SOCIALIZAREA

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

Ce este socializarea. Tipuri de socializare

Conceptul de socializare este definit în sens larg drept un proces prin

intermediul căruia o fiinţă umană devine membră a unei societăţi. Acest proces de
învăţare face posibilă acumularea de cunoştinţe, abilităţi, norme, valori, tradiţii etc. de
către un individ uman. Grupul acţionează asupra individului de la o vârstă foarte
fragedă, încă din primii ani de viaţă. Astfel, prin interacţiunea cu ceilalţi, părinţi, rude,
prieteni ai acestora etc., copilul devine treptat conştient de sine ca individualitate, fiind
capabil să gândească şi să acţioneze după propria voinţă. Iar reflecţia asupra sinelui
este fără-ndoială cea mai importantă componentă a procesului de formare a unui copil
în cadrul familiei/societăţii, altfel spus, etapele prin care acesta devine o persoană sunt
esenţiale pentru conturarea profilului cultural al fiecărui om. Interacţiunea cu ceilalţi
este o premisă esenţială pentru dezvoltarea capacităţii de comunicare şi înţelegere.
O distincţie importantă trebuie operată între două tipuri de socializare şi anume:
socializarea primară şi socializarea secundară. Socializarea primară, pe de o parte, are
loc în perioada infantilă şi în copilărie şi se referă în principal la familie sau la celelalte
persoane care se ocupă cu îngrijirea copilului. Acest tip de socializare constituie baza pe
care se sprijină întregul proces de formare al copiilor. Familia şi cei apropiaţi sunt un fel
de societate în miniatură, un ochean răsturnat, care reproduce în variantă miniaturală
felul de a fi al societăţii. Comparaţia nu este totuşi fidelă în sens absolut; specificitatea
acestui tip de socializare stă în faptul că afectivitatea/iubirea (în principal a părinţilor
faţă de copii) este dominantă, nu există propriu-zis nici-un conflict de interese între
părinţi şi copii, în timp ce, ulterior, în momentul în care copilul trebuie să se integreze
într-o comunitate formată din alţi membri decât familia, de tipul celei preşcolare sau
şcolare, cuvântul de ordine nu va mai fi iubirea necondiţionată, ci mai degrabă
adaptarea la o situaţie în care fiecare copil în parte îşi urmăreşte propriul interes. Cu
alte cuvinte, se poate constata o ruptură semnificativă între tipul de socializare oferit de
familie, în cadrul căreia copilul este privit ca pe un centru al universului şi momentul
desprinderii relative de familie şi a integrarii într-o nouă structură socială de tipul şcolii,
unde fiecare copil în parte constituie un centru al lumii, expresie cu o evidentă miză
simbolică.
Socializarea secundară se referă la acea perioadă din copilărie în care un copil
începe să interacţioneze în mod puternic şi cu alte medii sociale decât cea strict
familială. Contactul cu alţi copii, dar şi cu adulţii diferiţi de proprii părinţi îl ajută pe
copil să înţeleagă că mai există şi un alt univers social în afara familiei. În plus, pe
măsură ce creşte, copilul se va desprinde treptat de controlul direct exercitat de părinţi
şi va căuta să se integreze într-un grup format din colegi/prieteni/cunoscuţi, acel grup
fiind un foarte important agent de socializare. Acest tip de socializare funcţionează în
acelaşi sens cu activităţile de tip formal, de ex. şcoala sau job-ul, însă, adesea, ea are un
ritm şi o intensitate mai mare decât aceste activităţi.
Un alt concept major este acela de resocializare, ce se referă la un proces prin
care o persoană trebuie să înveţe noi roluri corespunzătoare unui status nou, după ce,
anterior aceasta adoptase un comportament deviant. Altfel spus, resocializarea
presupune în acelaşi timp nu numai învăţarea unor roluri noi, ci şi
abandonarea/uitarea/ignorarea unor deprinderi vechi. Deşi poate fi specific tuturor
vârstelor, totuşi acest fenomen social este cel mai frecvent întâlnit la vârsta maturităţii.
Exemplele cele mai des întâlnite sunt acelea ale persoanelor care urmează să-şi
ispăşească pedeapsa penală în închisoare, tinerii care se înrolează în armată, persoanele
care aderă la o nouă mişcare religioasă sau acelea care sunt internate la azil sau ospiciu
etc. Într-o asemenea situaţie se produce un fenomen de schimbare a identităţii, ce
presupune încadrarea/incluziunea într-un status nou şi adoptarea unui tip special de
comportament şi a unei modalităţi noi de a interacţiona cu ceilalţi, în cadrul căreia se
pune accentul pe latura instituţionalizată a relaţiilor cu semenii. Sociologul Erving
Goffman, a cărui perspectivă asupra socializării va fi expusă mai jos, a iniţiat, în
lucrarea sa Aziluri (1961), una dintre cele mai faimoase abordări asupra fenomenului
resocializării. Pentru a descrie acest fenomen, Goffman introduce sintagma instituţii
totale, ce desemnează un tip de instituţie în cadrul căreia contactul dintre cei aflaţi
înăuntru şi lumea din afară nu este direct, ci prezintă anumite bariere, obstacole şi de
unde nu se poate ieşi prin simpla voinţă a unei persoane şi aceasta deoarece instituţia în
cauză este dotată cu încuietori la uşi, ziduri înalte, sârmă ghimpată şi diverse alte
obstacole de natură fizică. Există cinci categorii importante de instituţii totale. Mai
întâi, se încadrează în această categorie acele instituţii al căror obiectiv major este acela
de a-i îngriji pe acei oameni care nu sunt capabili să aibă singuri grijă de ei: azilurile
pentru bătrâni, orbi, copii orfani sau pentru cei sărmani. În al doilea rând, sunt incluse
instituţiile care se ocupă de persoanele care nu sunt capabile să aibă grijă de ele, dar
care reprezintă în acelaşi timp şi o ameninţare pentru ceilalţi, pentru întreaga
comunitate: sanatoriile pentru bolnavii de tuberculoză, cele pentru bolnavii mintali, sau
leprozeriile. Cel de-al treilea tip de instituţie totală este definit de Goffman ca fiind
organizat cu scopul de a apăra comunitatea împotriva acelora care sunt văzuţi ca
reprezentând pericole la adresa sa: puşcăriile, lagărele cu prizonieri de război, lagărele
de concentrare. Următorul tip de instituţie totală include garnizoanele, internatele
şcolare, taberele de muncă, coloniile de diverse tipuri etc. O ultimă categorie de
instituţie totală are în vedere acele forme de organizare tipic religioasă, create cu scopul
de a-i izola pe membrii lor de lume: mănăstiri, abaţii şi alte asemenea lăcaşe dedicate
sihăstriei colective, nu singulare.
În interiorul unei instituţii totale, mediul este profund controlat, fiecare individ
este atent supravegheat, identitatea socială a oamenilor din interior fiind anulată.
Obiceiurile specifice vieţii cotidiene a fiecărei persoane obişnuite sunt, de asemenea,
puse între paranteze. Instituţiile totale sunt incompatibile cu unul dintre elementele
esenţiale ale societăţii şi anume familia sau viaţa din cadrul familiei. De altfel, ele au la
bază un regim strict reglementat de reguli/regulamente, al căror fundament este
alcătuit dintr-un sistem complex de sancţiuni şi pedepse atât de natură fizică, cât şi
psihică, precum şi o ierarhie strictă. Există şi recompense, ele sunt obţinute de către
aceia care reuşesc să se integreze cel mai bine în noul mediu social, să adopte
comportamente şi atitudini specifice instituţiei totale în care se află. În esenţă, instituţiile
totale sunt caracterizate de Goffman ca fiind un hibrid social, ceea ce înseamnă atât o
comunitate cu bază rezidenţială, cât şi organizaţie formală. Intrarea în cadrul acestora
reprezintă un adevărat ritual a cărui miză este umilirea/degradarea şi ceea ce Goffman
numeşte procesele de mortificare: individul este dezbrăcat în pielea goală – simbol al
situaţiei umilitoare în care a ajuns – , şi obligat să se îmbrace cu o uniformă străină,
impersonală; prin aceasta, el este deposedat de propriul eu, urmărindu-se crearea unui
individ nou, radical diferit de cel din viaţa socială anterioară intrării în instituţia totală
corespunzătoare. Se urmăreşte, de asemenea, schimbarea din temelii a sistemului de
valori al fiecărei persoane în parte şi înlocuirea acestuia cu o atitudine obedientă în
raport cu autoritatea recunoscută în cadrul instituţiei. Iar în anumite situaţii, precum în
penitenciare/puşcării/lagăre etc., numele fiecărui individ este înlocuit cu un număr,
ceea ce accentuează ideea pierderii identităţii de sine şi a intimităţii/spaţiului privat şi
aceasta deoarece individul este încorporat într-o masă de oameni, împreună cu care
trebuie să convieţuiască şi să-şi desfăşoare toate activităţile, fără excepţie. El trebuie să
respecte anumite reguli, fără a fi însă consultat în privinţa legitimităţii acestora. În fine,
o ultimă observaţie mai trebuie făcută: scopurile individuale sunt întotdeauna
secundare în raport cu obiective majore ale instituţiei totale, viaţa fiecărui om din
interiorul acesteia fiind orientată în vederea acestor obiective. De exemplu, într-o
companie/unitate militară, activitatea esenţială este antrenamentul pentru a deveni un
cât mai bun soldat (ceea ce unii autori au numit tehnica de a-i ucide pe alţii înainte să fii
tu însuţi ucis), într-o mănăstire, activitatea primordială este rugăciunea şi ritualurile
prin care fiecare arată devotament faţă de Dumnezeu.

