Naționalism si mulțiculțuralism

GHIȚEANU Mirela
HODOROG Isabela
MIHALCEA Cristina
NEGOIȚĂ Alexandru
PENESCU Cornel
STOIAN Beniamin
TUDOR Monica

1
Cuprins:
1.Naționalismul și istoricii

1.1 Răspunsuri istorice la nationalism

1.2 Epoci istorice ale naționalismului

2.Problema identității naționale

3. Națiunea si grupurile etnice

4.Rolul naționalismului în reconstrucția națiunilor

5.Naționalismul etnic și condiția minoritățior

6.Sionismul și Diaspora
7.Identitatea națională și ideea unității europene

8. Bibliografie

2
1. Naționalismul și istoricii
Naționalismul este o ideologie care crează și susține o națiune ca un concept de identificare
comună pentru un grup de oameni. Istoria naționalismului este atât o istorie a
interlocutorilor săi, cât și a ideologiei acestuia, o istorie proteică și evazivă. Din punct de
vedere al naționalismului, lumea este rezultatul interacțiunii a numeroase comunități, fiecare
având origini și o istorie diferite.

Naționalismul este asociat cu “sentimental național”, un sentiment de apartenență și

identificare cu națiunea. Aceasta este văzută ca o cale de satisfacere a nevoilor individuale
și colective de putere și stabilitate, în special în momentul în care o familie sau rel ațiile
dintr-o societate sunt slăbite.

Termenii de națiune și nationalism au apărut în secolul al XVII-lea ca expresie a creșterii

conștiinței de identitate comună a oamenilor de pe un anumit teritoriu. Procesul acesta a fost
extrem de lung , proces care, putem spune, într-un fel, nu s-a încheiat nici astăzi.

Națiunea devine subiectul statului, iar cetățenii doar obiectele acestuia, el putând să dispună
de ei în numele interesului național. Conform acestei perspective, libertatea și morala
individuală nu pot fi atinse decât în interioarul națiunii și în termenii credințelor și valorilor
naționale.

1.1 Răspunsuri istorice la naționalism

Vechi istorici ai ideii naționale vedeau națiunea ca pe un bastion de libertate individuală. în
fraternitate, “nu mai există bogați sau săraci, nobili sau plebei; există o singură masă, iar
proviziile sunt ale comunitații; dimensiunile sociale și certurile au dispărut; inamicii s-au
reconciliat, iar sectele opuse, filozofii și cei care cred, Protestanții și Catolicii,
fraternizează”, după cum spunea Michelet. “ O națiune este un suflet, un principiu
spiritual.”

Un răspuns mai conservativ la naționalism spune că teoria unei națiuni unite face națiunea
sursa tiraniei ți a revoluției. Totuși, teoria libertății o considera zidul autonomiei și limita
puterii Statului. Așadar, imperiile multi-naționale sunt superioare națiunilor. Un exemplu ar
fi Imperiul Austriac și Franța. Naționalismul nu urmărește prosperitatea sau libertatea, ci le
sacrifică necesității de a face din națiune tiparul Statului. Teoria naționalismului este, în
concluzie, un pas înapoi în istorie, conform lui Actor, care își expune teoria la mijlocul
secolului nouăsprezece.

Istoricul sociologic, Max Webber, nu a avut o reacție atât de ostilă în ceea ce privește
naționalismul. Acesta, considera nu numai că Statul și națiunea aveau nevoie una de alta în

3
lumea modernă, ci și că acesta reprezenta o acțiune politică, care putea transforma
comunități etnice în națiuni.

1.2 Epoci istorice ale naționalismului

În cercetarea modernă a naționalismului se vorbește despre trei mari epoci, prin naționalism
întelegându-se, în prezent diferitele forme istorice ale auto-interpretării naționale.

Prima epocă a naționalismului, denumită de către John Breuilly “naționalism de reformă”,

are începuturile strâns legate de evenimentele revoluției franceze, când poporul francez își
însusește suveranitatea statală. Evenimentul a avut influențe asupra întregii Europe, făcând
loc legitimării de tip național în locul legitimării monarhice sau dinastice. După acest
moment, națiunea a devenit “ceva la care se putea aspira în mod conștient”.

A doua formă de naționalism, “naționalismul unificator”, justifică unirea germană și italiană

a națiunii.

