Căsătoria Clerului

Cuprins
Introducere.............................................................................................................2

1. Căsătoria clerului în Biserica Primară.....................................................4

2. Căsătoria clerului în Biserica Răsăriteană și în Biserica

Apuseană.....................................................................................................8

2.1. Problema celibatului în Biserica Apuseană.......................................8

2.2. Căsătoria clericilor în Biserica Răsăriteană....................................13

2.3. Căsătoria a doua a clericilor.............................................................16

Concluzii................................................................................................................18

Bibliografie............................................................................................................19

2
 Căsătoria Clerului

Introducere

Sfintele Taine ale Bisericii sunt o prelungire a întrupării Domnului, fiind mijloace reale
de realizare a unirii omului cu Hristos în scopul dobândirii mântuirii. Unirea lui Dumnezeu cu
creația este o taină cuprinzătoare, aflându-se la temelia Tainelor Bisericii, iar omul ocupă un
loc aparte în această mare taină, prin calitatea sa de chip și organ principal al tainei, însăși
ființa sa cuprinzând și spiritul și materia, unind creația cu Dumnezeu. Tainele, săvârșite de
Hristos prin Biserică, se acordă celor care intră și rămân în sânul comunității eclesiale,
împărtășindu-se fiecăruia, nu izolat, ci în lucrarea de unire a persoanelor cu Hristos și cu
ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Cel ce este Capul pururea viu și activ al Trupului Său
tainic, Biserica.1
Legătura între Hristos și Biserică este iubire, o unire plină de iubire jertfelnică în
scopul sfințirii membrilor Bisericii, pentru că scopul esențial al omului este dobândirea
mântuirii. Însă, sfințirea și desăvârșirea omului se exclud fără iubire ca dăruire de sine, fără
unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Iar mediul cel mai prielnic pentru om de a-și depăși
individualismul și izolarea, dându-i posibilitatea de autodăruire și de a trăi în iubire jertfelnică
asemenea iubirii lui Hristos pentru Biserică, este căsătoria.
Căsătoria ocupă un loc important în Biserică, iar binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
femeile și bărbații care se căsătoresc este numită „taină”. „Taina Nunții este un act sfânt, de
origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și
unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la
demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică” 2.
Urmărind referatul biblic al creaţiei, Dumnezeu l-a creat pe om ”bărbat și femeie”
(Facerea 1, 27), formând omul întreg, ”a creat întreaga fire omenească într-un om – întâiul om
Adam – iar din carnea lui a luat-o pe prima femeie”3, de aceea ”căsătoria, ca legătură naturală
pe viață între un bărbat și o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai
împreună alcătuiesc umanitatea completă”4. Astfel, omul tinde spre comuniune după modelul
comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi, căci ”cele două sexe sunt

1
Lector univ. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei. Condițiile administrării
căsătoriei. Studiu juridico-canonic, Editura Christiana, București, 2010, Ediția a II-a, p. 9.
2
H. ANDRUTSOS, Dogmatica, trad. rom., p. 420, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică
Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 118.
3
Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii și a omului începuturilor, trad. rom. De Constantin
Făgețan, Editura Sophia, București, 2001, p. 324.
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, pp. 186-187.

3
 Căsătoria Clerului

complementare nu numai pe plan fizic, ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea
conjugală un reflex al iubirii intratrinitare” 5.
În lucrarea de față voi încerca să vorbesc despre căsătoria clerului din punct de vedere
canonic.

1. Căsătoria Clerului în Biserica Primară

În Biserica veche au existat trei trepte ierarhice: diaconii instituiți din primul an de
existență a comunității din Ierusalim (FA 6, 1-6); prezbiterii sau preoții instituiți prin hirotonie
de către Apostoli (Fapte 14, 23), iar mai târziu de către episcopi (Luca 10, 1-24) și episcopii,
inițial colaboratorii Sfinților Apostoli, cărora le-a fost încredințată conducerea bisericilor
locale devenind astfel succesorii direcți și nemijlociți ai acestora.
Pentru toate aceste trepte ierarhice se cereau calități morale deosebite. Sfântul Apostol
Pavel, în epistola sa către Timotei, episcopul Efesului, ne arată care sunt calitățile morale
necesare candidaților la cler: "Se cuvine însă episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei
femei, treaz, cuminte, cuviincios și primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv,
nedeprins să bată, neagonisitor de câstig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bun
chivernisitor în casa lui, având copii ascultători cu toată bunăcuviința" (I Timotei 1, 2-4).
Același autor scrie și lui Tit episcopul Cretei: "De este cineva fără de prihană, bărbat al
unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători" (Tit 1, 6).
Sfântul Apostol Pavel nu amintește nimic despre celibat ci dimpotrivă, el arată că cei
vechi (preoți și diaconi) erau căsătoriți cu o singură femeie.
Biserica a recunoscut și a aprobat căsătoria preoților, întemeindu-se pe însuși actul
creației după Scriptură, unde citim: "Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine să fie omul
singur, să-i facem, ajutor potrivit pentru el" (Facere 2, 18). Și a făcut Dumnezeu ajutor lui
Adam, pe care El l-a numit femeie. "Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse și iată că erau
bune foarte" (Facere 1, 31).6

5
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scopul principal al
căsătoriei, în rev. MA, XXX (1985), nr. 9-10, p. 582.
6
Starea civilă a preoților și diaconilor după Sfintele Canoane, http://www.crestinortodox.ro/drept-
bisericesc/starea-civila-preotilor-diaconilor-dupa-sfintele-canoane-69943.html, accesat la data de, 18.12.2013.