Agenţii socializării

Procesul socializării nu se realizează dintr-o dată, ci în mod treptat, fiind

influenţat de anumiţi factori, a căror importanţă variază de la o societate la alta. Cei mai
importanţi asemenea factori sunt: familia, şcoala, grupul de prieteni, locul de muncă,
religia, mass media etc.
În cadrul societăţilor europene şi nu numai, familia este fără-ndoială cel mai
important agent al socializării. Procesul socializării se află în legătură directă cu una
dintre funcţiile esenţiale ale familiei şi anume creşterea şi educarea copiilor. Contactul
primar al omului cu semenii săi are loc în cadrul familiei, acesta fiind mai întâi bebeluş
şi ulterior copil, ceea ce presupune o serie de interacţiuni cu ceilalţi membri ai familiei.
În literatura sociologică consacrată familiei, aceasta este privită drept un grup de
indivizi, în cadrul acesteia existând o conexiune între generaţii diferite (Day 2010).
Relaţia cea mai frecventă este aceea dintre părinte şi copil. O altă trăsătură de bază a
familiei este faptul că membrii acesteia stabilesc contacte intime, bazate pe angajamente
reciproce, încredere, respect şi un profund sentiment de obligaţie ce se poate întinde pe
parcursul întregii vieţi. Între părinţi se stabilesc relaţii de natură sexuală, iar toate
persoanele din cadrul familiei se orientează către atingerea unor obiective prin
intermediul „achiziţionării, alocării şi distribuirii resurselor (de exemplu, timp, bani,
spaţiu şi contact direct, personal)”. În anumite situaţii, există în unele familii un
sentiment puternic de apartenenţă, care-i uneşte pe membrii acesteia şi le conferă un
sens mai cuprinzător decât acela al identităţii de sine; în acest caz, valorile, normele,
convingerile, scopurile etc. specifice familiei sunt interiorizate într-un grad foarte înalt.
Există însă şi situaţii în care între unii membri ai familiei apare un sentiment de
dezagregare; legăturile dintre aceştia nu au dispărut cu totul, însă ele au căpătat un
caracter formal accentuat, ei comunică, dar lipsesc entuziasmul şi aşteptările reciproce.
O componentă importantă a procesului socializării este socializarea de gen. În
timp ce sexul fiecarei persoane este un dat, este primit de fiecare individ încă de la
naştere, în schimb, problema apartenenţei la un anumit gen presupune un lung şi
elaborat proces de învăţare. Socializarea de gen se referă la modalitatea în care fetele şi
băieţii învaţă cum să acţioneze, cum să se comporte în societatea în care s-au născut şi
trăiesc. Socializarea de gen se produce atât la nivel direct/explicit, cât şi
indirect/implicit. De exemplu, fetele sunt învăţate de către adulţi să adopte un anumit
comportament, să fie sensibile şi neconflictuale, în timp ce băieţilor li se transmite că e
bine să aibă un temperament mai dur, că ei nu trebuie să plângă şi să-şi expună de faţă
cu ceilalţi latura sensibilă a personalităţii lor. Socializarea de gen presupune alegerea
unor tipuri de haine specifice fiecărui sex, sau a unor culori potrivite fetelor, spre
deosebire de cele potrivite băieţilor – culoarea roz este pentru fete, iar cea albastră
pentru băieţi etc. – , sau a anumitor tipuri de jucării – fetele se joacă întotdeauna cu
păpuşile, iar băieţii cu maşinuţele sau roboţii – , dar şi a activităţilor fizice diferite –
fetele sunt orientate încă de la o vârstă fragedă către dans sau pictură, în timp ce băieţii
sunt îndrumaţi către sporturi ce presupun efort fizic intens. Ceea ce duce adesea la
crearea unor adevărate stereotipuri, care însă nu sunt conştientizate cu adevărat de
părinţi. De altfel, sociologii au efectuat nenumărate cercetări de teren pentru a
demonstra importanţa socializării de gen. De exemplu, un studiu efectuat asupra unor
copii din Australia cu vârste între 6 şi 7 ani a arătat faptul că băieţii sunt implicaţi în
activităţi sportive, în timp ce fetele sunt preocupate de balet şi dans (Ember, Ember
2003). În Senegal, jocurile preferate ale fetelor au legătură cu activitatea casnică şi se
desfăşoară de-a lungul întregii copilării, în timp ce băieţii au un mod similar de joacă,
dar numai până la vârsta de doi ani, după care joaca lor include imitarea activităţii
tatălui, respectiv activităţi precum vânătoarea sau părăsirea locuinţei pentru un timp
mai îndelungat. De asemenea, mamele din aceeaşi ţară le pretind fiicelor lor să
muncească mai mult decât băieţii, precum şi să se implice în activităţi care presupun un
grad mai mare de responsabilitate.
Acest tip de socializare are însă şi anumite consecinţe, care au fost analizate
amănunţit de către sociologi. Mai întâi, se fac diferenţe între copii în ceea ce priveşte
sarcinile care li alocă (Day 2010). Fetele sunt îndrumate pentru a se implica în
activităţi/jocuri asemănătoare cu activităţile casnice şi sociale ale mamei, precum şi de a
o ajuta pe aceasta în treburile gospodăriei, în timp ce băieţii sunt orientaţi către un cu
totul alt gen de activităţi. În al doilea rând, chiar şi atunci când copiii desfăşoară
activităţi similare, acestea sunt etichetate de către adulţi în funcţie de genul copilului.
Astfel, dacă o fată practică un anumit sport mai dur împreună cu băieţii, ea va fi
caracterizată drept agresivă şi neadecvată, în timp ce partenerii ei de joacă de sex
masculin vor fi priviţi ca şi cum nu ar fi făcut nimic excepţional, ci sunt doar plini de
energie şi foarte activi – adulţii nu au nimic împotrivă ca un băiat să-şi consume
energia, ceea ce, atunci când vine vorba despre fete, devine foarte discutabil. În final,
trebuie remarcat că părinţii şi adulţii în general se poartă diferit cu copiii încă de la
naştere şi aceasta datorită genului acestora; fetelor li se repetă că sunt foarte frumoase,
adevărate prinţese, li se vorbeşte pe un ton scăzut şi cu multă delicateţe; în timp ce
băieţii nu au parte de acelaşi tratament din partea persoanelor adulte, expresia cea mai
frecventă pe care persoanele mature o folosesc în prezenţa lor este aceea de a creşte
mari şi de a deveni bărbaţi adevăraţi, ca şi cum copilăria nu ar fi pentru ei decât o
simplă etapă de trecere, ceea ce este cu adevărat important în viaţa lor urmând să se
petreacă abia din clipa când nu vor mai fi copii. Recapitulând, stereotipurile sociale
legate de gen cer ca activităţile/comportamentele specifice fetelor să fie strict
diferenţiate de acelea ale băieţilor; în general, oamenii consideră că, fără această
delimitare, viaţa socială ar fi cuprinsă de haos.

Însă familia nu este singurul agent al socializării. Şcoala reprezintă un alt factor,
a cărui influenţă în cadrul acestui proces nu poate fi pusă la îndoială. Diferenţa esenţială
dintre familie în calitatea sa de agent al socializării şi şcoală stă în caracterul
instituţionalizat, pronunţat formal al acesteia din urmă. De aici rezultă faptul că şcoala
reprezintă un pas esenţial în vederea dobândirii abilităţilor de integrare şi convieţuire
cu ceilalţi în cadrul unei societăţi. Sarcina esenţială a şcolii din acest punct de vedere
este nu numai aceea de a-i învăţa pe copii diverse abilităţi sau de a le furniza o
multitudine de informaţii şi cunoştinţe, ci, mai ales, de a-i pregăti pe aceştia pentru
viaţa în societate, de a-i forma în sensul asimilării valorilor şi normelor specifice lumii
sociale în care s-au născut şi urmează să-şi trăiască viaţa de adult. Experienţa socializării
prin intermediul şcolii îl obligă pe copil să se confrunte cu situaţii inedite, imposibil de
întâlnit în viaţa în familie. Este vorba mai întâi de supunerea în faţa unui nou tip de
autoritate, reprezentată de învăţător(oare) şi ulterior de profesor(oară), în speţă o
persoană străină, din afara familiei sau cercului de prieteni ai acesteia. Ceea ce
înseamnă în mod evident un nou tip de abordare a relaţiilor cu adulţii, din care
lipseşte acea unică determinare şi orientare pe care o arată părintele copilui său. Pe de
altă parte, copilul se confruntă acum cu existenţa unui regulament impersonal, ce nu
ţine cont de caracteristicile fiecărui copil în parte, sau de nevoile particulare ale acestuia,
ci îi tratează pe toţi copiii la fel, impunându-le diverse obligaţii, dintre care cea mai
importantă este aceea de a se comporta la fel ca şi ceilalţi, de a lăsa deoparte ceea ce îi
dictează bunul plac şi de a participa alături de colegi la activităţile comune.
