MINISTERUL EDUCAŢIEI REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE STAT DE RELAŢII INTERNAŢIONALE DIN REPUBLICA

MOLDOVA
FACULTATEA : DREPT

Referat
Tema: ELEMENTELE DE IDENTIFICARE A SOCIETĂŢII
COMERCIALE – MĂRCILE ŞI EMBLEMELE

Chișinău,2018
 Cuprins:
Оглавление
INTRODUCERE..............................................................................................................................3
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE EMBLEMĂ ŞI MARCĂ ..........................................................3
II. EMBLEMA CA ATRIBUT DE IDENTIFICARE A SOCIETĂŢII COMERCIALE ...................................4
III. MARCA – ELEMENT IDENTIFICATOR AL SOCIETĂŢII COMERCIALE .........................................6
Bibliografie:..................................................................................................................................9
INTRODUCERE
Fiind recunoscute la nivel mondial, mărcile şi emblemele au fost mereu folosite ca unelte pentru
atragerea clienţilor de către societăţile comerciale. Este într-un fel, un truc psihologic destinatar al
căruia trebuie să fie clientul, cumpărătorul, beneficiarul de servicii, .
Nu în ultimul rînd, putem menţiona despre cele două că sunt, pe plan juridic, nişte elemente cheie în
identificarea cît mai uşoară a societăţii comerciale pe piaţa economică.
Marile companii de succes precum Microsoft, Apple sau Samsung, alocă din bugetul acestora sume
destul de considerabile pentru dezvoltarea mărcii sau a emblemei, conştientizînd astfel potenţialul
economic şi valutar pe care acestea îl pot aduce.
O marcă sau emblemă puternică, cunoscută pe piaţa circuitului civil, are o importanţă foarte mare, în
ipoteza în care toate societăţile comerciale „agresează” clienţii cu noi şi noi oferte. Este, dacă vreţi, o
concurenţă destul de mare în acest sens, care vizează atragerea acestora. Fiind un mijloc prin care
societatea comercială îşi atrage clientela, este foarte importantă cercetarea, definirea şi construcţia
mărcii sau a emblemei, după caz.
În lucrarea de faţă am încercat să analizez importanţa emblemei şi mărcii pentru societatea
comercială, am încercat să fac o încadrarea a acestora în ansamblul de elemente identificatoare
pentru o societatea comercială, evidenţiind principalele trăsături şi diferenţe dintre acestea. La fel,
am încercat să scot în evidenţă obligativitatea sau facultativitatea celor două elemente de
identificare.

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE EMBLEMĂ ŞI MARCĂ

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţilor comerciale, a apărut şi necesitatea reglementării juridice

