Sunteți pe pagina 1din 22

Strâmbu, satul unde istoria începe din pragul casei

Lunga cale a apelor începe de la izvoare. Aidoma, istoria neamului începe din pragul

fiecărei case, a fiecărei aşezări, fiind suma istoriei oamenilor şi a locurilor din cuprinsul unui

ţinut şi a strădaniilor lor comune de a promova şi apăra valorile fundamentale ale identităţii,

ale civilizaţiei şi progresului.

Strambu – în mag. Horgospataka, în trad. "Pârâul Strâmb" – sat cu nume de origine

slavă, un loc unde se sfârşesc drumurile şi nu numai ele. În înfundătura aceasta, veacuri

nenumărate întru totul stăpânită de păduri şi jivine, toate vin ori prea repede ori prea târziu

şi toate ţin ori prea puţin ori prea mult, parcă anume pentru a-i sili pe oameni s-o lase în

seama stihiilor.

Numai că oamenii s-au îndărătnicit să rămână, poate şi din respect pentru bunii şi

străbunii care au lăzuit pădurile pentru a face fâneţe şi locuri de semănături.

Aici, anotimpurile şi vârstele au alte durate, viaţa – o repetare perpetuă a naşterii şi a

morţii – nu are nimic spectaculos şi eroic, rosturile ei fiind stabilite după căderea zăpezii şi

înverzirea ierburilor, după răsăritul şi apusul Soarelui, după griji şi îngrijorări.

Istoria se săvârşeşte aici cu unelte de lucru la pădure şi câmp, cu truda pentru câştigarea

găzduşagului sau pentru păstrarea lui, cu grija pentru prunci şi iosag.

O altfel de istorie, deci, dar una din care zămisleşte cea fastuoasă şi fudulă, rostul ei

fiind asemănător rădăcinilor. Să susţină şi să hrănească. Numai că, tot ca ele rămâne

pururea necunoscută. Şi nu-i drept. Căci bucurându-se de dulceaţa fructelor, se cuvine măcar

aţi aminti şi de rădăcinile care trimit spre ele seva. Din gândul acesta s-a născut ideea de a

valorifica tradiţiile acestor oamenii, smeriţi şi răbdători, rar nemulţumiţi de câte le vin de sus

ori la vreme nepotrivită, oameni care, pe măsură ce se îndepărtează de hotarul satului, devin

doar nişte numere în cine ştie ce catastif. Anonimi. Tot mai anonimi.

Prof. Viorel Lăcătuș


Aici de la începuturi...

La început aici a fost doar pădure, pădure


imensă de la Arţăriş la Dealu Şpanului, peste Aluniş
şi Breaza, ici colo întreruptă de văi şi poieni, multă
vreme nevătămată de securi. Cine să se fi încumetat
să răzbată prin această stavilă dintre Someş şi
Lăpuş, stăpânită de dihănii şi duhuri? Cu vremea,
nevoia şi îndrăzneala i-au apropiat pe oameni de
această minune, durându-şi sălaşe în preajma ei,
cum au făcut-o pe Obcină, de pildă, în epoca
topoarelor de piatră, şi s-au întovărăşit pe vecie cu
ea. În timp, sălaşele încropite în grabă şi părăsite
repede la primejdie, au devenit statornice.1
Casele erau din bârne, acoperite cu şindrilă sau paie, cu două încăperi cele mai multe,
cu târnaţ şi ferestre cât palma, că pe atunci grajdurile pentru iosag erau mai mari.
Câteva doar, ale celor mai înstăriţi, aveau trei camere. În tindă, cea din mijloc la casele cu trei
camere, sau una din cele două la celelalte, se afla cuptorul pentru copt pâine şi gătit mâncare,
prelungit spre unul din pereţi cu un soi de platformă pe care iarna dormeau pruncii, numită
datorită acestei destinaţii, coptileţ, iar vara şi toamna se uscau ciuperci – hribe îndeosebi - şi
seminţe de bostani. 2
O masă cu poliţe în partea de jos pentru păstrarea vaselor, slujea la pregătirea
mâncării. De grindă atârna o poliţă pe care se puneau oale cu laptele „la prins” . În cealaltă
cameră se aflau paturile aşternute cu velniţe de lână, lepedee cu alesături şi perne înflorate, cu
atât mai mult cu cât familia era mai înstărită şi cu mai multe fete de măritat .
Deasupra paturilor, pe o prăjină, atârnau hainele (că atunci, hainele erau zestre) şi
ghemele de tort de cânepă şi lână, ca semn al vredniciei muierilor.
Într-un lăiţer se păstrau hainele de sărbători: cioareci, zadii, cămăşi, ş.a. – printre care puneau
crenguţe de busuioc. O masă şi 2-3 scaune completau mobilierul. Pereţii erau împodobiţi cu
blide şi icoane pe sticlă, încoronate cu ştergare. Faţa casei – padimetrul – era din pământ
muruit cu lut galben, amestecat cu balegă de cal. La casele cu trei camere, una era un fel de
cămară.