Şcoala modernă pune accentul pe evaluare, o tendinţă din ce în ce mai accentuată
a sistemului educaţional fiind aceea de a universaliza criteriile de apreciere şi evaluare,
de a le standardiza la maximum. Această standardizare pune însă anumite probleme
care au fost semnalate de diverse studii efectuate de antropologi şi sociologi. De pildă,
unul dintre testele celebre de inteligenţă este testul labirintului lui Porteus, în cadrul
căruia subiectul trebuie să traseze o linie printr-un labirint (sau o serie de labirinturi din
ce în ce mai complexe) astfel încât să reuşească să iasă din labirint într-un timp cât mai
scurt. Creatorul testului consideră că nivelul inteligenţei se află în relaţie invers
proporţională cu durata necesară rezolvării testului: cu cât durata este mai mică, cu atât
este mai mare nivelul I.Q.-ului persoanei care încearcă să rezolve acest test. Însă, atunci
când acest test a fost administrat aborigenilor din Australia, s-a constatat că aceştia
aveau nevoie de un timp foarte îndelungat pentru a rezolva testul, ceea ce sugera un
nivel al inteligenţei foarte scăzut (Lindholm 2007). Însă lentoarea de care ei dădeau
dovadă nu era nici pe departe un semn al lipsei de inteligenţă, ci se explica prin faptul
că aborigenii nu se grăbiseră niciodată în viaţa lor şi nici nu fuseseră vreodată grăbiţi de
altcineva. De aici rezultă faptul că administrarea unor asemenea teste nu trebuie să fie
făcută nediferenţiat; antropologii au demonstrat că, în realitate, ele nu măsoară
inteligenţa nativă a unei persoane, ci doar gradul în care un individ împărtăşeşte
aceleaşi valori şi norme – aceeaşi cultură – cu persoana care a realizat respectivul test de
inteligenţă.
Mai departe, studiile efectuate de antropologi au evidenţiat faptul că trebuie
operată distincţia dintre practicile corespunzătoare socializării moderne şi cele ale
socializării premoderne. Astfel:
- învăţarea premodernă are caracter esenţialmente practic, contextual, fiind
profund personalizată. Modalitatea de învăţare cea mai frecvent utilizată de către copii
este imitaţia.
- învăţarea modernă este abstractă, formală, manifestând tendinţe profunde de
generalizare. Copiii învaţă prin intermediul şcolii.
O ilustrare a modului în care funcţionează modul de gândire premodern,
primitiv în raport cu cel modern este reprezentată de cercetările efectuate de psihologul
sovietic Alexander Luria (1902-1977) în regiunile Uzbekistan şi Kirghistan (apud.
Lindholm 2007). Astfel, Luria le cerea diverselor persoane cu care se întâlnea în aceste
zone să finalizeze unele raţionamente de tipul: În nordul îndepărtat, acolo unde totul
este acoperit de zăpadă, toţi urşii au culoarea albă. Novaia Zemlia se află în nordul
îndepărtat. Ce culoare au urşii care trăiesc acolo? Psihologul a constatat că există două
tipuri de răspunsuri la acest silogism. Persoanele care aveau o minimă pregătire şcolară
au răspuns imediat „albă”, spre deosebire de aceia care nu frecventaseră niciodată
şcoala şi care au răspuns invariabil: „Nu am fost niciodată la Novaia Zemlia. De unde
să ştiu eu ce culoare au urşii acolo?”. Un alt exemplu furnizat de acelaşi cercetător se
referă la situaţia în care localnicilor li se arată fotografii ce reprezintă un topor, un
ciocan, un fierăstrău şi un butuc/o bucată de lemn, fiind întrebaţi care dintre obiecte nu
se încadrează în aceeaşi categorie cu celelalte. Respondenţii care nu fuseseră niciodată la
şcoală au răspuns că toate obiectele aparţin aceleiaşi categorii. Luria a încercat totuşi să
le sugereze respondenţilor săi lipsiţi de educaţie şcolară că butucul nu se încadrează,
însă ceilalţi au replicat pe un ton vehement că e nevoie de butuc, în caz contrar atât
toporul, cât şi ciocanul şi fierăstrăul nu se pot utiliza, devin inutile în absenţa butucului
de lemn. În schimb, oamenii care aveau fie şi o minimă educaţie şcolară au recunoscut
imediat butucul ca făcând notă discordantă în raport cu celelalte trei obiecte, ceea ce ne
arată că aceştia reuşeau să-şi reprezinte categoria abstractă de „unelte”. Nu trebuie uitat
faptul că în experienţa lor cotidiană, practică oamenii nu utilizează „unelte” – termen ce
desemnează o categorie abstractă de obiecte – , ci topoare, ciocane sau fierăstraie. De
altfel, înseşi formele geometrice erau percepute de respectivii respondenţi lipsiţi de
educaţie şcolară nu ca forme abstracte, ci prin intermediul similitudinilor dintre acestea
şi diverse obiecte din viaţa curentă. Astfel, cercul nu era înţeles ca o figură geometrică
distinctă, ci prin analogie cu obiectele a căror formă este rotundă – o farfurie, o găleată,
un ceas sau luna; pătratul era o oglindă, o uşă sau o casă. În concluzie, reprezentările
acestor oameni sunt strâns legate nu de diverse principii abstracte, ci de activităţile din
viaţa de zi cu zi. Ei erau, într-un fel, prizonierii absoluţi ai acestei vieţi cotidiene.
Experienţa personală era astfel trăită/valorizată la nivel maxim; logica şi
raţionamentele abstracte nu reuşeau să pătrundă dincolo de această legătură imposibil
de desfăcut cu viaţa şi mai ales cu abordarea practică a vieţii.

Un alt factor important în procesul socializării este şi grupul de prieteni sau ceea
ce este denumit în limbajul cotidian drept anturaj. Pe măsură ce copilul creşte, el va
manifesta tendinţa de a deveni tot mai independent în raport cu părinţii săi sau cu
familia din care face parte. Iar această dorinţă de independenţă este canalizată în
direcţia asocierii cu alţi copii/tineri cu vârstă apropiată de a sa. Grupul de prieteni şi
tipul de socializare pe care acesta îl presupune ocupă un rol esenţial cu precădere la
vârsta copilăriei sau a adolescenţei, după care influenţa sa începe treptat să se
estompeze. În contextul socializării, grupul de prieteni/anturajul are anumite
caracteristici definitorii (Borgatta, Montgomery 2000). Mai întâi, el reprezintă prin
excelenţă o asociaţie voluntară, fiind, de altfel, prima asociaţie de acest gen la care
participă cei mai mulţi dintre copii. Liberatea de alegere are deci un grad foarte ridicat,
deşi, de multe ori, ea nu este propriu-zis conştientizată; copiii devin membrii unui grup
nu prin exercitarea neîngrădită a acestei libertăţi de alegere, ci se lasă mai degrabă
purtaţi de un anumit instinct de asociere cu cei de-o seamă cu ei. O altă caracteristică a
grupului de prieteni este faptul că asocierea are loc între persoane care au un acelaşi
status social. De aici nu rezultă că există o egalitate absolută între toţi copiii/tinerii care
fac parte dintr-un grup; există, fără-ndoială, unele diferenţe de status în ceea ce priveşte
poziţia ocupată de fiecare în cadrul grupului, însă această poziţie nu se stabileşte pe
baze ierarhice, ci pe baza prestigiului sau prin negociere. Prin urmare, relaţiile din
interiorul grupului au la bază legături profunde de prietenie, grijă faţă de celălalt şi o
relativă egalitate. A treia caracteristică a grupului de prieteni se referă la faptul că el
constituie cel mai potrivit loc în care copilul îşi manifestă independenţa faţă de adulţi şi
faţă de controlul exercitat de aceştia. Ceea ce uneori se traduce în practicarea de către
acesta a unui comportament deviant; delicvenţă juvenilă a constituit dintotdeauna o
preocupare centrală pentru cercetările sociologice, ce au arătat că anturajul constituie
una dintre cauzele cele mai importante care generează acest tip de delicvenţă. O a patra
caracteristică a grupului de prieteni în relaţie cu procesul socializării este faptul că este
marcat de o separare a grupurilor de copii în funcţie de sexul acestora. Acest fapt
implică apariţia unor diferenţe vizibile între modurile de organizare ale grupurilor de
fete în raport cu acelea alcătuite din băieţi, dar şi o identificare din ce în ce mai
accentuată cu copiii care aparţin aceluiaşi sex, precum şi dezvoltarea unor atitudini
oarecum ostile şi stereotipe faţă de membrii sexului opus. Din toate observaţiile
referitoare la grupul de prieteni rezultă că acesta sa află în strânsă legătură cu problema
identităţii de sine şi aceea a încrederii în sine. Numai aşa se explică faptul că, în
anumite situaţii, ataşamentul faţă de prieteni/anturaj poate fi chiar mai puternic decât
acela faţă de membrii propriei familii, situaţie întâlnită cel mai frecvent în cazul
adolescenţilor, vârstă la care se poate constata, de altfel, o acutizare tot mai accentuată a
„conflictului între generaţii”.
