportantă
au mult desursă a PIB-ului
parcurs pînă să(cca. 1.7
devină
miliardestate
dolari
dezvoltate.legal).ŞiDatele
atunciBăncii
apare Mondiale
o întrebare: arată că oo treime
poate regiunedin PIB-ul ţării este
integraţionistă cu furnizat
ţări de
moldovenii
slabdezvoltate
care
devină lucrează
prosperă însăşi funcţională în viitor? Mulţi economişti, sociologi, politologi consideră că
străinătate.
Comunitatea Statelor Independente nu mai este o instituţie viabilă, ea are mai degrabă
funcţii Evoluţia macroeconomică a Republicii Moldova
subiective, psihologice, terapeutice, în anul 2008 decît
şi funcţii obiective,
ianuarie-iulie concrete, pentru că este un loc
2009
în care şi
Moscova şi fostele state din URSS îşi pot compensa într-un fel sau îşi pot rezolva disonanţele
Evoluţiasăindicatorilor
cognitive, economici
nu o rupă atât şi sociali
de violent unii cuînalţii,
anuladică
2008nici
denotă continuarea
Moscova tendinţei
cu fostele de
state, nici
creştere
fostele
economică datorităSe
state cu Moscova. dezvoltării
considerăascendente a domeniilor
că însuşi summiturile agricultura,
organizate suntcomerţ exteriorformale.
nişte întîlniri şi cu
amănuntul,
În
comunicaţii şi unele
realitate, este servicii.
un cadru Totodată
în care dezvoltarea
se întâlnesc economiei
protocolar, dar în acare
fostnu
periclitată
se rezolvă denici
evoluţia
o
pieţei
problemă
monetare
fundamentalăşi valutare, precumcare
pentru statele şi deîncă
fluctuaţiile
mai fac continui
parte dinpe plan mondial ale preţurilor la
resursele
CSI.
253
254
energetice şi produsele alimentare. Începînd cu luna octombrie 2008 se atestă o încetinire a
ritmurilor de creştere ale unor activităţi economice, aceste circumstanţe explică influenţa
negativă a
crizei financiare şi economice mondiale asupra dezvoltării economiei
ţării.
În anul 2008, produsul intern brut (PIB) a atins o valoare nominală de 62,8 mild. lei şi o
rată
reală de creştere de 7,2% comparativ cu 3% în anul 2007, pe cînd în trimestrul I al anului
2009 a
însumat 12974 mil. lei, micşorându-se faţă de acelaşi trimestru al anului trecut cu 6,9% (în
preţuri
comparabile).
Criza financiară globală a influenţat şi economia Moldovei, ceea ce s-a reflectat în
modificarea
structurii PIB: scade ponderea impozitelor nete pe produs şi import ca rezultat al reducerii
cererii
interne şi ponderea industriei - în urma reducerii cererii externe; s-a micşorat consumul final
cu
ritmuri relativ înalte, preponderent, din cauza remitenţilor; diminuarea cererii externe şi
aşteptările
negative, determinate de criza economică mondială, au condiţionat reducerea atât a
exporturilor cît
şi importurilor, ceea ce a contribuit la reducerea valorii negative a exportului net;
aşteptările
negative şi capacităţile reduse a creditării proiectelor investiţionale au contribuit la
diminuarea
investiţiilor.
Ca rezultat, valoarea adăugată brută (VAB) a industriei, s-a micşorat cu 24,1%
comparativ cu
trimestrul I al anului 2008. VAB creată în agricultură a înregistrat o creştere de 3%. VAB
creată în
construcţii a înregistrat cea mai semnificativă micşorare – de 31,3%. VAB creată în comerţul
cu
ridicata şi cu amănuntul a înregistrat o descreştere de 4,2%. În perioada vizată VAB creată
în
sectorul de transport şi comunicaţii s-a micşorat faţă de perioada respectivă a anului 2008
cu 14,2%.
Diminuarea cererii interne a dus la micşorarea importurilor şi, prin urmare, a
impozitelor nete
pe produs şi import (cu 8%). Consumul final al gospodăriilor s-a micşorat cu 10,2% faţă de
trimestrul I al anului 2008. Formarea brută de capital fix a înregistrat o descreştere
semnificativă de
36,4% comparativ cu primul trimestru al anului 2008. S-a înregistrat o descreştere a
importurilor de
28,2% comparativ cu trimestrul I 2008 şi a exporturilor - cu 14,7%, respectiv. Ca rezultat, s-
a
micşorat cu 39% soldul negativ al exportului
net.
Evoluţia PIB în trimestrul I al anilor 2008-2009

Tabelul 10.3.2.
