TEOLOGIE PASTORALĂ

ANUL IV SEMESTRUL I

CURSUL 1

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I.1. Pastorala ca disciplină teologică: definiţie, obiect, scop, metodă,

importanţă.

Pentru orice domeniu important există o metodă, un îndrumător, un cod de

norme şi legi, o sumă de reguli ce s-au cristalizat în timp şi prin experienţă. Fără
această hartă orientativă nu se purcede la nici o lucrare de anvergură. Este uşor de
înţeles că de o asemenea experienţă, fixată de-a lungul veacurilor în rânduieli clare şi
inspirate, nu putea fi lipsită nici lucrarea preoţiei - cu atât mai mult cu cât preoţia sau
pastoraţia este prin excelenţă lucrare de îndrumare, de sfătuire, de luminare. Aşa cum
legiuitorul are el însuşi nevoie de legi, şi pastoraţia are nevoie de rânduieli pe care le
cunoaşte şi le respectă cu sfinţenie. în afara lor nu rămâne decât rătăcire şi
nesiguranţă. Am putea spune chiar că prima disciplină conturată expres în paginile
Scripturii este pastorala sau ştiinţa păstoririi sufletelor şi nimic nu este mai clar definit ca
această dumnezeiască lucrare atât de Mântuitorul direct cât şi de Sf. Apostoli (Matei IV,
X, Marcu. VII; Timotei şi Tit, Petru, I In., Apocalipsa). Am putea defini aşadar Pastorala
ca pe ştiinţa care stabileşte în mod explicit normele şi regulile după care trebuie
să se orienteze preotul în lucrarea lui de îndrumător al credincioşilor spre scopul
suprem al vieţii - împărăţia cerurilor (Matei 6, 33).

Deşi pastorala creştină îşi poate afirma dreptul de întâi născut împreună cu
disciplinele biblice totuşi domeniul ei rămâne mereu altul şi perfectibil necontenit, fiindcă
un veac nu seamănă cu celălalt şi mereu trebuie schimbat ceva sau adăugat, după
specificul vremurilor în care se trăieşte. Dacă Revelaţia şi-a găsit cea mai înaltă
exprimare în Scriptură, dacă Dogmatica s-a conturat definitiv în veacurile de aur ale

1
gândirii teologice, dacă ansamblul liturgic pare şi el stabilit deja, Pastorala, deşi cea mai
veche, rămâne mereu disponibilă adaptărilor şi îmbogăţirilor prin experienţă şi ineditul
vieţii. Expresia cea mai autentică şi completă a pastoralei este cea dată de Mântuitorul
la Cina cea de Taină când încredinţează pe Apostoli că ,,Duhul Sfânt vă va conduce pe
voi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Prin urmare călăuzirea pastorală se face sub
nemijlocita îndrumare a Duhului Sfânt şi mereu va fi în mişcare, mereu nouă şi inedită.

Pastorala este scrisă necontenit de Duhul Sfânt în Biserică.

Scopul Pastoralei este acela de a-1 ajuta pe preot să aplice practic, în slujirea lui
concretă, cunoştinţele teologice dobândite în şcoală, îl învaţă arta păstoririi sufletelor,
aplicarea la circumstanţele specifice locului şi timpului a învăţăturilor cu valoare eternă.
Deci scopul imediat al acestei ştiinţe este formarea păstorului iar scopul mai îndepărtat,
prin mijlocirea preotului, este mântuirea credincioşilor, acesta fiind de fapt scopul
ştiinţelor teologice în general. Prin urmare Pastorala este un ghid, o călăuză pe drumul
mântuirii fapt pentru care ea se mai numeşte şi Călăuza sau Hodegetică (gr.
0digtiki)).Ca metodă,cea mai simplă reprezentare a materialului pastoral ar fi
următoarea: preoţia şi persoana preotului; slujirea preotului - cu cele două aspecte
principale: aspectul de sfinţire sau liturgic şi cel învăţătoresc; parohia sau aspectul
administrativ (de conducere).

Desigur aceste împărţiri sunt reflexul unor necesităţi didactice dar slujirea
preotului şi mai ales viaţa lui trebuie să fie unică şi unitară.