1
Viorel Lăcătuş, Lidia Chira , Nunta la Chiuieşti, proiect didactic, mai 2008.
2
Augustin Pădurean, Viorel Lăcătuş – Huta satul îmbrăţişat de păduri, ed. Astra, Dej 2003.
Cu grijă erau construite acareturile – grajdul, saivanul şi coteţele porcilor – pentru a
feri animalele de răpitori, că atunci erau pline pădurile de lupi şi urşi.3

Satul Strâmbu, format cel puţin pe la începutul veacului al XV-lea, este menţionat
documentar în 1467, cu numele . Horgospataka, toponim unguresc însemnând, într-o
traducere liberă, „Pârâul strâmb” nume dat nu se știe când dar care-l individualiza geografic
și toponimic.
Potrivit tradiţiei, (dacă nu cumva unei confuzii sau erori) cei care au pus bazele
statornice ale aşezării, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului din pădurile imense
ale locului, au dat noului lor sălaj asemenător cursului de apă ce serpuieste printre bolovanii
imenși pentru a-și face loc spre stăvilarele cele largi ale câmpiei somesene.
Numele românesc al satului, Strâmbu – conform Hotărârii Consiliului de Miniştri
nr.1138 din 1 august 1968 - grafiat atât de diferit în cursul timpului.

3
Idem,. p. 93
Valea Strâmbului - obiceiuri de nuntă
Un moment important din cilul existenţial, nunta s-a bucurat dintotdeauna şi
pretutindeni de o deosebită atenţie, dând naştere unui ceremonial – spectacol care mobilizează
un complex de resurse, de cele materiale până la cele spirituale. Deosebirile de ceremonial,
durată, fast , amploare, impuse de diferenţele de stare economică, de rang social, de nivelul
cultural, de obiceiuri şi tradiţii, nu prejudiciază valoarea ei de fapt (dorit) unic în viaţa
individului. Ca pretutindeni şi la Strâmbu, nunta – moment al unui demers care începe cu
peţitul şi continuă cu mersul pe vedere, tocmirea nănaşilor, chemarea la nuntă, ş.a. – are
valoare evenimenţială şi se desfăşoară după un scenariu aproape tipizat. Cum ceremonialul a
beneficiat de numeroase şi ample descrieri, ne limităm la prezentarea momentelor mai
importante aşa cum le-a consacrat tradiţia la Strâmbu.

Nunta este „cap de viaţă”, ceremonie de consacrare a familiei, modalitate culturală


ingenioasă de rezolvare a problemelor economice, juridice şi psihice prin care bărbatul câştigă
dreptul de a avea o soţie, iar femeia dreptul de a naşte copii ca urmare a transferului darului
divin al procreării prin încununarea în faţa altarului, naşterea înafara acestei investituri căzând
sub incidenţa păcatului.
Începută în cadrul familiei şi a unor instituţii juvenile – Însurăţitul şi Înfârtăţitul, Prinsul
verilor şi văruţelor, Mătcuţatul fetelor - şi desăvârşită la „şcoala tradiţiei” – Ceata de feciori,
Şezătoarea fetelor, Hora satului, Claca, - educaţia matrimonială, pregătirea pentru derularea
firească a acestui important moment al vieţii personale şi sociale, nunta, se încheie cu
prefigurarea cuplurilor bisexuate, constituite funcţie de un complex de criterii economice,
morale, fizice, sociale ( calităţi fizice şi psihice, mărimea zestrei, rangul social al părinţilor) şi
interdicţii (evitarea gradelor de rudenie incestioase, diferenţa mare de vârstă a partenerilor,
apartenenţa la diferite religii, consimţământul părinţilor ş. a.).
Evitarea dezechilibrelor, a tensiunilor psihice şi a crizelor, posibil a fi provocate de
consacrarea cuplurilor maritale prin dezorganizarea vieţii economice a comunităţii,
desprinderea însurăţăilor de familiile în care s-au născut, de părăsirea casei părinteşti, a fost
realizată prin restrângerea perioadei în care se face nunta (interzisă de Biserică în cele patru
mari posturi ale anului – Crăciun, Paşte, Sânpetru şi Sântămăria, între Crăciun şi Bobotează,
în Săptămâna Luminată, Ziua Crucii şi în zilele de post) iar, în cadrul acesteia, prin acte
rituale şi ceremonii, oraţii, strigături, cântece şi dansuri rituale, daruri, ş. a.
Consacrarea cuplului pentru înperechere şi reproducere (act magic de întemeiere a „casei de
piatră”) în condiţiile protejării sentimentului de pudicitate, se face prin înperecherea simbolică
a substitutelor mirelui (bradul, steagul, băţul înflorat) simbolurile voiniciei, bărbăţiei,
virilităţii, şi a miresei ( strachina, talerul, colacul, mărul) simboluri ale fetei nenuntite.
Vârsta căsătoriei
Până spre mijlocul sec. XX,
pe Valea Stâmbului, vârsta căsătoriei
era clar stabilită de către comunitatea
sătească de obicei, între 16 şi 20 de
ani fetele. De la 20 de ani , acestea
erau considerate fete bătrâne.
Băieţii se însurau între 18-25 ani.
După această vârstă , ei fiind
consideraţi feciori bătrâni, sau feciori tomnatici și adesea când se căsătoreau dupa această
vârsta erau şicanaţi:
„ Frunză verde ruşmarin
Rău îţi stă mire bătrân,
Maieran crescut în iarbă
Rău îţi stă mire cu barbă.”
O dată ieşiţi la joc ( la şapte paşi, la moară, sau la
jocul bătrânesc care sunt cântate şi astăzi de
vreun ceteraş talentat aici, pe Valea Strâmbului)
fetele devin bune de măritat şi feciorii buni de
însurat.4
Feciorii bătrâni - După credinţa populară,
feciorii care rămâneau neînsuraţi ori erau prea
urâţi sau prea proşti, ori prea pretenţioşi.
Se mai credea că poate le este ursita prea mică,
adică a căror ursită s-a născut cu mult mai târziu ,
trebuind să aştepte până când ursita va creşte mare, să fie bună de măritat . Cei care treceau de
o anumită vârstă si nu se casătoreau , se spunea că le-a murit ursita, holteiesc toată viaţa lor
şi mor neînsuraţi.
Fetele bătrâne - În credinţa populară, cauzele pentru care fetele bătrâne nu se pot mărita sunt
multiple şi diferite. Unele nu se mărită pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul
sau nu le-a sosit încă partea, altele pentru că sunt prea leneşe sau urâte, ori pentru că nu şi-au
păzit cinstea. 5

