EVOLUŢIA SOCIETĂŢII: DE LA TRIBURILE ARHAICE

LA SOCIETATEA INDUSTRIALĂ

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

În sens general, societatea e definită ca fiind un grup/colectivitate care ocupă un

anumit teritoriu, membrii săi aparţinând aceleiaşi culturi. Ea reprezintă deci un sistem
de relaţii ce se stabilesc între indivizi. O primă distincţie ce trebuie operată este aceea
dintre societate şi stat, ultimul fiind înţeles drept o organizaţie ce deţine monopolul
utilizării forţei, fiind legitimat să intervină (inclusiv prin intermediul violenţei) în
situaţiile în care legile sunt încălcate. Mai trebuie adăugat faptul că societăţile omeneşti
se dezvoltă în timp, fiind marcate de evoluţia lor istorică. Istoria societăţii este văzută de
unii sociologi drept un proces de evoluţie socio-culturală, de la formele cele mai simple
până la forme complexe de dezvoltare culturală în general şi tehnologică în special. Nu
este vorba în acest caz de o evoluţie de tip liniar, ce implică un referenţial valoric, în
sensul că societatea actuală, denumită îndeobşte cu termenul de globalizare ar fi „mai
bună” decât celelalte, ci se face mai degrabă referire la un aspect de ordin cantitativ, în
speţă tehnologiile actuale permit societăţii să încorporeze un număr mare de oameni,
ceea ce face necesară recurgerea la modalităţi tot mai complexe de organizare.
Pentru a descrie această evoluţie social-tehnologică, este nevoie de departajarea a
două concepte importante: conceptul de tehnologie de subzistenţă şi acela de surplus
social/economic. Tehnologia de subzistenţă se referă la ansamblul de unelte,
procese/activităţi şi cunoştinţe de care are nevoie o societate pentru a-şi satisface
nevoile de bază necesare supravieţuirii sale (Schaefer, Lamm 1995). Surplusul social are
în vedere acel mod de producţie realizat de un grup de oameni, ce serveşte atât pentru
satisfacerea nevoilor acestora, cât şi ale altora, ce nu sunt implicaţi în mod direct în
realizarea acelor activităţi specifice – de exemplu, activităţile agricole. Dacă iniţial
noţiunea de surpus social se referea strict la activităţile agricole, ulterior, ea a cuprins
toate tipurile de activităţi de producţie sau servicii. Pe cale de consecinţă, surplusul
social include o diviziune a muncii tot mai sofisticată, precum şi noi oportunităţi, ce se
află în legătură directă cu prosperitatea, atât de ordin individual/familial, cât şi a
societăţii în ansamblu. De asemenea, surplusul social a făcut posibilă apariţia unei mari
varietăţi de produse şi servicii, eliminarea dependenţei stricte a omului faţă de mediul
fizic, dar şi apariţia unei diferenţieri sociale majore şi a inegalităţilor sociale şi
ocupaţionale. S- a impus astfel o împărţire a membrilor societăţii în diverse clase
sociale, dominate de inegalităţi socio-economico-culturale.
În istoria umanităţii, sociologii au identificat existenţa a patru tipuri esenţiale de
societăţi, fără a include în această dezbatere globalizarea, căreia îi va dedicată o analiză
separată, şi anume: triburile arhaice de vânători şi culegători, comunităţile pastorale,
statele agrare şi societăţile industrializate. Diferenţele reprezentative dintre acestea se
referă la volumul populaţiei, dezvoltarea tehnologică, organizarea internă etc.

