Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lunga cale a apelor începe de la izvoare. Aidoma, istoria neamului începe din pragul
fiecărei case, a fiecărei aşezări, fiind suma istoriei oamenilor şi a locurilor din cuprinsul unui
ţinut şi a strădaniilor lor comune de a promova şi apăra valorile fundamentale ale identităţii,
slavă, un loc unde se sfârşesc drumurile şi nu numai ele. În înfundătura aceasta, veacuri
nenumărate întru totul stăpânită de păduri şi jivine, toate vin ori prea repede ori prea târziu
şi toate ţin ori prea puţin ori prea mult, parcă anume pentru a-i sili pe oameni s-o lase în
seama stihiilor.
Numai că oamenii s-au îndărătnicit să rămână, poate şi din respect pentru bunii şi
morţii – nu are nimic spectaculos şi eroic, rosturile ei fiind stabilite după căderea zăpezii şi
Istoria se săvârşeşte aici cu unelte de lucru la pădure şi câmp, cu truda pentru câştigarea
O altfel de istorie, deci, dar una din care zămisleşte cea fastuoasă şi fudulă, rostul ei
fiind asemănător rădăcinilor. Să susţină şi să hrănească. Numai că, tot ca ele rămâne
pururea necunoscută. Şi nu-i drept. Căci bucurându-se de dulceaţa fructelor, se cuvine măcar
aţi aminti şi de rădăcinile care trimit spre ele seva. Din gândul acesta s-a născut ideea de a
valorifica tradiţiile acestor oamenii, smeriţi şi răbdători, rar nemulţumiţi de câte le vin de sus
ori la vreme nepotrivită, oameni care, pe măsură ce se îndepărtează de hotarul satului, devin
doar nişte numere în cine ştie ce catastif. Anonimi. Tot mai anonimi.
1
Viorel Lăcătuş, Lidia Chira , Nunta la Chiuieşti, proiect didactic, mai 2008.
2
Augustin Pădurean, Viorel Lăcătuş – Huta satul îmbrăţişat de păduri, ed. Astra, Dej 2003.
Cu grijă erau construite acareturile – grajdul, saivanul şi coteţele porcilor – pentru a
feri animalele de răpitori, că atunci erau pline pădurile de lupi şi urşi.3
Satul Strâmbu, format cel puţin pe la începutul veacului al XV-lea, este menţionat
documentar în 1467, cu numele . Horgospataka, toponim unguresc însemnând, într-o
traducere liberă, „Pârâul strâmb” nume dat nu se știe când dar care-l individualiza geografic
și toponimic.
Potrivit tradiţiei, (dacă nu cumva unei confuzii sau erori) cei care au pus bazele
statornice ale aşezării, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului din pădurile imense
ale locului, au dat noului lor sălaj asemenător cursului de apă ce serpuieste printre bolovanii
imenși pentru a-și face loc spre stăvilarele cele largi ale câmpiei somesene.
Numele românesc al satului, Strâmbu – conform Hotărârii Consiliului de Miniştri
nr.1138 din 1 august 1968 - grafiat atât de diferit în cursul timpului.
3
Idem,. p. 93
Valea Strâmbului - obiceiuri de nuntă
Un moment important din cilul existenţial, nunta s-a bucurat dintotdeauna şi
pretutindeni de o deosebită atenţie, dând naştere unui ceremonial – spectacol care mobilizează
un complex de resurse, de cele materiale până la cele spirituale. Deosebirile de ceremonial,
durată, fast , amploare, impuse de diferenţele de stare economică, de rang social, de nivelul
cultural, de obiceiuri şi tradiţii, nu prejudiciază valoarea ei de fapt (dorit) unic în viaţa
individului. Ca pretutindeni şi la Strâmbu, nunta – moment al unui demers care începe cu
peţitul şi continuă cu mersul pe vedere, tocmirea nănaşilor, chemarea la nuntă, ş.a. – are
valoare evenimenţială şi se desfăşoară după un scenariu aproape tipizat. Cum ceremonialul a
beneficiat de numeroase şi ample descrieri, ne limităm la prezentarea momentelor mai
importante aşa cum le-a consacrat tradiţia la Strâmbu.