În % faţă de perioada
În preţuri curente, respectivă a anului Gradul de
PIB pe categorii de resurse şi de mil. lei Structura, %
precedent influenţă, +/-
utilizări
20082009
2008 2009 2008 2009 2008 2009
Valoarea adăugată brută 10 650 10 980 83,2 84,6 105,1 93,4 4,1 -5,5

255
7,5 %;care:
din producţia, prelucrarea şi conservarea cărnii şi a produselor din carne – cu 9,0%;
producţia şi
agricultura energiei electrice – cu 3,6%;
distribuţia 435 640
producţia 3,4 4,9
de mobilier – cu82,8
22,0%;103,0 -0,6 de 0,1
fabricarea
cacao, 2 082 1 805
industria şi produse zaharoase de
ciocolată cofetărie – cu 16,3
16,5%;13,9 producţia 108,1 75,9
de aparatură şi1,3 -3,9
instrumente
servicii 8 494 8 799 66,3 67,8 107,0 98,0 4,6 -1,3
medicale, de precizie, optice – cu 17,7%; industria extractivă – cu
7,9% etc.intermedierilor
serviciile
În ceea ce priveşte anul 2009, volumul producţiei fabricate de întreprinderile
financiari indirect măsurate -361 -264 -2,8 -2,0 133,9 113,4 -1,2 -0,4
industriale de
toate formele de proprietate
Impozitele nete pe produs şi
în ianuarie-iulie 2009 a constituit 12432.8 mil. lei (în preţuri
curente) şi
a import
înregistrat o descreştere de 24,7% 2 154(în preţuri
1 994 comparabile)
16,8 15,4 faţă de ianuarie-iulie
100,9 92,0 0,22008. -1,4
Evoluţia
industriei
PIB în luna iulie 2009 denotă o descreştere
12 804 12 974 100,0 a volumului
100,0 producţiei
104,3 industriale
93,1 4,3 cu -6,9
23,5% (în
preţuri
Consumul comparabile)
final faţă de iulie 162008,
449 16 iar152faţă 128,5
de luna iunie curent
124,5 104,5s-a înregistrat
91,0 5,8o -11,6
descreştere
Formarea de
brută de capital în diminuarea
6.4%. Factorul principal 3 793 producţiei
1 703 29,6 13,1 este107,9
industriale vizat de 39,6 2,1 -17,9
criza economică
mondială
din care formarea brută de 3 247 2 182 25,4
care a rezultat cu reducerea exportului producţiei unor 16,8 123,4
ramuri industriale 63,6 4,8
autohtone, -9,2
precum
capital fixşi
reducerea cererii interne atît a populaţiei, cît şi a agenţilor economici la unele produse
industriale.
Exportul net -7 438 -4 881 -58,1 -37,6 106,6 61,0 -3,6 22,6
Agricultura. Volumul producţiei agricole în semestrul I, 2008 a însumat 3641.0 mil. lei,
Sursa:Evoluţia social - economică a Republicii Moldova în primele luni 2009 (informativ dinamica 2001-2008),
Guvernul
fiind
Republicii
în descreştere cuMoldova,
5.8 la 26 sutăaugust 2009
(în termeni reali) faţă de perioada respectivă a anului 2007.
Micşorarea
producţiei
În 8 ani agricole a fost determinată
PIB calculat pe locuitor înde leireducerea
a crescut producţiei
de 4 ori (de înlazootehnie
4402 lei încuanul
22.12000la sută.
În acelaşi
până la în sectorul fitotehnie a crescut cu 65.4 la sută. Producţia agricolă în toate
timp,
17602producţia
lei în anul 2008) şi de 4,8 ori în dolari SUA (de la 354 USD în anul 2000 până la 1694
categoriile
USD
de gospodării,
în anul 2008). PIB în ianuarie-iunie 2009, conform
calculat pe locuitor la paritatea datelor preliminare,
puterii de cumpărare a constituit 2631,4
s-a majorat de mil.
la
lei
2112(în USD
preţuri
în anul curente)
2000 până şi s-a majorat
la 2715 cu 2,6% (în preţuri comparabile) faţă de perioada similară a
în anul
anului
2007.
trecut.PeMajorarea
parcursul producţiei
anului 2008 agricole a fost
preţurile determinată
de consum de creşterea
s-au majorat producţiei
cu 7,3%, aceasta animale
rată cu
5,1%.înregistrînd
În o
pofida
micşorare obţinerii
cu 5,8creşterii
puncte în cauză, în perioada
procentuale vizată s-acu
(p.p.) comparativ atins
anuldoar
2007.82%În din volumul
perioada de analiză
producţiei
rata
animale
inflaţiei aobţinute în perioadele
fost influenţată similare
în general ale anilor 2006-
de majorarea preţului de cumpărare a resurselor
2007.
energetice şi de
Producţia
creşterea vegetală
preţurilor a înregistrat
la produsele o descreştere
alimentare, în specialde 11,1%
carne şi (unul din factori fiind baza de
orez. calcul
înaltă, în semestrul
Industria I 2008 aceasta
a înregistrat o creşterea constituit - 165,4%).
