Sunteți pe pagina 1din 15

OBSERVAŢIA

În anul 1879, la Leipzig, în Germania, ia fiinţă primul institut de psihologie din lume
creat de W. Wundt care îşi propune să studieze cu mijloace precise fenomene psihice mai simple:
senzaţia, percepţia, asociaţia, memoria etc. La acest institut s-au format pionierii psihologiei
experimentale de pe întreg globul, inclusive cei din România.
Termenul de psihologie apăruse mai demult, şi anume într-un fragment din opera lui
Leibniz, puţin ulterior anului 1696. Noul termen (“psihologie”) va oferi titlul a două lucrări ale
lui Chr. Wolff - Psychologia empirica şi Psychologia rationalis - prima apărută în 1732, iar a
doua în 1734, care au contribuit la răspândirea noii denumiri şi a preocupărilor despre “suflet”.
Autorul, elev al lui Leibniz, admitea posibilitatea unei psihologii propriu-zise şi avansează chiar
ideea de măsurare a fenomenelor psihice.
Punctul de plecare al multor cercetări de psihologie este prefigurat în datele simţului
comun. H. Kelley (1992) ne propune să acceptăm pentru simţul comun un anumit nivel al
cunoaşterii psihologice. Este vorba de observaţii şi concluzii asupra comportamentului direct
observabil, care se dezvăluie mai ales în relaţiile interpersonale, în activităţile îndreptate spre
scop ale individului. Acesta este nivelul comportamentului moral, desfăşurat în secvenţe
temporale de ordinul minutelor până la al zilelor, comportament care devine vizibil în relaţiile de
faţă în faţă - în perimetrul grupului mic – şi care prezintă antecedente şi consecinţe concret
reperabile. În schimb, fenomenele care se desfăşoară la macro şi micro-nivel nu pot intra în raza
de competenţă a simţului comun. În primul caz este vorba de fenomene psihice care implică mai
mulţi oameni în intervale mai mari de timp ( de ex. tendinţe pe parcursul unei vieţi, schimbări
sociale etc.). La micronivel este vorba de evenimente psihice care se desfăsoară rapid (în secunde
sau milisecunde), la scară mică de mărime (sacade oculare sau mici contracţii ale muşchilor feţei
etc); ele pot fi detectate, de pildă, cu mijloacele electrofiziologiei. Nivelul mediu al
comportamentului manifest ar constitui nişa cognitivă a simţului comun.
Observaţia este cea mai veche metodă a psihologiei, fiind prezentă practic în toate
domeniile psihologiei. Psihologul este o persoană profund implicată în observarea permanentă a
manifestărilor comportamentală ale celor din jurul său. El nu face acest lucru în anumite momente
ci o face, mai mult sau mai puţin sistematic, organizat, în toate momentele activităţii sale. Mai
mult decât atât, riscăm să afirmăm că aptitudinea, capacitatea de a sesiza, observa condiţiile,
comportamentele umane este o trăsătură obiectivă a profesiei de psiholog.
De la bun început se impune o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea
profesională a psihologului şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în psihologie.
Evident, distincţia nu este atât de transparentă pe cât pare, dacă avem în vedere că prima formă de
observaţie constituie adesea o sursă pentru cercetare şi noi forme de observaţie. Precizarea propusă
are în vedere specificul acestei cărţi, deci nevoia de a ne referi la observaţie ca metodă de cercetare.
Pe parcurs vom îngusta aria de abordare a observaţiei, raportând-o la psihologia experimentală şi
experimentul de laborator.
1. Definire şi caracteristici

Etimologia cuvântului îşi are originea în latinescul "observo-are" - a privi, a fi atent la.
Cele mai multe definiţii de dicţionar insistă pe constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor aşa cum
se desfăşoară ele în realitate. Rezultă drept trăsătură definitorie a observaţiei, caracterul "pasiv":
observatorul nu intervine în desfăşurarea fenomenului studiat. Dacă în experiment se provoacă în
mod deliberat o modificare a variabilei independente urmărindu-se efectele acestei modificări
asupra variabilei dependente (comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul său
natural de desfăşurare, încercându-se surprinderea unor relaţii cauzale stabilite, constante,
edificatoare.
Dar, în experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va
urmări obţinerea unor date suplimentare care să descrie modificările variabilei dependente. Aşadar,
metoda observaţiei poate fi cu succes utilizată în cadrul laboratorului, distincţia esenţială care se
impune este cea a prezenţei sau absenţei unei manipulări deliberate a variabilelor implicate.
Definitorie pentru observaţie este înregistrarea sistematică a unor manifestări
comportamentale aşa cum se prezintă ele în condiţiile normale ale mediului, pe cât de discret
posibil. Dincolo de aceste trăsături, la o analiză atentă (Banister şi colab., 1996) se impun şi alte
caracteristici definitorii ale observaţiei:
• precizia observaţiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până la
forme difuze, nestructurate;
• focalizarea, concentrarea observaţiei de la o manifestare foarte îngustă, strictă a
comportamentului până la manifestări globale;
• nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii)
observat, care poate prezenta următoarele variante: observator prezent şi neimplicat,
observator prezent şi implicat, observator ascuns şi neimplicat, observator ascuns şi
implicat;
• durata observaţiei, care poate varia de la o observaţie spontană până la observaţia pe durate
mari de timp;
• nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire
completă până la absenţa oricărei informări.