Cât priveşte locul Pastoralei în contextul celorlalte discipline este lesne de înţeles
că ea se integrează organic în trupul Teologiei având legătură imediată şi cu Teologia
biblică unde-şi au izvorul toate celelalte ştiinţe teologice, şi cu Dogmatica ca izvor şi
normă doctrinară, şi cu Liturgica fiindcă slujirea preotului este în primul rând liturgică şi
cu Omiletica, Dreptul canonic sau Catehetica, toate acestea fiind necesare şi de mult
ajutor în lucrarea pastorală.

Importanţa Pastoralei în viaţa Bisericii este mai mult decât evidentă; dacă pentru
muzică sau pentru oratorie sau pentru oricare aspect al slujirii preoţeşti există talente
înnăscute, un păstor înţelept şi priceput nu poate fi decât rodul unei educaţii susţinute şi

2
sistematice. Pastorala este ştiinţa care s-a dobândit de-a lungul multor veacuri şi la care
au contribuit nenumăraţi slujitori şi ostenitori în Ogorul Domnului, ştiuţi şi neştiuţi.. Ea
este ştiinţa vieţii sacerdotale, o călăuză de nădejde şi de mult folos celor ce vor să ducă
mai departe pe acelaşi drum, anevoios dar înălţător, osteneala sfântă a marilor
înaintaşi. Cât de importantă este ştiinţa pastorală se va vedea, sperăm, cu mai multă
claritate din paginile care alcătuiesc această modestă contribuţie la tezaurul nepreţuit al
acestei arte a păstoririi duhovniceşti.

I.2. Izvoarele Pastoralei şi literatura pastorală la români

Început şi temei pentru orice ştiinţă teologică, deci şi pentru Pastorală este Sfânta
Scriptură pe care Sf. Apostol Pavel chiar o defineşte în sensul de care ne ocupăm în
această lucrare: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, și spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate" (II.
Tim. 3, 16).

Scriptura şi mai ales anumite cărţi ale ei, fie din Vechiul Testament fie din Noul
Testament rămâne primul şi cel mai important tratat de pastoraţie scris de cei mai mari
păstori şi învăţători ai lumii - Profeţii şi Apostolii.

Îndată după Scriptură vin canoanele şi regulile disciplinare cu referire specială la

slujirea preoţească pe care le aflăm de la primele soboare creştine şi până astăzi. De
asemeni toate cărţile de slujbă cuprind însemnări pastorale de care slujitorii creştini au
ţinut seama totdeauna.

Avem însă din zorii creştinismului o literatură pastorală expresă pe fondul căreia
strălucesc nume ilustre ca Sf. Ioan Hrisostom (Despre Preoţie), Sf. Grigore de Nazianz
(Despre fugă), Sf. Efrem Şirul (Cuvânt despre preoţie), Sf. Grigorie Dialogul (Cartea
Regulei Pastorale), Sf. Teognost (Cuvânt despre Preoţie), Sf. Simeon al Tesalonicului
(Despre Preoţie) etc.

Referiri la preoţie fac în scrierile lor şi alţi mari scriitori creştini ca Sf. Ciprian (Ad.
Fortunatum), Sf. Ambrozie (De oficiis ministrorum), Fer. Ieronim (Ad. Nepotianum), Fer.
Augustin (De moribus clericorum). Dar nu numai scrierile marilor păstori amintiţi mai

3
sus, ci mai ales viaţa lor şi a altor nenumăraţi păstori care au rămas normă de trăire şi
slujire preoţească, este un izvor nesecat de inspiraţie şi trăire pastorală. Viaţa Sf. Vasile
cel Mare, ca să luăm numai un nume (şi nu l-am citat întâmplător) este o lecţie
pastorală ce nu-şi va epuiza forţa cât vor fi veacurile creştine.

Odată cu marea schismă (1054) şi mai ales după căderea Bizanţului sub
turci(1453), literatura teologică ortodoxă se stinge, făcându-se recurs doar la
moştenirea patristică amintită mai sus. Abia în veacurile XVIII şi XIX încep să
înflorească din nou lucrări mai importante în Rusia, Ţările Române sau în diasporaua
greacă din Apus. Desigur în lucrările de teologie pastorală din perioada modernă şi
contemporană se vede clar influenţa teologiei apusene ale cărei merite sub aspect
sistematic şi informaţional nu pot fi negate. În ultima vreme se caută o desprindere mai
hotărâtă în sensul unei mistici orientale mai luminoase şi mai aproape de duhul patristic,
originar.