I. Societăţile arhaice: triburile de vânători şi culegători

Sunt alcătuite dintr-un număr mic de membri, ce îşi asigură traiul zilnic din
vânat, pescuit sau culegerea plantelor din natură. Dezvoltarea tehnologică este
minimală, diviziunea muncii fiind ca şi inexistentă. Prin urmare, inegalităţile sociale nu
sunt deloc pronunţate, singurele diferenţe esenţiale având legătură cu vârsta şi sexul:
bărbaţii sunt vânători, iar femeile culeg plante şi cresc copiii. În general însă, se poate
afirma că, în afara acestor statusuri clar precizate şi a rolurilor ce derivă din ele şi
anume cel de vânător specific bărbaţilor, respectiv acela de culegător propriu femeilor,
bărbaţii au un status social mai important decât femeile, ei participă la adunările
tribului şi la ceremoniile religioase. Deciziile importante sunt luate de cei în vârstă, însă
modalitatea de impunere a unui lider este exclusiv una informală. În cadrul acestor
societăţi, familia ocupă un rol esenţial, legăturile de rudenie fiind sursa cea mai
importantă de autoritate şi influenţă socială.
Triburile sunt aşezate pe un teritoriu stabil, migrând adesea în interiorul
acestuia. Membrii acestor societăţi nu sunt atraşi de bogăţiile materiale, ci sunt
preocupaţi doar de asigurarea nevoilor de bază. Preocuparea lor esenţială este legată de
religie, de practicarea ritualurilor şi ceremoniilor religioase. Accentul în aceste societăţi
se pune pe cooperare şi nu pe competiţie, vânătorii pot vâna solitar, dar ei împart hrana
cu restul comunităţii. Ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre existenţa unui
sistem economic, decât într-o formă extrem de primitivă, schimburile de produse au un
caracter exclusiv informal. Mai mult decât atât, deoarece resursele naturale se află într-o
relativă abundenţă în raport cu numărul mic de oameni care le doreşte, se poate afirma
că în acest tip de societate nu există războaie. Atunci când resursele naturale tind să se
împuţineze, indivizii se mută pur şi simplu într-un alt loc, în care găsesc resurse noi.
În zilele noastre, mai există câteva asemenea societăţi răspândite în diverse
colţuri ale lumii, cu excepţia continentului european: în zona centrală şi în cea sudică a
Africii mai există cinci asemenea tipuri de societăţi (boşimanii în Namibia, Africa de
Sud etc., Koroca în Angola, pigmeii în Rwanda, Burundi, Uganda, Camerun, Namibia
etc., vânătorii Africii de Est şi vânătorii etiopieni), în Asia (vânătorii siberieni, cei din
India, pigmeii asiatici denumiţi Negritos, ce se găsesc în Filipine, Noua Guinee etc.,
vânătorii din Asia de Sud-Est), în Australia (aborigenii), în America de Nord
(eschimoşii, popoarele aborigene din Canada, din Alaska, din California, triburile
indigene nord-americane din Marele Bazin, apaşii, populaţia Seri din Mexic etc.), iar în
America de Sud există alte asemenea societăţi (triburile de vânători şi triburile Warao
din Venezuela, vânătorii amazonieni, vânătorii din estul Braziliei, din regiunea Gran
Chaco, populaţia băştinaşă din Ţara de Foc etc.) (Gelles, Levine 1995).

II. Societăţile pastorale

Societăţile pastorale (şi cele agrare) au fost iniţial tot de tipul vânătorilor şi
culegătorilor, ele transformându-se în momentul în care anumite grupuri de vânători au
învăţat cum să cultive plante şi să domesticească diverse specii de animale, după care s-
au ocupat de creşterea lor. Acest element care nouă celor de astăzi ni se pare o
banalitate oarecare a reprezentat o adevărată revoluţie în dezvoltarea umanităţii, fiind
similară metamorfozei simplului consumator al produselor oferite de natură în ceva
mult mai complex şi anume producător al unor bunuri necesare satisfacerii nevoilor
vitale ale omului. O altă consecinţă importantă a faptului că oamenii au renunţat la
vânătoare şi cules în favoarea practicării agriculturii şi a creşterii animalelor a fost aceea
că ei s-au putut stabili în anumite locuri determinate, întemeind mici comunităţi după
modelul celor rurale. Ceea ce nu înseamnă că au renunţat cu totul la practicarea
nomadismului, însă, în cazul lor putem vorbi de existenţa unui fenomen nou, cel de
migraţie, în funcţie de schimbările anotimpurilor, care este însă impus de practica
creşterii animalelor. Prin urmare, societăţile pastorale se bazează pe creşterea turmelor
de animale (vite, oi, capre, cai, cămile etc.). Ele sunt concentrate în zone unde se află
păşuni bogate, dar şi în munţi sau deşerturi.
În cadrul societăţilor pastorale, putem vorbi despre existenţa inegalităţilor
sociale. Conducerea este asumată în acest caz de indivizi distincţi, relaţiile de rudenie
sunt mult mai bine conturate decât în cazul vânătorilor. Din faptul că ele au încă în
stăpânire suprafeţe mari de teritoriu, necesare creşterii animalelor, rezultă apariţia unui
nou fenomen economico-social: relaţiile bazate pe comerţ. Acestea au la bază trocul,
schimbul nemediat de produse agricole/de origine animală. Dar nu numai comerţul
reprezintă o caracteristică nouă a acestor societăţi, ci şi apariţia conflictelor, a
războaielor între diferitele clanuri şi aceasta deoarece acumulările materiale încep să se
facă simţite, iar resursele nu mai sunt privite ca fiind din abundenţă şi la îndemâna
tuturor. Cooperarea lasă treptat locul conflictului, iar inegalităţile dintre bărbaţi şi femei
devin şi mai accentuate, cu atât mai mult cu cât bărbaţilor le este rezervat acum un nou
tip de ocupaţie, cea de războinic şi apărător al clanului.