4
S.Fl. Marian, Nunta la români, ed.Crai şi suflet – Cultura Naţională, Bucureşti 1995, p. 16
5
idem, p. 17
Aflarea ursitului
Pe vremuri, pentru a afla dacă se vor mărita curând şi dacă
bărbatul lor va fi bogat sau sărac, fetele din Strâmbu, procedau
astfel: În seara zilei de Anul Nou, mergeau de-a lungul gardului cu
ochii închişi, înfăşurând o sfoară în jurul primilor nouă pari. De aici
coborau la pârâu, unde se spălau cu apă curgătoare. În dimineaţa
următoare ieşeau în ogradă şi cercetau parii. Dacă pe al nouălea par
se afla păr de animale, era semn bun. Se vor mărita, adică, cu un
fecior ai cărui părinţi aveau multe animale din soiul celor a căror
păr a fost găsit. Dacă pe par nu se afla nici un semn, ursitul va fi
sărac .6
Peţitul
Când un fecior voia să se însoare cu fata de care-i era
drag, îşi alegea un staroste, un băiat din neamul lui sau un
prieten, isteţ şi bun de gură, care-i cunoştea aleasa. Acesta se
întâlnea cu fata şi, mai ales dacă era din alt sat, îi spunea cât
de vrednic este feciorul, din ce neam bun se trage, ce zestre
are, cât folos ar avea dacă l-ar lua de bărbat, mă rog, câte de
toate din cele bune, pentru a o stârni, apoi o întreba „dacă
sloboade la peţit”. Dacă răspunsul era afirmativ, în seara zilei
convenite, viitorul mire însoţit de tatăl său, ori de o rudenie,
mergeau la casa fetei unde erau aşteptaţi cu de toate din cele
ce pot dezlega mai uşor limba: mâncare, beutură şi voie
bună. După o vreme, în care bucatele prindeau a se înpuţina,
tinerii erau trimişi afară „să se înţeleagă”. Reveniţi în casă după această consfătuire intimă,
erau întrebaţi: „No, fân ori paie?”, adică „v-aţi înţeles ori ba?”. Dacă răspunsul, dat de oricare
dintre ei era „fân”, se cheamă că cei doi se plac şi se putea merge mai departe. Calea spre un
nou episod din cele care preced ospăţul era deschisă, stabilindu-se chiar ziua în care părinţii
fetei puteau merge „pe vedere” la părinţii peţitorului.
6
Kádár Iózsef – Folclor românesc din nordul Transilvaniei. Ediţie îngrijită de Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu şi
Francisc Kiss. Studiu introductiv; Pamfil Bilţiu, Traducere din limba maghiară, Francisc Kiss, Edit. Saeculum
I.O. 2005, p. 101.
Credinţa
„Credinţa”, săvârşită cam la trei zile după tocmeală, avea loc în casa viitoarei mirese
în prezenţa părinţilor, a nănaşilor şi a neamurilor apropiate. Fata îi dădea băiatului o
„năfrămuţă” (batistă) cusută cu mâna ei. Băiatul îi dădea fetei tot o năfrămuţă, dar cumpărată
din bold. Schimbul de năfrămuţe echivala cu declaraţii reciproce de dragoste, întărite câteva
zile mai târziu în faţa altarului de preot care, în prezenţa nănaşilor, îi „credinţa”pe miretei.
Era fixată, apoi, ziua nunţii care trebuia comunicată preotului. Timp de trei duminici,
consecutiv, după Liturghie, acesta făcea „strigările” prin care aducea la cunoştinţa sătenilor
data căsătoriei lor, aceasta şi pentru ca obştea să intervină dacă existau eventuale piedici
nemărturisite în calea oficierii cununiei.
