Curs 1

Biofizica
 Obiectul biofizicii
• viata este o forma superioara de mişcare a
materiei, care nu se poate reduce la formele ei
inferioare (fizice, chimice), forme pe care le
înglobează organismele vii, dar fără
cunoaşterea acestor aspecte nu este posibila
înţelegerea vieţii.
 Definitia biofizicii
Biofizica este o ştiinţă interdisciplinara care
se ocupa cu:
• Studierea fenomenele fizice implicate in
functionarea sistemelor biologice.
• Folosirea tehnicilor pentru cercetarea
sistemelor biologice;
• Cercetarea efectelor biologice ale
factorilor biofizici asupra sistemelor
biologice;
 Bibliografie
• Biofizica / Margineanu, Doru-Georg, Bucuresti: Editura Stiintifica si
Enciclopedica, 1985,
• Principii de biofizica umana. Vol. 1 si 2 / Dimoftache C, Herman, Sonia,
Bucuresti: Editura Universitara "Carol Davila" din Bucuresti, 2003
• Fundamentele biofizicii medicale / POPESCU, Aurel , Bucuresti: ALL,
1994
• Metode biofizice de analiza. Senzori si biosenzori [Resursa electronica] /
Monica Florescu (2008)
• Fizica generala / Monica Florescu, Sorin Mihai Adam, Natalia Dihoiu
(2007)
• Biofizica – note de curs / M. Florescu, http://biofiz.unitbv.ro/moodle2/
• Biofizica si fizica generala : lucrari de laborator / Florescu, Monica (2004)
• Biophysical theory of radiation action : a treatise on relative biological
effectiveness / Gunther, Klaus (1983)
• Biofizica / Margineanu, D.G. (1980)

• Catalog online: http://www2.unitbv.ro/biblio

 Mărimi. Unităţi de măsură. Sisteme de
unităţi de măsură
Mărimi fizice

• Corpurile din natura si fenomenele fizice sunt caracterizate

prin doua categorii de proprietăţi: calitative si cantitative.

• Proprietăţile care pot varia cantitativ se numesc mărimi.

Mărimi. Unităţi de măsură. Sisteme de
unităţi de măsură
Mărimi fundamentale. Aceste mărimi sunt independente între ele, adică se
definesc fără ajutorul altor mărimi. Numărul mărimilor fundamentale este egal cu
diferenţa dintre numărul mărimilor şi numărul relaţiilor ce există între ele. Aceste
mărimi sunt:
– Lungimea (l).
– Masa (m).
– Timpul (t).
– Intensitatea curentului electric (i).
– Temperatura termodinamică (T).
– Cantitatea de substanţă (molul ).
– Intensitatea luminoasa (I).
 Mărimi. Unităţi de măsură. Sisteme de
unităţi de măsură
• Mărimi derivate. Derivă din mărimile
fundamentale (se definesc cu ajutorul
altor mărimi). Astfel, de exemplu viteza v a
unui corp se defineşte prin relaţia:
s
v
t
• în care s este spaţiul şi t este timpul.
 Mărimi. Unităţi de măsură. Sisteme de
unităţi de măsură
Grupul unităţilor fundamentale stabilite împreună cu toate
unităţile derivate recunoscute pe plan internaţional se
numeşte Sistemul Internaţional (SI).
• Unităţile fundamentale ale SI sunt următoarele:
– Metrul (m).
– Kilogramul (kg).
– Secunda (s).
– Amperul (A).
– Kelvinul (K).
– Molul (mol)
– Candela (cd).
Două unităţi de măsură suplimentare întregesc SI:
– Radianul (rad) – unitatea de măsură pentru unghiul plan.
– Steradianul (sr) – unitatea de măsură pentru unghiul solid.
 Mărimi. Unităţi de măsură. Sisteme de
unităţi de măsură
• Unităţile derivate sunt unităţile de măsură
corespunzătoare tuturor mărimilor derivate şi se
stabilesc în funcţie de unităţile fundamentale cu
ajutorul formulelor de definiţie corespunzătoare
mărimilor derivate, obţinându-se astfel formulele
de unităţi de măsură.
• În cazul vitezei, se obţine următoarea formulă de
unităţi de măsură:
vSI   ms 1
m
s
• indicele SI din formulă arată că unitatea derivată a
vitezei este în SI.
Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de masura
PREFIX FACTOR DE MULTIPLICARE AL UNITĂŢII SIMBOL
exa 1018 E
peta 1015 P
tera 1012 T
giga 10 9 G
mega 10 6 M
kilo 10 3 k
hecto 10 2 h
deca 10 da
deci 10 – 1 d
centi 10 – 2 c
mili 10 – 3 m
micro 10 – 6 
nano 10 – 9 n
pico 10 – 12 p
femto 10 – 15 f
atto 10 – 18 a
Marimi fizice scalare si vectoriale
• Marimi scalare sunt
exprimate doar cu ajutorul
unor valori (marime).
– Ex. timp, masa, densitate,
concentratie, etc.