4
 Căsătoria Clerului

Noul Testament ne arată că la începutul creștinismului înșiși Apostolii au fost în cea

mai mare parte căsătoriți. Așa de exemplu ni se vorbește „despre soacra lui Petru”, care
zăcea fiind cuprinsă de friguri (Matei 8, 14), diaconul Filip era și el căsătorit (FA 21, 8-9), iar
Sfântul Apostol Pavel a pus locuitorilor creștini din Corint următoarea întrebare: „N-avem
oare dreptul să luăm cu noi de femeie pe o soră a noastră, ca și ceilalți Apostoli, ca și frații
Domnului, ca și Chefa? Oare numai eu singur și Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?” (I
Corinteni. 9, 5-6). Rezultă din aceste cuvinte că dintre toți Apostolii numai ei doi, numai
Pavel și Barnaba erau necăsătoriți. 7
Condiția aceasta de a fi bărbat al unei singure femei înseamnă dreptul și obligația
clericului de a se căsători o singură dată, cu o singură femeie, fecioară, și căsătoria aceasta să
aibă loc înainte de a primi Taina Hirotoniei. Rânduiala aceasta este în deplină armonie cu
idealul monogamiei, instituită de Dumnezeu și cu dispozițiile clare si precise ale atâtor
canoane bisericești (Can. 5 și 26 Ap., Can. 3 Sin. I Ec., Can. 3, 4 și 25 Sin. Cartagina,
Can. 12 și 13 Trulan etc).8
De asemenea, se citează practica incontestabilă a Bisericii primare și a secolelor
următoare, învățătura aproape unanimă a Părinților greci și, chiar câteodată, exemplele lor
personale, deși aceasta nu este o regulă generală: printre marii capadocieni, Sfântul Grigorie
de Nazianz era fiul unui episcop, Sfântul Grigorie de Nyssa, de altfel autorul cărții De
virginitate, a fost căsătorit și tatăl familiei sale.
Apoi, se cunoaște foarte bine cadrul canonic. Canonul 4 al Sinodului de la Gangra (340
sau 343) stipulează următoarele: „Dacă cineva ar afirma că nu se cuvine a primi
cuminicătură de la un prezbiter căsătorit, când liturghisește acesta, să fie anatema”. În
Constituțiile Apostolice, acest „cod de drept canonic din anul 380”, cum l-a numit ultimul
său editor, se repetă preceptele Epistolelor sobornicești amplificându-le: „Astfel trebuie să fie
episcopul: bărbat al unei singure femei dintr-o singură căsătorie, bine chivernisindu-și casa
sa. De aceea când primește hirotonia și este așezat episcop. Să fie certcetat astfel: dacă este
serios, credincios și cu bune purtări, dacă are sau a avut femeie serioasă și credincioasă,
dacă și-a crescut copii în temere de Dumnezeu și i-a învățat legea Domnului, dacă casnicii
lui îl respectă, se tem de el și-l ascultă toți... ” 9 ; „Episcop, preot și diacon, zicem, să se așeze
aceia care s-au căsătorit numai o singură dată, fie că le trăiesc soțiile, fie că le-au murit.

7
Pr. Dr. Spiridon Cândea, Preoți căsătoriți sau celibatari?, în rev. MA, Anul VI (1961), nr. 9-10, p. 580.
8
Ibidem, p. 581.
9
Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și canoanele apostolice, II, 2, trad. de Pr. Ioan
Mihalcescu, Matei Pâslaru și G. N. Nițu, Ed. Facultății de Teologie din Chișinău, 1928, p. 16-17, apud Pr. Prof.
dr. Constantin Rus, Starea civilă a clerului și celibatul după legislația Sinodului al VI-lea Ecumenic, în
Ortodoxia, Anul LVIII, sept.- dec., 2007, p. 11.

5
 Căsătoria Clerului

După hirotonie, însă, să nu le fie îngăduit să se mai căsătorească, dacă sunt necăsătoriți, sau
dacă au soții, să se împreuneze cu altele, ci să se mulțumească cu aceea pe care au avut-o
când au venit la hirotonie. Iar servitorii și cântăreții și anagnoștii și ușierii poruncim ca ei să
fie căsătoriți o singură dată; iar dacă mai înainte de căsătorie au intrat în cler, le îngăduim
să se căsătorească, dacă au bună voință spre aceasta, ca nu cumva păcătuind să ia pedeapsă.
De asemenea, poruncim ca nimeni din cei din cler să nu ia de soție o desfrânată, sau o slugă
din casă, sau o văduvă, sau pe una alungată de bărbatul ei,cum zice Legea (Lev. 21,14) ”10 .
Și în Canoanele Apostolice: Canonul 5: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul să nu-și
alunge soția pe motiv de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească; și stăruind, să se
caterisească”11.
Canonul 51 : „Dacă un episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau oricine din catalogul
preoțesc, se ține departe de nuntă și de cărnuri și de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă,
trecând cu vederea că toate sunt foarte bune și că bărbat și femeie l-a făcut Dumnezeu pe om,
ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească și să se lepede de
Biserică. Asemenea și laicul”12.
Canonul 40 apostolic repetă dispozițiile canoanelor 24 și 25 ale Sinodului de la
Ancira, dintre care canonul 25 vorbește explicit despre fiii episcopului. 13
Pentru prima dată în istorie, un sinod local ținut în Elvira (Illibris, Spania) pe la anul
300 sau 306, a interzis episcopilor, preoților și diaconilor de a se căsători. Hotărârea aceasta
este cea dintâi opreliște în calea căsătoriei clericilor. Ea însă a produs o mare tulburare și o
vădită nemulțumire în rândurile preoților. De aceea ea nu s-a putut pune în aplicare nici chiar
în Spania.
Pentru a doua oară problema celibatului clericilor a fost pusă în discuție Sinodului de la
Arelate (în Galia), la anul 314. Sinodul aduce prin canonul 29 aceeași hotărâre ca și cel din
Elvira, interzicând episcopilor, preoților și diaconilor de a se căsători, amenințând cu
caterisirea pe toți cei care ar nesocoti această dispoziție.
În secolul IV problema căsătoriei sau necăsătoriei preoților a intrat într-o nouă fază. În
Biserica Răsăriteană de la început au existat clerici căsătoriți și necăsătoriți, întrucât căsătoria
nu era interzisă după cum nici celibatul de era obligatoriu. Din această stare de fapt s-a ajuns
în Biserica Răsăriteană la întrebarea dacă nu cumva era nevoie de o lege care să reglementeze

10
Ibidem, VII, 17, pp. 162-163, apud Pr. Prof. dr. Constantin Rus, Starea civilă a clerului... p. 11.
11
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, Ediția a III-a
îmbunătățită, p. 10.
12
Ibidem, p. 37.
13
Pr. Prof. dr. Constantin Rus, op. cit., pp. 13-14.