Chematul la nuntă
Cu o săptămână înaintea nunţii, părinţii mireteilor mergeau la rude şi prieteni şi-i
invitau personal la nuntă. În miercurea dinaintea ospăţului, se făceau colaci înpodobiţi apoi cu
struţuri de busuioc şi năfrămuţe cu mărgele pentru chemători - druşte şi stegari – şase până la
douăsprezece fete şi tot atâţia feciori, aleşi dintre tineri frumoşi, isteţi, îndrăzneţi, neamuri,
prieteni sau vecini. Mare cinste era pentru fete să fie alese de druşte, ştiindu-se din bătrâni că
în anul care vine, ele vor fi primele la măritat. Joia se umbla la chemat. Mândru înbrăcate, cu
năfrămi înflorate pe cap, cămăşi cu şire, cu zgărdane de mărgele la gât, cu poale albe şi zadii
învrâstate, cu colacii prinşi la brâu, druştele mergeau la casele cu fete de joc şi măritat şi le
invitau la nuntă în numele miresii, folosind o oraţie special alcătuită pentru acest prilej:
Aflăm pe Dumnezo cu dumneavoastră Frunză verde de sascută
Magheran ales pe masă Să lăsaţi fata la nuntă
Noi venim gata de-acasă Frunză verde barbânoc
De la cinstita mireasă Să lăsaţi fata la joc
Cu colaci de grâu curat De-i frumoasă nu să ţie
Cum îi obiceiu-n sat Şi la nuntă să ne vie
Cu colaci de grâu frumos Că mireasa-ar fi venit
Cum îi obiceiu nost Da-o avut mult de călătorit
Asta-i slujbă şi-nchinare Şi pe noi s-o bizuit
De la-npărăteasa mare Frunză verde busuioc
Numele miresei........ Dumnezo le deie noroc.7
7
Inf. Petruţ Maria (Şuştăroaie) 78 de ani din Strâmbu, jud. Cluj
Stegarii, reprezentanţii mirelui, şi ei înbrăcaţi
de sărbătoare, cu clop de păr înpănat cu struţ, cu
cămaşă albă cu guler ales cu mărgele, cu curea lată şi
pantaloni negri, mergeau la casele cu feciori pe care-i
chemau rostind o oraţie asemânătoare cu cea a
druştelor .
Jocul steagului
Sâmbăta seara, zi premergătoare nunţii, tinerii satului
– feciori şi fete – adunau la casa ospăţului, nu
întotdeauna aceeaşi cu casa mirelui, unde, în timp ce
unii jucau şi chiuiau, druştele confecţionau steagul
nunţii. Pe o bâtă de lemn împistruită (încrustată cu
Petruţ Ioan şi Vaida Tănase din Strâmbu -
stegari motive
geometrice), cu o cruce la unul dintre capete, de
obicei una folosită şi la alte steaguri, era prinsă o
năframă de păr (basma de lână) împodobită cu
mărgele colorate, zgărduţe (bentiţe de mărgele),
panglici multicolore, cununi de flori de câmp din
care nu lipsea barbârnocul şi clopoţeii.
Steagul purtat de un flăcău chipeş, apropiat
al mirelui era nelipsit din toate momentele
ceremonialului, stegarul fiind alături de naşi,
druşte, taroste (staroste) şi chemători, un actor
important al nunţii. Valoarea lui simbolică, pe care
sigur a avut-o cândva, a fost uitată cu vremea,
folosirea lui la nuntă menţinându-se doar pentru
spectaculozitatea pe care o imprima momentului.
Tot cu prilejul jocului steagului, erau aranjate
mesele la care, a doua zi , erau ospătaţi nuntaşii. Precup Dochia Bâlc Mihai, Petruţ Maria, la
nuntă în Strâmbu.
Mersul după mireasă
8
inf. Maria Georgiu 56 de ani , loc. Strâmbu
Gogitul miresei - sau când vălul tras, lasă loc interpretărilor
În dimineaţa căsătoriei religioase, mireasa era îmbrăcată cu haine frumoase şi noi,
anume confecţionate pentru acest prilej şi era împodobită cu piese caracteristice momentului,
cunună de flori şi balţ (voal de mireasă) aşezate pe creştet. În mâini purta un struţ de busuioc.
În timpul acestui ceremonial druştele, ridicând deasupra capului o năframă mare,
anume destinată acestui moment, gogeau mireasa.
La stâlpu cu vrabniţî,
Plânge mama miresi
Şi tot plânge şi suspină
Că are-o floare în grădină
Şi-o rupt-o din rădăcină
Şi-o dat-o-n mână străină
La străini floarea nu creşte,
Numai se tăt veştejeşte
Se tăt veştejeşte-ncet
Până se uscă de tăt
Că aşa-i rândul fetelor
Ca şi rândul merelor
Până-s mere tinerele
Stau pe crengi şi-s frumuşele
Da pe când îmbătrânesc
Ptică jos şi putrezesc
Că altu nu folosesc
Hai mamă şi mă petreci,
Batăr uliţa mă treci
Până-n fundu grădinii
Că mă duc cu străinii
M-ai dat mamă-n miez de zi
Străină până-oi muri
M-ai dat mamă-n miez de noapte
Străină până la moarte.9
9
inf. Georgiu Maria, Strâmbu , nr. 42.