2. Observaţia ocazională - observaţia sistematică

Această distincţie se impune pentru a preciza mai bine ce tip de observaţie trebuie să
utilizăm în cercetarea psihologică.
Observaţia ocazională, aşa după cum arată şi numele, se exercită într-o manieră neformală,
neghidată de reguli, este observaţia practicată în mod cotidian de către psiholog fie asupra lui fie
asupra celor din jurul său. La începuturile ştiinţelor socio-umane, ale psihologie în general, acest gen
de observaţie a avut un rol important în adunarea unui corp semnificativ de date ce au fost apoi
sistematizate şi analizate. Dar, pe măsură ce psihologia s-a constituit ca un corp solid de cunoştinţe,
rolul acestui tip de observaţie a mai scăzut, continuând totuşi să influenţeze fiecare psiholog în
atitudinile şi evaluările sale.
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia accidentală care apare într-un
anumit context experimental, astfel încât cercetătorul, deşi urmăreşte un set de scopuri proprii
cercetării actuale (prezente), aceasta nu-1 împiedică să constate-observe aspecte inedite care-1 pot
conduce la concluzii total neaşteptate şi uneori originale. Istoria ştiinţei este bogată în astfel de
exemple. Astfel, Fere, medic neuropsihiatru francez, observă la o pacientă care avea pielea mâinilor
anormal de uscată că aceasta semnala în plus o serie de înţepători (pişcături) la nivelul pielii mai
ales pe vreme uscată şi rece. Fere s-a gândit să măsoare electricitatea statică a pielii pacientei,
constatând descărcarea acestei electricităţi în momentele respective, ceea ce 1-a condus la
descoperirea reflexului psihogalvanic (după P.Fraisse şi J.Piaget, 1989).
Observaţia sistematică se desfăşoară după un plan riguros, în cadrul unui proiect de
cercetare, investigaţie sau experiment. Este o observaţie "naturală" în condiţiile în care se
studiază manifestările comportamentale ale indivizilor în cadrul lor "natural" de viaţă, adică acolo
unde ei îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile de învăţare, de muncă sau de loisir.
Observaţia poate fi practicată în consultaţii sau în clinică. Observatorul va stabili cadrul şi
condiţiile unei observaţii care va purta atributul de "clinică". Este, de obicei, însoţită de interviul
clinic, de anamneză.
În general, observaţia sistematică se subordonează unor scopuri precise, se consemnează în
mod riguros datele în urma unei planificări, a unui adevărat "proiect de observaţie" prin care sunt
anticipate - la modul cât mai amănunţit cu putinţă - conduitele, manifestările avute în vedere,
momentele, durata ş.a.m.d.

3. Observaţie si experiment

Din perspectivă temporală observaţia şi experimentul constituie două momente succesive


ale cercetării, astfel încât - desigur - observaţia precede experimentul. Aceasta este şi o ordine istorică
în evoluţia ştiinţelor, implicit a psihologiei. Spunem - în mod obişnuit - că realitatea fiind observată
ne semnalează anumite probleme pe care le vom aborda într-o manieră experimentală. Apoi, în
timpul experimentului observaţia survine ca element ajutător, ca sursă de date suplimentare asupra
efectelor variabilei independente.
Încă în sec. al XVIII-lea R.Bacon făcea distincţia între observaţia pasivă şi vulgară şi
observaţia activă şi savantă. Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea
unor fapte menite a fi un răspuns la o problemă. Un lucru pe care adesea îl uităm este că nu vom
găsi decât ceea ce căutăm. Laboratoarele de cercetare sunt pline de observaţii acumulate în timp
şi inutile pentru că cercetătorii nu şi-au pus întrebări precise. Or, diferenţa dintre observaţie şi
experiment constă tocmai din natura (prezenţa) întrebării, în observaţie întrebarea rămâne deschisă şi
cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau nu are decât o idee vagă asupra lui. în experiment - din
contră - întrebarea devine ipoteză prin care se avansează supoziţia existenţei unei relaţii între fapte,
pe care experimentul îşi propune să o verifice.
În cazul experimentului explorator de tipul "ce se întâmplă dacă..." experimentatorul nu are
întrebări precise şi nici răspunsuri aşteptate. în acest caz observaţia va avea un rol mai important,
întrucât ea pare să fie calea pe care vom pune în evidenţă modificările induse în mod explorator.
Dincolo de diferenţele de grad şi de nivel de complexitate, poate că cea mai relevantă
distincţie o oferă precizia înregistrării datelor. Observaţia trebuie să se mulţumească cu proceduri
mai puţin riguroase decât cele experimentale. In cel mai bun caz, îmbunătăţirile metodologice sunt
consacrate modului în care se poate asigura o mai bună rigoare a observaţiei.
4. Factorii determinanţi ai observaţiei

Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă


în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului
observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de
inventivitatea cercetătorului. Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională
(one way screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de
"spionare": o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă posibilitatea
unei desfăşurări naturale a comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu handicap intelectual sau
în condiţii de grup. în experimentul de laborator cel mai adesea subiectul este solicitat într-o sarcină,
are de îndeplinit un consemn şi cercetătorul, adică observatorul trebuie să fie prezent pentru a urmări
modul cum subiectul respectă consemnul său pentru a-i oferi diferitele secvenţe ale unor sarcini care se
derulează în timp. Cel mai adesea cercetătorul trebuie să manipuleze aparate, probe, să consemneze
riguros rezultatele ş.a.m.d. în mod normal subiectul acceptă convenţia prezenţei observatorului ca
făcând parte din "joc" şi tocmai absenţa acestuia 1-ar intriga. Cercetătorul (observatorul) se află într-o
relaţie specifică de cooperare din primele etape ale experimentului: selecţia grupurilor şi a subiecţilor în
raport cu etapele experimentului. Practic, de la bun început experimentatorul trebuie să se asigure de
participarea benevolă sau de motivarea (recompensa) participării subiecţilor, în aceste condiţii
prezenţa observatorului este o condiţie comună pentru toţi subiecţii participanţi şi grija trebuie să se
manifeste în ceea ce priveşte conduita experimentatorului, personalitatea acestuia, modul egal, neutru-
binevoitor de a se exprima în relaţiile cu toţi participanţii la experiment.
Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor
observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-
caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regăsi
influenţe care exprimă experienţa sa, reprezentările sale asupra fenomenului studiat, atitudinile
sale faţă de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile, prejudecăţile, stereotipurile sociale
ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune evidenţierea principalelor aspecte care ţin de
personalitatea observatorului.
înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu abilităţi
dobândite de observator ?. Problema este deschisă şi nu putem decât să acceptăm că unele elemente
sunt înnăscute şi ţin de o anume orientare nativă a personalităţii, de o anume deschidere spre
lume, oameni. Va fi greu sa afirmăm însă că extrovertul sau introvertul sunt mai mult sau mai puţin
înclinaţi spre observaţie. Am spune că mai importantă este o anume curiozitate epistemică în raport cu
acţiunile celor din jurul nostru. Spiritul de observaţie ca aptitudine generală este poate mai
important în acest sens. J.Piaget şi P.Fraisse (1989) invocă o tipologie a observatorilor propusă de
către psihologul american Vernon, care îi împărţea în 3 categorii:
- observatorii capabili de o foarte fină autoobservaţie, caracterizaţi prin inteligenţă şi
umanism;
- observatorii care îşi analizează bine prietenii şi cunoştinţele; aceştia ar avea un
temperament artistic şi ar fi mai puţin sociabili; observatorii care îi analizează mai bine pe străini; ei
ar fi foarte inteligenţi, mai dotaţi din punct de vedere artistic, dar mai puţin sociabili.
Constatăm că factorul sociabilitate - extroversie pare să coreleze mai puţin decât firea artistică,
introvertă cu spiritul analitic-observativ.
gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Se pare
că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinţa de a-1
observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinţă asupra mediului social
sau rasei.
nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea
observatorului. Dacă acceptăm că observatorul este un psiholog, un profesionist, un cercetător,
atunci putem considera că - în virtutea calificării şi a respectării principiilor deontologiei profesiei -
prejudecăţile, stereotipiile, clişeele, sările subiective vor fi eliminate în cea mai mare măsură şi ceea ce
va rămâne va ţine de nivelul experienţei şi pregătirii profesionale. Tindem să credem că de la un anumit
nivel - problema subiectivităţii observaţiei este mai puţin relevantă. In schimb, importantă va fi
calificarea profesională, priceperea, măiestria observatorului. Astfel, într-un studiu dedicat valorii
diagnostice a metodei biografice (ce implică în mare măsură observaţia clinică) în selecţia candidaţilor
la şcoala de aviaţie s-a demonstrat că abilităţile diagnostice ale psihologilor experţi se exprimă pe deplin
abia după cinci ani de experienţă profesională în mediul socio-profesional aeronautic (M.Toma,
M.Aniţei, 1987). împărtăşim convingerea că, dincolo de natura mai puţin riguroasă a metodei, dincolo de
implicaţiile subiective proprii personalităţii observatorului, observaţia poate fi o metodă viabilă în măsura
în care este o observaţie calificată condusă cu competenţă de către psihologi profesionişti.
Capacităţile observative trebuie să fie verificate şi validate sistematic. Verificarea presupune un
studiu de fidelitate prin care se compară observaţiile făcute de mai mulţi observatori. Validarea poate fi
concurentă sau predictivă. Prin validare concurentă se confruntă în baza studiului de corelaţie - datele
obţinute prin observaţie cu datele obţinute cu ajutorul unor probe care şi-au dovedit, în studii anterioare,
validitatea predictivă. Validitatea predictivă presupune considerarea datelor obţinute prin observaţie ca
predictor al unor performanţe (şcolare, profesionale) şi confruntarea lor prin studiul de corelaţie cu datele
criteriu care reflectă nivelul performanţei reale (şcolare sau profesionale), în ambele cazuri trebuie să
obţinem valori semnificative ale coeficienţilor de corelaţie la un prag admisibil de probabilitate a erorii
mai mic decât 5%. Acest gen de studii de fidelitate sau validitate presupun valorificarea datelor de
observaţie prin apelul la valori numerice, deci modalităţi cât mai riguroase de consemnare a datelor,
înainte de a analiza şi descrie modul cum notăm, consemnăm datele observaţiei trebuie să vedem ce
anume observăm.

5. Conţinutul observaţiei

La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm manifestările
comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să
descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obligaţi la o
astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât mai
riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi
situaţii, inclusiv în experimentul de laborator.
Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le
împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor,
circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor,
circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările
vegetative, vorbirea).
5.1. Particularităţile bioconstituţionale

Au fost sistematizate şi integrate în tipologiile biosomatice la care facem apel, tipologii