6
 Căsătoria Clerului

această practică. Desigur că au existat și alte cauze convergente la această chestiune. Pe de o

parte constatăm că acolo unde erau preoți necăsătoriți se comiteau și mai multe abuzuri care
atentau la demnitatea clerului în general. 14
Problema necăsătoririi clericilor a fost pusă în discuțiile Sinodului I Ecumenic, ținut la
Niceea în anu 325. Majoritatea episcopilor veniți din țările apusene au susținut introducerea
obligativității celibatului pentru clerici. Împotriva acestei teze s-a ridicat atunci venerabilul
episcop de Spania, Pafnutie, care, deși necăsătorit, s-a opus cu fermitate formulării unui
canon, prin care să se impună preoților celibatul. Au rămas celebre cuvintele lui, prin care a
cerut Sinodului „să nu pună pe umerii preoților un jug greu, pe care nu toți îl vor putea purta
cu demnitate”. El a spus despre viața familială a clericilor că este „o viață onorabilă și de
castitate”. Punctul de vedere al lui Pafnutie a fost acceptat de Sinod și dreptul clericilor de a
se căsători sau de a renunța la căsătorie a rămas mai departe în vigoare. 15
În anul 314 la Ancira s-a ținut un Sinod local care a emis 25 de canoane. Canonul 10
permitea diaconilor să se căsătorească dacă mărturiseau că trebuie să se însoare: „Toți cei ce
sunt puși diaconi, dacă chiar la punerea lor au mărturisit și au zis că trebuie să se însoare,
fiindcă nu pot rămâne așa, aceștia însurându-se după aceasta, să rămână în slujbă pentru că
li s-a dat voie de către episcop. Dacă însă oarecare tăcând și primindu-se la hirotonie cu
condiția să rămână așa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze din diaconie”. Așadar,
având în vedere obiceiul local, acest canon reglementa problema căsătoriei diaconilor, în
sensul că aceștia puteau contracta căsătorie nu numai înainte de hirotonie, cum s-a stabilit prin
canonul 26 apostolic și cum se arată în Așezămintele apostolice (VII, 17), ci și după
hirotonie, dacă au declarat cu ocazia aceasta că nu pot rămâne necăsătoriți. 16
Trei secole mai târziu Sinodul Trulan prin canonul 6, potrivit canonului 26 apostolic,
anulează cele spuse în canonul 10 de la Ancira, interzicând după hirotonie căsătoria
ipodiaconilor, diaconilor și preoților, dispunându-se ca aceștia să se poată căsători numai
înainte de a primi hirotesia sau hirotonia. Pentru nerespectarea acestei rânduieli, se prevede
pedeapsa caterisirii.
Însă căsătoria după hirotonie a clericilor s-a practicat și în veacurile IX-X, însă numai în
decurs de doi ani după hirotonie, așa cum rezultă din Novela 3 a lui Leon Filosoful. Dar după
cum rezultă dintr-o altă Novelă a acestuia, acest lucru era posibil chiar și în termen de 10 ani
după hirotonie. Din cele arătate se observă că oprirea căsătoriei după hirotonie este o măsură

14
Doctorand Jan Rusin, Starea civilă a preoților și diaconilor după sfintele canoane, în Studii Teologice, Seria a
II-a, Anul XXV (1973), nr. 5-6, p. 392.
15
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., pp. 581-582.
16
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., pp. 207-208.

7
 Căsătoria Clerului

cu caracter disciplinar, și nu una cu caracter doctrinar. Este o chestiune de disciplină, și nu o

chestiune de credință și, ca atare, ca orice normă sau regulă disciplinară, indiferent prin ce
autoritate ar fi fost așezată atât episcopii individual în eparhiile lor, cât și sinodul, pot acorda
dispensă. Căci stă în puterea lor a se despensa de orice normă, afară de cele întemeiate pe
adevăruri de credință sau pe principii de morală.17
Prin urmare, căsătoria clericilor nu era oprită în niciun chip de către Biserică la
începutul creștinismului. Ea era o realitate în viața celor mai mulți episcopi, preoți și diaconi
din primele trei secole ale creștinismului.

2. Căsătoria clerului în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană

2.1. Problema celibatului în Biserica Apuseană

În primele trei veacuri niciun cleric nu era oprit a se căsători, dar tot astfel nimeni nu era
obligat să se căsătorească. Și în Biserica Apuseană în primele trei secole ale creștinismului
referitor la căsătoria persoanelor sfințite ființa întru toate aceeși normă ca și în Biserica
Răsăriteană. Despre celibatul persoanelor sfințite nu există nicio urmă în istoria Bisericii
Apusene din primele trei veacuri. 18
Abia la anul 385, când Roma a început să-și afirme mai puternic și mai insistent
primatul, în calitate de cea mai veche Biserică din Apus, și-a pronunțat punctul de vedere în
problema celibatului prin papa Siriciu care a dat o dispoziție riguroasă împotriva preoților
căsătoriți care era în contradicție cu orânduielile canonice existente (can. 5 ap, can 4
Gangra) . De altfel însuși Siriciu era conștient că dă o dispoziție anticanonică. Se vede acest
lucru de acolo că întreg cuprinsul ordinului nu conține nicio dispoziție canonică existentă
referitoare la căsătoria preoților și nici nu caută, cum ar fi normal, să pună cumva în acord
acele dispoziții cu ordinul său, cu pur și simplu accentuează autoritatea scaunului apostolic și
în temeiul acestei autorități ordonă ceea ce dorește.

