Sunteți pe pagina 1din 12

MONEDA EUROPEANĂ: TRECUT ȘI VIITOR

Euro s-a născut la 1ianuarie 1999, cu toate că era un deziderat al Uniunii


Europene (UE) and predecesorilor încă din anii 1960. După negocieri aprige, în
special datorită opoziției Regatului Unit, Tratatul de la Maastricht Treaty a intrat
în vigoare în 1993 cu scopul de a crea o uniune economică și monetară până în
1999 pentru toate statele UE cu excepția UK și Danemarca (cu toate că
Danemarca are o politică a ratei de schimb fix cu euro).

În 1999 moneda s-a născut virtual și în 2002 bacnotele și monezileau început să


intre în circulație. A luat locul rapid fostelor monezi naționale și s-a extins rapid
în restul UE. În anul 2009 Tratatul de la Lisabona finalizează autoritatea
politică, Eurogroup, împreună cu Banca Centrală Europeană.

Istoria Euro a început cu participarea țărilor la negocierile de înlocuire a monedei naționale


cu Euro. Acest eveniment în istoria Euro a însemnat că monezile locale nu aveau voie să
fluctueze împotriva euro și împotriva unei alteia. Cțnd istoria euro a început, euro a fost
lansat ca o mondă eșectronică. Ca și monedă de schimb a devenit lagală mai târziu.

Marca germană, francul francez, lira italiană și alte monezi naționale au încetat
să mai existe la 1 iulie 2002. Această dată a fost importantă nu numai in istoria
euro ca memoment al devenirii lui moneda europeanp ci și ca începutul unei
politici monetare centralizate. Cu introducereaeuro, Bance Centrală Europeană a
început implementarea policitii monetare a țărilor care foloseaus monezile
comune.

Rădăcinile monedei euro se trag din Sistemul Monetar European din 1979 care a
implicat crearea unei Unități Monetare Europene. În istoria euro, doar 12 dintre
cele 15 țări ale UE (Germania, Franța, Austria, Spania, Portugalia, Italia, Belgia,
Luxemburg, Olanda, Finlanda, Grecia și Irlanda) erau membrii așa numitei
Euro-zonă. Istoria euro ne indică că acestea au fost mai apoi alăturate de
Slovenia (2007), Cipru (2008), Malta (2008), și Slovacia (2009).

Euro a fost implementat cu scopul de a crea o economie europeană mai stabilă.


Puteam observa că euro a ajutat la creșterea economică din Europa și a oferit p
mai bună integrare pe piețele financiare. Istoria euro ne indică de asemenea co
moneda euro a întărit prezenșa Europei în economia mondială ca fiind o menedă
de reservă. Istoria euro ne demonstrează de asemenea că eruoa a ajutat la
micșorarea caracterului schimbător al ratei de schimb din diferite țări europene.

Istoria euro a adus de asemenea și numeroase probleme. În timp ce euro a


îmbunptățit stabilitatea regiunii, toare națiunile au avut aproximativ aceeași rată
a dobnzii pentru a evita arbitrajul ratei dobânzii. Acest lucru a creat anumite
probleme pentru uunele economii din istoria euro precum Germania. Euro a
privit rata dobânzii ca un instrument al politicii fiscale. Dacă economia
încetinește, guvernul local nu poate micșora rateie debânzii pentru a stimula
creșterea.

Actualmente, euro este moneda acceptată de comun acord de 17 din cele 27 de


state memebre ale Uniunii Europene; aceste state crează eurozona. Pentru a
înțele euro ca și monedă trebuie să cunoaștem istoria eurozonei.

Eurozona este un partneriat între țările Uniunii Europene (UE), pentru a împărți
beneficii economice și politice tipiz asociate doar țărilor mari. Așteptările
sinergistice și economiile la scară care se desprind din aceste acorduri făcute
între aceste țări, se așteptau să aibă un impact pozitiv, de lungă durată pentru
toate țările memebre. Uniunea ruopeană a început să se dezvoltae după al doilea
război mondial ca o metodă de a menține o Europă stabilă din punct de vedere
economic.