Începutul literaturii pastorale româneşti se face de către Antim Ivireanul prin

scrierea „Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru
învăţătura preoţilor" (Târgovişte 1710) şi „Capete de poruncă" (Târgovişte 1714). în
1749 apare o lucrare cu caracter pastoral intitulată „Preoţia". La sfârşitul veacului XVIII
apare traducerea cărţii Sf. Nicodim Aghioritul „Carte folositoare de suflet" care va
cunoaşte de-a lungul anilor mai mult de zece ediţii. Cartea episcopului Melhisedec al
Romanului „Teologia pastorală" (Bucureşti 1862) poate fi considerată ca un adevărat
manual de pastorală.

În 1872 Mitropolitul Andrei Şaguna publică la Sibiu un „Manual de studiu

pastoral".

Gheorghe I. Ghibescu publică în 1894 „Manual de teologie pastorală" iar în 1903, Ioan
Gotcu publică „Pastorala" pentru uzul seminariilor teologice. Tot în această perioadă
trebuie consemnată şi lucrarea Mitropolitului Atanasie Mironescu „Sfaturi către preoţi"
(Bucureşti 1909).

Un adevărat curs de teologie pastorală poate să fie considerată lucrarea Pr. Prof.
Petre Vintilescu „Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor" precum şi alte

4
lucrări ale marelui profesor („Preotul în oficiul său de liturghisitor"; „Sacerdoţiul creştin"
etc). Contemporan cu Pr. Prof. Vintilescu este Pr. Grigorie Cristescu un bun scriitor în
domeniul pastoral: „Teologie şi Sacerdoţiu (Sibiu 1928) „Fă lucrul evanghelistului" (Sibiu
1929).

În 1928 apare la Cernăuţi „Pimenica ortodoxă" a profesorului D. Ieremiiv.

La greci amintim doar manualul „Despre preoţie" al lui Hrisostom Papadopol

(Atena 1912) şi lucrările profesorului Ioan Kornaraki, de la Facultatea teologică din
Atena în domeniul Psihologiei pastorale („Teme pastorale" -1979 şi „Psihologia
pastorală").

De la lucrarea lui Petre Vintilescu amintită mai sus literatura de specialitate a fost
suplinită de numeroase articole şi studii apărute în Revistele teologice, centrale sau
mitropolitane a cărei bibliografie poate să fie uşor cercetată la fişierul bibliotecilor mari
din Bucureşti şi Sibiu secţia - Pastorală. în curs de apariţie se află manualul Pr. Prof. Dr.
Nicolae Necula pentru uzul studenţilor în teologie.

5
CURSUL 2

II. PERSOANA PREOTULUI

II.1. Despre preoţie şi rolul preotului ca păstor de suflete; originea şi

instituirea preoţiei. Preotul - „vas ales" al lui Dumnezeu şi slujitor al
oamenilor

Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare

om, dimensiunea sacerdotală este constitutivă şi dacă omul a pierdut această dimen-
siune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el. Faptul că fiecare om este îndreptat spre
Dumnezeu îl confirmă îndată ca preot fiindcă acest sens conferă omului sfinţenie iar
slujirea sfinţeniei este preoţie. Această afirmaţie capitală care constituia în primele
veacuri creştine o conştiinţă vie (să nu uităm că Sf. Ap. Pavel, şi nu numai el, se
adresează creştinilor cu „sfinţilor din Biserica Efesului, Corintului etc") şi-a pierdut de
mult puterea şi realitatea din mai multe motive: mai întâi fiindcă păcatul acumulat a
creat din nou un zid despărţitor între oameni şi Dumnezeu şi foarte puţini creştini mai
trăiesc astăzi după statutul sfinţeniei pe care îl primesc la Botez.

Apoi s-a accentuat foarte mult dimensiunea clericalistă, sub influenţa Apusului,
făcându-se o deosebire fundamentală între clerici şi mireni, aceştia ajungând aproape
să fie consideraţi ca „neamurile" de odinioară, adică păgâni. Reacţia extremistă a
protestantismului şi a neoprotestanţilor care, în furia lor împotriva clericalismului catolic
au desfiinţat şi preoţia propriu-zisă, ne-a făcut şi pe noi, ortodocşii, să fim circumspecţi
cu folosirea noţiunii de sfinţenie şi de preoţie de teamă să nu fie înţeleasă greşit.

Trebuie însă, cât nu este prea târziu, să revenim la viziunea autentică asupra
omului care atât la creaţie cât şi la naşterea lui „din apă şi din Duh" este stabilit în
structura lui autentică de preot, profet şi împărat, stare din care cade prin păcat sau pe
care păcatul o face inactivă.