a acesteia, nevoia dată fiind instituită în raţiunea în care orice societate implicată în circuitul
comercial era obligată să achite careva impozite şi taxe fiscale pentru activitatea pe care o
desfăşura.
Necesitarea reglementării juridice a pus şi problema unor atribute de identificare a societăţii
comerciale, în ipoteza în care se impunea delimitarea acestora una de alta ceea ce facilita această
operaţiune.
În doctrina de specialitate, dar şi în legislaţie sunt enumerate un set de atribute de identificare a
societăţilor comerciale, participante la circuitul civil. Printre numeroasele elemente se regăsesc
emblema şi marca. Opiniile doctrinarilor la acest capitol s-au împărţit. Unii consideră că emblema şi
marca sunt atribute facultative de identificare, alţii consideră că doar emblema este facultativă şi
marca obligatorie, etc.
În fine, pentru a stabili importanţa sau elementul facultativ apropo de cele două elemente de
identificare, se impune mai întîi a da o noţiune acestora, capitol la care literatura de specialitate
„abundă” şi „este generoasă”.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen.
Conform DEX-ului, emblema reprezintă un obiect, imagine (însoțită de o deviză) care poartă în mod
convențional un anumit înțeles, care simbolizează o anumită idee.
Cu titlu de drept comparat, legislaţia română prevede următoarea definiţie pentru emblemă:
„Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o întreprindere de alta de acelaşi gen”. Într-
adevăr, emblema nu se confundă cu firma, ele fiind noţiuni distincte.
Legea nr. 845/1992 prevede că firma poate fi utilizată şi în calitate de emblemă comercială. Putem
deduce din prevederile normei date, faptul că firma este un element obligatoriu de identificare a
societăţii comerciale, iar emblema – unul facultativ.
Legiuitorul moldav însă a modificat, prin legea nr. 183/1998, dispoziţia art. 24 din legea nr.
845/1992, stabilind că emblema va fi protejată numai dacă se înregistrează în modul stabilit de
Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, anulîndu-se astfel deosebirea dintre
marcă şi emblemă.
Reamintindu-ne de obligativitatea emblemei ca atribut inerent de identificare pentru comerciant,
putem opina în favoarea următorului exemplu: în cazul apariţiei pe piaţă a unui alt comerciant cu
activitate de acelaşi gen, acesta pentru a-l putea deosebi de comerciantul existent deja, are obligaţia
să apeleze la emblemă. În acest sens emblema devine obligatorie. Dacă pe piaţă nu mai există nici
un comerciant de acelaşi gen, atunci emblema devine un element de identificare facultativ.
Dacă este să ne referim la celălalt atribut de identificare – marca, putem începe prin a-i da o
definiţie, exact aşa cum am făcut şi la emblemă.
Potrivit doctrinei autohtone de specialitate, marca este semnul vizual care permite de a distinge un
produs sau un serviciu al unui producător de produsul sau serviciul similar al altui producător.
Cu titlu de drept comparat, doctrina românească defineşte mărcile de fabrică, de comerţ şi de
servicii ca fiind „semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele, lucrările şi
serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi şi pentru a stimula îmbunătăţirea
calităţii produselor, lucrărilor şi serviciilor”.
DEX-ul defineşte marca în următorul mod – semn distinct aplicat pe un obiect, pe un produs, pe un
animal etc. pentru a-l deosebi de altele, pentru a-l recunoaște etc.
Dacă este să vorbim din punct de vedere juridic, marca este definită în legislaţia R. M. ca fiind
orice semn sau orice combinaţie de semne, susceptibile de reprezentare grafică, ce
serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de produsele sau
serviciile altei persoane fizice sau juridice.
Cu titlu de drept comparat, legislaţia României face şi ea trimitere la noţiunea şi reglementarea
juridică a mărcii. În anul 1998 a fost adoptată Legea nr. 84 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
care reprezintă legea actuală ce se aplică în România în domeniul protecţiei mărcilor şi a indicaţiilor
geografice.
Conform spuselor doctrinarilor, prin această lege se revine la caracterul facultativ al mărcilor, fiind
totodată reglementat şi domeniul indicaţiilor geografice, fapt care constituie o novaţie a legiuitorului
român.
Conform aceleiaşi legi, art. menţionează faptul că indicaţia geografică reprezintă denumirea servind
la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat în cazurile în care
o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini
geografice.
De asemenea, trebuie evidenţiat faptul că, Legea în cauză este corelată cu Tratatul internaţional de
armonizare al legislaţiilor naţionale, elaborat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Industriale
(OMPI), cît şi cu Directiva UE adoptată în acest scop.

