România în Primul Război Mondial

Primul Război Mondial reprezintă pentru neamul românesc lupta pentru împlinirea
visului său de veacuri: desăvârșirea unității naționale, unirea celor trei provincii într-un singur
stat. România așa cum o cunoaștem noi astăzi s-a clădit în timp prin prețul sângelui vărsat de
acei eroi-martiri, care au înțeles că libertatea și demnitatea urmașilor lor depinde de starea lor de
sacrificiu. Primul Război Mondial a însemnat un moment-cheie al istoriei României, un moment
al jertfei pentru reîntregire și unitate.
Marile puteri din Europa se grupaseră de câțiva ani, simțind că trebuie să izbucnească
ceva, mai ales din cauza dorinței Germaniei de a avea supremație în Europa. Se formează două
mari blocuri: Puterile Centrale (în centrul Europei) reprezentate de Germania și Austro-Ungaria
cărora li se alăturaseră prin tratate Italia și România și Antanta reprezentată de Anglia, Franța și
Rusia. În iunie 1914, un patriot sârb îl omoară la Sarajevo pe principele moștenitor al Austro-
Ungariei, Franz Ferdinand. Sârbii, susținuți de ruși, resping ultimatumul adresat de către
guvernul austro-ungar ca ancheta acestei crime să fie condusă de polițiști austrieci pe teritoriul
Serbiei. Germania declară sprijin Austro-Ungariei, iar Rusia pornește mobilizarea generală.
Germania ordonă și ea mobilizare generală, așa încât trece la mobilizare și Franța, izbucnind la
începutul lui august 1914 cel mai mare război de până atunci. Germania, convinși de
superioritatea lor militară, au crezut că vor câștiga în câteva săptămâni, dar s-au lovit de
rezistența Franței sprijinită de Anglia; astfel, războiul a durat mai bine de patru ani și s-a terminat
cu prăbușirea Germaniei.
Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație ambiguă: aliată cu
Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și, din 1888, Italia), dar cu majoritatea opiniei
publice ostilă Austro-Ungariei din dorința de a elibera teritoriile românești stăpânite de aceasta.
Consiliul de Coroană (21 iulie/ 3 august 1914) condus de Regele Carol I a hotărât ca România să
rămână neutră, tocmai pentru că regele nu a găsit susținători de a intra în război alături de
Puterile Centrale, prim-ministrul Ionel Brătianu împreună cu majoritatea membrilor guvernului
neacceptând un război alături de Puterile Centrale și împotriva Rusiei. După câteva săptămâni, în
septembri 2014, Regele Carol moare, fiind urmat la tron de nepotul său, Ferdinand I, căsătorit cu
o prințesă pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Maria.
Responsabilitatea politicii externe a fost asumată de Ionel Brătianu după moartea Regelui. Deși
simpatiile sale mergeau spre Antanta, nici el și nici regele Ferdinand nu aveau vreo intenție de a

