Sunteți pe pagina 1din 3

Tema şi viziunea despre lume, reflectate într-un text poetic preferat, studiat în anii de liceu

Despre iubire s-au scris si se vor mari scrie tomuri intregi. Iubirea reprezinta cununa
vietii, fericirea fara tihna, spunea Goethe. Platon il recunostea pe Eros ca divinitatea cea mai
veche, iar Hesiot il numea „arhitect universal”. Zeii i-au invidiat intotdeauna pe muritori pentru
supraomneasca flacara a iubirii ce-i inalta si-i mistuie.
Scriitorii oricarui timp si oricarui spatiu geografic au inteles mai bine decat altii cuvintele
Sf. Ap. Pavel „daca dragoste nu e, nimic nu e” si au tratat tema iubirii in toate aspectele ei.
Mereu aceeasi si niciodata la fel iubirea are atatea fete incat este imposibil sa o bagi intr-un tipar.
Oricat am intoarce-o pe toate fetele, oricat am supune-o analizei minutioase, ne scapa printre
degete si ne lasa vesnica interogatie „Tu crezi c-a fost iubire adevarata?/ Eu cred c-a fost o scurta
nebunie.” (Ion Minulescu).
Mihai Eminescu a fost si ramane poetul „nepereche” caruia i-a fost harazita cunoasterea
superioara, absoluta, initierea ce se plateste implacabil cu suferinta si jertfa si caruia i-a fost
interzisa bucuria calda comuna a omului de rand deoarece el a inteles prea curand ca „totusi este
trist in lume”.
Iubirea a fost o tema permanenta a creatiei sale, dar sentimentul nu trebuie inteles decat
ca modalitate de comunicare cu Universul, deci ca forma de cunoastere. Iubirea a fost pentru el o
valoare ideala, calea spre atingerea absolutului.
Pana sa inteleaga ca „aici pe pamant (...) nu poate fi fericit, nici poate ferici pe altii”, eul
liric eminescian a trecut prin mai multe etape, de la „Pururi tanar infasurat in manta-mi / Ochii
mei naltam visatori / La steaua singuratatii”, la intalnirea suferintei „dureros de dulce” pana la
resemnarea totala in care s-a simtit „nemuritor si rece”.
Etapa seninatatii totale in care a sperat si a visat la iubirea absoluta, care sa-i permita
integrarea in infinitul si eternitatea Universului, este surprinsa in poezia Sara pe deal, poezie in
care descoperim, dupa cum spune D. Caracostea, iubirea ca simbol al valorii ideale. Aici iubirea
e vazuta ca vis, ca dorinta , ca speranta. Sentimentul este integrat miscarii cosmice, scotand in
evidenta viziunea poetului potrivit careia sufletul individual e, intr-un fel sau altul, sufletul
cosmic micsorat la scara. Asa se explica faptul ca natura este antropomorfizata si se misca in
functie de trairile interioare ale eului liric.
Titlul poeziei dezvaluie, la o analiza atenta, tema textului, natura si iubirea. Folosirea
formei regionale „sara” nu este intamplatoare. Poetul atrage atentia asupra starii sale emotioanle,
a deschiderii si fericirii sufletesti prin inlocuirea diftongului „ea” cu vocala „a”, cea mai deschisa
vocala din limba. Titlul atrage astfel atentia ca versurile ce vor urma nu sunt doar o descriere a
naturii, ci sunt incarcate de emotie si traire interioara.
Poezia Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, poemul visului pur. E visul tanarului
care aspira spre ideal.
Tema romantica a poeziei, iubirea si natura, se dezvolta intr-o constructie clasica perfecta
in care 12 versuri contureaza planul naturii exterioare si 12 versuri planul trairii interioare.
Organizarea compozitionala a poeziei urmareste sa sugereze raportul de consonanta
dintre cele doua planuri prin integrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta poetul
insista mai intai asuprea planului exterior, descriptiv, dominant in primele patru strofe, apoi, in
ultimele doua strofe pune accentul pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul
cunoscut al perechii eminesciene.
Planul naturii se dezvolta pe baza unor motive romantice: motivul serii, motivul lunii,
motivul apelor, motivul stelelor, motivul fanatanelor. Planul iubirii este conturat tot romantic,