4
S.Fl. Marian, Nunta la români, ed.Crai şi suflet – Cultura Naţională, Bucureşti 1995, p. 16
5
idem, p. 17
Aflarea ursitului
Pe vremuri, pentru a afla dacă se vor mărita curând şi dacă
bărbatul lor va fi bogat sau sărac, fetele din Strâmbu, procedau
astfel: În seara zilei de Anul Nou, mergeau de-a lungul gardului cu
ochii închişi, înfăşurând o sfoară în jurul primilor nouă pari. De aici
coborau la pârâu, unde se spălau cu apă curgătoare. În dimineaţa
următoare ieşeau în ogradă şi cercetau parii. Dacă pe al nouălea par
se afla păr de animale, era semn bun. Se vor mărita, adică, cu un
fecior ai cărui părinţi aveau multe animale din soiul celor a căror
păr a fost găsit. Dacă pe par nu se afla nici un semn, ursitul va fi
sărac .6

Peţitul
Când un fecior voia să se însoare cu fata de care-i era
drag, îşi alegea un staroste, un băiat din neamul lui sau un
prieten, isteţ şi bun de gură, care-i cunoştea aleasa. Acesta se
întâlnea cu fata şi, mai ales dacă era din alt sat, îi spunea cât
de vrednic este feciorul, din ce neam bun se trage, ce zestre
are, cât folos ar avea dacă l-ar lua de bărbat, mă rog, câte de
toate din cele bune, pentru a o stârni, apoi o întreba „dacă
sloboade la peţit”. Dacă răspunsul era afirmativ, în seara zilei
convenite, viitorul mire însoţit de tatăl său, ori de o rudenie,
mergeau la casa fetei unde erau aşteptaţi cu de toate din cele
ce pot dezlega mai uşor limba: mâncare, beutură şi voie
bună. După o vreme, în care bucatele prindeau a se înpuţina,
tinerii erau trimişi afară „să se înţeleagă”. Reveniţi în casă după această consfătuire intimă,
erau întrebaţi: „No, fân ori paie?”, adică „v-aţi înţeles ori ba?”. Dacă răspunsul, dat de oricare
dintre ei era „fân”, se cheamă că cei doi se plac şi se putea merge mai departe. Calea spre un
nou episod din cele care preced ospăţul era deschisă, stabilindu-se chiar ziua în care părinţii
fetei puteau merge „pe vedere” la părinţii peţitorului.