De altfel, anturajul se manifestă diferit în ceea ce priveşte socializarea specifică
copiilor/tinerilor în raport cu accea a persoanelor adulte şi aceasta în triplu sens
(Haralambos, Holborn 2008):
1. În interiorul grupului, copiii se implică în mod direct în stabilirea regulilor,
nemulţumindu-se să respecte reguli stabilite de alţii pentru ei.
2. Grupurile de tineri tind să caute în permanenţă obţinerea unor avantaje
imediate, în raport cu alţi agenţi ai socializării, ce urmăresc ajustarea pe termen lung cu
diversele cerinţe ale societăţii.
3. Grupul de prieteni furnizează o alternativă în raport cu standardele impuse de
adulţi, valorile pe care un asemenea grup le promovează fiind adesea substanţial
diferite de acelea impuse de părinţi sau de şcoală. De aici poată să apară un conflict al
socializării, ce este agravat de situaţiile în care cerinţele anturajului intră în contradicţie
cu regulile stabilite de părinţi. Ceea ce părinţii interzic, poate fi permis sau chiar
recomandat de anturaj.
 Locul de muncă reprezintă, de asemenea, un agent important al socializării. El
serveşte în primul rând pentru a defini şi configura statusul social al unei persoane
adulte, ceea ce arată că vârsta adolescenţei a fost lăsată în urmă. Una dintre problemele
cele mai importante pe care le aduce cu sine locul de muncă în viaţa unei persoane este
responsabilitatea; cu toate că şcoala este primul agent al socializării care introduce acest
gen de preocupare, totuşi responsabilităţile pe care le presupune activitatea de la locul
de muncă au un caracter mult mai pronunţat, o sferă de aplicare mult mai largă decât
cele corespunzătoare şcolii. Se poate vorbi despre un prim contact direct, nemediat de
părinţi, cu realitatea; locul de muncă îl plasează pe fiecare om faţă în faţă cu nevoia şi
preocuparea de a-şi asigura traiul zilnic, de a câştiga prin forţele proprii o anumită
sumă de bani, ce sunt necesari pentru a se întreţine. Dar locul de muncă nu trebuie
privit doar din perspectiva constrângerilor pe care le presupune, ci el poate reprezenta
şi împlinirea unor dorinţe şi/sau ambiţii personale. Noţiunea de socializare
anticipativă are un rol foarte important în acest sens: copiii sunt familiarizaţi încă de la
vârste foarte fragede cu faptul că părinţii lor au un loc de muncă şi nu de puţine ori ei
imită comportamentul acestora corespunzător unui anumit status. Şi nu este vorba
numai de părinţi; copiii întâlnesc diverse persoane adulte în contexte instituţionalizate,
în care acestea îşi exercită rolurile ocupaţionale, de exemplu medici, profesori, poliţişti
etc. Se produce astfel o profundă influenţă asupra copiilor, cărora li se transmite în mod
indirect că maturitatea este sinonimă cu deţinerea unei anumite profesii şi practicarea
unei activităţi specifice.
Socializarea secundară este trăsătura esenţială a locului de muncă în calitatea sa
de agent al socializării. Cercetările efectuate de sociologi şi psihologi au evidenţiat
faptul că sarcinile pe care le presupune fiecare tip de activitate profesională au un
impact nu numai asupra nivelului de cunoaştere şi competenţelor fiecărui angajat, ci şi
asupra modului de socializare sau dezvoltării personalităţii acestuia. Astfel, o activitate
care presupune foarte multă rutină, supraveghere strictă din partea conducătorilor,
precum şi executarea unor sarcini de o complexitate foarte scăzută generează un grad
mare de conformare, în timp ce realizarea unor activităţi complexe, ce încurajează
adoptarea unor soluţii/intervenţii personale, are rolul de a stimula creativitatea şi
autonomia angajaţilor, precum şi modalitatea în care aceştia îşi integrează valorile
specifice locului de muncă pe care-l ocupă şi organizaţiei în interiorul căreia îşi
desfăşoară activitatea (Borgatta, Montgomery 2000).
 Sociologul Wilbert Moore a susţinut că socializarea ocupaţională nu este un
proces uniform, ci unul divizat în patru etape fundamentale (apud. Schaefer, Lamm
1995). Prima etapă este aceea a alegerii carierei, în cadrul căreia are loc selecţia acelor
categorii de studii necesare pentru a practica profesia care este dorită de către o
persoană. Pentru a deveni medic, de exemplu, nu este suficientă simpla dorinţă, ci ea
trebuie dublată de studii medicale cu caracter universitar, precum şi de obţinerea unei
calificări în acest sens. A doua etapă este intitulată socializare anticipativă, noţiune la
care am mai făcut referire şi care va fi detaliată mai jos. Aceasta poate dura câteva luni
sau se poate întinde pe o perioadă mult mai îndelungată, respectiv câţiva ani. În
anumite situaţii, copiii preiau de la părinţii lor tipul de ocupaţie sau profesie pe care
aceştia îl posedă. De pildă, atunci când părinţii au o aşa-numită afacere de familie,
copilul sau copiii acestora pot continua să lucreze pentru a dezvolta respectiva afacere
şi a-şi asigura în continuare o anumită prosperitate. Există însă şi alte situaţii în care
profesia este aleasă la o vârstă foarte fragedă, precum acelea în care copiii se decid să
devină muzicieni sau sportivi; adolescenţa acestora este marcată de efortul intens de a
reuşi să-şi împlinească visul legat de dezvoltarea propriei cariere. Etapa a treia este
dedicată condiţionării şi angajamentului şi are loc în perioada în care o persoană are o
anumită ocupaţie profesională. Condiţionarea constă în acceptarea lipsită de entuziasm
a acelor aspecte neplăcute pe care le presupune activitatea în cadrul unui job. Deşi
aşteptările sunt aproape întotdeauna mari sau foarte mari, totuşi, de cele mai multe ori,
realitatea ne arată că activitatea zilnică, curentă pe care o desfăşurăm la locul de muncă
nu este întotdeauna incitantă, nu deschide în permanenţă noi oportunităţi, ci poate fi
uneori plictisitoare, neatractivă, lipsită de farmec. Angajamentul se referă la atitudinea
de acceptare entuziastă a sarcinilor, în virtutea faptului că persoana a ales să privească
aspectele pozitive care derivă din ocuparea unei anumite profesii sau meserii. În cele
din urmă, dacă o persoană este mulţumită de ceea ce îi oferă un anumit job, aceasta
trece într-o nouă etapă a procesului de socializare ocupaţională şi anume angajamentul
continuu. Este faza în care se crează o legătură foarte puternică între un individ şi
statusul său profesional, astfel încât acesta din urmă devine o parte integrantă a
identităţii-de-sine a persoanei în cauză.
 Socializarea în raport cu vârstele omului

Psihologul de orientare psihanalistă Erik Erikson (1902-1994) a elaborat, pornind

de la teoria freudiană despre etapele dezvoltării psihosexuale, o perspectivă asupra
ciclului vieţii alcătuită din opt stadii de dezvoltare. Deşi a fost puternic influenţat de
Freud (a studiat la Viena alături de Ana Freud, fiica lui Sigmund Freud), totuşi există o
puternică linie de demarcaţie între viziunile celor doi, ce constă în principal în
caracterul psihosocial al teoriei lui Erikson, spre deosebire de cel psihosexual al teoriei
freudiene. În plus, Erikson a introdus atât în vocabularul ştiinţific, cât şi în cel cotidian
sintagma de criză de identitate, ce se referă la existenţa unor tulburări care conduc la
eşecul asumării identităţii de sine în timpul adolescenţei. Cele opt stadii de dezvoltare
sunt caracterizate de existenţa unui conflict interior în cadrul căruia nevoile şi dorinţele
individului se află în opoziţie cu cerinţele societăţii. Ele sunt următoarele:
1. Stadiul infantil (naştere-1 an) este dominat de conflictul dintre încredere şi
neîncredere;
2. Copilăria timpurie (1-3 ani) este structurată pe baza opoziţiei dintre autonomie,
pe de o parte, şi ruşine şi îndoială, pe de altă parte.
3. Stadiul jocului, al grădiniţei (3-6 ani) – iniţiativă vs. vinovăţie.
4. Stadiul şcolar (7-11 ani) – sârguinciozitate vs. inferioritate.
5. Adolescenţa (12-18 ani) – identitate vs. criza identităţii.
6. Tinereţea (18-35 ani) – intimitate vs. izolare.
7. Maturitate (35-60 ani) – productivitate vs. stagnare.
8. Bătrâneţe (peste 60 de ani) – integritatea eului vs. disperare.

Vârsta copilăriei umane este circumscrisă în mod dominant socializării primare.