Părintele Stăniloaie notează profund: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima
concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă... prin calitatea de preot se dăruieşte lui

6
Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui, Care voieşte ca, prin dăruirea Sa, să-
L umple de darurile Sale" (Dogmatica vol. II; p. 135).

Oricât s-ar părea de ciudat pentru a defini exact preoţia şi rolul preotului în
universul divin trebuie reamintit şi clarificat statutul oamenilor din mijlocul cărora a fost
ales preotul şi „pus în cele către Dumnezeu" (Evrei 5, 1). Trebuie deci să aşezăm la
locul ei lumea creştină răscumpărată de Hristos şi restaurată la nivelul sfinţeniei, făcută
Templu plăcut al Duhului Sfânt: „ Nu știţi oare, că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că
Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Cor. III, 16).

Pentru a înţelege ce este preoţia creştină trebuie să cunoaştem pe cei cărora le

slujim, pe cei pentru care mijlocim la Dumnezeu şi să nu socotim că dacă vom coborî la
un nivel ultim pe păstoriţi vom fi noi înălţaţi ca preoţi ci dimpotrivă, cu cât mai sus sunt
păstoriţii cu atât păstorul va fi obligat să fie mai presus de ei. Preoţia a funcţionat şi
înainte de Hristos, atât la poporul ales cât şi la celelalte neamuri dar ea rămâne
incomparabilă cu preoţia creştină atât prin sfinţenia preotului dar nu mai puţin a
credincioşilor: „căci şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sânt toţi" (Evrei 2,
11).

Ca să folosim o imagine plastică putem spune că şi Genseric, regele vandalilor şi

Justinian cel Mare erau împăraţi cam în acelaşi timp. Dar cine ar putea să-i compare pe
cei doi? şi aceasta nu din pricina statutului de împărat propriu-zis, ci mai ales din pricina
popoarelor peste care împărăţeau.

Deci pentru a defini preoţia harismatică, funcţională, consacrată sau instituţională

trebuie să plecăm de foarte de sus, de la preoţia harică, universală, ontologică pe care
o dobândeşte orice om. Odată precizat nivelul haric de la care plecăm putem intui cât
de cât importanţa slujirii preoţeşti ca harismă specială: în acest punct se aplică exact
formula ioaneică ,,har peste har" (Ioan I,16) şi cea paulină a,, Înălţării din slavă în slavă"
(I Cor. 3,18).

Preoţia creştină ,după rânduiala lui Melhisedec este ,fără tată, fără mamă, fără
genealogie" (Evr. 7,3) adică ( E bine de precizat că expresia ,după rânduiala lui
Melhisedec" are sens pasiv, adică după cum a fost rânduit Melhisedec preot şi nu

7
cum a rânduit Melhisedec pe Hristos preot fiindcă nu ar avea nici un înţeles, nici
istoric nici ontologic. Hristos este înaintea lui Melhisedec şi este Arhiereu
veşnic.) nu este de la oameni. Are dimensiuni veşnice şi origine divină: „Nu voi M-aţi
ales ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit" (Ioan 15, 16).

Formula de instituire ,,A suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt" (Ioan. 20,
22) arată clar şi puterea şi originea divină a preoţiei creştine. Iar Sf. Pavel precizează
insistent: ,Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu"
(Evrei 5, 4).

Mai trebuiesc subliniate şi alte aspecte ale preoţiei creştine şi anume

teocentrismul şi antropocentrismul. Preoţia este centrată, orientată spre Dumnezeu dar
ceea ce aduce lui Dumnezeu este firea omenească, îl ridică pe om, problemele lui,
condiţia umană în toată problematica ei. Este un singur preot şi o singură preoţie -
Hristos Arhiereul dar Sf. Pavel subliniază amândouă aspectele din fiinţa preoţiei şi
anume că deşi Hristos este Arhiereul nostru cel veşnic, deci este Dumnezeu, în acelaşi
timp cuprinde în Sine condiţia umană ,,Căci nu avem Arhiereu care să nu poată suferi
cu noi slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat" (Evrei 4,15).

Iată ce este preotul creştin: vas ales de Dumnezeu pentru a reprezenta în faţa
Lui pe oameni, pe fraţii lui. Iată ce este preoţia creştinească: este lucrarea divino-umană
ancorată într-o latură în Dumnezeu ca ideal suprem şi în cealaltă latură ancorată în
umanitate ca realitate zilnică.