6
Kádár Iózsef – Folclor românesc din nordul Transilvaniei. Ediţie îngrijită de Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu şi
Francisc Kiss. Studiu introductiv; Pamfil Bilţiu, Traducere din limba maghiară, Francisc Kiss, Edit. Saeculum
I.O. 2005, p. 101.
Credinţa
„Credinţa”, săvârşită cam la trei zile după tocmeală, avea loc în casa viitoarei mirese
în prezenţa părinţilor, a nănaşilor şi a neamurilor apropiate. Fata îi dădea băiatului o
„năfrămuţă” (batistă) cusută cu mâna ei. Băiatul îi dădea fetei tot o năfrămuţă, dar cumpărată
din bold. Schimbul de năfrămuţe echivala cu declaraţii reciproce de dragoste, întărite câteva
zile mai târziu în faţa altarului de preot care, în prezenţa nănaşilor, îi „credinţa”pe miretei.
Era fixată, apoi, ziua nunţii care trebuia comunicată preotului. Timp de trei duminici,
consecutiv, după Liturghie, acesta făcea „strigările” prin care aducea la cunoştinţa sătenilor
data căsătoriei lor, aceasta şi pentru ca obştea să intervină dacă existau eventuale piedici
nemărturisite în calea oficierii cununiei.
Chematul la nuntă
Cu o săptămână înaintea nunţii, părinţii mireteilor mergeau la rude şi prieteni şi-i
invitau personal la nuntă. În miercurea dinaintea ospăţului, se făceau colaci înpodobiţi apoi cu
struţuri de busuioc şi năfrămuţe cu mărgele pentru chemători - druşte şi stegari – şase până la
douăsprezece fete şi tot atâţia feciori, aleşi dintre tineri frumoşi, isteţi, îndrăzneţi, neamuri,
prieteni sau vecini. Mare cinste era pentru fete să fie alese de druşte, ştiindu-se din bătrâni că
în anul care vine, ele vor fi primele la măritat. Joia se umbla la chemat. Mândru înbrăcate, cu
năfrămi înflorate pe cap, cămăşi cu şire, cu zgărdane de mărgele la gât, cu poale albe şi zadii
învrâstate, cu colacii prinşi la brâu, druştele mergeau la casele cu fete de joc şi măritat şi le
invitau la nuntă în numele miresii, folosind o oraţie special alcătuită pentru acest prilej:
Aflăm pe Dumnezo cu dumneavoastră Frunză verde de sascută
Magheran ales pe masă Să lăsaţi fata la nuntă
Noi venim gata de-acasă Frunză verde barbânoc
De la cinstita mireasă Să lăsaţi fata la joc
Cu colaci de grâu curat De-i frumoasă nu să ţie
Cum îi obiceiu-n sat Şi la nuntă să ne vie
Cu colaci de grâu frumos Că mireasa-ar fi venit
Cum îi obiceiu nost Da-o avut mult de călătorit
Asta-i slujbă şi-nchinare Şi pe noi s-o bizuit
De la-npărăteasa mare Frunză verde busuioc
Numele miresei........ Dumnezo le deie noroc.7

7
Inf. Petruţ Maria (Şuştăroaie) 78 de ani din Strâmbu, jud. Cluj
Stegarii, reprezentanţii mirelui, şi ei înbrăcaţi
de sărbătoare, cu clop de păr înpănat cu struţ, cu
cămaşă albă cu guler ales cu mărgele, cu curea lată şi
pantaloni negri, mergeau la casele cu feciori pe care-i
chemau rostind o oraţie asemânătoare cu cea a
druştelor .
Jocul steagului
Sâmbăta seara, zi premergătoare nunţii, tinerii satului
– feciori şi fete – adunau la casa ospăţului, nu
întotdeauna aceeaşi cu casa mirelui, unde, în timp ce
unii jucau şi chiuiau, druştele confecţionau steagul
nunţii. Pe o bâtă de lemn împistruită (încrustată cu
Petruţ Ioan şi Vaida Tănase din Strâmbu -
stegari motive
geometrice), cu o cruce la unul dintre capete, de
obicei una folosită şi la alte steaguri, era prinsă o
năframă de păr (basma de lână) împodobită cu
mărgele colorate, zgărduţe (bentiţe de mărgele),
panglici multicolore, cununi de flori de câmp din
care nu lipsea barbârnocul şi clopoţeii.
Steagul purtat de un flăcău chipeş, apropiat
al mirelui era nelipsit din toate momentele
ceremonialului, stegarul fiind alături de naşi,
druşte, taroste (staroste) şi chemători, un actor
important al nunţii. Valoarea lui simbolică, pe care
sigur a avut-o cândva, a fost uitată cu vremea,
folosirea lui la nuntă menţinându-se doar pentru
spectaculozitatea pe care o imprima momentului.
Tot cu prilejul jocului steagului, erau aranjate
mesele la care, a doua zi , erau ospătaţi nuntaşii. Precup Dochia Bâlc Mihai, Petruţ Maria, la
nuntă în Strâmbu.
Mersul după mireasă

