Dizertatie Gata

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
DOMENIUL: FILOLOGIE
SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ- RELEVANŢE
EUROPENE
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI
LUCRARE DE DISERTAŢIE
INTERFERENŢE POSTMODERNISTE
ÎN PROZA SCRIITORILOR
OPTZECIŞTI: PETRU CIMPOEŞU ŞI
IOAN GROŞAN
Coordonator stiinţific : Masterandă:

Lect. Dr. Marius Miheţ Plisco Paula Mihaela
ORADEA
2015
1
CUPRINS
CAPITOLUL1: PERSPECTIVE ISTORICO- LITERARE...PAG. 2-17
1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ.........PAG. 2-8

1.2 OPZECISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ......................PAG. 9-12
1.3 DATE BIOGRAFICE ŞI BIBLIOGRAFICE.........................PAG.12-17
1.3.1PETRU CIMPOEŞU............................................................PAG. 12-15
1.3.2 IOAN GROŞAN.................................................................PAG. 15-17
CAPITOLUL 2: INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA

SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN.
EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA OPERELOR..........................PAG. 18-39
2.1 PETRU CIMPOEŞU..............................................................PAG. 18-27

2.1.1 „AMINTIRI DIN PROVINCIE”..............................................PAG. 19
2.1.2 „FIRESC” ..........................................................................PAG.20-22
2.1.3 „EROU FĂRĂ VOIE”..............................................................PAG. 22
2.1.4 „POVESTEA MARELUI BRIGAND”.................................PAG. 23-24
2.1.5 „SIMION LIFTNICUL”......................................................PAG. 25-26
2.1.6„CHRISTINA DOMESTICA ŞI VÂNĂTORII DE
SUFLETE”……………………………………………………...PAG. 26-27
2.2 IOAN GROŞAN.....................................................................PAG.28
2.2.1 „CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ”...............................PAG.28-29
2
2.2.2 „UN OM DIN EST”................................................................PAG. 30
2.2.3 .PROZA SCURTA..............................................................PAG. 31-34
2.3 TRĂSATURI ALE POSTMODERNISMULUI APLICATE PE
PROZA SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN
GROŞAN.................................................................................PAG. 35-39
2.3.1 INDETERMINAREA.........................................................PAG. 35-36
2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL. ADEVARUL ŞI FICŢIUNEA.PAG. 36-37
2.3.3 ABSURDUL.....................................................................PAG. 37-39
CAPITOLUL 3: STATULUL COMUNISMULUI ÎN LITERATURA

ROMÂNĂ POSTCOMUNISTĂ..............................................PAG. 40-52
3.1 CADRUL POSTCOMUNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

CONTEMPORANĂ....................................................................PAG. 40-41
3.2 SITUAREA ÎN ISTORIILE LITERARE..............................PAG. 42-48
3.2.1 PETRU CIMPOEŞU...........................................................PAG. 42-47
3.2.2 IOAN GROŞAN.................................................................PAG. 47-48
3.3. GEOGRAFIILE COMUNISMULUI....................................PAG. 49-52
3.3.1 BLOCUL ............................................................................PAG. 49-50
3.3.2 IZOLAREA: INSULA ROLAND; ABRAXA; AŢA-
BRATEŞ………………………………………………………..PAG. 51-52
3
ARGUMENT
Etapa bine-cunoscută a literaturii noastre recente, postmodernismul, a oferit o portiţă

de scăpare în faţa greutăţilor suferite din pricina regimului politic din Romania.
Am ales să evidenţiez în lucrarea de faţă pe de o parte cauzele şi în special efectele unui

regim totalitar atât asupra existenţei oamenilor, cât şi a modalitaţilor mesteşugite ale
acestora să facă faţă; pe de altă parte, am urmărit îndeaproape influenţele curentului
postmodernist, curent ce daca în anii ’80 era abia “tânăr’, după anii 2000 începe să se
închege şi să se canonizeze.
Dintre numeroasele talente ce s-au remarcat în cadrul postmodernismului mi-am

propus să utilizez proza scriitorilor Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan, întrucat am observat
că într-o anumită măsură se încadrează în noul canon al postmodernismului şi implicit
în optzecism, dar şi depăşesc această mişcare, aducand o mult-aşteptată inovaţie
literaturii române.
În primul capitol al lucrării mele, intitulat “PERSPECTIVE ISTORICO-

LITERARE”, mi-am propus să prezint cadrul postmodernismului în literatura română,
o prezentare cronologică a mişcărilor sale şi mai important care au fost elementele
declanşatoare, îndeosebi caracterul revoluţionar al optzeciştilor. Tot în primul capitol
mi-am propus să fac o scurtă prezentare a datelor biografice şi bibliografice a
scriitorilor aleşi: Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan.
În cel de-al doilea capitol, intitulat „INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN

PROZA SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN. EVOLUŢIA
ŞI STRUCTURA OPERELOR” mi-am propus să analizez operele scriitorilor
amintiţi prin prisma trăsăturilor definitorii ale curentului postmodernist. În cele din
urmă pagini ale capitolului al doilea s-a dorit şi prezentarea caracterului evolutiv din
punct de vedere al conţinutului şi inovaţiei prozei celor doi scriitori.
4
În cele din urmă, în al treilea capitol al acestei lucrări, mi-am propus o nouă
deschidere, observată în literatura română recentă, şi anume un dimensiune
postcomunistă în proză. Intitulat „STATULUL COMUNISMULUI IN
LITERATURA ROMÂNĂ POSTCOMUNISTĂ”, cel de-al treilea capitol încearcă
să seteze graniţele noii literaturi, şi anume cea a „depăşirii condiţiei de paria” din cauza
pecetei comunismului, geografiile fostului bloc comunist identificate in volumele
analizate. Iar ultimele pagini ale lucrării de disertaţie le-am păstrat pentru expunerea
concluziilor în urma parcurgerii analizei literare dorite.
5
CAPITOLUL 1 PERSPECTIVE ISTORICO-LITERARE
1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
În literatura română postmodernismul apare în a doua jumătate a anilor '60 şi

continuă până în zilele noastre. A fost pusă însă problema delimitării acestui curent
literar, datorită regimului politic din România, fapt ce a forţat orice nouă deschidere
literară postmodernă să rămână ascunsă, materializându-se ascuns, literatura de sertar
până în anii '80 când activitatea grupurilor şi cenaclurilor literare iese într-un mod făţiş
"în stradă".
Noile direcţii în literatura română au fost vehement respinse şi atacate de cenzură, în
favoarea lucrărilor aservite ideologiei comuniste ce idealizau proletariatul,
muncitorimea, revoluţia agrară, etc.
Printre primele reacţii împotriva modernismului au fost întalnite în anii '60 şi au fost
instituite de grupul oniric din care făceau parte printre alţii, Dumitru Ţepeneag, Emil
Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Leonid Dimov, cu alte idei noi de răsturnare ale literaturii
inter- şi postbelice care deveniseră agasante.
Acestora li se vor adăuga Şcoala de Târgovişte ,un grup de prozatori între care Radu
Petrescu, Costache Olăreanu și Mircea Horia Simionescu – numit astfel pentru că ei s-
au intalnit la şcoala din Târgovişte; numai Mircea Horia Simionescu era originar din
Târgovişte – ale căror trăsături, recunoscute chiar de ei, sunt “subiectivitatea, hazardul
și jocul.”1
“Cenaclul de luni” condus de profesorul Nicolae Manolescu a fost înființat în anul 1977
și desființat în 1984 de secretariatul P.C.R. al Universității, care îl considera subversiv.
Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie ‘Aer cu
diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată
în 1982 și “Cinci” cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus
Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983.
1
Radu G. Ţeposu, “Istoria tragică şi grotescă a obsedantului deceniu nouă”, Ed. Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2006
6
Cenaclul “Junimea” şi alte reviste literare,dintre care “Grupul de la Braşov” (Cenaclul
19), “Cenaclul Universitas” iar mai târziu, sub îndrumarea lui Mircea Cărtărescu,
“Cenaclul Litere” care vor aduce schimbarea totală, o (r)evoluţie a literaturii române.
După etapa modernistă, după perioada interbelică, ce fără îndoială a fost o etapa de
aur a literaturii române, urmează o etapă întunecată instaurată de regimul politic
totalitar al comunismului, când au fost dorite şi sprijinite prea-măririle ideologice, ale
proletcultismului, decimând prin uzul cenzurii opere valoroare. Astfel că, lipsiti de
sprijin şi libertate, au fost scrise foarte puţine opere literare valoroase. Astfel ca din
punct de vedere al compromisului scriitorul Petru Cimpoesu afirma: “[…]o anumită
specie deterministă a libertăţii este condiţionată social - mă refer aici la libertatea de
exprimare - iar vămile libertăţii de exprimare cer un anumit tribut, pe care însă scriitorul
ca persoană este liber să-l plătească sau nu. Cei care au consimţit să-l plătească - unii
chiar la suprapreţ! - încearcă să se justifice acum prin binecunoscutul "nu se putea
altfel". Ba se putea!” 2
Astfel ca daca un scriitor nu se deda compromisului, devenea dizident si nu il astepta