17
Ibidem, p. 117.
18
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 581.

8
 Căsătoria Clerului

Urmașii papei Siriciu au fost mai indulgenți decât el și au lăsat pe preoți să vețuiască în
continuare așa cum i-au găsit. Ceva mai exigenți au fost papii următori: Papa Inocențiu I
(401-417) și Leon cel Mare (440-461). Ei accentuiază că la preoți căsătoria trebuie să fie
spirituală, iar nu trupească. De aceea ei nici nu cer ca clericii să alunge de la ei pe soțiile lor,
ci pretind ca ei să le considere ca și când nu le-ar avea. Papa Grigorie cel Mare spune clar că
legea celibatului i se pare severă și greu de aplicat, dar recomandă stăruitor persoanelor din
cler să trăiască în înfrânare, fără să le pretindă însă să-și părăsească soțiile. 19
Sinodul din Elvira, prin canonul 33, precizează că cei ce sunt chemați a fi
propovăduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoți sau diaconi, trebuie să se abțină de la orice
legături cu soțiile lor și să renunțe a avea copii. Oricine călca acest canon era depus.
Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, și din 401, canonul 3, opreau, cu
pedeapsa depunerii, pe preoții și diaconii căsătoriți de a se folosi de drepturile lor conjugale
după hirotonie.
Părinții Sinodului Trulan, în stăruința lor ca Taradiția Apostolică și prescripțiile
canonice ale Bisericii Ecumenice să se păstreze în Biserica întreagă, văzând că Biserica
Romei și Biserica Apusului s-au abătut de la practica Bisericii Vechi prin promulgarea
canonului 33 al Sinodului de la Elvira, au emis canonul 13 care zice:„Fiindcă am cunoscut
că în Biserica Romei s-a transmis în calitate de canon ca cei ce vreau a se învrednici de
hirotonirea întru diacon sau prezbiter să mărturisească ca mai mult nu se vor împreuna cu
soțiile lor, noi, urmărim canonul vechi al perfecțiunii și orânduirii apostolice, voim ca viața
comună, cea după legea sfinților bărbați să rămână în ființă și de acum înainte, nicidecum
dezlegând legătura cu soțiile lor, lipsindu-i de împreunarea lalolată la timpul cuvenit. Drept
care de se va afla vreunul vrednic pentru hirotonia de ipodiacon sau prezbiter, acesta să nu se
oprească nicidecum de la promovarea la acea treptă, dacă trăiește laolaltă cu soția legitimă, ca
nu cumva prin aceasta să fim siliți să ocărâm nunta cea legiferată și binecuvântată de
Dumnezeu, prin prezența Sa; căci glasul Evangheliei strigă: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă” (Matei 19,6), iar Apostolul învață:„Cinstită este nunta și patul
nespurcat” (Evrei 13,4 ) și:„Legat ești cu femeie?nu căuta desfacere” (I Corinteni 7, 27).”20
Părinții sinodului de la Trulan au combătut inovația pe care Biserica Apuseană a căutat
s-o impună clericilor, arătând temeiul scripturistic al Tainei Căsătoriei și au combătut
celibatul obligatoriu din Biserica Romano-Catolică, ca fiind în contradicție cu canonul vechi
al orânduirii apostolice. Prin acest canon legislația privind căsătoria clerului și-a găsit

19
Ibidem, pp. 582-584.
20
Doctorand Jan Rusin, op. cit., pp. 394-395.

9
 Căsătoria Clerului

împlinirea, anunlând toate dispozițiile referitoare la celibatul obligatoriu pe care Roma se

străduise să-l impună până atunci. 21
Secolul al VIII-lea încadrează o periodadă de criză pentru disciplina celibatului
ecleziastic. Moralitatea clerului în Galia, sub Carol Martel, e într-o decadență vizibilă, în
Spania regele Witiza abrogă legea celibatului. Disciplina s-a îmbunătățit simțitor în vremea
Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului că trebuie să se abțină de la orice legătură
conjugală. Din secolul al X-lea, când decadența morală s-a făcut tot mai simțită, disciplina
celibatului a fost puternic zdruncinată. Pentru a fi reabilitată a fost nevoie de acțiunea papilor
Leon al IX-lea, Grigorie al VII-lea, Urban al II-lea și Calist al II-lea. De exemplu papa
Grigorie al VII-lea prin sancțiuni aspre, contrare canoanelor Sinodului de la Trulan, a introdus
în viața clerului din Biserica Apuseană celibatul, ca practică definitivă. În secolele XII și XIII
sinoadele au înmulțit canoanele prin care se prescria celibatul obligatoriu. 22
În 1031 sinodul din Bouges poruncea ca preoții, diaconii și ipodiaconii să rupă orice
legătură cu concubinele lor si hotăra ca acei ce nu se supun sa fie degradati din treapta ce au
ocupat-o, astfel ca să nu mai poată îndeplini în Biserică alt serviciu decât cel de cântăreț sau
de citeț.
Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont,
prezidat în 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de
Calixt al II-lea în 1119.
Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin canonul 1
și cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin
canonul 9 n-au făcut altceva decât să repete decretul lui Calixt al II-lea. În secolele al XIV-lea
și al XV-lea celibatul suferă o nouă decadență.
Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotărârea romană de a nu
renunța la celibat, poziție pe care a rămas până în zilele noastre. Prin aceasta s-a știrbit unul
din darurile dumnezeiești cu care a fost înzestrat omul - libertatea. "Clerici în maioribus
ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra
eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca și celelalte, legiferează un sfat,
iar sfatul cuprinde în sine o rezervă. Sfatul indică un drum, dar în același timp lasă pe sfătuit
să aleagă. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog între cel ce îl dă și cel ce-l primeste, pentru
că dacă am legifera toate sfaturile, dacă le-am urma fără acest dialog n-am mai putea vorbi de

