Sunteți pe pagina 1din 3

Marea Britanie

Anglia este cea mai mare și cea mai dens populată țară din Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord. Până în anul 1707 Anglia a fost un regat independent,Regatul Angliei. În 1707
acesta a fuzionat cu Scoția, dând astfel naștere la Regatul Marii Britanii.

Preistorie și antichitate
Oasele și uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk și Suffolk dovedesc că Homo erectus a trăit
pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie era legată de
continental European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un fluviu ce
curgea spre vest și era alimentat de afluenți care mai târziu au devenit Tamisa șiSena(Seine). Această
zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciațiuni, așa cum au fost și alte regiuni ale Insulelor
Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheț, cercetarea genetică arată că Anglia de azi a fost ultima
zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de ani. Popoarele migratoare care
au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalți locuitori ai Insulelor Britanice, venind de pe
continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au venit mai devreme au sosit din nord de-a
lungul coastei din Iberia. Acești migratori au adoptat cultura Celtică care a devenit dominantă în mare
parte a Europei vestice.

Până la 43 d.Hr., momentul marii invazii romane, Britania fusese deja ținta unor frecvente invazii,
plănuite de forțele Republicii Romane și ale Imperiului Roman. A fost invadată pentru prima oară de
dictatorul roman Iulius Cezar în 55 î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul Claudius în 43 d.Hr.
Ca și alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britannia s-a bucurat o perioadă lungă de legături
comerciale cu romanii, și influența lor economică și culturală a avut o semnificație deosebită asupra
epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu căderea Imperiului Roman 400 de
ani mai târziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, teritoriu care în mare parte a stat la baza a ceea
ce s-a numit apoi Anglia.

Evul Mediu
Istoria Angliei anglo-saxone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârșitul Britanniei Romane și
stabilirea regatelor anglo-saxone din secolul al V-lea până la Cucerirea Normandă din 1066.

Din jurul anului 500 d.Hr. se crede că Anglia era împărțită în 7 regate mici, cunoscute ca „Heptarhia”:
Northumbria, Mercia, East Anglia, Essex, Kent, Sussex, Wesse. Temele dominante din secolul al VII-
lea până în secolul al X-lea au fost răspândirea creștinismului și unificarea politică a Angliei.
Creștinismul a pătruns din trei direcții: de la Roma în sud, și respectiv Scoția și Irlanda în nord și vest.

Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război. Încă de pe timpul lui Ethelbert din
Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda (“Lord of Britain”). În general, titlul a revenit regilor
din Northumbria, în secolul al VII-lea; în secolul al VIII-lea, celor din Mercia; în secolul al IX-lea, lui
Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia de la Ellendun. În secolul următor,
familia sa a domnit în Anglia.

Inițial Anglia a fost mai degrabă un termen geografic care a descris partea Britaniei ocupată de anglo-
saxoni, decât un nume dat unui stat cu o națiune individuală. A devenit unită politic prin expansiunea
regatului Wessex, al cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub un singur
conducător în 927, deși unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când Edred l-a înfrânt pe
Eric Bloodaxe și a devenit Regele Angliei.

Bătălia de la Azincourt a avut loc pe data de 25 octombrie 1415, laAzincourt, Franța în


timpul Războiului de O Sută de Ani.

În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare și a devenit centru guvernamental
pentru imperiul său, care a durat foarte puțin. Odată cu ascensiunea lui Edward Confesorul,
moștenitor al dinastiei engleze autohtone, în 1402, Anglia a devenit din nou un regat separat.
Legăturile și natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066. Cele câteva sute
de ani ce au urmat au poziționat Anglia ca o parte majoră a expansiunii și decăderii imperiilor;
în Franța, Regii Angliei au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile pentru a-și mări
proprietățile personale în Franța (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward al III-lea; de fapt,
coroana engleză nu a renunțat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franța, până când nu a
fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mariei Tudor (insulele Canalului sunt încă dependente
de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit).