o soarta tocmai usoara. “Dar asta ar fi însemnat marginalizare, anonimat şi, mai ales,
lipsa privilegiilor de care profitau cei care consimţeau să facă tîrgul. În termeni
indulgenţi, asta vrea să însemneze că, pentru a putea publica, trebuia să dai cezarului ce
este al cezarului. În termeni ceva mai severi, era de fapt vorba despre vînzarea
sufletului.” 3
O schimbare majoră s-a produs în anii '80 când cei care acum sunt consideraţii drept
instauratorii adevăratului postmodernism din literatura română, “Generaţia optzeci”, au
hotârat să se faca auziţi. Majoritatea filologi, poeţii rămân sub îndrumarea profesorului
Nicolae Manolescu şi formeaza “Cenaclul de luni” la Bucureşti, iar prozatorii îşi
dovedesc fidelitatea Cenaclului Junimea, în jurul profesorului Ovid S.Crohmălniceanu.
Volumul cult al grupului este “Desant ’83” (1983) care conține proză scurtă scrisă de
șaisprezece tineri debutanți după cum urmează : Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu,
2
Petru Cimpoesu, "Postmodernismul românesc" ca instituţie a exprimării -
şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80"
3
Idem.
7
Cristian Teodorescu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Crăciun, George
Cușnarencu, Mircea Cărtărescu.
Inovaţiile aduse de scriitorii români în cadrul acestei izbucniri de creaţie postmodernă
sunt printre altele: pastişa, amestecul narativităţii, fragmentarea, amestecul genurilor.
Într-o primă fază se publică volume colective cum ar fi antologia de poezie “Aer cu
diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată
în 1982 și “Cinci” cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur
și Alexandru Mușina, apărută în 1983; cautand poate o oarecare siguranţa şi apărare
unii într-altii, trec la publicaţii individuale în scurt timp.
Radu G.Ţeposu precizează că în jurul anilor 1980 şi 1981 se conturează această nouă
generaţie care cu toate ca îşi găseşte şi sprijin solid şi îndrumare, nu poate să nu fie
caracterizată de alţii, initiaţi sau nu, ca fiind teribilişti, posedaţi de “spiritul
degringoladei.” 4
Noua generaţie nu îşi propune să şteargă şi să ignore ceea ce a fost
scris şi spus, ci să le preia, să le trateze cu sarcasm şi ironie. Ei ignoră întru-totul
conceptul de capodoperă, atât de uzat şi nepotrivit vremii în care trăiau.
În multele încercări de a oferi o definiţie cât mai cuprinzătoare a ceea ce a fost şi este
postmodernismul românesc, este uşor să ne pierdem în amalgamul detaliilor şi aceasta
din cauza iniţialelor experimentări textuale. Se încearcă fără rost, adesea, să se fixeze
ceea ce urmăreste să fie cât mai liber, non-conformist şi neregulat.
Un moment de cotitură în literatura română a fost trecerea de la atracţia pentru formă şi
nu într-atât pentru subiect, prin descătuşarea de o tematica fixă, dar şi prin perspectiva
asupra vieţii şi realitaţii.
O consecinţă majoră a acestei "izbucniri" stă şi contextul istoric şi politic, al lumii
ce spre finalul deceniului "trece din stare solidă in gaz", metaforic vorbind, de sub un
regim al tăcerii şi al caracterului colectiv, la libertate, la informaţie, individualitate.
În măsura în care nimic nu mai este fix, încătuşat, unde nu se mai ţine cont de stricte
delimitări, poeţii şi respectiv prozatorii postmoderni aleg să îşi fragmenteze textul, să nu
4
Bucuresti, 2006
8
mai pună accent pe originalitate şi mesaj, cât pe interpretare şi suprainterpretare.
Aceştia nu mai respectă normele şi consideră că libertatea este a tuturor, fără idei de
proprietate şi folosesc orice şi oricât de la oricare autor ceea ce le este convenabil.
Preiau fără scrupule, dar cu scop, munca altor scriitori dinainte, interpretând-o, citând-o,
dovedind astfel în scrierile lor o criză a personalităţii, a identităţii în special.
Această criză este fără îndoială o consecinţă a regimului comunist unde nu exista
conceptul de individualitate, fapt ce se dovedeşte folositor în sensul în care era nevoie
de o profunzime în literatură, oricât se fereau de aceasta "avangardiştii optzecişti".
Operele care au fost publicate în această perioadă păstrează caracteristicile unei abordari
în spirit radical a problematicii omului şi degradarea acestuia, precum şi de obositoarea
idee că sunt fără scăpare. Eşecul care nu mai e privit în perspectivă aproape
apocaliptică, ci luat drept un lucru voit, obişnuit. Eşec în cazul acesta trebuie înteles fie
ca o abordare, un mod de viaţă, cât şi ca o pecete pusă pe tinerii scriitori ce îşi fac
debutul în această perioadă.
Înca de când este considerat că are şi literatura română un postmodernism şi
culminând cu Generaţia '80 , reprezentanţii noului curent au manifestat un caracter
subversiv. Ei nu au mai fost dispuşi să accepte şi să-şi însuşească minciuni politice, să
se lase pradă compromisului în cel mai bun caz, prevăzând revoluţia ce urma.
Luată ca referent, Generaţia '80 prin prisma caracterului său subversiv, trebuie discutată
şi tendinţa acesteia de a aboli regulile, tradiţia în favoarea perspectivei multiple.
Postmoderniştii nu îşi mai iau drept reper nici cititorii, nu îşi doresc să se simta nici în
cea mai mica măsură încorsetaţi de vreo regulă sau cerere, fie ea venita din partea
cititorilor.
Noua generaţie propune o schimbare totală: de la o perspectiva simplă, omniscientă
unde controlul trebuia deţinut, la "scriitura dialogica", unde autorul este creatorul lumii
sale şi implicit a valorificării condiţiei sale de scriitor, construindu-se ca şi participant
în acţiune.
Aceştia preferă o lume ficţională ce se construieşte pe modelul realitaţii, în detrimentul
unei copii a realităţii. Generaţia '80 reprezintă un efect al ostilităţilor regimului
9
comunist devenit atunci despotic cu privire la literatura ce nu le îndeplinea standardele,
spre deosebire de Generaţia '60.
Cu toate că au fost într-o anumită măsură mascate de ironie, parabolă şi ludic, mărturiile
despre nedreptăţile comise şi mijloacele cenzurii de reducere la tăcere, rămân.
În instanţa în care tinerii scriitori refuzau să se dedice utopiilor prefăcute ale ideologiei,
unde cenzura era organul care impunea ridicarea în slăvi a actelor ceauşiste, cum ar fi
"câştigata" clasă muncitoare, a dus la formarea unei literaturi de subteran, ascunsă. Cu
toate ca aceşti scriitori îşi asumau riscuri, nu au ales totuşi să se alieze ideologiei, cu
toate că poate ar fi fost mai liniştiti, ci să îşi aducă o contribuţie literaturii române
contemporane, lucru ce se dovedeşte acum extrem de folositor cand ies la iveală opere
de o incontestabilă valoare.
Cu toate că postmodernistii şi-au dorit să se îndepărteze de orice canon literar, au
sfârşit prin a-şi construi ei înşişi un canon, dar care a păstrat totuşi ideea îndepărtării de
limitele fixe şi de sintetizări.
Criticul orădean Ion Simut observa: " În postmodernismul pluralist şi relativist nu există
un canon unic, nici ierarhii severe, unanim acceptate, pentru că nu există doar un public
de elita. Mai multe tipuri de public cer mai multe tipuri de literatură după principiul
consumului şi al plăcerii. Postmodernsmul trimite, de fapt, canonul estetic spre lada de
gunoi a teoriei şi istoriei literare." 5
Cu toate acestea , lucrul cel mai important al moştenirii postmoderniştilor este
printre altele implicarea directă în text, scrierea despre modalităţile şi tehnicile folosite
de ei înşişi în imaginarea, conceperea şi apoi scrierea textului.
În cazul în care polemicile legate de postmodernism nu sunt nici pe departe puţine,
pentru unii critici existenţa acestui curent nou este cât se poate de clară, în vreme ce
pentru alţi critici şi scriitori rămân sceptici referitor la modul în care literatura română
şi-a însuşit curentul literar postmodernist. Este acceptabilă şi varianta potrivit careia,
scriitorii noştri au construit postmodernismul pe pilonii noştri istorici, sociali şi culturali
5
Ion Simut, “Canon dupa canon”, revista Romania Literara, nr. 6, 2006
10
fără a ţine constient seama de tendinţele literaturii universale recente. Variante sunt câţi
scriitori sau critici.
De exemplu, Petru Cimpoeşu afirma într-un interviu: " Aşa cum vad eu lucrurile,
postmodernismul nu e de un singur fel , nu există un postmodernism, ci mai multe.
Regulile pe care unii sau alţii încearcă să le propuna vin tocmai împotriva esenţei
mişcării postmoderne, care promovează, dimpotriva, diversitatea, eliberarea de orice
dogme şi de orice teorii <<tari>>". 6
Ca o punte de legatură între mulţimea de delimitări şi definiţii, specifică curentului
literar postmodernist în literatura română o constituie viata omului comun, neajunsurile
şi "durerile" zilnice, deci o viziune antropocentrică. Adjuvanţii acesteia sunt îndeosebi
limbajul colocvial, stilul direct şi nu în cele din urmă lipsa unei identităţi, deşi ar fi
vorba de o identitate ştearsă sau pierdută ; nu mai avem personaje puternice, eroi,
modele. Se ia această dezamagire drept o continuare a puterii exercitate de comunism, o
suprapunere a acesteia cu contemporaneitatea sau ceva cu adevarat nou?
Într-o oarecare măsură se poate ca această criză a personalitaţii să fie o continuare a
unei vieţi începute într-o epoca în sine mult prea puternică şi dominatoare, pentru a
putea renaşte la un semnal.
Afirmaţii de tipul acesta ajută totuşi la oferirea unor raspunsuri pentru anumite
necunoscute ale noului curent , cum ar fi atracţia pentru proza scurtă. Aceasta satisface ,
aşa cum afirmă şi Gheorghe Crăciun, “nevoile postmoderniştilor privind mobilitatea,
lipsa timpului , o evoluţie mult prea rapidă. Dar dacă se rămâne la preferinţa pentru
proza scurtă este şi mai usor să se evite accesarea prea multor informaţii din trecut
ascunse în sertarele subconştientului.” 7
Lumea este mult prea rapidă şi complexă, fapt ce ii face pe scriitori să recurgă la un
dinamism brut, limbaj specializat, şi unde delimitările spaţiale şi temporale, atât de
cunoscute şi întalnite în operele dinainte, să lipsească sau chiar mai mult să se ajungă la
exagerări haotice.
6
Petru Cimpoesu, Interviuri
7
Gheorghe Craciun, “Generația 80 în proza scurtă”, Ed. Art, Bucuresti, 1999
11
1.2 OPTZECIZMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
După anul 1980 a apărut o noua grupare literara, numită Generaţia ‘80, datorită
faptului că a fost legată prin omogenitatea grupului privind vârsta, viziune creatoare şi
formarea lor ca filologi.
Generaţia ‘80 s-a format în mare parte în jurul cenaclurilor literare universitare, cum ar
fi "Junimea", "Cercul de critica", "Cenaclul de luni" de pe lângă Universitatea din
Bucureşti, şi cele sprijinite de reviste literare din ţară dintre care se amintesc:
"Dialog","Amfiteatru", "Opinia studenteasca", "Echinox".
Spiritul optzecismului s-a format mai cu seamă în cenaclurile literare studenţeşti care
au beneficiat de tutoriatul unor critici literari prestigioşi proveniţi din generaţii
anterioare. La Bucureşti, Ovid S. Crohmălniceanu condece cenaclul „Junimea”, unde se
formează prozatorii. Poeţii frecventează mai cu seamă „Cenaclul de luni”, condus de
Nicolae Manolescu. Eugen Simion înfiinţează „Cercul de critică” la întrunirile căruia
participă toţi cei interesaţi de noile metode de investigare a textului literar.
Noutatea acestor metode de fabricare şi modelare a textului literar s-a caracterizat în
principal printr-o "abordare in spirit radical a problematicii omului şi a degradării lui, a
modificărilor tragice ale psihologiei sale în comunism". 8
Ceea ce a şocat înca de la început şi care într-o anumită măsură a constat şi în răspunsul
scepticilor a fost tocmai refuzul opzeciştilor de a mai accepta compromisurile, refuz
care a fost atât vehement , cât şi de durată. Aceştia s-au ridicat şi împotriva minciunilor
de ordin politic, împotriva fabricaţiilor ideologice, promovând un "realism al atitudinii
faţă de real". 9
8
Eugen Negrici, “iluziile literaturii romane”, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2008
9
Mircea Nedelciu, secțiunea antologică a volumului “Experimentul literar românesc postbelic” ,Ed.
Paralela 45, Bucuresti, 1998
12
Cu toate că s-au încercat să se reprime aceste manifestări cu caracter subversiv ale
Generaţiei ‘80 de către regim, prin declanşarea în presă a unei campanii antioptzecistă,
scriitorii au rezistat eroic. Cu toate ca liberalismul lor a avut urmări, ei au ales
independenţa şi prezentarea lucrurilor aşa cum au fost de fapt, şi-au menţinut non-
conformismul şi consecvenţa în sancţionarea ideologiei comuniste după cum observă şi
Carmen Musat: "refuzând înregimentarea ideologică şi temele impuse." 10
Cadrul literar în perioada comunistă a fost unul prefacut, cu rolul principal de a
manipula populaţia. Folosirea mass-mediei în atingerea scopurilor regimului ce a atras
şi literatura vremii în acelaşi joc propagandistic, iar libertatea de exprimare devenea
falsificata.
“Există instituţii de gestionare politică a exprimării; importanţa lor a fost deosebit de
mare înainte de 1989. Pentru a ilustra în ce mod funcţiona "gradientul de exprimare"
raportat la aceste instituţii, va trebui să adaug că cenzura comunistă opera cu unităţi de
măsură a "curajului" foarte distincte, în funcţie de prestanţa socială a autorului,
prestanţă dobîndită nu neapărat prin mijloace literare. Astfel se explică de fapt (dar nu
numai astfel!) apariţia unor cărţi "curajoase" şi notorietatea de pînă la 1989 a autorilor
lor.” 11
Prin refuzul de a deveni aservită regimului comunist şi prin aceasta în minciună,
Generaţia ‘80 refuza temele inpuse de cenzura şi alege să sancţioneze mişcarea
contemporană, a manipulării şi a prefabricaţiilor utopice, alegând "divorţul dintre
realitate şi utopie" ceea ce devine acum "o mărturie impresionantă a dezumanizării
fiinţei umane."
Corin Braga face o filtrare a trăsăturilor ce constituie portretul livresc al scriitorilor ce
fac parte din Generaţia ‘80 insumând într-un prim cadru antropocentrismul, trăsătură
prin care postmodernii se opun dezumanizării, alegând existenţa umană de "aici şi
acum".
10
Carmen Muşat , "Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza postmodernă", Ed. Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2008
11
şi un studiu de caz: romanul "Generaţiei '80",revista Vatra
13
Daca pornim de la afirmaţia scandalizatoare că "Dumnezeu a murit", de unde divinitatea
se transformă într-un scrib, un bibliotecar căruia creaţia îi este scriitura şi lumea devine
text, se ajunge la textualism. Radu G. Ţeposu vede postmodernismul un "romantism
întors"12 unde transcendentul nu este văzut din punct de vedere spiritual, ci cultural prin
retorică.
O altă schimbare majoră ce este definitorie postmodernismului şi implicit Generaţiei
‘80 o constituie conştiinţa ironică, parodică şi ludică. Jocul este mai important decât o
formare didactică şi moralizatoare. Textele sunt scrise pentru o varietate de cititori, pe
mai multe niveluri.
Cu toate că s-a vorbit despre epuizarea subiectelor/temelor dezbătute în literatură,
optzeciştii sunt de prere că în loc să găseasca noul, este de preferat să se întoarcă înspre
trecut şi să reia teme clasice pe care să le trateze în manieră ironică şi parodică, aceasta
fiind de fapt noutatea .
Datorită faptului că se pierde definitiv caracterul veneraţiei, a credinţelor puternice şi de
nestăvilit, optzeciştii parodiaza tot ce le iese in cale. Se folosesc de ironie, de ludic
pentru a putea întoarce şi răstoarce liber tot ceea ce era considerat până acum cu
adevarat important, valorile. Textualitatea, intertextualitatea, pastişa au devenit
mijloacele cu care optzeciştii uzeaza într-un mod discret sau faţiş textul în ansamblu.
Petru Cimpoeşu însa nu se vede un adevărat optzecist, motivând prin izolarea sa, nu
neaparat voluntară, în provincie. Nu fusese susţinut de profesorii de la Universitatea din
Bucureşti, Nicolae Manolescu şi Ovid Crohmalniceanu, rămânând autodidact, asa cum
el însusi spune într-un interviu:
" Deşi sunt solidar cu mulţi dintre optzecişti, nu mă consider un scriitor optzecist
deoarece am fost mai tot timpul singur, am trăit în provincie, nu am frecventat
cenaclurile optzeciştilor, nu m-am luat după reţetele lor, am scris cum m-a dus capul.
Relaţiile mele cu scriitorii optzecişti au început să se înfiripeze abia după ce debutasem
editorial. Nu exclud să fi funcţionat între noi ceva asemănător afinităţilor elective, un
12
Bucuresti, 2006
14
anumit tip de sensibilitate comună, dar ideologia optzecistă, textualismul sau
«postmodernismul românesc» mi-au rămas străine." 13
Odată cu venirea mult-aşteptatei revoluţii, interesul şi spiritul de luptă se pierde,
ajungându-se la o moarte datorată tocmai ideilor şi direcţiilor propuse de optzecişti:
libertatea, non-conformismul, "lipsa perdelei".
Un tablou al universului literar de dupa revolutia din 1989 il face scriitorul Petru
Cimpoesu referindu-se indeosebi la libertatea de exprimare, astfel ca : “După 1989,
numărul instituţiilor de exprimare a crescut într-o asemenea măsură, încît "gradientul de
exprimare" a diminuat şi în cele din urmă şi-a pierdut consistenţa, tocmai ca o
consecinţă a acestei inflaţii. Practic, vreme de cîţiva ani buni (adică răi), au dispărut
ierarhiile!”14
13
14
15
1.3 DATE BIOGRAFICE ŞI BIBLIOGRAFICE
1.3.1 PETRU CIMPOEŞU
Născut în 1952, la Vaslui, Petru Cimpoeşu face parte din categoria optzeciştilor
debutând în 1983 cu volumul “Amintiri din provincie”.
Este fiul Aureliei (n. Lazăr) și al lui Sterea Cimpoeșu. În 1971 a absolvit cursurile
Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui și s-a înscris la Institutul de Petrol, Gaze și
Geologie din București (transferat ulterior la Ploiești, sub denumirea Institutul de Petrol
și Gaze) pe care l-a terminat în 1976.
A lucrat ca inginer petrolist pe mai multe șantiere din zona Moinești, până în 1980,
când a devenit profesor la Liceul „George Bacovia” din Bacău, unde a predat obiectele
tehnice. După căderea regimului comunist, a fost pentru scurt timp director al Centrului
Cultural Herestrău (Palatul Elisabeta) din București, revenind ulterior în Bacău, ca
director al Centrului de Librării. A mai lucrat ca jurnalist, secretar de redacție sau
redactor-șef la gazete locale (Moldova, Pur și simplu, Monitorul de Vaslui).
Între 1992 și 1996 a fost directorul Teatrului de animație din Bacău, iar între anii
1998-2006 a fost angajat al companiei PETROM. În prezent este director al Direcției
Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Bacău.
“Are o pregatire tehnică, inginer petrolist, fapt ce i-a dăunat într-o oarecare măsură,
lipsindu-l de faima ce-i înconjura pe mult-mai-cunoscuţii săi colegi optzecişti, mai toţi
absolvenţi ai Facultaţii de Litere.”15 “Celălalt handicap: profesia mea nu e cultura, ci
forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze. Împrejurarea că sînt şi
scriitor o datorez probabil faptului că uneori nu pot să nu scriu. Cu riscul de a vă ofensa,
voi face următoarea mărturisire: cred că există pe lumea asta (poate şi pe cealaltă)
15
Bucuresti, 2006
16
lucruri mult mai importante decît literatura. Am afirmat altădată - şi îmi place să o repet
- că eu nu sînt literat, ci iubitor de literatură.” 16
El însuşi se caracterizează : “Pentru început, permiteţi-mi să spun cîteva cuvinte despre