• Marimi vectoriale sunt

caracterizate de marime,
directie si sens.
– Ex. forta, viteza, acceleratie,
presiune, etc.
Operatii cu marimi fizice
vectoriale
Adunarea vectorilor–Metode grafice

Pentru vectorii care au aceeasi

directe se folosesc adunarea si
scaderea marimilor vectorilor.
Atentie la sensul vectorilor.
Adunarea vectorilor–Metode grafice
 Scaderea vectorilor

Pentru scaderea vectorilor se defineste vectorul

negativ, care are aceeasi marime dar e de sens opus
vectorului care se scade.

Diferenta vectorilor se transforma in suma:

 Inmultirea unui vector cu un scalar
Vectorul rezultant are aceesi directie cu primul vector si marimea multiplicata.
Daca scalarul este negativ, vectoul rezultatnt are sens opus primului vector.
 Adunarea vectorilor pe componente

Orice vector poate fi exprimat ca suma a doi vectori, numiti componente.

De obicei se aleg vectori perpendiculari.
Adunarea vectorilor pe componente

Daca componentele sunt

perpendiculare se pot folosi functii
trigonometrice.
Structura si proprietăţile materiei
• În univers materia se prezinta sub doua forme:
• Substanţa este forma de existenta a materiei care are o
structura discontinua, discreta si care este alcatuita din
microparticule din agregarea carora rezulta corpurile
inconjuratoare. Substanta se prezinta sub patru stari de
agregare: solida, lichida, gazoasa si plasma.
• Câmpul, este forma de existenta a materiei cu o
structura continua prin intermediul careia particulele de
substanta sunt unite in sisteme si prin care se transmit
interactiunile dintre aceste particule. Dupa natura lui,
campul poate sa fie: gravitational, electric, magnetic,
nuclear.
Structura si proprietatile materiei
• Indiferent de starea lor de agregare, corpurile
macroscopice sunt alcatuite dintr-un numar
foarte mare de particule (molecule, atomi, ioni)
aflate intr-o continua miscare.

• Atomii molecule sau cristale

• Moleculele cristale moleculare si
macromoleculare, polimeri (in urma unirii unor
molecule mici – monomeri)
• biomolecule = biopolimeri
Atom Molecula mica
(dipol permanent)

Macromolecula
• Structura atomului
– atomul este un sistem complex
– Raza atomilor este cuprinsa in intervalul
35 pm (He) si 225 pm (Cs) (1 pm =
10−12 m), iar masa lor absolută este
cuprinsa într-un interval de 10 10 kg
25 30

– o reprezentare simplistă a structurii

atomului corespunde unui sistem
microscopic planetar în centrul căruia
este plasat nucleul atomic în care este
concentrată practic aproape întreaga Modelul planetar
masă a atomului. al atomului
– Între nucleu şi învelişul electronic se
manifestă forţe de interacţiune electrice
şi magnetice ce menţin stabilitatea
atomului.
• Structura nucleului atomic
– Nucleul la rândul său prezintă o structură complexă
ce reflectă caracterul discontinuu al materiei alcatuit
din particule elementare numite nucleoni: protonii şi
neutronii
– Forţele de interacţiune dintre nucleoni sunt forte de
atracţie de mare intensitate şi se numesc forţe
nucleare.
– Intensitatea forţelor nucleare este cu 6-7 ordine de
mărime mai mare decât intensitatea forţelor de
interacţiune coulombiană ce menţine stabilitatea
atomului şi acţionează pe distanţe extrem de mici,
comparabile cu dimensiunile nucleului atomic.
– Diametrul nucleului atomului este 1.75 fm
(1.75×10−15 m)
In detaliu este prezentat nucleul de heliu (He)
 Forţele de interacţiune moleculară

• Între moleculele ce alcătuiesc o substanţa,

indiferent de starea ei de agregare, se
manifestă forţe de interacţiune.
• În funcţie de distanţa dintre molecule,
forţele de interacţiune pot fi:
– de atracţie sau
– de respingere.
Structura si proprietatile materiei
• Stabilitatea moleculelor se datoreaza:
– fortelor interatomice sau intramoleculare
(forte de interactiune dintre atomii
constituenti) şi
– forţelor intermoleculare, care actioneaza
pentru a se obtine o configuratie electronica
stabila.
Structura si proprietatile materiei
• Forţele inter- şi intramoleculare apar din faptul
că toţi atomii conţin sarcini electrice de semne
contrare. Astfel aceste forţe sunt de natură
electrostatică.