Cea din urmă epocă, “naționalismul separatist” a apărut în momentul in care popoarele
imperiilor multinaționale est-europene (imperiul Otoman, Rus, Habsburgic), au început să-și
dorească autonomia politică (în jurul anumul 1840), iar apoi statul național independent.
Obiectivul acestei epoci este, spre deosebire de cel al unificării germane sau italiene, consta
în separarea prin desprindere. Era acreditată ideea existenței a două tipuri de națion alism:
unul “bun”, care promova egalitatea, și altul “rău”, care provoca pasiunea pentru putere.

Existența națională nu este considerată ca scop în sine, ci ca o stare “purtătoare de valori”.

“Declarația drepturilor umane și civile” purta promisiunea eliberării universale prin forță.
Dacă ne gândim că aceste forme de naționalism poartă un ideal sau o valoare universal
dezirabilă, le putem numi “nationalism internaționalist”.

2. Problema identității naționale

În mod inevitabil, în orice discuție a problemelor de definire a conceptului de identitatea
națională și datarea apariției națiunilor, există un element arbitrat. În acest caz, acesta
implica punctul meu de plecare, aspectul în secolul al optsprezecelea m ai târziu în Europa
de Vest și America cu privire la mișcare ideologică numit naționalism. Acest lucru pare să
fie punctul stabilit într-un domeniu marcat altfel de flux și paradox, si are importante
consecințe sociale și politice. Acest lucru a fost recunoscut de către un număr de oameni de
știință, precum și titlul carții lui John Armstrong,"Națiuni inainte de naționalism",

Apariția naționalismului marchează o divizare critică în istoria etniei și naționalitații.

Numai după 1800 a fost posibil, pentru fiecare etnie conștientă de sine și comunitate politică
să pretindă titlul de popor și să depună eforturi pentru a deveni ca si tipul pur naționalișt.

4
Înainte de secolul al XVIII-lea, o astfel de doctrină sau mișcare a fost disponibilă pentru a
confirma națiunea de statutul lor,

Asta nu a fost posibilă înainte de fii creata "națiunea prin design"(Armstrong 1982).
Există mai multe obiecții cu privire la procedura de tip ideal. Primul este acela că
argumentul este circular . Se pornește de la o viziune naționalista a ceea ce constituie
concepția națiunii , una care este infuzată cu modernul context european de formulare
inițială , și apoi examinează cât de departe formațiunile colective pre-moderniste
aproximeaza pentru tipul ideal al națiunii inspirat din viziunea naționalistă , care este , cât
de departe formațiunile colective sunt indepartate de epoci și continente de la secolul XVIII
și XIV din Europa in conformitate cu acest ideal naționalist.

În cele din urmă , abordarea ideală subliniază necesitatea de prudență în estimarea

dispariției identităților etnice și naționale . Totodată , pe termen lung,istoria de identificare
etnică sugerează înrădăcinarea și funcționalitatea relațiilor și identităților etnice și naționale
în atât de multe perioade și zone din lume.

Suntem prea conștienți de cât de controversată politic este problema de natura și vechimea
identității etnice sau naționale din Franța și Anglia , Germania și Polonia , Arabi și Avrei, și
cât de ușor aceste întrebări generează rivalități , ura si razboaie chiar și astăzi. În căutarea de
răspunsuri mai echilibrate la o astfel de complexă și controversată intrebare , oamenii de
stiinta si istorici ne pot ajuta să obținem o înțelegere mai profundă a unei sfere bogată și
fascinantă a existenței omului .

3. Națiunea si grupurile etnice

Grupul etnic majoritar dintr-o societate constituie naţiunea. Ea se deosebeşte de grupul etnic
minoritar prin aceea că ea dă numele societăţii, poporului acesteia. De pildă, în ţara noastră,
grupul etnic majoritar sunt românii care au o pondere de 89,5% din populaţia ţării după
Recensământul populaţiei din 2002, pe când celelalte 21 grupuri etnice sau minorităţi
naţionale constituie 10,5%. În consecinţă, numele ţării „România” şi al naţiunii – „Naţiunea
română” izvorăsc din ponderea şi calitatea etno-culturală a românilor.
Grupul etnic se distinge prin tradiţia culturală comună şi simţul identităţii ca grup sau
subgrup în societate. Conştiinţa de grup etnic adânc inoculată membrilor lui devine una din
forţele cele mai nebănuit de puternice în acţiunile orientate benefic sau malefic ale acestuia.
Membrii lui se deosebesc de alţi membri ai societăţii după anumite caracteristici culturale.
Ei au limbă, religie, istorie, literatură, civilizaţie materială specifice. Cel mai important
lucru este sentimentul de identitate al membrilor ca grup tradiţional distinct.