II. EMBLEMA CA ATRIBUT DE IDENTIFICARE A SOCIETĂŢII COMERCIALE

Rezumînd cele spuse mai sus, putem ajunge la concluzia că atît marca, cît şi emblema, reprezintă
totuşi elemente distincte în identificarea societăţilor comerciale una de alta. Fiind o persoană
juridică, societatea comercială este practic impusă, prin lege, să aibă unele atribute de identificare,
aşa cum persoana fizică are şi ea anumite elemente distincte de identificare care o individualizează.
Societatea comercială poate fi identificată prin emblemă (simbolică), dacă aceasta este înscrisă în
registrul de stat în care este consemnată şi persoana juridică. Emblema (simbolica) este o imagine,
cu un sens convenţional, care uneori este însoţită de o deviză a titularului.
Emblema este utilizată, de regulă, de persoanele juridice cu scop lucrativ (întreprinderi) şi are
consacrare legislativă, aşa cum am menţionat anterior, în art.24 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi.
Simbolica este utilizată de persoanele juridice fără scop lucrativ şi are consacrare legislativă în
Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti.
Simbolica este folosită în raport cu statul şi cu unităţile administrativ-teritoriale care pot să aibă
propria simbolică. Emblema se înscrie în Registrul de stat în care este consemnată persoana
juridică şi se protejează cu aceleaşi mijloace cu care se protejează denumirea persoanei juridice.
Din acest motiv, emblema (simbolica) nu trebuie confundată cu marca, aceasta din urmă
consemnîndu-se în Registrul de stat al mărcilor după alte reguli. Emblema (simbolica) poate fi
înregistrată şi ca marcă, în această situaţie avînd o dublă protecţie.
În literatura de specialitate, mai găsim intabulat şi scopul emblemei. Acesta vizează diferențierea
unui comerciant față de alții existenți în piață, emblema putând fi prezentă pe facturi, note de
comandă, oferte, prospecte, panouri publicitare.
Literatura de specialitate autohtonă mai face precizarea precum că emblema face parte din
patrimoniul societăţii comerciale, reprezentînd totodată şi un drept incorporabil. Dreptul asupra
emblemei îl putem numi şi drept privativ, deoarece privează pe toţi ceilalţi în favoarea celui care
deţine dreptul asupra acesteia, şi este un drept exclusiv pentru că exclude pe oricare altul şi
investeşte doar pe unul cu un caracter de drept de proprietate.
Emblema constă, de obicei, dintr-o figură, reprezentare grafică figurativă sau non figurativă.
Denumirea ca emblemă poate fi însăşi firma reprezentată grafic într-un mod special şi inconfundabil.
Ea nu poate consta în reproducerea obiectului unei activităţi comune, după cum nu poate fi nici o
denumire generică. Emblema poate consta dintr-o altă compoziţie sau indicaţie care serveşte la
individualizarea unei societăţi comerciale. Ea trebuie să constituie un semn distinctiv mai sugestiv
decât firma, fiind o etichetă a comerciantului, după cum marca este eticheta produsului.
În alegerea emblemei domină principiul libertăţii alegerii ceea ce presupune că fiecare comerciant îşi
poate alege emblema conform liberei sale convingeri şi dorinţe, în dependenţă de activitatea pe care
o desfăşoară sau unitatea de producţie şi desfacere.
Vorbind de principiul liberei alegeri şi de faptul că emblema este un atribut, chiar dacă nu atît de
important, de identificare, aceasta presupune şi unele reguli care trebuie respectate între
comercianţi la alegerea unei embleme, pentru a se evita confundarea şi repetarea acesteia din
urmă. Aceste reguli pot fi interpretate şi ca restricţii în domeniul emblemelor. Acestea presupun:

1. Unicitatea, respectiv originalitatea emblemei. O emblemă trebuie să aibă caracter de noutate,

să se deosebească de altele;
2. Emblema se foloseşte numai împreună cu firma. Aceste semne vor putea fi folosite pe panouri
de reclamă, oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, prospecte, tarife, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi folosite în mod vizibil de firma comercială. Dacă
emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă în litere de mărimea a cel puţin jumătatea
literelor cu care este scrisă emblema.

Conform Codului Civil al R. M., emblema este un rezultat protejat în urma activităţii intelectuale.
Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale
(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice
asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice,
de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de firmă,
emblema comercială, marca de deservire etc.).
Caracterele şi natura juridică a dreptului asupra emblemei. Emblema are aceleaşi caractere ca
şi firma:

1. Caracterul real, presupune că persoana comerciant îşi exercită dreptul asupra emblemei fără
vreo intervenţie activă a altor persoane;
2. Caracterul exclusiv, face trimitere la faptul că orice emblemă nouă trebuie să se deosebească
de cele existente;
3. Caracterul absolut, (opozabilitate faţă de toţi)
4. Caracterul patrimonial, adică emblema face parte din patrimoniul societăţii comerciale.

Dacă fondul de comerţ a făcut obiectul unei transmisiuni, fără să se fi prevăzut expres şi
transmiterea emblemei, se prezumă că şi emblema a fost transmisă odată cu fondul de comerţ, cu
excepţia unei convenţii anterioare sau concomitente cu privire la transmiterea emblemei[21].
Titularul dreptului la emblemă poate cere obligarea la despăgubiri a celui care a folosit fără drept
emblema sa, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
III. MARCA – ELEMENT IDENTIFICATOR AL SOCIETĂŢII COMERCIALE

Marca, este un semn care face ca produsele şi serviciile unor persoane juridice să se deosebească
de produsele şi serviciile similare ale altor persoane juridice. O persoană juridică poate fi titulară a
mai multe mărci. Deşi indirect, prin intermediul produselor şi al serviciilor, marca identifică şi
persoana juridică titulară.
Legea nr. 38 din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor, defineşte la art. 2 marca. Astfel, marca
reprezintă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice.
Pentru ca marca să fie protejată de lege contra posibilei utilizări de către alţi participanţi la circuitul
civil, persoana juridică trebuie să o înregistreze în modul stabilit. Cererea de înregistrare se depune
la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. După examinarea cererii şi a mărcii,
organul de înregistrare, dacă nu are motive de respingere, decide înscrierea mărcii în Registrul
naţional al mărcilor şi denumirilor de origine ale produselor şi eliberarea unui certificat de
înregistrare.
În contextul celor expuse de mai sus, aceeaşi lege, la art. 3 menţionează expres faptul
că drepturile asupra mărcii sînt dobîndite şi protejate pe teritoriul Republicii Moldova prin:

1. înregistrare în condiţiile legii;

2. înregistrare internaţională conform Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, denumit în continuare Aranjamentul de la Madrid,
sau conform Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor din 27 iunie 1989, numit şi Protocolul referitor la Aranjament;
3. recunoaşterea mărcii ca fiind notorie.

Aceeași lege, menţionează la art. 2 că marca notorie reprezintă o marcă utilizată de către o
asociaţie de fabricanţi, producători, prestatori de servicii sau comercianţi ori de către alte organizaţii
similare pentru a indica produsele şi/sau serviciile lor;
Scopul mărcii este eliminarea riscului de confuzie asupra produselor şi serviciilor identificate prin
respectiva marcă în faţa clienţilor, furnizorilor sau a oricăror alte persoane interesate, altfel încît nu
vor fi confundate cu altele aflate în piată.
Pentru a-şi îndeplini scopurile şi pentru a se diferenţia de celelalte, mărcile trebuie să îndeplinească
o serie de reguli:

1. simbolul cuprins (daca există) să fie simplu, atractiv;

2. sa aibă capacitatea de a fi rapid identificată, de a ieși în evidenţă;
3. sa fie ușor de memorat;
4. sa nu fie asemănătoare cu alte mărci existente.

Fiind şi el un atribut de identificare a societăţii comerciale, marca îndeplineşte numeroase funcţii,

cum ar fi:

1. protejează produsele şi serviciile titularului mărcii;

2. reprezintă o garanție a originii unui produs şi a calităţii sale;
3. identifică eficace şi uşor persoana juridică.

Sub aspectul compunerii lor, mărcile sunt diferite semne materiale constituite din cuvinte, litere, cifre,
reprezentări grafice, plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente, una sau mai multe culori
(mărci figurative), forma produsului sau a ambalajului acestuia (mărcii descriptive), prezentarea
sonoră, numele sau denumirea sub o formă deosebită (mărci nominale), sigiliile, reliefurile sau alte
asemenea elemente.
Articolul 5. Semnele care pot constitui mărci
Pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de
persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în
special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne,
cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice.
Clasificarea mărcilor. Literatura de specialitate, atît cea autohtonă, cît şi cea străină, vine cu o
clasificare a mărcilor, efectuată în funcţie de mai multe criterii. Clasificarea este necesară şi se
impune în ipoteza în care se cere evidenţierea între mai multe clase de mărci.

1. Din punctul de vedere al destinaţie lor, mărcile se împart în:

 mărci de fabrică – mărcile aplicate pe mărfurile industriale;

 mărci de comerţ – mărcile aplicate pe mărfurile care se comercializează de către titularii
acestor mărci.

1. Din punct de vedere al obiectului, mărcile se împart în:

 mărci de produse, aici intrînd mărcile de fabrică şi de comerţ, deoarece ele se referă la
produse;
 mărci de servicii.

Mărcile de servicii se împart în două categorii:

 mărci de servicii care se aplică pe produse, pentru a-l identifica pe autorul serviciului, al cărui
obiect au fost aceste produse (de exemplu, „Nufărul” pentru curăţătorie), şi
 mărcile de servicii „pure” care, sub forme diferite, sunt menite să identifice servicii care nu ţin
de obiecte materiale (servicii bancare, organizări de spectacole, asigurări etc.).

Marca de servicii are menirea să distingă serviciile prestate de o anumită întreprindere de cele
prestate de alte întreprinderi, de aceea semnul distinctiv trebuie să se aplice serviciilor, să existe un
raport direct între marcă şi servicii. În unele cazuri marca nu poate fi folosită decît în documentaţia
legată de prestările de servicii, pe chitanţe sau facturi (în cazul băncilor, companiilor de asigurare)
sau numai pe ambalajul produsului în legătură cu care se prestează serviciile.

1. În funcţie de titularul dreptului de marcă, avem:

 mărci individuale – titularul dreptului de marcă este o persoană fizică sau juridică determinată;
 mărci colective.