Înainte de a pleca la biserică pentru oficierea căsătoriei religioase, mirele însoţit de


nănaşii de cununie, chemători, stegar, ceteraşi şi alaiul neamurilor mergeau la casa miresei
chiuind şi cântând:

Noi merem după mireasă


Nu ştiu afla-o-m acasă?
Om afla de-a bună samă
Că de-un an sau doi ne
cheamă
Mai bine de-un an, ori doi
Şi tot uită după noi
Pe fereastra grădinii
Cu teamă că n-om veni
Haide mireasă la noi
Că-i mai bine ca la voi
Îi be apă din izvor
Şi-i trăi mai cu uşor
Îi be apă din fântână
Şi-i trăi mai cu odihnă
Mireasă de-amu’ nainte
Cărările ţâ-s oprite
Ti-i mai duce câte-o dată
La fântână după apă
Şi la mă-ta supărată
După apă de izvor
Şi la mă-ta când ţâ dor .8

8
inf. Maria Georgiu 56 de ani , loc. Strâmbu
Gogitul miresei - sau când vălul tras, lasă loc interpretărilor
În dimineaţa căsătoriei religioase, mireasa era îmbrăcată cu haine frumoase şi noi,
anume confecţionate pentru acest prilej şi era împodobită cu piese caracteristice momentului,
cunună de flori şi balţ (voal de mireasă) aşezate pe creştet. În mâini purta un struţ de busuioc.
În timpul acestui ceremonial druştele, ridicând deasupra capului o năframă mare,
anume destinată acestui moment, gogeau mireasa.

La stâlpu cu vrabniţî,
Plânge mama miresi
Şi tot plânge şi suspină
Că are-o floare în grădină
Şi-o rupt-o din rădăcină
Şi-o dat-o-n mână străină
La străini floarea nu creşte,
Numai se tăt veştejeşte
Se tăt veştejeşte-ncet
Până se uscă de tăt
Că aşa-i rândul fetelor

Ca şi rândul merelor
Până-s mere tinerele
Stau pe crengi şi-s frumuşele
Da pe când îmbătrânesc
Ptică jos şi putrezesc
Că altu nu folosesc
Hai mamă şi mă petreci,
Batăr uliţa mă treci
Până-n fundu grădinii
Că mă duc cu străinii
M-ai dat mamă-n miez de zi
Străină până-oi muri
M-ai dat mamă-n miez de noapte
Străină până la moarte.9

9
inf. Georgiu Maria, Strâmbu , nr. 42.
Ospăţul
Venirea de la cununie Imediat după cununie, mireasa, druştele şi fetele, mergeau la casa
miresei de unde urma să fie luată de alai pentru a fi dusă la casa mirelui. Alaiul cu steagul în
frunte, cu mirele, nănasii şi nuntaşii, mergea în pas domol spre casa miresei, cântând şi
chiuind în acompaniamentul tarafului.La nunţile celor mai avuţi, în fruntea alaiului mergeau
câţiva călări cu caii înpodobiţi:
Cine-n lume s-ar afla Ieşi afară tu mireasă
Să ne-arate uliţa Nu mai sta închisă-n casă
Unde şede mireasa Şi deschide poarta larg
N-ar şti cere cât i-am da Că-ţi aducem ce ţi-i drag
Că de-ar cere două sute Şi ne ia cu binele
Noi i-am da cu tri mai multe Că-ţi aducem mirele
De ar cere numa-o mie Şi ne ia cu binişoru
I-am da două cu soţie Că-ţi aducem soţioru
La porţile „înferecate” ale ogrăzii miresei, alaiul era aşteptat de reprezentanţii
socrilor mici şi de tarostele miresei care avea un colac în mâna dreaptă şi o glajă cu ţuică.
Aceştia îngăduiau intrarea în ocol abia după ce se convingeau că nu au de-a face cu fitecine.
Asta după un duel hazliu, cu înţepături.:
Tarostea mirelui: Tarostea miresei:
Care-i vornicul de curte Zburatecule, vorbeşte
Vorbitor de minciuni multe Puţintel mai omeneşte
Urechile-şi dezdoiască Că pe mine nu mă spării
S-asculte vorbă crăiască: Nici cu tunuri de cucută
....................................... Cu hâţ de babă stătută
Vremea să tăt întindea Io-s om gras, roşu-n obraz
Crăiasa nu mai venea Nu ca tine, un zmârduc
Apoi m-o trimăs pe mine Cel din urmă slăbănog
Să vedem de ce nu vine Slăbănog, galbăn la faţă
Şi de nu vine , apoi, Cu capu plin de mătreaţă
Să staţi gata de război Stai cu ochii la fereastăi
Nevoia-ţi urlă prin casă 10

10
Inf. Bâlc Mihai 59 de ani Huta, jud. Cluj.
În cele din urmă se îngăduia intrarea alaiului în curte, cele două tabere pecetluind
pacea cu un pahar de horincă. Mirele şi nănaşa, în frunte cu steagul nunţii, înconjurau de trei
ori un scaun pe care se aflau o farfurie de grâu şi o găleată cu apă, în vreme ce, două
neveste aşezate de o parte şi de alta a scaunului, aruncau grâu asupra asupra lor şi, cu
ajutorul unui mănunchi de busuioc, îi stopeau cu apă. Un duel de strigături ironice şi
hazlii între nănaşă, stegar şi cele două neveste, dădea savoare momentului.