• La baza tuturor interacţiunilor electrostatice stă

legea lui Coulomb care exprimă forţa F cu care
interacţionează două particule având sarcinile
electrice q şi Q, aflate la distanţa d într-un mediu
cu constanta dielectrică :
1 q Q
F 
4 d2
 Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor
• legătura ionică sau cea covalentă
(puternice)

Se realizeaza prin punerea

in comun de elctroni de
Se realizeaza intre ioni de catre doi sau mai multi
semne opuse. atomi
 Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor
• Fortele dipol-dipol
• Repartiţia sarcinilor electrice în molecule poate fi:
• uniformă (molecule nepolare) sau
• neuniformă (molecule polare sau dipoli electrici
permanenti).
– Aceste forte apar intre molecule dipolare permanente.
Ex; HCl (Cl este mai electronegativ decat H)
– Substantele cu molecule dipolare au punctul de topire
sau de fierbere mai mari decat ale substantelor cu
aceasi masa molecula dar nepolare.
Matrice cu molecule dipolare care pot fi
permanente sau induse (de aparitia unei
molecule dipolare permanente sau a unui camp
electric extern)
Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor

Forţe Van der Waals sau forte de dispersie

London

-Aceste forte apar intre moleculele dipolare induse

dar sunt mai slabe decat interactiunile dipol-dipol.

Forţa Van der Waals este forţa de atracţie dintre

molecule polare invers proporţională cu puterea a
7-a a distanţei dintre molecule pentru care se
stabileste un echilibru dinamic.
Forţele Van der Waals sunt mult mai slabe decât legăturile chimice si
nu modifică structura şi proprietăţile moleculelei şi de aceea joacă un
rol important în cadrul proceselor biochimice din sistemele vii, în mod
deosebit în structurile tranzitorii ale moleculelor celulare, cum sunt:
sinteza proteinelor în ribozom, influenţa reglatoare a ADN-ului,
acţiunea enzimatico–catalitică.

Ex.Abilitatea unor soparle Gecko de a urca pe sticla sau a sta

atarnate cu un singur picior este atribuita forţelor Van der Waals
(folosind firele de par de pe picior)
 Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor
Legatura (puntea) de hidrogen
•ia naştere datorită forţelor electrostatice care
apar intre un atom de hidrogen si un atom
electronegativ (N, O sau F) dintr-o alta molecula
sau grupare:
• între hidrogenul din gruparea –OH a unei
molecule şi perechea de electroni
neparticipanti ai oxigenului dintr-o moleculă
vecină (ex:H2O),
•în cazul asocierii printr-o punte dublă a unui
atom de H cu gruparea >NH a altei molecule.
•Se mai numeste coordinativa pentru ca se
realizeaza prin suprapunerea norilor electronici ai
moleculelor
Acizii carboxilici formeaza dimeri in faza gazoasa
 Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor
apa glucoza
Interacţiunea hidrofila apare intre
moleculele de apa si molecule
polare (sunt atrase catre sarcinile
electrice ale moleculelor de apa).

Exemplu: moleculele de glucoza au

gruparea hidroxil (OH) care atage
moleculele de apa. In final
moleculele de glucoza sunt
inconjurate de un strat de molecule
de apa, strat numit strat de
hidratare.

•De aceea apa este un solvent asa

de bun
 Tipurile de legături care determină
formarea moleculelor
Interacţiunea hidrofobă apare intre moleculele cu porţiuni
hidrofobe care nu se dizolvă în apă (nu au portiuni
incarcate cu sarcina electrica care sa se atraga sau sa se
respinga).
Interactiunile hidrofile impreuna cu cele hidrofobe ajuta la
determinarea formei tri-dimensionale si structura
biomoleculelor (cum sunt proteinele) si a membranelor
celulare.

ulei apa
 Proprietăţile fizice ale apei
Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin
caracterul ei dipolar şi prin capacitatea de a forma legături
de H.

• căldură specifică mult mai mare decât cea a oricărei

substanţe solide sau lichide; este foarte importantă în
procesele de termoreglare la nivelul organismului viu.
• De exemplu, eforturi musculare intense ar putea duce
la o supraîncălzire.
• conductibilitate termică de câteva ori mai mare decât
cea a majorităţii lichidelor: “amortizor termic” al apei în
organism;
 Proprietăţile fizice ale apei
Apa are proprietăţi fizice speciale, care se explică prin
caracterul ei dipolar şi prin capacitatea de a forma legături
de H.

• căldură latentă de vaporizare mult mai mare decât a

altor lichide: factor determinant al homeotermiei (răcirea
corpului prin evaporare pulmonară şi transpiraţie);
- densitate maximă la 4 C - importantă pentru viaţa
acvatică;
- constantă dielectrică foarte mare - favorizează disociaţia
electrolitică;
- tensiune superficială mare (fenomene interfaciale,
capilaritate).