5
Ceea ce este esenţial este faptul că membrii grupului etnic se identifică sau se recunosc în
trăsăturile grupului căruia îi aparţin. În acest fel, identitatea etnică este un proces deschis ce
se trăieşte şi se dezvoltă cu fiecare individ şi cu fiecare generaţie.
Însă naţiunea este o entitate superioară grupului etnic. Ea are atribuţii distinctive la scară
societală, simboluri proprii de care membrii ei sunt legaţi prin emoţii şi sentimente
puternice, precum steagul, imnul, sărbătorile naţionale .
Între grupul etnic şi naţiune este un raport de la parte la întreg, naţiunea cuprinzând
grupurile etnice ca pe componente organice ale vieţii sociale, economice şi culturale.
Identitatea etnică stă la baza identităţii naţionale în sensul că trăsăturile ei fundamentale se
regăsesc şi în definiţia identităţii naţionale. Deosebirea majoră dintre ele constă în aria
conştiinţei de sine care la grupul etnic este mai restrânsă numeric, ca forţă socială sau putere
simbolică, pe când la membrii naţiunii conştiinţa de sine se extinde la întreaga comunitate
de origine, istorie, cultură, limbă şi religie şi este susţinută şi cultivată prin instrumentele
statului naţional.
Identitatea naţională este o sinteză superioară a trecutului, a prezentului şi a direcţiilor de
evoluţie viitoare. Ca realitate dinamică şi complexă, este într-o strânsă corelaţie cu naţiunea
a cărei traiectorie o acompaniază. O naţiune strivită striveşte şi afirmarea deschisă a
identităţii naţionale, după cum o naţiune liberă, independentă, suverană, în plină dezvoltare
conferă un surplus de mândrie şi demnitate membrilor ei. De aceea, proiectele de integrare
europeană, de globalizare sau de dezvoltare transnaţională nu pot să treacă cu vederea
vectorul naţional, pentru că el este legat de identitatea membrilor naţiunilor care nu renunţă
la propria lor moştenire, fără să reacţioneze.

4. Rolul naționalismului în reconstrucția națiunilor

Probabil principala întrebare în înțelegerea naționalismului este rolul trecutului în crearea
prezentului.Cu siguranță aceasta este zona în care au fost cele mai aprinse neîn țelegeri între
teoriticienii naționalismului.Naționaliștii, moderniștii și post-moderniștii ne-au prezentat
diferite interpretari ale acestui rol. Modul în care aceștia au văzut locul istoriei etnice a
detereminat în mare măsură înțelegerea națiunilor și naționalismului din ziua de astăzi.

Pentru naționaliști, rolul trecutului este clar și fără probleme. Națiunea a fost mereu acolo,
ca o parte a ordinii naturale, mai mult de atît, a fost afundată în inimile membrilor săi.Rolul
naționalistului este pur și simplu să le reaminească compatrioților săi de trecutul glorios
astfel încît aceștia să recreeze și să retrăiască acele glorii.

Perenialismul este o orientare în pedagogia contemporană americană care, apreciind că nota

specifică a naturii umane rămâne neschimbată, consideră că educația este un fenomen unic,
mereu cu aceleași scopuri și funcționalități.

6
Pentru perenialiști, de asemenea, națiunea este străveche. Formele naționale se pot schimba,
însă identitatea unui stat este de neschimbat.Națiunea nu este încă parte a ordinii naturale,
astfel încat unii pot schimba națiunea altora, iar generațiile viitoare pot construi ceva nou pe
fundamentele etnice antice. Rolul naționalismului este de a redescoperi trecutul ascuns în
loc sa construiasca peste el.

Pentru moderniști, în contrast, trecutul este absolut irelevant. Națiunea este un fenomen
modern, produsul ideologiilor nationalistilor, care sunt chiar ei ,înșiși expresia societății
moderne, industriale. Naționalistul este liber să folosească moștenirile etnice , dar
construirea națiunii poate continua fără ajutorul unui trecut etnic.Așadar, popoarele sunt
faptele unei etape particulare a istoriei si inserate în condiții complet moderne.

