Sunteți pe pagina 1din 43

INTRODUCERE

Luând în considerare poluarea mediului şi faptul că pielea este bariera care intră în
contact nemijlocit şi zilnic cu factorii nocivi ai mediului, este absolut normal ca afecţiunile
dermatologice să apară din ce în ce mai des. Acest fapt sporeşte importanţa dermatologiei
cu tot arsenalul care este pus la dispoziţie: terapia clasică şi remediile fitoterapeutice.
Afecţiunile dermatologice sunt cele mai întâlnite forme de infecţii care apar la
oamenii de toate vârstele dar, mai ales la persoanele cuprinse între 20 şi 45 de ani datorită
factorilor nocivi: poluarea apei, a aerului, stresul, dieta, radiaţiile ultra violete şi riscul
profesional.
Este foarte importantă diagnosticarea bolii şi administrarea tratamentului specific.
Netratată orice afecţiune de piele se agravează şi afectează nu numai sănătatea fizică ci şi
echilibrul emoţional, conducând la apariţia depresiei şi la scăderea stimei de sine.
Utilizarea corectă și eficientă a medicamentelor necesită printre altele o informare
corespunzătoare asupra produselor farmaceutice, iar calea de administrare sau modul de
administrare se alege în funcție de multiplele considerente legate de bolnav.
Bolile pielii şi anexele ei prin aspectul inestetic pe care îl realizeză, creează
complexe de inferioritate şi uneori adevărate psihoze cu urmări neplăcute asupra sănătăţii.
Deşi toată lumea doreşte să aibă pielea şi anexele ei de aspect normal, nu toţi ştiu să
le îngrijească raţional pentru a preveni îmbolnăvirea lor şi ce conduită să urmeze atunci
când s-au imbolnăvit. Pielea este ca o oglindă ce arată sănătatea şi vitalitatea organismului,
respiră, reflectă emotii, secretă sebum, elimină toxinele din organism. Pielea îndeplineşte
un rol deosebit de important în menţinerea sănătăţii întregului organism.
Lucrarea este structurată pe capitole și subcapitole, în care sunt făcute referiri la
structura pielii, produsele și medicamentele folosite în tratamentul dermatologic.

1
CAPITOLUL I

PIELEA

I.1. Anatomia și structura pielii


Pielea este un organ complex, nu doar un simplu înveliș, care are o activitate vitală
la fel ca și celalalte organe ale corpului. Pielea îmbracă corpul în întregime cu exceptia
orificiilor naturale (nas, gură, uretră, vagin, anus) unde rolul de înveliș este preluat de
submucoase și mucoase. Pielea este unul din cele mai mari organe ale corpului, cu o
greutate de 4-5 kg şi suprafaţă de 1,6-1,8 m². Este catifelată, onctuoasă şi umedă. Este
foarte elastică având o rezistenţă mare, o fâşie de 2-3 mm lăţime suportând o greutate de 2
kg.
Suprafaţa este brăzdată de depresiuni, unele aparente denumite pliuri sau cute,
altele minuscule denumite depresiuni infundibuliforme. Depresiunile infundibulare sunt
cunoscute popular sub numele de pori și corespund orificiilor glandelor sudoripare şi
foliculilor pilo-sebacei. Cutele pielii sunt de 2 feluri: structurale sau congenitale și
funcționale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității. Cutele
structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute (cute mici).
Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul
pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele
pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo.
Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile
porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei
elasticități normale. La nivelul palmelor și plantelor, microcutele sunt așezate în linii
arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar,
importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de
asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari.
Grosimea pielii variază în funcţie de regiunea cutanată: 4 mm la palme şi între 0,2-
0,5 mm la pleoape, prepuţ şi gland. Grosimea pielii variază cu sexul şi vârsta, fiind mai
subţire la femei, copii şi bătrâni, iar culoarea pielii este în funcţie de bogăţia în pigment
melanic şi de vascularizaţie, variind după regiune şi vârstă.
Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate
diversă, protejează corpul de leziuni mecanice și microorganisme, participă la secretarea
unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de
2
termoregulație, execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă mediul
înconjurător cu tot organismul.
Structura pielii este complexă, pielea fiind compusă din patru regiuni suprapuse
care dinspre suprafaţă spre profunzime sunt următoarele: epidermul (situat la suprafaţă
fiind un epiteliu nevascularizat), joncţiunea dermo-epidermică (separă epidermul de derm),

Fig. I.1. Structura pielii

1. Epidermul. Epidermul este structurat în mai multe straturi de celule, constituite


din keratinocite, printre care se mai găsesc melanocitele şi celulele Langerhans.
Din profunzime spre exterior se găsesc următoarele straturi:
a. Stratul bazal sau germinativ. Este stratul unde are loc multiplicarea celulară şi are rol
în refacerea pielii, realizandu-se astfel un echilibru între producţia de noi celule şi
descuamarea pielii. Un dezechilibru al acestui strat duce la apariția unor afecțiuni care
dereglează epidermopoieza (de exemplu psoriazisul). Printre celulele stratului bazal se
găsesc din loc în loc melanocite care sunt celule ce sintetizează şi produc pigmentul
melanic.
b. Stratul spinos (malpighian) este format din 5 pană la 8 rânduri de celule suprapuse,
între aceste celule existând legături care se numesc desmozomi cu rolul de a ţine celulele
strâns unite între ele. Există afecţiuni care rup această legătură dintre celule, urmate de
manifestări clinice severe cu apariţia unor bule, ca în cazul pemfigusului vulgar.
În interiorul celulelor din stratul spinos se formează tonofibrilele care vor forma în
straturile superioare o scleroproteină numită keratină, ce conferă rezistenţă pielii.
c. Stratul granulos este un strat format din 3-4 rânduri de celule turtite. Acestea
formează o barieră care împiedică pierderea apei, însă este penetrată de gaze, lipide,
3
vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză, dar și de substanțe nocive (ex.
nicotina).
d. Stratul cornos este cel mai superficial format din celule fără nucleu (anucleate).
Celulele din acest strat formează o barieră pentru mediul extern nepermițând pătrunderea
bacteriilor sau a substanţelor chimice, dar când acest strat este afectat se poate pierde
integritatea cutanată şi se formează a mică breşă (spărtură) ce permite pătrunderea
factorilor agresivi în piele. Alte celule ale epidermului sunt melanocitele şi celulele
Langerhans.
Melanocitele provin din neuroectoderm şi sintetizează pigmentul melanic sau
melanina. După ce este sintetizată, melanina se înglobează în melanosomi, organite
celulare care au un rol important în pigmentogeneză.
Există două tipuri de melanină: melanina neagră sau eumelanina (prezentă la
bruneţi) și melanina roşie sau feomelanina (la persoanele blonde sau roşcate). Combinaţia
dintre cele două grupe de pigmenţi este variabilă, obţinandu-se astfel foarte multe nuanţe
de culoare a pielii şi a firului de păr. Celulele Langerhans sunt celule cu rol imunologic,
numite şi santinelele pielii. Au rol în preluarea şi prelucrarea antigenelor provenite din
mediul extern şi în transmiterea informaţiei antigenice spre limfocitele T. Sunt implicate
mai frecvent în patogenia unor boli cum sunt dermatita atopică, eczema de contact,
psoriazis.
2. Joncţiunea dermo-epidermică separă derma de epidermă. Structura sa fibroasă
se aplatizează în timp. Este formată din diferite componente, principala fiind membrana
bazală. Joncţiunea dermo-epidermică are trei funcţii principale: oferă susţinere mecanică
epidermei, menţine contactul între dermă şi epidermă şi acţionează ca barieră şi filtru
selectiv.
3. Dermul este pătura mai profundă formată din celule, fibre şi substanţă
fundamentală. Acesta este împărţit astfel:
a. dermul papilar, porţiunea de la nivelul papilelor dermice;
b. dermul reticular, zona dermului mijlociu format din fibre de colagen, fibre elastice şi
fibre reticulare;
c. dermul profund sau hipodermul.
Fibrele dermului sunt:
- fibre de colagen ce reprezintă majoritatea (80- 90%) din totalul fibrelor; ele sunt
groase, rezistente şi conferă rezistenţă mecanică pielii;
4
- fibrele elastice, sunt foarte subţiri şi au o capacitate de întindere şi revenire, de aici
rezultând şi elasticitatea pielii care diferă de la o vârstă la alta (copiii au cea mai elastică
piele, adulţii au o elasticitate mai mică, la vârstnicii prezintă o elasticitate foarte diminuată
prin ruperea acestor fibre elastice – elastoliza).
- fibrele de reticulină sunt cele mai puţine şi cele mai fine; ele se mai găsesc în jurul
vaselor de sânge. Substanţa fundamentală are rolul de a hrăni atat dermul cât şi structurile
epidermului.
Dermul conţine şi o bogată reţea vasculară şi terminaţii nervoase. Prin derm trec şi
canalele excretorii ale glandelor sudoripare precum şi firul de păr la care este anexată
glanda sebacee.
4. Hipodermul se găseşte în continuarea dermului fiind partea cea mai profundă a
pielii. Face trecerea de la piele la straturile musculare, nervi și vase de sânge, având în
structura sa țesut conjunctiv, adipos, celule nervoase senzitive, vase de sânge și nervi. La
același om prezintă aspecte deosebite, existând părți ale corpului unde pielea pare foarte
slabă, determinând și unele particularități ale corpului.
Funcțiile de bază ale hipodermului sunt: protecție față de stimulii mecanici,
depozitarea apei, a grasimilor, a carbohidraților și a mineralelor, protecție împotriva
frigului, evidențierea formei corpului, menținerea fermității pielii. Pielea, ca şi alte organe,
este vascularizată de o reţea de vase sangvine şi limfatice bogate şi amplu ramificate, care
se extinde de la hipoderm la dermul superficial.
Având vase proprii, epidermul se hrăneşte prin lichidele transvazate din reţeaua
vasculară, îmbibând vascularizaţia pielii, reglată în primul rând de sistemul nervos central,
care îşi trimite ramuri pe calea nervilor principali, la întreaga reţea de vase, în afară de cele
mai periferice numite capilare.

I.1.1. Anexele pielii


Anexele pielii sunt reprezentate de glandele cutanate şi fanerele. Glandele cutanate
își elimină produșii de secreție la suprafața epidermului și îndeplinesc funcții fiziologice
importante. După structura anatomică, glandele cutanate cuprind glandele sudoripare
ecrine, glandele sudoripare apocrine şi glandele sebacee.
Glandele sudoripare se găsesc pe toată suprafața pielii și se prezintă ca niște tuburi
lungi, subțiri care traversează epidermul și se înfundă în derm. Activitatea acestor glande
constă în secreția unui lichid numit sudoare, care provine din vasele de sânge care
5
înconjoară porțiunea interioară a glandei, ce conține apă, clorură de sodiu, acid uric, urme
de uree, acizi grași volatili. Glandele sudoripare sunt ecrine și apocrine. Glandele
sudoripare ecrine ce se găsesc pe toată suprafaţa cutanată, au un miros acid şi sunt
influenţate de factorii externi (căldură şi umiditate) şi factori interni şi nervoşi.
Glandele sudoripare apocrine se găsesc la nivelul axilelor, mameloanelor,
perineului și în zona perianală. Glandele sudoripare apocrine sunt anexe ale foliculilor
pilo-sebacei, pe când glandele sudoripare ecrine nu sunt legate de firele de păr.
Glandele sebacee sunt cele care secretă sebumul, dând pielii elasticitate,
impermeabilitate și catifelare. Acestea sunt anexate firelor de păr, ansamblul constituind
foliculul pilo-sebaceu. Sunt numeroase și răspândite pe suprafața pielii inegal, cele mai
multe găsindu-se pe frunte, nas, bărbie, spate, dar lipsind total în palme și tălpi. În unele
cazuri, când secreția de sebum este insuficientă, pielea devine uscată, descuamându-se,
adesea apărând și fisuri. Dintre anexele pielii fac parte și fanerele. Acestea sunt vizibile la
exteriorul corpului și sunt reprezentate prin unghii și peri (fire de păr).
Unghia este o lamă cornoasă, dură, ce acoperă fața dorsală a extremităților unui
deget. Ea este formată din matricea (porțiunea de piele situată sub rădăcină din care se
regenerează), corpul unghiei sau limbul unghiei (partea descoperită), lanula (zona
albicioasă aflată în imediata apropiere a cutei supraunghiale).