accesibile intuitiv în baza observaţiei. Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer şi
Sheldon.
1. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic. Iată cum
descrie celebrul psihiatru german cele două tipuri pe care le-a studiat în mod aprofundat:
picnicul şi astenicul (după N.Mărgineanu, 1978):
Picnicul prezintă spre mijlocul vieţii lui, o structură corporală scundă, bondoacă şi
îndesată, o faţă rotundă şi un ten mai degrabă proaspăt şi fin. Sistemul lor osos este plăpând,
slăbuţ, musculatura moale, iar faţa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsime.
Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaţi, ceea ce dă trunchiului forma generală a unui
butoi, în cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în vreme ce
partea occipitală este rotunjită, faţa este moale, largă şi rotundă, cu proporţii verticale, armonioase,
mijlocii; diferitele sale părţi sunt bine formate, profilul este moale, prezintă o curbură puţin aplecată
şi un nas cărnos; conturul frontal al feţei, prezentat în mod schematic, are forma unui pentagon sau
a unei pajuri mari. în general picnicii au părul suplu, fin, rar, cu o tendinţă puternică spre chelie
precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.
Picnicul este înclinat spre inteligenţă concretă, în plan social este un conformist, în plan
afectiv oscilează între tristeţe şi veselie, este un ciclotim.
Astenicul are o constituţie verticală, un trunchi cilindric, un spaţiu toracic strâns şi
lungit, iar umerii apropiaţi. Extremităţile şi gâtul apar mai degrabă alungite. Capul prezintă
dimensiuni mici, este rotund şi puţin alungit. Oasele şi muşchii sunt subţiri, mici şi slabe. Nasul,
lung şi ascuţit, contrastează puternic cu maxilarul inferior, care este mai degrabă hipoplazic, ceea ce
face ca bărbia să pară intrată, gata oarecum de fugă, dând omului un profil unghiular, pe care, de
altfel, îl întâlnim şi la structuri asemănătoare cu constituţia astenică. Conturul frontal al feţei se
apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată. Pielea are deseori o culoare pală, părul şi
sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă timp îndelungat, în vreme ce în restul
corpului sistemul păros este în general puţin dezvoltat, întâlnim deseori în această structură
corporală bărbaţi cu trăsături eunucoide, ca lungimea exagerată a extremităţilor, bazinul nespus de
mare; se observă, de asemenea, trăsături feminine la bărbaţi, trăsături masculine şi lipsă de
dezvoltare normală a organelor genitale la femei; în sfârşit, se observă frecvent trăsături hipoplazice,
cu o dezvoltare redusă ca talie mică, o stare de regresiune a corpului în întregime sau a unor părţi
luate separat, în special a feţei care prezintă un profil aproape drept, puţin dezvoltat, cu un nas
mic, obtuz, puţin reliefat; s-ar putea spune că toată partea mijlocie a feţei este atinsă de o oprire a
dezvoltării. Astenicul este înclinat spre inteligenţă abstractă, este nonconformist şi exigent în plan
social, cu manifestări afective de tip schizotim, interiorizat, retractil, oscilând între iritabilitate şi
calm.
Atleticul este caracterizat foarte sumar prin dezvoltarea importantă a muşchilor, prin umerii
mai largi decât bazinul, prin pieptul dezvoltat şi păros. Alte inferenţe şi relaţii ale atleticului sunt
foarte puţin precizate de către Kretschmer.
2. Biotipologia Iui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor
constituţionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaţiei (spre ex. înălţimea,
greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi embriologic, savantul
american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii '40, trei tipuri morfologice care
corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare. Vom apela la descrierile lui Sheldon (după N.
Măr-gineanu, 1978).
Endomorful este caracterizat prin modul său de a apare molatic şi sferic. Corelaţia cu aceste
două trăsături este dezvoltarea sub medie a oaselor şi a muşchilor, precum şi un coeficient scăzut
de suprafaţă a corpului. Un atare individ are o greutate specifică scăzută şi pluteşte pe apă. Faptul că
viscerele digestive sunt mult dezvoltate şi că elementele funcţionale ale acestor structuri se
dezvoltă din endoderma embrionului justifică termenul de endomorf. Tipul psihologic
corespunzător este viscerotonul caracterizat prin dorinţa de odihnă şi relaxare, nevoia de confort,
plăcerea digestiei, dependenţa de aprobarea socială a celorlalţi, somnul adânc, nevoia de a fi
consolat de semeni la necaz etc.
Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor.
Corpul mezomorf este puternic, tare, rezistent la răniri şi bine echipat pentru solicitarea efortului
fizic. Atletul, aventurierul, soldatul de meserie ilustrează cu precădere acest tip. Coordonatele
dominante ale biotipului derivă în primul rând din mezoderma embrionului de unde şi numele.
Tipul psihologic corespunzător este somatotonul caracterizat prin atitudinea asertivă, siguranţa
în afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera directă, deschisă şi fără reţineri,
vocea neinhibată, proprietatea de a părea mai în vârstă, nevoia de acţiune imediată la necaz etc.
Ectomorful este dezvoltat linear, în înălţime, fragil, cu coşul pieptului turtit şi cu corp în
general delicat. Este de obicei slab şi cu muşchii nedezvoltaţi, în raport cu greutatea sa el are cea
mai mică suprafaţă, manifestând astfel o precumpănire a greutăţii faţă de suprafaţă. Tot în raport
cu masa corpului el are creierul şi, în general, sistemul nervos cel mai dezvoltat. Pare a fi
dezvoltat mai mult din ţesuturile ectoderme ale embrionului. Din cauza suprafeţei sale mari este
cel mai sensibil la contactul cu mediul extern. Are un corp slab echipat pentru efortul fizic
îndelungat, de competiţie. Tipul psihologic corespunzător este cerebrotonul, caracterizat prin reţinere
în manifestări şi atitudini, reactivitate nervoasă, sociofobie, dialog social inhibat, reţinere vocală,
persistenţa în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate.