Pentru post-moderniști, trecutul este mai problematic. Chiar dacă națiunile sunt moderne și
sunt produsul condițiilor moderne culturale, naționaliștii care vor să răspîndească conceptul
de națiune vor folosi din plin elemente din trecutul etnic cînd acestea răspund nevoilor și
preocupărilor din prezent. Prezentul creează trecutul în propria sa imagine. Așadar,
intelectualii naționaliști moderni vor selecta deschis, vor inventa si vor amesteca tradțiii în
cercetarea lor pentru comunitatea politica imaginată.

Niciuna dintre aceste formulări nu pare să fie satisfăcătoare. Istoria nu este un magazin de
dulciuri în care copiii să le poată amesteca și să aleagă dintre ele; dar nu este nici o
substanta ce nu mai poate fi schimbată sau o succesiune de straturi suprapuse. Însă nici
istoria nu poate fi pur si simplu neglijata.

Nationalistii au un rol vital in constructia natiunilor, nu ca artisti culinari sau ingineri

sociali, ci ca arheologi politici ce redescopera si reinterpreteaza trecutul comun in loc sa
regenereze comunitatea.Episoade precum mormantul lui Tutankhamun, legenda „Kalevala ”
si ruinele lui „Teotihuacan” au venit sa sprijine si sa defineasca sensul natiunii moderne in
Israel, Egipt, Finlanda si Mexic.

5. Naționalismul etnic și condiția minoritățior

Naționalismul etnic (sau etnicism și naționalism rasial) este o formă de naționalism în care
„națiunea” este definită în termeni de etnie sau rasă.
Tema centrală a naționaliștilor etnici este că „națiunile sunt definite de
un patrimoniu comun, care include, de obicei o limbă comună, o credință comună, și o
origine etnică comună”. Aceasta include, de asemenea, o cultură comună între membrii
grupului, cu strămoșii acestui grup, și, de obicei, având un limbaj comun; cu toate acestea,
acest lucru este diferit de definițiile pur culturale ale „națiunii” (care permit oamenilor să

7
devină membri ai unei națiuni prin asimilare culturală) și de definiții pur lingvistice (care
văd „națiunea” ca o totalitate de persoane ce vorbesc o anumită limbă).
Atâta timp cât naționalismul etnic continuă să se prolifereze de-a lungul întregii lumi, ne
putem aștepta la o creștere continuă a fluxului de refugiați și a oamenilor fără adăpost.
Deoarece nu este posibil să stabilim o relație exactă între intensitățile naționalismele entice
și rata refugiațiilor națiunii respective, putem generaliza, spunând pur și simplu, cu cât sunt
mai extinse și mai chinuitoare conflictele generate de naționalismele etnice, cu atât este mai
probabil să fim martorii unor probleme la scară mare, cauzate de refugiați, așa cum se
întâmplă deja în Sri Lanka, Palestina, Kurdistan, Bosnia, Etiopia și Africa de Sud și
Centrală.
De asemenea, cât timp, ideea de etnie pură va continua să fie adoptată, ne putem aștepta la
apariția unor noi grupuri categorizate drept “outsideri” și tratate cu superioritate de către
ceilalți cetățeni, în propria lor țară, dacă nu chiar hărțuite și expulzate.
În plus, deoarece majoritatea națiunilor rămân fidele unui model de integrare etnică, în care
etnia dominantă și cultura sa se plasează central din punct de vedere al importanțeii politice
și economice, șansele de reducere a fluxului de refugiați sunt slabe. Poate că cel mai
important pas pentru a stopa aceste maree imprevizibile de refugiați, în afară de inițiativele
pentru a depăși sărăcia cronică, malnutriția și dezastrul ecologic, ar fi încercarea de a
“deetniciza” națiunea . Un asemenea program presupune redefinirea națiunii în niște termeni
mai teritoriali, mai legali, mai culturali și mai educaționali, folosind o perspectivă mai
polietnică și mai pluralistă asupra naționalismului. În acest mod, ar putea deveni posib ilă
accentuarea culturii publice, de masă, o patrie comună și coduri juridice comune.
Apar astfel două probleme majore.
Prima, ca întotdeauna, este reprezentată de rolul istoriei și al destinului în procesul de
obținere a națiunilor “deetnicizate” . Apare bineînțeles problema amintirilor împărtășite
împreună. Al căror trecut și al căror viitor va fi cuprins de conceptul națiunii? Cine poate
spune că aparțin acestei comunități de istorie și destin? Și ce este patrimoniul cultural și
"etnoistoric", care poate include, mai degrabă decât să excludă, diferitele comunități etnice
în limitele sale teritoriale?
A doua problemă este reprezentată de nevoia de solidaritate. Orice societate necesită
anumite principii de solidaritate. Paradoxal, acest lucru se dorește într-o eră modernă în
care, însă, statele și cetățenii acestora trebuie sa fie în competiție unul cu celălalt, pentru
resurse finite, într-o diviziune inegală a muncii internaționale.
Nu există soluții simple pentru asemenea probleme. Tot ce putem spun e este că de aceste
soluții și de condițiile economice și ecologice, va depinde soarta prezentă a nenumăraților
refugiați din lume.