În secolul al XIII-lea, Țara Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor englezi.
Acestei cuceriri i s-a dat o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 și astfel Țara Galilor a fost
anexată legal Regatului Angliei prin Actele Legilor din Wales, din 1535-1542. Țara Galilor a împărțit cu
Anglia o identitate legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost inițial numită Anglia iar apoi Anglia
și Țara Galilor.

În vara anului 1348, "Moartea Neagră", epidemia de ciumă, a lovit întâi Anglia, apoi Europa. Ciuma a
ucis între o treime și două treimi din populația Europei. Anglia singură a pierdut 70% din populația ei,
care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în repetate rânduri în Anglia,
bântuind-o de-a lungul secolelor al XIV-lea–al XVII-lea. Marea Molimă (The Great Plague) din Londra
din anii 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.

Modernism
În timpul Reformei engleze din secolul al XVI-lea, autoritatea externă a bisericii Romano-Catolice din
Anglia a fost abolită și înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremației Regale și întemeierea Bisericii
Anglicane sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta s-a întâmplat în timpul domniei lui
Henric al VIII-lea. Reforma engleză a fost diferită de celelalte reforme din Europa prin faptul că-și avea
rădăcinile în politică mai mult decât în teologie.

Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea anglicanismului în biserică și alte instituții. Perioada
cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice și conflictelor armate între
suporterii Parlamentului Lung (Roundheads) și regele Carol I (Regaliștii) între 1642-1645 și 1648-
1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului Rump și regele Carol al II-lea între 1649-
1651. Războiul s-a terminat cu victoria parlamentară prin Bătălia de la Worchester la 3
septembrie 1651. Ea a condos la procesul și execuția lui Carol I, exilul fiului său Carol al II-lea,
înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei (1649-1653) și conducerea țării de Oliver
Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).

Regele Carol al II-lea al Angliei a restaurat monarhia și pacea după Războiul Civil Englez.
După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul lui Cromwell,
un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul să-l invite pe Carol al
II-lea să se reîntoarcă în Anglia în 1660 și să restaureze monarhia. În timpul acestui interregn,
monopolul bisericii din Anglia asupra creștinismului s-a sfârșit și influența dominantă Protestantă s-a
consolidat în Irlanda.

Din punct de vedere constituțional, războaiele au stabilit un precedent ca monarhii britanici să nu


poată guverna fără aprobare parlamentară, deși lucrul acesta va deveni bine consolidat abia în secolul
următor odată cu Revoluția Glorioasă.

Deși aflate în conflict de secole, Regatul Angliei și Regatul Scoției se apropiaseră tot mai mult de la
Reforma Protestantă a secolului al XVI-lea și în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a regelui
scoțian Iacob al VI-lea, cele două țări au intrat într-o uniune personală, fiind conduse de
aceeași dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra unui Tratat
de Uniune la 22 iulie 1706 de către parlamentarii englezi și cei scoțieni și a fost pus în aplicare
prin Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state și crearea Regatului Unit al Marii
Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei a existat
până în 1922, când Irlanda, cu excepția Irlandei de Nord, a devenit independentă, ceea ce a avut
drept rezultat numele de azi al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Perioada Contemporană

În anul 1939 Marea Britanie declară război Germaniei iar în 1941 şi Japoniei, luptînd
împotriva forţelor axei pe fronturile din Africa, Asia şi Europa. Consecinţele războaielor au dus şi la
destrămarea parţială a marelui imperiu britanic. În anul 1950, Marea Britanie luptă împotriva Coreei de
Nord, în anul 1973 devine membru al Uniunii Europene. În anul 1979 ajunge la putere guvernul
conservator în frunte cu Margaret Thatcer în timpul căruia Marea Britanie parcurge o perioadă de
prosperitate şi de schimbări majore. În anul 1990 tot conservatorii îl aduc la putere pe John Major,
urmat de noul guvern al lui Tony Blair care a dus o politică conservatoare spre surprinderea tuturor. În
ultimii ani Marea Britanie a demonstrat o strînsă solidaritate politică şi militară cu S.U.A implicîndu-se
total în războiul contra terorismului.