5.2. Conduita expresivă

Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi


vorbirea. Observaţii sistematice, experienţa acumulată au condus la asocieri relativ stabile între
particularităţile conduitei expresive şi anumite manifestări ale vieţii psihice. Cu alte cuvinte,
conduita expresivă poate fi "citită" şi merită să fie descifrată pentru că oferă indici relevanţi asupra
vieţii psihice interne.
1. Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi.
Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (ţinuta) elemente precum: statura
şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea
mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii. Poziţia generală a corpului este un bun indicator
pentru trăirea psihică a subiectului în momentul observaţiei. Dincolo de infinitele nuanţări putem
distinge două atitudini generale edificatoare: pe de o parte, atitudinea descrisă prin umeri lăsaţi,
trunchi înclinat în faţă, capul plecat, mâinile întinse moi de-a lungul corpului poate sugera stare de
oboseală sau stare depresivă, fie modestie, lipsă de apariţie sau de rezistenţă, atitudine defensivă,
nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeţe; pe de altă parte, la polul opus se situează atitudinea
descrisă prin pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând
larg pe lângă corp, ceea ce sugerează siguranţă de sine, tendinţă dominatoare, atitudine "marţială",
provocatoare. Pentru o corectă descifrare a semnificaţiei diverselor atitudini generale se impune
raportarea lor la situaţia concretă şi corelarea cu alte elemente ale conduitei.
Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea,
fermitatea în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât, timid; rapid,
energic, suplu şi ferm. Acestor tipuri de mers li se pot asocia următoarele semnificaţii psihologice:
- mersul lent şi greoi este specific persoanelor cu o constituţie astenică, cu temperament
flegmatic şi indică o redusă mobilitate motorie;
- mersul lent, nehotărât, timid pare să fie specific temperamentului melancolic şi exprimă
emotivitate, labilitate emoţională, nesiguranţă;
- mersul rapid, energic, suplu şi ferm pare să fie caracteristic mai ales temperamentului
sangvin, exprimând energie, echilibru emoţional. Caracterizează persoanele tinere, sănătoase,
energice, echilibrate.
Gesturile constituie o sursă bogată de informaţii privitoare la dinamica activităţii, forţa,
energia, viteza, precizia acţiunilor implicate.Pot fi gesturi instrumentale legate de exercitarea unor
acţiuni precis determinate într-o activitate profesională, în acest caz indicatori precum viteza şi
precizia pot oferi indicaţii asupra gradului de îndemânare, dar şi asupra altor particularităţi psihice.
Spre exemplu, gesturile rapide, dar imprecise pot sugera hiperexcitabilitate proprie colericului;
gesturile prompte, sigure şi precise sugerează calm, stăpânire de sine, încredere în forţele
proprii, prezenţă de spirit; gesturile lente, dar sigure şi precise pot sugera meticulozitatea, grija
pentru detalii, atenţie mai mate acordată calităţii în detrimentul vitezei; gesturile oscilante ca viteză şi
lipsite de precizie exprimă, dincolo de neîndemânare, lipsă de interes pentru activitate, o slabă
mobilizare energetică, lipsă de antrenament sau absenţa spiritului practic.
În schimb, gesturile retorice constituie un adevărat limbaj expresiv, ele însoţesc sau
chiar înlocuiesc vorbirea şi îndeplinesc, la rândul lor funcţii asemănătoare vorbirii: ele trebuie să
comunice, să regleze, să convingă, să influenţeze, să suplimenteze, să compenseze. Gesturile
retorice pot fi analizate din perspectiva frecvenţei, amplitudinii, energiei, modului de efectuare.
Semnificaţia lor psihologică este foarte bogată şi nuanţată, astfel încât o atentă observaţie poate
oferi o cantitate mare de informaţii relevante. Spre exemplu, gesturile moi, de mică amplitudine
pot sugera diferite stări cum ar fi: atitudinea defensivă, teamă, slabă mobilizare energetică,
oboseală, stări depresive, indiferenţă, plictiseală, apatie, posibil temperament melancolic; gesturi
bogate, ample, impetuoase, largi par să fie specifice picnicului, colericului şi în parte,
sangvinicului şi sugerează stări afective stenice sau hiperstenice de bună dispoziţie, veselie,
volubilitate, jovialitate, euforie, elan, înflăcărare pentru o idee sau cauză, dorinţa de a-i antrena, de
a-i câştiga pe cei din jur pentru cauza respectivă; gesturile repezi, violente care însoţesc mai ales
vorbirea cu ton ridicat denotă iritabilitate, nevoia de afirmare proprie, de dominare, de exercitare a
autorităţii. Varietatea gesturilor impune interpretarea lor în raport cu situaţia concretă, cu mijloace
verbale utilizate şi alte caracteristici ale expresivităţii cum ar fi mimica.
2. Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părţile mobile ale feţei, respectiv
ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, la care se adaugă elementele proprii
fizionomiei: culoarea părului, a feţei, a ochilor, conformaţia feţei, profilul în ansamblu, profilul
frunte-nas, profilul nas-gură-bărbie, forma maxilarelor, raporturile dintre partea superioară a craniului
(frunte, calotă craniană) şi partea inferioară (maxilare).
Modul cum abordăm aceste particularităţi este influenţat de o serie de clişee, de
reprezentări sau prejudecăţi faţă de care trebuie să fim foarte prudenţi. Spre exemplu, există
tendinţa de a corela conformaţia frunţii cu nivelul de inteligenţă. Deşi studiile riguroase nu au
condus la evidenţierea unor corelaţii sistematice şi semnificative, totuşi suntem marcaţi -îi
observaţiile noastre de acest indicator. Un alt clişeu este corelaţia dintre capacitatea voliţională şi
forma bărbiei şi maxilarelor. Bărbia pătrată, ferm conturată şi uşor proieminentă, maxilare
puternice sunt considerate semne ale unei voinţe puternice, ale fermităţii, ambiţiei, perseverenţei. O
corelaţie care pare să fie mai bine susţinută de observaţii morfoconstitutionale este cea dintre
nivelul de dezvoltare a părţilor superioară şi inferioară a feţei si aspectele raţionale şi instinctivo-
emoţionale ale conduitei. Tipul cerebro-cranian prezintă o predominanţă a dezvoltării craniene
superioare, cu frunte largă, maxilare înguste este astenic sau ectomorf, cerebroton, raţional, logic,
rece interiorizat, critic, în schimb, tipul viscerocranian prezintă o predominanţă a dezvoltării
maxilarelor, nări largi, gură mare, bărbie rotundă; aparţine tipului picnic sau endomorf (viscero-
ton); dominat de latura instinctiv, visceral, emoţională.
3. Privirea constituie componenta cea mai dinamică, mai expresivă şi mai semnificativă
pentru comunicarea non-verbală. Gradul de deschidere a ochilor este un indicator relevant asupra
atitudinii subiectului faţă de situaţia cu care este confruntat. Spre exemplu, ochii larg deschişi
sugerează naivitate, interes pentru noutate, căutare, înţelegerea noutăţii informaţiei; ochii
întredeschişi sugerează o atitudine de neacceptare, de rezistenţă faţă de informaţiile primite,
suspiciune, tendinţa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendinţa de a
ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenţii, oboseală, stare de plictiseală. Evident că între
gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor receptate se află un raport invers
proporţional. Limbajul comun apelează la o serie de expresii sugestive pentru rolul acordat privirii:
"inteligentă", "lucidă" sau "opacă". Cert este că privirea, asociată cu celelalte elemente ale mimicii şi
fizionomiei poate sugera o varietate extrem de largă de trăiri, manifestări, emoţii, stări de la mirare la
nedumerire, acceptare, înţelegere, melancolie, tristeţe, veselie, mânie, severitate ş.a.m.d. Un alt
indicator de evaluare a privirii este direcţia. Astfel, privirea în gol sugerează nedumerirea, efortul de
rememorare; privirea în jos sau în lături sugerează atitudine de umilinţă, sentiment al vinovăţiei,
ruşine; privirea în sus, peste capul interlocutorului denotă lipsă de respect pentru acesta; privirea
îndreptată ferm către interlocutor, susţinând fără dificultate privirea acestuia arată sinceritate,
atitudine deschisă, hotărâtă sau asprime, atitudine critică, uneori provocatoare. Mobilitatea privirii
poate oferi şi ea indicaţii interesante. Astfel, mobilitatea excesivă, fuga privirii, pare a fi semnul lipsei
de fermitate, tendinţei de a-şi ascunde gândurile, intenţiile sau chiar sentimentului de culpabilitate;
în schimb privirea fixă, imobilă denotă o lipsă de aderenţă, de contact cu realitatea sau de
înfruntare a interlocutorului.
În aprecierea rolului mimicii observatorul va căuta să integreze diversele componente ale
acesteia într-o abordare unitară care priveşte îndeosebi bogăţia acesteia. O mimică săracă sugerează
un temperament flegmatic, dar este şi semnul unei reduse reactivităţi, chiar al unei anumite inerţii
emoţionale şi afective; o mimică depresivă însoţită de expresie meditativă sau de tristeţe sugerează
un temperament melancolic sau prezenţa unor tulburări, maladii, suferinţe; o mimică excesiv de
mobilă poate sugera un temperament coleric dacă este însoţită şi de o gestică amplă şi rapidă, dar,
de obicei, indică o anumită inco-notanţă sau instabilitate a echilibrului emoţional.
4. Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea, amploarea,
durata reacţiilor emoţionale. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură specializată pentru
valorificarea acestor indicatori; adesea subiecţii, în timpul efectuării unei sarcini (motorii, cognitive
etc) sunt cuplaţi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul, ritmul respirator, reacţia electrodermală ş.a.
O parte dintre aceste modificări sunt accesibile şi observaţiei şi pot fi evaluate: ritmul respirator,
pulsul, reacţiile vaso-motorii şi secretarii (modificările de culoare ale feţei, transpiraţia),
funcţionalitatea musculaturii etc. Reacţiile vegetative sunt relevante mai ales pentru trăirile
emoţionale şi autocontrolul individului, în funcţie de nivelul de intensitate al trăirilor afective
modificările vegetative se exprimă fiecare într-o manieră specifică.