Uniunea Europeană a oferit o coexistență pacifistă, reducerea restricțiilor


vamale, permițând libera circulație, putere și influență la nivel global,
propseritate (cu toate că nu în mod egal pentru toate țările); o promovare
multilaterală o drepturilor omului; promovarea noilor idei de a reduce încălzirea
globală, și cel mai important, utilizarea unei monezi unice Europene – euro.

Euro a fost destinată pentru a ușura procesul de furnizare a serviziilor, tranportul


bunurilor și transferul de capital între țările care folosesc euro.

Regulile inițiale privind cerințele unei țări pentru a migra de la moneda națională
la euro erau bine definite și se refereau la excluderea țărilor slabe, creând o
relație relativ stabilă între țările care respectau criterii similare. Regulile oficiale
erau indicate în Tratatul de la Maastricht din 1992, care definește cum memebrii
Uniunii Europene ar putea adera la Uniunea Europeană Economică și
Monetară (EMU) și în ultimulrând la euro.
Criiteriile Maastricht criteria, așa cum au fost numite, costau în: inflație, o
maximă de 1.5% peste media tuturor membrilor; datoria guvernamentală și
restricțiile deficite; regulile ratei de schimb și restircțiile nivelului ratei dobânzii
pe termen lung. Imediat după ce aceste reguli au fost indicate, euro a apărut în
2002 (cu toate că variază de la o țșară șa alta) și este în prezent a doua monedă
cea mai schimbat in 2002 după dolarul american.

parte a problemei asociate euro-ului este divergența de la criteriul original


pentru participarea la EMU. Cea mai problematică chestiune a fost datoria.
Restricțiile originale au fost setate la maximimum de 60% din datoria
guvernamentală ca rată a produsului intern brut(PIB); unele țări aveau un deficit
al PIN cu rate de până la 100% din PIB.

Irinonia este cp acordul dintre țările UE șu EMU a fost să mărească limitele de


împrumut cu așteptarea că infleunța ar putea fi utilizată pentru a avansa nevoile
specifice fiecărei țări. Datoria a reprezentat întodeauna o sabie cu două tăișuri și
puterile ei pot fi magice atunci când este folosită corect. Italia, de exemplu a fost
capabilă să ăți folosească puteea de îmrpumut pentru a crește standardul național
de viață și nivelul de educație național pentru a deveni competitivă la nivelul
economiei globale. În orice caz, acest succes a ajuns la un cost financiar serios
pe termen lung și ar putea duce italia la solicitarea de a restructura, reproiecta ș i
în ultimul rând a nu putea plăti datoria.

Greece has a debt-to-GDP ratio similar to Italy and found its way into the
doldrums by supporting its massive sovereign infrastructure through employing
more than half of the population and taxing them at minimal levels.

Spain has not accumulated as much debt as Greece since it began using the euro,
and has experienced rapid internal growth with its newfound access to capital.
They chose yet another path; primarily in the form of private sector construction
that had lain stagnant since the end of WWII. In Spain's case, instead of running
an excessive debt-to-GDP ratio, its trade deficit ballooned since the construction
pace was not sustainable and not a cross-border traded good. Spain faces the
challenge of redirecting its efforts to a more balanced economy, including higher
levels of exports that may take years to fine tune the balance. (For more on
analyzing the situation in the EU, read 5 Economic Reports That Affect The
Euro.)
Whatever the road traveled to, these debt levels have cast a shadow on the euro.
The grand plan to provide some sort of simplicity and reversion towards the
mean for the criteria on which the EMU and the euro were based on, seems to
have actually had a reverse effect. In hindsight, one might easily wonder why
and how so many different countries with so many different languages, customs
and histories could ever share a common currency and be expected to progress
and age at the same rate.

The Euro's Path


The euro was pegged in parity (1:1) with the U.S. dollar during its onset. At this
point, all previous home currencies were abolished and the new euro was
established and allowed to float with other currencies. While there were years
of volatility, the immediate move was a divergence in price in favor of the euro,
as the U.S. dollar weakened annually, peaking during the economic banking
crisis at around 1.6:1. Since the 2008 crisis, volatility has continued but the
general trend has been a stronger euro, even as debt and deficit levels have
increased.