1
abandona starea de neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei
puteau fi siguri că-și vor realiza obiectivele naționale. Freamătul lăuntric al regelui privind
războiul este descris de Regina Maria astfel: „Menirea noului Rege era una dintre cele mai grele,
mai ales în ceea ce privește politica externă. Fiind încredințat că trebuie să se țină strâns de
neutralitate pe cât se va putea, era totuși necontenit împins într-o parte sau într-alta de către țările
ce se războiau, și pe rând amenințat sau ademenit. Dar mai presus de toate era cumplita luptă
între datorie, conștiință și inimă. În chip firesc inima îl atrăgea de partea țării în care se născuse.
Oricine își va da seama ușor, cât era de sfâșiat și cu câtă îngrijorare îl pândea poporul său
întrebându-se cum va îndeplini făgăduința ce i-o dăduse, când se urcase pe tron, de a fi un bun
român” (Regina Maria, Povestea vieții mele). De asemenea, Regele Ferdinand arătând unitatea sa
cu poporul român îi răspunde fostului prim-ministru conservator Petru Carp, germanofil: „Nu
cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste două
interese se confundă. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea.
Deoarece mai presus de toate, să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcu
când ați numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu,
Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și
revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a
încredințat-o”.
În România nu exista decât o singură dorință: unirea, iar unica soluție pentru îndeplinirea
ei consta în alăturarea țării la grupul de mari puteri favorabile acestei dorințe, și anume la
Antanta. Timp de doi ani (1914-1916), Brătianu a pregătit intrarea în război a României,
preocupat ca satisfacerea revendicărilor ei să facă obiectul angajamentului ferm al Aliaților, iar
situația de pe fronturi să permită României o cât mai mare economie de sânge.
După intrarea în război a Italiei și Bulgariei, în 1915, România a devenit obiectul celor
mai presante solicitări din partea celor două coaliții. Antanta voia să grăbească intrarea României
în război, pentru a slăbi presiunea Germaniei pe frontul din Franța. Față de manevrele și
tergiversările lui Brătianu, Antanta își va pierde răbdarea în vara anului 1916, punând România
în fața alternativei „acum ori niciodată”. Brătianu a trebuit să semneze la 4 / 17 august 1916
tratatul de alianță cu Antanta, însoțit de o convenție militară. România se angaja să intre în război
împotriva Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoștea dreptul de a alipi teritoriile românești din

2
Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, de la vărsarea Someșului în Tisa până la vărsarea
Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul (inclusiv cel sârbesc).
Hotărârea de intrare a României în război a fost adusă la cunoștința poporului printr-o
proclamație în care se evocau faptele înaintașilor, care au realizat statul român prin unirea
Principatelor, au cucerit independența de stat a țării, au consolidat, prin munca lor, viața
națională. Documentul sintetiza obiectivul urmărit prin intrarea în război: „Astăzi ne este dat
nouă să întregim opera lor închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai
pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților”.
Prima fază a campaniei a început în noaptea de 14-15 august/27-28 august, când trupele
române au trecut frontierea în Transilvania. Istoricul Nicolae Iorga descrie acest moment astfel:
„Dorobanții noștri au intrat în Ardeal, unde atâta vreme erau așteptați, cu lacrimile pe obraz și cu
pâinea caldă în vatră” (Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc). Ocuparea
Brașovului (16/29 august) a fost punctul culminant al ofensivei din Transilvania.
Bucuria și încrederea victoriei din Transilvania au fost spulberate de rușinoasa înfrângere
de la Turtucaia (24 august/6 septembrie). Incompetența și lașitatea comandanților (generalii
Aslan și Teodorescu) au făcut ca trupele române din „capul de pod fără pod” (formula aparține
lui Al. Averescu), abandonate de comandantul lor, să fie încercuite și anihilate.
Guvernul liberal a angajat România în război cu armata nepregătită, a subevoluat
capacitatea de ripostă a adversarului și și-a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile Aliaților,
ale căror ajutoare au întârziat să apară. Catastrofa de la Turtucaia a obligat factorii de decizie
politici și militari să înțeleagă că efortul de război avea să fie de lungă durată și că el trebuia
temeinic pregătit.
Pe frontul din Transilvania, situația se agrava, fiind aduse numeroase trupe germane sub
conducerea generalului E. von Falkenhayn. În aceste condiții, copleșiți de forța numerică și de
tehnica inamicului, ostașii români au fost nevoiți să treacă în apărare și apoi să se retragă din fața
dușmanului. La sfârșitul lunii octombrie, trupele germane au rupt frontul românesc pe Jiu, au
invadat Oltenia, au trecut Oltul, înaintând în Câmpia Română. Simultan, trupe germano-bulgare
comandate de von Mackensen au trecut Dunărea, îndreptându-se spre București. Bătălia de la
Neajlov și Argeș pentru apărarea Capitalei, deși începută cu succese promițătoare pentru armata
română, s-a încheiat cu înfrângerea forțelor noastre. Guvernul se retrage de la București la Iași,
care pentru o perioadă a devenit capitala României.

