1.

Introducere
Dreptul penal internaţional a cunoscut pînă în prezent progrese remarcabile în plan
material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborării
în diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor
grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal de
incriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în
aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.
În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor
internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru
naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.
Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind
prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor
infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde
au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i
extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămînă
nepedepsiţi, ele exercitînd în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.
Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau
procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către
instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune
legislaţiei penale a statelor civilizate. În baza convenţiilor internaţionale care asigură
protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate
măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu
caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.
Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al Convenţiei a II-a,
art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional
la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impun statelor semnatare,
între altele, trei categorii de obligaţii: de a incrimina în legislaţia naţională faptele grave de
încălcare a regulilor umanitare, de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această
natură şi de a asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi referitoare la
judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Încercările comunităţii internaţionale de a atrage la răspundere penală persoanele
vinovate de comiterea celor mai grave infracţiuni internaţionale, manifestate în dezlănţuirea
războiului de agresine, au fost întreprinse încă de după primul război mondial, prin dispoziţiile
Tratatului de la Versailles.
Cu începerea celui de-al doilea Război Mondial şi îndeosebi după atacul Germaniei
asupra Uniunii Sovietice ideea pedepsirii criminalilor de război, ce au dezlănţuit acest război şi-
au găsit reflectare în numeroase acte juridice internaţionale.

3.
 2. Tribunalul Internaţional de la Nurnberg.
Deja în notele Ministerului Afacerilor Externe al URSS din 25 noiembrie
1941 şi 27 aprilie 1942, iar apoi în „Declaraţia Guvernului Sovietic despre
acţiunile ocupanţilor hitlerişti şi complicilor lor pentru crimele comise de ei în
ţările ocupante ale Europei” din 14 octombrie 1942 era expusă necesitatea creării
unui tribunal internaţional special. Iar în Declaraţia colectivă a guvernelor din 12
ţări de la 18 decembrie 1942 „Despre nimicirea populaţiei evreieşti întreprinsă de
autorităţile hitleriste în Europa” se spunea că Uniunea Sovietică şi alte ţări din nou
confirmă obligaţia lor solemnă de a asigura împreună cu toate Naţiunile Unite, ca
persoanele responsabile de aceste crime să nu evite pedeapsa cu moartea şi de a
accelera acţiunile practice necesare pentru atingerea scopului enunţat.
Aceeaşi strategie se confirmă şi în declaraţia din decembrie 1943 a
guvernelor URSS, SUA, şi Marii Britanii despre responsabilitatea hitleriştilor
pentru cruzimile săvîrşite, care se determină cercul persoanelor pasibile pedepsirii
– ofiţerii şi soldaţii germani, precum şi membrii partidului nazist care sunt
responsabili de atrocităţi şi crime şi care au luat parte în mod voluntar la
îndeplinirea lor. Aceştia din urmă urmau să fie trimişi în locul unde au săvîrşit
faptele lor abominbile pentru a fi judecaţi şi pedespiţi conform legilor din aceste
ţări, iar marii criminali ale căror crime sunt fără localizare geografică precisă, să fie
pedepsiţi potrivit unei decizii comune a guvernelor aliate.
În baza acestei declaraţii, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi
Guvernele Statelor Unite ale Americii au încheiat la Londra, în August 1945
„Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
Europene ale Axei”, prin care au luat hotărîrea instituirii unui Tribunal militar
internaţional care să judece criminalii de război ale căror crime sunt fără localizare
geografică. Acordul cuprinde în anexă Statutul Tribunalului, în care au stabilit
regulile de constituire, jurisdicţie şi de funcţionare ale acestuia.
Potrivit statutului său, Tribunalul Militar Internaţional, care şi-a stabilit
drept mediu oraşul Nurnberg din Germania ocupată, era compus din patru membri
şi patru supleanţi , reprezentînd pe cela patru mari puteri învingătoare.
Preşedinţia acestuia fiind asigurată pe rînd de către unul dintre judecători,
iar hotărîrile fiind luate cu majoritatea membrilor săi, în caz de egalitate prevalînd
votul preşedintelui. Pentru hotărîrea de condamnare era necesar votul a cel puţin
trei judecători.
Potrivit Statutului (art.5) în caz de necesitate, determinată de numărul
proceselor de judecată, se putea înfiinţa şi alte tribunale, cu compoziţie,

4.
competenţă şi procedură identice cu cele prevăzute în Statut. Competenţa
contencioasă ratione materiae Tribunalului prevăzute în art. 6 din Statut, se referă
la:

1. Crime contra păcii: ordonarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea unui

război de agresiune sau unui război cu încălcarea tratatelor sau acordurilor
internaţionale, sau participarea la un complot pentru îndeplinirea oricărei din
aceste acte ;
2. Crime de război: încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului, în cadrul
cărora erau incluse cu caracter exemplificator asasinatul, tratamente
inumane, şi deportarea pentru muncă forţată sau în orice alt scop al
populaţiile civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau tratamentele inumane
ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea
ostaticilor, jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a
oraşelor şi satelor sau devastarea lor nejustificată de necesităţi militare;
3. Crimele contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, deportarea şi orice alt
act inuman comisă împotriva oricărei popualţii civile, înainte sau în timpul
războaielor, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase,
dacă aceste acte sau persecuţii indiferent dacă constituie sau nu o încălcare a
dreptului intern al ţării unde s-au produs, au fost comise ca urmare a
comiterii oricărei crime aflate în competenţa Tribunalului sau în legătură cu
o asemenea crimă.

În legătură cu competenţa ratione personae, Statutul aduce unele precizări

importante referitoare la marii criminali de război. Tribunalul era competent să
judece orice persoană care, acţionînd în contul ţărilor europene ale Axei, a comis,
individual sau cu titlu de membri ai unei organizaţii, oricare din crimele
internaţionale.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii oricăreia dintre
crimele prevăzute de Statut erau răspunzători pentru toate actele îndeplinite de
către alte persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind evident,
aceea de instigatori sau complici după caz. Astfel faptul că asemenea persoane
sunt şefi de stat sau înalţi funcţionari nu constituie nici o scuză absolutorie, nici un
motiv de diminuare a pedepsei, iar împrejurările că acuzatul ar fi acţionat conform
instrucţiunilor guvernului său ori a unui superior erarhic, nu îl exonerează de
răspundere, putînd fi însă, considerată un motiv de atenuare a pedepsei, dacă
Tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiţiei.
În cazul în care în cadrul unui proces se constată că un inculpat vinovat de o
5.
 anumită faptă face parte dintr-un grup sau o organizaţie, Tribunalul este
abilitat(art.9) să declare că gruparea sau organizaţia respectivă sunt criminale. În
virtutea acestui temei Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist German au
fost declarate criminale. O asemenia declaraţie îndreptăţesc autorităţile competente
ale fiecăruia dintre statele fondatoare ale Tribunalului să defere tribunalelor
militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat ca
avînd caracter criminal în virtutea simplei lor afilieri la o asemeina organizaţie sau
grup, al căror caracter criminal se consideră declarat şi nu poate fi suspus
contestaţiei.
Tribunalul era împuternicit să judece pe acuzaţii şi în contumacie, indiferent
că aceştia nu au fost descoperiţi sau nu se prezintă, dacă consideră că judecarea lor
nu este in interesul justiţiei.
În conformitate cu Statut se creează o Comisie de instrucţie şi urmărire a
marilor criminali de război. Întru realizarea acestor scopuri, fiecare ţară semnatară
a Acordului şi Statutului desemna acuzatorul principal (astfel, din partea Uniunii
Sovietice – Roman A. Rudenko, din partea Statelor Unite – Robert H. Jackson, din
partea Franţei – Francios de Menthon, şi din partea Marii Britanii – Sir Hartlez
Shauwcross). Ultimii în calitate de membri ai Comisiei funcţionau pentru
realizarea următoarelor obiective (art. 14 şi 15): coordonarea planului individual de
lucru a fiecăruia din acuzatori şi personalului lor, determinarea finală a persoanelor
supuse judecăţii Tribunalului; elaborarea de recomandări Tribunalului asupra
proiectului regulamentului activităţii sale.
Acuzatorii principali aveau următoarele sarcini: adunarea, cercetarea şi
prezentarea pînă sau în timpul procesului a tuturor probelor necesare; pregătirea
actului de acuzare pentru întărirea lui de către Comisia pentru instrucţiune şi
urmărire a marilor criminali de război; efectuarea interogatoriului prealabil a
martorilor şi a inculpaţilor; apariţia în calitate de acuzatori la judecată şi altele.
Statutul prevedea în art. 16 garanţiile fundamentale pentru ca acuzaţii să fie
judecaţi în cadrul unui proces echitabil, precum şi reguli de procedură amănunţite,
care să fie urmate de Tribunal în timpul procesului, inspirate din regulile
fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare la acea dată în cadrul procesului
penal în legislaţia statelor care au constituit Tribunalul. Hotărîrea Tribunalui prin
care se constată vinovăţia inculpatului sau acesta era achitat de orice acuzaţii
rămînea, potrivit art.26 din Statut, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi
trebuia să fie motivată.
6.
 Tribunalul putea să pronunţe în caz de constatare a vinovăţiei pedeapsa cu
moartea sau orice altă pedeapsă pe care o consideră justă, avînd şi dreptul de a
ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către condamnat, care erau remise
Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania (art.27 şi 28).
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor,
care avea şi dreptul de a modifica sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le
agrava (art.29). Potrivit Statutului primul proces trebuia să aibă loc la Nurnberg.
Dezbaterile au început la 20 noiembrie 1945. Celor ce aveau să ia loc pe
banca acuzaţilor nu le veanea a crede că ar fi putut exista pe lume un tribunal care
să-i poată condamna. Cert era faptul, că acum răspunderea pentru gravele crime
comise împotriva umanităţii nu mai putea fi eludată. Încă din timpul instrucţiei
judiciare se adunase o adevărată „Himalaie” de hîrţoage. Sute de tone de
documente descoperite de genişti prin cele mai bizare locuri, îndeosebi în minele
de sare părăsite, se adunau, completînd o neobişnuită faţă a birocratismului fascist.
În total au avut loc 403 şedinţe de judecată publice a Tribunalului, care au cercetat
peste trei mii de documente autentice, interogaţi fiind cc. 200 de martori.
Actul de acuzare, încheiat la 6 octombrie 1956, din care 120 mii de nume
indicate în Registrul Central al Suspecţilor, nu viza decît 22 de nume, şi acestea
aparţineau capului Reichului fascist, cărora li se imputa organizarea şi participarea
la conspiraţia împotriva păcii şi la săvîrşirea de crime împotriva umanităţii. Astfel,
au fost condamnate la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viaţă 4 persoane, iar
la închisoare între 10 şi 20 de ani alte 4 persoane, 3 inculpaţi fiind achitaţi
În plus, erau declaraţi culpabile instituţii şi organizaţii ca Guvernul
Reichului, conducerea politică a Partidului Nazist, Gestapo-ul, S.S.-ul, S.D.-ul,
S.A. –ul şi Comandamentul General al Wrhrmachtului.
Astfel, răspunderea internaţională a persoanei fizice şi principiile definitorii
ale acesteia au fost confirmate prin sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la
Nurnberg. Această sentinţă susţine adevărul precum că numai prin pedepsirea
persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor internaţionale, se poate garanta
respectarea dreptului internaţional.
Prin urmare, se prezumă moralmente posibilitatea oricărei persoane fizice de
a opta pentru un anumit comportament în cadrul societăţii internaţionale, fapt
proporţional pasibilităţii atragerii la răspunderea internaţională penală pentru
faptele sale.