Închinatul pomului
Pomul mirilor, simbol al bogăţiei şi rodului de prunci a viitoarei familii, era
confecţionat dintr-un vlăstar de măr împodobit cu covrigi şi turtă dulce şi se aşeza pe masa
mirilor. După ce preotul sfinţea pomul, starostele îl închina mirilor zicând:
Să trăieşti pom frumos/ Mândru şi mănos
Pe la vârf într-aurit/ Pe la mijloc înflorit
Pe-a cui samă eşti numit?
În astă lume finilor / În cealaltă, naşilor
Cinstite nănaş mare/ Ce dai finilor dumitale?11
La întrebarea starostelui, nănaşul răspundea făcând public darul pe care îl făcea mirilor: un
purcel, o oaie cu mile sau altceva – funcţie de vremea care a avu loc nunta sau de puterea
economică.

11
inf. Ioan Georgiu din Rât, Huta nr.24
Datul găinii
În toiul petrecerii, după ospătarea nuntaşilor cu băutură şi bucate, socăciţa (bucătăreasa
nunţii) sau una dintre druşte mai bună de gură, închina nănaşilor o găină fiartă aşezată pe un
platou şi ornamentată cu grijă, prilej de dialog haios cu nănaşa, căci ea era cea cu care înturna
răspunsul. În acompaniament muzical, socăciţa/druşca chiuie:
Zâ ceteraş, zâ cu drag
Să mă pot sui pă prag
Zâ ceteraş, zâ cu dor
Di pă prag să mă cobor
Să mă duc printre nuntaşi
Cu găina la nănaşi
Că io vin din depărtare
Cu găina de vânzare
Nu-i de vânzare oricui
Ci numai nănaşului
De când vin mă socotesc
Cu cine să mă târguiesc
Numai ăsta mi-i gându
Cu cine să fac târgu
Face-aş târg cu nănaşa
Că ştiu că-i la ie punga
Cu nănaşa târg aş face
Pe nănaş l-aş lăsa-n pace
Că-mi tăt face cu ochiu
Să fac târgu cu dânsu
Să-mi tăt face cu geana
Să-i duc lu găina
Eu oi da-o la acela
Care mai mulţi bani mi-o da
C-amu tăte s-o scumpit
Şi nimic nu-i neplătit
Nănaşă te pregăteşte
Şi găina mi-o plăteşte
Ori îmi dai bani cu soţâie
Ori îmi dai nănaşu mie
Nu ţi-l cer până la vară
Lasă-l numai pân-afară .
Lasă-l sa-i arăt grădina
Pe unde-o umblat găina
Să-i arăt cu-adevărat
Cuibu de unde-o zbura,
Nănaşă mândru gătată
N-aş vre să fii supărată
Că ţ-am cerut mare plată
Da din zăce găini grasă
Asta-o fost mai lăcomoasă
O-am ţânut numai cu turtă
C-am ştiut că-a fi vândută
Dimineaţa i-am dat caş
Ca şă-i placă la nănaş
Am ţânut-o tăt închisă
De cocoş n-o fost atinsă
Că aşa-s găinile mele
Nu le las să facă răle
Mai bine eu decât ele
Hai nănaşă-ntinde mâna
Adă banii să-ţi dau găina
Că-i vedea, că-i grasă tare
Şi de ie mâna mă doare.12

12
inf. Georgiu Maria a lui Ionu lui Telente, Strâmbu, nr.45
La această stăruitoare invitaţie, nănaşa punea banii în pliscul găinii şi răspundea (sau
nu) socăciţei. După plata găinii şi răspunsul (dacă îl dă) nănaşei, socăciţa spunea:

Mulţumesc la nănaşa Dumitale labele


Că mi-o plătit găina Picioarele şi pieptu
Să vede că i-o plăcut Să le dai la nănaşu
Că mi-o dat cât i-am cerut Că ele i-s sufletu’.
Dacă mi-ai dat atâta Hai nănaşă să trăieşti
Io ţi-oi mai spune ceva Multe găini să primeşti
Cum să-mpărţeşti găina Să trăieşti ani mulţi şi buni
Mie dă-mi aripile Să cununi şi să botezi
Ce ţi-am strigat să nu crezi.13