Fig. I.2. Matricea unghiei Fig. I.3. Structura unghiei

Părul este o formațiune epitelială, cornoasă, cilindrică, flexibilă ce este implantată


într-o cavitate numită folicul. Porținea liberă se numește tijă, iar cea conținută în folicul se
numește rădăcină.

6
Rădăcina firului de păr, este bine înfiptă în hipoderm, unde prezintă o proeminență
numită folicul pilos ce contribuie la regenerarea firului de păr. De asemenea, fiecărui fir de
păr îi este anexat un mușchi erector, care atunci când pielea este expusă la frig, prin
contracție, determină apariția „pielii de găină”. Firul de păr este constituit dintr-o tijă şi o
rădăcină, adânc implantată în
Culoarea firului de păr este dată de pigmentul melanic (eumelanina – neagră și
feomelanina – roşie), care prin combinaţie pot da diferite nuanţe de culori părului.
Culoarea părului este produsă de melanocitele de la nivelul bulbului firului de păr.
Melanocitele sintetizează melanina şi o depozitează în melanozomi (granulaţii sau
organite) care o transferă apoi keratinocitelor de la nivelul tijei firului de păr.

Fig. I.4. Structura firului de păr

I.1.2. Funcțiile pielii


Pielea nu este doar un simplu organ de înveliș. Ea este un organ de contact cu
mediul extern, așadar, are mai multe funcții, destul de importante pentru întregul organism.
1. Funcţia de apărare – constă în faptul că pielea protejează organismul împotriva
noxelor biologice, chimice şi fizice din exterior. Datorită impermeabilității sale, nu lasă să
iasă din organism apa, sărurile minerale și mai ales proteinele, fiind o barieră puternică
pentru agenţii infecţioşi din mediul exterior (micotici, microbieni, parazitari). Ca organ
complex, pielea prezintă multe funcţii, mai mult sau mai puţin specifice, începând cu
funcţia de protecţie şi depuratoare şi sfârşind cu funcţiile: metabolică, secretoare,
receptoare şi termoreglatoare.

7
Protecţia mecanică chimică, termică, fizică, antimicrobiană şi impermeabilitatea
pielii la apă se datoresc în primul rând epiteliului cornos al epidermului bogat în cheratină.
Pielea asigură o protecţie împotriva agenţilor fizici şi chimici, întărită prin acţiunea
cheratinei şi melaninei. Ea joacă un rol senzorial mulţumită receptorilor nervoşi
microscopici, sensibili la pipăit, durere şi temperatură. Pielea intervine şi în termoreglare
(menţinerea temperaturii constante interne) prin dilatarea vaselor sanguine cutanate şi prin
evaporarea sudorii, ceea ce permite evacuarea unui exces de căldură.
Pielea este expusă la diferiţi factori nocivi din mediul extern, de natură mecanică, chimică,
fizică şi microbiană. Precum şi unor factori care acţionează din interiorul organismului.
Prin mobilitatea ei pe ţesuturile subadiacente, prin startul de grăsime şi prin elasticitatea ei,
pielea poate amortiza şocurile mecanice. Pe regiunile care sunt expuse acţiunilor mecanice
startul cornos este mai gros şi mai compact (palmă) dermul este mai elastic şi mai flexibil,
iar hipodermul le căptuşeşte cu un strat de grăsime abundentă.
Epidermul, prin proprietatea sa de a reflecta razele luminoase prin pigmentul
depozitat în stratul germinativ, constituie un ecran protector care împiedică pătrunderea
razelor luminoase în profunzime. Atunci când această funcție este slăbită, iar agenţii
infecțioși trec de bariera de apărare a pielii, apar diferite manifestări clinice de tip
dermatite de contact, furuncule, abcese, flegmoane, micoze şi/sau infecţii virale cutanate.
Elementul esenţial al barierei este pelicula hidro-lipidică a pielii, formată din
secreţie de sebum şi sudoare. Reducerea acesteia se poate face prin degresare excesivă,
secreţie mai redusă fiziologic, reducerea naturală a secreţiei la vârstnici.
2. Funcţia de organ imunologic. Dermul prin componentele sale celulare are un
rol important în procesul de apărare. Participarea pielii în procesele imune este reflectată
prin erupţiile care însoţesc bolile infecto-contagioase urmate de imunitate (scarlatina,
pojarul, variola). Numeroase afecţiuni alergice cutanate (eczema, urticaria, erupţiile
medicamentoase) şi utilizarea pielii ca organ de testere a stării de alergie sunt elemente
care atestă rolul imun al pielii.
3. Funcţia de regenerare se produce prin procesul de keratinogeneză şi
melanogeneză. Dacă nu ar exista această funcţie de regenerare ar fi imposibilă funcţionarea
întregului organism. De această funcţie este legat şi procesul de reparaţie cutanată care
acţionează atunci când tegumentul este agresionat şi apare o lezare cutanată cu lipsă de
substanţă.

8
Keratinogeneza este procesul care realizează lama cornoasă care prin rezistența și
elasticitatea ei se opune agresiunii factorilor din mediul extern, în acest fel îndeplinind un
rol fiziologic de apărare. Când printr-o agresiune se rupe stratul bazal, regenerarea se face
mai greu şi lasă cicatrice. Dacă agresiunea este mai superficială, stratul bazal declanşează
procesul de reparaţie care se face mult mai rapid şi această ulceraţie se vindecă fără
cicatrice.
Tot la nivelul stratului bazal se găsesc şi melanocitele care contribuie la procesul de
pigmentogeneză cutanată cu bronzarea pielii sub acţiunea razelor ultra violete, care
protejează ulterior pielea împotriva acţiunii agresive a acestora.
4. Funcția de respirație. Pielea captează oxigenul din atmosferă și elimină în
schimb bioxidul de carbon.
5. Funcţia de menţinere a echilibrului intern al organismului (homeostazia
internă) este realizată de piele prin protecţia la nivelul stratului cornos împotriva pierderilor
hidro-elecrolitice ale organismului. La pacienţii cu arsuri extinse pot apărea perturbări ale
homeostaziei interne, ceea ce demonstrează că severitatea arsurilor este proporţională cu
gradul dezechilibrelor hidroelectolitice (pierderi de apă şi săruri).
6. Funcția sebacee. Glandele sebacee sunt răspândite pe întreaga suprafaţă
tegumentară (cu excepţia palmelor şi plantelor), fiind mai numeroase pe pielea pǎroasǎ a
capului şi zonele medio-faciale. Activitatea glandelor sebacee se găseşte sub acţiunea
hormonilor sexuali. Hormonii androgeni, produşi de testicule, ovare şi corticosuprarenale
stimulează activitatea glandelor sebacee, iar hormonii estrogenii au la nivelul glandelor
sebacee un efect antagonist.
Rolul esenţial al seboreei este în constituirea filmului hidro-lipidic de suprafaţă,
participând la împiedicarea deshidratării stratului cornos, opunându-se pierderii de apă şi
totodată nereţinând apa de suprafaţă, a echilibrării ecosistemului bacterian cutanat (flora
bacteriană) şi a unui confort la atingerea epidermului. Totodată, hiperseboreea dă feţei şi
părului un aspect gras şi strălucitor.
7. Funcția de permeabilitate. Pielea este o cale de introducere a medicamentelor și
cosmeticelor. Absorbția diferitelor substanțe se face prin orificiile pilo-sebacee și
sudoripare. Pielea este permeabilă pentru grăsimi cu cât acestea sunt mai fluide, iar puterea
mare de pătrundere o au uleiurile. În dermatologie sau cosmetologie se adaugă în unguente
lanolină – ceea ce face ca absorbția sa fie maximă, o dată cu ea absorbindu-se și substanța
activă.
9
8. Termoreglarea este un proces complex în care pielea, alături de centrii nervoşi
superiori deţine un rol important în menţinerea constantă a temperaturii corpului. Pielea
participă la acest proces prin termoreceptori, reţeaua vasculară cutanată împreună cu
glandele sudoripare şi prin ţesutul termoizolant al dermului profund.
Frigul provoacă vasoconstricție și împiedică pierderea de căldură, iar căldura
provoacă vasodilatație, care la rândul ei provoacă secreția sudoripară. Sudoarea este
eliminată pe suprafața pielii care prin evaporare produce o răcire a organismului.
9. Funcţia de organ de simţ este reprezentată de simţul tactil, termic realizat prin
receptori şi senzaţia de durere şi prurit, prin terminaţiile nervoase libere.
Pielea prin poziţia ei exterioară, este expusă la acţiunea factorilor nocivi din mediul extern.
Ea reprezintă o suprafaţă sensibilă foarte mare. Importanţa pielii ca organ de simţ nu este
apreciată suficient. Ea poate înlocui, de pildă, la orbi procesul de cunoaştere prin cel tactil,
aceştia ajungând să perceapă forma obiectelor şi dimensiunea în spaţiu.
Se cunosc patru feluri de sensibilitate cutanată: la cald, la rece (sensibilitate
termică), apoi cea tactilă, cu subdiviziunea ei, sensibilitatea dureroasă. Fiecăruia din aceste
sensibilităţi îi corespund un excitant specific şi organe receptoare diferite. Sensibilitatea
cutanată este distribuită inegal pe suprafaţa pielii.
Pe un centimetru pătrat de piele se află: 12-13 puncte reci, 1-2 puncte calde, 100-
200 de puncte dureroase şi 25 de puncte de presiune. Din punctele tactile, cele mai mai
multe se află pe vârful degetelor şi pe palmă. Este important să ştim că se pot elabora
reflexe condiţionate pentru toţi excitanţii cutanaţi
10. Funcţia estetică a pielii se realizează prin caracteristicile specifice fiecărui tip
de piele (seboreică, uscată, sensibilă) şi prin culoarea şi textura pielii. Prin colorația pielii
se pot reflecta și unele stări emoționale sau prezența unor afecțiuni (tegumentul icteric din
hepatite).