7.
 3.Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio.

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut şi ca

Tribunalul de la Tokio, a fost înfiinţat în condiţii istorice similare cu cele ale
Tribunalului de la Nurnberg.
Constituirea unui asemenia tribunal a fost preconizată în „Declaraţia de la
Postdam” din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie
şi China, care cuprindeau condiţiile de capitulare a Japoniei, la care a aderat la 8
august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei ţări, şi fosta Uniune
Sovietică. Declaraţia a fost acceptată de Japonia la 1 septembrie 1945, după
înfrîngerea sa.
În baza declaraţiei din 1945, Comandamentul suprem al forţelor aliate din
Extremul Orient a aprobat la 19 ianuarie 1946 „Carta Tribunalului Militar
Internaţional pentru Extremul Orient”, pentru a pedepsi cu promptitudine pe marii
criminali de război din această parte a lumii, în fapt pe militarii japonezi care au
declanşat şi purtat războiul de agresiune împotriva ţărilor învingătoare.
În constituirea şi funcţionarea Tribunalului un rol important la jucat
Comandantul suprem al forţelor aliate din aprobarea Cartei Tribunalului şi a
preşedintelui Tribunalului, care îndeplinea funcţii legate de numirea preşedintelui
Consiliului care îndeplinea funcţiile de executare, modificare, atenuare a
pedepselor pronunţate, realiza de fapt supravegherea asupra întregi activităţi a
Tribunalului.
Carta Tribunalului de la Tokio cuprindea, în liniile sale generale, principii şi
reglementări asemănătoare cu cele din Statutul Tribunalului de la Nurnberg, cu
unele deosebiti, încă.
Particulară ne apare organizarea şi compentenţa Tribunalului de la Tokio.
Tribunalul era compus din cel puţin 6 judecători (art.2 şi 4).
Compentenţa ratione personae a Tribunalului se limita la persoanele
învinuite a fi comis crime grave, nefiind abilitat să declare criminale anumite
grupuri sau organizaţii, ca în cazul celui de la Nurnberg.
Competenţa ratione materiae cuprindea crimele contra păcii, crimele de
război şi crimele contra umanităţii, într-o formulare asemănătoare celei din Statutul
Tribunalului de la Nurnberg cu menţiunea că, în ce priveşte crimele contra păcii,
agresiunea se pedepsea indiferent dacă a existat sau nu o declaraţie de război.
Crimele de război sunt definite sumar ca încălcări ale legilor şi obiceiurilor

8.
 războiului, iar printre crimele contra umanităţii nu figurează şi persecuţiile pentru
motive politice, rasiale sau religioase.
Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind
responsabilitatea acuzaţilor sau pedepsele pe care Tribunalul le putea aplica sunt
similare celor din Statutul Tribunalului de la Nurnberg. Carta nu cuprindea
menţiuni despre caracterul definitiv sau revizuibil al hotărîrii, dar nu indica nici că
ar fi posibilă vreo cale de atac împotriva hotărîrilor de condamnare pronunţate la
Tribunal, hotărîrea fiind executorie la ordinul Comandantului suprem al forţelor
aliate, singurul pentru care se prevedea dreptul de a modifica (art.17).
Procesul a fost marcat de cele 818 şedinţe de judecată desfăşurate în
public şi altele 131 petrecute în camera de deliberări, pe parcursul cărora,
tribunalul a examinat 4336 probe scrise şi 1198 de depoziţii ale martorilor (dintre
care 419 fiind ascultate nemijlocit de Tribunal). Inculpaţilor le-a fost asigurată
posibilitatea de a se apăra în instanţă, de a prezenta probe, de a participa la
interogări, fiind asistaţi de cîte 3-4 avocaţi. Într-un final vinovăţia tuturor
inculpaţilor a fost confirmată.
Materialele procesului au demascat adevăratele scopuri urmărite de „noua
ordine” japoneză în Asia de Est, precum şi intenţiile expansioniste ale
imperialiştilor japonezi. În special s-a făcut lumină în privinţa perioadei cuprinse
între anii 1928 şi 1945, perioadă în care politica externă şi internă a Japoniei era
îndreptată spre pregătirea şi declanşarea războaielor de agresiune. În detaliu a fost
studiată chestiunea acţiunilor de agresiune împotriva U.R.S.S., s-a examinat
războiul de cotropire purtat de Japonia împotriva Chinei (război în care cu o
cruzime de neconceput armata japoneză a jefuit şi a exterminat populaţia chineză).
În acelaşi timp, nu au rămas în afara examinării atacurile armatei japoneze
întreprinse împotriva bazei militare americane Pearl Harbour, împotriva Hong
Kongului şi Singapurului.

Tribunalul militar de la Tokio şi-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948,

condamnînd la moarte 7 persoane (Doihara Kenji, Hirota Koki, Itagaki Seishiro,
Kimura Heitaro, Matsui Iwane, Muto Akira, Tojo Hideki au fost executaţi prin
spînzurare în închisoarea din Sugamo la 23 decembrie 1948), la închisoare pe viaţă
– 16 persoane, iar altele 2 – la pedepse privative de libertate pe termen fix.
Asemenia procesului de la Nurnberg, procesul de la Tokio a influenţat vădit
evoluţia normelor şi principiilor dreptului internaţional în legătură cu răspunderea
pentru infracţiunile internaţionale comise.

9.
4. Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugislavie.

Ororile săvîrşite în conflictul armat izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii,

gravele încălcări ale dreptului internaţional umanitar au determinat Organizaţia
Naţiunilor Unite să ia iniţiativa studierii aspectelor juridice şi de altă natură pe care
le-ar ridica constituirea unui tribunal internaţional ad-hoc pentru judecarea
infracţiunilor grave săvîrşite de combatanţi prin încălcarea regulilor de purtare a
războiului.
Ca punct de plecare găsim Rezoluţia 764 din 13 iulie 1992 a Consiliului de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se atrăgea atenţia că toate
părţile aflate în conflict trebuie să se conformeze obligaţiilor asumate potrivit
dreptului internaţional umanitar şi că persoanele care comit sau ordonă comiterea
încălcărilor Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare în mod individual
pentru aceste încălcări.
Consiliul de Securitate a hotărît înfiinţarea unui tribunal internaţional în baza
raportului Secretarului General al ONU, care conţinea analiza datelor furnizate din
Iugoslavia asupra încălcărilor grave din febrarie 1993. De asemenia, Secretarul
General era rugat să prezinte propuneri concrete şi adecvate pentru îndeplinirea
rapidă şi efectivă a acestei hotărîri ţinînd seama inclusiv de sugestiile prezentate de
statele-membre ale ONU. Studiile efectuate de Secretarul General pentru crearea
unui asemenia tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe
de o natură variată. O primă problemă a constituit-o însăşi baza juridică pentru
constituirea unui tribunal special şi anume dacă un asemenia organism judiciar ar
putea fi creat printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, organ eminamente
politic, fără atribuţii legate de problemele jurisdicţionale. În al doilea rînd, era
necesar de a pregăti o comisie specială în vederea pregătirii unui astfel de proiect
de constituire.
Calea normală din punct de vedere juridic pentru constituirea tribunalului
trebuia să fie una convenţională: cea a încheierii unui tratat între state, care să fie în
prealabil negociat de un for internaţional adecvat (Adunarea Generală a ONU sau o
conferinţă internaţională special convocată), apoi supus semnării şi ratificării.
Acest parcurs firesc ar fi avut avantajul unei abordări şi examinări detaliate a
tuturor problemelor ce se ridică în legătura cu stabilitatea tribunalului şi ar fi
permis statelor participante să-şi exercite voinţa lor suverană, în special, dacă ele
doresc sau nu să devină părţi la tratat. În practica relaţiilor internaţionale de pînă
acum s-a dovedit însă că toate încercările de acest fel au fost sortite eşecului sau
10.
amînării sine die.
Astfel, în raportul întocmit de Secretarul General al ONU în fiinţarea
tribunalului internaţional ad-hoc printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate se
justifică cu următoarele argumente:

a) Încălcări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii

constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;
b) Răspunderea individuală a celor care au săvîrşit crime asupra căreia
Consiliul de Securitate a avertizat în repetate rînduri în legătură cu situaţia
din fosta Iugoslavie;
c) Stabilirea unui tribunal internaţional ar contribui la îndeplinirrea scopului de
a pune capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri
efective pentru aducerea în faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol
punitiv) şi ar contribui la restabilirea şi menţinerea păcii;
d) Instituirea tribunalului s-ar încadra în categoriile măsurilor bazate pe
aplicarea forţei în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU;
e) Tribunalul internaţional, avînd caracter judiciar, ar trebui să-şi exercite
atribuţiile independent de consideraţii politice, fără a se afla sub controlul
Consiliului de Securitate cu privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare;
f) Consiliul de Securitate nu creează pentru tribunalul internaţional norme de
drept material pe care să le aplice, acelea fiind cele din dreptul internaţional
penal.

În act s-au ridicat şi alte probleme, cum ar fi cea a caracterului selectiv al

tribunalului ad-hoc, întrucît s-au comis crime la fel de atroce ca în fosta Iugoslavie
şi alte ţări în care au avut loc conflicte armate, sau privind legea aplicabilă pentru
că Protocolul al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne
nu cuprinde menţiuni exprese referitoare la pedepsirea autorilor crimelor de război
şi a crimelor contra umanităţii. Pe de altă parte, însă era evident că întîrzierea
constituirii mecanismului judiciar ar fi dus la compromiterea acestuia, iar
rămînerea în continuare nepedepsite a crimelor săvîrşite ar aduce deservicii mari
implimentării normelor dreptului umanitar şi ar încuraja asemenea fapte pe viitor.
În cunoştinţa tuturor acestor aspecte, Consiliul de Securitate a aprobat
propunerea Secretarului General al ONU şi prin Rezoluţia 827 din 25 mai 1993, a
decis „stabilirea unui tribunal internaţional pentru scopul unic de a pedepsi
persoane vinovate de încălcări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul
fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de

11.
Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” şi a adoptat statutul acestuia. În
privinţa profilului care s-a atenţionat a i se da tribunalului trebuia:

- Să constituie o jurisdicţie internaţională (prin modul său de înfiinţare şi

de compunere şi prin competenţa sa) şi universală (pentru ca aceste crime
a căror pedepsire urma să se realizeze, frapează conştiiţa umanităţii în
totalitatea sa);
- Să ofere cele mai mari garanţii de imparţialitate, la respectarea în
totalitate a dreptului la apărare şi a luării în considerare, în modul cuvenit
a victimelor;
- Să nu constituie o nouă birocraţie internaţională, fără legătură cu
realitatea, pentru că s-ar pierde orice efect de descurajare a intervenţiei
sale.

Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie a fost consituit ca un organ subsidiar al

Consiliului de Securitate, temeiul art. 29 din Carta ONU.Potrivit iniţialelor
prevederi ale Statutului, Tribunalul Internaţional, al cărui sediu este stabilit la
Haga, era compus din 11 judecători, aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu dreptul de a fi
realeşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea Consiliului de Securitate de pe
o listă de 22-23 persoane, întocmită de Secretarul General pe baza nominalizării de
către statele interesate, care pot prezenta cîte doi candidaţi de naţionalitate diferită,
conform unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora. Cei
11 judecători sunt reprezentaţi în două Camere de Primă Instanţă a cîte trei
judecători şi o Cameră de Apel de cinci judecători. Judecătorii trebuie să fie
persoane de înaltă moralitate, imparţialitate şi integritate, să posede calificativele
cerute în ţările lor pentru a fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare.
Conform recentelor modificări, se ajunge actualmente la o componenţă
numerică de 16 judecători permanenţi resortisanţi ai statelor interesate şi un maxim
în acelaşi timp de 9 judecători ad litem independenţi, reprezentînd aceleaşi state
interesate.
Procedura alegerii judecătorilor permanenţi este reglementată de art.13 bis
din Statutul Tribunalului sunt aleşi de Adunarea Generală a ONU de pe o listă
prezentată de către Consiliul de Securitate, conform următoarei proceduri.
Secretarul Genral invită statele interesate să prezinte candidaturile. Pe parcursul a
60 de zile de la sesizare, fiecare stat poate prezenta candidaturile a maxim două
persoane de naţionalitate diferită ce reunesc condiţiile enunţate în art.13 din Statut
(de a fi persoane cu înalte calităţi morale, caracterizate prin imparţialitate şi
integritate, care deţin calificarea necesară pentru a fi numiţi în statele respective în
12.
 cele mai înalte instanţe judiciare, aceştia trebuind să aibă o experienţă relevantă ca
judecător în domeniile dreptului penal şi dreptului internaţional, în special în
dreptul internaţional umanitar şi cel vizînd drepturile omului), în acelaşi timp să nu
fie de aceeaşi naţionalitate cu vreun judecător al Camerei de Apel sau al unuia ce a
fost ales în calitate de judecător permanent al Tribunalului Internaţional Penal
pentru Ruanda. Secretarul General transmite candidaturile Consiliului de
Securitate. În baza acestor canditdaturi Consiliul de Securitate întocmeşte o listă
din minim 28 şi maxim 42 de candidaţi, asigurînd reprezentarea adecvată a
principalelor sisteme juridice din lume. Preşedintele Consiliului de Securitate
transmite lista candidaţilor Preşedintelui Adunării Generale. Adunarea alege de pe
această listă 14 judecători permanenţi, conform voturilor primite de candidaţi din
partea statelor interesate. În situaţia cînd doi candidaţi de aceeaşi naţionalitate au
obţinut majoritatea necesară, ales va fi acel cu vot majoritar.
Dacă postul unui judecător permanent ales sau numit în conformitate cu
prevederile acestui articol devine vacant la una din Camerele Tribunalului,
Secretarul General, în urma consultării Preşedintelui Consiliului de Securitate şi al
Adunării Generale, numeşte o persoană ce întruneşte condiţiile indicate de art.13
din Statut pentru postul respectiv pentru perioada rămasă a mandatului.
Judecătorii permanenţi, astfel aleşi pe o perioadă de patru ani, sunt angajaţi
în condiţii similare cu cele ale judecătorilor de la Curtea Internaţională de Justiţie
şi sunt pasibili realegerii. Alegerea şi desemnarea judecătorilor ad litem este
reglementată de prevederile art. 13 ter din Statut. Astfel, în condiţii similare fiecare
stat poate prezenta candidaturile a maxim patru persoane ce reunesc condiţiile
enunţate în art.13 din Statut, ţinînd cont de importanţa unei reprezentări echitabile
a judecătorilor de ambele sexe. Conform candidaturilor prezentate de Secretarul
General, Consiliul de Securitate întocmeşte o listă din 54 de candidaţi minim,
acoperind necesitatea unei reprezentări adecvate a principalelor sisteme juridice
din lume şi păstrînd realizarea unei reprezentări echitabile geografice. Preşedintele
Adunării Generale alege de pe această listă 27 de judecători ad litem pe un mandat
de patru ani fără posibilitatea de realegere. Un judecător ad litem poate servi
Tribunalului în urmă desemnării sale de către Scretarul General la propunerea
Preşedintelui Tribunalului în vederea asistării la unul sau mai multe procese
specifice pentru o perioadă totală mai mică de trei ani.
Potrivit art.13 quater alin.1 din Statut, judecătorii ad litem beneficiază
mutatis mutandis de aceleaşi condiţii de angajare, împuterniciri (sub rezerva alin. 2
din articol), imunităţi, scutiri şi facilităţi ca şi judecătorii permanenţi ai
Tribunalului Internaţional. În acelaşi timp, judecătorii ad litem se pot pronunţa la
13.
faza audierii prealabile în alte procese decît cele în care au fost desemnaţi să
judece.
Judecătorii ad litem pe parcursul perioadei alfării „în serviciu” nu pot fi aleşi
în calitate de Preşedintele Tribunalului sau al unei Camere de Primă Instanţă şi nici
participa la alegerea Regulamentului de lucru al Tribunalului, de a participa la
examinarea unui act acuzatoriu conform art. 19 din Statut, de a participa la
consultările desfăşurate de către Preşedintele Tribunalului vizînd subiectul numirii
judecătorilor sau la examinarea unei cereri de graţiere sau comutare a pedepsei.
Judecătorii sunt reprezentaţi în trei Camere de Prima Instanţă şi o Cameră de
Apel. Trei judecători permanenţi şi maxim şase judecători ad litem sunt membri a
fiecărei Camere de Prima Insanţă. Fiecare Cameră de Primă Insanţă în cadrul
căreia au fost reprezentaţi judecătorii ad litem poate fi sub-divizată pe secţiuni a
cîte trei judecători (cu umătoarea competenţă: unul permanent şi doi ad litem sau
doi permanenţi şi unul ad litem). Camera de Primă Instanţă poate fi alcătuită
maxim de trei secţiuni. Judecătorii permanenţi ai Camerelor de Primă Insanţă îşi
aleg din rîndurile lor cîte un preşedinte.
Camera de Apel se constituia din şapte judecători permanenţi: cinci
din rîndul judecătorilor permanenţi ai Tribunalului Internaţional pentru Fosta
Iugoslavie şi doi din rîndul celor 11 judecători permanenţi ai Tribunalului
Internaţional pentru Ruanda.
Aceşti şapte judecători în acelaşi timp constituie Camera de Apel al
Tribunalului Internaţional pentru Ruanda. Apelul este examinat de 5 judecători.
Preşedintele Tribunalului este ales de către judecătorii permanenţi ai acestuia
din propriile rînduri. Acesta este în acelaşi timp membru şi preşedinte al Camerei
de Apel.
Preşedinte al Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie este Fausto Pocar (Italia),
vice-preşedinte – Kevin Parker (Australia), judecători-preşedinţi ai Camerelor de
Prima Instanţă sunt: Patricia Lipton Robison (Jamaica), Carmen A. Agius (Malta),
Allphonsus Martinus Maria Orie (Olanda); judecători – Mohamed Shahabudden
(Guyana), Mehmet Gunez (Turcia), Liu Daqun (China), Andresia Vaz (Senegal),
Theodor Meron (Statele Unite ale Americii), Wolfgang Schomburg (Germania), O-
Gon Kwon (Coreea de Sud), Jean-Clode Antonetti (Franţa), Iain Bonomz (Marea
Britanie), Chritine Van Den Wzngaert (Belgia), Bakone Justice Moloto (Republica
Sud Africană); judecătorii ad-litem – Krister Thelin (Suedia), Janet M. Nosworthz
(Jamaica), Frank Hoepfel (Australia), Arap Prandler (Ungaria), Stefan Trechsel
(Elvetia), Antoine Kesia-Mbe Mindua (Republica Democrată Congo), Ali Nawaz
Chowhan (Pakistan), Tsvetana Kamenova (Bulgaria), Kimberlz Prost (Canada),
14.
Ole Bjorn Stole (Norvegia), Frederik Harhoff (Danemarca), Flavia Lattanzi
(Italia).
Procurorul Tribunalului este numit de Consiliul de Secutitate la propunerea
Secretarului General al ONU Pentru o perioadă de 4 ani, fiind ajutat de personalul
necesar numit la propunerea sa de Secretarul General. Condiţiile de angajare a
acestuia sunt similare celor înaintate pentru postul de Secretar General – adjunct al
ONU (art.16).
DL Serge Brammertz desemnat la 1 ianuarie 2008, este actualul procuror,
fiind ajutat de dl David Tolbert (Statele Unite ale Americii) în funcţie din 30
august 2004.
Grefa sau Secretariatul Tribunalului deţine responsabilităţi administrative şi
juridice (la nivel de servicii de suport juridic), inclusiv se obligă a traduce
documentele şi şedinţele judiciare. Responsabilităţile juridice ale Grefei constau în
organizarea audierilor, păstrarea arhivei, în promovarea programului de asistenţă
juridică inculpaţilor indigeni, în acordarea asistenţei şi protecţiei martorilor şi în
administrarea Unităţii de Detenţie.
Grefa este consdusă de un Secretar (condiţii de angajare ale căruia coincid
cu cele ale Secretarului General al ONU) ajutat de un adjunct. Secretarul de rînd cu
Preşedintele Tribunalului deţine funcţii diplomatice şi răspunde de toate
corespondeţa pentru şi de la Tribunal. Actualmente Secretar al Tribunalului este dl
Hans Hlthuis (Olanda), în funcţie din 1 ianuarie 2001, iar Secretar-adjunct este
John Hocking. Potrivit datelor statistice, la 1 febrarie 2007, numărul total al
personalului Tribunalului constituia 1144 membri, reprezentînd 81 de naţionalităţi.
Pentru a funcţiona, anual se alocă sume de bani, care formează bugetul
Tribunalului. S-a început de la un buget de 276.000 dolari SUA în anul 1993, ca
pentru perioada 2006-2007 să se aloce suma de 276.474.100 dolari SUA.
Competenţa retione personae a Tribunalului este limitată la persoanele
fizice, autori, complici şi instigatori, care au comis încălcări grave ale dreptului
internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate (art.6-7)
Ratione materiae Tribunalului, potrivit Statutului, judecă următoarele
categorii de fapte:

1. Încălcări grave ale Convenţiilor de la Genva din 1949 (art.2);

2. Încălcările legilor şi obiceiurilor de război;
3. Genocidul (art. 4)
4. Crimele împotriva umanităţii, evident altele decît genocidul (art.5).