Am putea spune deci că preotul este aşezat de Dumnezeu la cumpăna dintre

cele două lumi şi orice dezechilibru, ar avea consecinţe dintre cele mai grave.

Nu întâmplător subliniem caracterul antropocentric al lucrării pastorale fiindcă în

Ortodoxie se accentuează mai mult aspectul divin, ori, este mare nevoie de prezenţa
mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, o nevoie stringentă, cum n-a mai fost
vreodată. Preoţia, deşi divină, trebuie să fie foarte practică, să se apropie de omul
contemporan, să-i iasă în întâmpinare, să fie mai plină de zel misionar, să-i vâneze pe

8
oameni aşa cum spune Mântuitorul Apostolilor: „veniţi după Mine (aspectul divin) şi vă
voi face pescari (vânători) de oameni" (aspectul uman).

În încheiere argumentul de mai sus ne prilejuieşte şi abordarea problemei

vocaţiei sau chemării pentru preoţie despre care, aşa cum am arătat, fiecare creştin
trebuie să aibă chemare spre preoţia harică, universală. Hotărârea pentru preoţia
harismatică, pentru slujirea preoţiei funcţionale trebuie luată după îndelungi cercetări şi
cu multă grijă. Din păcate această vocaţie astăzi nu prea mai ţine seamă de anumite
criterii hotărâtoare şi revelatoare. Sunt foarte răspunzători în faţa lui Dumnezeu toţi cei
care au contribuit la introducerea unui nechemat la treapta înaltă a preoţiei. Sunt
răspunzători mai întâi părinţii tânărului care deşi nu cunosc Biserica şi nu iubesc
sfinţenia îşi îndeamnă copilul spre preoţie din motive străine de sfinţenie.

Este vinovat preotul care adesea dă recomandare unui tânăr despre care ştie
bine că nici el nici familia nu corespund chemării preoţeşti. Sunt vinovaţi profesorii care
adesea admit la şcoală tineri din alte considerente decât cele sfinte şi drepte.

Este adevărat că încă nu s-a descoperit modalitatea de a testa cu exactitate

însuşirile preoţeşti şi de aceea examenul de admitere este mai mult decât aproximativ.
În ultimă instanţă, din eroare în eroare şi din slăbiciune în slăbiciune „nechematul"
ajunge în faţa chiriarhului care, deşi avertizat de Apostol Să nu-şi pună degrabă mâinile
pe nimeni" (I Tim. 5,22) totuşi o face, fiind silit de situaţia nefastă la care au contribuit
toţi factorii amintiţi şi alţi mulţi factori neştiuţi.

Fiindcă pe cât de ziditoare este o preoţie adevărată, pe atât de catastrofală este

falsa preoţie despre a cărei osândă vorbesc fără istov profeţii V. Testament şi cu
deosebire Ieremia.

Pentru aceea ,,Să se cerceteze omul pe sine" înainte de pasul acesta şi nu numai el, ci
toţi de care am amintit mai înainte fiindcă fiecare îşi va lua plata sa", şi Înfricoşător lucru
este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu" (Evrei 12, 21).

9
 Numai o preoţie adevărată garantează o societate umană sănătoasă de care
avem atâta nevoie în acest popor atât de bun şi de ascultător, cum poate nu-i altul pe
tot pământul.

II.2. Sublimitatea, vrednicia şi responsabilitatea preoţiei. Sfinţii

Părinţi despre preoţie

„ Dacă m-aş întâlni deodată cu un preot şi cu

un înger

aş saluta mai întâi pe preot şi apoi pe înger".

Afirmaţia de mai sus îşi are temei în realitatea măreţiei slujirii preoţeşti, fiindcă
deşi stau înaintea lui Dumnezeu ,,zeci de mii de îngeri, Heruvimii cei cu ochi mulţi şi
Serafimii cei cu câte şase aripi", preotul şi nu îngerul a fost ales să aducă suprema
jertfă, cea nesângeroasă, jertfă euharistică pe care o primeşte Dumnezeu ,, În
jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri". Sublimitatea preoţiei izvorăşte din sublimitatea
lucrării ei, preotul fiind slujitor al lui Hristos şi iconomul tainelor lui Dumnezeu" (II. Cor.
IV, 1).