The Bottom Line


While the evolution of the EU seems to have been beneficial for the most part,
the debate will rage on as to whether the assumption of a single currency for
only part of the EU was the best idea. The ability for its participants to borrow
more money at lower rates has helped each country in its own way to develop
and grow, but at a great price.

The value of the euro has been high since its inception, and during the banking
crisis it was considered a safe haven while investors fled from the U.S. dollar.
Many countries have learned over the years that a strong currency is not always
as good as it sounds. It can make your exportable goods more expensive,
creating trade imbalances, which does not combine well with ever-expanding
debt levels. Only time will tell the fate of the euro. While it is still one of the
most attractive-looking currencies in the world, the grand design may be fading
after over a decade of life.

1.Istorie – adoptarea monedei Euro


Uniunea Europeanã Economicã şi Monetarã (EMU) este o înţelegere între
naţiunile europene participante în vederea împartãşi o monedã unicã, euro, şi o
politicã economicã unicã cu un set de condiţii de responsabilitate fiscalã.
Actualmente, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare variate în EMU.
Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Itala, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Slovenia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte
unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia,
Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale
adoptãrii monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în urmãtorii
zece ani.

La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din ţãrile
industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul
de aur” în sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi
devalorizãrile câtorva monede europene au condus politicienii europeni la
cãutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare
economicã între naţiunile europene.

Planuri pentru o monedã unicã europeanã au început sã fie conturate încã din
1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale
Comunitãţii Economice Europene (EEC). Aceasta a fost urmatã mai târziu în
acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern în Haga pentru a planifica
crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul
Sistemului de la Bretton Woods 1971 dupã decizia unilateralã a Preşedintelui
Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi dupã criza petrolului din 1972.
Între timp, EEC a crescut încluzând nouã state, multe dintre ele fiind exitante sã
renunţe la propriile monede naţionale.

Actualmente, ţãrile europene participante pot fi integrate în trei faze economice,


care corespund fazelor istorice ale dezvoltãrii EMU.

Faza I

În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legãturã
între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A
creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de
schimb a monedei fiecãrui Stat Membru trebuiau sã fie restricţionate la fluctuaţii
foarte mici (+/-2.25%) pe oricare laturã a valorii de referinţã. Aceastã valoare de
referinţã a fost stabilitã într-un agregat al tuturor monedelor participante care s-a
numit Unitatea de Monedã Europeanã (ECU), care a fost apreciatã în acord cu
mãrimea economiilor Statelor Membre.

În anii 1980 piaţa fiecãrui Stat Membru a crescut mult mai apropiatã de cea a
vecinilor, dând formã la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unicã Europeanã.
Comerţul internaţional în Piaţa Unicã Europeanã ar fi putut fi pus în pericol de
riscul ratei de schimb – în ciuda stabilitãţii relative introduse de ERM – şi de
costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus aceasta. Crearea monedei
unice pentru Piaţa Unicã a însemnat o soluţie logicã, şi astfel ideea unei monede
unice a fost adusã din nou în atenţia forului.

Comisia Europeanã condusã de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European


în februarie 1986, care a avut drept scop înlãturarea barierelor instituţionale şi
economice între statele membre ale UE şi sã stabileascã scopul pieţei comune
europe. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a realiza EMU în 3 stadii. Deşi
procesele stadiului I au început cu EMS în 1979, prima fazã a început oficial în
1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost înlãturate, dând astfel
liberã mişcare capitalurilor în întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevãzute de
Comisia Delors au fost fãcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la
Maastricht, incluzând criteriile de convergenţã economicã pentru adoptarea
monedei comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeanã.
Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei
euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din
1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi an, al
doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi anume prin
crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale
Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare
ţarã candidatã mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea
clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-
a lungul anilor.

Prima fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu cel al unei ţãri candidate care
înainte de aderarea la UE trebuie sã întruneascã criteriile Copenhaga.

Faza II

La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes


schimbarea numelui ECU în „euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de
asemenea o perioadã tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai
târziu ca şi monedã lichidã.