5.3. Conduita verbală

Include pe de o parte aspectele formale, de expresivitate proprii limbajului oral şi, pe de


altă parte, aspectele de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbalizării, respectiv intensitatea,
fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia. Astfel, intensitatea este un indicator al fondului energetic, dar
sugerează şi calităţi cum ar fi hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul, încredere în sine.
Fluenţa este un bun indicator al mobilităţii proceselor cognitive, al vitezei de
conceptualizare şi de ideaţie. Aşa de exemplu, vorbirea fluentă, continuă, curgătoare exprimă
uşurinţa în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite şi asta
presupune rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităţii cognitive precum şi un tonus
neuropsihic ridicat, în schimb, vorbirea lipsită de fluenţă, discontinuă, întreruptă frecvent de pauze
sugerează dificultăţi de conceptualizare cu originea într-un tonus neuropsihic scăzut, în
desfăşurarea lentă a activităţii psihice, în reactivitatea emoţională ridicată ş.a. În ceea ce priveşte
debitul sau viteza verbalizării pare să fie mai ales expresia dinamicii neuropsihice, a
temperamentului, dar ţine şi de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivă cu
interlocutorul.
Intonaţia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaţa psihică pentru că ea exprimă capacitatea
de exteriorizare în plan social a unei largi varietăţi de stări, trăiri, sentimente. Astfel, intonaţia
bogată în inflexiuni este specifică oamenilor cu un fond afectiv bogat, preocupaţi sa-şi impresioneze
interlocutorii, în schimb, intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni arată fie un fond afectiv
sărac, fie anumite dificul-taţi sau inhibiţii în comportamentul social, în ceea ce priveste pronun-ţia
aceasta reflectă o serie de particularităţi neuropsihice, temperamentale dar şi nivelul de cultură generală
şi profesională, educaţia vorbirii începută în familie şi desăvârşită prin instrucţia şcolară şi
profesională. La o privire mai atentă vom putea distinge următoarele tipuri de pronunţie: pronunţia
deosebit de corectă , pronunţia corectă, clară, fără afectare, la modul natural, firesc, pronunţia
incorectă, neclară, nemijlocită sau defetuoasă. La mijloc pot fi, în acest caz, tulburări ale vorbirii
necorectate la timp, afecţinu ale aparatului verbo-motor, deficienţe culturale, precipitare,
emotivitate excesivă, oboseală marcată.
Aspectul semantic vizează conţinutul, semnificaţia conduitei verbale şi are în vedere
structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor
la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea şi expresivitatea
termenilor utilizaţi. Interpretarea acestor particularităţi trebuie să fie realizată în strânsă legătură cu
contextul observaţiei, cu sarcina subiectului, cu profesia, preocupările, nivelul de cultură generală.

5.4. Conduita reflexivă

Vizează îndeosebi conduitele care reflectă poziţia, atitudinea subiectului faţă de situaţia
experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator. Atitudinea faţă de situaţia
experimentală poate fi de cooperare, participare motivată, cu interes, curiozitate sau dimpotrivă
dezinteres, lipsă de implicare, plictiseală. Atitudinea faţă de sarcină poate fi caracterizată la fel prin
nivelul de interes, implicare, cooperare, participare, încredere în forţele proprii, atitudinea faţă de
succes sau faţă de eşec (modul de atribuire a succesului sau eşecului). Atitudinea faţă de
experimentator (dacă acesta este prezent) vizează deferenta, politeţea, comunicarea, dialogul,
cooperarea. Conduită generală în timpul efectuării unor sarcini poate oferi indicii relevante cu
privire la nivelul atenţiei, implicării cognitive, a componentelor motorii (coordonare, precizie) sau a
celor afectiv motivaţionale.

