SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat pacea pe continentul
european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste
27 de ţări, fiind compuse din experţi militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost
principiile care au stat la baza tratatelor de pace.
Principiului naţionalităţilor (1918-1920)
Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente
teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor
state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de
către puterile Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele
programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:
Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea dreptul inalienabil al naţiunilor
la autodeterminare şi formarea de state independente.
Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington),
au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din
Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-
se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat
fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie
1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de
eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-
numitele state succesorale.
Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe teritoriile fostelor imperii
multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre
acestea: convenţii de pace publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor
naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanţii de
independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii
speciale, pentru a da garanţii mutuale de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor
secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să renunţe la principiul libertăţii
mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.
Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai puternic al SUA în problemele
europene.
Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;
– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;
– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I
Karagheorghevici;
– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky;
– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;
–România:
– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România
– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România
– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România
Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din
Europa Centrală:
– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele baltice şi Polonia;
– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existenţa Poloniei, unirea
Bucovinei cu România, Austria – stat naţional;
– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani
din 1913 (Pacea de la Bucureşti);
– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România,
Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;
– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor
central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;
– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele succesoare fostului
Imperiu Austro-Ungar;
 – Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea Britanie, Franţa,
Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu România;
- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile
fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în
zonă.
Relaţiile internaţionale: 1921-1924
Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii
după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi
acţiuni diplomatice.
Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)
A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului. Au fost 9 ţări participante
(SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi
SUA îşi concentrau atenţia asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului.
Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porţilor
deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O
chestiune la ordinea zilei era şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.
La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia şi Franţa), cu privire la
garantarea posesiunilor insulare în Pacific.
La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale.
Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:
- SUA şi Anglia - 525.000 tone
- Japonia – 315.000 tone
- Franţa şi Italia 175.000 tone.
Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost semnat de SUA, Marea Britanie,
Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi
integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul
posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură
pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.
Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană şi
prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste
chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.
Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea crizei economice europene. A
eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte
principii în această privinţă. Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:
1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de Franţa;
2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile
ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa
întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional,
fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a avut totuşi o consecinţă
neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a
stabilit o largă colaborare economică, politică şi militară între cele două state revizioniste.
Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracţiune la
adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii
colective, care era legată de dezarmare.
Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii dezarmării imediate şi
necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al
păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o
reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de altă parte, crearea unei armate
internaţionale.
Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor
externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau
Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale
trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în
caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma
arbitrajului internaţional, caz în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga
semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate să urmeze aceste directive.
Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa
pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost un
eşec pentru sistemul de securitate colectivă.
Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat şi
inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea
Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie
1924.
Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924).
Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul
internaţional de experţi în problema reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a
acestor obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra, raportul de forţe s-a
schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit.
Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol
important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929, Republica de la Weimar a
primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au
favorizat ascensiunea politică şi militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare
cu celelalte state.
Conferinţa şi tratatele de la Locarno
La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus
guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis
guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi
Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceşte planul Dawes. Cel
mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la
Londra, în 1 decembrie 1925. Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo – ului
teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi Franţa. Germania şi Franţa se obligau
ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau
problema acordării de ajutor acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.
Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele
cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe
acestea de o posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din prevederile
Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste
tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe
garantate şi ţări cu graniţe negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan,
decidea cine se făcea vinovată de agresiune.
Pactul Briand-Kellogg
Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor
internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii
statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.
Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia Franţei în lume. Ca urmare,
Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui
pact de „prietenie veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927, Frank
Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menţiona că ideea este acceptată de
Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez
n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia şi
Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva
menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar şi-a exprimat acordul.
La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se
înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a pactului.
Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional, interzicerea războiului de
agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu
prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.
Problema dezarmării
 Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie nelinişte în sânul
opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a
creat o comisie de pregătire a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie
1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală şi completă, care au fost
prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost
respinse. În această situaţie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a
înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeaşi
chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.
Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război
Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale. Sprijinite substanţial de oameni
politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea
prevederilor referitoare la plata reparaţiilor.
Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea
problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare,
Owen Young). Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în
care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii micilor state au fost total nesatisfăcuţi de
conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei
fiind, în acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan, reparaţiile datorate de
Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de
Comisia reparaţiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin
asupra căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.
Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele Hindenburg cerând ajutorul
băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor
reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay
Macdonald, a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat
moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăţi.
Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi exprime acordul ca Germania să
plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea
datoriilor germane. Anularea acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea
problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunţe la plata datoriilor
de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în
octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de
celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.
Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului:
- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;
- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;
- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;
- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.
Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:
1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;
2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că necesitatea de a
menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele
două guverne vor rezolva chestiunea printr-o înţelegere amicală;
3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un interes în această
zonă.
Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial
Anschluss-ul
Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania, Anschluss-ul, o anexare, în
adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei.
Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista un partid nazist, care
constituia un stâlp al influenţei naziste.
Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea mult la independenţa
Austriei, a anunţat un plebiscit naţional pentru ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938,
dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria.
Anschluss-ul, interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania va da o imensă
majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au avut succesul scontat.
Pactul Tripartit, Pactul celor trei puteri, Pactul Axei, Pactul celor trei căi sau Tratatul Tripartit a fost semnat la
Berlin pe 27 septembrie 1940 de Saburo Kurusu (pentru Imperiul Japonez), Adolf Hitler (pentru Germania Nazistă, și Galeazzo
Ciano (pentru Italia Fascistă), care a pus bazele unei alianțe militaro-politice și a fost actul oficial de constituire a Axei Berlin-
Roma-Tokyo, care s-a opus Aliaților.
Contextul politic și pactul
Pactul punea într-o formă oficială parteneriatul Puterilor Axei și a fost considerat în epocă un avertisment
trimis SUA pentru a rămâne neutre în războiul care se prefigura.
Pactul celor trei națiuni prevedea ca pentru deceniul care urma să coopereze între ele în scopul principal al
stabilirii unei ordini a lucrurilor, dar și pentru promovarea prosperitatea mutuală și bunăstarea popoarelor lor. Cei
trei își recunoșteau reciproc sferele de influență și se obligau să-și asigure ajutor reciproc din punct de vedere politic,
economic și militar în cazul când oricare din ele ar fi atacate de o putere cu care nu era deja implicată în război, cu
excepția URSS-ului.
Pactul completa „Acordul germano-japonez” și Pactul Anticomintern din 1936 și a ajutat la depășirea
diferendelor apărute între cele două puteri după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, semnat de Germania și
URSS în 1939.
Pactul Tripartit a fost semnat mai apoi de Ungaria (20 noiembrie 1940), România (23 noiembrie 1940) și
Slovacia (24 noiembrie 1940). Bulgaria a semnat pactul pe 1 martie 1941, mai înainte de intrarea trupelor germane
în țară.