Ospăţul
Venirea de la cununie Imediat după cununie, mireasa, druştele şi fetele, mergeau la casa
miresei de unde urma să fie luată de alai pentru a fi dusă la casa mirelui. Alaiul cu steagul în
frunte, cu mirele, nănasii şi nuntaşii, mergea în pas domol spre casa miresei, cântând şi
chiuind în acompaniamentul tarafului.La nunţile celor mai avuţi, în fruntea alaiului mergeau
câţiva călări cu caii înpodobiţi:
Cine-n lume s-ar afla Ieşi afară tu mireasă
Să ne-arate uliţa Nu mai sta închisă-n casă
Unde şede mireasa Şi deschide poarta larg
N-ar şti cere cât i-am da Că-ţi aducem ce ţi-i drag
Că de-ar cere două sute Şi ne ia cu binele
Noi i-am da cu tri mai multe Că-ţi aducem mirele
De ar cere numa-o mie Şi ne ia cu binişoru
I-am da două cu soţie Că-ţi aducem soţioru
La porţile „înferecate” ale ogrăzii miresei, alaiul era aşteptat de reprezentanţii
socrilor mici şi de tarostele miresei care avea un colac în mâna dreaptă şi o glajă cu ţuică.
Aceştia îngăduiau intrarea în ocol abia după ce se convingeau că nu au de-a face cu fitecine.
Asta după un duel hazliu, cu înţepături.:
Tarostea mirelui: Tarostea miresei:
Care-i vornicul de curte Zburatecule, vorbeşte
Vorbitor de minciuni multe Puţintel mai omeneşte
Urechile-şi dezdoiască Că pe mine nu mă spării
S-asculte vorbă crăiască: Nici cu tunuri de cucută
....................................... Cu hâţ de babă stătută
Vremea să tăt întindea Io-s om gras, roşu-n obraz
Crăiasa nu mai venea Nu ca tine, un zmârduc
Apoi m-o trimăs pe mine Cel din urmă slăbănog
Să vedem de ce nu vine Slăbănog, galbăn la faţă
Şi de nu vine , apoi, Cu capu plin de mătreaţă
Să staţi gata de război Stai cu ochii la fereastăi
Nevoia-ţi urlă prin casă 10
10
Inf. Bâlc Mihai 59 de ani Huta, jud. Cluj.
În cele din urmă se îngăduia intrarea alaiului în curte, cele două tabere pecetluind
pacea cu un pahar de horincă. Mirele şi nănaşa, în frunte cu steagul nunţii, înconjurau de trei
ori un scaun pe care se aflau o farfurie de grâu şi o găleată cu apă, în vreme ce, două
neveste aşezate de o parte şi de alta a scaunului, aruncau grâu asupra asupra lor şi, cu
ajutorul unui mănunchi de busuioc, îi stopeau cu apă. Un duel de strigături ironice şi
hazlii între nănaşă, stegar şi cele două neveste, dădea savoare momentului.
Închinatul pomului
Pomul mirilor, simbol al bogăţiei şi rodului de prunci a viitoarei familii, era
confecţionat dintr-un vlăstar de măr împodobit cu covrigi şi turtă dulce şi se aşeza pe masa
mirilor. După ce preotul sfinţea pomul, starostele îl închina mirilor zicând:
Să trăieşti pom frumos/ Mândru şi mănos
Pe la vârf într-aurit/ Pe la mijloc înflorit
Pe-a cui samă eşti numit?
În astă lume finilor / În cealaltă, naşilor
Cinstite nănaş mare/ Ce dai finilor dumitale?11
La întrebarea starostelui, nănaşul răspundea făcând public darul pe care îl făcea mirilor: un
purcel, o oaie cu mile sau altceva – funcţie de vremea care a avu loc nunta sau de puterea
economică.