Aceasta are un rol decisiv în ceea ce priveşte, pe de o parte, conturarea propriei
personalităţi, a sinelui, ce presupune acumularea de cunoştinţe, abilităţi etc, precum şi a
unui limbaj propriu şi a unor modalităţi de operare cognitivă, iar, pe de altă parte,
interiorizarea unor norme, valori corespunzătoare mediului social în care copilul se
formează. Una dintre experienţele fundamentale pe care copilul şi le însuşeşte în cadrul
socializării primare este faptul că întotdeauna ceilalţi aşteaptă din partea sa să se
conformeze regulilor şi normelor sociale pentru a putea fi acceptat şi pentru a primi
iubirea celorlalţi, în primă instanţă a familiei, iar ulterior a oamenilor din afara cercului
familial. Nevoia de a fi iubit şi acceptat generează astfel de la bun început o puternică
presiune asupra copilului, pentru ca acesta să reuşească să corespundă aşteptărilor
investite de ceilalţi în sine însuşi. Acesta este un moment puternic încărcat de
semnificaţii şi care se poate dovedi decisiv în ceea ce priveşte puterea de adaptare şi de
conformare la imperativele impuse de societate; dacă acest lucru nu este învăţat în
perioada copilăriei, atunci există un grad foarte redus de probabilitate ca mai târziu
persoana aflată în asemenea situaţie să mai reuşească să se conformeze sau integreze
într-o anumită societate (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz 2002).
Aşa cum s-a putut vedea, Erikson a împărţit perioada copilăriei în patru etape
principale. Mai întâi, în primul an de viaţă, copilul este dependent la nivel absolut de
părinţii săi sau de persoanele care îl îngrijesc. Valoarea fundamentală pe care o
dobândeşte bebeluşul în această perioadă este speranţa că va fi îngrijit în mod
corespunzător. Pasul următor aduce cu sine noi experienţe, dintre care una ce prezintă o
mare importanţă este învăţatul mersului cu propriile picioare. Acum copilul nu mai are
nevoie să fie transportat de părinţi, ci într-o oarecare măsură se poate descurca singur,
cel puţin în privinţa explorării locuinţei. Problema este însă faptul că el nu are conştiinţa
pericolului; dezvoltarea voinţei copilului se poate îndrepta în două direcţii: dacă părinţii
îi lasă un grad oarecare de libertate de mişcare, el îşi va dezvolta autonomia, în caz
contrar, dacă va fi sufocat de către părinţi cu o grijă excesivă, va deveni foarte ruşinos.
În etapa următoare, copilul începe să deţină un bun control asupra mişcărilor sale, deci
va fi tentat să-şi asume diverse iniţiative. Va avea anumite scopuri, iar grădiniţa va
reprezenta o oportunitate în sensul atingerii unor obiective diferite faţă de cele din
cadrul familiei. Această posibilitate se oferă însă în mod real odată cu începerea
activităţii şcolare, în preajma vârstei de şapte ani, în cadrul căreia apare un nou tip de
recunoaştere socială, ce este oferită pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le deţine
fiecare copil. Dacă acesta este încurajat şi susţinut de persoanele adulte implicate în
educaţia sa, atunci el va depune un efort sporit, devenind mai sârguincios; în caz
contrar, se va interioriza tot mai mult şi va refuza modelul de competiţie pe care-l
propune şcoala (Bassis, Gelles, Levine 1991).

Adolescenţa este privită cel mai adesea ca o punte între copilărie şi maturitate. În
acelaşi timp, se poate afirma că ea este o invenţie a modernităţii. În societăţile
preindustriale, tranziţia de la copilărie la vârsta adultă nu se face în mod natural, firesc,
ci pe baza unor rituri de trecere. Ele debutează cu separarea de grup a persoanei care
urmează să fie subiectul ceremoniei, precum şi cu marcarea acesteia în mai multe
modalităţi: împodobirea cu diverse obiecte – trofee de vânătoare, cunună din pene etc. –
, tatuarea anumitor zone ale corpului, colorarea feţei în diverse nuanţe etc. Statutul
social al persoanei este în această fază incert, ca şi cum s-ar afla între două lumi, însă nu
aparţine niciuneia dintre ele; nu mai este copil, dar nu a devenit încă adult; nu este
căsătorit, dar nici necăsătorit; nu aparţine lumii profane şi nici celei sacre etc. Mai mult
decât atât, această perioadă intermediară este înconjurată de nenumărate tabuuri şi
chiar suferinţe de natură fizică: tânărul este izolat de trib, nu are voie să intre în
compania adulţilor de sex diferit, trebuie să suporte diverse umilinţe, sau să probeze
faptul că este plin de curaj, fiind rezistent în faţa durerilor fizice. Orice rit de trecere
implică într-un fel sau altul ideea morţii ritualice, copilul a murit, iar din el se naşte o
nouă fiinţă, matură, pe deplin integrată în colectivitate. Mai trebuie adăugat faptul că
aceste rituri de trecere care se bazează pe relaţia dintre moarte şi viaţă devin în acelaşi
timp rituri de iniţiere, trecerea de la copilărie la maturitate fiind asimilată unei
schimbări de natură ontologică şi gnoseologică. În plus, există anumite diferenţe între
iniţierile feminine şi cele masculine (Eliade 1995):
- iniţierile feminine de pubertate sunt mai puţin răspândite decât acelea ale
băieţilor;
- riturile feminine sunt mai puţin dramatice;
- iniţierile fetelor sunt individuale.
De exemplu, în cadrul populaţiei aborigene din Australia, fata este izolată în
timpul celor trei zile de menstruaţie într-o colibă unde nu are voie să consume diferite
alimente. După această perioadă, este vopsită cu ocru şi frumos împodobită de femei, şi
condusă de către acestea la un râu, unde are loc spălarea ritualică. Abia după această
baie, fetei i se recunoaşte statusul social de femeie. La tribul african Pangwe, ritualul
iniţiatic adresat băieţilor debutează cu însemnarea acestora cu patru zile înainte de
ceremonie, semnul fiind intitulat închinare morţii. În ziua dedicată ritualului, li se dă să
bea o băutură cu un gust foarte greţos, iar acela care vomită este urmărit prin sat, fiind
ameninţat cu moartea. Ulterior, băieţii sunt duşi într-o casă plină de muşuroaie de
furnici şi lăsaţi acolo pentru a locui o anumită perioadă de timp. Înţepăturile provocate
de furnici sunt, de altfel, foarte dureroase, iar atmosfera sumbră este amplificată de
supraveghetori, care le strigă tinerilor neofiţi: „Veţi fi omorâţi, acum trebuie să muriţi!”.
Iniţierea nu se termină însă aici; moartea ritualică presupune abandonarea novicilor
într-o colibă aflată în junglă, colibă numită „a morţii”, unde, timp de o lună întreagă,
aceştia trăiesc complet goi şi într-o singurătate totală. Pentru ca nu cumva să se
întâlnească din întâmplare cu cineva, ei trebuie să-şi anunţe prezenţa bătând cu putere
într-un xilofon. La sfârşitul lunii, sunt vopsiţi în alb, după care li se permite să vină în
sat, dar trebuie să doarmă noaptea în colibă. După alte trei luni, sunt recuperaţi total de
către ceilalţi membri ai tribului, fiindu-le conferite identităţi, precum şi statusuri noi
(Ibid.).
Din punct de vedere sociologic, principala caracteristică a adolescenţei este
reprezentată de dorinţa de diferenţiere faţă de părinţi, simptom al apariţiei nevoii de
independenţă. În această perioadă se poate vorbi despre înlocuirea socializării primare
cu socializarea anticipativă, în cadrul căreia are loc pregătirea şi învăţarea unor roluri
sociale care sunt dorite şi este de presupus că vor fi asumate în perioada maturităţii.
Prin urmare, socializarea anticipativă ne pregăteşte pentru rolurile pe care urmează să
le îndeplinim în viitor în cadrul societăţii. Exemplul cel mai frecvent întâlnit al acestui
tip de socializare este acela în care copiii îmbracă hainele părinţilor sau împrumută
diverse obiecte ale acestora – trusa de farduri, geanta cu care părintele pleacă la
serviciu, cheile de la maşină etc. – pentru a mima activităţile acestora; în acest caz, ei
experimentează anumite roluri specifice adulţilor, roluri pe care le vor exercita în mod
real mult mai târziu (Johnson 2007). Socializarea anticipativă nu se manifestă însă
numai la vârsta copilăriei sau adolescenţei, ci, într-o formă relativ diferită, ea este
practicată de-a lungul întregii vieţi. În acest context, un exemplu sugestiv al modului în
care acţionează socializarea secundară este acela al familiilor de îmblânzitori de şerpi
din India (Schaefer, Lamm 1995). Băiatul îmblinzitorului de şerpi se află într-un
permanent contact vizual cu şarpele, iar la vârsta de 5 sau 6 ani el începe să-l atingă
uşor, folosind mişcări lente. Ulterior, el va învăţa cum să prindă şerpi şi unde se află
zonele în care trăiesc diferitele specii de şerpi. De altfel, copilul care reuşeşte să continue
tradiţia tatălui, bunicului ş.am.d. în ceea ce priveşte îmblânzirea şerpilor se bucură de
un deosebit respect din partea celorlalţi. Revenind la modelul propus de Erikson, se
poate observa faptul că sarcina cea mai importantă a adolescenţei este conturarea unei
identităţi proprii; în timp ce în societăţile de tip tradiţional, această identitate era
transmisă în mod automat prin afilierea la grupul persoanelor adulte, în societăţile
contemporane fiecare tânăr trebuie să-şi construiască singur această identitate de sine.