10
CAPITOLUL II
METODE DE DIAGNOSTIC ÎN DERMATOLOGIE

II.1. Diagnosticul dermatologic


1. Antecedentele familiale
Dintre antecedentele familiale au importanţă bolile alergice (ex. urticarie, eczeme,
rinită alergică, astm bronşic), bolile cu transmitere genetică (psoriazis, eczemă) sau bolile
infecţioase (tuberculoza, lepra).
2. Anamneza personală
Anamneza trebuie să releveze:
 expunerea la noxe externe (profesia, mijloace de îngrijire, cosmetice,
îmbrăcăminte) sau la alţi factori (animale, frig, căldură), medicamente, obişnuinţe
alimentare, afecţiuni nedermatologice (sarcina);
 agravarea sezonieră a simptomelor afecţiunilor cutanate;
 istoricul bolii: data debutului afecţiunii, modul de apariţie şi evoluţie acut
sau cronic al bolii, tratamentul efectuat până în momentul consultului;
 simptomele prezente: prurit, arsuri, dureri.
3. Examenul obiectiv
Inspecţia se face la lumină naturală, minuţios, cu examinarea întregului tegument şi
a mucoaselor, începându-se de la cap şi terminându-se la degetele picioarelor.
Atenţia trebuie atrasă de:
 pielea pǎroasǎ a capului: scuame, căderea părului, cicatrici;
 faţă: status seboreic;
 ochi: anomalii pupilare;
 mucoasa bucală: examinarea acesteia trebuie făcută în următoarea ordine:
buze,
 mucoasa jugală, gingia, palatul dur, palatul moale, amigdale;
 regiunea cervicală: adenopatii;
 trunchi: axile, mamele, organe genitale, dispunerea părului pe torace şi
 abdomen;
 extremităţi: zonele de flexie şi extensie, spaţiile interdigitale, palme, plante,
 unghii.

11
4. Precizări importante pentru stabilirea diagnosticului
- când au apărut primele leziuni?, mărimea lor?, forma?, culoarea?, consistenţa?
- existenţa unei eventuale relaţii între leziunile elementare?
- existenţa pruritului? (escoriaţiile postgrataj indică existenţa pruritului),
- localizări de elecţie?
- faţa: acneea vulgară, rozaceea, lupusul tuberculos,
- zonele de flexie: lichenul plan, eczema, neurodermita,
zonele de extensie: psoriazisul, prurigo, exantemele medicamentoase,
- trunchi: pitiriazisul rozat.
5. Date utile pentru diagnosticul diferenţial al bolilor de piele
- vârsta: Metode de diagnostic în dermatologie - lupusul tuberculos apare de obicei în
primii 20 de ani de viaţă, lupusul eritematos apare între 30 şi 40 de ani, ulcerul varicos este
o afecţiune îndeosebi a vârstelor peste 40 de ani,pemfigusul vulgar apare după 50 de ani.
- sexul: la bărbaţi sunt mai frecvente rinofima, acneea cheloidiană, acneea
conglobata, la femei sunt mai des întâlnite reacţiile alergice după cosmetice şi prurigoul
nodular.
- ocupaţia: la pacienţii din mediul rural se întâlnesc mai frecvent erizipeloidul, ,
nodulii mulgătorilor, la mineri şi sportivi sunt mai frecvente micozele, la cei care lucrează
în industria chimică, fabrici de ciment: eczemele profesionale.

II.2. Examene de laborator si testari dermatologice


1. Examenele de laborator
Eventuala recoltare de sânge se face în funcţie de afecţiunea cutanată.
2. Examenul histopatologic
Biopsia excizională sau incizională se efectuează în cazul tumorilor cutanate sau
dermatozelor inflamatorii neprecizate.
3. Prick-testul şi testul intradermic
Prick testul şi testul intradermic îşi găsesc indicaţia în suspicionarea unei reacţii de
tip I (alergia la praf de casă, rinită alergică). Seturile de substanţe standard utilizate în
testări, compoziţia de bază a unguentelor, precum şi alergenii profesionali pot fi obţinuţi
din comerţ. Contraindicaţia utilizării lor constă în existenţa în anamneză a unei reacţii
anafilactice.

12
Prick-testul constă în aplicarea unei picături din soluţia de alergen pe suprafaţa
anterioară a antebraţului şi aplicarea la acest nivel a unei scarificări sau înţepături
superficiale prin stratul cornos. Citirea se face după 20 de minute.În caz de sensibilitate
apare eritem şi edem.
Aprecierea aspectului se face în compareţie cu un martor pozitiv (fosfatul de
codeină care apreciază calitatea funcţională a mastocitelor sau clorhidratul de histamină
care explorează răspunsul vascular la mediatori) şi un martor negativ (soluţie glicero-
salino-fenolată).
Terapiile anterioare cu corticosteroizi sau sedative pot influenţa rezultatul testărilor,
fiind necesară întreruperea acestor terapii cu 1-2 săptămâni înaintea efectuării testărilor.
4. Testul epicutan
Indicaţia testului epicutan este suspicionarea unei reacţii de tip IV (dermatita de
contact alergică). Testul se efectuează prin aplicarea pe faţa anterioară a antebraţului sau pe
spate a unei mici cantităţi din substanţa de testat, sau, în cazul în care este vorba de un
lichid, a unei mici bucăţi de tifon impregnată în antigen. Aceasta se acoperă cu leucoplast
pe durata necesară testării. După 48 de ore se îndepărtează leucoplastul şi se face prima
citire cu marcarea rezultatelor. A doua citire se efectuează după 72 de ore.
În caz de reacţie pozitivă (sensibilizare) apare o înroşire cu infiltraţie, vezicule şi
prurit. Reacţia pozitivă se poate cuantifica astfel:
gradul 1 – eritem cu notă urticariană,
gradul 2 – ca şi gradul 1 la care se adaugă papule izolate sau papulo-vezicule,
gradul 3 – eritem cu numeroase vezicule sau chiar bule.
Dacă reacţia este în creştere (intensificarea reacţiei între prima şi a doua citire)
indică alergia. Dacă reacţia este în descreştere (ameliorarea reacţiei între prima şi a doua
citire) indică un efect toxic. Alergenele de contact frecvent întâlnite sunt: nichelul (brăţări,
inele), cromul (ciment), cobaltul (ciment), formaldehida (dezinfectante), materialele
sintetice, antibioticele, cauciucul, excipientele unguentelor.

II.3. Diagnosticul micologic


Examenul micologic îşi găseşte indicaţie în cazul suspicionării unei micoze
(eflorescenţe inelare cu centrul palid şi marginea activă, unghii îngroşate şi galbene).

13
1. Examenul direct
În cazul afectării pielii, după curăţirea şi dezinfectarea pielii cu alcool 70%,
recoltarea se face prin raclarea scuamelor din periferia leziunilor eritemato - scuamoase şi
depunerea lor.
2. Culturile
Însămânţarea materialului patologic se face pe mediul Sabouraud pus în tuburi
înclinate sau flacoane Erlenmayer. Culturile se dezvoltă la temperatura camerei atingând
un diametru de 1-2 cm după 3-10 (14) zile. Aspectul coloniilor de pe mediul de cultură
indică specia de ciupercă.
3. Examenul la lampa Wood
Se bazează pe proprietăţile unor materiale patologice de a prezenta fluorescenţă la
razele ultraviolete trecute prin filtre speciale. Lampa Wood este o lampă de cuarţ cu filtru
de cobalt ce emite raze ultraviolete proiectate într-o cameră obscură. În microscopia pielii
capului apare o fluorescenţă verzuie, în eritrasmă o fluorescenţă de culoare roşu-coral iar în
pitiriazisul versicolor o fluorescenţă portocalie.
Un principiu de bază al terapiei este ca aceasta să nu dăuneze. Medicul trebuie să
cântărească relativitatea dintre eficienţa şi riscul utilizării unei anumite terapii.

14
CAPITOLUL III
AFECŢIUNI LA NIVELUL PIELII ŞI CAUZELE PATOLOGICE ALE
ACESTORA

III.1. Afecțiuni imunologice


1. Psoriazis este o boală cronică de piele, caracterizată prin apariţia unor plăci
roşii, bine delimitate, ce conţin scuame şi sunt localizate pe diferite porţiuni ale corpului.
Scuamele sunt groase, de culoare alb sidefii, aderente la piele şi uşor detaşabile, sub forma
unor lamele. Boala se întâlneşte la aproximativ 2-3% din populaţie. Psoriazisul afectează
zone ale corpului, printre care scalpul, coatele, genunchii şi spatele.

Fig.III.1. Psoriazis

Mai rar axilele, palmele şi plantele (tălpile) sunt atinse. În 50% dintre cazuri,
psoriazisul se poate localiza la nivelul unghiilor care se îngroaşă şi se decojesc, devenind
verzui. Simptomele variază de la forme uşoare şi ajung până la manifestări cu adevărat
chinuitoare.
Cauza care determină psoriazisul nu este cunoscută, dar printre factorii declaşatori
se numără traumatismele, infecţiile şi unele medicamente. Tratamentul constă în utilizarea
de creme emoliente, vitamina D, retinoizi, corticosteroizi, fototerapie, iar în unele cazuri
severe, metotrexat sau medicamente imunosupresoare.

III.2. Infecţii virale


1. Zona zoster este o boală produsă de virusul varicelo – zosterian (vvz) care în
copilărie produce ca primo infecţie varicela iar ca recidivă la adult zona –zoster.

15
Herpesul zoster este o afecţiune virală, ce se maifestă prin erupţii cutanate
dureroase pe traiectul unui nerv senzitiv, cauzate de reactivarea virusului care produce
varicela - virusul varicelo - zosterian. Până la apariţia acesteia, durerile pot fi confundate în
funcţie de localizare cu o angină pectorală, colică biliară sau renală ori migrenă.
După vindecarea infecţiei primare cu (varicela) virusul rămâne în stare latentă în
ganglionii nervoşi timp de mai mulţi ani. Odată cu înaintarea în vârstă sau datorită unei
boli, sistemul imunitar îşi pierde capacitatea de controlare a virusului care este reactivat.
Astfel, în ganglion şi nervi se produce o reacţie inflamatorie, ce determină apariţia unor
vezicule grupate în buchete.
Zona zoster provoacă la unele personae dureri ce persistă luni sau ani după
vindecarea erupţiei. Aceasă boală afectează cel mai adesea toracele, dar poate fi observată
şi pe spate, fese, ceafă sau uneori faţă şi scalp. O singură porţiune a unui membru este
afectată de zona zoster. Lichidul din interiorul veziculelor cutanate conţin particule virale.
Pacienţii cu zona zoster trebuie să evite în contacul fizic cu peroanele care nu au
avut varicelă şi în cazul cărora infecţia ar putea produce consecinţe grave (cum ar fi cazul
femeilor însărcinate, infecţia poate fi periculoasă pentru făt). Simptomele zonei zoster
debuteză în general cu senzaţia de durere pe un teritoriu cutanat, urmată la două, trei zile
de erupţii veziculare, care sunt de obicei diagnostic. Tratamentul constă în administrarea de
medicamente antivirale şi uneori corticosteroizi la 72 de ore după apariţia leziunilor
cutanate.
Aproximativ 90% din populaţia adultă la nivel mondial este purtătoare a virusului
varicelei, iar 20% din aceste personae vor fi afectate de herpes zoster într-un moment al
vieţii, 80% din cazuri apar la personae de peste 20 de ani. Semnele şi simptomele zonei
zoster sunt: senzaţie de arsură, înţepături sau o sensibilitate crescută pe o porţiune de piele
situată pe traiectul nervului infectat, în general pe o singură parte a corpului. După 1-3 zile
apare o roşeaţă difuză pe zona afectată. Apar mai multe vezicule cu lichid, grupate în
buchete, asemănătoare celor din varicelă.
Veziculele provoacă măncărimi, apoi se usucă şi dispar după două sau trei
săptămâni. 60% - 90% din pacienţii cu zona zoster acuză o durere locală, de durată şi
intensitate variabilă. Durerea poate fi de tipul unei arsuri sau a unor înţepături. Uneori, ea
este atât de puternică încât este confundată cu un infarct miocardic, apendicită sau cu o
criză de sciatică, uneori febră şi dureri de cap. Consultarea unui medic după apariţia