21
Ibidem, p. 395.
22
Ibidem.

10
 Căsătoria Clerului

personalitate, iar omului i s-ar știrbi din demnitatea lui. 23

Însă clericii s-au opus cu înverșunare dispozițiilor papilor și găsim diaconi, preoți și
chiar episcopi căsătoriți și în secolul al XI-lea. Abia Sinodul de la Trident din anul 1562 a
proclamat drept lege generală pentru întreaga Biserică romano-catolică oblugativitatea
celibatarismului pentru toate persoanele sfințite. Orice nesupunere fața de această lege va fi
pedepsită cu anatema. 24
Însuși faptul că timp de douăsprezece secole (din sec. IV până în sec. XVI) clerul
apusean a luptat și a rezistat papilor, respingând toate hotărârile lor referitoare la celibat, este
o divadă puternică despre netemeinicia și necanonicitatea obligativității celibatului, despre
arbitrariul acestei stări nefirești din viața oamenilor. Această inovație a Bisericii apusene a
fost, alături de altele, o cauză însemnată a neînțelegerilor dintre greci și latini și un motiv
principal care a dus la dezbinarea Bisericilor. 25
La rândul ei Reforma a dat o nouă lovitură legii celibatului. Luther, marele reformator,
căsătorindu-se cun călugărița Caterina de Bora, și-a justificat într-un mod strălucit atitudinea
sa față de pretențiile Romei, scriind următoarele: „Dacă papa retrage celui căsătorit dreptul de
a fi preot, înseamnă că taina căsătoriei pe care Biserica o numește lucrarea lui Dumnezeu, este
de fapt o lucrare pe care Dumnezeu o face împotriva Sa Însuși. Or,este absurd ca o taină sa
blameze pe alta”.
Argumentul lui Luther a rămas valabil numai pentru lumea protestantă, deoarece
Contrareforma prin conciliul de la Trident (1545-1563) a înțeles să bareze lovitura impunând
cu mai multă rigurozitate legea celibatului. 26
Situația nu este mai bună nici în epoca modernă. Astfel, la începutul secolului XX, în
1901, preotul E. Dlouhy-Pakorny, slujitor al Bisericii Romano-Catolice din Cehoslovacia, a
înființat o revistă cu profil politico-social, numită „Razboj”, în care printre altele, a cerut
desființarea celibatului preoțesc. În anul 1902 a luat ființă „Uniunea preoțimii catolice”, în
programul căreia era inclus și celibatul voluntar. Dar Roma a reușit s-o desființeze în anul
1907.
O doleanța a clerului, depusă în 11 octombrie 1917 la Consiliul de Stat din Viena, cerea
prin punctul 4 ca „guvernul să ia în dezbatere abolirea legii celibatului”. 27

23
Doctorand Dumitru Ichim, Problema celibatului preoțesc în Biserica Romano-Catolică, în Studii Teologice,
Seria a II-a, Anul XXII (1970), nr. 9-10, București, pp. 705-706.
24
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 586.
25
Ibidem, p. 587.
26
Drd. Jan Rusin, op. cit., pp. 396-397.
27
Ibidem, p. 397.

11
 Căsătoria Clerului

Între anii 1964-1969 după relatarea revistei „ Der Spiegel”, 12800 de preoți romano-
catolici au părăsit preoția în favoarea căsătoriei.
Problema celibatului după Revelația divină, păstrată în Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție, nu este o condiție sine qua non pentru intrarea în cler celui pregătit pentru această
treabă. Argumentele se pot înmulți, dar adevărul nu are nevoie de multe cuvinte pentru că
oricum se impune. Acest sfat evanghelic niciodată nu va putea fi dogmatizat, cum se încearcă.
„Sfântul celibat” va rămâne un sfat, și nu o poruncă. 28

Astăzi, putem afirma că problema celibatului clerului catolic tinde să se acutizeze ,

ţinând seama de reacţiile împotriva lui chiar din interiorul Bisericii Romano-Catolice (clerici,
credincioşi, mass-media), în numeroase ţări catolice luându-se poziţie faţă de obligativitatea
celibatului (ex. Ţările de Jos ; Brazilia etc.). În Brazilia, ţară în care se află cea mai mare parte
a membrilor Bisericii Romano-Catolice, celibatul a fost vehement contestat. Mgr. Angelico
Sandalo Bernardino, responsabilul sectorului Vocaţiilor al Conferinţei naţionale a episcopilor
brazilieni, s-a pronunţat în favoarea ridicării celibatului preoţilor în cotidianul „O Globo”,
având în vedere numeroasele scandaluri sexuale în care au fost implicaţi preoţii catolici. Mgr.
Paolo Evaristo de Arns, arhiepiscopul emerit de Sao Paolo, a declarat: „Numeroase persoane
au nevoie de ajutorul unei femei. Pentru aceasta eu cred că celibatul ar trebui să fie o opţiune,
iar nu o obligaţie” . Fiind conştient de situaţia din vremea sa, Mgr. de Arns (1973-1996),
cunoscut pentru divergenţele avute cu Vaticanul, s-a arătat sceptic cu privire la vreo
schimbare legală a celibatului în vremea papei Ioan Paul al II-lea, declarând: „Cu acest papă
(Ioan Paul al II-lea, n.n.) noi ştim că nu vor avea loc schimbări. El a interzis dezbaterea pe
această problemă. Noi trebuie să aşteptăm viitorul papă” . Papa Ioan Paul al II-lea (1978-
2005), într-un discurs adresat episcopilor canadieni la data de 26 septembrie 1999, a susţinut
celibatul preoţilor, arătând că această stare civilă a preoţilor este unul din semnele care
diferenţiază preoţia de vocaţiile laice, iar la începutul activităţii sale ca papă a afirmat că
„inima preotului trebuie să fie liberă” pentru a fi disponibil celorlalţi .
Nu numai în Ţările de Jos şi în Brazilia au existat luări de poziţie împotriva celibatului, dar şi
Asociaţia franceză „Plein Jour” se întreabă: „Cum Biserica actuală poate propovădui Iubirea
câtă vreme ea impune reguli slujitorilor săi precum supunerea şi celibatul?” , adresând în
acelaşi timp numeroase scrisori ierarhiei catolice franceze, condamnând familiile clandestine
ale preoţilor apărute din cauza celibatului. Unele din aceste scrisori sunt: Lettre à Mgr. de
Berranger (mai 1998) ; Lettre aux évêques de France (iunie 1998) sau Lettre aux évêques de