În ce priveşte categoria de încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din

15.
1949, se prevede că Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele
care comit sau dau ordin să se comită infracţiuni grave ale Convenţiilor de la
Geneva din 1949, adica actele îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor,
protejate în condiţiile dispoziţiilor acestora. În această categorie intră omuciderea
cu intenţie, tortura sau tratamentul inuman, îndeosebi experienţele biologice, faptul
de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice
sau sănătăţii, distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţi militare
şi efectuate pe o scară largă, într-un mod ilicit şi arbitrar, faptul de constrînge un
prizonier de război sau civil să servească în forţele armate ale puterii inamice,
faptul de a priva pe un prizonier sau pe un civil de dreptul său de a fi judecat în
mod regulamentar şi imparţial, expulzarea sau transferul ilegal al unui civil sau
deţinerea sa ilegală, luarea de civili ca ostatici.
Subliniem art.3 din Statut, care menţionează în mod expres că încălcările ale
legilor şi obiceiurilor războiului recurgerea la mijloace şi metode de război
interzise prin diferite instrumente internaţionale şi anume: întrebuinţarea armelor
otrăvitoare şi a altor arme destinate să producă suferinţe inutile, distrugerea
intenţionată a oraşelor şi satelor sau devastarea lor nejustificată de o necesitate
militară, atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a oraşelor neapărate, a
satelor, a locuinţelor sau a clădirilor; ridicarea, distrugerea sau producerea daunelor
instituţiilor destinate religiei, carităţii şi educaţiei, artelor şi ştiinţelor,
monumentelor istorice şi lucrărilor de artă şi ştiinţă, jefuirea proprietaţii publice şi
private. Se precizează că enumerarea încălcărilor de mai sus nu este exhaustivă.
Referitor la genocid, se prevede în Statut că Tribunalul are compentenţă de
a urmări persoanele care au comis genocidul astfel cum este el definit în
continuare. Drept urmare, se indică că prin genocid se înţelege unul din actele
enumerate, comis în intenţia de a distruge, în tot sau în parte, un grup naţional
etnic, rasial sau religios, uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă adusă
integrităţii fizice totală sau parţială; măsuri vizînd să împiedice naşterile în sînul
grupului; transferul forţat de copii, dintr-un grup în altul. Se precizează, în
continuare că vor fi pedepsite actele următoare: genocidul, înţelegerea în vederea
comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, la comiterea genocidului,
tentativa şi complicitatea la genocid. Epurarea etnică nu figurează printre faptele
vizate de Statut, dar aceasta nu cad sub incidenţa crimelor împotriva umanităţii, în
măsura în care constituie asasinatul, exterminarea, supunerea în sclavie, expulzări
de persoane, întemniţarea, tortura, violul, persecuţiile pentru raţiuni de ordin
politic, rasial sau religios sau alte acte inumane.
Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie aplică
16.
normele dreptului internaţional umanitar care fac parte neîndoielnic din dreptul
internaţional cutumiar, pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor
scrise la care unele state nu sunt părţi.
Procedura Tribunalului este publică, iar art.21 recunoaşte acuzatului toate
garanţiile judiciare prevăzute de Pactul cu privire la drepturile civile şi politice din
1966.
Hotărîrile date de Camerele de Primă Instanţă sunt supuse recursului în faţa
Camerei de Apel a Tribunalului, la sesizarea procurorului sau a condamnatului,
numai peste eroare într-o problemă de drept şi eroare asupra faptelor stabilite.
Camera de Apel poate confirma, casa sau revizui hotărîrea Camerelor de Primă
Instanţă (art.25).
Inspirîndu-se din evoluţiile actuale ale reglementărilor internaţionale care
tind a aboli pedeapsa cu moartea, Statutul nu prevede decît pedepse cu închisoarea,
la individualizarea cuantumului pedepsei Tribunalului trebuind să recurgă la
practica generală privind pedeapsa închisorii a tribunalelor locale de pe teritoriul
Fostei Iugoslavii, deci la bormele aplicabile pe teritoriul unde s-au comis
infracţiunile. Odata cu pedeapsa, Tribunalul este abilitat să decidă şi restituirea
către proprietarii legitimi a oricăror bunuri şi valori dobîndite ilegal de către
persoanele condamnate (art.24).
Pedeapsa închisorii se execută într-un stat desemnat de Tribunalul
internaţional de pe o listă a statelor-membre ale ONU care au indicat Consiliului de
Securitate voinţa lor de a accepta persoanele condamnate, potrivit regimului aplicat
în statul respectiv (art.28). Totodată, statele-membre ale ONU sunt obligate să
coopereze şi să acorde asistenţă juridică Tribunalului internaţional pentru
identificarea şi cercetarea persoanelor vinovate, producerea de dovezi, expedierea
documentelor şi îndeosebi pentru arestarea şi aducerea în faţa Tribunalului a
persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau de aducere (art.29).
E de menţionat că, în corespundere cu principiul general al dreptului penal
„non bis in idem”, s-a indicat că persoana achitată de către Tribunal nu poate fi
judecată pentru aceeaşi faptă de către tribunalele interne (naţionale).
Prin urmare, Statutul crea un cadru flexibil activităţii Tribunalului, pe care o
identificăm ca fiind complexă datorită caracterului diferit şi controversat al
cazurilor de examinare. Este vorba de o activitate îndenlungată în vederea
acumulării de probe, înaintării învinuirii, arestării inculpaţilor şi desigur judecarea
acestora.
Menţionăm că, de la începerea activităţii sale pînă în prezent, Tribunalul a
condamnat 161 persoane pentru săvîrşirea unor încălcări grave a dreptului
17.
internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii.
Actualmente, în custodia Unităţii de Detenţie a Tribunalului se află 46 de
persoane, şi anume: Harabin Bala, Idriz Balaj, Ljubisa Beara, Vidoje Blagojevic,
Ljubomir Borovcanin, Ljube Boskoski, Lahi Brahimaj, Miroslav Bralo, Radoslav,
Vladimir Dordevic, Stanislav Galic, Ante Gotovina, Milan Gvero, Ramush
Haradijan, Dragan Jokic, Momcilo Krajisnik, Vladimir Lazarevic, Milan Lukic,
Sredoje Lukic, Sreten Lukic, Milan Martic, Vinki Martinovic, Radivoje Miletic,
Dragomir Milosevic, Milan Milutinovic, Mile Mrksic, Mladen Naletilic, Drago
Nikolic, Draguljob Ojdanic, Vinko Pandurevic, Nebojsa Pavkovic, Milivoj
Petkcovic, Vujudin Popovic, Slobodan Praljak, Jandranko Prlic, Berislav Pusic,
Nikola Sainovie, Vojislav Seselj, Veselin Sijvancanin, Bruno Stojie, Pavle
Strungar, John Tarculovski, Zdravko Tolomir, Dragan Zelenovic. Sunt şapte
persoane eliberate provizoriu .
Procedurile în faţa Tribunalului vizează 53 de persoane acuzate. În
particular, Camera de Apel examinează apelurile formulate de dnii Enver
Hadzihanovic, Sefer Halilovic, Momcilo Krajinsik, Amir Kubura, Milan Martic,
Naser Oric, Pavle Strungar, Dragan Zelenovic. În acelaşi timp, 2 persoane au fost
declarate vinovate şi condamnate în primă instanţă. O persoană a fost achitată de
Camera de Primă Insanţă. În privinţa a 26 de persoane este în curs procedura
judiciară. 12 persoane sunt în aşteptarea începerii procedurii judiciare şi 4 sunt date
în căutare.
Din cei 52 de condamnaţi: 8 sunt în aşteptarea transferului, 26 au fost
transferaţi. Potrivit art. 11 bis din Regulile de procedură şi de probe, au fost diferite
jurisdicţiile naţionale 13 cazuri. Pînă în prezent au fost retrase actele de acuzare
în privinţa a 20 de persoane şi au fost achitate altele 7.
Între timp, 7 persoane au decedat pînă a se începe procesul în privinţa lor, 3
persoane – în detenţie pe parcursul şi o persoană – în libertate provizorie după
demararea procesului. Cazurile Tadic, Blasic, Erdemovie, Delie, Landrzo
constitutie indubitabil pioneratul activităţii Tribunalului, însă deosebit de
controversat şi complex prin examinarea sa a fost renumitul caz „Milosevic”. Mai
bine de un deceniu s-au săvîrşit crime, nu s-au respectat drepturile şi libertăţile
fireşti unui om, s-au încălcat normele şi standartele internaţionale.
Acuzaţia adusă fostului preşedinte iugoslav cuprindea atrocităţi comise în
Kosovo în 1999, în Croaţia în perioada 1991-1992 şi genocidul din Bosnia în
perioada 1992-1995. Toate aceste trei capitole acuzatorii au facut obiectul
examinării în cadrul unui singur proces începînd cu 12 februarie 2002.
Arestat la 1 aprilie 2001, la Belgrad, de autorităţile locale (banal, reţinerea
18.
are loc fiind învinuit de depăşirea atribuţiilor de serviciu), Slobodan Milosevic, a
fost deferit Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie pe 29 iunie a
aceluiaşi an. Pentru toate capitolele de acuzare a pledat „nevinovat”.
Potrivit rechizitoriului, în perioada 1 ianuarie – 20 iunie 1999 forţele armate
ale FRI (Forţa Rapidă de Investigaţie) şi ale Serbiei, cu încurajarea sau suportul
acuzatului, au acţionat în direcţia executării unei campanii de teroare şi violenţă
asupra cetăţenilor albanezi din Kosovo. Operaţiile petrecute aveau ca obiectiv
înlăturarea din teritoriu a unei semnificative părţi din populaţia albaneză din
Kosovo, pentru a asigura controlul sîrb asupra provinciei. Rechizitoriul cuprindea
descrierea unei serii de operaţiuni perfect planificate şi coordonate, care de rînd cu
cele armate au fost operate în realizarea acestui obiectiv. Aproximativ 800 de mii
albanezi civili din Kosovo au fost expulzaţi din provincie prin deportare forţată,
distrugerea caselor lor, bombardarea de sate.
Cei ce supravieţuiau erau trimişi la graniţele statelor vecine. „În drum” mulţi
au fost ucişi, abuzaţi şi au fost deposedaţi de bunurile şi actele de identitate proprii.
Procesul de judecată a început la 12 februarie 2002. În calitate de judecători
au fost desemnaţi Richard Maz din Marea Britanie (Preşedinte), Patrick Robinson
din Jamaica şi Ogon Kwon din Coreea de Sud, dna Carla del Ponte fiind acuzatorul
principal în acest proces.
Acuzaţii înainte acestuia au fost formulate în legătură cu încălcările grave
ale Conveţiilor de la Geneva din 1949, încălcările legilor şi obiceiurilor
războaielor, crime de genocid, precum şi cu alte crime contra umanităţii.
Dezbaterile judiciare au început şi au continuat cu multiple audieri,
interogări şi prezentarea de nenumărate probe materiale. Milosevic s-a făcut
remarcat prin atacarea verbală a martorilor şi prin multiplele intimidări.
Exemplificăm prin relatarea audierii martorului Halil Morina, agricultor kosovan
ce a comunicat asistenţei din sală, în care se desfăşura procesul intentat fostului
preşedinte sărb şi iugoslav, despre incursiunea devastatoare a forţelor sîrbe în satul
său, pe 27 martie 1999, povestind despre soldaţii care au incendiat case, au ars de
viu o femeie paralizată şi au distrus moscheea localităţii Landovice.
Morina (65 ani) a povestit că 75 la sută din cele 120 de case din localitate au
fost complet distruse. „Casa mea a fost incendiată, nu mai aveam nici un animal,
totul a fost transformat în cenuşă, a precizat bătrîna completînd:”un grup de soldaţi
a venit şi a încărcat cadavrele într-o maşină”, după care au intrat în moschee, au
început să tragă, apoi au amplasat o bombă. Am auzit o explozie, iar mineritul s-a
prăbuşit. Zece minute mai tîrziu, soldaţii sîrbi au părăsit satul.”
Deloc impresionat, cînd i-a venit rîndul să interogheze martorul, Milosevic a
19.
reluat atacul la adresa Alianţei Nord-Atlantice şi a combatanţilor Armatei de
Eliberare a provinciei Kosovo, pe care i-a re-catalogat-o drept „agresori”.
Referindu-se la o afirmaţie a lui Mcina, potrivit căreia acesta a văzut, de pe
un deal, satul Pirare arzînd, inculpatul-avocat l-a întrebat pe martor dacă ştie că, pe
25 martie, aviaţa aliată a distrus o staţie de benzină în respectiva localitate. După
care, a continuat acuzaţiile la adresa membrilor gherilei albaneze: „Ce interes
aveau să tragă în soldaţii sîrbi? Ştiaţi că i-au împuşcat după care i-au acoperit cu
steaguri albaneze?”
Insistenţa cu care Milosevic repeta aceleaşi formule a generat intervenţia
Preşedintelui completului de judecată, cae inter alia a insistat asupra faptului că
Morira „a afirmat că în satul lor nu erau membri ai lui CK157. Dacă doriţi să
demonstraţi contrariul, nu aveţi decît să aduceţi martorii dumnevoastră.”
Strategia în cauză, abordată cu o insistenţă feroce, îl identifica astfel pe
Milosevic cu sintagma:”formulez acuzaţii, fără să aduc dovezi”.
Schimbări radicale în privinţa reuşitei Acuzării s-au petrecut cu începerea
audierii martorilor pe dosarele ce vizau atrocităţile comise în Croaţia în perioada
1991-1992 şi genocidul din Bosnia în perioada 1992-1995.
Pe 15 şi 16 decembrie 2003 a fost audiat ca martor Generalul Weslez Clark
(un eveniment semnificativ în vederea clarificării şi calificării acţiunilor întreprinse
de Forţele Aliate pe aceste teritorii). La 17 decembrie 2003, s-a decis amînarea
procesului pînă la 13 ianuarie 2004. Între timp, pe 16 iunie 2004, Camera Primei
Instanţe încheie orice procedură în privinţa acuzatului. Lipsa unui verdict în cazul
Milosevic a provocat reactii publice negative, undeva sfidătoare, faţă de activitatea
Tribunalului, în special, procurorii fiind acuzaţi de felul cum au orchestrat acest
caz, existînd „nejustificat” acuzaţiile la toată perioada războaielor ex iugoslave, în
loc să ceară judecarea fiecărei cauze în parte. Prin urmare, în privinţa lui Milosevic
s-ar fi putut pronunţa de mult o sentinţă, condamnarea acestuia legitimizînd acest
Tribunal şi aducînd un sentiment de împăcare celor care au suferit atît de mult în
Balcani. Însă n-a fost să fie aşa – la Haga procesul încheindu-se într-un mod
nefericit şi fără rezultat.
Concluzionînd, menţionăm că Tribunalul Internaţional pentru pedepsirea
crimelor săvîrşite în conflictul izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii s-a contituit şi
şi-a început lucrările prin studierea unui număr imens de dosare, eficienţa sa
depinzînd, însă, de voinţa statelor-membre ale ONU de a coopera cu acesta şi, fără
îndoială de felul cum va evalua conflictul fratricid din fosta Iugoslavie, mai ales în
lumina ultimelor evenimente provocate şi iniţiate, de data asta de albanezi.
În pofida unor nereuşite, Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie, prin contituirea
20.
şi funcţionarea sa a contribuit în mod esenţial la crearea şi dezvoltarea normelor
dreptului internaţional procesual penal şi a celor care vizează organizarea
jurisdicţiei internaţionale producînd astfel acea relaţie imediată între necesităţile
actuale reale în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi activitatea
manifestată de state întru soluţionarea problemelor de interes mondial. E
remarcabil momentul legat de activitatea procesuală a Tribunaluli ca rezultat al
concordanţei normelor în materie – conciliere a marilor sisteme de drept. Totodată,
procedura tradiţională se face mai eficientă prin atenţia deosebită ce i se atribuie
instanţei Drepturilor Omului. În fine, sub influenţa acestui Tribunal a căpătat o
amplificare deosebită legislaţiei naţională în legătură cu cooperarea împotriva
criminalităţii, asistenţa juridică interstatală în vederea pedepsirii persoanelor
culpabile.