8
Așadar, naționalismul nu este un set unitar, fix de dogme și idealuri. Ca doctrină,circula ție
și simbol, s-a dovedit cameleon, capabil de o aproape infinită adaptare și reformulare,
păstrând în același timp scopurile sale de bază. Chiar dacă nu putem schimba radical lumea,
suntem capabili de a construi o serie de natiuni mai polietnice, unite de legaturile lor
cuturale, teritoriale , economice și legale, care pot găzdui majoritatea refugiaților și a
oamenilor fără adăpost din lumea aceasta. Dacă acest lucru se dovedește a fi o speranță
deșartă, atunci vom fi martorii mai multor tragedii ce implică refugiații, în mileniul următor.

6. Sionismul și Diaspora
Sionismul - de la Muntele Sion, nucleul așezării davidice în Ierusalim - este mișcarea de
emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere și revenirii în țara
strămoșească, în Israel, pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare,
re-crearea și consolidarea unui stat evreiesc.

Diaspora desemnează totalitatea comunităților evreiești dispersate și stabilite în

afara Palestinei ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de
către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului, mai ales în urma captivității
babiloniene. În prezent termenul desemnează orice grup etnic aflat în afara granițelor țării
de origine.
Dorința evreilor de a se reîntoarce în țara strămoșească a rămas o temă universală în tradiția
evreiască de la Marea Revoltă a Evreilor, distrugerea Ierusalimului de către romani în
anul 70, revolta lui Bar Kohba din 135, și începutul diasporei consecutive a evreilor. Cele
trei revolte eșuate tragic precum și alte inițiative cu rezultat similar, au slăbit încrederea
evreilor că visul lor se va împlini ca urmare a unei acțiuni umane.
Evreii au continuat să locuiască în Palestina și după revolta lui Bar-Kohba; comunități
evreiești au existat acolo neîntrerupt în ultimele două milenii. Declinul evreilor palestinieni
a fost treptat și s-a întins de-a lungul mai multor secole, sub influența dominației bizantine,
a cuceririlor arabilor (anii 600), cruciaților (sec. XI), și a ineficientei administrații
a Imperiului Otoman (sec. XV - XX). Spre sfârșitul acestei epoci, fertilitatea pământurilor
în Palestina scăzuse dramatic, iar economia țării înapoiată.
În ciuda acestui declin, au existat mai multe mișcări proto-sioniste, ce au avut ca rezultat
revitalizarea anumitor comunități evreiești, cum ar fi cea din Safed. Populația acesteia se
compunea din evrei care au fugit de persecuțiile din partea regatelor catolice, ce au
urmat Recucerirea Peninsulei Iberice. În acea perioadă, de exemplu, în Portugalia, din
ordinul regelui Manuel I, evreii au fost forțați fie să se convertească la creștinism, fie să
plece.

9
Termenul sionism a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–
1937, jurnalist evreu-austriac - la Primul congres sionist din 1897 a fost ales secretar
general al Organizației sioniste mondiale) în1890 pentru mișcarea pre-sionistă Hovevei
Țion și adoptat apoi de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel.
Acest congres avea ca obiectiv soluționarea problemei evreiești, prin crearea (reînființarea)
statului evreiesc în Palestina, ca un unic răspuns rezonabil față de amplificarea anti-
semitismului central-european și francez.