28
Doctorand Dumitru Ichim, op. cit., p. 710.

12
 Căsătoria Clerului

France(noiembrie2000). .
Astfel, în contextul actual al Bisericii Romane avansăm teza posibilităţii alegerii ,
pentru candidaţii la preoţie, între căsătorie şi celibat şi în acelaşi timp examinându-se cu
atenţie în ce măsură comunitatea locală acceptă un preot căsătorit . Menţinerea stării civile a
celibatului în Catolicismul de rit latin nu este decât o urmare a centralismului roman de
dominaţie, prin care preoţii sunt cu uşurinţă trimişi dintr-o parohie în alta, ignorându-se faptul
că preotul catolic nu este un soldat roman într-o continuă luptă spre cucerirea de noi spaţii
geografice, ci el trebuie să cucerească spaţii spirituale. Considerăm că problema celibatului
catolic este de actualitate şi rămâne în studiu. 29

2.2. Căsătoria clericilor în Biserica Răsăriteană

În Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit s-a introdus însă norma, că orice cleric, dacă
dorește să încheie căsătorie, acesta trebuie să o facă înainte de hirotonie. Tot așa dorința de a
rămâne necăsătorit trebuie să și-o manifeste înainte de hirotonie. În care caz nu mai poate
încheia căsătorie sub niciun motiv. În înțelesul acestei norme din Biserica noastră este deci, la
latitudinea candidatului la preoție să-și petreacă viața căsătorit sau necăsătorit. Hotărârea într-
un sens sau altul trebuie însă să și-o manifeste înainte de hirotonia sa.30
Mărturiile scripturistice și patristice atestă în mod incontestabil că în Biserica Veche au
slujit clerici căsătoriți și necăsătoriți. Această practică a Bisericii Vechi a fost înscrisă ca lege
pozitivă și în textele sfintelor canoane, care reglementează starea civilă a clerului. Căsătoria
preoților, după aceste canoane, a fost și este nu numai îngăduită, ci și oarecum chiar
recomandată.
Biserica din Răsărit a rămas fidelă acetor mărturii și practicii Bisericii primare și nu a
înterzis candidaților la preoție să se căsătorească. Ea nu consideră viața conjugală a fi o stare
de viață inferioară față de acea stare „angelică” care este celibatul sau fecioria, că aceasta din
urmă ar fi singura demnitate pentru slujitorii cultului divin. 31
În Biserica Ortodoxă nu s-a pus niciodată problema unui cler celibatar. Din această
deosebire de concepție și de interpretare a rolului pe care-l are Biserica în lume au izvorât

29
http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.ro/2010/03/statutul-preotilor-divortati-si.html, accesat la data de 14
ian. 2014.
30
Pr. D. V. Anuțoiu, Căsătoria clericilor, în Foaia Diecezană, Anul LIII, 30 ianuarie 1938, Caransebeș, nr. 5, p.
1.
31
Pr. Prof. dr. Constantin Rus, op. cit., p. 25.

13
 Căsătoria Clerului

toate deosebirile și toate neînțelegerile dintre Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă.

Biserica romano-catolică s-a abătut de la idealul, de la drumul și scopul pentru care Iisus
Hristos a întemeaiat Biserica, în timp ce Biserica ortodoxă a rămas credincioasă misiunii pe
care i-a încredințat-o divinul ei Învățător.32
Biserica răsăriteană permite căsătoria celor ce vor intra în cler însă numai înainte de
hirotonie. Conform canoanelor 26 apostolic și 6 Trulan se pot căsători doar anagnoștii și
citeții. Odată ce candidatul primește hirotesia întru ipodiacon nu mai are dreptul de a se
căsători. Iar dacă este căsătorit trebuie să rămână „bărbatul unei singure femei” așa cum a
primit poruncă Timotei de la Sf. Ap. Pavel.
Însă dacă în Biserica Veche întâlnim cler căsătorit în toate cele trei trepte ierarhice,
începând cu secolul al VI-lea observăm că Biserica Răsăriteană tinde spre un episcopat
celibatar. Iar aceasta pentru că episcopul trebuie „să se dedice cu totul slujirii sale și a
sufletelor, fără neatențiile inevitabile create de preocupările vieții de familie; mai mult,
necesitatea unei administrări ne nebănuit a bunurilor bisericești s-ar expune mai puțin riscului
unei confuzii între proprietate și venitul Bisericii și bunurile personale și familiale ale
membrilor clerului”33 . Acestea rezultă din prevederile Canonului 40 apostolic și can. 24 și
25 ale Sinodului din Antiohia care sunt destul de explicite în acest sens.
S-a presupus că pentru instituirea celibatului episcopal ar fi exercitat o oarecare
influență acest concept omniprezent în literatura patristică , canonică și liturgică. Adică ideea
„căsătoriei” episcopului cu Biserica sa. Episcopul, soțul Bisericii și tatăl fiilor săi, nu ar putea
avea o altă soție, nici alți copii. 34
Celibatul episcopal s-a introdus și pe calea ligislației civile atunci când împăratul
Justinian I la anul 528 a dat legea prin care hotărăște ca dintre persoanele căsătorite pot fi
alești episcopi numai cei care nu au copii și nepoți, ca nu cumva grija pentru creșterea pentru
creșterea lor să-i abată de la demnitatea prețească și astfel să se risipească din cauza lor averea
bisericească.
Celibatul însuși și-a făcut apariția în legislația justiniană trei ani mai târziu. Astfel, în
anul 531 Justinian emite o altă lege despre așegerea episcopilor și prin acesta se dispune, pe
lângă cele anterioare, că episcopul în niciun caz nu poate trăi cu soția sa. Urmează sancțiunea
„canonică” prevăzută, totuși, printr-o altă lege seculară. Reglementarea definitivă, în acest
sens, a avut loc prin Novelele 6 (535), 123 (546) și 137 (565). Astfel, împăratul Justinian, prin

32
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 588.
33
Pr. Prof. dr. Constantin Rus, op. cit., p. 25.
34
Ibidem, p. 25.