16
simptomelor caracteristice pentru zona zoster este obligatorie. Cu cât tratamentul este
instituit mai precoce, cu atât eficienţa sa creşte.
Antivirarele (aciclovir, famciclovir sau vidarabină) sunt medicamente ce
inactivează virusul. Antiviralele sunt bine tolerate şi prezintă puţine efecte secundare.
Tratamentul cu antivirale orale accelerează vindecarea, reduce severitatea şi durata erupţiei
acute, incidenţa nevralgiei post herpetice şi rata complicaţiilor severe la pacienţii
imunocompromişi şi gravide.
Se poate administra interferon sau corticosteroizi pentru a împiedica formarea de noi
vezicule şi pentru a diminua durerea. Interferonul este o proteină a organismului ce
participă la răspunsul imunitar împotriva viruşilor.
Corticosteroizii pot de asemenea reduce incidenţa nevralgiilor post herpetice.
Analgezicele şi antiinflamatoarele non steroidiene (ibuprofen) pot fi eficiente în
combaterea durerilor uşoare sau moderate. Nevralgia post herpetică poate necesita pe lângă
utilizarea analgezicelor clasice, tratamente pe bază de antidepresive triciclice şi analgezice
opioide.

Fig.III.2. Zona zoster

2. Herpesul este o grupare de mici vezicule acumulate la nivelul buzei, de cele mai
multe ori spre marginea exterioara, cauzând o inflamare a pielii, aspect roşiatic şi inestetic.
Băşica este plină cu lichid, spărgându-se în timp şi formând o crustă ce se vindecă în
decursul unei săptămâni. Virusul care provoacă această problemă se numeşte herpes
simplex (HSV), existând două tipuri care provoacă fie herpesul de la nivel bucal, fie cel
genital.

17
Fig. III.3. Herpes
Pe lângă acea rană mai pot apărea şi alte simptome, precum:
 febra;
 inflamarea gurii şi apariţia senzaţiei de inconfort la consumul de alimente şi apă;
 inflamarea gâtului;
 salivare în exces;
Odată ce un om este infectat, leziunea poate reveni oricând în decursul vieţii,
majoritatea pacienţilor având până la 3-4 episoade anuale. În cazurile grave, episoadele se
pot repeta şi în fiecare lună.
Înainte ca rana să apară, poţi resimţi o mâncărime sau usturime pe porţiunea de
piele ce urmează să fie afectată. Dintre factorii care pot declanşa revenirea leziunilor, cei
mai importanţi sunt: stresul excesiv; sistemul imunitar slăbit, fie din cauza bolilor sau a
medicamentelor folosite în afecţiunile autoimune; schimbările hormonale din timpul
sarcinii; variaţii hormonale, la femei, din cauza ciclului menstrual; oboseala care ajunge la
extenuare; expunerea prelungită, fără protecţie, la soare; alergiile alimentare; răceala sau
gripa; soluţii folosite în tratamentul dentar.
Deşi majoritatea leziunilor provocate de herpes se pot vindeca şi singure,
persoanele afectate pot lua o serie de măsuri pentru a ameliora simptomele:
 se pot aplica comprese umede și reci de câteva ori pe zi, ținându-le câte 20 de
minute, astfel încât rana să nu mai fie la fel de umflată și iritată;
 se poate lua ibuprofen sau alte calmante pentru a reduce durerea, deși în cele mai
multe cazuri aceasta nu este atât de gravă incât să necesite pastile;
 bicarbonatul de sodiu este foarte bun, în combinație cu apa, astfel încât să reduci
inflamația;
 se pot folosi unguente speciale care să reducă iritațiile;
 se evită alimentele prea acide, precum citricele sau tomatele în exces;

18
 se folosesc creme cu protecție solară, mai ales pe perioada verii, când sunt
temperaturi extreme;
 spălarea frecventă pe mâini;
 se evită folosirea în comun a prosoapelor, sticlelor, aparatelor de ras, produselor
cosmetice și alte materiale care intră în contact și cu pielea altor persoane a căror
stare de sănatate și igienă nu o cunoști;
 herpesul se transmite și prin sărut;
Cremele luate din farmacii pentru tratarea herpesului nu necesită prescripție
medicală și reduc semnificativ disconfortul resimțit pe perioada leziunii. Medicamentele
luate pe cale orală, în schimb, necesită rețetă de la medic și cel mai bine este să le folosești
în cel mai incipient stadiu. Dacă știi cum se manifestă primele simptome ale herpesului, le
poți administra chiar înainte să apară leziunea. Dupa ce aceasta capată crusta, pastilele nu
mai sunt de mare ajutor.
La unii oameni, primul episod se manifestă destul de dureros, așa că în cazul
copiilor mici trebuie să ai grijă ca ei să se hrănească și hidrateze corespunzator, căci din
cauza disconfortului ei pot refuza să mai facă acest lucru. Persoanele care au o problemă
cronică în ceea ce privește sistemul imunitar ar putea avea nevoie de un tratament zilnic
până când își revin la linia de plutire, căci altfel herpesul nu va mai trece deloc și leziunile
s-ar putea multiplica peste măsură.

III.3. Infecţii cutanate bacteriene


1.Furunculul este o foloculită profundă o infecţie a foliculului de păr. Este aproape
întotdeauna cauzat de infecţia cu bacteria Staphylococcus aureus, rezultând o zona
tumefiată cutanată determinată de acumularea de puroi şi detritusuri celulare.

Fig.III.4. Furunculul

19
Caracteristici. Furunculul se poate vindeca singur după o perioadă de prurit şi
durere moderată. Mai adesea devine dureros când puroiul se acumulează. De obicei
furunculul trebuie deschis chirurgical şi drenat pentru a se vindeca.
Pacientul poate sau nu promi antibiotice, în funcţie de starea de sănătate.
Furunculul este un nodul subcutanat plin cu puroi şi format în jurul unui folicul pilos. Este
o leziune unică de obicei, foarte dureroasă caldă la palpare, sensibilă, proeminentă la
suprafaţa pielii şi eritematoasă. În centrul nodului se observă un punct gălbui sau albicios
când furunculul este pregătit să dreneze puroiul. Furunculul implică pielea şi ţesuturile
subcutanate în zonele cu foliculi piloşi cum sunt: gâtul, axilele şi fesele. În infecţia severă,
pacientul poate asocia febră, limfadenopatie şi stare de rău general.
Tratament. Furunculul mic se poate drena singur şi vindeca fără intervenţie
medicală. În unele cazuri totuşi, drenajul trebuie încurajat prin aplicarea unei comprese
calde cu apă salină, acoperirea furunculului cu o cremă antibiotică sau cu ulei antiseptic
din arbore de ceai.
Furuncurile la risc de a determina complicaţii severe trebuie incizate şi drenate de
un medic. Acestea cuprind furunculele mari, cu durată mai lungă de evoluţie de două
săptămâni sau care sunt localizate lângă coloana vertebrală sau pe faţă. Terapia antibiotică
este recomandată pentru furunculele de diminsiuni mari sau recurente sau pentru cele care
apar în zone sensibile.
Staphylococcus aureus are capacitatea de a dobândi rezistenţa antibiotică foarte uşor
făcând tratamentul dificil.
Cunoaşterea rezistenţei antibiotice a bacteriei este importantă la alegerea
antibioticelor. Antibioticele staphylococcice care pot fi folosite cuprind penicilinele
folosite la penicilinaze (nafcilina, oxacilina) sau cefalosporinele deprimă sau a doua
generaţie (cefalexina, cefuroxima) plus clindamicina.

III.4. Infecții parazitare


1.Pediculoza capului - Boala este cauzată de Pediculus humanus capitis. Păduchii
sunt în general rari, în mod obişnuit găsindu-se 10 paraziţi, în schimb lindinele sunt foarte
numeroase. Pediculoza capului este o afecţiune contagioasă larg răspândită în lume, fiind
mai frecventă în oraşe. Transmiterea se poate face prin contact direct de la omul parazitat
la cel sănătos sau indirect prin şepci, pălării, perii, piaptăne. Pediculoza capului afectează

20
îndeosebi copii, păduchii fiind localizaţi mai ales în regiunile occipitale şi retro-auriculare.
Păduchele de cap nu transmite nici un germene patogen.
Pediculoza capului se manifestă prin prurit a cărui intensitate variază de la un
individ la altul, este difuz sau localizat în regiunea retro-auriculară şi regiunea occipitală,
uneori putând lipsi. În locul unde parazitul îşi înfige rostrul pentru a suge sângele ia naştere
o papulo-veziculă foarte pruriginoasă datorită hipersensibilităţii la saliva păduchelui. Dacă
numărul păduchilor este crescut eritemul şi pruritul se pot extinde pe ceafă şi rădăcina
membrelor superioare realizând un prurit.
2. Pediculoza corpului - Boala este determinată de Pediculus humanus corporis
(Pediculus vestimenti) care trăieşte pe haine trecând pe piele doar atunci când se hrăneşte.
Numărul de paraziţi care infestează omul este mai mic de 10, iar ouăle supravieţuiesc până
la o lună în haine. Pediculoza corpului rămâne prezentă în toate colectivităţile defavorizate
care trăiesc în condiţii de mizerie.Transmiterea se face prin haine şi lenjerie de corp.
Păduchii pot străbate distanţe scurte în căutarea gazdei.
Pruritul este simptomul clasic cu variaţii individuale, localizat pe zonele acoperite,
dar mai ales pe regiunile scapulare şi lombare.muşcătura parazitului va conduce la apariţia
de papule urmate de escoriaţii acoperite de cruste hematice cu posibilitatea suprainfectării.
Dacă parazitarea este masivă şi de lungă durată este prezentă o erupţie formată din
escoriaţii, sechele cicatriciale depigmentate, lichenificări şi o pigmentare a pielii denumită
melanodermia vagabontului cu localizare în pelerină (umeri, gât, regiunea interscapulară,
centură). Prezenţa păduchilor în îmbrăcăminte confirmă diagnosticul.