3
 În teritoriul ocupat, inamicul a exercitat o cruntă teroare împotriva populației, a practicat
un jaf metodic organizat asupra tuturor bogățiilor naționale. Cu toate condițiile extrem de grele,
populația română a desfășurat o susținută și eroică luptă de rezistență împotriva ocupanților. Deși
Puterile Centrale ocupaseră două treim din teritoriul României, ele nu și-au atins obiectivul
urmărit, statul român continuând să existe și să spere în dreptatea cauzei sale pentru care intrase
în război.
În iarna 1916-1917, în Moldova s-a desfășurat o muncă intensă de instruire a trupelor cu
noul armament primit de la Aliați, de organizare a armatei și de pregătire a noilor lupte, vizând
eliberarea teritoriului național și unirea tuturor românilor. Un rol important în stimularea maselor
populare l-a avut anunțarea reformei agrare și a celei electorale la 23 martie/5 aprilie 1917 și
înscrierea lor în Constituție, în iunie 1917.
La 13/26 aprilie 1917, foștii ostași români din armata austro-ungară prizonieri în Rusia au
dat publicității o declarație prin care-și exprimau hotărârea de a intra în luptă pentru împlinirea
idealului național, cerând să fie înrolați în armata română ca voluntari. În baza acordului stabilit
între guvernele României și Rusiei, la începutul lunii iunie au sosit la Iași primele batalioane de
voluntari ardeleni și bucovineni, fiind primiți cu entuziasm. Prezența voluntarilor din
Transilvania și Bucovina constituia dovada indubitabilă a voinței tuturor românilor de a-și apăra
și întregi patria.
În afara granițelor României, s-a desfășurat o bogată activitate politico-diplomatică.
Astfel, o delegație de români ardeleni – Vasile Lucaciu, Vasile Stoica, Ioan Moța – a plecat în
aprilie 1917 în Statele Unite ale Americii unde a desfășurat o susținută activitate în favoarea
cauzei unirii tuturor românilor. În iulie 1917, s-a înființat la Londra Societatea Anglo-Română cu
scopul influențării opiniei publice și a oficialităților în sprijinul unității național-statale a
românilor.
În vara anului 1917 s-au desfășurat o operație ofensivă la Mărăști (11/24 iulie – 19 iulie/1
august) și două operații defensive la Mărășești (24 iulie/6 august – 6/19 august) și Oituz (26
iulie/8 august – 9/22 august). Cea dintâi, desfășurată de Armata 2, condusă de generalul
Averescu, în cooperare cu Armata 4 rusă, a luat prin surprindere pe adversari convinși că nici
soldații români, nici cei ruși nu mai erau capabili de un efort ofensiv. Bătălia de la Mărăști, fără
să fi avut o mare însemnătate strategică, a însemnat totuși o cotitură, întrucât, așa cum se artă în
istoria oficială a războiului, „pentru întâia oară, după 11 luni de la intrarea României în război, ei