6. Protocolul observaţiei

În faţa unui număr atât de mare de date de observaţie s-ar putea să rămânem
descumpăniţi. Pentru ca observaţia să servească pe deplin scopurilor cercetării experimentale
trebuie să fie sistematică şi analitică. Pentru a fi eficientă observaţia trebuie să răspundă unor întrebări
precise, să se subordoneze ipotezelor experimentului, temei de cercetare. Este absurd să ne
propunem observarea tuturor conduitelor posibile pe care un om le poate oferi. Ne vom orienta
asupra acelor conduite relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Observaţia
trebuie să aducă acel surplus de date edificatoare care să completeze în mod fericit datele obţinute
prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente.
După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaţiei prin
elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi,
pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare, de consemnare a datelor
observaţiei. Este de dorit să utilizăm - pe cât posibil -scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte
prin care să definim intensitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se
descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte
rar, adesea până la deloc). Unele manifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se
consemnează prezenţa sau absenţa, altele solicită descrieri mai amănunţite.
În concluziile experimentului observaţia va trebui să fie structurată şi în raport cu
momentele acestuia: momentul iniţial al primului contact între subiect şi situaţia experimentală,
momentul instructajului, momentul efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului. Pentru
fiecare dintre aceste momente trebuie construită lista de conduite supuse observaţiei întrucât unele
conduite sunt relevante doar la început, altele doar în faza de instructaj ş.a.m.d.
Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă si eficientă a
datelor de observaţie. Nu există un model standard al acestei fişe, oricum conţinutul acesteia
trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării acestuia,
în principiu fişa de observaţie trebuie să conţină următoarele secvenţe:
• datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente de
identificare specifice utilizate de către experimentator;
• date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa,
locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observaori, tipul de observaţie, tipul de
observator, numărul de subiecţi observaţi.
• conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă
(pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă
(componente senzorial-percep-tive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile).
Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de
observaţie. De asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor
observaţii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu
caracter sintetic.
Demersul experimental, comportă, în genere, o suită de momente sau faze: observaţia,
stabilirea ipotezelor, experimentarea propriu-zisă şi analiza/interpretarea datelor. Fireşte nu orice
cercetare psihologică urmează acest ciclu complet; unele se limitează la observaţie şi la analiza
datelor, altele constau din experiment şi interpretarea materialului obţinut ş.a.m.d. Aşadar,
anumite momente sau faze pot dobândi o semnificaţie autonomă.
Ca metodă de investigaţie, observaţia nu este reductibilă la simpla impresie asupra unui
fapt sau a unei persoane. În observaţia curentă, adeseori, reprezentări colective sau clişee însuşite
de individ din grupul de apartenenţă devin într-un fel filtru sau ecran în abordarea faptelor, a
persoanelor din ambianţă. Datorită acestora, individul ia act din câmpul perceptiv, din contactele
cu alţii, numai de anumiţi indici sau însuşiri, ignorând alte aspecte; însăşi percepţia devine
selectivă, ca să nu mai amintim de interpretarea datelor observaţiei pe linia acestor reprezentări,
uneori clişee.
Exemplu: Unui lot de cadre didactice( în număr de 164) i s-a cerut să facă descrierea
concisă a elevilor din clasele cu care lucrează. Pentru a uşura sarcina, li s-au oferit şi mijloace de
expresie strict necesare -atribute sau propoziţii descriptive scurte, având ataşate scale cu gradaţii
- care să se refere la inteligenţă, memorie, mod de exprimare, sârguinţă, dexteritate, etc., precum
şi la trăsături de caracter, de personalitate. S-au obţinut în acest fel peste 1500 de caracterizări
sau profile ale elevilor, material care a fost supus apoi analizei ( M.Gilly,1972 ).
Constatarea: atributele care diferenţiază elevii, în profilele întocmite de profesori - sunt
cele legate nemijlocit de reuşita şcolară: inteligenţă, memoria, atenţia, sârguinţa, vocabularul,
stilul de lucru. Dincolo de aceste aspecte, contururile personalităţii elevului se şterg; el rămâne
parcă un “necunoscut”; portretele încep să se asemene destul de mult între ele, trăsăturile fiind
prea puţin diferenţiate. Copilul este privit adesea prin prisma statutului său şcolar, în esenţă, prin
prisma unei optici profesionale care face ca datele să fie selectate şi filtrate în lumina exigenţelor
profesiunii didactice. Spre exemplu, un copil este disciplinat dacă stă cuminte în bancă, dacă nu
dă de lucru profesorului. Dar conceptul de disciplină nu are doar un “conţinut negativ”; în primul
plan trebuie să fie ceea ce face, deci activitatea elevului, şi nu doar inhibiţia sau reţinerea ei. Pe
de altă parte, conformismul şi docilitatea sunt preţuite de profesor, dar repudiate de elev.
Alături de observaţia curentă, ocazională, practicată de profesor în clasă, de inginer în
intreprindere, de ziarist în viaţa socială etc., distingem observaţia sistematică, străină de clişee
obişnuite, care urmăreşte înregistrarea obiectivă a faptelor, înscriindu-se într-un program
explicit, ce restrânge câmpul studiat şi impune selectarea datelor relevante.
Strict vorbind, observaţia este percepţia unui eveniment, a unei conduite, a unui
document ( P.Fraisse). Dar ea nu se reduce practic la simpla “lectură” a faptului brut, ci se
prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de
anticipare a unor relaţii.
Acelaşi autor atrăgea atenţia asupra dualităţii modului de percepţie asupra propriei
personalităţi. Omul este capabil – în opinia autorului – de o dublă cunoaştere: una, prin care el
sesizează propriile gânduri, sentimente, senzaţii etc, şi a doua, prin care se vede pe sine trăind şi
acţionând aşa cum îi vede trăind şi acţionând pe ceilalţi şi, sub acest unghi, el se cunoaşte pe
sine în acelaşi chip în care îi cunoaşte pe alţii.
Autoobservaţia este observaţia aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu
numai (introspecţia) cunoaşterea gândurilor, sentimentelor şi aspiraţiilor intime, ci şi cunoaştera
prin activiatea proprie, din succese şi eşecuri, din actele relaţiilor cu semenii, din încercările
vieţii etc. Introspecţia este numai o latură a autoobservaţiei.
Autoobservaţia poate fi valorificată în forma unor itemi de chestionar. După cum se poate
vedea din exemplul de mai jos, în acest caz subiectul este solicitat să aprecieze gradul de acord
cu o serie de afirmaţii, răspunsul său fiind cuantificat cu ajutorul unei scale numerice. Răspunsul
său va presupune accesul la datele autoobservaţiei.