Aşa precum pe scara valorilor sfinţenia se află pe treapta cea mai de sus, în
ordinea slujirii omeneşti preoţia stă la locul cel mai înalt, vrednicie spre care privesc cu
înfricoşare şi îngerii. Preotul, deşi „dintre oameni" este ales în mod cu totul deosebit şi
,,pus pentru oameni în cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate"
(Evrei V, 1).

Dacă pentru a fi trimis sol la o împărăţie pământească s-a ales totdeauna cel mai
vrednic dintre oameni, ca mijlocitor la Dumnezeu pentru lume câtă vrednicie se cere
preotului, căruia se încredinţează o aşa sublimă misiune?! În rugăciunea Sa adresată
Părintelui ceresc înainte de Sfânta Jertfă de pe Golgota, Mântuitorul insistă necontenit
asupra responsabilităţii şi importanţei misiunii apostolice şi, prin extensiune, a celei

10
preoţeşti şi cere lui Dumnezeu ocrotire specială pentru slujitorii Săi: ,,Eu pentru aceştia
mă rog... pentru cei pe care mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi... Părinte sfinte păzeşte-i întru
numele Tău" (In. XVII, 9-11).

Cunoscând atât înălţimea cât şi greaua răspundere a celei mai alese slujiri de pe
pământ, Mântuitorul nostru, Marele Arhiereu, încredinţează grijii părinteşti a Tatălui
ceresc, pe slujitorii creştini aşa cum pe Sine s-a încredinţat înainte de jertfa Sa pe cruce
(Luca XXII, 42).

Cu „frică şi cu cutremur" trebuie să stea preotul la „locul cel prea înalt" al slujirii
fiindcă din lumea încredinţată lui spre sfinţire el poate, prin vrednicie să o facă jertfa
bineplăcută lui Dumnezeu, să o sfinţească (consacre) ori, prin nevrednicie, să o
profaneze, înfricoşat de această viziune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „nu cred să
se mântuiască mulţi preoţi". Dacă poporul afirmă în proverbele sale pline de o încercată
înţelepciune că „omul sfinţeşte locul" cum trebuie oare să fie preotul?

Prin Moise, Dumnezeu se adresează tuturor păstorilor în vecii vecilor: ,, iată am

pus înaintea ta binecuvântarea și blestemul"; alege binecuvântarea! (Deut. 11,26).
Tocmai sublimitatea preoţiei atrage după sine responsabilitatea ei fără pereche între
slujirile omeneşti. Nu există nimic mai înfricoşător şi în acelaşi timp mai fericit ca slujirea
de păstor. Acest dublu aspect de sublimitate şi responsabilitate maximă a fost sesizat şi
subliniat de toţi păstorii cei mari ai creştinătăţii din toate timpurile şi aducem ca mărturie
spicuiri asupra temei din cele mai reprezentative scrieri patristice:

Sfântul Grigore de Nazianz

« Preoţia se ocupă cu sufletul care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc, care-i părtaş

nobleţei celei de sus şi tinde spre nobleţea aceea...

Preoţia, ştiinţa vindecării sufletelor, urmăreşte să într-aripe sufletul, să-1 smulgă

din lume, să-1 dea lui Dumnezeu. Preoţia urmăreşte să facă să locuiască, prin Duhul
Sfânt, Hristos în inimile oamenilor. Şi în sfârşit, scopul cel mai de seamă al preoţiei este

11
să-1 facă Dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei celei de sus,
pe om.

În acest scop a venit Omul cel nou în locul omului celui vechi. Prin patimă a fost
ridicat cel ce pătimeşte, iar pentru sufletul şi trupul nostru au fost date preţ de
răscumpărare sufletul şi trupul Celui mai presus de noi.

Dar noi preoţii, câtă muncă credeţi că trebuie să depunem, câtă ştiinţă nu trebuie
să avem, ca să schimbăm viaţa credincioşilor noştri şi să supunem lutul duhului? Atât
de anevoioasă este munca preotului, a omului căruia i s-a încredinţat îndrumarea şi
apărarea sufletelor! Cu aceste gânduri trăiesc ziua şi noaptea. Acestea-mi topesc
măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus.
Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept ca să
înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii."

(Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre Preoţie).

Sfântul Ioan Hrisostom

Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este, ca om fiind şi îmbrăcat încă în

trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai
putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Oameni,
care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele
cereşti şi au o putere, pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor.

Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?

Preoţii sunt acei cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt
aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Preoţii ne nasc pentru viaţa viitoare;
preoţii au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu. Cunosc măreţia slujirii preoţeşti
dar ştiu cât e de greu să fii preot! (Tratatul Despre Preoţie).

Sfântul Efrem Sirul

12
 O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoşătoare taină a preoţiei!
Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o
celor vrednici.

Darul treptei preoţiei depăşeşte şi gândul şi cuvântul. Preoţia zboară de pe pământ la

cer, ducând lui Dumnezeu cu foarte mare grabă cererile noastre. Şi acum, fraţilor, trăiţi
preoţia în curăţie, imitând pe Moise, pe Aaron şi pe Eleazar. Ai fost învrednicit frate, să
primeşti treapta preoţiei? Ai sârguinţă ca să-i placi Celui Ce te-a primit în oştirea lui. Fii
râvnitor ca Ilie, purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Iisus al lui Navi,
iubitor de străini ca Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de dragoste ca David şi blând
ca Moise. Şi acolo, înaintea îngerilor, te va încununa Hristos cu cununa nemuririi şi
împreună cu cetele cele de sus vei cânta Sfintei Treimi imn de biruinţă, în vecii vecilor.
Amin. (Cuvânt despre Preoţie).

Sfântul Simeon al Tesalonicului

Cele mai înalte cete îngereşti se cutremură şi se înspăimântă când văd ceea ce
se face, prin preoţia noastră, jos pe pământ. Nu există nici o altă lucrare, în toată lumea
aceasta, care să fie mai folositoare pentru noi, mai sublimă decât aceasta şi mai plăcută
lui Dumnezeu decât lucrarea preoţiei. Se cuvine să ne întrebăm necontenit, cum ar
trebui oare să fim şi cât datorăm lui Dumnezeu pentru că ne-a înzestrat cu o asemenea
putere? (Cuvânt despre Preoţie).

Teognost din Constantinopol

Gândeşte-te că te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârguieşte-

te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe
Lucifer care a căzut, din ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu
aceasta, închipuindu-ţi lucruri mari despre tine. (Filocalia vol. IV Capete despre
preoţie).

13
CURSUL 3

III.1. Mântuitorul Iisus Hristos păstor de suflete

Principii şi metode pastorale în activitatea Mântuitorului: predica,

parabolele, minunile, meditaţia, rugăciunea, retragerea.

Oricâţi păstori ar fi pe pământ sau în cer, întotdeauna rămâne un singur Păstor

neschimbat - Păstorul unic şi veşnic aşa cum şi biserica cea adevărată una este -
Biserica dreptslăvitoare sau ortodoxă - ,,fără întinăciune sau pată ori altceva de acest
fel"(Efeseni 5).

Toţi ceilalţi păstori sunt adevăraţi numai în măsura asemănării şi cunoaşterii Unicului
Păstor Iisus Hristos, Cel ce-şi paşte turma sa ,, și nimic nu va lipsi, la loc cu păşune,
acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-a întors. Povăţuitu-m-a pe
cărările dreptăţii, pentru numele Lui" (Psalmul 22,14).

Întreg Vechiul Testament dar cu deosebire Proorocii şi Psalmii văd pe Mesia sub
chipul Marelui şi blândului Păstor, cunoscător şi iubitor al oilor Sale pe care le veghează
cu iubire desăvârşită, ,,întorcând pe cea rătăcită, căutând pe cea pierdută, pe cea
zdrobită o tămăduieşte, pe cea slabă o întăreşte, pe cea tare o păzeşte şi pe toate cu
dreptate le judecă" (Iezechiel 34, 11-16). ,,Păstorul cel Bun cunoaşte oile Sale şi ele îl
cunosc pe El" -cunoaştere desăvârşită, temeluită pe iubire şi din această iubire Hristos
s-a făcut ,,tuturor toate ca să-i izbăvească pe toţi". Din iubire a coborât Hristos în lume
(In. III, 11) şi prin iubire a cunoscut, desăvârşit pe om şi cunoscându-1 bine a ştiut cum
să-1 mântuiască.

Două sunt premisele absolut necesare unei adevărate păstoriri şi aceasta le-a
avut în chip desăvârşit Hristos Domnul „începătorul turmei": iubire şi cunoaştere fiindcă
mântuirea nu se poate realiza decât pe calea iubirii şi a cunoaşterii - fapt confirmat de
Sf. Ap. Pavel: Dumnezeu care m-a cunoscut din pântecele mamei.. (Galateni 1,5).