III. Societăţile agrare

Societăţile agrare au apărut ca urmare a cultivării pământului cu diverse tipuri
de cereale sau legume, astfel încât cantităţile produse erau mai mari decât nevoile de
autoconsum ale oamenilor, ceea ce a generat surplus social. Preocuparea de a cultiva
pământul a avut mai multe consecinţe esenţiale asupra modului de a trăi al oamenilor.
În primul rând, ei au renunţat aproape definitiv la nomadism, aşezându-se în mod
temeinic în locuri prielnice practicării agriculturii. O altă consecinţă este dezvoltarea
unor noi tehnologii de producţie; inventarea roţii, a plugului de lemn, tehnica olăritului
etc. sunt doar câteva dintre elementele lumii materiale care vor modifica definitiv
modul de viaţă al oamenilor. Prin urmare, acumulările materiale sunt mai pronunţate în
acest tip de societate decât în cele pastorale, iar numărul de membri este acum
considerabil mai mare în comparaţie cu triburile de vânători sau cu modestele
comunităţi pastorale. Aria de răspândire a societăţilor agrare a devenit foarte vastă,
precum şi rezistenţa lor în timp. De exemplu, se poate spune că Egiptul antic, China
antică, Imperiul Roman, dar şi statele feudale europene pot fi caracterizate drept
societăţi agrare. Războaiele a căror miză o reprezenta stăpânirea de noi teritorii şi noi
resurse sunt o trăsătură comună a acestui tip de societate. Pe de altă parte, aceste
societăţi au lăsat în urmă construcţii de diverse tipuri (construite cu precădere din
raţiuni religioase, dar şi militare sau destinate suveranului) ce au rezistat până astăzi,
fiind exemple vii ale dorinţei oamenilor din cadrul acestor societăţi de a clădi ceva care
să fie mai presus decât fragilitatea vieţii lor.
Există patru tipuri de diferenţe majore care se pot stabili între societăţile agrare şi
celelalte tipuri care le preced pe acestea (Gelles, Levine 1995):
- organizarea politică este bazată mai curând pe posesia asupra terenului decât
pe legăturile de rudenie.
- un număr restrâns de oameni – nu de puţine ori, un singur om sau o familie –
alcătuiesc elita politică, ce deţine controlul asupra resurselor cele mai importante.
- activităţile politice şi economice sunt administrate de persoane care au un rol de
tip birocratic, bine reglementat din punct de vedere formal.
- societatea este divizată în mai multe clase sociale, relaţiile dintre acestea fiind
dominate de mai multe tipuri de inegalităţi. Aceste inegalităţi sunt, de altfel,
constitutive societăţilor agrare, apartenenţa la o anumită clasă socială fiind o consecinţă
a obârşiei fiecărei persoane în parte. Altfel spus, statusul unui individ era prescris încă
de la naştere şi dura până la moartea acestuia. Inegalităţile sociale existente în cadrul
societăţilor agrare erau impuse şi ca urmare a împărţirii stricte a societăţii într-un sistem
de caste, precum cea a conducătorilor (formată din cei ce aparţineau clasei
nobiliare/boiereşti), preoţilor, războinicilor, învăţaţilor, meşteşugarilor, ţăranilor sau
sclavilor.