14
 Căsătoria Clerului

Novela 6, adresată patriarhului Constantinopolului, Epifanie, referitor la calitățile candidaților

la episcopat, prescrie între altele și următoarele: „Dacă în viitor cineva ar dori să fie ales
episcop, urmând sfintele canoane, dispunem: „...3. Nu este permis ca episcopul să fie
căsătorit: trebuie ca el sau să fie celib, sau dacă a avut soție, pe aceasta să o fii luat dintre
fecioare, da să nu fie văduvă, nici despărțită de bărbat, nici concubină.” 35
Deși în acest concept tipic bizantin a raporturilor dintre Biserică și Imperiu, care
formează o singură ordine juridică, o legislație „canonică” paralelă, emisă de puterea civilă,
nu a fost de neconceput, și ea a fost chiar aplicată direct, și fără nicio îndoială, de către
Biserică-Sinodul VI Ecumenic a incorporat sistemul lui Justinian în principiu, dar cu unele
modificări destul de importante, în dreptul canonic răsăritean și a fizat noțiunea celibatului de
acum în vigoare în Răsărit.
Norma fundamentală a acestei legislații canonice definitive este canonul 13, un
exemplu tipic al acestui spirit de „codificare” care este propriu legislației Sinodului VI
Ecumenic și în care se vorbește despre: practica romano-catolică a celibatului sau, cel puțin,
despre înfrânarea permanentă a clerului; confirmă că în pofida acestei practici o asemenea
problemă nu se pune cu privire la toate treptele ierarhice până la preoție; face o mențiune
specială a canoanelor Sinodului de la Cartagena, confirmate prin canonul 2 Trulan, care
prevăd contrariul; sancțiuni canonice: superiorul bisericesc care impune clericilor săi o
înfrânare durabilă este supus caterisirii; cât despre „preotul sau diaconul care alungă pe soția
sa sub pretex de evlavie”, se repetă sancțiunile canonului 5 apostolic, preotul este
excomunicat iar dacă persistă, caterisit. 36
Tot la Sinodul VI Ecumenic s-a dat un canon care face referire la cei care sunt ridicați la
treapta de episcop dar sunt căsătoriți (can. 48 Trulan). În acest canon se spune ca soția
viitorului episcop să se despartă de acesta prin înțelegere reciprocă și să se retragă într-o
mănăstire departe de locul unde activează episcopul iar de se va arăta vrednică să fie ridicată
la treapta de diaconiță.
Pe această cale indirectă celibatul episcopal intră în dreptul canonic răsăritan. Legislația
lui Justinian referitoare la celibat este, deci, confirmată de acum înainte dreptul canonic. 37
În concluzie putem spune că în Biserica Răsăriteană au rămas până astăzi aceleași reguli
și anume că pentru a intra în cler candidatul la preoție trebuie să fie căsătorit o singură dată,
excepție făcând monahii care nu se căsătoresc și episcopii care de obicei sunt luați dintre

35
Ibidem, p. 27.
36
Ibidem, p. 29.
37
Ibidem, p. 32.

15
 Căsătoria Clerului

monahi. Iar odată ce intră în cler cel afioresit lui Dumnezeu nu mai poate contracara căsătorie
ci trebuie sa respecte porunca Sf. Ap. Pavel dată lui Timotei de a fi „barbatul unei singure
femei”.

2.3. Căsătoria a doua a clericilor?

Unitatea indisolubilă între bărbat şi femeie este o unitate prin iubire, aşa cum afirmă
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae , unire bazată pe iubirea împărtăşită a două existenţe
umane care se completează reciproc pe plan trupesc şi sufletesc. Indisolubilitatea căsătoriei
întărită şi refăcută prin har este şi opera voinţei celor doi soţi, primindu-se reciproc într-o
iubire „în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, … în care fiecare preţuieşte
taina celuilalt şi afirmă în iubirea sa disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a
accepta toate jertfele şi oboselile pentru el” . Căsătoria este o taină vie a dualităţii, în care cei
doi sunt capabili de a se înţelege, de a se sluji şi de a se jertfi reciproc pentru păstrarea unităţii
indisolubile în iubire desăvârşită. Iubirea conjugală nu poate sărăci sufleteşte precum ura, ci
îmbogăţeşte pe fiecare dintre soţi pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit. Iubirea este
unificatoare în faţa tainei indefinite care se găseşte atât în femeie cât şi în bărbat, fiind
dătătoare de bucurie, de ajutor şi de răbdare, toate acestea fiind întărite de Dumnezeu prin
harul care sfinţeşte legătura de iubire dintre cei doi soţi.
Prin apariţia creştinismului, căsătoria a primit caracterul unităţii şi indisolubilităţii, fiind
ridicată de Hristos la rang de taină şi asemănată cu legătura tainică între Hristos şi Biserica Sa.
Principiul evanghelic al indisolubilităţii căsătoriei este: „ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu
despartă” (Matei XIX, 6). Dintru început Biserica creştină a luptat împotriva divorţului, mai
ales împotriva divorţului prin liber consimţământ, lucrând pentru promovarea unei vieţi trăită
în spirit creştin într-o societate aflată în declin. 38
Potrivit canoanelor, preoții și diaconii nu se mai pot căsători după ce au primit Taina
Hirotoniei (can 26 ap și can 6 Trulan). Una din condițiile religioase pentru încheierea
căsătoriei cere ca „partea bărbătească să nu fie hirotonită și nici hirotesită în treapta de
ipodiacon”.
Însă în zile noastre întâlnim preoți care s-au recăsătorit. Și atunci nu putem să nu ne
întrebăm: cum rămâne cu reglementarea Bisericii care cere ca preoții să se căsătorească o

38
http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/preotii-pot-recasatori-120191.html , accesat la data de 14 ian.
2014.