mine. Vin dintr-o ţară unde drepturile de autor sînt negative, în sensul algebric al
termenului, adică mai mici decît zero - trebuie să plăteşti pentru a publica - şi sînt
semne că nu e departe ziua cînd va trebui să plăteşti şi pentru a fi citit.”
A debutat editoral în anul 1983 cu volumul “Amintiri din provincie” , care a fost
distins cu premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi.
Dupa “Amintiri din provincie”, carte publicată în anul 1983, Cimpoeşu publica romanul
“Firesc” la doar doi ani de la debut, în 1985. Roman cu puternice referiri la viaţa de sub
regim, acest lucru implicând şi un motiv, daca poate fi numit astfel, al cenzurii şi
adevaratei evadări: moartea.
Critica literară îl vede ca fiind un roman bun, promiţător, astfel stă cronica criticului
Radu G.Ţeposu:” Jurnalul Iuniei dă cel mai bine măsura disponibilitaţilor artistice ale
prozatorului. Aflam aici o ştiinţă impecabilă de a surprinde banalitatea de care se
înconjoara lumea şi care devine noua sa mitologie[…].” 17
“Erou fără voie”, publicat in 1994 este iarăşi distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor
din Iaşi.
În anul 1995 publică "Un regat pentru o muscă".
La început de mileniu,în anul 2000 Cimpoeşu iarşi surprinde cu romanul “Povestea
marelui Brigand”, carte ce “despica dintr-o lovitură realitatea[...] ochi ce percepe mai
degrabă semnele crizei” 18
Dezamagit de răceala cu care a fost primit de critică romanul “Povestea Marelui
Brigand”, cât şi de promovarea aproape inexistentă, autorul mărturiseşte: “Personal, pot
dovedi cu martori că, pentru a-i determina pe amicii mei să-mi citească romanul
16
17
Bucuresti, 2006
18
Idem.
17
"Povestea Marelui Brigand", le-am dat, odată cu cartea, şi cîte o bere. Cei mai mulţi
dintre ei au fost complet neserioşi: au băut berea, dar cartea n-au citit-o.” 19
De aici şi până la celebrul său “roman cu îngeri şi moldoveni nu este decât un pas; în
2001 Petru Cimpoeşu publică “Simion Liftnicul”, carte ce uimeste atât prin structura sa
aparent haotică, carnavalescă, cât şi prin experienţa mistică la care îi supune un banal
personaj care se blochează în lift.
Romanul “Simion liftnicul” este distins cu premiul revistei Cuvântul, premiul pentru
proză al Uniunii Scriitorilor din România; premiul Magnesia Litera - cartea anului în
Cehia și cea mai bună traducere în limba cehă a romanului "Simion Liftnicul".
Tradus în mai multe limbi şi premiat, romanul “Simion Lifnicul” este într-o oarecare
măsură imboldul autorului şi pregătirea noastră ca cititori pentru “Christina Domestica
si Vanatorii de suflete”.
Publicat în anul 2006 romanul "Christina Domestica si vanatorii de suflete" este un
roman cu oameni şi extratereştri, cu împletirea unor domenii aparent fără nicio legatură
între ele, dar sub aspectul obişnuitului tipic prozei lui Cimpoeşu.
Primeşte pentru acest roman premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe
anul 2006, premiul pentru proză USR - 2006; Premiul național de proză „Ziarul de
Iași” în 2006.
În anul 2008 Cimpoeşu publică volumul de proză scurtă "Nouă proze vechi.Ficţiuni
ilicite."
În prezent , prozatorul lucrează la romanul despre dragoste “Cântecul de dragoste a
celui care nu mai iubeşte” .
19
18
1.3.2 IOAN GROŞAN
Ioan Groşan s-a nascut în 3 octombrie 1954 în comuna Satulung, judeţul Maramureş.
A absolvit în 1978 Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-
Napoca. Face parte din gruparea revistei „Echinox”, unde debutează în 1974.
Debutează editorial în 1985 cu volumul de povestiri Caravana cinematografică. A
fost membru al Cenaclului de proză Junimea, de asemenea, membru fondator al grupării
„Ars Amatoria”. A fost profesor de limba şi literatura română la o şcoală generală din
Bucureşti.
Groşan face parte după 1989 din conducerea studioului de creație cinematografică al
Ministerului Culturii și redactor la “Contrapunct“ și Academia Cațavencu. În prezent
este publicist- comentator politic la cotidianul „Ziua”. Este membru al Uniunii
Scriitorilor din România.
Debutează în anul 1974 în revista clujeană “Echinox” şi editorial abia în 1985 cu
volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”.
Alături de alţi echinoxisti compune piesa de teatru “Şcoala ludică”, unde joacă pe
lângă autorul însuşi şi criticul Radu G. Ţeposu şi scriitorul Emil Hurezeanu.
Cu toate ca Groşan s-a ferit de roman în cariera sa literară şi asta până la publicarea
în anul 2010 a romanului “Un om din Est”, îşi demonstrează talentul prin memorabilele
proze scurte dupa cum urmeaza: “Trenul de noapte”, “Caravana cinematografică”,
“Adolescent”.
După debutul din 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o
nuvelă cu acelaşi nume ca şi volumul despre “obsedantul deceniu”; o nuvelă cu
propagandişti, marxist-leninişti .
Ioan Groşan vine în 1989 cu un alt volum de proza scurta “Trenul de noapte” , lucru ce
“ii consolidează într-o oarecare măsură statutul pe scena literaturii romane
postmoderne.”20
În cadrul grupării menţionate Ars Amatoria publică în 1990 “Școala ludică “, teatru.
20
Virgil Podoabă, “Metamorfozele punctului”, Ed. Paralela 45, Bucuresti, 2004
19
La doar un an distanţă autorul publică microromanul SF “Planeta mediocrilor”
despre care Alex. Ştefanescu spune : „Pe Ioan Groşan il preocupă, mai mult decât orice
altceva, sufletul omenesc. El dovedeşte, prin scrisul său, că sufletul omenesc este
nemuritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca subiect pentru literatură.” 21
În 1992 publică “O sută de ani de zile la Porțile Orientului” pentru care primeste
Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.
Dupa o scurtă pauză , publică în 1995 “Jurnal de bordel”.
În 1998 publică “Jurnal de Cotroceni”.
În anul 2002 scriitorul publică “Județul Vaslui în NATO”.
În prezent autorul vine cu o povestire în antologia Generația '80 în proză scurtă,
alcătuită de Viorel Marineasa și Gheorghe Crăciun la Editura Paralela 45, 1998.
În 2010 apare mult-aşteptatul roman al lui Ioan Groşan “Un om din Est”, roman promis
cu treizeci de ani înainte. O plimbare presarata cu multa ironie prin comunism, unde
Groşan alternează abrupt între ceea ce se vrea a fi fapte istorice şi erotism.
Critica îl clasează pe Groşan printre optzeciştii de frunte, dovezi clare fiind
reprezentate îndeosebi în volumele de proză scurtă publicate, importante documente ale
textualismului, respectiv “Caravana cinematografică” şi “Trenul de noapte”.
21
Alex Ştefănescu, “Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, revista Romînia Literară, nr. 35, an
2000
20
CAPITOLUL 2: INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA
SCRIITORILOR: PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN GROŞAN
EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA OPERELOR
2.1 PETRU CIMPOEŞU
Pornind de la tema recurentă folosită de scriitorul Petru Cimpoeşu , comunismul, se