IV. Societăţile industriale

Aşa cum am mai spus, România continuă să fie un stat preponderent agricol
până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce ne arată o dezvoltare precară atât
din punct de vedere tehnologic, cât şi în ceea ce priveşte mentalitatea dominantă, marea
majoritate a populaţiei fiind caracterizată de sărăcie. Economistul Mihail Manoilescu
constata în anul 1940 acest caracter de rămânere în urmă, acest decalaj între suprafaţa
de teren agricolă şi numărul mult prea mare de oameni care trăiesc exclusiv din munca
pământului. „Astăzi, populaţia României este de cca. 20.000.000 de locuitori, din care
cca. 80%, adică 16.000.000 trăiesc la ţară. Densitatea populaţiei agricole pe km. pătrat de
pământ cultivabil este la noi de 82 locuitori, în timp ce în Germania este de 48. De aici se
desprinde concluzia paradoxală că avem aproape de două ori mai mulţi ţărani decât ne
trebuie pentru o agricultură raţională. Circa şase milioane de ţărani prea mult! Iată de ce
nu se poate găsi soluţia chestiei ţărăneşti dacă se menţine actuala proporţie dintre sat şi
oraş. Cu orice preţ trebuie ca o mare parte a populaţiei ţărăneşti să părăsească
agricultura şi să-şi găsească, fie în sate, fie la oraş, o întrebuinţare în industrie sau în
meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României şi o schimbare totală a
actualei ei structuri economice” (Manoilescu 1940).
Apariţia societăţilor industriale a fost determinată de revoluţia industrială,
fenomen care a avut loc în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea. Revoluţia industrială este considerată a fi un complex de fenomene de natură
tehnologică, economică şi socială, manifestat printr-o serie de îmbunătăţiri aduse
utilajelor şi maşinăriilor utilizate în procesul de fabricaţie a produselor (industriale) – cu
precădere cele textile, a motorului cu aburi, utilizarea cărbunelui în topirea fierului etc
(Flanagan 2010). Acest fenomen s-a bazat deci pe producţia cu ajutorul maşinilor,
mecanismelor, pe utilizarea unor resurse de putere neînsufleţite, de tipul aburului,
electricităţii etc.
Producţia industrială a implicat schimbări majore şi la nivelul organizării vieţii
sociale, în sensul dezvoltării fără precedent a oraşelor şi, mai ales, în ceea ce priveşte
organizarea socială a locului de muncă. Majoritatea populaţiei îşi desfăşoară activitatea
în diverse fabrici/uzine/instituţii etc. şi nu în agricultură. Mai mult de 80% din
populaţia unei ţări locuieşte la oraş, unde viaţa socială este mai impersonală şi anonimă
în raport cu vechile aşezări rurale de dinainte. Diviziunea muncii s-a dezvoltat la rândul
ei, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la producţia de bunuri în serie, ceea ce presupune
producerea unor cantităţi mari de bunuri de acelaşi fel.
În general, o societate industrială este definită ca fiind acel tip de societate ce se
bazează în mod predominant pe producţia mecanizată de bunuri economice şi
servicii. Ea are ca specific schimbarea, precum şi existenţa diversităţii. Are loc o creştere
semnificativă a volumului populaţiei. În acest tip de societate, indivizii îşi aleg
partenerii de viaţă în mod liber, fără intervenţii externe; de asemenea, ei au libertatea de
a-şi alege profesia şi ocupaţia. La nivel social, familia este privată de poziţia sa
dominantă de sursă a puterii şi autorităţii. În plus, familia încetează să fie mediul
privilegiat în interiorul căruia copiii primesc educaţie, cunoştinţele şi abilităţile lor fiind
dependente de ceea ce le furnizează părinţii sau celelalte rude; în societatea industrială,
educaţia devine din ce în ce mai formalizată, fiind privită ca o instituţie socială diferită
de familie (Schaefer, Lamm 1995).
Sistemul politic al acestor societăţi este mult mai dezvoltat, inegalităţile sociale
sunt pronunţate, însă într-o măsură mai mică decât în societăţile tradiţionale. Însă, în
lumea contemporană procesul industrializării a generat o inegalitate majoră la nivel
global între statele puternic industrializate, caracterizate de prosperitate şi cele slab sau
deloc industrializate, în care populaţia este foarte săracă. Prăpastia dintre aceste două
tipuri de state este mult mai evidentă acum decât înainte de apariţia fenomenului
industrializării. Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie a făcut posibilă stabilirea de
contacte între diverse state ale lumii, unele aflate la o distanţă considerabilă în raport cu
altele. În concluzie, se poate spune că industrializarea a accelerat aproape fără măsură
ritmul dezvoltării vieţii sociale a oamenilor, fapt exprimat şi în tabelul de mai jos
(Bassis, Levine 1995).