Fig.III.5.Pediculoza capului

21
3. Scabia este o dermatoză contagioasă produsă de Sarcoptes scabie, varietatea
hominis, un parazit epidermic ce face parte din clasa arahnidelor. Femela acestui parazit
sapă galerii în stratul cornos în care îşi depune ouăle. Acestea se transformă după opt zile
în larve, ce ies la suprafaţă prin nişte orificii pe care le fac în plafonul galeriei; ajunse pe
partea exterioară a pielii ele colonizeză în diferite locuri.
Contaminarea se face de regulă, direct de la bolnav la omul sănătos (mai ales prin
dormitul în acelaşi pat), de unde frecvenţa transmiterii cojugale şi familiale. Contaminarea
indirectă, prin cearşafuri, lenjerie de corp, îmbrăcăminte sau obiecte personale, este şi ea
posibilă. La nivelul acestor obiecte parazitul trăieşte 10-14 zile, timp în care pot contamina
persoanele care le folosesc. Clinic scabia începe printr-un prurit determinat de femele în
timp ce sapă galeriile pentru a-şi depune ouăle. Intensitatea pruritului este valabilă în raport
cu fiecare subiect; de obicei el este mai intens noaptea la căldura patului şi de aceea
produce insomnii.
Pruritul poate să apară şi ziua, când bolnavul se află într-o cameră încălzită sau
dacă el lucrează noaătea şi doarme ziua. Este vorba deci de un prurit legat de căldura
patului. Concomitent cu apariţia pruritului se înregistrează şi manifestările cutanate dintre
care unele caracteristice (şanţul acarian şi vezicula perlată) şi altele necaracteristice.
Şanţul acarian alcătuieşte leziunea patognomică; reprezintă exteriorizarea la
suprafaţa pielii a galeriei pe care femela o sapă în grosimea stratului cornos. Această
leziune se prezintă sub forma unei dungi filiforme, liniară sau sinuoasă, uşor proeminentă
de câţiva milimetrii de culoare cenuşie. Scabia netratată nu se vindecă. Tratamentul de
bază îl constituie preparatele pe bază de sulf. Cu acest unguent bolnavul se unge trei sau
patru seri consecutiv, pe tot corpul în afară de cap, faţă şi gât, insistând în special la
locurile de elecţie a leziunilor. În fiecare dimineţă pacientul va face o baie generală şi va
schimba lenjeria de pat şi corp.

Fig.III.6. Scabia
22
III.5. Infectii cutanate micotice
1. Candida albicalis este o ciuperca saprofita a omului care devine patogena in
anumite situatii, cum ar fi: diabet, colite cronice, neoplazii, hemopatii, sida, tratament
indelungat cu antibiotice, citostatice, corticoizi.
Candida albicans face parte din ordinul levurilor care sunt ciuperci de tip superior,
organisme unicelulare ce se multiplică prin înmugurire. Tulpinile patogene reprezintă o
mică parte din grupul levurilor. Candida albicans este levura cea mai importantă din punct
de vedere medical, ea fiind cauza majoră a candidomicozelor. Candida albicans trăieşte
saprofită în tubul digestiv şi pe mucoasa genitală.
Simpla izolare a Candidei albicans din materialul clinic are o semnificaţie limitată
din punct de vedere diagnostic. O indicaţie privind patogenitatea ar putea să o reprezinte
dezvoltarea abundentă a Candidei pe mediile de cultură sub forma a numeroase colonii. În
produsele patologice parazitul se prezintă sub formă de elemente rotunde sau
pseudomicelii.
O serie de factori favorizează trecerea Candidei albicans din starea saprofită la cea
de patogenitate. Astfel amintim reactivitatea gazdei (mucoasa bucală a nou-născutului şi a
prematurilor, mucoasa vaginală a unor femei însărcinate pot prezenta temporar o
receptivitate crescută la această infecţie).
Tulburările nutriţionale, metabolice şi digestive (diabetul, sindromul de malnutriţie
şi malabsorbţie, hipovitaminozele A, C şi de grup B, obezitatea, hepatitele, gastritele hipo
şi anacide, colitele sau stările post-operatorii), tulburările hormonale (boala Addison,
modificări în sfera estrogenilor), afecţiunile grave şi cronice debilitante (hemopatii, tumori
maligne, pemfigus vulgar, TBC, sindrom de deficit imunitar (granulomul candidozic)),
acţiunea favorizantă a unor medicaţii (antibiotice administrate prelungit, corticoizi
administraţi pe cale generală, citostatice şi imunosupresoare, estroprogestative de sinteză,
metronidazol, topice cortizonice), profesiile (căldura şi umiditatea prezente în industria de
conserve şi fructe, de dulciuri, în laboratoarele cofetăriilor, în industria vinicolă).

23
CAPITOLUL IV
MEDICAȚIA DERMATOLOGICĂ

IV.1. Medicaţia externă


În terapia externă trebuie să facem deosebirea între excipient şi substanţa activă.
Substanţa activă se prescrie în concentraţii mici, fiind înglobată într-un excipient. Este
foarte important ca pentru un anumit pacient şi pentru o anumită afecţiune dermatologică
să fie ales excipientul potrivit.
Creşterea conţinutului în grăsime a unui excipient va conduce la creşterea
posibilităţii pătrunderii în profunzime a substanţei active, pe când evaporarea este
împiedicată (efect ocluziv). În îngrijirea pielii grase sunt utilizate creme cu conţinut crescut
în apă, pe când în cazul pielii uscate sunt utilizate emulsii de tipul celor apă în ulei sau
unguente. Excipienţii pot fi:
a) excipienţi graşi: grăsimi de origine animală: lanolina, ceara de albine, untura de peşte
(oleum jecoris), glicerina, grăsimi de origine vegetală: uleiul helianti, uleiul de măsline,
uleiul de migdale, untul de cacao, grăsimi de origine minerală: vaselina, uleiul de vaselină,
grăsimi sintetice: polietilenglicoli.
b) excipienţi pulverulenţi (pudre inerte): pudre minerale: talcul, oxidul de zinc, carbonatul
de magneziu, carbonatul de bismut, pudre vegetale: amidonul de grâu, amidonul de orez.
c) excipienţi lichizi: apa fiartă şi răcită, apa distilată, alcoolul, diferite substanţe antiseptice
(borax şi acid boric 2-4%).

IV.2. Forme ale medicaţiei externe


Pudrele sunt amestecuri de pulberi care aplicate pe piele au o acţiune sicativă şi
calmantă în procesele inflamatorii fără exsudaţie. Cele mai utilizate pulberi sunt talcul şi
oxidul de zinc.
Pomezile (unguentele) sunt topice formate din excipienţi graşi care favorizează
pătrunderea în profunzime a medicamentului activ. Sunt utilizate în procesele morbide cu
evoluţie subacută sau cronică în care pielea este uscată şi îngroşată (eczeme cronice,
neurodermita). Grăsimile cel mai des utilizate sunt lanolina şi vaselina.
Emulsiile constau din adăugarea în unguente a unor substanţe tensioactive
denumite emulgatori ce permit o mai bună resorbţie în piele. Emulsiile pot fi amestecuri de

24
apă în ulei având indicaţie ca şi pomezile, sau amestecuri de ulei în apă utilizate în
procesele subacute ale pielii sau în cazul pielii grase.
Cremele sunt amestecuri de grăsimi şi lichide în proporţii variabile. Cremele
acţionează mai superficial şi au un efect calmant şi răcoritor.
Pastele sunt amestecuri de pomezi şi pudre: pasta de zinc. Ele acţionează
superficial, nu se absorb, folosindu-se pentru protejarea pielii faţă de acţiunea secreţiilor
iritante.
Gelurile sunt amestecuri moleculare sau coloidale de apă cu excipienţi hidofili.
Mixturile sunt suspensii de pudre şi lichide. Ca şi lichide sunt utilizate apa,
glicerina, alcoolul, iar dintre pulberi talcul şi oxidul de zinc. Au acţiune răcoritoare şi de
calmare asupra pielii (eriteme şi exanteme).
Compresele umede sunt utilizate în procesele exsudative ale pielii.
Tincturile sunt loţiuni alcoolice.

IV.2.1. Indicaţii ale medicaţiei externe după tipul de piele


Pe pielea grasă (seboreică) se utilizează excipienţi fără sau cu puţină grăsime:
emulsii ulei in apa, geluri, soluţii alcoolice, mixturi. În cazul unei pieli uscate se utilizează
excipienţi graşi: emulsii apă în ulei, pomezi grase (vaselina), săpunuri cu pH neutru.
În inflamaţii acute ale pielii se utilizează excipienţi umezi, răcoritori: emulsii ulei in
apa, pudre sau mixturi în caz de piele intactă, netraumatizată. Pe pielea inflamată,
zemuindă, se utilizează comprese umede (cu apă sau ser fiziologic). Pentru pielea copilului
sunt valabile aceleaşi principii ca şi la adult. Nu se utilizează excipienţi graşi. În cazul
iritaţiei apărute în zona scutecelor (dermatite de scutece) se utilizează paste (pastă zincată
moale) pentru protejarea pielii.

IV.3. Substanţe active utilizate mai fercvent în medicaţia locală


1. Medicaţia antiinfecţioasă locală
Cele mai frecvente antibiotice utilizate în tratamentele locale sunt: kanamicina
(unguent oftalmic cu kanamicină), gentamicina (unguent cu gentamicină), neomicina şi
bacitracina (unguent şi pudră Baneocin), eritromicina (unguent Eritroacnol, soluţie
Eryfluid), tetraciclina (unguent tetraciclină), mupirocin (unguent Bactroban), acid fucidinic
(unguent Fucidin), sulfadiazina argentică (Dermazine). Antibioticele topice sunt indicate în
tratamentul infecţiilor bacteriene cutanate.
25
Ca efect secundar poate apărea sensibilizarea la antibioticul folosit sau dezvoltarea
rapidă a rezistenţei microbiene faţă de acesta.
2. Medicaţia sistemică - cele mai utilizate tratamente sistemice în dermatologie
sunt:
a. Antibioticele
 peniciline: penicilina G potasică în erizipel, benzatinpenicilina (Moldamin)
şi procainpenicilina (Efitard) în sifilis, oxacilina în piodermite stafilococice;
 cefalosporine:
 de generaţia I: cefalexina, cefalotina, cefradina, cefazolina au acţiune
împotriva stafilococului şi streptococului fiind indicate în impetigo, foliculite,
ectima streptococică, erizipel.
 de generaţia a II-a: cefuroxima-axetil (Zinnat), cefaclorul,
cefamandol, cefoxitina, cefotetan au activitate crescută asupra germenilor
Gram negativ şi sunt indicaţi în celulite cauzate de Haemophilus influenzae şi
Enterobacteriacee.
 de generaţia a III-a: ceftazidima (Fortum), cefoperazona (Cefobid),
ceftriaxona (Rocephin), cefotaxima, cefixima au un spectru mai larg
acţionând asupra bacteriilor Gram negative fiind indicate în infecţiile cu
Pseudomonas aeruginosa: ectima gangrenosum, ulcerul de decubit, ulcerul
diabetic, infecţiile la arşi.
 de generaţia a IV-a: cefpiroma, cefepima sunt mai rezistente la
acţiunea betalactamazelor şi au o activitate bună pe piocianic şi stafilococi.
 aminoglicozidele: gentamicina, amikacina în ulcerele de gambă
suprainfectate, kanamicina şi spectinomicina (Kirin) în gonoree.
 macrolide: eritromicina, roxitromicina (Rulid), josamicina în piodermite strepto-
stafilococice, azitromicina (Summamed, Azitrox) în uretrita cu Chlamydia.
 cicline: tetraciclina, doxiciclina, minociclina indicate în acneea vulgară, rozacee.
 fluoroquinolone: ciprofloxacina (Ciprinol, Euciprin), ofloxacina (Zanocin),
pefloxacina (Peflacine) sunt indicate în stafilocociile cutanate, infecţiile cutanate
cu Pseudomonas aeruginosa, gonoree.
 rifampicina (Sinerdol) este indicată în tuberculozele cutanate, stafilocociile
cutanate.