13
Inf. Georgiu Sofia, 58 de ani, Strâmbu, nr. 109.
Făcutul conciului
Trecerea în rândul femeilor căsătorite, a
nevestelor era marcată de renunţarea la părul
lung, lăsat pe spate, împletit în una sau două cozi
– fapt care se realiza prin adunarea lui la ceafă
într-un conci, un rotocol susţinut de o bucăţică de
lemn sau metal numită indre. Primul conci este
făcut de nănaşă.
Asfel are loc consacrarea cuplului, prin
nunta, care reprezinta un fapt de viaţă socială, o
manifestare colectivă în care se împletesc, în
nenumărate variante, elemente şi forme spirituale
religioase şi magice, cu elemente şi forme
estetice, juridice şi economice.

Sfârşitul ospăţului
Spre dimineaţa, nuntaşii pleacă spre case. Nănaşii şi primăraşii sânt conduşi până la
poartă cu steagul. După ospăţ, steagul se desface: baierele şi clopoţeii se restituie celor de la
care au fost înprumutaţi, iar cujeica se păstrează până când alţi miretei au nevoie de ea.
Cununa de pe steag se păstrează o vreme la fereastră, la casa mirelui „spre noroc”, apoi în
lada de zestre.
Dacă nunta a avut loc duminica, în prima joie de după nuntă, se face „spălăciunea
nănaşilor”. Aceştia sânt invitaţi la fini (corect, afini), stropiţi cu apă pe părţile laterale ale
hainelor, spălaţi pe faţă de trei ori, şterşi cu un prosop înflorat – care li se dăruieşte apoi –
sărutaţi pe obrazuri şi aşezaţi la masă.

Excepţii
Fetei care „fugea,” fetei „furată,”care „trăia” cu feciorul înainte de cununie, nu-i mai era
îngăduit să pună cunună de mireasă pe cap la cununie. Nunta ei se făcea fără druşte, fără
stegari şi steag. La cununie mergea înbrăcată nevastă, cu cosiţe şi năframă. Alaiul nunţii
pornea direct de la casa mirilor, cu strigături şi muzică, iar după cununie se întorceau la casa
mirelui.
Un glosar din graiul local
Fondul lexical utilizat de locuitorii din Strâmbu este comun unei zone întinse, ceea ce
face comunicarea posibilă şi lesnicioasă. Născocirea sau pocirea unor cuvinte (honioş -
murdar; jolj – pânză de bumbac) şi cele câteva particularităţi, cum ar fi înlocuirea lui „ă” cu
„o” (fogădău în loc de făgădău; a fogădui în loc de a făgădui; lompaş în loc de lămpaş, a
brişcoli în loc de brişcăli, ş.a ), dă limbajului culoare, fără să obtureze comunicarea în esenţa
ei.

acăţ – salcâm
aldui (a) – a binecuvânta; a înjura (fig.)
amu – acum, acuma, imediat
amuţa (a) – a trimite câinii spre cineva, spre ceva.

baier – şnur la traistă


balţ – voal la mireasă
barbănoc – saschiu, plantă verde agăţătore
batăr - măcar
belceu- leagăn pentru copii
bere – joc în sat
beteag - bolnav
blid – farfurie
bolund – nebun
brişcoli (a) – a bate copii cu nuiaua
bugăt - destul
bumb – nasture

căuaci - fierar
cărcălit – prăjit superficial
celui (a) - a păcăli, a înşela
cenuşer – pânză din cânepă ce se aşează deasupra unui ciubăr cu haine pe care se pune cenuşă
şi se toarnă apă fierbinte pentru a obţine o soluţie comparabilă cu detergentul
ceteră - vioară
cinaş - drăguţ, cochet, frumos
cioareci – pantaloni de pănură (pânză de cânepă şi lână)
ciont - os
cipcă - dantelă
cirifală - mocirlă
ciufuli (a) – a batjocori
ciuhă – sperietoare de păsări; ramură de copac care delimitează un anumit teren
clop - pălărie
cocuţ - colăcel
cojniţă- coş pentru albine, confecţionat din curpeni
colb - praf
colduş - sărac
colibă – adăpost pentru ciobani
conci – împletitură de păr, strâns într-un cerc în vârful capului
copârşeu - sicriu
corciuie – un fel de iesle mobilă făcut din nuiele de alun unde se pune fân pentru oi
corlan – bolta cuptorului
coşargău – damigeană de sticlă
cotrâmbat – îndoit, diform
cuptiori – cuptor din cărămidă de copt pâinea
cuştuli (a) – a gusta, a încerca

darăb – bucată
dâmb – ridicătură de pământ, deal mic
demnica (a) – a fărâmiţa, a rupe în bucăţi
dohan - tutun
doniţă – vas de formă specială pentru mulsul vacilor
draniţă - şindrilă
draguţ – iubit, frumos, amabil
dripalit – bătucit, bătătorit
droangă – clopot mare
drod - sârmă
dub – nod de păr sau de lână greu de desfăcut