21.
 5. Tribunalul Internaţional pentru Ruanda
Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a servit ca model pentru
înfiinţarea ulterioară a unui alt tribunal pentru judecarea crimelor săvîrşite în
perioada conflictului armat – Tribunalul Internaţional pentru Ruanda. Tribunalul
menţionat, a cărui titulatură completă este Tribunalul Internaţional penal pentru
pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte încălcări grave ale dreptului
internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi
responsabili de genocid şi alte încălcări grave comise pe teritoriul statelor vecine,
între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994, a fost înfiinţat în baza prevederilor
Capitolului VII din Carta ONU, prin rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994 a
Consiliului de Securitate, în scopul de a restabili şi menţine pacea pe aceste
teritorii.
Rezoluţia nu menţionează un sediu al Tribunalului, acesta urmînd a se stabili
ulterior tot de către Consiliul de Securitate, însă precizează că un oficiu al
Tribunalului este obligatoriu să funcţioneze pe teritoriul Ruandei. Ulterior, sediul
Tribunalului s-a fixat la Arusha în Tanzania.
Tribunalul are o organizaţie şi principii de funcţionare similare cu cele ale
Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie în ce priveşte atît competenţa
statului judecător, cît şi cooperarea şi asitenţa judiciară datorată de state-membre
ale ONU pentru identificarea, arestarea şi anchetarea persoanelor învinuite de
săvîrşirea unor crime.
Totuşi, organizaţional menţionăm faptul existenţei a trei Camere de Primă
Instanţă şi a unei Camere de Apel compuse din judecători de aleşi de pe o listă de
candidaţi prezentaţi de statele-membre ale Naţiunilor Unite.
Nominalizările se fac ţinîndu-se cont de o reprezentare adecvată a
principalelor sisteme juridice ale lumii. Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 4
ani, fiind reeligibili. Camerele de Primă Instanţă şi Camerele de Apel se compun
din 16 judecători independenţi şi un maxim în acelaşi timp de 4 judecători ad litem
independeţi, reprezentînd statele interesate. Este interzisă prezenţa a măcar doi
judecători resorsitanţi ai unuia şi aceluiaşi stat. Fiecare Cameră de Primă Instanţă
este compusă din trei judecători, iar Camera de Apel din 7 judecători, care este
comună Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie. Apelul este examinat în complet de
5 judecători.
În prezent, membri ai Camerei de Apel sunt: Preşedintele Camerei de Apel –
judecătorul Fausto Pocar (Italia), judecătorii Mohamed Shabuddeen (Guana),
Mehmet Gunez (Turcia), Liu Daqun (China), Andres Vaz (Senegal), Theodor
22.
Meron (SUA), Wolfgang Schomburg (Germania). Cea dintîi Cameră de Primă
Insanţă este alcătuită din judecătorul Erik Mese (Norvegia) – Preşedintele
Tribunalului şi al Camerei respective, judecătorul Jai Ram Reddy (Figi),
judecătorul Sergei Egorov (Federaţia Rusă).
Cea de-a doua Cameră de Primă Insanţă este compusă din Preşedintele
Camerei – judecătorul William Sekule (Tanzania), judecătorii – Joseph Asoka
Nihal de Silva (Sri Lnca), Arlette Ramaroson (Madagascar) şi judecătorii ad litem
– Solomz Balungi Bossa (Uganda), Lee Gacuiga Muthogo (Kenia), Emille Francis
Short (Gana), Taghrid Hikmet (Iordania) şi Seon Ki park (Coreea de Sud).
Cea de-a treia Cameră de Primă Insanţă este reprezentată de Preşedintele
Camerei – judecătorul Khalida Rachid Khan (Pakistan), judecătorii – Charles
Michael Dennis Bzron (Saint Kitts şi Nevis). Ides Monica Weiberg de Roca
(Argentina) şi judecătorii ad litem – Florence Rita Arrez (Camerum), Gberdao
Gustave Kam (Burkina Faso), Robert Fremr (Republica Cehă) şi Vagn Joensen
(Danemarca).
Procurorul Tribunalului este dl Hassan Bubacar Jallow (Gambia, desemnat
în fucnţie de Consiliul de Securitate ONU LA 15 SEPTEMBRIE 2003, Biroul
procurorului este disclocat în Arusha Tranzania şi este divizat în două secţii:

1. De investigare, structurată pe echipe responsabile de colectarea probelor cu

privire la indivizii implicaţi în crimele comise în Ruanda în 1994, ce cad
sub jurisdicţia Tribunalului;
2. De acuzare, compusă din acuzatorii judiciari reponsabili de susţinerea
învinuirii în judecată şi consilierii legali pentru ambele secţii.