Se petrece astfel o reorientare a adolescenţilor; dinspre familie către prietenii de aceeaşi
vârstă, cu care împărtăşesc probleme similare şi au interese comune. În plus, această
identitate de sine devine mai accentuată din momentul în care tânărul devine o
persoană activă pe piaţa muncii şi îşi poate manifesta aptitudinile într-un cadru
instituţionalizat.
O altă componentă de bază a adolescenţei privită ca o etapă esenţială a
procesului de socializare este prietenia. Ea presupune interacţiunea dintre oameni axată
pe stabilirea unor relaţii intime, în care secretele sunt dezvăluite şi comunicarea se poate
realiza adeseori fără să fie nevoie de cuvinte şi explicitări inutile, unde sentimentele
prevalează de multe ori în dauna interesului personal. Adolescenţa este o perioadă
marcată de o puternică orientare socială, unde tinerii se influenţează reciproc, opinia
grupului având o greutate mult mai ridicată decât opiniile individuale. De altfel,
aceasta a fost în mod tradiţional perspectiva din care sociologia de factură clasică a
analizat adolescenţa. Ea s-a preocupat în principal de factorul extern, rolul pe care-l
joacă ceilalţi în apariţia problemelor de comportament în general şi a celor legate de
mediul şcolar în special (Ritzer 2007). De aici a rezultat un concept cu o puternică
încărcătură negativă şi anume presiunea de grup, ce sugerează destul de explicit că o
cauză fundamentală a comportamentului deviant specific unora dintre tineri este
asocierea sa cu un grup de delicvenţi. Iar această noţiune a fost aplicată cu precădere
persoanelor care consumă droguri de la o vârstă fragedă. Există deci o latură întunecată
a relaţiilor de prietenie dintre adolescenţi, iar sociologii nu au pregetat să o
analizeze/conceptualizeze. Însă această perspectivă nu este singulară; spre deosebire
sau, mai exact spus, în contrast ferm cu această viziune sociologică, a apărut o direcţie
nouă, în cadrul căreia se insistă asupra implicaţiilor pozitive pe care le are prietenia
dintre adolescenţi în ansamblul procesului de formare/socializare. Întâlnirile dintre
tineri şi procesul de dezvoltare a grupurilor de prieteni nu sunt sinonime din start cu
adoptarea unor comportamente antisociale; reciproca poate fi întâlnită cu o frecvenţă
mult mai mare. Astfel, poate fi stimulat comportamentul prosocial, asimilarea unor
valori şi deprinderea unor abilităţi ce au rol social integrator, iar confruntarea
neduşmănoasă cu ideile altora poată să stimuleze adoptarea unui comportament
tolerant, precum şi receptivitatea faţă de diversitatea pe care o oferă viaţa socială.
 Maturitatea este legată nu numai de încadrarea într-un anumit segment de
vârstă, ci, mai ales, ea este acea perioadă din viaţa oamenilor în care aceştia îşi asumă
rolurile specifice adulţilor. Socializarea anticipativă este în mare măsură înlocuită cu
socializarea profesională, al cărei obiectiv nu este doar acela de a poseda cunoştinţe cât
mai aprofundate, ci de a-şi însuşi cultura unei profesii (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz
2002). Adulţii trebuie să asimileze acele deprinderi şi abilităţi necesare pentru
exercitarea rolurilor specifice profesiei. În acest caz, se pune problema atingerii unor
standarde specifice fiecărei profesii în parte, în raport cu care se poate stabili gradul de
profesionalism al fiecărei persoane în parte. Adesea, cu precădere în societatea
occidentală, aceste standarde nu sunt suficiente, ci se face apel şi la respectarea
anumitor norme de natură etică, ceea ce face ca acest tip de socializare să aibă o latură
formală pronunţată, în cadrul căreia se pune accentul pe respectarea unor reguli de
conduită şi a unui limbaj adecvat. La care se adaugă urmărirea propriilor interese,
precum şi o permanentă competiţie, ceea ce face ca relaţiile de prietenie dintre
persoanle adulte să difere în mod substanţial de acelea care se stabilesc între
adolescenţi, ce au un caracter strict dezinteresat. Socializarea profesională este, prin
urmare, un proces de lungă durată, aflat în relaţie directă cu transformările de pe piaţa
muncii şi cu utilizarea noilor tehnologii. Acest caracter dinamic al socializării
profesionale este asigurat şi de specificul carierei în lumea actuală, ce este alcătuită
dintr-o varietate din ce în ce mai mare de locuri de muncă prin care trece un individ de-
a lungul unei vieţi profesionale. Spre deosebire de situaţia existentă în urmă cu câteva
decenii, când stabilitatea era una dintre trăsăturile fundamentale ale unei cariere ideale,
nu arareori oamenii fiind obişnuiţi să iasă la pensie din aceeaşi întreprindere în care se
angajaseră în imediat după absolvirea studiilor, dinamica pieţei forţei de muncă actuale
impune schimbări structurale atât la nivel instituţional, cât şi în ceea ce priveşte fiecare
persoană adultă în parte. În afara abordărilor referitoare la socializarea profesională ca
fiind o dominantă a maturităţii, mai trebuie subliniat rolul pe care îl are întemeierea şi
dezvoltarea propriei familii de-a lungul acestei vârste a omului. Viaţa profesională şi
cea familială sunt cele două repere majore ale maturităţii. În literatura sociologică, se
face distincţia între familia de orientare, cea în care se naşte fiecare om şi unde statusul
este acela de copil şi familia de procreere, care apare ca urmare a căsătoriei dintre
adulţi, unde statusul este acela de soţ/soţie, putând fi dublat de statusul de părinte. O
analiză detaliată a familiei din perspectivele sociologiei poate fi însă lecturată la
capitolul dedicat acesteia.
Psihologul David Levinson susţine în lucrarea publicată în 1978 The Seasons of
Man`s Life că viaţa unei persoane adulte nu este nici pe departe uniformă şi stabilă, ci
dimpotrivă, ea este caracterizată de un lung şir de crize. Cercetările sale efectuate pe un
număr de 40 de adulţi a căror condiţie socială era foarte variată au arătat că vîrsta
maturităţii nu este deloc liniară, ci este segmentată în 6 etape distincte. Levinson a
susţinut, de altfel, că aceste momente de dezvoltare au un caracter universal. Astfel,
intervalul cuprins între 22 şi 28 de ani este dominat de sentimentul de eliberare faţă de
lumea copilăriei, de pregătirea în vederea începerii unei cariere, precum şi de stabilirea
unor relaţii cu caracter intim. Între 28 şi 33 de ani are loc o urgentă reconsiderare a
alegerilor făcute în jurul vârstei de douăzeci de ani. În acelaşi timp, marea majoritate a
oamenilor se reevaluează pe sine, reproiectându-şi obiectivele propuse pentru a fi
realizate. Următorul interval este acela dintre 33 şi 40 ani, în care domină stabilitatea,
atât în ceea ce priveşte preocuparea pentru dezvoltarea propriei cariere, cât şi pentru a
avea o viaţă de familie netensionată, calmă. Între 40 şi 45 de ani are loc o profundă
evaluare, în cadrul căreia persoana adultă analizează tot ceea ce a reuşit să realizeze de-
a lungul vieţii sale mature. Aceasta este vârsta în care iluziile încep să fie lăsate
deoparte; ele nu mai au nici-un efect, deoarece se profilează sentimentul de prea târziu. De
asemenea, tot acum apare şi conştiinţa faptului că este ultima şansă de a face ceva cu
adevărat important pentru a se simţi împăcat cu sine. De la 45 la 60 de ani continuă din
ce în ce mai intens procesul de abandonare a iluziilor. Este momentul unei încercări de a
exprima sau de a dezvolta acele părţi din sine care au fost până acum neglijate, apariţia
nevoii de a lăsa ceva în urmă, precum şi asumarea unui rol inedit, acela de a avea grijă
de ceva sau de cineva, de a fi mentorul unei persoane tinere. Dincolo de vârsta de 60 de
ani este acceptată decăderea trupească, apare conştiinţa faptului că nu mai eşti stăpân
pe de-a-ntregul pe propriul corp. Acesta este momentul în care are loc retragerea nu
numai din activitatea profesională, dar şi, mai important decât atât, retragerea din
competiţia bazată pe recompense şi recunoaştere din partea societăţii. Vrând-nevrând,
interesul se deplasează dinspre societate/exterior către sine; are loc deci o reorientare
către resursele propriului sine.