fogadi (a) – a promite, a făgădui


fain - frumos
fartai – sfert de litru
fedeu –capac de oală
fele – jumătate de litru
feştituri – ţesături din lână cu alesături din bumbac care se folosesc la împodobitul caselor
ţărăneşti; păretare
feteu – sobă
fitău - arnici
fogadău – birt, crâşmă
fotoghin - petrol
fuicaş - harnic
fuştei – nuiele la războiul de ţesut sau de scară

găteje - vreascuri
gazdac – om bogat
golon – şiret, şnur
goz – gunoi, murdărie
groştior - smântână
grumaz - gât
grunz – bulgăre de sare
gozac – şobolan

haptină - prăpastie
haitău – paznic de hotar sau pădure
haznă - folos
hâd - urât
hâlbări (a) – a vorbi necuviincios
hâlbe – mâncare la porci
heredi (a) – a lucra
hia – vrere, folos, trebuinţă
hibă – defect, pricină, lipsă
hir - veste
hodina- odihnă
holtei – flăcău, tânăr necăsătorit
honioş – murdar, nespălat
hurduca (a) – a face zgomot, a scutura

iosag – vite, avere


iumă – loc pe osie unde este legată ruda carului

jaşcău – săculeţ de piele pentru tutun


jeb - buzunar
jele – supărare, doliu
jolj – ţesătură din in sau bumbac, giulgiu
junincă – viţea de un an

la (a) – a pieptăna, a bate rufele cu maiul


laboş - cratiţă
laibăr –veste de lână
lele - femeie
leri – cuptorul de la sobă
liptii - clătit
loampă – lampă cu petrol
lompaş – felinar cu petrol
ludău – dovlac comestibil
lumină – lumânare
luhăr - lucernă
lut – pământ galben

marhă - vită
maştihă – mama vitregă
maţ - intestin
madărit – alintat, răsfăţat
malai - porumb
mânânţăl - mărunt
mândru - frumos
mieruială – vopsea albastră pentru zugrăvit
mintenaş - imediat
mocoşi (a) – a lucra încet
mol- noroi
murui (a) – a murdări, a lipi

nealcoş – mândru, frumos


noaten – miel de un an
obdele – bucăţi de pănură care se învelesc în jurul picioarelor în loc de ciorapi
oblu - drept
oborî (a) - a doborî
ocol - curte
ogoi (a) - linişti
ogrinji – resturile de fân care rămân de la animale
oiagă – sticlă
ojână – masa servită pe câmp (între prânz şi cină)
oloi- ulei
orândă – soartă, ursită
otavă – iarba din a doua cositură

pancovă - gogoaşă
pălit – lovit, ars
pănură – ţesătură din lână şi cânepă
pângă – pe lângă
plev - tablă
ptită- pâine
poprică – boia de ardei

razor – loc oblic


rânduit – menit, sortit
rânzos - nervos
româniţă -muşeţel
rondi - cârpă
rujă – floarea soarelui
rumineli – farduri
rumpe (a) – a rupe

salceri – par pe acre se pune fânul la uscat


scrânciov – un cer din lemn, prins de grindă cu o tijă pentru a învăţa copiii să umble
scrijea – felie de pâine
sfârtica (a) – a rupe
sfetăr - pulover
silvoiţă – gem de prune
sirisău - fierăstrău
socăciţă – bucătăreasă la nunţi
sor - şorici
spămă – aţă
struţ – buchet

şnur- şiret, galon


şogor – cumnat
şoldană – scroafă tânără
ştergură- ştergar, prosop
şurţ - şorţ
şuştăr – pantofar
taljăr - farfurie
tău - mlaştină
tân - bunic
temeteu - cimitir
teşitură – tăietură piezişă în copac pentru a-i dirija căderea
tihneală – odihnă, linişte
tindeu – ştergar, prosop
tocană - mămăligă
tocuţ – vas din lemn în care se păstrează laptele
toi (a) – a certa
tomni (a) – a repara

ţărmure – ruptură de pământ


ţâdulă – bilet, chitanţă
ţâfnos - mândru, îngâmfat, supărăcios
ţâmburuc - obiect mic
ţâpa (a) – a arunca, striga
ţâpoti (a) – a ţipa, aplânge
ţol – pătură din lână, învelitoare pe pat
ţuca (a) – a săruta
uăl - damigeană
uspăţ- nuntă

vârv - vârf
veşcă – cercul de lemn de la sită
videră - găleată
vorovi (a) –a vorbi

zadie- şorţ
zabovi (a) –a întârzia
zgaibă – bubă rea

S-ar putea să vă placă și