Adiţional, o unitate de Informaţie şi Elementele de Probă se află în

subordinea directă a Procurorului adjunct.Secretariatul răspunde de administrarea
şi managementul Tribunalului, fiind condus de Secretar, reprezentînd Secretarul
General al Naţiunilor Unite, care acordă servicii de asistenţă juridică Camerelor
Tribunalului şi Acuzării. Secretariatul mai desfăşoară şi alte funcţii legale
prevăzute în Regulile de procedură şi de probe ale Tribunalului şi este canalul
pentru comunicare al instanţei. Secretariatul este compus din două subdiviziuni
principale: subdiviziunea sevicii legale şi judecătoreşti şi subdiviziunea
administrativă. Actualul Secretar al Tribunalului este dl Adam Dieng (Senegal),
desemnat în funcţie pe 1 martie 2001 de Secretarul general al Naţiunilor Unite
după o consultare prealabilă cu Preşedintele Tribunalului pentru Ruanda.
Peste 250 de membri ale Acuzării şi Apărării din difertite state ale Africii,
Europei şi Americii au depus mărturire din diferite state ale Africii, Europei şi
23.
 Americii au depus mărturie în faţa Tribunalului. Un organism special - Secţia
asistenţă victimelor şi martorilor – asigură siguranţa şi securitatea martorilor prin
păstrarea anonimatului acestora şi acordarea suportului pe parcursul şi în perioada
de după procese, inclusiv şi efectuarea unei eventuale relocalizări. Mulţi martori au
fost deja relocalizaţi în interiorul şi în afara Ruandei.
Potrivit standardelor internaţionale, acuzatul este în drept să-şi aleagă
avocatul (apărătorul). În situaţia în care persoanele acuzate nu-şi pot plăti avocaţii,
Tribunalul este obligat să-i asigure cu aceştia. În acest caz, deţinutul alege de pe o
listă de avocaţi calificaţi din toată lumea (la moment numărul acestora depăşeste
200 de reprezentanţi) care şi-au exprimat interesul în acordarea unui asemenia
serviciu. Pînă în prezent, toţi deţinuţii au susţinut că sunt săraci. Avocaţii sunt de
fapt „intermediarii” dintre Grefă şi persoana acuzată.
Funcţionarii Tribunalului (în număr de 1042), reprezentanţi ai 85
naţionalităţi) se bucură de imunitate diplomatică chiar le este permis să înceapă
cercetarea din iniţiativă proprie sau potrivit informaţiei primite de la guverne,
organele ONU, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale. Acest moment se
explică prin faptul că Tribunalul nu dispune de un mecanism asemeni organelor
justiţiei naţionale.
Ratione personae Tribunalul este abilitat să judece persoanele, indiferent de
calitatea şi cetăţenia acestora, care au comis crime legate de războiul fratricid pe
teritoriul Ruandei , iar pe de altă parte persoanele, cetăţeni ai statului ruandez, care
au comis acte de genocid sau alte crime pe teritoriul statelor vecine Ruandei, în
perioada conflictului armat indicată în titulatura acesteia (1ianuarie – 31 decembrie
1994).

Ratione materiae Tribunalului judecă trei categorii de fapte:

1. Genocid, definit în cuprinsul art. 2 într-o formulă similară celei din

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948;
2. Crimele împotriva umanităţii, constînd, potrivit art.3, în atacuri sistematice
şi pe scară largă săvîrşite împotriva oricărei populaţii civile în baza unor
considerente naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase, sub formă de
ucidere, exterminare, aducere în stare de sclavie, deportare, lipsire de
libertate, tortură, răpire, persecuţii pentru raţiuni politice, rasiale sau
religioase şi alte asemenea acte inumane;
3. Crime de război, săvîrşite prin încălcarea art. 3 comun Convenţiilor de la
Geneva din 1949 şi alte prevederi corespunzătoare, cuprinse în Protocolul II
de la Geneva din 1977 referitoare la conflictele armate fără caracter

24.
internaţional, avîndu-se în vedere că pe tot parcursul său conflictul armat din
Ruanda s-a păstrat în limitele unui conflict intern.
Sub acest ultim aspect art.4 din Statut enumeră neexhaustiv competenţa
Tribunalului asupra următoarelor crime de război: violenţe executate asupra vieţii,
sănătăţii ori integrităţii fizice sau mintale ale unor persoane, în special, uciderile
sau relele tratamente (torturi, mutilări sau orice formă de pedepse corporale),
pedepse colective, luarea de ostatici, actele de terorism, ultragierea demnităţii
corporale (umiliri, tratamente degradante, răpiri, prostituarea forţată etc.), jaful şi
execuţiile fără o judecată prealabilă sau judecarea fără respectarea garanţiilor
juridice corespunzătoare.
Statutul prevede o competenţă prevalentă a Tribunalului internaţional faţă de
orice altă insanţă care ar judeca fapte de natura celor menţionate săvîrşite în
limitele teritoriale stabilite, principiul non bis in idem aplicîndu-se în mod absolut
în ce priveşte hotărîrile Tribunalului Internaţional şi în mod relativ pentru hotărîrile
date de tribunalele naţionale, în sensul că persoanele judecate de acestea vor putea
fi rejudecate de Tribunalul Internaţional dacă hotărîrile pronunţate în ceea ce
priveşte se referă la fapte caracterizate ca fiind crime de drept comun, ori dacă
judecata în faţa unui tribunal naţional nu a fost imparţială, a fost angajată doar cu
scopul de a-l eschiva pe inclupat de la răspunderea internaţională penală sau nu s-a
desfăşurat cu diligenţa necesară.
Sentinţa Tribunalului Internaţional poate fi atacată cu apel pentru erori de
drept sau de fapt sau supusă revizuirii pentru motive specifice acestei căi de atac.
În acest caz hotărîrea Camerei de Apel fiind definitivă.
Pedeapsa aplicată de Tribunal nu poate fi decît închisoarea pe termen
determinat, a cărei limită se apreciază în raport cu practica generală privind
pedepsele privative de libertate a tribunalelor din Ruanda, ea se execută pe
teritoriul Ruandei sau al oricărui stat care şi-a exprimat voinţa de a accepta
persoanele condamnate de către Tribunal. Graţierea sau comutarea pedepsei se
poate face numai de către preşedintele Tribunalului, cu consultarea celorlalţi
judecători, la propunerea autorităţilor statului pe teritoriul căruia aceasta se
execută.
În mai 2005, Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda, pronunţase 19
sentinţe în privinţa a 25 de acuzaţi, alte 25 sunt în proces de judecare. Primul
proces în faţa Tribunalului a fost deschis în ianuarie 1997, după sosirea la Arusha a
primului acuzat în mai 1996. Pe parcursul primului său mandat (mai 1995 – mai
1999); Tribunalul a emis şase sentinţe cu privire la şapte acuzaţi.
25.
 Toate aceste sentinţe au fost atacate în Camera de Apel a Tribunalului, cu
excepţia sentinţei pronunţate în cazul „Ruggiu”. În prezent sentinţele sunt
definitive.
Acuzarea şi respectiv, condamnarea lui Jean Kambanda au creat un
precedent notoriu, acesta fiind primul conducător de guvern acuzat de genocid. În
special, condamnarea acestuia a instituit adevărul că dreptul internaţional penal
este aplicabil şi înaltelor autorităţi şi a servit ca precedent în înaintarea învinuirilor
unor foşti lideri de state, precum Generalul Augusto Pinochet în Chile, Saddam
Hussein în Irak, Preşedintele Chadului – Hissein Habre şi Slobodan Milosevic –
Preşedintele Serbiei.
Pe parcursul celui de-al doilea mandat (mai 1999-mai 2003) Tribunalul a
pronunţat 9 sentinţe cu privire la 14 acuzaţi.
Astfel, sentinţele pronunţate pînă în prezent vizează un Prim-ministru, patru
miniştri, un prefect, cinci burgamişti, precum şi alte persoane ce au ocupat posturi
înalte în perioada evenimentelor din 1994.
În perioada celui de-al treilea mandat (mai 2003 -2007) Tribunalul
Internaţional penal pentru Ruanda a emis patru sentinţe în privinţa a 4 persoane.
Actualmente pe rol se află 7 procese de judecată în privinţa a 25 de acuzaţi,
17 acuzaţi sunt în aşteptarea începerii procesului de judecată, alţii 19 sunt daţi în
căutare, iar 8 cazuri instrumentate urmează a fi încetate pe motiv de insuficienţă de
probe. În acelaşi timp, menţionăm că Tribunalul i-a eliberat condiţionat pe două
persoane. Prin urmare pînă în ziua de azi 70 de suspecţi au fost învinuiţi dintre care
mai bine de 60 au fost arestaţi şi transferaţi în custodia Tribunalului. Camera de
Apel a confirmat 8 condamnări şi o sentinţpă de achitare. Pentru apeluri sunt în
plină desfăşurare, 7 procese de judecată sunt pe rol, incluzînd un număr de 25 de
acuzaţi.
În continuare, în custodia Tribunaluilui se află miniştri ai guvernului
interimar din 1994, precum şi comandanţi militari, superiori, oficiali
guvernamentali centrali şi regionali de rang înalt, businessmeni prosperi, lideri
religioşi, jurnalişti, intelectuali şi alte persoane influente. Notăm că arestările sunt
efectuate cu asistenţa autorităţilor judiciare şi poliţeneşti în care sunt localizaţi
suspecţii. Douăzeci şi două state, incluzînd cincisprezece state africane, au
conlucrat cu Tribunalul în această direcţie. Altele au asistat Tribunalul prin
facilitarea deplasării martorilor, prin acordarea de locuri în propriile închisori în
vederea executării sentinţei persoanelor codamnate de Tribunal şi prin contribuţiile
aduse Fondului de încredere. Bazîndu-se pe încrederea internaţională, în