prin motive ce tin de aceeasi estetica: motivul asteptarii, motivul ochilor, motivul emotiei,
motivul intalnirii, al jocului erotic, al somnului.
Tabloul naturii este feeric, plin de stralucire si lumina, creat prin imagini vizuale si
auditive, conturand parca spatiul edenic al perechii primordiale. Elementele naturii terestre se
inalta spre cosmic („turmele-l urc”, „stresine vechi casele-n luna ridica”), in timp ce elementele
spatiului cosmic coboara spre pamant („stele le scapara-n cale”, „nourii curg”).
Poezia incepe cu un arhaism regional fonetic „sara” care puncteaza aspectul patriarhal al
poemului, dar care are si o puternica forta de sugestie. „Sara” este semn al nocturnului moment
de trecere, un timp suspendat care face posibila consonanta dintre planul uman si cel cosmic,
timp al abolirii limitelor dintre real si ireal, prin vis. Imaginea vizuala a dealului transmite ideea
de legatura terestru-cosmic, dealul validandu-se ca arhetip al „muntelui sacru”. Asonanta vocalei
„u” („buciumul suna cu”) creaza sugestia unei muzici a sferelor, potentand, ca si personificarea
„cu jale”, sentimentul nostalgiei departarilor. Prin sonoritatea lui grava buciumul pare a sugera o
chemare a lumii paradisiace, in cadrul careia fiinta umana isi regaseste unitatea.
Versul „Turmele-l urc stele le scapara-n cale”, anticipeaza, prin aliteratia lichidei „l”
prezenta elementului acvatic; apele sunt leagan al genezei cosmice. Personificarea „plang”
sugereaza plansul purificator, dorul cosmic, inaltand trairea la nivel universal. Puritatea originara
este subliniata si prin epitetul „clar”. Salcamul, laitmotiv al poeziei, apare ca „axis mundi”
arbore originar care leaga teluricul de cosmic.
In strofa a doua aparitia lunii marcheaza momentul parasirii claritatii nete a contururilor
realitatii si patrunderea intr-o lume a inchipuirii. Epitetele „sfanta si clara” sugereaza frumusetea,
sacralitatea, atribute ale iubitei care asteapta, atribute atat de puternice incat se proiecteaza in
cosmic.
In versul „Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”, ochii sunt simbol al cunoasterii, al
spiritualitatii, al disponibilitatii spre cunoastere. Imaginea iubitei este conturata prin elemente
definitorii: ochii - spiritualitate, pieptul – simtire, traire, pasiune, fruntea – ratiune. Se contureaza
astfel imaginea femeii ideale si imaginea iubirii ideale, spirituala, pasionala si rationala.
Intensificarea sunetelor in strofele urmatoare sugereaza cresterea emotiei interioare a
eului liric, care explodeaza: „sufletul meu arde-n iubire ca para”. Comparatia „ca para” trimite la
focul purificator.
Ultimele doua strofe sunt axate integral pe trairea interioara. Repetitia „Ah! in curand”
accentueaza dorinta, graba, pasiunea eului liric de a intalni iubirea. Verbele la viitor proiecteaza
insa povestea in planul visului, al dorintei, al imaginarului. Textul se incheie cu o interogatie
retorica ce echivaleaza momentul de fericire cu intreaga existenta, nu ca durata, ci ca intensitate
a trairilor: „Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata?”.
Iubirea apare astfel la Eminescu, ca ideal, ca modalitate de salvare din starea greu
suportabila a fiintei umane. Prin iubire omul poate depasi limitele timpului si spatiului si poate
intra in consonanta cu Universul. Iubirea este, in viziunea lui Eminescu, o forta capabila sa
arunce punti intre profan si sacru, intre efemer si vesnicie. Tocmai de aceea eul liric eminescian
isi doreste cu disperare „o ora de iubire”. Iubirea devine o necesitate spirituala, de aceea poetul
va sta permanent cu mainile intinse spre fantasma femeii desavarsite, spre fantasma iubirii, pe
care n-o va gasi niciodata:
„Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert
Spasi-voi visul de lumina
Tinzandu-mi dreapta in desert.”

S-ar putea să vă placă și