ajunge la o discuţie despre evoluţia sa ca scriitor postmodern doar în legatură cu această
temă. Astfel ca autorul insusi isi critica fatis colegii de breasla care intr-un fel sau in
altul s-au vandut : “Este cît se poate de clar că şi în regimul comunist libertatea de
creaţie era la fel de nelimitată ca şi în oricare alt regim, dar aici trebuie introdus un mic
amendament: de această libertate nu au avut parte cei care au ţinut cu orice preţ să se
exprime împotriva ei, altfel spus: să publice. […] Poeziile, romanele sau articolele de
gazetă care preamăreau regimul comunist şi pe conducătorul mult-iubit n-au fost scrise
cu pistolul în ceafă; şi chiar dacă ar fi fost aşa, scriitorul cu adevărat demn încă ar mai fi
avut de ales.” 22
Influenţa comunismului în mentalitatea omului a stat ca piatră de temelie în opera lui
Cimpoesu. Schimbările cu caracter compulsatoriu instaurate de regim au stat la baza
formării oamenilor, îndeosebi a celor ce au fost activ părtaşi atat în perioada "gloriei"
comunsmului , cât şi la căderea sa. Iţele traiului în perioada comunistă se întind , poate
mult mai vizibil, după căderea acestuia, dupa revoluţia din 1989 ţinâd cont de
privilegiile obţinute: libertatea cuvântului, libertatea opiniei, individualitatea.
Viziunea lui Cimpoesu despre menirea scriitorului este, dupa cum urmeaza :” , în
creaţia literară propriu-zisă, nefiind condiţionat de o necesitate exterioară, autorul
TREBUIE SĂ FĂUREASCĂ DIN NIMIC; el se află într-un contact permanent şi
adesea penibil, insuportabil cu propria libertate, trebuie să aleagă cu fiecare frază şi
22
21
fiecare cuvînt pe care le scrie, este pus în faţa a numeroase opţiuni care urmează să-l
conducă spre sensul operei sale, un sens ce urmează de-abia a fi descoperit, creat în
mod liber, adică (iarăşi) din "nimic".” 23
Cu toate că a fost aproape ignorat la debutul sau editorial cu volumul "Amintiri din
provincie", Cimpoeşu gustă succesul abia după anul 2000, când publică romanul
"Simion liftnicul" în 2001 şi mai apoi în 2006 "Christina Domestica si vanatorii de
suflete" îl vor propulsa atât printre privilegiaţii literaturii române postmoderne, cât şi pe
plan internaţional: "Simion liftnicul" în Cehia la editura Dybbuk, în Italia, în Ungaria la
editura Norov , în Germania la editura Die Horen, şi nu în ultimul rând în Spania-
editura Icaria şi Croaţia la editura Znarje. Şi romanul “Christina Domestica şi vânătorii
de suflete” se bucură de succes pe plan internaţional, fiind tradus în Cehia la editura
Havran.
2.1.1 “AMINTIRI DIN PROVINCIE”
Opera de debut, "Amintiri din provincie", publicată în anul 1983 este împărţită în
şapte nuvele, ce în esenţă surprind viata omului de zi cu zi " singura şi aceeasi melodie"
pe care Cimpoeşu o foloseşte pe parcursul întregii sale opere de până acum. Tema
comunismului este prezentă încă de la debutul autorului prin exemple parabolice, prin
construirea unui univers absurd, unde omul este rupt de cei din jur, o dramă a omului
singur. Dintre instanţele "Amintirilor din provincie" se numara îmbogăţirea peste noapte
prin mijloace suspecte ( Poveste intenţionat veselă), existenţa mecanizată, oameni –
roboţi ( Într-o joi dimineaţă) , cursa de şoareci.
23
22
2.1.2 ”FIRESC”
În anul 1985 când Cimpoeşu publică romanul "Firesc" se anunţa o evoluţie înspre
nou, originalitatea stând în structura romanului.
Divizat în două părţi, un Prolog şi un Epilog ce in sine sunt două jumătăţi, două jurnale.
Prima jumătate, Prologul, este de fapt un jurnal al tinerei domnişoare inginer Iunia
Poenaru, pe când Epilogul, reprezentat de cealaltă jumatate este aparent tot un jurnal,
dar care nu respectă o ordine cronologică, părând a fi mai mult doar nişte povestiri prin
prisma personajelor Adam şi Budu.
Prima jumatate a romanului este o reprezentare cât mai nuanţată a unui şantier de foraj,
făcută prin ochii Iuniei. Ea observă atât comicul situaţiei şi a celor din jur, personaje
tipice, muncitori şi ingineri deopotrivă, seriozitatea cu care îşi indeplineau atribuţiile.
Impresiile tinerei domnişoare inginer sunt puţin naïve şi stângace, astfel :” De fapt, la
inceput e chiar placut; iti inchipui ca esti in vacanta. Unii dau bani grei sa respire un
astfel de aer, nu? La inceput, desigur, adica in primele zile, in prima saptamana sa
zicem. “ 24
Iunia încearcă la început să se consoleze, să privească partea plină a paharului, până
la intrarea în traiul mediocru, insipid de la o sondă izolată:
“Apoi începi să observi că ai mai facut şi ieri sau alaltăieri ceea ce faci azi- sculat,
spălat, îmbrăcat, mâncat, un drum la o sondă sau la un sat la Bicaz- că în fond nu se mai
întampla nimic, toate întamplarile s-au consumat, fiecare zi seamănă cu celelalte şi
repetiţia asta îţi face impresia de stagnare ; aştepţi să se întample ceva, apoi încetezi să
mai aştepţi…” 25
Autorul însuşi spune că romanul "Firesc " este scris la necaz, un roman negru"26 ,
unde tânăra ingineră încearcă să îşi amintească şi să retrăiască într-o noapte ( mai exact
24
Petru Cimpoesu, “Firesc”, editia a 2a revizuita, Ed. Polirom, Iasi, 2010
25
Idem.
26
23
noaptea dinspre 5 -6 aprilie în roman) viaţa de până atunci, să îşi facă o descriere amplă
în 130 de pagini, ce dă impresia că nu doreşte să se definească pe sine ca om, ci ca să se
scuze pentru ca este om.
Amintindu-şi de viaţa ei de până atunci, Iunia se absolvă de libertinism în direcţia
ideologiei comuniste:” La şcoala am fost cuminte, am învatat toate lecţiile, nu mi-am
murdărit uniforma, n-am mâzgalit cărţile şi caietele, am respectat profesorii indiferent
de părerea pe care o aveam despre ei, am strâns fier vechi, sticle, borcane, maculatură,
am plantat numeroşi pomi fructiferi, […].” 27
Provenită dintr-o familie dezbinată, cu o mamă artistă Gigi Poenaru care “ Ajunsă la
vârsta la care cântareţii de muzică uşoară se dedică romanţelor, trăia copleşită de
licoarea acestora; îşi trăia arta.” 28 , Iunia creşte într-o oarecare singurătate, devenind pe
parcursul trecerii o inadaptată, o persoană solitară, dar cu un puternic simţ al
observaţiei. După ce îşi termină studiile, primeşte repartizarea la sonda Aţa-Moineşti,
unde nu pare a-şi găsi locul şi să se adapteze.
Contribuţia ce o aduce romanul "Firesc" în literatura română postmodernă stă în
portretizarea unor oameni profund şterşi şi plictisiti, care nu neaparat într-un mod
conştient caută scăparea din mediul rece şi crud în care îşi duc zilele. O altă idee
interesant expusă în roman este cea a evadării: Iunia Poenaru ajunge la concluzia că nu
poate cu adevărat scăpa de viaţa care îi era impusă, de izolare şi în final, alienare :
„Sunt, aș putea zice, foarte singură. Asta nu e grozav de rău, dar nici chiar bine nu e. Și
la limita dintre bine și rău, în eventualitatea că ar exista așa ceva, stă plictiseala. " 29
Singura formă de evadare pe care o găseşte potrivită este moartea. Autorul preferă să
comunice cititorului moartea protagonistei printr-o declaraţie posibilă a “subsemnatului
Adam Nica”, în care se dezvăluie detaliile morţii Iuniei, cât şi a serii precedente,
petrecute împreună, la o petrecere. “ În dimineaţa zilei de treizeci iunie, în jurul orei
zece, a venit la mine în cameră Budu Alexandru,[…], care m-a trezit şi mi-a comunicat
27
28
Idem.
29
Idem.
24
că inginera Iunia Poenaru murise,[…] Am observat pe noptieră paharul şi două cutii de
medicamente.[…] Eticheta arăta că era o cutie de anticoncepţionale din import.” 30
Data la care autorul se hotărăşte să îşi omoare protagonista nu este întâmplătoare, astfel
că 30 iunie semnificând sfârşitul lunii iunie, sfârşitul iuniei-Iuniei.
Având şi o situaţie delicată cu barbaţii, în sensul că îi era extrem de frică de o relaţie
fizică cu vreunul, se sinucide printr-o supradoză de anticoncepţionale, lucru ce nu putea
fi mai paradoxal.
Pentru a întări şi mai mult dorinţa de evadare, Adam oferă în loc de concluzie finală,
soluţia: " „Trebuia să moară [...] Numără loviturile pământului peste coșciug până când
ele se înfundă [...] Și abia acum găsește că e firesc, e necesar, e urmarea logică a ceea ce
s-a întâmplat mai devreme, iar ceea ce s-a întâmplat mai devreme e urmarea logică a
altei întâmplări tot așa justificate și la fel de firească [...] Căci absurdul se naște din
acumularea firescului, este o calitate sau o formă neînțeleasă a lui.” 31
2.1.3 “EROU FARA VOIE”
Publicat in 1994, "Erou fără voie" reprezintă marca artistică de program. Plasat din
punct de vedere temporal înaintea revoluţiei din '89, romanul "Erou fără voie" este
construit pe mai multe nivele. O primă înţelegere a acestui text poate constitui curentul
postmodernist în literatura română, fie o aderare la curent, fie o parodie a conceptelor
impuse de scriitorii postmoderni. Din punct de vedere al comunismului, "Erou fără
voie" cu toate că este situat temporal înaintea izbucnirii revoluţiei, perspectiva este mai
degrabă una postcomunistă prin nuanţele liberării.
30
31
Idem.
25
2.1.4 “POVESTEA MARELUI BRIGAND”
"Povestea Marelui Brigand" a fost cel mai solicitant roman scris de Cimpoeşu, după
cum spune însuşi autorul, roman început în 1987 şi finalizat abia în 2000.
Structurat în douăsprezece capitole, unde fiecare capitol în parte îşi propune să
rezolve necunoscutele capitolului anterior, în vreme ce primul reprezinta cadrul,
tahigramele redau lungile şi greoaiele discuţii dintre comisar şi judele de instrucţie.
Rugat să ofere o vedere de ansamblu asupra romanului său, "Povestea Marelui
Brigand", Cimpoeşu se rezumă la :" Eu consider Povestea Marelui Brigand cea mai
sinceră şi cea mai bună carte a mea.”32 Mărturisind că romanul "Povestea..." este o
revelaţie atât din punct de vedere religios, cât şi filosofic, Cimpoeşu îl consideră cea
mai mare realizare a sa, dar care nu a fost primit şi înteles cum s-ar fi cuvenit.
Subiectul acestui roman în sine este simplu: constituirea unei echipe noi în scopul
rezolvării unui caz, după ce echipa anterioară se dizolvă în mod misterios (comisarul
fuge cu unul dintre cei anchetaţi, Pisica Verde, fostul judecător moare într-un mod
suspect.)
Pe lângă filonul real, al echipei de investigare a Cazului, se întrepătrund direcţii de
sorginte religioasă, datorită prezenţei unui personaj central mesianic, un Mare
Absent,numit în diverse moduri, precum: Fiul Văduvei, Copilul, Puișorul, sau
Studentul,Învățătorul, Clientul, Vizitatorul,Victima. Acesta reuţeste să-i trimită pe
anchetatori după fiecare "evadare" a sa , în locul de unde au pornit. Cu toate că aspectul
temporal în roman nu este benevol definit, se întelege ca era nevoie de mijloace tehnice
specifice cel puţin secolului 20, daca nu chiar în contemporaneitate, astfel că în
momentul în care se cere o fotografie a victimei, aveau totuşi una, în care “ chipul
încadrat într-o pată de lumină şi parţial acoperit […]” 33
32
33
Petru Cimpoesu, “Povestea Marelui Brigand”, editia a II-a, Ed. Polirom, Iasi , 2007
26
Şarl, Sadim cocoşatul pitic, francezul şi domnişoara Orzan-cea-tânară sunt
reprezentanţii unei lumi circumspecte, paranormală, a forţei odice, a alchimiei, lucru ce
este opusul direcţiei spirituale unde domnişoara Orzan-cea-tânară este liantul dintre real
şi fantastic, cu lecturile sale în zaţul de la cafea, prevestindu-le aproape tuturor că vor
muri de glonte.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării; ceea ce pare un joc de-a literele în numele
personajelor sau a locaţiilor, sunt de altfel bine gândite, astfel: Abraxa, regiunea ăn care
este plasată acţiunea semnifică de fapt un sistem al gnosticismului, folosit şi de Thomas
Morus, Carl Jung şi printre alţii Salman Rushdie.
Numele personajului central, Marele Brigand este un alt joc bine gândit de Cimpoeşu:
conform DEX cuvântul "brigand" defineşte un tâlhar la drumul mare.34
"Povestea..." trece un prag mult aşteptat în postmodernismul romanesc, ce cu greu ar
putea fi egalat; o plimbare prin creştinism, misticism, paranormal şi în fine, realul
mascat de parabolele ideologiei comuniste, este o scriere complexă şi completă.
În ultimul capitol intitulat “Cine citeşte să înţeleagă”, autorul construieşte un spaţiu
al violenţei, unde taberele sunt constituite de “furioşi” şi “limonarzi”, iar actanţii
romanului se schimbă şi schimbă taberele, o lume apocaliptică, atemporală:” Primul pe
care l-au spânzurat a fost avocatul, fiindcă, după ce fusese în tabăra lor mai multe zile, îi
trădase şi trecuse de partea furioşilor. Acolo unde găsesc casele zăvorâte, smulg uşile
din ţâţâni şi dau buzna înăuntru; oriunde descoperă ceva provizii, îi bat pe cei prinşi cu
rezerve şi înhaţă totul… De frica lor, unii îşi vând pe preţuri de nimic proprietăţile, alţii
obiectele preţioase sau îşi înghit obiectele de aur.” 35
34
Dictionarul Explicativ al Limbii Romane , ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
35
Petru Cimpoesu, “Povestea Marelui Brigand”, editia a II-a, Ed. Polirom, Iasi , 2007
27
2.1.5 “SIMION LIFTNICUL”
Cel mai bine primit roman al lui Petru Cimpoeşu, "Simion liftnicul" aduce o
schimbare totală de perspectivă şi de construcţie. Este în totalitate o mărturie a
tranziţiei, a vieţii românilor în postcomunism, după revoluţie. Împărtit în "zile" cu
descrieri mai putin reprezentative, şi anume: Ziua întâi (adică a treia de la blocarea
liftului de catre Simion)- De-a scufiţa roşie, Ziua a doua( adica a patra)- Partidul
nehotărâţilor, Ziua a treia(adica a cincea)- Cutremurul, Zilele urmatoare- Pildele lui
Simion.
Romanul este construit pe doua planuri: unul real, concret şi unul simbolic de origine
religioasă.”De prisos se mai menţiona că majoritatea se întreba,[…], ce l-a apucat pe
bătrânelul acela de treabă de la parter,[…] să se blocheze singur în lift, taman la etajul
opt, nu şi-au manifestat în nici un fel nemulţumirea sau indignarea şi nici nu au intrat în
panică.” 36
În planul real autorul prezintă schimbarea în viaţa românilor după ce au scăpat de un
regim politic despotic, schimbare care de altfel ar fi trebuit să fie în bine, dar cum ne
prezintă Cimpoeşu, românii au rămas fixaţi pe spionarea celorlalţi, sunt egoişti şi
antisociali. Dacă Simion este considerat în roman o figura ascetică, era de la sine înteles
ca să aibe şi un apostol , în persoana tânărului Temistocle, pe care şi-l alege ca să se
asigure că pildele şi parabolele sale vor fi amintite şi respectate. În finalul romanului,
povestea lui Simion liftnicul devine un soi de legendă urbană:” Nu vom sti niciodata ce
s-a întamplat, de fapt, cu Simion. Pare a fi una dintre regulile vieţii ca despre
întamplarile fără importanţă să putem afla oricând o sumedenie de amănunte, în vreme
ce despre evenimentele cu adevărat importante să aflăm doar că au avut loc.[…], Apoi
se vor stinge treptat, un fel de legendă simplificată despre un cizmar din Bacău care a
36
Petru Cimpoiesu,”Simion liftnicul:roman cu ingeri si moldoveni”,editia a II-a revizuita, Ed.
Polirom,Iasi,2007
28
stat două săptămâni în lift, poate a facut şi niscai minuni acolo, iar după aceea a plecat.”
37
Pe plan simbolic, locatarul de la parter, Simion, ajunge prin pseudo-greva sa să

instaureze o Apocalipsă într-un bloc. Acesta este iritat de monotonia în care locuiesc
cei din bloc, de faptul că de când cu lifturile, nu mai socializează nimeni, nu se mai
interesează de binele sau de greutăţile semenilor lor. Autorul singur îşi poate descrie
romanul în cel mai bun fel, după cum urmează:
" Până la urmă e o carte populară, are ceea ce se cheamă zvic de lectură, e o carte uşor
de parcurs, scrisă cu umor, situaţiile sunt exagerate cu bună ştiinţă pâna la limita
grotescului. Bacăul este descris în toată falsitatea lui grandilocvenţă." 38
2.1.6 “CHRISTINA DOMESTICA ŞI VÂNĂTORII DE SUFLETE”
Pe acelasi filon se continuă şi cu romanul "Christina Domestica şi Vânătorii de suflete"

unde rămâne totuşi "moştenirea" comunismului pe un plan secund. În prim plan sunt
aduse acum preocupări şi mai ales temeri ale omului de azi, cum ar fi: globalizarea,
extratereştrii, o nouă ordine mondială, puterea americanilor.
Precedat de un preludiu numit Experimentul Armaggedon, romanul este divizat în două
părţi.
Prima parte, "Christina Domestica" este iarăşi împărţită în cinci capitole, urmată de
un interludiu constituit din "Memoriile tovaraşului Nicolae Ceauşescu".
În această primă parte este urmărit îndeaproape destinul Christinei care atunci “Când
avea lucruri importante de discutat cu soţul ei, Christina îşi punea mai întâi şorţul de
bucătărie. Acest accesoriu vestimentar aparent banal îi oferea un sentiment de siguranţă:
I se părea că o apără ca un scut- deşi altminteri Christina gătea mediocru;” 39
37
Polirom,Iasi,2007
38
39
Petru Cimpoesu,” Christina Domestica si vanatorii de suflete”,Ed. Humanitas,Bucuresti,2006.
29
Este moderatoare a unei emisiuni despre fericire, cu teme precum “culoarea
amintirilor”, “ inversarea polilor magnetici” la radio, dar care cu toate că nu iese cu
nimic în evidenţă, nu este nicidecum o "Ana Karenina" sau o "Madam Bovary", un
personaj puternic, autorul ne face lumină adăugând într-un interviu :"Christina
Domestica e îndrăgostită ca proasta de propriul soţ."40
Din punct de vedere fizic Christina, o femeie înca tânără, ar mai puteea fi
considerata frumoasă, simpatică. “Uşor absentă, poate prea absorbită de propriile
gânduri, păşea ferm,dar la întamplare, ca şi cum nu ar fi stiut în ce directie să apuce.[…]
O provincială conformistă până în măduva unghiilor din aşa-zisa specie Domestica.” 41
Cu toate că viaţa Christinei este monotonă, ea prin anumite circumstanţe, bine alese de
altfel, ajunge în "centrul Marii Spirale", devenind "o sfântă care levitează".42
Cea de-a doua parte, "Vânătorii de suflete", este într-o anumită măsură o continuare
a primei părţi, în sensul că îşi păstrează câteva personaje. "Vânătorii de suflete"
reprezintă, într-un mod exagerat bineînţeles, partea reală, concretă a acestui roman. Se
vrea non-ficţională, linia dintre ficţiune şi adevăr este voit construită de autor foarte
fina.
Şi partea a doua a romanului este împărţită la rândul ei tot în cinci capitole, urmată de
un postludiu cu o aură aproape pozitivă:" În drum spre happy-end".
În partea a doua a romanului, intitulată sugestiv “Vânătorii de suflete”, Cimpoeşu
oferă o continuare din sfera realului pre-fabricat, o cauzalitate a evenimentelor din “
Christina Domestica”. Nebunul Pablo este acum liantul realităţilor regimului comunist,
el este acum o entitate pe cât se poate de convingătoare în pledoariile sale privind
căderea regimului comunist.
Temele abordate constituie însăşi complexitatea romanului: de la viaţa de familie, la
marile conspiraţii, la influenţa dintre state şi până la ordine secrete ce au scopul
manipulării masei şi spălării pe creier.
40
41
42
Idem.
30
În finalul romanului autorul se întâlneşte cu personajele sale în planul realului şi face
lumină într-o problemă mult disputată: cea a vânătorilor de suflete.” Desigur… Într-un
anumit sens, orice scriitor e un vânător de suflete, în sensul că sufletul personajelor sale
e luat, împrumutat de la anumite persoane reale,[…]” 43
2.2 IOAN GROŞAN
Prozatorul Ioan Groşan face parte dintre scriitorii postmoderni consacraţi ai literaturii
române.
Cu toate că iniţial critica îl caracterizează drept textualist, Ioan Groşan insumează o
serie de însuşiri literare la fel de importante, dupa cum urmează: realism, existentialism,
experimentalism.
2.2.1 “CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ”
Debutează în anul 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o