16
 Căsătoria Clerului

singură dată și înainte de hirotonie (I Tim. 3,2,12; Tit 1,6) sau cu faptul că cel care a fost
hirotonit și încheie căsătorie trebuie să fie pedepsit cu caterisirea (can 27 ap., 1
Neocezareea, 19 Cartagena, 6 Sf Vasile cel Mare, 14 IV Ec.)?
De altfel și în declarația pe care o citește în Biserică, cel care urmează să fie sfințit,
spune: „Nu voi uita niciodată în viața mea cuvintele Sf Ap Pavel, care cer ca preotul să fie
fără prihană, bărbat al unei singure femei....”.
La acestă întrebare, canoniștii au răspuns: la cerere, pentru motive temeinice și dacă
interesele bisericești o cer, prin pogorământ, pe bază de dispensă dată de episcopul eparhiot,
se poate admite căsătoria diaconilor și a preoților celibi, recăsătorirea și administratea tainei
Sfintei Cununii diaconilor și preoților văduvi prin deces sau divorțați (din vina soției),
recăsătorirea preoților divorțați din vina lor, dar numai după ce au renunțat la exercitarea
funcției clericale. 39
Biserica a ținut mereu la demnitate clerului și de aceea a fixat niște regului referitoare la
modul căsătoriei acestuia. Astfel canonul 17 apostolic arată că „cel ce s-a căsătorit cu două
nunți după botez, sau a avut concubină nu poate fi episcop sau prezbiter sau diacon sau orice
din catalogul ieraticesc”. Iar Sf Vasile cel Mare prin canonul 17 oprește pe cleric cu
desăvârșire de la slujire dacă s-a căsătorit a doua oară.
Tot pentru a apăra demnitatea clerului, canonul 18 apostolic interzice ca cel ce va lua
în căsătorie „o văduvă, ori o sclavă, ori o lepădată, ori o desfrânată, ori din cele de la tetru” să
fie admis în catalogul ieraticesc.
Și în Constituțiile Apostolice se face referire la cei care contracareaza a doua căsătorie,
care este impediment la intrarea în cler. „episcop, preot sau diacon să se așeze aceia care s-au
căsătorit numai o singură dată” (Constituțiile Apostolice VI, 17, 1-4). Acestă interdicție este
repetată și de Novelel 6,5; 22,42; 123,12,137,2.40

39
http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/preotii-pot-recasatori-120191.html , accesat la data de 14 ian.
2014.
40
Pr. Prof. dr. Constantin Rus, op. cit., p. 45.

17
 Căsătoria Clerului

Concluzii
Căsătoria este calea celor mulți, a celor care nu pot sau nu vor sa renunțe la plăcerile ei.
Celibatul este calea celor puțini, a celor care prin muncă, prin stăruință, prin înfrânare, prin
nevoințe, prin jertfă și virtuți alese vor să se înalțe deasupra oamenilor obișnuiți. Marele
Hrisostom care pledează cu toată puterea, cu toată convingerea , cu toată căldura pentru
feciorie, nu-și pierde obiectivitatea și spune adevărul și despre căsătorie: „Căsătoria este bună
pentru că ea ține pe bărbat în cumpătare și nu-l lasă să se piardă, lunecând în desfrânare. De
aceea nu o defăimăm, fiind ea de mare folos. Ea ajută ca mădularele lui Hristos să nu ajungă
madulare ale desfrânării, neîngăduind ca Sfânta Biserică să fie pângărită și necurată. Căsătoria
este bună pentru că sprijină și îndreaptă pe cel ce se găsește în pericol de a cădea.” De aceea
Biserica Ortodoxă sprijină și ajută atât pe cei căsătoriți cât și pe celibatari. 41

41
Pr. Dr. Spiridon Cândea, op. cit., p. 593.

18
 Căsătoria Clerului

Bibliografie

1. Anuțoiu, Pr. D. V., Căsătoria clericilor, în Foaia Diecezană, Anul LIII, 30 ianuarie 1938,
Caransebeș, nr. 5;
2. Cândea, Pr. Dr. Spiridon, Preoți căsătoriți sau celibatari?, în rev. MA, Anul VI (1961),
nr. 9-10;
3. Constantinescu, Lector univ. Dr. Iulian Mihai L., Biserica și instituția căsătoriei.
Condițiile administrării căsătoriei. Studiu juridico-canonic, Ediția a II-a, Editura
Christiana, București, 2010;
4. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu,
2005, Ediția a III-a îmbunătățită;
5. Ichim, Doctorand Dumitru, Problema celibatului preoțesc în Biserica Romano-Catolică,
în Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XXII (1970), nr. 9-10, București;
6. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de
prunci, scopul principal al căsătoriei, în rev. MA, XXX (1985), nr. 9-10;
7. Rose, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii și a omului începuturilor, trad.
rom. De Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2001;
8. Rusin, Doctorand Jan, Starea civilă a preoților și diaconilor după sfintele canoane, în
Studii Teologice, Seria a II-a, Anul XXV (1973), nr. 5-6;
9. Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și canoanele apostolice, II, 2,
trad. de Pr. Ioan Mihalcescu, Matei Pâslaru și G. N. Nițu, Ed. Facultății de Teologie din
Chișinău, 1928;
10. , http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/starea-civila-preotilor-diaconilor-dupa-sfintele-
canoane-69943.html;
11. http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.ro/2010/03/statutul-preotilor-divortati-si.html;
12. http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/preotii-pot-recasatori-120191.html.

19