Aproape Uneori Adesea Aproape


niciodata totdeauna
Sunt înclinat sa iau lucrurile prea în serios. 1 2 3 4
Sunt o persoana ferma, constanta. 1 2 3 4
Sunt calm, impasibil
Fig. 1siExemplu
su “sânge rece”.
de itemi 1
din cadrul unui 2
chestionar 3de anxietate:4

Instrumente de observaţie. Pe baza documentării prealabile şi a unei anchete preliminare


se schiţează o grilă de observaţie, adică o listă de rubrici care să ofere cadrul de clasificare a
datelor brute. O grilă de observaţie nu este indicat să cuprindă, în medie, mai mult de 10
categorii, deoarece nu se poate opera simultan cu mai multe rubrici de clasificare. Aceste
categorii trebuie să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele principale ale fenomenului. Lista lor se
stabileşte pe baza unui material empiric strâns în faza preliminară şi condensat în concepte.
Avantajul acesteia este de a oferi acelaşi cadru de referinţă unor observaţii diferite.
Exemplul 1: Bakeman & Brownlee (1980) au studiat comportamentul de joc la preşcolari.
Pe baza unui studiu prealabil, ei au determinat cinci categorii de joc, ce au constituit cadrul de
clasificare pentru observaţia efectuată. Astfel, reacţiile subiecţilor au fost încadrate în una dintre
următoarele tipuri:
Neocupat: copilul nu face nimic, sau îi priveşte pe ceilalţi;
A fi împreună: copilul se află laolaltă cu alţi copii fără a fi ocupat cu vreo activitate;
Joc solitar: copilul se joacă singur dar nu este interesat sau afectat de activităţile celorlalţi
copii;
Joc paralel: copilul se joacă alături de alţi copii, dar nu se joacă cu ei;
Joc colectiv: copilul se joacă cu ceilalţi, şi participă la activităţile de joc organizat, ca
membru al grupului.

Observaţia era structurată atât în funcţie de timp cât şi de vârsta subiecţilor. (tabelul 1)

Tabel 1. Grila de observaţie a jocului la preşcolari

Vârsta
Durata COMPORTAMENTE
observaţiei
Neocupat A fi Joc Joc Joc colectiv
împreună solitar paralel
1 min
2 min
3 min
Subiect 4 min
1 --------
(4 ani) 10 min
1 min
Subiect 2 min
2 3 min
(5 ani) 4 min
-----------
10 min
--------- -----------

În cadrul cercetării, autorii au fost în mod particular interesaţi de secvenţa sau ordinea în
care copiii s-au angajat în diferite comportamente. Ei au constatat, de exemplu că rareori copiii
au trecut de la comportamentul “neocupat”, la cel de “joc paralel”. De asemenea, odată cu
avansarea în vârstă, ei au trecut frecvent de la jocul paralel la cel colectiv, ceea ce indică faptul
că jocul paralel reprezintă o stare tranzitorie în cadrul dezvoltării. Grila de observaţie expusă
poate fi utilizată atăt în plan sincronic (transversal), cât şi diacronic (longitudinal).
Exemplul 2: Pentru a identifica un tip temperamental sau altul căruia îi aparţine o
persoană vom putea găsi în activitatea şi în viaţa cotidiană situaţii relevante. De exemplu, o
situaţie tipică de aşteptare, o situaţie competiţională, o activitate cuprinzând un element
imprevizibil şi de dificultate (de pildă, un traseu mai greu de excursie), o sarcină de reprezentare
a colectivului într-o confruntare (de opinii) sau în faţa autorităţii etc, toate acestea constituie
situaţii-test pentru că pun în evidenţă particularităţi sau diferenţe individuale uşor de clasificat.
Asemenea situaţii cuprind indicii de temperament pe care-i putem sistematiza prin
condensarea experienţei într-o grilă de observare a comportamentului (Tabelul 2), arătând în
dreptul faptelor de conduită ipotezele plauzibile cu privire la categoria prezumtivă de
temperament. Se notează cu “XX” clasificarea, respectiv ipoteza cea mai plauzibilă, şi cu “X”
încadrarea doar plauzibilă în studierea unui caz sau altul. Un asemenea document este susceptibil
de îmbunătăţire continuă. Prin însumări pe coloane decidem asupra apartenenţei la un anumit tip
sau altul. Preocuparea de cuantificare este aici minimă.

Tabel 2. Grilă de observare a comportamentului

TEMPERAMENT
FAPTE DE CONDUITĂ
Cole- Sang Fleg- Melan-
ric vinic matic colic
Doreşte să fie primul care încearcă, îi place parcă să înfrunte X XX
necunoscutul
Se decide greu pentru acţiune, are gesturi şovăielnice X XX
Îşi pierde răbdarea aşteptând să-i vină rândul, se agită XX X
Este vădit emoţionat înainte de probe X XX
Precipitat în acţiune, se corectează cu viteza actului reflex, XX
execuţia lipsită de acurateţe îndeosebi spre sfârşit
Execută activitatea în ritm lent, dar cu destulă acurateţe XX X
Reacţii verbale abundente, se îndeamnă pe sine (“haide!”, “nu te X XX
lăsa!”, “acuma-i acum!”)
Reacţii motorii abundente, devine nervos când greşeşte, apar XX
violenţe verbale, plusul de energie se descarcă cu fiecare act
Execută activitatea/proba în tăcere, gesturile şi cuvintele sunt XX XX
aproape absente
Execută proba cu încordare nervoasă, mobilizarea excesivă în XX
raport cu sarcina; tensiunea, plusul de energie se descarcă la
încheierea acţiunii
Tendinţa de supraevaluare proprie şi subestimare a sarcinii XX X
Tendinţa de supraestimare a sarcinii, dar de subapreciere XX
personală
În caz de eşec nu se dă bătut, persistă, reia proba/activitatea de la XX X
capăt încurajându-se; duce la bun sfârşit sarcina
În caz de eşec se pierde, are nevoie de încurajare pentru a relua XX
lucrul
Cu fiecare succes exclamă de bucurie, bate din palme X XX
Rămâne indiferent la reuşită, schiţează doar un zâmbet XX X
Abandonează la primul eşec, se închide în sine şi “se blochează” XX
total
Abandonează când eşecurile se acumulează XX X
Tăcut în momentele critice (dificile) prezintă reacţii vegetative, XX
dă semne de oboseală
Derută emoţională sub presiunea timpului X XX
După terminarea lucrului relatează colorat cele petrecute X XX
Eşecul produce un “halo afectiv” de durată XX
(după I. Radu, 1996)