7. Identitatea națională și ideea unității europene

Într-o lume în care globalizarea a devenit un fenomen cât se poate de concret este vital să
căutăm noi căi pentru conservarea identității naționale și a specificității locale. Ușor de
spus, greu de îndeplinit, mai ales în cadrul Uniunii Europene, un „stat” de proporții
continentale, care înglobează o varietate de limbi, culturi și tradiții care trebuiesc integrate
fără a prejudicia sau discrimina. Integrarea europeană e o veritabilă provocare la nivel socia l
și cultural și echilibrul între regional și continental necesită efort și implicare.

Europenii au înțeles foarte bine la finalul celui de-al Doilea Război Mondial că tragediile
celor două războaie s-au datorat tocmai lipsei de unitate a Europei. În fond, avem cu toții în
spate cultura comună a Europei, pe care o împărtășim indiferent de națiunea căreia îi
aparținem. Identitatea europeană o înglobează pe cea națională fără a o suprima. Uniunea
Europeană oferă șansa dezvoltării economice și un cadru mult mai amplu prin care statele
europene își pot valorifica și afirma bogăția culturală specifică la nivel internațional.

Winston Churchill spunea că a crea unitatea europeană înseamnă a crea „o structură care să
permită Europei să trăiască în pace, siguranță și libertate.” Pentru a realiza acest ideal este
important ca statele europene să recurgă la ceea ce Robert Schumann numea „sentimentul
solidarității națiunilor”, solidaritate care presupune deschidere și cooperare și care nu
exclude manifestarea specificului național, ci dimpotrivă, încurajează și facilitează
expansiunea culturală și conservarea valorilor istorice.

Trăim într-o eră a comunicațiilor, a dinamismului și pentru a ține pasul trebuie să evităm
izolarea și să contribuim la amplificarea schimburilor economice și culturale. Sistemul
comunist a demonstrat că izolarea politică și economică duc la declin în toate planurile
societății. Un stat închistat în prejudecăți, izolat, care sacrifică bunăstarea și prosperitatea
cetățenilor săi nu poate fi numit un stat democratic. Prosperitatea înseamnă dezvoltarea
înfloritoare a tuturor domeniilor, iar a priva un stat de această oportunitate ar fi pur și
simplu absurd. Integrarea europeană nu presupune renunțarea la valorile naționale și
regionale de dragul dezvoltării economice ci presupune șansa de a împărtăși aceste valori,

10
de a le face cunoscute la scară continentală și chiar mondială. Uniunea Europeană nu este
definită doar de schimburile de produse și resurse, ci și de schimbul de idei, de schimburile
culturale.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori, statele europene privesc noțiunea de unitate ca pe o
noțiune care exclude identitatea națională. Expansiunea din ce în ce mai rapidă a globalizării
devine o amenințare în ochii cetățenilor care simt că își pierd reperele culturale și că
structurile tradiționale ale societății lor sunt zguduite din temelii. Modul de viață olandez
poate fi într-adevăr șocant pentru un popor ortodox și conservator din estul Europei și „the
clash of cultures” poate duce la disensiuni destul de grave pe plan european, un exemplu
concret fiind recentul scandal declanșat de atitudinea britanicilor față de o posibilă „invazie”
a imigranților români și bulgari.

Problema conservării identității naționale într-o societate ca și cea europeană rămâne una
delicată. Deși Uniunea Europeană oferă premisele afirmării culturilor naționale la o scară
continentală și deși toate statele europene împart anumite valori comune, diferențele politice
și sociale dintre aceste state continuă să încline balanța într-un sens negativ, ducând la
disensiuni care se dovedesc uneori dificil de gestionat.

Europenilor nu le rămâne decât să lupte pentru realizarea unității lor cu cele mai
performante și puternice arme: toleranță, deschidere, empatie. Cetățenii Europei a u șansa de
a adera la o comunitate care le oferă nu doar cunoașterea a noi culturi ci și ocazia de a -și
„etala” cu mândrie(dar nu în spirit extremist!) propriile valori naționale.

8. Bibliografie
Antony D. Smith, Myths and Memories of the Nation, Oxford, Oxford University Press,
1999, pp. 29-96.

11