colecţie de proze scurte scrise ireproşabil, care merg pe filonul realist atât de potrivnic
literaturii române, cu reprezentanţi ca Sadoveanu, Slavici, Rebreanu. Groşan însa nu se
rezumă doar în a scrie obiectiv, veridic, fără înfrumuseţări, ci se foloseşte de realism ca
de un paravan în spatele căruia îşi ascunde criticile acide, ironia, livrescul.
Pe scurt “Caravana cinematografică” este o povestire cu implicaţii comuniste, o
caravană cinematografică ajunge într-un sat uitat de lume, căruia Groşan nu uită să
introduca tertipuri de sorginte comunistă: “Controlorul veni, însă trecu înalt şi
somnoros, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. în buil măceala aceea, se gândi
că poate trenul e dintr-alea cum mal auzise ea, muncitoreşti, pe gratis, unde nu te-
ntreabă nimeri dacă ai bilet, e de-ajuns să fii în clasa muncitoare şi mergi cât vrei. Şi
totuşi ea văzuse oameni Ia coadă la bilete. Sau poate nu erau bilete, erau cartele?” 44
43
44
Ioan Grosan, “Caravana cinematografica si alte povestiri”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005
31
Preferinţa autorului pentru textualizare este uşor observabilă în Caravana
cinematografică, astfel că domnişoara Corina, bibliotecara, primeşte “un transport de
cărţi” ce trezesc interesul celor din sat, dintre care remarcându-se Darcleu, un ţigan cu
talent la povestit. “O să-mi daţi din când în când câte-o carte". îl privi amuzată. „Ştii să
citeşti?" „Ştiu. Am umblat la şcoală." „Dacă vrei, poţi să-ţi alegi acum". Mai am o
treabă şi-i păcat să port cartea cu mine. Lăsaţi că vin eu mâine. Dar o fişă puteţi să-mi
faceţi." “ 45
Criticul Radu G. Ţeposu observă că scriiitorul este “printre puţinii creatori de şcoală
nouă care n-au devenit prizonierii unei singure formule epice, asimilând, cu o
complicitate matură, atât experienţa intertextualităţii, cât şi stilul perifrastic faulknerian
ori minuţia cehoviană în descrierea platitudinii existenţiale.” 46
Scriitorul se situează printre postmoderniştii de top prin folosirea prozei scurte, cu toate
ca unele povestiri aduc mai degrabă a romane de scurtă dimensiune, de exemplu:
“Spovedania”,” Marea amărăciune”.
Caracterul evolutiv în opera scriitorului Ioan Groşan este observabil în trecerea de la
proza scurtă la roman. După publicarea unor povestiri excepţionale, înţesate de
textualism, livresc şi multă ironie, dintre care se numară: “Trenul de noapte”, “Insula”,
autorul publică în 2010 romanul “Un om din Est”. Cu toate că anunţarea unui roman de
Groşan părea promiţătoare, aşteptările au fost spulberate. Dacă “Insula” şi “Trenul de
noapte” dovedesc atât prin tehnică, cât şi prin valoarea estetică, un talent de neînlocuit,
romanul “Un om din Est” dezamăgeşte.
45
Idem.
46
Bucuresti, 2006
32
2.2.2 “UN OM DIN EST”
Cu toate că Groşan merge şi el pe direcţia utilizării temei comunismului, la fel ca

Cimpoeşu, lucru care îi iese de altfel în povestirea “Caravana cinematografică”, în
recent publicatul roman “Un om din Est” ajunge să fie agasantă.
Dorinţa autorului de a ironiza ceea ce a însemnat traiul în comunism ajunge să fie
exagerată, ca şi cum autorul încearcă din răsputeri să demonstreze ceva, o părere de-a
lui poate, care nu pare literatură. Aventurile erotice ale personajului Nelu Sanepidu,
aventuri ce au scopul de a construi culoarea locală, alături de talentul paranormal al
prietenului şi fostului său coleg de facultate, Iuliu Borna, care are nişte întalniri nu
tocmai cordiale cu securitatea din cauza faptului că era capabil să anticipeze, în scris
bineînţeles, întâmplări din viaţa reală.
Şi în romanul lui Groşan avem trimiteri la rolul literaturii, astfel că maiorul Dobre în
discuţia revelatoare cu Iuliu Borna spune: “Şi-am întâlnit acolo oameni, nu exagerez,
excepţional pregătiţi , din toate domenile, oameni care au mai pus mâna pe-o carte,
inclusiv de ficţiune. Lumea ne crede tot tolomacii ăia din, cum am vazut că spuneţi
dumneavoastră scriitorii, din ‘obsedantul deceniu’ , din anii cinzeci.” 47
În momentul recunoaşterii vinei/talentului său extramundan, Borna iese oarecum din

timp şi spaţiu, din realitate:” Eu am…mi-am descoperit o capacitate de a prescrie nişte
lucruri, care după aia se-ntâmplă…nu ştiu dacă înţelegeţi…
-Nu înţeleg nimic- zise maiorul.
-Cum să vă explic?...Tot ce scriu …sau aproape tot…se transformă în realitate…pot să
vă şi demonstrez…[…] Maiorul îşi aruncă ochii pe prima foaie şi deodată se facu alb ca
varul.[…]” 48 Această anticipare, o construire a vieţii asemeni unui rol de actor nu este
nemaîntâlnită în opera lui Groşan. Ioana Eraclid şi Sebastian Pop, personajele principale
din proza scurtă “Marea amărăciune” la fel îşi ţes relaţia şi implicit existenţa.
47
Ioan Groşan, Un om din Est, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010
48
Idem.
33
2.2.3 PROZA SCURTĂ
Având pecetea de textualist, Groşan îşi aduce totuşi contribuţia în literatura română
postmodernă prin “Trenul de noapte” şi “Insula”. Cele mai însemnate realizări ale
autorului străbat cu uşurinţă fantasticul şi realul deopotrivă, devenind o combinaţie
reusită de ludic şi livresc.
“Trenul de noapte” aduce aminte cititorului despre un Godot, de această dată
românesc, un tren misterios care trebuie să treacă printr-o falsă gară dintr-un spaţiu
dezolant de unde nu se poate evada „–Unde să mai zburăm? Mai pustiu ca aici nu e
nicăieri. […]Dracu vine aici.” 49. Cele doua personaje, Domnul Fotiade şi acarul Simion
au o relaţie aproape conjugală50, aici stând de fapt noutatea ; modul în care cei doi
relaţionează este similar cu cel al unui cuplu defint în manieră clasică.
“- Simioane, făcu domnul Fotiade.
- Ziceţi, dom' şef.
- Eşti bun să vii să mă masezi puţin?
- Să nu vă usture, dom' şef. Aţi prins ceva culoare.
Drept răspuns, domnul Fotiade puse ligheanul jos şi se lăsă în faţă, ghemuindu-se.
Acarul veni lângă şezlong şi-şi puse pal¬mele pe umerii rotunzi ai celuilalt.” 51
Mergând pe filonul fantasticului, la fel ca Eliade în “Domnişoara Christina”, Groşan
introduce notele necunoscutului în scurta povestire prin folosirea referinţelor magice, şi
anume ora la care trecea trenul misterios prin halta izolată: ora trei şi şapte minute, cât
şi faptul că trenul trece în fix trei zile, mirosul mortuar de trandafiri.
Cu toate că nu pare să îşi dorească să evadeze, acarul Simion schimbă taberele, de la cel
ce îşi acceptă condiţia izolării, el întrevede posibilitatea de a evada din monotonia şi
banalitatea vieţii, făcând saltul în necunoscut: „Stâlpul semnalului cu lumină pâlpâitoare
trecu pe lângă el şi el continua să izbească în uşa întunecată cu umărul şi cu genunchiul
49
Ioan Groşan, „Trenul de noapte”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005
50
Alex. Stefanescu ,”Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, rev. Romania Literara, nr. 35, 2000
51
34
drept, şi-abia mai zări cu coada ochiului câinele zbătându-se în lanţ şi felinarul rămas în
pragul uşii, şi-apoi cantonul dispărând şi grinzile verticale ale magaziei de lemne
înşirându-se tot mai iute în urmă, şi se-ntoarse puţin şi văzu dalele peronului fugind una
după alta şi, ca-ntr-o fulgerare, în lumina verzuie a propriei lanterne, faţa îngrozită a
domnului Fotiade, fântâna, şi se gândi c-ar mai putea sări în şanţul cu iarbă ce trebuia să
urmeze, dar atunci uşa se deschise, trăgându-l înăuntru, şi-n clipa aceea simţi, izbindu-l
greu, mirosul de trandafiri.” 52
Subtilele trimiteri ale autorului la proza fantastică a lui Eliade şi la absurdul lui
Becket îi conferă povestirii un caracter textualist.
“Insula”, pe de altă parte este o scriere aproape dogmatică a postmodernismului
românesc. Insula ca simbol este folosită în literatura universală şi românească atât ca
spatiu al catharsisului, izolare în iubire ori renaştere. Groşan însa, merge pe căile
postodernismului imaginând insula drept o carte imensă, o carte ce adăposteşte la randul
ei toată literatura scrisă. Naratorul-scriitor din Insula îi scrie iubitei sale , reproducandu-
i un vis în care ei se află pe o insulă-bibliotecă în care „ultimele jucării rămase-
cuvintele” e singura activitate posibilă, comunicarea prin propriile cuvinte fiindu-le
imposibilă, ci doar prin replici celebre din carti. “„Era mai greu să vorbim, dar după o
vreme reuşisem să avem, un repertoriu de fraze- tip din clasici cu care ne înţelegeam
destul de bine …Arăţi obosită astăzi (Dreiser) – ziceam eu. Mă doare capul (Cezar
Petrescu) – răspundeai tu. Hai să plecăm de aici (Cehov). Nu! (Ionescu). Atunci
pofteşte de îmbucă ceva (Sadoveanu). Nu vreau! (Moartea lui Ivan Ilici). Făceam o
pauză ca să-mi adun gândurile. Am văzut azi-dimineaţă în dreptul peninsulei un animal
ciudat (Mihai Tican Rumano). Ce vorbeşti?! (Caragiale). Aşa că ar fi bine s-o-ntindem
mai încolo (Faulkner). N-ar fi mai bine să ne apărăm aici? (Jules Verne). Cum?
(Camus). Să punem mâna pe-o lopată… (A Toma). Nu este o soluţie (Eusebiu Camilar).
Au! (Joyce). Ce s-a întâmplat? (Ibsen). Migrena asta îngrozitoare (Huxley). Te doare
tare? (Ionel Teodoreanu). Paştele mă-sii, dac-ai ştii!... (Gib Mihăiescu). Da, îngerul
meu, înţeleg… (Bolintineanu). Nu înţelegi nimic. Şi de ce mă priveşti aşa? (Agatha
52
35
Christie). Te iubesc (Ion Grecea). Cruţa-mă, te rog… (Dostoievski). Nu mai vrei să fim
împreună? (Cella Serghi). N-am zis că nu vreau, am zis că nu pot (Pascal). Atunci du-te
la dracu! (Brecht). Porcule! (Celine). Salutare! (Breban). Bună seara. (Buzzati).” 53
Personajele sale realizează cât de banale sunt discuţiile obişnuite şi ei nu mai pot spune
ceva nou fiind nevoiţi să se limiteze la folosirea replicilor din carti, lucru ce defineşte
postmodernismul în detaliu.
O captură inedită în “Insula” ar fi discuţia cu tema “Cine sunt?”, chestiunea
identităţii, o încercare de a reface biografia înainte de visul livresc: “Bine, dar atunci
cum dracu să… cine Dumnezeu sunt?”
Finalul povestirii reprezintă vama dintre vis şi realitate, dintre livresc şi
autoreferenţialitate: “Am tuşit, mi-am dres glasul şi puţin emoţionat, cu mâna în care
ţineam carneţelul tremurând un pic, am început să citesc rar, foarte rar cuvintele scoase
de sub pământ: „Sigur, tu înţelegi, ar trebui acum să-ncerc să scriu altceva, o nuvelă
morocănoasă, o povestire şoptită, dramatică sau..." 54
De la textualism, Groşan evoluează înspre existentialism, dovadă clară fiind
“Adolescent”, unde este tratată tema morţii prin ochii unui copil. Moartea bunicului este
cea care îl determină pe Claudiu, personajul principal al povestirii, să îşi pună întrebări
serioase referitor la viaţă şi moarte, amintindu-şi de discuţiile purtate cu bunicul său.
„Aurul e un lucru viu, a zis atunci bunicul, trebuie numai să-l trezeşti, să-l scoţi din
piatră, din apă, de unde se ascunde. El a întrebat cum să-l scoţi şi bunicul le-a spus că
turcii şi tătarii când voiau să scoată aurul cu care erau poleiţi pereţii mănăstirilor, le
dădeau foc şi aurul se mişca, se scurgea pe ziduri şi păgânii îl adunau, săreau pe cai şi
ţuşti cu el în stepă, la nevestele şi copilaşii lor.” 55
Salvarea din faţa tristeţii cauzate de sentimentul de pierdere a cuiva drag, o
reprezintă pentru Claudiu înţelegerea pe care cei doi o făcuseră, fapt ce îi face baiatului
trecerea de la etapa inocenţei, la maturitate: “Claudiu, după ce-o să mor o să vii tu la
mine la mormânt? O să vin bunicule, răspunse el… Când vii la fotbal, zisese bunicul ca
53
Ioan Groşan, „Insula”, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, Bucureşti, 2005
54
Idem.
55
Ioan Groşan, Adolescentul, în vol. Caravana cinematografică, Editura Corint, 2005
36
şi cum i-ar fi ghicit gândurile, să treci pe lângă mormânt şi să baţi aşa, de trei ori, cu
palma pe pământ. Eu o să aud şi-o să ştiu că eşti tu.”56
56
Idem.
37
2.3 TRĂSĂTURI ALE POSTMODERNISMULUI APLICATE PE
OPERELE SCRIITORILOR : PETRU CIMPOEŞU ŞI IOAN
GROŞAN
2.3.1 INDETERMINAREA
Pornind de la premisa că postmodernismul este un fenomen post-traumatic, o

consecinţă a rupturilor din filosofia secolelor XIX şi inclusiv XX, se poate demonstra
prin exemple clare caracterul schizoid uman, pierderea încrederii în valorile absolute, în
utopii.
Literatura română nu a fost absovită de acest prag al schimbărilor şi al urmărilor atât a
unei lungi perioade sub un regim totalitar, cât şi aparenta linişte de după ridicarea
cortinei de fier.
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, indeterminarea este explicată
ca fiind o lipsă de determinare, de hotărâre.
Indeterminate sunt şi personajele create de Cimpoeşu de-a lungul timpului, bombardate
de informaţii, nehotărâte, fără poftă de viaţă. Indeterminarea este aici o consecinţă a
indiferenţei atât faţă de semeni, cât şi de societate; ele(personajele), entităţi în care ne
regăsim, noi oamenii postmoderni , îşi pierd unitatea, trăiesc într-o lume pe dos.
Christina ( Christina Domestica şi Vânătorii de suflete) o provincială în “haine urbane” ,
un personaj aproape dramatic îşi doreşte cu ardoare să fie de folos celorlalţi prin bunele
sale intenţii, dar care nu îi reusesc întotdeauna. Hazardul se poate observa în această
situaţie în momentul în care Christina se implică foarte credulă în colectiva spălare pe
creier a Marii Spirale.
Iunia Poenaru(Firesc) pierde controlul sau mai bine zis nu îl găseşte la Ata-Brateş fiind
mult prea lucida faţă de cât i se cerea atât pe plan profesional, cât şi sentimental şi drept
urmare alege calea uşoară, moartea.
Lipsa unei direcţii poate fi observată şi în Povestea marelui Brigand unde toţi caută să
rezolve un caz cu aceeaşi ardoare cu care şi-ar căuta propria moarte. Comisarul, judele,
38
grefierul dau impresia că îşi doresc să rezolve Cazul dar se pierd în detalii ce nu sunt
tocmai din sfera juridicului: mitologie, legende, implicaţii religioase.
O pseudo-utopie îşi doreşte şi Simion (Simion liftnicul), o lume în care să nu existe
invidii între semeni, unde personajele, inspirate bineînţeles din realitatea înconjurătoare,
caută să îşi spele păcatele prin politică, afaceri, deci implicit bani, şi nu în ultimul rând
prin credinţă.
2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL .ADEVĂRUL ŞI FICŢIUNEA
“Daca lumile narative sunt atâ0t de confortabile, de ce să nu încercăm a citi însăşi