TOATE ACESTEA ÎN DOAR 200 DE ANI!

1. Populaţia lumii s-a multiplicat de nouă ori (de la 725 de milioane de oameni în
anul 1750 la aproape 7 miliarde în anul 2011). Rata aceasta fabuloasă de creştere este de
aproape 20 de ori mai mare decât rata creşterii populaţiei globale din perioada cuprinsă
între începutul erei noastre şi anul 1750.
2. Raportul rural-urban în statele industrializate s-a inversat cu totul; dacă în
societăţile agrare, populaţia rurală măsura peste 90% din cea totală, în unele state
industrializate din prezent, populaţia urbană se apropie de 90% din totalul populaţiei.
3. Cea mai mare comunitate urbană dintr-o societate industrială este de peste 50
de ori mai mare decât cea similară din societatea agrară.
4. Femeile din societatea industrială dau naştere unui număr de copii de trei ori
mai mic decât copiii născuţi de femeile din societăţile preindustriale.
5. Speranţa de viaţă la naştere este de trei ori mai mare în societăţile industriale
decât în cele agrare.
6. Pentru prima dată în istorie, familia nu mai este o unitate de producţie
semnificativă în economie.
7. Rolul femeilor în economie şi în societate în general s-a schimbat fundamental.
 8. Rolul tinerilor s-a schimbat, de asemenea, cultura specifică acestora a devenit
un factor foarte important în viaţa societăţilor industriale.
9. Producţia şi consumul de bunuri şi servicii pe cap de locuitor este de cel puţin
10 ori mai mare în societăţile industriale decât în cele agrare.
10. Diviziunea muncii a devenit infinit mai complexă.
11. Guvernarea de tipul monarhiei ereditare a dispărut în societăţile industriale,
ea se mai păstrează doar la nivel ceremonial şi al funcţiilor de ordin simbolic.
12. Funcţiile guvernării au fost mult extinse.
13. În societatea industrială, s-au pus bazele sistemului de educaţie publică, iar
analfabetismul este aproape eliminat.
14. Noi ideologii de factură politică s-au răspândit pe scară largă (cu precădere
capitalismul, socialismul şi naţionalismul), în timp ce ideologiile moştenite din epoca
agrară fie au suferit modificări substanţiale, fie au dispărut definitiv.
15. Dezvoltarea fără precedent a sistemelor de comunicaţie şi a reţelele de
transport din întreaga lume, ce a fost realizată cu precădere datorită unor raţiuni de
ordin practic, a micşorat în asemenea măsură întrega noastră planetă încât ea pare
astăzi mai mică decât era Anglia în epoca agrară.
16. Se dezvoltă din ce în ce mai evident o cultură globală, această tendinţă fiind
vizibilă mai ales în ceea ce priveşte stilul de îmbrăcăminte, adoptarea unui limbaj
comun, preferinţele muzicale, interesul faţă de anumite tehnologii, sau modele de ordin
organizaţional, precum şcolile sau fabricile etc.
17. Pentru prima dată în istorie, au apărut unele instituţii politice şi economice
globale, de exemplu O.N.U. sau F.M.I.
18. Unele state foarte dezvoltate din punct de vedere militar au posibilitatea de a
distruge întreaga populaţie a lumii.