în ianuarie-iunie 2008,Totodată, faţă deacestei
dar ritmurile perioada creşteri s-
similară
au a
anilor
aplatizat 2005-2006
de la o lună se atestă
la alta,o ajungând
creştere de decirca
la 9,6%15%-16% a producţiei vegetale
în ianuarie-februarie la 4,6%(faţă de
în ianuarie-
semestrul
iunie. I
2007
Pentru- 47%),
a reveni iarlacomparativ cu perioada
nivelul producţiei din anulsimilară
2005,a industria
anului 2000 - o creştere
trebuie să crească de în 2008 cu
25,7%.
circa
În sectorul
5,6%. Astfel, zootehnic
dinamicas-a simţit o mică
producţiei înviorare,
industriale fapt datorat,
din prima jumătate în general,
de an nude obţinerea
pare la moment unei
recolte
defel
înalte de furaje Aceasta
impresionantă. în anul 2008.a fostÎncondiţionată
gospodăriilede deîncetinirea
toate categoriile
creşteriicantitatea
în cele douăproducţiei
sub-sectoare
(creşterii)
vitelor
importante şi păsărilor
- industriaîn masă vie s-a majorat
prelucrătoare şi sectorulcu 5,2% faţă deMajorarea
energetic. perioada producţiei
similară a înanului 2008,a
ansamblu
obţinând
fost
producţie
motivată, în în special,
volum de de 48,1 mii tone.
creşterea De asemenea
producţiei a crescut
în întreprinderile dincu 7,1% cantitatea
industria alimentară deşiouă
a şi cu
4,5% -
băuturilor (cu
volumul
7,5%) producţiei
şi din sectorulde lapte. (cu 6,7%), care deţin ponderi de 37,6% şi 11,0%. Creşteri
energetic
substanţiale s-
au înregistrat la întreprinderile cu următoarele activităţi principale: fabricarea vinului – de circa
1,5 ori
fabricarea băuturilor alcoolice distilate – de 1,4 ori; aprovizionarea cu aburi şi apă caldă – cu
15,1%;
fabricarea pîinii şi a produselor de patiserie proaspete – cu 11,0%; fabricarea produselor lactate –
cu
256
257
Comerţul exterior al Republicii Moldova
Comerţul exterior este extrem de important pentru Republica Moldova, dat fiind faptul
că piaţa
locală este relativ limitată, iar baza de materii prime şi cea de resurse energetice interne nu
sînt
suficiente pentru satisfacerea necesităţilor ţării. Totodată, aşezarea geografică a Moldovei,
existenţa
acordurilor de comerţ liber cu Comunitatea Statelor Independente şi cu ţările din cadrul
Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est permit extinderea pieţei de
desfacere.
În domeniul comerţului exterior, Republica Moldova a promovat o politică consecventă,
orientată spre diversificarea pieţelor de desfacere, spre facilitarea accesului mărfurilor şi
serviciilor
moldoveneşti pe pieţele externe. Acest lucru s-a realizat mai cu seamă prin semnarea unor
acorduri
menite să stimuleze activitatea comercială externă. De exemplu, în mai 2001, Republica
Moldova a
semnat protocolul ce i-a conferit statutul de membru plenipotenţiar al Organizaţiei Mondiale
a
Comerţului. De asemenea, ea a semnat acorduri de comerţ liber cu ţările membre ale
Comunităţii
Statelor Independente, iar în iunie 2001 a devenit ţară participantă cu drepturi depline la
Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnînd ulterior acorduri de comerţ liber cu toate
ţările
participante la Pact. În afară de aceasta, Moldovei i-au fost acordate facilităţi în vederea
reducerii
suplimentare a tarifelor în cadrul Sistemului Generalizat de preferinţe vamale ale Uniunii
Europene.
Comerţul exterior se caracterizează în ultimii ani prin schimbarea pieţelor de
desfacere.
Exportul ţării se reorientează, treptat, spre pieţele Uniunii Europene şi Europei Centrale şi de
Est.
Astfel, dacă în 2000 ponderea exporturilor în CSI constituia aproape 59% în totalul
exporturilor, în
ianuarie-august 2008 aceasta a scăzut pînă la aproximativ 36.2%. Dacă în 2000, ponderea
exportului
în Uniunea Europeană constituia 21,6% din totalul exporturilor, în ianuarie-august 2009
această
pondere fiind de 53.6 %.
Exporturile de mărfuri realizate în luna ianuarie-august 2009 s-au cifrat la790,2 mil.
dolari
SUA, volum inferior celui realizat în perioada