Mărcile colective nu pot aparţine decît persoanelor juridice şi se caracterizează prin:

 marca colectivă nu aparţine celor care o folosesc, ci unei persoane juridice care autorizează
folosirea ei, întrucît nu exercită un comerţ sau o industrie;
 folosirea mărcilor colective este reglementată;
 mărcile colective sunt intransmisibile.

1. După numărul semnelor folosite, avem: mărci simple – sunt alcătuite dintr-un singur semn:
un nume, o denumire, o reprezentare grafică etc.;

 mărci combinate – compoziţii de diferite semne, susceptibile de protecţie.

1. După natura semnelor folosite:

 mărci verbale – alcătuite din semne scrise, constînd din nume, denumiri, cifre, sloganuri etc.;
 mărci figurative – cuprind toate reprezentările grafice, susceptibile de protecţie, ca: embleme,
desene, amprente, sigilii, etichete, culori etc.;
 mărci sonore – constituite din sunete.
De ce trebuie înregistrată marca? Marca reprezintă un element principal în strategia firmelor,
având rolul de a distinge produsele şi serviciile unei firme de cele ale concurenţilor. Marca are o
deosebită importanţă economică prin capacitatea de a atrage şi păstra clientela. Pe de o parte, ea
ajută deţinătorul mărcii să-şi comercializeze şi să-şi promoveze produsele, pe de altă parte, marca
ajută consumatorii să facă alegerea, protejând şi încurajînd titularul mărcii să menţină şi să
amelioreze calitatea produselor care poartă această marcă.
Deţinătorul mărcii are dreptul de a folosi marca şi fără să o fi înregistrat, însă drepturile sale asupra
mărcii nu vor beneficia de o protecţie eficientă. Numai înregistrarea mărcii îi conferă titularului
dreptul exclusiv de a dispune de marcă, de a o folosi pe teritoriul Republicii Moldova şi de a interzice
persoanelor terţe să folosească, fără consimţământul său, în operaţiunile comerciale semne identice
ori similare pentru produse sau servicii identice ori similare celor pentru care marca a fost
înregistrată, în cazul în care o astfel de folosire ar genera risc de confuzie.
Din prevederile Legii cu privire la protecţia mărcilor, art. 25 (1) menţionează expres faptul că
drepturile asupra mărcii pot fi transmise integral sau parţial prin cesiune, prin contract de licenţă,
precum şi prin succesiune. Astfel, din prevederile normei date, concluzionăm faptul că marca este
obiect al circuitului civil şi poate deveni obiect al succesiunii, în condiţiile reglementate de către
Codul Civil.
Acelaşi articol, la alin. 2 stipulează că marca poate face obiectul unui gaj, al altor drepturi reale,
precum şi al unei executări silite. Alin. 3 vine cu o completare şi spune că gajul mărcilor se
înregistrează în Registrul garanţiilor reale mobiliare conform prevederilor Legii cu privire la gaj. Alte
drepturi asupra mărcilor se înregistrează în Registrul naţional al cererilor de înregistrare a mărcilor
sau Registrul naţional al mărcilor şi devin opozabile faţă de terţi din momentul înregistrării.
Art. 26 (4) menţionează că contractul de cesiune a mărcii va fi perfectat în scris şi semnat de părţile
contractante, cu excepţia cazului cînd cesiunea rezultă dintr-o hotărîre judecătorească. În caz
contrar, cesiunea este nulă. De aici rezultă şi forma scrisă a contractului.
Prin contract de licenţă, titularul mărcii înregistrate (licenţiar) transmite dreptul de utilizare a acesteia
oricărei alte persoane (licenţiat), rezervîndu-şi dreptul de proprietate asupra mărcii (art. 27 alin. 1 al
legii menţionate).
Bibliografie:

Legea nr. 845 din 01.1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi;

LEGEA REPUBLICII MOLDOVA privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, nr.588-XIII din
22.09.95;

Legea nr. 38 din 02.2008 privind protecţia mărcilor.

Codul Civil al R. M.;

Legea României Nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului;

Legea României 31/1990 privind societăţile comerciale;

Legea R. M. nr. 845, din 01.1992, cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Vladislav Rusu, Ghenadie Focşa, Curs de drept comercial, Chişinău, 2006;

Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/persoana-juridica/

http://www.dreptonline.ro/articole/articol.php?id_articol=94

Băcanu, I. Firma şi emblema comercială.