26
b. Antimicoticele
Preparatele imidazolice (clotrimazol – Canesten cremă, soluţie, pudră; ketoconazol
– Nizoral cremă; fenticonazol – Lomexin cremă; izoconazol – Travogen cremă; econazol –
Pevaryl cremă, soluţie, pudră; sulconazol; miconazol - Medacter cremă, bifonazol –
Mycospor cremă, onycoset) sunt cele mai utilizate în tratamentul dermatofiţiilor,
candidozelor cutaneo-mucoase, pitiriazisului versicolor şi eritrasmei.
Antimicotice din alte clase: alilaminele - naftifina (Exoderil cremă 1%) şi
terbinafina (Lamisil cremă 1%), ciclopiroxolamina (Batrafen cremă 1%, soluţie, lac unghii
8%), nistatina (Stamicin), natamicina (Pimafucin cremă 2%). Rar pot apărea efecte
secundare de tipul sensibilizărilor locale.
Griseofulvina acţionează prin inhibarea diviziunii celulare interferând cu structura
şi funcţia microtubulilor fiind indicată în tratamentul dermatofrodiţilor cutanate şi în
special la copiii cu tinea capitis. Griseofulvina este fotosensibilizantă şi este contraindicată
în caz de insuficienţă hepatică, porfirii, alergii specifice.
Ketoconazolul (Nizoral) are un spectru mai larg de acţiune cuprinzând
dermatofiţiile, candidozele, pitiriazisul versicolor, micozele profunde. Efectele secundare
(hepatotoxicitate, ginecomastie) apar datorită blocajului selectiv incomplet al citocromului.
Itraconazolul (Orungal) are o acţiune antifungică pe dermatofiţi, Candida şi
Aspergillus. Este indicat în tinea pedis, tinea cruris, onicomicoze, candidoze, pitiriazis
versicolor. Efectele secundare sunt rare: digestive (greaţă, vomă), neurologice, erupţii
cutanate.
Fluconazolul (Diflucan) acţionează pe levuri de tip Candida, dermatofiţi, dar este
indicat şi în micozele profunde (histoplasmoză, coccidiodomicoză, criptococoză).
Terbinafina (Lamisil, Terbisil) este un antimicotic din grupul alilaminelor cu un
puternic efect fungicid pe dermatofiţi. Este indicată în dermatomicoze, onicomicoze
dermatofitice.
Virustaticele de tipul analogilor nucleotidici: aciclovir (Zovirax), valaciclovir
(Valtrex), famciclovir (Famvir) sunt indicate în infecţiile cu virusul herpes simplex şi
virusul varicelo-zosterian. Sunt medicamente bine tolerate rareori apărând ca efecte
secundare creşterea creatinemiei şi a enzimelor hepatice. Dintre virustatice cel mai utilizat
este aciclovirul (Zovirax) sub formă de cremă şi este indicat în herpesul simplex.
3. Medicaţia antiinflamatorie locală (dermocorticoizii) în anul 1952 când a fost
utilizat local pentru prima data hidrocortizonul, a reprezentat începutul corticoterapiei
27
topice, o adevărată revoluţie în dermatologie. De atunci şi până în prezent gama
dermatocorticoizilor s-a îmbunătăţit continuu cu noi substanţe condiţionate în cele mai
variate forme: unguente, creme, geluri, loţiuni, baze orale, aerosoli.
Eficacitatea clinică a acestora se bazeză în principal pe activitatea lor
antiinflamatoare, datorată acţiunii asupra mediatorilor endogeni şi inflamaţiei cum ar fi
histamina, kinina, enzimele, lizozomale, prostaglandinele. În plus au efect antimicotic cu
reducerea proliferării celulelor epidermice, îmbinând procesele de acantoză şi
paracheratoză precum şi sinteza de colagen.
Aceste acţiuni stau la baza eficacităţii lor în psoriazis şi în alte afecţiuni
caracterizate printr-un turn-over celular accelerat. De asemenea au şi un efect
imunosupresor local, care potenţează pe cel antiinflamator.
În funcţie de nivelul acţiunii lor antiinflamatorii glucocorticoizii se clasifică în:
 glucocorticoizi cu activitate antiinflamatorie foarte puternică: propionat de
clobetasol (Dermovate – unguent, cremă, loţiune), dipropionatul de betametazonă
(Diprolene).
 glucocorticoizi cu activitate antiinflamatorie puternică: metilprednisolon aceponat
(Advantan unguent şi cremă), hidrocortizon 17 - butirat (Locoid unguent, cremă,
lipocremă, crelo-emulsie, loţiune), furoatul de mometazonă (Elocom unguent, cremă,
loţiune), fluocinolon acetonid (unguent şi cremă), diflucortolonă valerat.
 glucocorticoizi cu activitate antiinflamatorie moderată: pivalat de flumetazonă
(cremă şi unguent),
 glucocorticoizi cu activitate antiinflamatorie modestă sau slabă: hidrocortizon
acetat (unguent), dexametazonă.
Dermocorticoizii îşi găsesc largi utilizări în dermatitele de contact alergice, eczema
atopică, lichenul plan, psoriazis. Dermocorticoizii cu potenţă ridicată sunt indicaţi doar pe
perioade scurte de timp, trecându-se apoi la spaţierea progresivă a aplicaţiilor sau la
înlocuirea lor cu corticoizi cu potenţă mai scăzută.
În cazul aplicării dermocorticoizilor pe zone restrânse nu apar efecte secundare
sistemice. În schimb pot să apară după utilizări îndelungate o serie de efecte secundare
locale: atrofie cutanată, vergeturi, purpură, alungirea timpului de cicatrizare a plăgilor,
modificări ale răspunsului imun. Afecţiunile cutanate care pot apărea secundar utilizării
topice a corticoizilor sunt: acneea steroidiană, rozaceea, dermatita periorală, hipertricoza,
granulomul gluteal infantil, tulburările de pigmentare, hipersensibilizarea locală.
28
4. Medicaţia antiseptică locală - coloranţii de tipul soluţiei Castelani (de culoare
roşie cu fucsină şi incoloră fără fucsină) şi soluţiei de pioctanină sau violetul de genţiană în
concentraţie 0,5-1% (de culoare violacee) pot fi indicaţi în piodermite, dermatite
suprainfectate, dermatofiţiile plurilor, candidozele cutaneo-mucoase. După aplicare
colorantul este lăsat să se usuce. Concentraţiile ridicate şi aplicaţiile prea frecvente pot
constitui un risc de apariţie al necrozei. Polyvidona (Betadine) este utilizată în pregătirea
preoperatorie şi în dermatozele infectate. Nu se utilizează pe suprafeţe întinse, în timpul
sarcinii, perioadei de lactaţie, la copii şi în hipertiroidism.
5. Medicaţia antipruriginoasă locală - mentolul şi fenolul în concentraţie de 0,5-
1%, anestezina 2% şi camforul pulverizat sunt substanţe care se pot încorpora în pulberi,
pomezi, paste, loţiuni sau mixturi şi sunt utilizate în urticarie, prurigo, lichen plan.
Anestezicele locale precum polidocanol (Optiderm) pot fi utilizate în înţepăturile de
insecte sau în pruritul senil. Antihistaminicele în aplicaţii locale (Tavegyl gel, Fenistil gel)
îşi au utilitate în înţepăturile de insecte. Ca efect secundar există potenţialul de
sensibilizare.
6. Medicaţia antiparazitară locală.
Sulful reprezintă cel maivechi tratament utilizat în scabie. Se utilizează în
concentraţie de 10% la adulţi şi 3 +5% la copii în unguente şi mixturi. Sulful este iritant
putând cauza dermatite de contact. Piretrinele şi piretridinele au acţiune pediculicidă şi
scabicidă. Sunt cele mai recomandate în pediculoze datorită efectelor secundare minime.
Benzoatul de benzil (Benzocide) are o acţiune neurotoxică pe sistemul nervos al
paraziţilor fiind utilizat în tratamentul scabiei. Produsul este prescris în aplicaţie unică
după o baie călduţă pe pielea încă umedă.
Crotamitonul (Eurax) este utilizat în aplicaţii cu durata de 24 de ore timp de 2 zile
consecutiv. Este utilizat mai ales în scabia nodulară.
Hexaclorciclohexanul 1% (Lindanul) este scabicid şi pediculicid dar actualmente
datorită neurotoxicităţii sale şi apariţiei rezistenţei este considerat un tratament de a doua
intenţie.
7. Medicaţia keratolitică - ureea în concentraţii scăzute de 5-10% (Eucerin) este
indicată pentru îngrijirea pielii uscate, aspre, iar în concentraţii de 20-40% este utilizată în
îndepărtarea unghiilor. Acidul salicilic în concentraţii de 5-10% în vaselină este folosit
pentru îndepărtarea scuamelor din psoriazisul vulgar. Aplicaţiile de rezorcină în

29
concentraţie de 1-3% au ca scop ramolirea şi înlăturarea comedoanelor din acneea vulgară
printr-un proces de dizolvare a keratinei.
8. Medicaţia reductoare - gudroanele sunt utilizate pentru efectul lor reductor. Se
pot utiliza trei tipuri de gudroane: de huilă, de roci bituminoase şi vegetale. Cele mai des
utilizate sunt gudroanele de origine vegetală – cignolinul (antralinul) cu indicaţie în
psoriazisul vulgar. Ca efect secundar poate apărea iritaţia locală caz în care se pot utiliza
mixturi sau creme cu dermocorticoizi. Se va evita contactul cignolinului cu ochii şi
mucoasele, iar pe tegument se vor utiliza doar concentraţii mici. Cignolinul dă o
pigmentare brună a pielii cu caracter temporar şi o pătare a lenjeriei.
9. M edicatia antihistaminica - sunt utilizate îndeosebi blocante ale receptorilor
H1. Antihistaminicele clasice de generaţia I aparţin la şase familii: alchilamine
(clorfeniramina), etanolamine (clemastina – Tavegyl), etilendiamine (pirilamina),
fenotiazine (prometazina - Romergan), piperidine (ciproheptadina - Peritol), piperazine
(hidroxizin). Acţiunea lor începe la 30 minute după administrare, au o durată de acţiune
scurtă (3-6 ore) şi au efecte secundare sedative şi anticolinergice (lipotimie, tulburări de
micţiune).
Introducerea în practica medicală a antihistaminicelor de generaţia a doua au adus
avantajul lipsei efectelor sedative şi a unei durate mai lungi de acţiune: astemizolul
(Hismanal), fexofenadina (Telfast), cetirizina (Zyrtec), levocetirizina (Xyzal), loratadina
(Claritine), desloratadina (Aerius). Antihistaminicele sunt indicate în urticarie, eczema
atopică, dermatite de contact, şocul anafilactic. Sunt contraindicate pe perioada sarcinii.
Ketotifenul este utilizat în asociere cu antihistaminicele H1 în anumite forme de
urticarie într-o singură priză seara în doză de 1-2 mg/zi. Efectele secundare sunt
reprezentate de sedaţie şi creşterea poftei de mâncare.