4
au văzut că inamicul atacat fuge din fața lor, că el le cedează terenul, că-i iau prizonieri, că-i
capturează material (arme, mitraliere, tunuri)”.
Bătălia de la Mărășești, sub conducerea generalilor Constantin Cristescu și, ulterior,
Eremia Grigorescu, a fost episodul cel mai glorios al Războiului de întregire și ea se așază alături
de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. Rezistența eroică a trupelor și rapida
înlocuire a unităților ruse, intrate în panică sau fără voință de luptă, ca urmare a propagandei
bolșevice, au făcut ca planul inamicului să se năruie.
Încheierea bătăliei Moldovei părea să ofere un răgaz României, dar evenimentele din
Rusia, unde bolșevicii reușesc să ia puterea la 7 noiembrie 1917, au creat un nou cadru militar și
politic cu totul defavorabil țării noastre. Situația micii Românii, care se reducea deocamdată la
Moldova, cu tot guvernul refugiat la Iași, aflată între puterea germană și cea austro-ungară la
apus și revoluția bolșevică la răsărit, devenise disperată. Ionel Brătianu crede că am pierdut
războiul și cedează locul celor care sunt dispuși să facă pace cu Germania. Mareșalul Averescu
consideră, pe plan militar, că războiul ar fi pierdut și că, la fel ca rușii, trebuie să facem pace cu
Germania, semnând armistițiul la 9 decembrie 1917 (rușii semnaseră armistițiul la Brest-Litovsk
cu 4 zile înainte). După mai multe luni de negociere, președintele guvernului, conservatorul
Alexandru Marghiloman, semnează Pacea de la București, la 7 mai 1918, prin care România
devenea dependentă politic și economic de Puterile Centrale.
Evenimentele de pe câmpul de luptă au schimbat repede soarta României. Pe frontul de
vest, Aliații au zădărnicit ofensiva germană finală din iulie 1918 și au început să înainteze
constant spre Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele austro-ungare și au obligat
Austro-Ungaria să accepte un armistițiu la 21 octombrie/3 noiembrie. La 28 octombrie/ 10
noiembrie regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război și la 1 decembrie a intrat în
București în fruntea trupelor sale.
Unirea Basarabiei cu Regatul României a avut loc la 27 martie/ 9 aprilie, când Sfatul țării
dintre râurile Nistru și Prut a votat unirea cu România, după ce cu puțin timp în urmă trupele
românești îi alungă pe bolșevici din Chișinău. O dată cu dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar,
la 15/28 noiembrie, românii din Bucovina și la 18 noiembrie/ 1 decembrie cei din Transilvania
s-au declarat pentru unire cu Regatul României.
La 1 Decembrie 1918 are loc la Alba Iulia, orașul simbol al luptei românilor pentru
unitate și dreptate, ce amintea de originea latină a românilor, de unirea înfăptuită de Mihai

5
Viteazul la anul 1600, de martiriul lui Horea, Cloșca și Crișan, de detenția lui Avram Iancu,
Marea Adunare Națională care a decretat unirea „tuturor celor de-o limbă și de-o lege, într-un
singur și nedespărțit stat românesc”, după cum s-a adresat președintele Gheorghe Pop de Băsești.
Ziua de 1 decembrie s-a încheiat într-o atmosferă de bucurie generală. Era bucuria împlinirii unui
ideal care animase dintotdeauna poporul român, pentru care dăduse de-a lungul secolelor jertfe
nenumărate, și care devenise realitate.
Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai frumoasă a istoriei românești.
Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici
unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan
țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii
politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit.
Desăvârșirea unității naționale a României a căpătat recunoaștere internațională prin
tratatul de la Saint Germain-en-Laye, cu Austria – care recunoștea unirea Bucovinei cu România,
semnat la 10 decembrie 1919, prin tratatul de la Trianon, cu Ungaria – care recunoștea unirea
Transilvaniei cu România, semnat la 4 iunie 1920, și prin tratatul de la Paris, prin care Franța,
Marea Britanie, Italia și Japonia recunoșteau unirea Basarabiei cu România, semnat la 28
octombrie 1920.
Privind la această Românie mare, ce reprezenta visul națiunii române, Regina Maria, în
ultima sa scrisoare, se adresează țării astfel:
„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care
ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţara pe care am văzut-o
întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu
mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

6
 Bibliografie:
1. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 1999;
2. Ioan Scurtu, Alba Iulia 1 Decembrie 1918, Ed. Sport-Turism, București, 1988;
3. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Ed. Adevărul S.A.;
4. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Istoria României, Ed. Corint, București, 2007;
5. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, București,
2008;
6. Nicolae Iorga, Istoria românilor pentru poporul român, ed. a VI-a, Ed. Așezământul
Tipografic Datina Românească, Vălenii de Munte, 1926,
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/64/Nicolae_Iorga_-_Istoria_rom%C3%A2nilor_pentru_poporul_rom%C4%83nesc.pdf.