 Bătrâneţea apare la omul contemporan în pragul vârstei de 65 de ani, fiind
caracterizată de încetarea activităţii profesionale – prin pensionare – , precum şi de
pierderea unor abilităţi de natură fizică. Specific acestei vârste este conceptul de rol de
ieşire (role exit), ce desemnează acele procese prin intermediul cărora individul
părăseşte rolurile sale sociale. Pentru a demonstra faptul că percepţia asupra bătrâneţii
este cel mai adesea deformată de diverse stereotipuri, sociologul William C. Levin a
realizat un experiment în cadrul căruia unii tineri care studiau la diverse colegii din
California, Massachusetts şi Tennessee au fost rugaţi să caracterizeze, pe baza unor
fotografii care le erau prezentate, trăsăturile de personalitate ale unor bărbaţi a căror
vârstă părea să fie de 25, 52 şi 73 de ani. „Cum ţi se pare această persoană: competentă
sau incompetentă?”, „Generoasă sau egoistă?”, „Bogată sau săracă?”, „Atractivă sau
mai puţin atractivă?” ş.a.m.d. erau câteva dintre întrebările la care trebuiau să răspundă
tinerii (apud. Schaefer, Lamm 1995). Ceea ce respondenţii nu ştiau însă, era faptul că
cele trei fotografii nu reprezentau trei bărbaţi diferiţi, ci erau ale aceleiaşi persoane în
diferite momente ale vieţii sale. Ele au fost atent retuşate încât să dea impresia că au fost
realizate în aceeaşi perioadă de timp. Intenţia iniţială a lui Levin a fost aceea de a realiza
un experiment nu cu fotografiile unui bărbat, ci ale unei femei, însă dificultăţile de
natură tehnică au făcut imposibilă punerea în practică a acestei intenţii. Şi aceasta
deoarece schimbările în ceea ce priveşte moda sau stilul de coafură sunt infinit mai mari
în cazul femeilor decât al bărbaţilor, astfel încât este foarte dificil ca o fotografie a unei
doamne din anul 1940 să pară că a fost făcută cincizeci de ani mai târziu. În ceea ce
priveşte răspunsurile oferite de respondenţii la întrebările puse de Levin, aceştia au
apreciat că bărbatul de 25 de ani este activ, puternic, rapid, sănătos, atractiv, plin de
energie, implicat din punct de vedere social. Persoana de 52 de ani a fost descrisă ca
având un nivel mare de inteligenţă, fiind în acelaşi timp demnă de încredere. Bărbatul
în vârstă, însă, a fost caracterizat ca fiind inactiv, slab, lipsit de energie, bolnav,
ineficient, greoi, neimplicat, izolat din punct de vedere social, având un nivel coborât de
inteligenţă şi o memorie slabă, foarte puţin flexibil etc. Prin urmare, percepţia
publicului american asupra bătrâneţii abundă în stereotipuri de natură negativă,
consecinţele acestora fiind încurajarea discriminării în ceea ce priveşte retribuţia forţei
de muncă sau a altor drepturi sociale.
Experimentul lui William Levin a demonstrat faptul că există stereotipuri foarte
puternice legate de diferitele vârste ale omului. Iar bătrâneţea este înconjurată de
multe asemenea stereotipuri negative. Iata câteva dintre cele mai frecvente: Bătrânii
sunt toţi la fel. Dacă persoanele tinere şi cele adulte sunt receptate mai ales prin prisma
diferenţelor semnificative care există de la un individ la altul, în schimb, persoanele în
vârstă sunt privite ca având trăsături comune. Ceea ce nu este nimic altceva decât o
imagine complet eronată asupra unei întregi categorii de oameni; persoanele în vârstă
sunt la fel de diferenţiate unele în raport cu celelalte la fel ca şi cele aparţinând oricărei
alte categorii de vârstă. Nu trebuie uitat faptul că bătrânii nu s-au născut bătrâni, ci au
fost la rândul lor tineri, iar oamenii au tendinţa de a-şi conserva trăsăturile proprii de
personalitate până la vârstele cele mai înaintate (Neubeck, Neubeck 1997). În plus,
fiecare om poartă cu sine de-a lungul vieţii experienţele sale de viaţă, ceea ce înseamnă
că oamenii în vârstă devin cu atât mai diferiţi unii de ceilalţi cu cât experienţele lor
personale sunt mai diferite şi mai numeroase. Persoanele în vârstă sunt neproductive.
Argumentele aduse în favoarea acestui stereotip se referă la faptul că persoanele cu
vârste de peste 65 de ani s-au retras din activitate şi s-au pensionat, ei nu mai pot avea
copii, iar uneori apar ca o povară atât în ceea ce priveşte propria familie, cât şi societatea
în ansamblu. Aceasta nu este însă decât o viziune foarte îngustă asupra vieţii; în
realitate, majoritatea persoanelor ce aparţin vârstei a treia sunt foarte productive. Chiar
dacă ele nu mai întreprind o activitate remunerată, totuşi nu trebuie ignorată implicarea
acestor oameni în domeniul politic, în special sub forma participării la vot, precum şi la
diverse manifestări religioase, culturale sau sociale. Cel puţin sub aceste aspecte,
contribuţia acestora la viaţa socială este semnificativă, iar în cazul domeniului politic se
poate afirma că grupul persoanelor în vârstă este cel mai activ dintre toate. Şi aceasta
deoarece persoanele în vârstă participă într-un procent ridicat la fiecare scrutin
electoral, ceea ce generează o situaţie aparent paradoxală; datorită gradului scăzut de
participare la alegeri al tinerilor, voturile peroanelor în vârstă devin decisive pentru
desemnarea partidului sau candidatului câştigător. Astfel, într-un regim democratic,
indiferenţa făţişă a tinerilor faţă de domeniul politic are drept consecinţă faptul că
destinul politic al unei ţări este decis de persoanele în vârstă. Bătrânii sunt senili.
Punctul de plecare al acestui stereotip este faptul că unele persoane în vârstă manifestă
anumite devieri de natură psihologică sau comportamentală în raport cu ceea ce se
consideră îndeobşte a fi normal. Statistic însă, senilitatea nu este caracteristică decât unui
procent relativ redus dintre persoanele în vârstă, în plus, în anumite situaţii, ea este o
afecţiune reversibilă, care poate fi tratată (Ibid.). O altă maladie specifică în general
bătrâneţii este boala Alzheimer, ce presupune diminuarea sau chiar pierderea
capacităţilor intelectuale ale omului, precum şi diverse tulburări de comportament.
Însă, această maladie este specifică cu precădere vârstei foarte înaintate (persoanele care
au peste 82-84 de ani), iar frecvenţa tot mai ridicată a acestei boli se află în relaţie directă
cu fenomenul de creştere a longevităţii, fenomen specific societăţilor contemporane.
Persoanele în vârstă se află într-o stare permanentă de degradare şi declin. Acest
stereotip are la bază mai multe surse. Mai întâi, cei cu vârstă înaintată sunt priviţi ca
aflându-se într-o totală stare de dependenţă şi aceasta mai ales din motive de natură
medicală. Însă, în realitate, numărul persoanelor de 65 de ani a căror sănătate se află
într-o fază avansată de degradare este mult mai redus decât se ne-am putea aştepta. Pe
de altă parte, persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată sunt receptate ca aflându-se
într-o stare de declin intelectual. Numai că, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa.
Studii recente arată însă că inteligenţa umană creşte în timp, ea se dezvoltă odată cu
experienţa de viaţă şi cu procesul socializării. În fine, bătrâneţea este privită ca fiind
similară cu pierderea interesului şi a activităţii sexuale. Observaţia este corectă, însă nu
trebuie generalizată, în anumite cazuri, unele persoane în vârstă sunt active din punct
de vedere sexual până la vârste foarte înaintate şi asta în ciuda diferitelor probleme de
sănătate sau dificultăţii de a găsi un partener sexual (Ibid.).
Există însă şi societăţi care valorizează bătrâneţea, considerând-o vârsta cea mai
importantă dintre toate celelalte. Gerontocraţia desemnează un tip de organizare
socială în cadrul căreia puterea politică, bogăţia şi prestigiul social aparţin bătrânilor.
Aceştia au rolul de a conduce, ei sunt priviţi de ceilalţi membri ai societăţii ca fiind
posesorii unei înţelepciuni ancestrale, prin urmare, lor le revine sarcina de a lua
deciziile importante care privesc soarta comunităţii. Principala sarcină a bătrânilor este
în acest context faptul de a menţine vii tradiţiile, obiceiurile, normele şi valorile
strămoşeşti – cultura comunităţii. Cel mai adesea, tinerii îi privesc cu un sentiment
amestecat de teamă şi respect. De altfel, idealizarea bătrâneţii este un fenomen destul de
răspândit, chiar şi în acele societăţi în care nu se poate vorbi despre existenţa unei
gerontocraţii autentice. Exemplele sunt nenumărate: societatea tradiţională japoneză,
şerpaşii, locuitorii din zonele muntoase din Nepal, precum şi acele state care păstrează
o consistentă componentă tradiţionalistă. Un caz special este acela al Sardiniei, unul
dintre puţinele locuri din lume în care poate fi întâlnit un număr mare de oameni cu
vârste de 100 sau peste 100 de ani. În anul 2002 se înregistra un număr de 220 de
persoane cu vârste de 100 de ani sau peste, iar această constatare trebuie raportată la
numărul relativ mic de locuitori ai regiunii (Macionis 2005). Sardinia nu este însă un caz
singular în privinţa numărului mare de persoane care reuşesc să ajungă la vârste
impresionante; insula japoneză Okinawa sau regiunea Caucazului de Nord sunt alte
asemenea locuri, unde trăiesc multe persoane a căror vârstă oscilează în jurul a 100 de
ani. Explicaţiile care stau la baza acestei longevităţi neobişnuite nu au legătură cu
tehnica medicală avansată, iar acest lucru este uşor de demonstrat, întrucât majoritatea
locuitorilor în vârstă din Sardinia nu au intrat niciodată pe poarta unui spital. Analizele
întreprinse de sociologi au arătat că factorul cel mai important care stă la baza acestui
fenomen ţine de modul de viaţă specific locului; mai întâi, probleme legate de dietă,
respectiv consumul de fructe, legume, degustarea unui pahar din vinul local în fiecare
zi; pe de altă parte, întrucât nu au televizor şi nici alte ehipamente moderne care să le
asigure un confort ieşit din comun, acei oameni sunt obişnuiţi să depună un efort fizic
în fiecare zi; viaţa lor este dedicată acestor activităţi fizice, care le asigură un grad mare
de sănătate fizică şi mentală.