lumea reală ca şi cum ar fi un roman?”57 se întreba Umberto Eco în ale sale plimbări
prin lumea narativă, fapt ce duce la o trasătură definitorie a postmodernismului:
constructivismul.
Această trăsătură nu trebuie să fie înţeleas drept o ignoranţă, ci mai degrabă un
amalgam dintre “realitatea reală” şi “realitatea pre-făcută”.58 Aşadar dacă întâmplările
sunt reale, verificabile şi persoane care au existat cândva şi avem referinţe la acestea,
este vorba de o narativă naturală.
În opoziţie, avem ficţiunea, unde totul sau aproape totul este inventat de cel ce scrie,
de la personaje, locuri, timp (viitorul de exemplu).
“Piatra de temelie” a postmodernismului este pierderea. Pe si despre pierdere
contruieşte şi Cimpoeşu romanele: pierderea sentimentului realităţii, timpului. Aceasta
pierdere trebuie pusă pe seama condiţiilor istorice în ţara noastră, pentru că fie este
recunoscut, fie că nu, dacă autorii noştri şi anume Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan nu ar
fi facut parte din generaţia revolută, nu ar fi dăruit publicului Povestea marelui Brigand,
Simion liftnicul sau Un om din Est. Ficţionalitatea, observa Eco, pare să fie semnalată
de insistenţa asupra unor detalii neverificabile din punct de vedere istoric, de
exploatarea unor straturi mentale şi afective ale personajului.
57
Umberto Eco, “Sase plimbari prin padurea narativa”, Ed. Pontica, Constanta, 1997
58
Idem.
39
Şi atunci dacă distincţia este făcută, romanele lui Cimpoeşu unde se pot include?
Bineînţeles că adesea ficţiunea poate lăsa impresia de veridicitate dar nu pentru mult
timp şi îndeosebi în postmodernism aceasta este un lucru de evitat.
Din moment ce Dumnezeu a murit totul îşi pierde sensul iar credinţa, pentru că este
poate mai tipic uman decât raţiunea, este înlocuită de falsele credinţe, de tipul celor
amintite mai sus: politic, câştiguri substanţiale în scurta durata, omnipotenţa.
“Povestea Marelui Brigand” este construita pe bazele “veridicităţii”, grupul juridic ce se
ocupă de Caz trebuie prin definiţie să se îndepărteze de minciuni şi să caute adevaruri
verificabile; şi tocmai asta nu o fac. Cu toate acestea “Povestea Marelui Brigand” lasă
până la final impresia că lucrurile întamplate sunt pe cât se poate de reale, cititorul este
introdus într-o lume apocaliptică în care nimic nu mai este ceea ce pare, iar credinta se
confundă/îmbină cu ştiinţa.
O caracteristică a operei lui Cimpoeşu este lumea care devine fictiune (curs pag. 2
Constructivism) . Toţi actanţii săi sunt oameni aparent obişnuiţi, dintre cei de care
autorul însusi se loveşte poate zilnic şi doar îi plasează în spaţii sau momente
neobişnuite. Astfel că în Christina Domestica autorul ne plasează pe insula Roland,
într-o izolare ironică unde inţelegem că si ţara noastra este precum o mică şi îndepărtată
planet, în Simion liftnicul în spaţiul ascetic al unui lift blocat, în Firesc într-o staţie de
forare a petrolului, izolată, o lume a muncii, a proletariatului.
2.3.3 ABSURDUL
Absurdul nu este în sine o şcoală literară, ci mai degrabă un personaj ce călătoreşte
prin toate scenele literaturii, zăbovind mai mult în modernism şi postmodernism.
Conceptul de absurd poate fi definit pornind de la două întelesuri ale sale: în primul
rând absurdul în legatura cu logica, raţiunea, astfel că absurdul se opune regulilor
logicii, deci un absurd superficial şi în al doilea rând, un absurd al cunoaşterii, ce
depăşeste logica şi ratiunea. Acest absurd superior se caracterizează prin opoziţia sa faţă
de inteligenţă, raţiune, gândire.
40
Personajul absurd absolut este considerat “străinul”, cel care se înstrăinează, care se
vede diferit şi totuşi nu îşi doreşte să fie inclus într-o multime, comunitate. Dacă
modernismul îşi însuşeşte absurdul drept un comportament generat de faptele istorice,
în postmodernism absurdul devine o stare astfel că personajele postmoderne din sfera
absurdului îşi cunosc condiţia, este prezentă încă dinainte ca ei să o cunoască şi aleg să
o ia în batjocură şi să îl provoace.
Un bun exemplu al personajului absurd din postmodernism stă Simion, un personaj
mesianic ce alege să se închidă într-un lift la ultimul etaj, el locuind tocmai la parter.
Metafizicul acestei opţiuni a personajului conţine şi o iţă a absurdului având în vedere
comportamentul său profetic.
Absurd este şi Pablo, personaj secundar din romanul lui Cimpoeşu, “Christina
Domestica şi vânătorii de suflete”, care cu toate că este internat într-un sanatoriu, face
parte din sfera iraţionalului patologic, oferă romanului cauzele verificabile tuturor
evenimentelor de natura ideologică: Pablo se crede Nicolae Ceauşescu şi merge până a(-
şi) scrie memoriile. “Obsesia lui Pablo- şi ocupaţia principală de fiecare zi- era să scrie
memoriile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pe care acesta i le dicta prin telepatie din
Cuba, unde se refugiase după nefericitele evenimente din decembrie 1989.”59
Urmând un cadru general al absurdului în literatura postmodernă, spaţiul şi timpul
ţin locul marilor întrebări existenţiale. Astfel că dacă până acum limbajul era principalul
mijloc de a construi un personaj absurd, în postmodernism cadrul temporal este absurd:
imaginile vii încă în scrierile de după anul 2000, amintirile şi nu în ultimul rând
procesele dezbătute ale comunismului devin într-atât de agasante şi înflorite, încât devin
absurde : “ –Sindromul captivităţii, completa Pablo. Foştii captivi ai lui Ceauşescu s-au
ataşat afectiv de el şi acum îl regretă.”60
59
Polirom,Iasi,2007
60
Polirom,Iasi,2007
41
CAPITOLUL 3 STATUTUL COMUNISMULUI ÎN POST
COMUNISM
3.1 CADRUL POSTCOMUNIST ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

CONTEMPORANĂ
Postcomunismul sau postdecembrismul este recunoscut ca fiind perioada ce a urmat

căderii regimului comunist în România. Este evident faptul că după ani grei de cenzură
şi limitarea libertăţilor omului , să urmeze o etapă a exceselor, a negaţiei, a exacerbării
în literatura.
Criticul Ion Simuţ pus în faţa definirii postcomunismului se opreşte iniţial la cauzele ce
au generat un postcomunism în literatura noastră, şi anume: atitudinea extrem de severă,
cenzura, pânda, frica, iar din rândul efectelor, cel mai des întâlnit este negaţia.
“Scriitorul român a dobândit libertatea de creaţie pe care nu o avea în comunism. A
dobândit, simultan cu toţi cetăţenii români, libertatea de opinie şi libertatea de
exprimare, în public sau în scris. Primul rezultat vizibil a fost cristalizarea unei atitudini
anticomuniste, care a atras contestarea în bloc a întregii perioade comuniste - ceea ce,
mergând mai departe pe firul logicii contestatare, a avut drept consecinţă răsturnarea
ierarhiei valori promovate anterior. Nimeni şi nimic nu a scăpat necontestat, nici măcar
Eminescu. Tot ce provenea de dincolo de limita lui decembrie 1989, tot ce a fost
promovat atunci, tot ce a fost considerat valoros era otrăvit sau suspect.” 61
Este aproape predictibil ca atitudinea rezervată, fricoasă, timidă să se preschimbe în
rebeliune, exces şi batjocura, a românilor, iar literatura a ajuns din nou un instrument
potrivit pentru demonstraţii şi contestaţii.
Din rândul contestaţiilor promulgate de noii scriitori se numară cele împotriva lui
Călinescu, Arghezi, Sadoveanu şi alţii, fapt ce nu poate decât să demonstreze că atunci,
61
Ion Simut “ Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism - Simptomatologie generală “,
revista Romania Literara, nr. 6, 2008
42
în primul deceniu de după căderea comunismului singura soluţie era decanonizarea
celor ce erau bine vazuţi de regim, cei acceptaţi, căutând să se ştirbească valoarea.
Această primă etapă a tranziţiei ( în acceptul că în zilele noastre se reface în mod subtil
un canon) era dominată de haos şi de confuzie, iar caracterul revoluţionar cu
demonstraţiile sale stradale primau.
Ion Simuţ observă că “Anticomunismul s-a dovedit el însuşi la fel de dependent de
comunism, ca şi oportunismul.[…] Trebuia răbdare ca rănile trecutului să se vindece,
pentru ca omul estetic să se poată reabilita în faţa omului religios şi a omului etic.
Trebuia altă răbdare pentru ca românul să-şi recâştige stima faţă de sine, privindu-se în
oglindă. Scriitorul român era victima acestei autodetestări a românului faţă de tot ce-i
românesc, identificabilă în toate momentele critice ale istoriei noastre.” 62
Ar fi fost
ideal să se facă în aceasta manieră trecerea, dar cu toate acestea, cadrul postcomunist nu
ar fi putut să aibe o cale uşoară, fără incidente.
Oricât de mult se dorea îndepărtarea de acestă etapă a istoriei românilor şi să se uite cei
45 de ani de sub regim, totuşi eram mult prea frustraţi şi agasaţi ca să se faca o trecere
lină, la democraţie. Neobişnuiţi cu libertatea obţinută de altfel în mod violent, românii
abuzează, lucru ce poate fi observat şi în literatură (geografia, limbajul, trivialitatea,
urmărirea distrugerii canoanelor, etc.). Scriitorii au dezideratul să calce peste tot ce era
acceptat de regim, să rup canonul, limitele, ajungându-se la o viziune haotică, agitată.
Prin prisma canonului literar, domnul Simuţ lasa o portiţă: “Situaţia literaturii
române postdecembriste se complică prin coexistenţa sau intersecţia mai multor stiluri
sau curente: neomodernismul, postmodernismul, cultura de divertisment. Canonul
trebuie discutat în acest nou context.”63 ; literatura romana contemporana este inca intr-
o continua schimbare, aceasta isi accepta radacinile, cat si ranile, si cauta sa isi
(re)gaseasca identitatea.
62
Ion Simut “ Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism - Simptomatologie generală “,
revista Romania Literara, nr. 6, 2008
63
Idem.
43
3.2 SITUAREA ÎN ISTORIILE LITERARE
3.2.1 PETRU CIMPOEŞU
“Mai putin cunoscutul si mai putin rasfatatul”64 Petru Cimpoeşu, după cum îl
numeşte Valeriu Cristea, a stat sub o oarecare umbră a faimei, lucru ce i-a permis să
aibă o dezvoltare individuală ca scriitor, nu sub aripile protectorilor cercurilor literare
îndeosebi, demonstrând mai târziu o valoare incontestabilă şi că este capabil prin
scrierile sale de răsturnări ierarhice.
De la debut şi până în prezent Petru Cimpoeşu, un “băcăuan” numit astfel de parcă
ar face parte într-adevar dintr-o categorie umană cu totul diferită a dăruit cititorilor cu
generozitate texte ce iniţial stârnesc amuzamentul dar care au totuşi un substrat puternic
zeflemitor, ironic al societăţii în care trăim; societate aflată atât în punctul unei mari
schimbări, cât şi o societate haotică, post-revolutionară, lipsită de esenţă, întru totul
superficială.
Sigur pe el, autorul nu lasă să se întrevadă niciun semn de nesiguranţă ori lipsa de
încredere în opera sa, ci “ţine de la început până la sfârşit, ştacheta ridicată” 65
demonstrându-şi cu uşurinţă, capacitatea de scrie ajutându-se de tehnici narative din