În a doua fazã a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un


predecesor al Bãncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul
European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere
Economicã şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului Monetar European şi
ERM dupã lansarea monedei euro. Anul urmãtor Consiliul European de la
Bruxelles a selectat unsprezece ţãri care sã adopte moneda euro în 1999 şi astfel
Banca Centralã Europeanã a luat fiinţã, având ca rol stabilirea politicii monetare
a Uniunii Europene şi supravegherea activitãţilor Sistemului European al
Bãncilor Centrale – bãnci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile
Bãncii Centrale Europene, de a emite monedã şi de a asista ţãrile euro iniţiale în
realizarea criteriului de convergenţã.

A doua fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru care tocmai
a aderat intrând în ERM-II, unde trebuie sã rãmânã pentru cel puţin doi ani
înainte de a adopta euro.

Faza III

Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formã non-fizicã, cu ratele de schimb


ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din
anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de
ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul
unei monede euro deja existente. Banca Centralã Europeanã a început
implementarea unei politici monetare, unice cu asistenţa Bãncilor Centrale ale
fiecãrui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilitã la Madrid a
început, ţinând pânã în 1 ianuarie 2002. La jumãtatea anului 2000 Comisia a
anunţat cã Grecia putea în mod formal sã adere la cea de-a treia fazã a monedei
unice pe 1 ianuarie 2001.

Euro a fost o monedã virtualã pentru cele 12 ţãri ale aşa-numitei Zone Euro –
Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Spania şi Portugalia. A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut sã
conducã tranzacţii euro-denominate sigure cunoscând cã ratele de schimb între
Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apãrut în conturile bancare alãturi de
monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedã.
Fiecare stat care a adoptat noua monedã la 1 ianuarie 2002, a trebuit sã
întruneascã „Criteriile de Convergenţã” stabilite în Tratatul de la Maastricht.
Criteriile includeau patru cerinţe:

Valutele trebuiau sã stea în paramentrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani

Ratele de dobândã pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale
celor mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei

Inflaţia trebuie sã fie sub valoarea de referinţã (în decurs de trei ani preţurile nu
pot fi mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer)

Datoria de stat trebuie sã fie sub 60% din produsul intern brut (sau sã fie
apropiat acestei ţinte) şi deficitele bugetare sã fie sub 3%.

În pregãtirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14


miliarde de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52
miliarde de monezi au fost bãtute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În
cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat, promovând teamã şi confuzie.
În ştirile apãrute în media s-a vehiculat ideea cã o astfel de schimbare masivã de
monedã nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele
bancare au furnizat noua monedã în primul minut de dupã miezul nopţii şi
cetãţenii au cheltuit euro în câteva zile.

A treia fazã a dezvoltãrii EMU poate fi corelatã cu un Stat Membru, care dupã
ce a aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţã pentru cel puţin doi
ani, a aderat şi la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999,


euro a fost la un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi euro-ul a crescut
în valoare, scãzând sub paritatea euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând
sã scadã pânã în 26 octombrie 2000, când noua monedã a atins cel mai jos punct
al sãu cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie de schimb a
fost de 0,95 dolari.

Moneda euro nu şi-a revenit pânã la introducerea monedei euro în cash în 2002,
când a crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. Un an
mai târziu a atins nivelul de 1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depãşit pragul de
1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel mai înalt record de 1, 3668
dolari. În cursul anului 2005 euro a scãzut din nou la 1, 1813 între 2 ianuarie şi
1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag
dupã ce a depãşit pragul de 1,30 şi se pare cã acesta este nivelul la care a rãmas.

EUROPE has lots of economic problems, of the sort that will tend to make a
place poorer over time. But it has one very big problem, of the sort that can
condemn an economy to prolonged recession. Mario Dragio laid it bare last
week in comments following the European Central Bank's latest policy
statement:

Question: You talked about dramatism a few minutes ago and I am afraid I will
be a little bit dramatic now because I am from a country that has an
unemployment rate of 27%, which is a number of a great depression, a fiscal
policy that is contractionary and a monetary policy in Spain and also in other
countries that is also contractionary because credit is not available to small and
medium-sized companies. Are you telling the Spanish, Portuguese, Irish or even
Italian people that the ECB can’t do anything else with inflation actually lower
than 2%?