Vârsta bătrâneţii impune trei tipuri majore de socializare şi anume: pregătirea
pentru pensionare, văduvia şi perceperea inevitabilităţii morţii (DiRenzo 1990). În
privinţa rolurilor implicate de statutul de pensionar, societatea nu pare încă pregătită să
le definească cu rigurozitate, acestea fiind lăsate la îndemâna fiecărei persoane în parte,
indiferent că este vorba despre implicarea în creşterea nepoţilor, diverse activităţi
casnice sau participarea la activităţi cu caracter socializator precum jocul de şah
practicat în unele locuri publice, în parcuri de exemplu. Gerontologul Robert Atchley a
suţinut că pensionarea este un proces care nu se realizează dintr-o dată, ci presupune
mai multe etape (apud. Schaefer, Lamm 1995):
- Etapa care precede pensionarea este faza în care are loc socializarea anticipativă, în
cadrul căreia o persoană se pregăteşte pentru pensionare.
- Momentul apropiat pensionării – atunci când individul stabileşte în mod ferm,
lipsit de orice dubiu data exactă a pensionării sale.
- Luna de miere a pensionării – o perioadă euforică în care cu precădere se stabilesc
planurile de realizare a acelor activităţi pe care ea sau el nu a avut timp niciodată să le
facă în perioadele anterioare.
 - Etapa dezvrăjirii, în cadrul căreia pensionarul are un sentiment profund de
lehamite sau depresie provocată de noul status dobândit, în care pot fi incluse suferinţe
provocate de boală sau sărăcie.
- Etapa reorientării se produce atunci când entuziasmul este înlocuit de o
perspectivă mult mai realistă asupra a ceea ce înseamnă statusul de pensionar.
- Etapa stabilităţii presupune că persoana în cauză a deprins faptul că e nevoită să-
şi tempereze aşteptările de la propria viaţă, obişnuindu-se să privească pensionarea
dintr-o perspectivă rezonabilă şi care presupune un anumit confort de a trăi.
- Etapa terminală începe atunci când o persoană în vârstă nu mai poate să
realizeze activităţi curente, de fiecare zi, cum ar fi îngrijirea neasistată a propriei
persoane – spălat, bărbierit, îmbrăcat, diverse necesităţi fiziologice etc – sau
desfăşurarea unor activităţi casnice curente.
O experienţă foarte dureroasă este pierderea partenerului de viaţă, fapt care
poate avea consecinţe majore asupra celui rămas în viaţă. Din punct de vedere statistic,
această situaţie este întâlnită mai frecvent în cazul femeilor şi aceasta deoarece media
duratei vieţii este mai mare la femei decât la bărbaţi. În ceea ce priveşte pregătirea
pentru moarte, o analiză foarte detaliată a fost întreprinsă de psihologul american de
origine elveţiană Elisabeth Kübler-Ross (1926-2004), în lucrarea publicată în anul 1969
On Death and Dying. Demersul autoarei nu vizează conturarea unei perspective
speculative referitoare la atitudinea omului în faţa morţii, ci analiza s-a bazat pe
experienţa personală a autoarea ca psiholog şi pe contactul său specializat, de natură
medicală cu 200 de persoane bolnave de cancer. În multe privinţe, perspectiva pe care
ea o inaugurează nu este doar una de pionierat, ci şi profund inovatoare; moartea nu
este receptată unilateral de către oameni, ci există cinci etape ale pregătirii pentru
moarte. Altfel spus, confruntarea cu iminenţa morţii generează o suită de stări
emoţionale ambivalente, de natură psihologică şi anume:
1. Negarea – atunci când o persoană conştientizează că urmează să moară într-un
timp relativ scurt, prima reacţie este aceea de şoc profund. Însă, pacienţii nu se pot încă
împăca cu această idee, prin urmare ei neagă că nu se mai poate face nimic şi încearcă să
apeleze la o sumedenie de mijloace, pentru a se asigura de veridicitatea verdictului
medical. Unii oameni manifestă serioase dificultăţi în a depăşi acest moment şi caută cu
disperare alţi medici care să le dea iluzia că există totuşi un tratament ce îi poate salva
(Cassell, Salinas, Winn 2005).
 2. Furia – frustrarea şi iritarea pacientului ating cote maxime, cu atât mai mult cu
cât acesta se simte nedreptăţit de faptul că el moare, în timp ce toţi ceilalţi oameni
continuă să trăiască. În mintea lui revine obsesiv întrebarea De ce eu? Iar sentimentul de
furie nemărginită pe care bolnavul îl resimte se fixează asupra medicilor, asistentelor
medicale, spitalului, sau propriei familii. Dar pot exista situaţii în care această supărare
fără margini să fie direcţionată către sine însuşi, la baza acestui atitudini de mânie faţă
de propria pesoană aflându-se convingerea că boala de care suferă nu a apărut în mod
întâmplător, ci este o consecinţă a unor fapte rele pe care le-a săvârşit. Iar această boală
nu este altceva decât o pedeapsă din partea divinităţii, a sorţii sau a unei alte forţe
supranaturale.
3. Negocierea – pe măsură ce furia scade în intensitate şi pacientul începe treptat
să conştientizeze situaţia grea în care se află, el mai face o ultimă tentativă de a se opune
morţii; încearcă astfel să negocieze în mod real sau imaginar cu medicii, cu familia, cu
prietenii, cu Dumnezeu însuşi. Dacă cineva îi va îndeplini promisiunea şi va reuşi să se
vindece sau cel puţin să scape din ghearele morţii şi să rămână în viaţă, chiar bolnav
fiind în continuare, atunci el îi va îndeplini respectivului salvator toate dorinţele, fără
excepţie, va merge la Biserică, îşi va arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu, va fi generos
cu semenii săi etc. Va da totul, numai să se ofere cineva să-l salveze sau măcar să-i mai
acorde puţin timp. Negocierea vizează în cele din urmă nu sănătatea, ci timpul; fiecare
om se arată în acest moment al confruntării cu moartea nemulţumit de timpul pe care
viaţa i l-a pus la dispoziţie şi dispus să facă orice pentru a mai câştiga puţin timp.
4. Depresia – când speranţele investite în stadiul negocierii – cu precădere aceea
care-l vizează pe Dumnezeu – încep să se risipească, atunci pacientul intră într-o stare
avansată de depresie; el se retrage în sine, îşi pierde definitiv speranţa şi devine din ce
în ce mai puţin comunicativ.
5. Acceptarea – este conştientizată iminenţa şi inevitabilitatea morţii, se ajunge la
un grad mare de acceptare a ei, chiar dacă pacientul mai păstrează încă o urmă de
speranţă că se va întâmpla un miracol şi ceea ce părea ineluctabil s-a dovedit a fi doar o
eroare medicală. S-a ajuns totuşi la un anumit grad de împăcare cu destinul, deşi nimeni
nu se poate declara mulţumit de situaţia în care se află. Sentimentul de ostilitate este
acum abandonat; de altfel, Kübler-Ross descrie acest moment ca fiind stadiul ideal al
atitudinii în faţa morţii. Seninătatea este un simptom al faptului că pacientul consideră
că şi-a finalizat într-un fel onorabil şi demn activităţile din timpul vieţii.
 În ciuda succesului şi a popularităţii foarte mari de care s-a bucurat acest studiu
cu precădere în S.U.A., totuşi nu au lipsit şi criticile. Ele au vizat, pe de o parte, faptul că
modelul propus de Kübler-Ross nu poate fi aplicat în mod universal, în diversele culturi
ale umanităţii, ci doar în societatea americană. Pe de altă parte, au existat voci care au
susţinut că modelul în speţă nu este aplicabil la nivel global nici măcar în S.U.A. Astfel,
presupoziţia de la care pleacă analiza întreprinsă de Kübler-Ross este aceea că oamenii
sunt conştienţi de faptul că urmează să moară, astfel încât ei adoptă o anumită atitudine
în faţa morţii descompusă în cinci momente diferite. În realitate însă, există foarte multe
situaţii în care moartea intervine oarecum prin surprindere, ea apare pe nepregătite în
acele situaţii în care un om moare fără să sufere neapărat de cancer sau de o altă boală
incurabilă.