IV.4. Terapii utilizate in bolile dermatologice


Imunostimularea nespecifică prin vaccinare, administrare de Corynebacterium
parvum, levamisol poate fi indicată postoperator în melanomul malign.
Isoprinosinul este un imunomodulator utilizat în infecţiile virale la imunodepresaţi (herpes
simplex recidivant, herpes zoster extins).
1. Terapia biologică se bazează pe utilizarea unor modulatori ai răspunsului
biologic care interferează cu activarea şi funcţionarea limfocitelor T. Aceşti modulatori
sunt proteine rezultate prin tehnici de recombinare ADN, înalt selective, care pot fi:
30
anticorpi monoclonali, proteine de fuziune şi citokine sau factori umani de creştere
recombinaţi.
2. Tratamentul fizioterapic constă în electroterapie, roentgenoterapie, aplicaţii de
izotopi radioactivi, aplicaţii cu azot lichid, laserterapie, fototerapie, ultrasunete.
3. Electroterapia provoacă distrugerea ţesuturilor cu ajutorul curentului electric.
Există mai multe procedee de electrochirurgie: Electroliza se foloseşte în hipertricoză prin
distrugerea foliculilor piloşi sau în telangiectaziile fine în urma eliberării unor electroliţi în
jurul electrodului. Noţiuni generale de terapie. Electrocauterizarea foloseşte căldura
obţinută prin conversia curentului electric pentru tratamentul verucilor, tumorilor benigne
cutanate, granulomului piogen.
Electrocoagularea (diatermocoagularea) foloseşte căldura degajată de un curent bipolar
producând coagularea proteinelor tisulare pentru distrugerea unor tumori benigne, veruci,
condiloame. Alte tipuri de electrocoagulare care folosesc un curent monopolar sunt
electrodesicaţia şi fulguraţia.
4. Crioterapia foloseşte substanţe refrigerante (azot lichid, zăpadă carbonică,
protoxid de azot) care se aplică cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat în azot lichid sau
cu dispozitive speciale (criocauter) pe leziune până la albirea acesteia cu depăşirea
marginii sale cu 2-3 mm. În urma îngheţării se produce o bulă hemoragică dermo-
epidermică, lăsând o leziune ulcerativă care se va vindeca în 10-14 zile.
Este indicată în verucile vulgare, veruci plane, veruci seboreice, keratoze solare,
lupus eritematos discoid, carcinom bazocelular superficial şi a celor de mici dimensiuni. În
cazul verucilor plane se aplică 10-15 secunde intermitent, fără presiune. În cazul verucilor
vulgare şi condiloame acuminate se aplică repetat 30-60 secunde cu presiune variabilă.
5. Radioterapia este cea mai veche metodă de iradiere folosită şi în prezent.
Radioterapia cuprinde mai multe procedee:
a) radioterapia superficială clasică foloseşte raze de 50-120 kV având o putere de
penetraţie de până la 2 cm. Radioterapia superficială se împarte la rândul ei în trei
categorii: radioterapie antiinflamatorie utilizată în furuncule, hidrosadenită, prurigo,
radioterapia epilatorie indicată în trecut pentru sicozisul tricofitic şi tinea capitis, şi
radioterapia distructivă recomandată în tumorile maligne (carcinoame bazocelulare şi
spinocelulare).
b) bucky-terapia utilizează raze moi de 8-12 kV cu putere mică de penetraţie (sub 2
cm). Este recomandată în eczemă şi angioame plane.
31
c) radioterapia cu fereastră de beriliu este recomandată în eczeme, neurodermită,
tumori maligne mici, eritrodermii, hematodermii.
d) radioterapia de contact (Chaoul terapia) cu distanţă focală mică (1,5-5 cm) este
indicată în carcinoamele bazocelulare şi spinocelulare.
Tratamentul cu izotopi radioactivi permite iradierea atât a tumorilor cât şi a adenopatiilor
metastatice (melanomul malign, sarcoame, carcinom spinocelular al mucoaselor). Se
utilizează cobaltul, cesiul şi radiumul care emit raze gama cu putere mare de penetraţie.
6. Laserterapia constituie una dintre cele mai noi tehnici introduse în medicină.
Laserele cu CO2 îşi găsesc indicaţie în tratamentul malformaţiilor vasculare,
condinoamelor acuminate, verucilor vulgare, papiloamelor virale, moluscum contagiosum,
tumorilor benigne de mici dimensiuni, rinofima. Laserele vasculare (cu argon, YAG:Nd,
cu colorant pulsat) sunt indicate în afecţiuni vasculare: angioame plane, angioame
tuberoase, angioame stelate, cuperoză.
Laserele pigmentare pot fi utilizate în tratamentul petelor pigmentare
postinflamatorii, melasmei, efelidelor, lentiginozei, nevilor Becker şi Otta, tatuajelor.
Fototerapia.Terapia cu radiaţii ultravioleteA 320-400 nm şi ultravioleteB 280-320 nmare
acţiune antiinflamatorie prin interacţiunea cu celulele Langerhans fiind folosită în
dermatita atopică, psoriazis, micozis fungoides. PUVA constă în asocierea unui psoralen
fotosensibilizant la UVA. Este utilizată în psoriazis şi vitiligo.
Înaintea începerii terapiei fotosensibilizante trebuie întreruptă eventuala medicaţie
cu tiazide, cicline, antiinflamatorii nesteroidiene. Doza totală de PUVA primită de un
pacient în decursul vieţii poate fi de 1500 J/cm2 cu un număr maxim de 150-200 şedinţe
locale. Ca efecte secundare ale fototerapiei pe termen scurt poate apărea un eritem cutanat
mai mult sau mai puţin intens (supradozare, administrarea concomitentă de medicamente
fotosensibilizante), iar pe termen lung ultravioletele produc îmbătrânirea prematură a pielii
şi favorizează apariţia cancerelor cutanate (carcinoame, melanoame).
7. Balneoclimatoterapia. Cura heliomarină se poate folosi ca tratament adjuvant în
psoriazis datorită acţiunii favorabile a apei mării, compoziţiei chimice a aerului şi
radiaţiilor ultraviolete. În dermatita atopică se pot alterna curele heliomarine cu cele
montane.

IV.5. Terapia naturistă utilizată în boli dermatologice


O serie de afecţiuni dermatologice pot fi influenţate prin dietă.
32
În psoriazis un regim alimentar bazat pe peşte, bogat în acizi graşi omega 3 ar reduce
acţiunea factorilor chemotactici precum leucotrienele B4.
În dermatita atopică se indică o dietă cu un procent crescut de acid linoleic sau
administrarea sub formă de tablete (Epogam) iar în urticarie un regim sărac în salicilaţi
(evitarea consumului de citrice) şi de excludere a lactatelor, ouălor, preparatelor conservate
şi condimentate, nucilor, alunelor, căpşunelor, fragilor, zmeurei, bananelor, ciocolatei,
cafelei, alcoolului.

IV.6. Antibiotice, chimioterapice și corticosteroizi de uz dermatologic


IV.6.1. Antibiotice pentru preparate locale
Denumirea comercială internațională: tetracyclinum
Denumirea comercială: tetraciclină
Forma farmaceutică: unguent
Grupa farmaceutică: antibiotice şi chimioterapice de uz dermatologic
Indicaţii: tetraciclina este un antibiotic cu spectru larg. este util în tratamentul local
al unor infecţii ale pielii determinate de streptococi, stafilococi sau alţi germeni sensibili la
tetraciclină, la adulţi, adolescenţi şi copii cu vârsta peste 8ani.

Mod de administrare: tetraciclină atb 30 mg/g, unguent se aplică în strat subţire, pe


întreaga suprafaţă afectată, de 1-2 ori pe zi. înainte şi după fiecare aplicare se vor spăla
mâinile. dacă după 7zile de tratament nu se observă nici o îmbunătăţire,tratamentul va fi
reevaluat.
Contraindicaţii: alergie la tetracicline sau la oricare dintre componenţii produsului.

33
Denumirea comercială internaţională: acidum fusidicum
Denumirea comercială: fucidin
Forma de prezentare: unguent
Indicaţii: fucidin unguent este indicat în tratamentul infecţiilor pielii, cum sunt:
impetigo (cruste zemuinde ale pielii), tăieturi şi zgârieturi. suprainfectate, furuncule,
hidrosadenită, abcese.

Mod de administrare: Crema sau unguentul se aplică local de 2-3 ori/zi, după
spălarea si uscarea zonei afectate, cu sau fară pansament ocluziv, timp de 7 zile.
Contraindicaţii: hipersensibilitate. infecţii cutanate la nivelul zonei mamare la
femeile care alăptează.

Denumirea comercială internațională: (neomycinum si bacitracinum) combinații


Denumirea comercială: Baneocin
Forma de prezentare: pudră, unguent
Indicaţii: este activ în toate infecţiile provocate de germeni patogeni sensibili la
neomicina şi/sau la bacitracina. Acţiunea Baneocinului unguent este intensificată de un
pansament.

Baneocin pudră: - Infecţii bacteriene ale pielii de mica extindere, de exemplu:


Herpes simplex, Herpes zoster/vezicule de varicela, impetigo contagios supurant, ulcere
34
infectate ale gambei, eczeme infectate, dermatite fesiere (la nou-nascuţi) infectate cu
bacterii. Prevenirea infecţiilor ombilicale la nou-născuți.
Baneocin unguent: Infecţii bacteriene focale ale pielii: Furuncule, antrax (după
tratament chirurgical), foliculita bărbiei, foliculita profundă, hidrosadenite supurative,
periporite, perionyxis. Infecții ale pielii de extindere limitată.
Mod de administrare: Se aplică un strat subțire de pudră sau unguent pe rană,
acoperit eventual cu un pansament.
Contraindicații: Hipersensibilitate cunoscută la bacitracină și neomicină sau la alte
antibiotice aminoglicozidice.

IV.6.2. Chimioterapice preparate pentru aplicatii locale antivirale


Denumirea comercială internațională: aciclovir
Denumirea comercială: aciclovir
Grupa farmaceutică: chimioterapice de uz local,antivirale
Forma de prezentare: cremă

Indicaţii: aciclovir ete folosit pentru tratamentul local al leziunilor cutanate


determinate de infecţii virusul herpes simplex.

Mod de administrare: se aplică pe leziuni de 6ori pe zi ,la interval de aproximativ 3


ore, timp de 7 zile.tratamentul trebuie început cât mai curând posibil după debutul infecţiei
, iar pentru episoadele recurente tratamentul trebuie să înceapă de preferat în timpul
perioadei sau când apar primele leziuni.

Contraindicaţii: Hipersensibilitate la substanţa activă sau propilen glicol.

35
Denumirea comercială internatională: acyclovirum
Denumirea comercială: zovirax
Forma de prezentare: cremă. Zovirax este o cremă moale de culoare albă şi conţine 5%
aciclovir într-o bază miscibilă cu apa, conţinând propilen-glicol. Este ambalat în tuburi de
5 si 10 g.
Indicaţii: Crema Zovirax este indicată pentru tratamentul infecţiilor cu virus herpes
simplex ale pielii incluzând herpesul genital iniţial şi recurent.
Zovirax cremă acţionează cel mai bine atunci când este folosit de la primele semne
ale boli. Dacă aceasta este prima infecţie cu virus herpes simplex, folosiţi imediat crema.
Dacă apar umflături herpetice în mod regulat, începeţi să folosiţi crema imediat ce simţiţi
apariţia uneia. Acestea se manifestă prin senzaţii de înţepături, mâncărime sau dureri
ascuţite.
Contraindicații: Hipersensibilitatea la preparat, afecțiunile neurologice, vârsta sub 3
luni.