Draghi: Well, I am not sure I get the point, but I think I get it. First, the fact that
inflation is low is not, by itself, bad; with low inflation, you can buy more stuff.

This statement was rightly greeted by groans and forehead slaps around the
macroeconomic world. It is particularly depressing, as Paul Krugman says,
because Mr Draghi is a good economist and probably the best president the ECB
could hope to have.

Why is this so problematic? As Mr Draghi surely knows, prices have


microeconomic content and macroeconomic content. The price of a movie ticket
or a gallon of petrol might go up or down in response to short-run supply and
demand fundamentals: that's microeconomic content. Shifts in market activity
become reflected in prices, triggering a response from firms and households to
ensure that resources are used (more or less) optimally. And yes, if the price of
petrol falls you can either buy more petrol or use the money saved on the fixed
quantity of petrol you buy to purchase more of other things: you can buy more
stuff.
But prices also have macroeconomic content. The prices of movie tickets and
petrol and everything in an economy may change with respect to the euro, based
on changes in the supply of and demand for money in various forms. If demand
to hold euros rises then other things equal the price of euros will rise, meaning
that the price of everything else must fall. And a fall in the price level also
means a fall in the income level (since one person's spending is another's
income). People can't buy more stuff because there is less money circulating.
And to the extent that prices don't adjust smoothly in response to these
dynamics, resources get idled. Maybe a firm is confused into thinking that
falling prices are a micro rather than a macro phenomenon and opts not to adjust
its prices in response, or maybe the boss would like to adjust prices but is locked
into labour or supplier contracts or doesn't want to anger workers. Whatever the
nature of the rigidity, if there are fewer euros circulating and prices don't fall
correspondingly, then inventory and workers that were previously being
employed won't be any longer.

This is the situation in which the euro area finds itself. And so you have inflation
running at a much lower pace than it did a year ago (1.4% on
latest estimate versus 2.4% in May of 2012) and you have broad year-on-
year declines in euro-area retail activity. With low inflation, euro-area residents
find they can buy less stuff.

Now the bruising part of this is that euro-area economies might at least hope that
with low inflation other people could buy more stuff. If low inflation in Spain
were matched by high inflation in Germany, then Spanish products and workers
would look steadily more attractive to German households and firms. That is a
raw deal for Spaniards, but it is one in which Spanish employment should
stabilise and recover. One could potentially paraphrase Mr Draghi's statement
as: with low inflation, Germans can buy more stuff.

But Mr Draghi sets monetary policy for the euro area as a whole, and he has not
seen fit to encourage more euro-area-wide inflation. (Thus the pleading of the
questioner in the quote above.) And that's very bad. Given the increasing
salience of price and wage rigidities at very low inflation rates, the choice of a
low euro-wide rate effectively compresses the north-south inflation differential,
making life much harder for unemployed Spaniards and Italians. Rubbing salt in
the wounds, Mr Draghi's very next words were:
Second, we don’t see deflation and that is what we have to fear. We don’t see
that yet.

Core prices in Greece fell 2.0% in the year to April, according to Eurostat. A
shame Mr Draghi didn't see that.

http://www.economist.com/blogs/freeexchange/2013/06/euro-crisis

The Euro: The Battle for the New Global Currency Paperback – August 23,
2011

by David Marsh (Author)

EURO - moneda europeana

Christian N. Chabot

1 ( 1 Vot )

Produs publicat la Teora

Tip coperta: Brosata

Numar pagini: 144

ISBN: 0590
Moneda euro

Autor(i): Zenovia-Doina Penea

Editura: Tehnica

Anul aparitiei: 1999

Nr. pagini: 62 pagini

Categorii: Finante - Banci, Economie

http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_euro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Monede_euro_rom%C3%A2ne%C8%99ti

http://www.investopedia.com/articles/economics/12/behind-the-euro-history-
and-future.asp

http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/romanian/C23/