11
inf. Ioan Georgiu din Rât, Huta nr.24
Datul găinii
În toiul petrecerii, după ospătarea nuntaşilor cu băutură şi bucate, socăciţa (bucătăreasa
nunţii) sau una dintre druşte mai bună de gură, închina nănaşilor o găină fiartă aşezată pe un
platou şi ornamentată cu grijă, prilej de dialog haios cu nănaşa, căci ea era cea cu care înturna
răspunsul. În acompaniament muzical, socăciţa/druşca chiuie:
Zâ ceteraş, zâ cu drag
Să mă pot sui pă prag
Zâ ceteraş, zâ cu dor
Di pă prag să mă cobor
Să mă duc printre nuntaşi
Cu găina la nănaşi
Că io vin din depărtare
Cu găina de vânzare
Nu-i de vânzare oricui
Ci numai nănaşului
De când vin mă socotesc
Cu cine să mă târguiesc
Numai ăsta mi-i gându
Cu cine să fac târgu
Face-aş târg cu nănaşa
Că ştiu că-i la ie punga
Cu nănaşa târg aş face
Pe nănaş l-aş lăsa-n pace
Că-mi tăt face cu ochiu
Să fac târgu cu dânsu
Să-mi tăt face cu geana
Să-i duc lu găina
Eu oi da-o la acela
Care mai mulţi bani mi-o da
C-amu tăte s-o scumpit
Şi nimic nu-i neplătit
Nănaşă te pregăteşte
Şi găina mi-o plăteşte
Ori îmi dai bani cu soţâie
Ori îmi dai nănaşu mie
Nu ţi-l cer până la vară
Lasă-l numai pân-afară .
Lasă-l sa-i arăt grădina
Pe unde-o umblat găina
Să-i arăt cu-adevărat
Cuibu de unde-o zbura,
Nănaşă mândru gătată
N-aş vre să fii supărată
Că ţ-am cerut mare plată
Da din zăce găini grasă
Asta-o fost mai lăcomoasă
O-am ţânut numai cu turtă
C-am ştiut că-a fi vândută
Dimineaţa i-am dat caş
Ca şă-i placă la nănaş
Am ţânut-o tăt închisă
De cocoş n-o fost atinsă
Că aşa-s găinile mele
Nu le las să facă răle
Mai bine eu decât ele
Hai nănaşă-ntinde mâna
Adă banii să-ţi dau găina
Că-i vedea, că-i grasă tare
Şi de ie mâna mă doare.12
12
inf. Georgiu Maria a lui Ionu lui Telente, Strâmbu, nr.45
La această stăruitoare invitaţie, nănaşa punea banii în pliscul găinii şi răspundea (sau
nu) socăciţei. După plata găinii şi răspunsul (dacă îl dă) nănaşei, socăciţa spunea:
13
Inf. Georgiu Sofia, 58 de ani, Strâmbu, nr. 109.
Făcutul conciului
Trecerea în rândul femeilor căsătorite, a
nevestelor era marcată de renunţarea la părul
lung, lăsat pe spate, împletit în una sau două cozi
– fapt care se realiza prin adunarea lui la ceafă
într-un conci, un rotocol susţinut de o bucăţică de
lemn sau metal numită indre. Primul conci este
făcut de nănaşă.
Asfel are loc consacrarea cuplului, prin
nunta, care reprezinta un fapt de viaţă socială, o
manifestare colectivă în care se împletesc, în
nenumărate variante, elemente şi forme spirituale
religioase şi magice, cu elemente şi forme
estetice, juridice şi economice.
Sfârşitul ospăţului
Spre dimineaţa, nuntaşii pleacă spre case. Nănaşii şi primăraşii sânt conduşi până la
poartă cu steagul. După ospăţ, steagul se desface: baierele şi clopoţeii se restituie celor de la
care au fost înprumutaţi, iar cujeica se păstrează până când alţi miretei au nevoie de ea.
Cununa de pe steag se păstrează o vreme la fereastră, la casa mirelui „spre noroc”, apoi în
lada de zestre.
Dacă nunta a avut loc duminica, în prima joie de după nuntă, se face „spălăciunea
nănaşilor”. Aceştia sânt invitaţi la fini (corect, afini), stropiţi cu apă pe părţile laterale ale
hainelor, spălaţi pe faţă de trei ori, şterşi cu un prosop înflorat – care li se dăruieşte apoi –
sărutaţi pe obrazuri şi aşezaţi la masă.