cele mai rafinate, cum ar fi descrierea la pragul dintre naivitate şi ironie, caricatura,
sarcasmul, ironia şi printre altele constructivismul.
Prozator optzecist, Petru Cimpoeşu cu toate că operele sale sunt departe de a fi doar
niste jocuri de-a şi cu literatura, nişte încercări dominate de livresc şi textualism ca
operele unor contemporani de-ai săi (şi aici mă refer îndeosebi la tendinţa de a hibridiza
în exces, la încercările făcute doar de dragul de a face parte din curent) , bazându-se pe
abilitatea sa de a se juca cu “firescul, el face ca oricât de nebunească şi neobişnuită ar fi
64
Valeriu Cristea, “A scrie, a citi”, Ed. Dacia, Cluj, 1992
65
Bucuresti, 2006
44
o situaţie, să ni se pară că aşa ar fi fost de când e lumea. Pentru că nu este constant sub
luminile reflectoarelor, face parte dintre reprezentanţii mai putin discutaţi şi răsfăţaţi ,
dar care dă dovada unui mare talent neforţat, se caracterizează prin uşurinţa cu care
scrie, abordează subiecte profunde, instanţe de viaţă pe care mai apoi le pune în sfera
banalităţii şi a ironiei.”66
Primită foarte bine, dovadă fiind şi numeroasele premii, proza lui Petru Cimpoeşu
demonstrează că poate să împace atât normalitatea, cotidianul cu experienţele mistice,
OZN-urile, extratereştrii convieţuind cu oamenii, religia cu grotescul.
Privite în ansamblu operele scriitorului băcăuan, critica literară ii evaluează volumele
pozitiv, dovedit prin cronicile şi recenziile de-a lungul vremii.
De la debutul său în anii ’80, mai precis în anul 1983 cu volumul “Amintiri din
provincie”, Cimpoeşu nu se îndepărtează întru-totul de conceptele care au dat faimă
contemporanilor sai, textualismul, care deşi prezent, nu este copleşitor, autorul
folosindu-se de lirismul cotidianului. Autorul încearcă un nou realism al provinciei
moldoveneşti ,critic , modern şi după cum am mai spus, nu dă literaturii române un
spectacol livresc, ci preferă să se lase molcom în mrejele experimentului, în schimbare.
Petru Cimpoeşu a fost considerat evenimentul literar de ruptură al primului deceniu
post-decembrist.
“ Volumul de debut “Amintiri din provincie” publicat prin concurs , de editura
Junimea, a intrecut asteptarile mele. Povestirile releva un prozator format la marea
scoala a satirei amare, un observator necrutator al universului moral, si un artist cu
intuitia sigura a perspectivei de abordare a subiectului.[...] 67
Petru Cimpoeşu ştie să vadă insolitul fiecarei situaţii, exersandu-şi talentul nu asupra
unor fapte iesite din comun, ci, mai curând, lipsite de semnificaţie.”68
Acest fapt este dovedit şi de romanul “Firesc” publicat în 1985, care încă păstrează
caracteristicile prozei realiste, cu o temă aproape banală, dar care se include în cercul
66
Bucuresti, 2006
67
Valeriu Condurache, revista Convorbiri literare, mai 1984
68
Idem.
45
celor care scriu pornind de la contextul istoric ( repartiţia unei inginere petroliste,
profesie neobişnuită pentru o femeie, dar căruia Cimpoeşu îi dezvoltă autenticitatea) ,în
fond o criza identităţii omului în comunism.
Pe de altă parte, ceea ce este postmodern în “Firesc” este forma: romanul este
împartit în doua parţi, Epilog si Prolog , într-un jurnal şi un jurnal epicizat.
În romanul “Firesc”, Cimpoeşu nu se fereşte să folosească drept imbold literar tot
fundalul comunist, o lume izolată unde şi-au primit “repartiţie” , personajele romanului
trăiesc într-o regiune petrolieră, într-o staţie de coordonare a sondelor, un univers
închis, în care sentimentul că nu mai ai scăpare e omniprezent. Sub aspectul
“firescului”, “obişnuitului”, scriitorul dezvoltă o poveste care în sine nu este cu nimic
mai specială decât altele pentru a putea fi considerată valoroasă sau cel puţin
interesantă; o echipa de petrolişti, într-o zonă mai mult decât izolată, dezolantă şi vieţile
lor mai mult decât anoste dar cu toate cusururile pe care umanitatea le poate avea,
totuşi.
Valeriu Cristea îşi punea mari speranţe în tânărul scriitor în 1985 în articolul publicat
în România literară, spunând fără a ezita că “Cimpoeşu mi se pare unul dintre cei mai
interesanţi şi mai bine dotaţi scriitori de romane, capabil de mari performanţe. “ 69
Aşadar încă de la puţin timp de la debut, Cimpoeşu atrage atenţia favorabilă a criticii,
demonstrându-şi talentul literar de la primele publicaţii.
Tema comunismului este prezenta in multe scrieri ale lui Cimpoesu, fie ca o
antifilozofie a vietii, ca o cauza majora in distrugerea individualitatii, ori fie ca material
tragicomic.
Umorul fin se întrevede chiar şi în cele mai serioase pasaje ale scriitorului, acea
tragicomedie amintită se întâlneşte îndeosebi în “Povestea Marelui Brigand”, roman
care dezvăluie cititorilor un nou Petru Cimpoeşu, unde este prezentată ridicarea
regimului comunist, cu toate substraturile sale , o perioadă a schimbării şi cu atât mai
mult a tăcerii şi a persecuţiei.
A fost publicat în anul 2000 la editura Dacia şi mai apoi reeditat la editura Polirom.
69
Valeriu Cristea, revista Romania Literara, 1985
46
Un roman masiv, complex, “Povestea Marelui Brigand” este o plimbare labirintică
ţesută în jurul Cazului unde autorul/autorii trec fără grabă prin marile probleme ale
existenţei: Viaţa, Moartea, Raţiunea, Iubirea, Adevărul etc.
Într-un cerc cu caracter juridic, al unor indivizi axaţi pe detalii şi analiză, Cimpoeşu
trece de la mit, la real, de la credinta, la scepticism, până la naşterea unei conduceri din
cadavrul alteia.
Având capacitatea de a estompa cu fineţe graniţa dintre fantastic şi real, Cimpoeşu
publică într-un punct de cotitură (să nu uităm ca ne aflam în anul 2000) un roman
ingenios şi captivant, aparent greu de digerat din cauza detaliilor şi a firurilor
discontinue, dar care reprezintă, fără a exagera, o istorie a omenirii.
Critica îl acuză pe Cimpoeşu că a facut din “Povestea Marelui Brigand “ : “o
avalanşă ficţională, o abstractizare rezultată tocmai din complexitatea ajunsă obositoare
a ficţiunii” 70
până la asocierea romanului “cu basme cu fibra bulgakoviană.” 71
Cu toate acestea, scriitorului îi sunt totuşi recunoscute meritele. “Romanul este

deopotrivă o parabolă agonală, bine condusă retoric şi susţinută de personaje de ţinut
minte, un comisar, o victimă, un grefier consemnînd moartea orasului provincial din
imaginarul ţinut Abraxa.” 72 “Naratorul ramîne ingenios si captivant, stapîn pe substanta
epica si retorica narativa diversa si atent adecvata. Constructia epica este discontinua,
subtil sustinuta, fara gratuitati ori frivolitati menite sa atraga.” 73
De la a fi privit îndeaproape şi a suspecta de complot şi trădare pe toate lumea, Petru
Cimpoeşu trece la o criză a identităţii postcomuniste observată în ‘Simion liftnicul’. În
acest roman, criza identităţii ia amploare până la a actiona; perioada de acalmie de după
prăbuşirea regimului aduce după sine şi rutina, plictisul şi într-o anumită măsură
dezumanizarea.
Simion, personajul oarecum dramatic din romanul eponim alege să le ia locatarilor
blocului în care locuia comoditatea îmbrăţişată de luxul unui lift.
70
George Gorcea – Observatorul cultural nr 2.63/Mai 2001.)
71
Dan C. Mihailescu-Ziarul de duminica , 2001
72
Marian Victor Buciu, “Prozele lui Ioan Grosan si Petru Cimpoesu” Convorbiri literare nr. 12/Dec. 2005
73
Idem.
47
Locatarii nu îşi vorbeau, de fapt evitau orice situaţie în care se puteau întâlni, punând
acest caracter antisocial pe seama grabei şi a lipsei timpului.
Critica a evaluat pozitiv romanul Simion liftnicul, printre care şi observaţiile lui Vasile
Dan: “Romanul „cu îngeri şi moldoveni” al lui Petru Cimpoeşu este unul foarte ciudat,
dezamăgeşte orice orizont de aşteptare al gustului format pentru romane tradiţionale sau
pentru cele cu care ne-au obişnuit prozatorii români canonizaţi ai ultimelor patru-cinci
decenii. Simion liftnicul este un fel de reportaj metafizic, incredibil ca formulă — acuţit
ironic şi cu un umor irezistibil, superior intelectual — aşadar, un arsenal alcătuit din
elemente disparate, contradictorii, greu compatibile, devenit însă sub viziunea originală
a autorului impecabil.” 74
Publicat în anul 2006, romanul ‘Christina Domestica şi Vânătorii de suflete’ a
demonstrat pe scara evoluţiei literare a scriitorului un alt punct de cotitură fiind premiat
cu Premiul pentru proză al revistei „Observator cultural” pe anul 2006; Premiul pentru
proză USR – 2006 si Premiul național de proză „Ziarul de Iași” – 2006.
Desi acuzat că ar fi scris un roman comercial, dar care “dincolo de latura sa parodică
şi grotescă, romanul are şi o faţă ascunsă, introspectivă prin acuitatea analizei şi
terifiantă prin verosimilitatea ipotezei pe care o sugerează”75 , acelaşi Andrei Terian
continuă: “[...] un exercitiu de echilibristică pe sârmă subţire dintre kitsch şi miraculos,
dintre pixeli şi atomi, dintre parodia dezlănţuită şi reflecţia politică şi morală. Faţa
vizibilă a romanului o constituie, fără îndoială, satiriconul grotesc: o minusculă insulă
din Pacific, care nu apare pe niciun mapamond, devine ringul în care se dispută soarta
lumii. Tara de Kuty pestriţă şi originală, insula Roland este o reducere la scara mică a
României actuale, daca nu chiar a întregii umanităţi, privită ca o colonie penitenciară
intoxicată de zvonuri iresponsabile şi lovita de paranoia conspirationistă.” 76
Volumul de proză scurtă „Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite” reprezintă şi el un
argument în favoarea caracterului omogen al prozei lui Cimpoeşu, Andrei Simuţ
considerând că „volumul prilejuieşte un interesant dialog între două decade antagonice,
74
Vasile Dan, Revista Familia / Nov-Dec 2004.
75
Andrei Terian, “Razboiul hologramelor” Ziarul de duminica
76
Andrei Terian, “Razboiul hologramelor” Ziarul de duminica
48
fiind implicit şi o relatare despre diferenţele care le separă, totuşi neaşteptat de unitar
pentru o culegere de povestiri scrise la un interval de douăzeci de ani. Este rezultatul a
două procese opuse: cenzura (anii 80) şi diversele solicitări ale revistelor (prozele anilor
2000). “77
3.2.2 IOAN GROSAN
Virgil Podoabă observa „de la experienţa textuală la cea existenţială şi, pe deasupra,
chiar metafizică, întorcându-se astfel de pe promotorul postmodernismului
contingentalist şi antimetafizic-unde se cocoţase, dar numai spre a-l boicota din interior,
în primele două texte şi în ultimul, Marea amărăciune – din volumul său de debut – pe
malul modernismului metafizic, de-a dreptul! Unde îşi scrie povestirile discutate aici,
din al doilea volum.” 78
“Un om din Est” privit în ansamblu, dezamăgeşte, dar scriitorul promite totuşi o
continuare, poate mai fructoasă şi cu mai putine clişee-uri, atât prin prisma erotismului
agasant, cât şi a obositoarei scene comuniste.
“Demersul romanesc mult aşteptat al lui Ioan Groşan apelează la resursele absurdului
şi ale comicului sinistru pentru a configura tabloul unei societăţi măcinate de morbii
ceauşismului putrefact, care-şi trăia, în 1989, când se petrece acţiunea romanului,
ultimele momente de agonie.” 79
Radu G. Ţeposu îl include pe Ioan Groşan în capitolul intitulat “Fantezismul alegoric şi
livresc” din a sa “Istorie tragic şi grotescă a întunecatului deceniu nouă” spunând: “Ioan
Groşan este printre puţinii creatori de şcoală nouă care n-au devenit prizonierii unei
singure formule epice [...].” 80
77
Andrei Simut – „Istorisiri ale mediocrilor”, Revista Cuvântul, nr. 7, iulie 2008
78
Virgil Podoaba, “Dinspre tehnică spre substanță. Studiu asupra prozei scurte a lui Ioan Groșan”, în
Familia nr. 4, 1990
79
Octavian Soviany , „Câteva impresii despre Un om din Est”, blog, 2011
80
Bucuresti, 2006
49
O observaţie puţin cam împinsă la extrem având în vedere că dintre toti optzeciştii,
ultimul care ar putea fi considerat “creator de scoală” ar fi Ioan Groşan şi asta doar prin
prisma unei singure opere şi aici “Insula” fiind obiectul veneraţiei, celelalte proze scurte
nefiind într-atât de spectaculoase; nici rele, dar nici spectaculoase..
Acelaşi Ţeposu continuă cu etalarea atuurilor lui Groşan, precizând că rezultatele
literare ale acestuia sunt admirabile, fiind greu de precizat unde excelează în vocaţia sa
de prozator.
Alex. Ştefanescu observă că “Este semnificativ faptul că un critic exigent şi rafinat
ca I. Negoiţescu s-a declarat încântat citind Caravana cinematografică: "Povestea
acestei convertiri la natură şi la normal, a ceea ce e mecanic la ceea ce e viu, o
consemnează autorul cu simplitate, cu discreţie mereu, cu un fel de pudoare critică, dar
şi un autentic simţ al comediei." 81
Optzecist, dar unul dintre favoriţi, Ioan Groşan are o evoluţie tipică perioadei pentru
că preferă proza scurtă în detrimentul romanului, faţă de care şi recunoaste că nu s-a
simţit în stare să-l abordeze: “Am debutat cu proză scurtă fiindcă am avut de când mă
știu credința, pe care mi-a întărit-o și Nicolae Breban, că romanul nu e o povestire mai
lungă, ci o construcție complexă pentru care nu mă simțeam pregătit. Am avut șansa
nesperată de a fi alături, o vreme, de două mari personalități ale culturii, ale
spiritualității noastre: Nicolae Breban și Lucian Pintilie” 82
81
Alex. Stefanescu ,”Ioan Grosan si problema nemuririi sufletului”, rev. Romania Literara, nr. 35, 2000
82
Horia Tabacu, “Interviuri cu scriitori”: Ioan Grosan
50
3.3. GEOGRAFIILE COMUNISMULUI
3.3.1. BLOCUL
Vreme de câteva decenii regimul politic a facut parte din viaţa românilor sub toate
aspectele: de la locuinţe, locuri de munca, viaţa personală, la incocularea unei gandiri
tipice.
Cum se pare că istoria, şi mai precis, comunismul nu poate sta deoparte de literatura
noastră, ba chiar mai mult de la 25 de ani de la căderea sa încă suntem mult prea
interesaţi de purtarea bagajului comunist în discuţii, fie în a deplânge efectele regimului
asupra vieţii cotidiene, fie în a ne lamenta situaţia de fi proscrişi ai spaţiului european
sau pur şi simplu de a ne amuza, lucru ce ne împiedică să ne depăşim condiţia.
Atât scriitorul băcăuan Petru Cimpoeşu dar şi Ioan Groşan şi-au construit operele pe
cadrul spaţial şi temporal al comunismului, fie în aspect realist, tradiţional ( romanul lui
Cimpoesu, “Firesc” şi prozele scurte ale lui Groşan “Caravana cinematografică”,
“Spovedania”) , fie sub aspectul parabolei după anul 2000, dovadă stând romanele
“Simion liftnicul”, “Christina Domestica” ale lui Cimpoeşu şi romanul din 2010 “Un
om din Est” al scriitorului Ioan Groşan.
Blocul, un microcosmos cu legi proprii şi o tipologie specifică a bârfei, a urmăririi şi
spionării vecinilor, a aparentei indiferenţe stă la loc de cinste în cadrul geografiilor
comunismului, având în vedere că urbanul era şi este strict definit de viaţa la bloc. Un
spaţiu lipsit de intimitate, ba chiar de umanitate, o existenţă searbădă dusă în cutii de
beton, unde deşi ar trebui ca o comunitate să fie mai apropiată, aceasta se îndepărtează
tocmai din cauza rnilor rămase din comunism: neîncrederea, pâra, spionajul.
În romanul “ Simion liftnicul”, autorul Petru Cimpoeşu construieşte un microcosmos
tipic comunist; prezintă viaţa unor locatari dintr-un bloc oarecare din Bacău la câţiva
ani de dupa căderea comunismului, mai precis în anul 1997. Menţinând totuşi o
tipologie a personajelor, Cimpoeşu prezintă pe parcursul câtorva zile o comunitate ce
este definitorie pentru întreaga societate românescă din primul deceniu postdecembrist.
51
Personajele sunt construite în strânsă legatură unele cu celelalte, prin metoda mai
puţin serioasă a bârfei şi spionajului dintre care Ion-şeful-de-scară, domnul Toma, cel
care ascultă BBC şi nu iese din vorba postului respectiv, domnul Vasile, fost director la
un combinat de carne, domnul Gheorghe, subofiţer de jandarmi, domnul Anghel,
angajat în administraţie, domnul Nicostrat (zis zăvorâtul, yoghin la domiciliu), domnul
Elefterie, şomer şi jucător la loto, domnul Eftimie, profesor de biologie, domnul Ilie,
motociclist. Doamnele sunt pe măsură: doamna Filofteia (soţia domnului Toma),
doamna Gleofina (soţia domnului Elefterie), doamna Alis (consoarta domnului Vasile),
bunica Elemosina (soţia nimănui, care se ocupă de nepotul ei, Temistocle), doamna
Gudelia (soţia domnului Ion). Toate personajele îşi cunosc extrem de bine vecinii dar
prin faptul că îi urmăresc şi ascultă pe holuri, nu pentru că ar vorbii unii cu ceilalţi, liftul
fiind se pare, o cauză majoră.
Contrastul dintre existenţa banală, indiferentă dintr-un bloc muncitoresc
postcomunist şi asceza lui Simion, locatarul de la parter care în mod absurd nici nu
foloseste liftul, “cauza tuturor relelor din lume”. Acesta se blochează în lift la ultimul
etaj şi îi forţează pe ceilalţi locatari să treca unii pe lângă ceilalţi pe scări, îi forţează să
redevină oameni.
Şi Ioan Groşan se foloseşte de spaţiul închis al blocurilor în romanul “Un om din
Est”, plasându-şi personajele în apartamente mici, înghesuite, asemănătoare unor cuşti
mobilate obligatoriu din zestre.” În cameră totul părea neschimbat, şifonierul de la socri
se înalţă la fel de masiv, lucind stins şi pocnind în răstimpuri, […] iar camera fetiţei
fusese la început dormitorul lor, al soţilor, dar de când se născuse Estera hotărâseră de
comun acord să doarma în sufragerie , pe o canapea extensibilă.”
52
3.3.2. IZOLAREA: INSULA ROLAND; ABRAXA; AŢA-BRATEŞ;
INSULA ROLAND
O încercare de a descrie perfect statutul României în şi după regimul comunist o face