26.
organizarea şi administrarea sa, Tribunalul cunoaşte un înalt grad de suport şi
asistenţă din partea comunităţii internaţionale, în special din partea Ruandei şi
Tanzaniei (statele gazdă ale acestuia). Pe perioada de pînă la încheierea procesului
de judecată, acuzaţii sunt deţinuţi într-o Unitate de denţie (Detention Facilitz),
special constituită în cadrul închisorii tanzaniene din Arusha. Această unitate cu
un înalt grad de securitate, conform ultimelor standarde internaţionale, este
constituită şi administrată de Naţiunile Unite. Este în mod regulat inspectată, iar
deţinuţii sunt vizitaţi de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, în vederea
urmăririi asupra respectării înaltelor standarde.
Procesele de judecată sunt extrem de complexe din cauza necesităţii aducerii
martorilor de pretutindeni şi prin cerinţa asigurării traducerii sin şi în cele două
limbi oficiale ale Tribunalului (engleza şi franceza) şi Kinyarwanda (limba
acuzaţilor şi majoritatea martorilor). Nu mai puţin de 800 de martori au fost pînă în
prezent ascultaţi pe diferite cazuri. Majoritatea martorilor, din partea acuzării sau
apărării, necesită măsuri de protecţie astfel încît să poată depune mărturii în
anonimat şi de a fi protejaţi de riscul represaliilor. Astfel, Tribunalul a stabilit un
sofisticat program de protecţie al martorilor, unic în Africa. Potrivit acestuia,
martorii indiferent de localizare sunt aduşi pentru a depune mărturii şi apoi sunt
reîntorşi în siguranţă, în caz de necesitate, fiind posibilă recolizarea acestora şi
schimbarea identitaţii.
Sentinţele finale ale Camerelor Tribunalului de rînd cu alte decizii (mai mult
de 1300) cu privire la importante chestiuni legale vizînd jurisdicţia, procedura şi
evidenţa formează jurisprudenţa Tribunalului, care este deja folosită de către
Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie şi de judecătoriile naţionale din întreaga lume.
Aceasta în egală măsură a constituit un punct de plecare în activitatea Curţii
Internaţionale Penale.
Spre exemplu sentinţa semnificativă „Akazesu” a „spart gheaţa” în definirea
crimei de viol în dreptul internaţional şi prin susţinerea faptului că violul poate
constitui genocid. Toată practica judiciară, procedurală, de evidenţă, schema
protecţiei martorilor şi a celei de detenţie, a susţinerii aparatului apărării au servit
ca bază pentru funcţionarea Curţii Internaţionale Penale şi a Curţii Speciale pentru
Sierra Leone.
Tribunalul pentru Ruanda, prin activitatea sa, a făcut şi continuă să facă o
substanţială contribuţie în înlocuirea culturii nepedepsite cu cea a răspunderii
pentru faptele comise. Un nou climat al opiniei cu privire la eficacitatea dreptului
internaţional umanitar a urmat ca rezultat al succesului practic vizibil al
tribunalelor ad-hoc.
27.
 Tribunalul pentru Ruanda în activitatea sa a întîlnit o serie de probleme, ce-
şi păstrează în continuare activitatea lor, legate de acceptarea sau neacceptarea de
către state, în baza constituţiilor lor, a extrădării propriilor cetăţeni pentru a fi
judecaţi de Tribunalul Internaţional sau pentru executarea în alte state a
pedepselor, de măsurile privind stabilirea persoanelor vinovate şi cercetarea lor
prealabilă, inclusiv de forţele poliţieneşti ce pot fi antrenate în această activitate, de
raportul dintre Tribunalul Internaţional şi tribunalele interne, dintre legislaţia
internaţională şi cea internă privitoare la faptele imputate, de faptul dacă
Tribunalul va fi capabil să judece pe toţi criminalii. Aici evocăm cazul clasic
Elizaphan Ntakirutimana (acuzat de comiterea crimei de genocid faţă de mii de
civili Tutsi, în primăvara anului 1994 în Mugonero şi Ruanda) înaintată de Statele
Unite ale Americii.
Dacă în Europa cooperarea dintre state şi Tribunalul Internaţional pentru
Fosta Iugoslavie îşi găseşte o armonie relativă, în Africa acest scop nu este atins.
Totuşi dezminţim enunţul, potrivit căruia activitatea Tribunalului pentru Ruanda a
fost delcarată ca fiind necalificată şi neadecvată, are loc prestanţa unei ample
colaborări multidisciplinare între comunitatea internaţională şi Tribunal,
dezvoltarea perpetuă şi conformarea la standardele internaţionale existente.
Însuşi fostul Secretar General al Naţiunilor Unite Kofl Annan a susţinut
activitatea Tribunalului:”Tribunalul pentru Ruanda a fost cea dintîi instanţă de
drept internaţional ce a emis o hotărîre cu privire la crima de genocid. Această
hotărîre constituie un testament în determinarea noastră colectivă de a înfrunta
această hienică crimă într-un mod ce n-a mai fost abordat. Sunt sigur că vorbesc
pentru întraga comunitate internaţională, cînd îmi exprim speranţa că această
hotărîre va contribui la lungul proces de reconciliere naţională în Ruanda. Nu
poate fi întremare fără pace, pace fără justiţie şi nu poate fi justiţie fără a respecta
drepturile omului şi legea”.

28.
 6. Curtea Specială pentru Sierra Leone
Curtea Specială pentru Sienne Leone reprezenta o instituţie jurisdicţională
independentă creată cu scopul de a urmări şi sancţiona pe cei ce sunt responsabili
de comitarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii pe teritoriul
statului Sierra Leone după 30 noiembrie 1996, în perioada războiului civil din
Sierra Leone.
Pe data de 12 iunie 2000, condus de dorinţa de a pune capăt violenţei şi
masacrelor din teritoriu, preşedintele statului Sierra Leone, Ahmad Tejna Kabbah,
printr-o scrisoare adresată Secretarului General al ONU, Kofi Annan, solicită
comunităţii internaţionale să tragă la răspundere pe cei ce au comis crime în
perioada de conflict. La 14 august 2000, Consiliul de Securitate al ONU adoptă
Rezoluţia nr. 1315 prin care solicită Secretariatului General să înceapă negocieri cu
guvernul din Sierra Leone privind crearea unei curţi speciale.
Astfel, în urma negocierilor purtate cu guvernul din Sierra Leone, pe 16
ianuarie 2002 a fost semnat la Freetownn, Acordul dintre ONU şi guvernul din
Sierra Leone cu privire la înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra Leone, care
potrivit art.1 din Statut, va avea jurisdicţie asupra persoanelor care se fac
responsabile în cel mai înalt grad de încălcările serioase ale dreptului internaţional
umanitar şi a le dreptului din Sierra Leone comise pe teritoriul acestui stat începînd
cu 30 noiembrie 1996, cuprinzînd liderii care prin comiterea unor asemenea crime,
au pus în pericol procesul de restabilire şi implimentare a păcii în Sierra Leone. La
o astfel de modalitate de înfiinţare a unui tribunal internaţional se recurge pentru
prima dată în practica internaţională penală.
În conformitate cu prevedrile art. 8 din Statut, Curtea Specială are
preeminenţă asupra curţilor naţionale din Sierra Leone. În această ordine de idei, la
orice etapă a procesului, Curtea specială poate adresa curţii naţionale, printr-o
cerere scrisă, deferirea cazului în propria compentenţă în concordanţă cu Statutul
Curţii Speciale şi a Regulilor de procedură şi de probe.
Curtea se compune din trei organe independente – Camerele de Judecată,
care constau din una sau mai multe Camere de Primă Instanţă şi Camera de Apel;
Procurorul şi Grefa (art.11 din Statut).
Camerele de Judecată trebuie să fie formate din cel puţin opt şi cel mult
unsprezece judecători independeţi, aleşi pe o perioadă de trei ani, reeligibili, care
vor activa după cum urmează:

29.
- trei judecători în cadrul Camerei de Primă Instanţă, dintre care un judecător
urmează să fie desemnat de către guvernul din Sierra Leone, iar ceilalţi doi de către
Secretarul General al ONU;

- cinci judecători în cadrul Camerei de Apel, dintre care doi judecători urmează să
fie desemnaţi de către guvernul din Sierra Leone, şi trei de către Secretarul General
al ONU, care au fost desemnaţi.

Judecătorii celor două camere vor alege preşedintele pentru fiecare cameră
de judecată, cîte un preşedinte care va prezida camera de judecată respectivă.
Preşedintele Camerei de Apel reprezintă şi Preşedintele Curţii Speciale. În prezent,
Curtea se compune din 11 judecători, dintre care şase judecători intră în
componenţa Camerei de Primă instanţă (patru judecători fiind numiţi de Naţiunile
Unite şi doi de către guvernul din Sierra Leone), iar ceilalţi cinci constituie Camera
de Apel (trei judecători fiind numiţi de Naţiunile Unite şi Unul de către guvernul
local). Preşedintele Curţii Speciale pentru Sierra Leone a fost ales George Gelaga
King.
Procurorul Curţii Speciale reprezintă un organ independent al Curţii şi este
responsabil de urmărirea şi acuzarea persoanelor care se fac responsabile în cel mai
înalt grad de încălcările serioase ale dreptului internaţional umanitar şi ale
dreptului din Sierra Leone comise pe teritoriul acestui stat începînd cu 30
noiembrie 1996. El este desemnat în funcţie de către Secretarul General al ONU
pentru o perioadă de trei ani şi poate fi reales. Pentru realizarea eficientă a
atribuţiilor sale, procurorul va asista în activitatea sa de către un vice-procuror
originar sin Sierra Leone.
Atît judecătorii, cît şi Procurorul trebuie să-şi exercite funcţiile imparţial – ei
nu pot solicita sau primi instrucţiunile din partea vreunui guvern sau la oricare altă
sursă.
Grefa Curţii este compusă dintr-un grefier şi personalul grefei şi este
responsabilă de buna adminsitrare a Curţii Speciale. Grefierul Curţii este desemnat
de către Secretarul General al ONU, după ce consultă în prealabil Preşedintele
Curţii Speciale, pe o perioadă de trei ani şi poate fi reales. Acesta este ales din
rîndurile personalului naţiunilor Unite, fiind reprezentat de către Robin Vincent.
De asemenea, în cadrul Grefei funcţionează o Diviziune de Ajutor pentru
Victime şi Martori, care în cooperare cu Biroul Procurorului va acorda asistenţă şi
va stabili măsuri de protecţie şi siguranţă victimelor şi martorilor (art. 14 alin. 4 din
Statut).
30.
 Competenţa ratione materiae a Curtii Speciale acoperă încălcările grave ale
dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone. În acest sens,
Statutul Curţii Speciale include crimele împotriva umanităţii – omorul;
exerminarea; supunerea la sclavie; deportarea; întemniţarea; tortura; răpirea,
sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată şi orice altă formă de
violenţă sexuală; persecutarea din motive de ordin politic, rasial, etnic sau religios;
alte fapte inumane (art. 2 din Statut) – încălcări ale art. 3, comun Convenţiilor de la
Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor de război şi Protocolului
Adiţional nr II din 8 iunie 1977 – atentarea la viaţa, sănătatea şi la integritatea
fizică sau psihică a persoanei, mai ales omorul, tratamentele umilitoare şi
degradante, răpirile, prostituţia forţată sau orice altă formă de tratament incident;
jefuirea; condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă,
date de un tribunal legal constituit şi cu respecatrea garanţiilor judiciare general
recunoscute ca indispensabile; ameninţarea cu comiterea uneia din acţiunile
enumerate (art.3 din Statut), alte încălcări serioase ale dreptului internaţional
umanitar – fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva personalului, insalaţiilor,
materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor
umanitar sau de menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca
acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul internal al conflictelor armate o
garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil; recrutarea sau înrolarea copiilor
sub vîrsta de 15 ani în forţele armate sau grupuri armate ori fapta de a-i face să
participe activ la ostilităţi (art. 4 din Statut); şi alte infracţiuni reglementate de
dreptul din Sierra Leone – abuzarea de fetiţe sub 13 ani sau între 13 şi 14 ani ori
răpirea unor fete în scopuri amorale, avînd în vedere prevederile Actului de
prevenire a tratamentului crud faţă de copii din 1926; incendierea caselor de locuit,
a clădirlor publice, ţinînd cont de prevedrile Actului privind distrugerile grave din
1861 (art. 5 din Statut).
În ceea ce priveşte competenţa ratione personae a Curţii Speciale pentru
Sienna Leone, Statutul stabileşte anumite precizări. În acest sens, conform art. 11
din Statut, Curtea va avea competenţa asupra persoanelor „care se fac responsabile
în cel mai înalt grad” pentru comiterea faptelor incriminate de statut, incluzînd acei
„lideri, care comiţînd aceste crime au pus în pericol procesul de restabilire şi
implimentare a păcii în Sierra Leone”. Astfel, competenţa Curţii Speciale se
limitează doar la cei ce se fac vinovaţi de comiterea feptelor incriminate de Statut.
Ca şi în cazul celorlalte tribunale ad hoc, Curtea Specială impune
răspunderea penală individuală persoanelor vinovate şi statutează principiul
irevelaţiei calităţii oficiale.
31.
 În acelaşi timp, Statutul prevede la art. 7 că tribunalul nu îşi va extinde
jurisdicţia asupra persoanelor care nu au împlinit 15 ani la momentul presupusei
comiteri a crimei. În cazul în care o persoană în vîrsta cuprinsă între 15 şi 18 ani
va apărea în faţa Curţii aceasta va fi tratată într-un mod mai blînd avînd în vedere
vîrsta fragedă a acesteia.
Competenţa ratione temporis a Curţii Speciale este limitată la faptele
incriminate de Statut, comise în perioada care începe cu 30 noiembrie 1996 şi care
continuă şi pînă în prezent (art.1 din Statut).
În ceea ce priveşte competenţa ratione loci a Curţii Speciale pentru Sierra
Leone, conform prevederilor art.1 din Statut, acestea se extinde numai asupra
teritoriului statului Sierra Leone, avînd în vedere scopul pentru care a fost
constituită această jurisdicţie.
Unul din principiile de funcţionare de bază a Curţii Speciale este principiul
non bis in idem, care stabileşte că nici o persoană nu poate fi judecată de o instanţă
naţională pentru crimele pentru care a fost deja condamnată de Cătrea Specială.
Totodată, Curtea Specială poate proceda la judecarea unei persoane care a fost
deja condamnată de o instanţă naţională pentru faptele incriminate de Statutul
Curţii speciale, dacă:

- Fapta incriminată a fost calificată ca o infracţiune ordinară

- Instanţa naţională nu a fost imparţială sau independentă în acţiunile sale,
astfel încît s-a încercat de a exonera acuzatul de răspunderea
internaţională penală.

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate de Curtea Specială, Statul stabileşte ca

pedeapsă principală în închisoarea pe un termen, care urmează a fi determinat
pentru fiecare caz în parte, ţinînd cont de practica în domeniu a Tribunalului
Internaţional Penal pentru Ruanda şi a curţii naţionale din Sierra Leone. Această
pedeapsă nu va fi aplicată persoanelor de vîrsta fragedă. Ca pedeapsă
complementară Curtea Specială poate stabili confiscarea proprietăţii.
Sentinţa Camerei de Primă Instanţă poate fi atacată cu apel. În cazul în care
s-a descoperit un fapt nou care nu era cunoscut în momentul procesului şi care,
dacă ar fi fost stabilit în timpul procesului, ar fi condus în mod verosimil la o
hotărîre diferită, condamnatul sau procurorul poate sesiza Camera de Apel cu o
cerere de revizuire a deciziei definitive.
Articolul 22 din Statutul Curţii Speciale reglementează condiţiile de
executare a pedepselor. În acest sens, pedeapsa cu închisoarea va fi executată pe
teritoriul statului Sierra Leone, însă, în cazul în care circumstanţele o cer, aceasta
32.
poate fi executată pe teritoriul unui terţ, cu condiţia ca acel stat să fi încheiat un
acord cu privire la executarea pedepselor cu Tribunalul Internaţional Penal pentru
Ruanda sau cu Tribunalulu Internaţional Penal pentru Fosta Iugoslavie şi să fi
depus pe lîngă Grefierul Curţii Speciale cererea de acceptare a persoanei
condamnate. Curtea Specială poate încheia asemenea acorduri şi cu alte state.
Condiţiile de detenţie sunt guvernate de legea naţională a statului de executare.
Aşadar, Curtea Specială pentru Sierra Leone răspunde întocmai exigenţelor
timpului şi aşteptărilor comunităţii internaţionale şi, în special, a populaţiei civile
din Sierra Leone. Pînă în prezent au fost înfăţişate pe banca acuzării a Curţii
Speciale pentru crime de război, crime împotriva umanităţii precum şi, petru alte
încălcări a dreptului internaţional umanitar, 11 persoane au fost găsiţi vinovaţi,
fiecare în parte, pe 11 din cele 14 capete de acuzare. Aceştia au fost condamnaţi la
50 de ani de închisoare şi urmează să-şi exercite pedeapsa pe teritoriul unui stat
european din considerente de securitate.
Un nou proces s-a declanşat la Curte pe data de 2 august 2007 în privinţa lui
Moinina Fofana şi Allieu Kondewa, acuzaţi de omor, tratament inuman, jaf şi
practicarea pedepselor colective, precum şi înrolarea copiilor sub vîrsta de 15 ani
în forţele armate, în cazul lui Kondewa.
În acest sens, Curtea Specială pentru Sierra Leone reprezintă indubidabil
manifestarea evoluţiei ideii de jurisdicţie internaţională ad-hoc.
Tribunalul pentru Ruanda, respectiv, de rînd cu cel pentru fosta Iugoslavie,
şi într-o măsură mai mică, Curtea Specială pentru Sierra Leone, au stimulat
infiinţarea Curţii Internaţionale Penale şi servesc ca precedent în activitatea
acesteia.

33.
 7. Concluzii
Evenimentele petrecute în mai multe părţi ale lumii arată faptul că
impunitatea a devenit o sursă pentru iniţierea conflictelor armate, deci un obstacol
pentru restabilirea păcii. De aceea, eliminarea impunităţii nu este singurul obiectiv
al justiţiei, ci şi promovarea idealurilor de pace şi de siguranţă în lume.
Pentru a răspunde la aceste situaţii, au fost create tribunalele penale ad-hoc.
Aşa cum rezultă din activitatea tribunalelor ad-hoc, acestea au fost instituite
şi au funcţionat în condiţii istorice şi social-juridice speciale, fiind expresia unor
crize pe care omenirea a gestionat-o cu mari dificultăţi. Structura, funcţionarea şi
procedura utilizată de acestea au fost puternic influenţate de două elemente de
natură total diferită: pe de o parte de experienţa rezultată din activitatea instanţelor
precedente, respectiv Tribunalului Militar de la Nurnberg (cel de la Tokyo nefiind
relevant în acest sens), iar pe de altă parte, de confruntarea dintre cele mai
importante sisteme naţionale de drept penal existente în prezent în ţările
democratice – sistemul de civil-law şi cel de common-law.
O mare parte din neajunsurile constatate în practica Tribunalului de la
Nurnberg au fost îndreptate în activitatea tribunalelor ulterioare, care s-au dovedit
mult mai garantiste, echidistante, echilibrate şi deci credibile. În ceea ce priveşte
procedura, voinţa de a da satisfacţie ambelor sisteme, a dus în final la apariţia unui
model original de procedură penală internaţională.
În acelaşi timp, mai multe aspecte privind constituirea şi funcţionarea
acestora au demonstrat, în mod clar, necesitatea înfiinţării unei curţi penale
internaţionale cu caracter permanent. Existenţa unei asemenea curţi constituie o
puternică descurajare a gravelor încălcări ale normelor dreptului internaţional
umanitar.
Tribunalele ad-hoc au fost create pentru a răspunde evenimentelor din acele
regiuni. Organismele ad-hoc, avînd o jurisdicţie limitată, nu au avut ocazia să
consfinţească o jurisprudenţă extinsă în raport cu multiplele conflicte care au avut
loc în cadrul unei perioade lungi de timp. O curte permanentă poate însă sprijini
dezvoltarea constantei în domenii precum, principiile generale ale legii
penale, procedură şi pedepsire.
Conform Statutului de la Roma, competenţa Curţii este, de asemenea,
limitată, în sensul că: ratione temporis– numai la situaţii desfăşurate după intrarea
în vigoare a Statutului; ratione loci, după cum am observat;ratione materiae -
pentru cele patru categorii de crime, una dintre acestea nefiind încă
definită. Tortura, traficul internaţional de droguri şi terorismul nu intră în
competenţa Curţii.
34.
 Cu toate acestea, Statutul de la Roma tinde să răspundă nevoii de a avea o
justiţie eficientă, care să corecteze punctele slabe observate în activitatea
Tribunalelor ad-hoc.
Dincolo de interesul juridic şi chiar istoric al cercetării acestor aspecte, este,
fără îndoială, cel mai important, ca din originala experienţă a tribunalelor ad-hoc,
să poată fi extrase şi utilizate cele mai bune aspecte necesare pentru asigurarea
funcţionării reale şi eficiente a ceea ce urmează să devină în timp principalul
instrument al justiţiei penale internaţionale în Mileniul al treilea – Curtea Penală
Internaţională.

35.
Bibliografie

1. Andronovici Constantin. “Drept internaţional public”. ED. Graphix. Iaşi, 1993;

2. Anghel Ion M., Anghel Viorel I. “Răspunderea penală în dreptul internaţional” Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998;

3.Creţu Vasile.”Drept internaţional public”. Ediţie revăzută şi adăugită. Ed. Fundaţiei România
de mîine. Bucureşti 2002;

4. Creţu Vasile. “Drept internaţional penal”. Ed. “Tempus România”, Bucureşti, 1996;

5. Diaconu Dumitru. “Curtea Penală Internaţională: istorie şi realitate”, Bucureşti, ALLBECK,

1999;

6. Geamănu Grigore, “Drept internaţional penal şi infracţiunile internaţionale”. Editura

Academiei. Bucureşti, 1977;

7. Marian Ana. “Ghid cu privire la cooperarea juridică internaţională”.

8. Sîrcu-Scobioară Diana. “Jurisdicţia internaţional penală”. Institutul de Istorie, Stat de Drept al

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, CEP USM, 2008;

9. Carta de la Londra, 8 august 1945;

10. Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici din 17 decembrie 1979;

11. Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg, la 27 ianuarie

1977;

12. Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor terosiste semnată la Washington la 2

februarie 1971;

13. Convenţia pentru instruirea unei Curţi penale internaţionale, semnată la Geneva la 16
noiembrie 1937;

14. Convenţia privind neaplicarea limitărilor statutare în cazul crimelor de război şi al crimelor
împotriva umanităţii, 26 noiembrie 1968

15. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, 1945

16. Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru Rwanda, 1945.

17. Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma, 1998

36.