Doze şi mod de administrare: Adulţi şi copii: Zovirax cremă trebuie aplicat pe


leziuni de 5 ori pe zi, la aproximativ 4 ore interval, omiţând doza de noapte. Tratamentul
trebuie început cât mai curând posibil după debutul infecţiei, iar pentru episoadele
recurente tratamentul trebuie să înceapă de preferat în timpul perioadei prodromale sau
când apar primele leziuni. Tratamentul trebuie continuat timp de 5 zile. Dacă după 5 zile
nu apare vindecarea, tratamentul poate fi continuat până la 10 zile.
Contraindicaţii: Zovirax cremă este contraindicat la pacienţii cu hipersensibilitate
cunoscută la aciclovir sau propilenglicol.

IV.6.3. Corticosteroizii corticosteroizi cu potenţă moderată


Denumirea comercială internațională: combinaţii
36
Denumirea comercială: triamcinolon s
Forma de prezentare: Tuburi cu 15 g de unguent.
Proprietăţi farmacoterapeutice: Prin asocierea celor două substanţe acţiunea
antibacteriană si antimicotică a saprosanului este secondată de efectul antiinflamator
antialergic al triamcinolonului acetonid.

Indicaţii : Infecţii cutanate (impetigo, acnee, furunculoză, sicozis stafi-lococic),


dermatomicoze (epidermofitie interdigitală si palmo-plantară eritrasma, sicozis tricofitic),
eczeme infectate în stadiul acut sau subacut al bolii.
Contraindicaţii: Tuberculoza pielii, dermatoze sifilitice, varicela, vaccina.
Mod de administrare: Unguentul se aplică în strat subţire, de 2-4 ori pe zi, timp de
2-7 zile. În infecţiile localizate pe zone cutanate întinse tratamentul local se poate asocia cu
administrarea perorală sau parenterală a unui antibiotic cu spectru larg. Pentru consolidarea
rezultatelor terapeutice se recomandă aplicarea unguentului de 1-2 ori pe zi, câteva zile
dupa vindecarea-clinică.

Denumirea comercială internațională: combinații: hydrocortisoni 17-butyras


Denumirea comercială: Locoid
Forma de prezentare: tuburi de 30 g.

37
Indicaţii terapeutice: Tratamentul topic al dermatozelor ce răspund la
corticosteroizi, de ex.: eczeme, dermatite şi psoriazis. Având un raport eficienţa și siguraţă
optim, Locoid poate fi utilizat chiar şi în tratamentul leziunilor tegumentare din zone de
piele cu grad înalt de penetrabilitate şi, de asemenea, la copii.
Contraindicaţii: Locoid este contraindicat în cazul unor infecţii bacteriene
(impetigo), virale (Herpes simplex) sau fungice (Candida sau dermatofiţi). Nu este
recomandat în rozaceea facială, acneea vulgaris, dermatita periorală, pruritul perianal si
genital, de asemenea în caz de hipersensibilitate la unii din compuşii săi.
Mod de administrare: Locoid unguent: în leziuni tegumentare uscate cu
descuamare. Locoid Lipocrema, crema: în leziuni tegumentare uscate si mixte (uscate şi
umede).
Locoid crema: în leziuni tegumentare umede. Locoid Crelo (emulsie topica):
în leziuni tegumentare întinse şi în leziuni ale scalpului sau pielii păroase.
Locoid loţiune: în leziuni tegumenare ale scalpului şi pielii păroase.
Toate formele de Locoid prezintă proprietati cosmetice, care asigura o
complianţă optimă din partea pacientului. La adulţi şi copii se aplică de 1-3 ori pe zi un
strat subţire de Locoid pe leziune. Uneori este recomandabilă aplicarea unui pansament
ocluziv.

IV.6.4. Corticosteroizi cu potenţă moderată combinaţii cu antibiotice


Denumirea comercială internațională: combinații
Denumirea comercială: Nidoflor
Forma de prezentare: Tuburi de 15 g.

Nistatina este un antibiotic fungistatic si fungicid, lipsit de activitate antibacteriană.


Este activ faţă de Candida albicans, Coccidioides immitis, Cryptococcus neoformans,
Histoplasma capsulatum, unele blastomicete si Sporotrichum. In terapeutică se foloseşte, în
principal, împotriva candidozelor, curativ si profilactic. Neomicina este un antibiotic activ
38
faţă de diferite tulpini de germeni grampozitivi si gramnegativi.Triamcinolon acetonid este
un glucocorticoid de sinteza pentru uz topic, cu acţiune antiinflamatoare, antipruritică,
antialergică. Normalizează procesul de keratinizare.
Indicaţii: Intertrigo de natură microbiană, candidozică sau mixtă, perionichii şi
dermite alergice de contact, microbiene sau candidiene.
Mod de administrare: Se aplică de 2-3 ori pe zi un strat subţire de cremă pe zona
cutanată, lezată, masând uşor regiunea pentru a favoriza pătrunderea cremei.

IV.6.5. Corticosteroizi puternici


Denumirea comercială internațională: Methylprednisolonum
Denumirea comercială: Advantan
Indicaţii: Eczema endogenă (dermatita atopică, neurodermatită), eczema de contact,
degenerativă, dishidrotică, eczemă vulgară.
Mod de administrare: se aplică o dată pe zi, în strat subţire pe suprafaţa bolnavă a
pielii.

Contraindicaţii: Procese cutanate specifice tuberculoase sau sifilitice, boli virale. În


situaţia unei femei gravide sau în alăptare, indicaţiile clinice pentru tratamentul cu
Advantan trebuie bine apreciate, iar avantajul bine cântarit în raport cu riscul. În special
trebuie evitată folosirea produsului pe suprafeţe întinse şi timp îndelungat.

IV.6.6. Corticoizi foarte puternici


Denumirea comercială internațională: Clobethasolum
Denumirea comercială: Dermovate cremă
Indicații: Propionatul de clobetasol este un corticosteroid topic foarte activ, de mare
valoare în tratamentul de scurtă durată al dermatozelor rezistente, ca de exemplu: Psoriasis,
eczeme rebele la tratament, lichen plan, lupus eritematos și alte afecțiuni ce nu răspund în
mod corespunzător la tratamentul topic cu corticosteroizi.

39
Mod de administrare: se aplică în strat subţire pe zona afectată o dată sau de două
ori pe zi, până se obţine o ameliorare. Ca şi în cazul altor steroizi topici foarte activi, dacă
se obţine efectul scontat, tratamentul trebuie întrerupt. Tratamentele pe perioade scurte şi
repetate cu Dermovate sunt folosite pentru controlul exacerbat al bolii. în cazul leziunilor
foarte rezistente, în special cele asociate cu hiperkeratoză, efectul antiinflamator al
preparatului Dermovate poate fi potenţat, dacă este necesar, prin acoperirea ariei cutanate
tratate cu un film (peliculă) de polietilenă. Ulterior, rezultatele se pot menţine prin aplicaţii
fără pansament ocluziv.
Contraindicaţii: Dermatozele la copii cu vârsta sub 1 an, inclusiv dermatitele şi
erupţiile date de contactul cu scutecul. Acneea comună şi rozacee, dermatite periorale.
Infecţii virale cutanate, fungi sau bacterii.
Formă de prezentare: Dermovate cremă şi unguent conţin fiecare 0,05% propionat
de clobetasol. Crema este hidrosolubilă, iar unguentul are în componenţa sa parafina,
ambele produse sunt de culoare albă.

IV.6.7. Antifungice
NIZORAL cremă
Compoziție: Nizoral cremă conține ketoconazol, un agent antifungic sintetic cu
spectru larg. Fiecare gram conține 20 mg de ketoconazol. Ceilalți ingredienți sunt: propilen
glicol, alcool stearic, alcool cetilic, sorbitan stearat, polisorbit, izopropil miristat, sulfit de
sodiu și apă purificată;

40
Indicații: Nizoral cremă este indicat pentru tratamentul topic al infecţiilor pielii cu
dermofiţi: ţinea corporis, ţinea cruris, ţinea manus şi ţinea pedis, cauzate de Trichophyton
rubrum, Microsporum canis şi Epidermophyton floccosum, ca şi în tratamentul
candidozelor cutanate şi ţinea versicolor. Nizoral cremă este de asemenea indicat în
tratamentul dermatitei seboreice, o afecţiune a pielii asociată cu prezenţa Pityrosporum
ovale;
Contraindicaţii: Crema Nizoral este contraindicată persoanelor care au
hipersensibilitate ia oricare din ingrediente;
Precauţii: Nizoral cremă nu este indicat pentru uz olftalmic. Pentru a preveni o
recădere după încetarea unui tratament îndelungat cu corticosteroizi topici, se recomandă
continuarea apicării unui corticosteroid topic slab dimineaţa şi aplicarea cremei Nizoral
seara.

41
CONCLUZII

Datorită faptului că bolile dermatologice au cunocut o mare evoluție în ultimii 10


ani, știindu-se mai mult de 2000 mii de boli de piele m-am gândit să aleg această tema
pentru a putea recomanda produsele utile în dermatologie.
În prezent există o gamă largă de produse cu aplicare topică folosite pentru
vindecarea sau ameliorarea a numeroase afecțiuni dermatologice ajungându-se la
particularizarea preparatului pentru fiecare afecțiune sau pentru fiecare pacient în cazul
preparatelor magistrale.
Primele baze de unguente utilizate erau: grasimi vegetale, ceara de albine, grăsimi
animale. Inițial omul a folosit materii brute cum ar fi plante, organe animale, minerale,
mierea și ceara de albine. Vechii egipteni foloseau diferite forme farmaceutice ca: soluții
apoase, soluții uleioase, cataplasme, decocturi, prafuri, unguente, sucuri de plante. De
asemenea oamenii au descoperit că prin topirea grasimilor animale, cum ar fi seul, se
obține o nouă baza de unguent.
Terapia cu antibiotice și chimioterapice ar trebui inițiată cu mai mult discernamânt
și mai multă reținere din partea medicilor. Prescripția trebuie însoțită de o explicare clară a
tuturor aspectelor antimicrobiene pentru maximizarea complianței pacienților.
Asistentul medical de farmacie trebuie să evite eliberarea de antibiotice fără
prescripția medicală și să descurajeze automedicația cu astfel de substanțe. Asistentul
medical de farmacie trebuie să își consolideze rolul educativ promovând principiile
farmacoterapiei științifice și raționale și eliminând din mentalul colectiv falsa convingere
că antibioticele sunt bune pentu orice afecțiune.

42
BIBLIOGRAFIE

1) Aristotel Popescu, Farm.Margareta Popescu-Boli de piele ED SIAN


2) S.Loghin,ST.Antonescu, A.Popescu - Dermatologie
3) http://www.romedic.ro/boli dermatologice
4) Curs de Dermatologie pentru studenţi profesor universitar Doctor Alexandru
Oanţă
5) Memomed 2014
6) Tratat de farmacologie, Aurelia Nicoleta Cristea, ed.Medicală

43