Petru Cimpoeşu în romanul său “Christina Domestica şi vânătorii de suflete”, unde
plasarea personajelor pe o insula in Pacific.”[…] tip de aproape patru decenii, România
a fost o putere colonială, […]şi la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, această insula
vulcanică din Pacificul de Sud a devenit proprietatea statului român, după ce aparţinuse
Statelor Unite ale Americii.”83 , izolată şi părtaşă la experienţe extraterestre este o
dovadă a faptului că cea mai bună descriere pe care o poate oferi cineva a vieţii noastre
sub comunism este în strânsă legatură cu izolarea; o izolare atât a individului de
semenii săi, cât şi o izolare a ţării pentru a se putea guverna singură , fără intervenţii
dinafară.
Aşa-zisul experiment Armaggedon este de fapt o încercare de creere a omului nou,
al meta-omului situat în insula Roland, ce prin izolarea sa de lume se guverna singură
prin minciună, interventii extraterestre, spălare pe creier: “[…] scopul operaţiunilor
codificate sub denumirea de Experimentul Armaggedon a fost, printre altele, crearea,
prin mutaţii genetice, a unei specii de antropoid superioară omului, care să cucerească
lumea şi să instaureze un comunism perfect şi ireversibil pe întreaga planetă.” 84
ABRAXA
Abraxa este un ţinut aproape mitologic în romanul “Povestea Marelui Brigand” al lui
Petru Cimpoeşu, care îşi ia denumirea din mitologie, fiind numele unui zeu din Asia
Mică, care stăpanea cele 365 de spirite, unul pentru fiecare zi a anului, nume ce sta la
originea cuvântului ‘magie’. Abraxa este un ţinut special unde se întamplă lucruri
83
84
53
fantastice: un personaj de dincolo de spaţiu şi timp, un personaj mesianic ce moare de
mai multe ori, forţându-i pe anchetatori să-l tot găsească în diferite părţi din oraş.
Într-o oarecare măsură, Cimpoeşu construieşte o poveste suprarealista ţesuta în jurul
unui spaţiu nu neaparat izolat, cel puţin autorul nu insistă pe izolare, ci mai degrabă pe
solitar, cu o ordine bine definită, fantastică ce ţine mai mult de ştergerea frontierelor
spaţiu-timp decât de localizarea unui loc anume.
AŢA- BRATEŞ
Secţia de forare, Aţa-Brateş este spaţiul unde Cimpoeşu îşi plasează romanul
“Firesc”, un roman trans-generaţionist care păstrează încă metodele literare ale
generaţiei dinainte. Caracterizat de tânăra Iunia Poenaru, ca "văgăuna asta, la capătul
lumii"85, locul unde primeşte repartiţie este departe de lume, o izolare aproape absolută,
unde timpul este suspendat, oamenii instrumentalizaţi, şterşi. În acest spatiu gol
pledoariile cvasi-filozofice se amplifică, trăirile personajelor sunt fie la cote maxime, ca
şi în cazul Iuniei şi al lui Adam, fie mediocre, insipide, aproape animalice a celorlalte
personaje.
85
54
CONCLUZII
Având în vedere că limba şi literatura română este într-o permanentă schimbare, este
dificil să se fixeze o direcţie evolutivă. În ceea ce îi priveşte pe cei doi scriitori a caror
opere au fost tratate în prezenta lucrare, s-a încercat într-adevar o inserare în canonul
postmodernist, dar şi optzecist, cu toate că proza lor este încă în schimbare, este vie,
supusă şi altor factori ce ţin îndeosebi de critica literară, de cititori.
În primul capitol al disertaţiei am concluzionat că spaţiul în care s-a născut şi s-a
dezvoltat postmodernismul în literatura romînă a fost legat de cadrul istoric, politic.
Dacă ceea ce îi urmează modernităţii are un oarecare caracter revoluţionar, al
schimbării, atunci şi în opere, tranziţia primează.
Sub aspectul optzecismului, încadrarea scriitorilor, Petru Cimpoeşu şi Ioan Groşan a
fost facilă, diferenţele dintre modalităţile scriiturii lor fiind totuşi şi ceea ce îi apropie.
Aşadar, dacă Groşan este clasat drept textualist, intrând în optzecism prin preferinţa
prozei scurte, Cimpoeşu trece prin etapele mai mult sau mai puţin clasice ale formării
sale ca scriitor: astfel dacă a fost rezervat şi timid în “Firesc” şi “Amintiri din
provincie”, uimeşte prin fabulatoriul din “Simion Liftnicul”.
În cel de-al doilea capitol, am aplicat trăsăturile postmodernismului pe proza celor
doi scriitori, astfel că am demonstrat dimensiunea absurdului din textele de după anul
2000 şi indeterminarea ca definiţie şi alăturare a prozatorilor la curentul literar tratat.
Caracterul evolutiv al operelor a arătat cu ajutorul cronologiei, drumul şi formarea lor
ca scriitori pe “aleea postmodernismului” românesc, pornind din anii ’80, până recent,
în 2010.
În ultimul capitol al disertaţiei am dorit să găsesc dimensiunea postcomunistă în
proza celor doi scriitori, dimensiune tratată atât sub aspectul general, ca direcţie de
vindecare în agitaţia literaturii “noi”, dar şi ca efect al dorinţelor cititorilor, de a avea o
finalitate.
55
Este evident faptul că ar mai fi fost multe aspecte ce ar fi trebuit analizate în detaliu
în această lucrare, dar datorită limitărilor de ordin organizatoric am ales varianta unei
sistematizări.
56
BIBLIOGRAFIE
A. Corpus de opere literare

 Cimpoeşu, Petru, Amintiri din provincie, Editura Junimea, Iaşi, 1983
 Cimpoeşu, Petru, Erou fără voie, Editura LiterNet, 2002
 Cimpoeşu, Petru, Simion Liftnicul, Editura Compania, Bucureşti, 2002
 Cimpoeşu, Petru, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006
 Cimpoeşu, Petru, Povestea Marelui Brigand, ediţia a II-a, Editura Polirom,
Bucureşti, 2007
 Groşan, Ioan, Caravana cinematografică şi alte povestiri, prefaţă de
Nicoleta Cliveţ, Editura Corint, Bucureşti, 2005
 Groşan, Ioan, Un om din Est, Editura Tracus Arte - Noul Scris Românesc,
Bucureşti, 2010
B. Dicţionare şi istorii literare
 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,, ediţia a II-a revizuită şi
adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică ‘Iorgu Iordan’,
Editura Univers Enciclopedic, 2012
 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela
45, Piteşti, 2009
 Negoiţescu, Ion, Scriitori români contemporani, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2000
C. Critică, istorie şi teorie literară
 Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999
 Cimpoeşu, Petru, Postmodernismul românesc, în volumul Romanul
românesc în colocvii (Contemporanul. Ideea europeană), Editura Semne,
Bucureşti, 2002
57
 Cliveţ Nicoleta, Ioan Groşan – monografie, antologie comentată,
receptare critică, Editura Aula, Braşov, 2001
 Crăciun, Gheorghe, Marineasa, Viorel, Generaţia '80 în proză scurtă
(antologie), Editura Paralela 45, Piteşti, 1998
 Cristea, Valeriu, A scrie, a citi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992
Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Editura Pontica,
Constanţa, 1997
 Muşat, Carmen, Strategiile subversiunii. Incursiuni în proza
postmodernă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008
 Nedelciu, Mircea, secţiunea antologică a volumului Experimentul literar.
Romanul postbelic, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1998
 Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2008
 Podoabă, Virgil, Metamorfozele punctului, Editura Paralela 45,
Bucureşti, 2004
 Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu
literar nouă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
D. Studii, interviuri şi articole din periodice
 Buciu, Marian Victor, Prozele lui Ioan Groşan si Petru Cimpoeşu,
Convorbiri Literare, nr. 12, Decembrie 2005
 Cimpoeşu, Petru Nu e nicio ruşine să fii scriitor, în Vatra, nr. 12 / 2001
 Cimpoeşu, Petru, Postmodernismul românesc ca instituţie a exprimării şi
un studiu de caz: Romanul Generaţiei 80
 Condurache, Valeriu, în Convorbiri Literare, mai 1984
 Cristea, Valeriu, în România Literară, 1985
 Cristea-Enache,Daniel,Revelion cu vânzare,
http://atelier.liternet.ro/articol/6588/Daniel-Cristea-Enache/Revelion-
cuvanzare-Asediul-Vieneide-Horia-Ursu.html
58
 Dan, Vasile, în Familia, Noiembrie- Decembrie 2004
 Gorcea, George, Observator Cultural, nr. 2.63, mai 2001
 Groşan, Ioan, Articol fără final, în Vatra, nr.5 / 2000
 Groşan, Ioan, Pentru mine Echinoxul a însemnat mai mult decât
facultatea de filologie, interviu realizat de Dumitru Augustin Doman, în
Argeş, nr. 3 / 2009
 Mihăilescu, Dan C. , Ziarul de duminică, 2001
 Podoabă, Virgil, Dinspre tehnică spre substanţă. Studiu asupra prozei
scurte a lui Ioan Groşan, în Familia, nr. 4, 1990
 Simuţ, Andrei, Istorisiri ale mediocrilor, în Cuvântul, nr. 7, iulie 2008
 Simuţ, Ion, Canon după canon, în România Literară, nr. 6, 2006
 Simuţ, Ion, Ce s-a întâmplat cu literatura română în postcomunism-
Simptomatologie generală, în România Literară, nr. 6, 2008
 Soviany, Octavian, Câteva impresii despre Un om din Est, blog personal,
2011
 Ştefănescu, Alex. , Ioan Groşan şi problema nemuririi sufletului, în
România Literară, nr. 35, 2000
 Tabacu, Horia, Interviuri cu scriitori- Ioan Groşan
 Terian, Andrei, De ce Groşan n-are roman?, în Ziarul de duminică, 5
octombrie 2007
59

Dizertatie Gata

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dizertatie Gata

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Coordonator stiinţific : Masterandă:

CAPITOLUL1: PERSPECTIVE ISTORICO- LITERARE...PAG. 2-17

1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ.........PAG. 2-8

CAPITOLUL 2: INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN PROZA

2.1 PETRU CIMPOEŞU..............................................................PAG. 18-27

CAPITOLUL 3: STATULUL COMUNISMULUI ÎN LITERATURA

3.1 CADRUL POSTCOMUNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Etapa bine-cunoscută a literaturii noastre recente, postmodernismul, a oferit o portiţă

Am ales să evidenţiez în lucrarea de faţă pe de o parte cauzele şi în special efectele unui

Dintre numeroasele talente ce s-au remarcat în cadrul postmodernismului mi-am

În primul capitol al lucrării mele, intitulat “PERSPECTIVE ISTORICO-

În cel de-al doilea capitol, intitulat „INTERFERENŢE POSTMODERNISTE ÎN

1.1 POSTMODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

În literatura română postmodernismul apare în a doua jumătate a anilor '60 şi

Astfel ca daca un scriitor nu se deda compromisului, devenea dizident si nu il astepta

1.3.1 PETRU CIMPOEŞU

El însuşi se caracterizează : “Pentru început, permiteţi-mi să spun cîteva cuvinte despre

2.1 PETRU CIMPOEŞU

Pornind de la tema recurentă folosită de scriitorul Petru Cimpoeşu , comunismul, se

2.1.1 “AMINTIRI DIN PROVINCIE”

2.1.3 “EROU FARA VOIE”

Pe plan simbolic, locatarul de la parter, Simion, ajunge prin pseudo-greva sa să

2.1.6 “CHRISTINA DOMESTICA ŞI VÂNĂTORII DE SUFLETE”

Pe acelasi filon se continuă şi cu romanul "Christina Domestica şi Vânătorii de suflete"

2.2 IOAN GROŞAN

2.2.1 “CARAVANA CINEMATOGRAFICĂ”

Debutează în anul 1985 cu volumul de proză scurtă “Caravana cinematografică”, o

Cu toate că Groşan merge şi el pe direcţia utilizării temei comunismului, la fel ca

În momentul recunoaşterii vinei/talentului său extramundan, Borna iese oarecum din

Pornind de la premisa că postmodernismul este un fenomen post-traumatic, o

2.3.2 CONSTRUCTIVISMUL .ADEVĂRUL ŞI FICŢIUNEA

“Daca lumile narative sunt atâ0t de confortabile, de ce să nu încercăm a citi însăşi

3.1 CADRUL POSTCOMUNIST ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Postcomunismul sau postdecembrismul este recunoscut ca fiind perioada ce a urmat

3.2.1 PETRU CIMPOEŞU

demonstrându-şi cu uşurinţă, capacitatea de scrie ajutându-se de tehnici narative din

Cu toate acestea, scriitorului îi sunt totuşi recunoscute meritele. “Romanul este

3.2.2 IOAN GROSAN

O încercare de a descrie perfect statutul României în şi după regimul comunist o face

A. Corpus de opere literare

S-ar putea să vă placă și