Excepţii
Fetei care „fugea,” fetei „furată,”care „trăia” cu feciorul înainte de cununie, nu-i mai era
îngăduit să pună cunună de mireasă pe cap la cununie. Nunta ei se făcea fără druşte, fără
stegari şi steag. La cununie mergea înbrăcată nevastă, cu cosiţe şi năframă. Alaiul nunţii
pornea direct de la casa mirilor, cu strigături şi muzică, iar după cununie se întorceau la casa
mirelui.
Un glosar din graiul local
Fondul lexical utilizat de locuitorii din Strâmbu este comun unei zone întinse, ceea ce
face comunicarea posibilă şi lesnicioasă. Născocirea sau pocirea unor cuvinte (honioş -
murdar; jolj – pânză de bumbac) şi cele câteva particularităţi, cum ar fi înlocuirea lui „ă” cu
„o” (fogădău în loc de făgădău; a fogădui în loc de a făgădui; lompaş în loc de lămpaş, a
brişcoli în loc de brişcăli, ş.a ), dă limbajului culoare, fără să obtureze comunicarea în esenţa
ei.
acăţ – salcâm
aldui (a) – a binecuvânta; a înjura (fig.)
amu – acum, acuma, imediat
amuţa (a) – a trimite câinii spre cineva, spre ceva.
căuaci - fierar
cărcălit – prăjit superficial
celui (a) - a păcăli, a înşela
cenuşer – pânză din cânepă ce se aşează deasupra unui ciubăr cu haine pe care se pune cenuşă
şi se toarnă apă fierbinte pentru a obţine o soluţie comparabilă cu detergentul
ceteră - vioară
cinaş - drăguţ, cochet, frumos
cioareci – pantaloni de pănură (pânză de cânepă şi lână)
ciont - os
cipcă - dantelă
cirifală - mocirlă
ciufuli (a) – a batjocori
ciuhă – sperietoare de păsări; ramură de copac care delimitează un anumit teren
clop - pălărie
cocuţ - colăcel
cojniţă- coş pentru albine, confecţionat din curpeni
colb - praf
colduş - sărac
colibă – adăpost pentru ciobani
conci – împletitură de păr, strâns într-un cerc în vârful capului
copârşeu - sicriu
corciuie – un fel de iesle mobilă făcut din nuiele de alun unde se pune fân pentru oi
corlan – bolta cuptorului
coşargău – damigeană de sticlă
cotrâmbat – îndoit, diform
cuptiori – cuptor din cărămidă de copt pâinea
cuştuli (a) – a gusta, a încerca
darăb – bucată
dâmb – ridicătură de pământ, deal mic
demnica (a) – a fărâmiţa, a rupe în bucăţi
dohan - tutun
doniţă – vas de formă specială pentru mulsul vacilor
draniţă - şindrilă
draguţ – iubit, frumos, amabil
dripalit – bătucit, bătătorit
droangă – clopot mare
drod - sârmă
dub – nod de păr sau de lână greu de desfăcut
găteje - vreascuri
gazdac – om bogat
golon – şiret, şnur
goz – gunoi, murdărie
groştior - smântână
grumaz - gât
grunz – bulgăre de sare
gozac – şobolan
haptină - prăpastie
haitău – paznic de hotar sau pădure
haznă - folos
hâd - urât
hâlbări (a) – a vorbi necuviincios
hâlbe – mâncare la porci
heredi (a) – a lucra
hia – vrere, folos, trebuinţă
hibă – defect, pricină, lipsă
hir - veste
hodina- odihnă
holtei – flăcău, tânăr necăsătorit
honioş – murdar, nespălat
hurduca (a) – a face zgomot, a scutura
marhă - vită
maştihă – mama vitregă
maţ - intestin
madărit – alintat, răsfăţat
malai - porumb
mânânţăl - mărunt
mândru - frumos
mieruială – vopsea albastră pentru zugrăvit
mintenaş - imediat
mocoşi (a) – a lucra încet
mol- noroi
murui (a) – a murdări, a lipi
pancovă - gogoaşă
pălit – lovit, ars
pănură – ţesătură din lână şi cânepă
pângă – pe lângă
plev - tablă
ptită- pâine
poprică – boia de ardei
vârv - vârf
veşcă – cercul de lemn de la sită
videră - găleată
vorovi (a) –a vorbi
zadie- şorţ
zabovi (a) –a întârzia
zgaibă – bubă rea