14
 Acolo unde legătura dintre Păstor şi turmă stă în iubire, rătăcirea este exclusă,
integritatea staulului este asigurată: „Oile Mele ascultă glasul Meu, și Eu le cunosc pe
ele, şi ele merg după Mine..." (Ioan X, 15). Este nevoie de iubire fiindcă aceasta este
ingenioasă şi va găsi calea cea mai bună spre inima fiecărui om pentru a-i veni în ajutor
şi a se face înţeles după măsura priceperii fiecăruia. Pentru că păstorul nu va putea să
comunice cu toţi într-un singur mod, ci trebuie să recurgă la cele mai diverse mijloace,
alese cu grijă pe măsura şi specificul subiectului cu care vrea să comunice. Dumnezeu
însuşi spre a comunica cu omul s-a făcut asemenea omului, întâlnirea fiind adevărată şi
rodnică. Şi ca să-i poată conduce pe oameni la ,,tot adevărul, Iisus Hristos Marele
Păstor" (I. Petru II, 25; Evrei XIII, 20; I. Petr. V,4) s-a folosit de toate mijloacele posibile
spre a lumina şi convinge pe oameni spre cunoaşterea şi lucrarea adevărului mântuitor.

Şi dacă adevăratul Păstor ne asigură că oile îi cunosc glasul şi-L urmează,

trebuie să înţelegem că meritul cel mare nu-i al oilor care recunosc acest glas unic, ci al
Păstorului care a ştiut să se folosească de toate mijloacele pentru a se face înţeles şi
ascultat fiindcă ,, El vorbea ca unul care avea putere, iar nu precum fariseii și cărturarii"
(Matei VII, 29). Adevărul ajunge greu la inima omului, care, de la naştere încă şi până la
moarte, este sub imperiul erorilor de tot felul: „că iată întru fărădelegi m-am zămislit și
întru păcate m-a născut maica mea" (Ps. 50) şi ,,Eu am zis întru uimirea mea: tot omul
este mincinos" (Ps. 115). Pentru a reuşi să semene această sămânţă a adevărului,
Semănătorul Hristos, şi asemenea Lui orice slujitor al Cuvântului, s-a folosit de multiple
metode de comunicare cu oamenii. Mai întâi Mântuitorul este vestitorul adevărului divin,
bine vestitorul tainei mântuirii - taina ascunsă din veac în adâncurile înţelepciunii divine
(Efeseni 3, 9). Este aşadar Cel dintâi şi cel mai autorizat Evanghelist aşa cum El însuşi
îşi defineşte misiunea Sa zicând: ,,Duhul Domnului peste Mine, care M-a uns să bine
vestesc săracilor" (Isus Sirah 61,1).

Începutul misiunii Sale mântuitoare ca şi întreaga Lui activitate se defineşte mai

ales prin predicarea adevărului, întruchipat în viaţa şi faptele Sale, adevăr viu, prin
trăirea lui de către Cel ce-1 şi propovăduia (Mc. 1,14; Mt. III, 2, 4). Nu încape îndoială
că Iisus Hristos rămâne cel mai mare predicator din toate timpurile şi inspiratorul tuturor
celor ce au vorbit în numele Lui, fie înainte de El (profeţii şi drepţii V. Testament) fie

15
după El (începând cu Apostolii şi terminând cu îngerul care va vesti ultimele evenimente
din lume). Se pune întrebarea: „ce anume L-a făcut pe Iisus cel mai mare învăţător?"
Desigur, răspunsul atotcuprinzător îl dă chiar El când spune: Eu sunt „calea, adevărul şi
viaţa" (In. XIII) şi pentru setea cea mai grea a omului - setea de adevăr El nu trimitea pe
om aiurea ci îl chema la Sine zicând: „cine însetează să vină la Mine şi să bea..." (In. 7,
37).

Predica Lui era eficientă mai întâi că avea legătură cu viaţa oamenilor, cu
realităţile cele mai adânci ale lor. Apoi El învaţă cu multă blîndeţe şi bunătate, cu
smerenie şi iubire: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima" (Mt. XI, 29).
Dovada blândeţii şi bunătăţii Lui o face năvala copiilor către El în ciuda încercărilor
zadarnice de a fi opriţi (Mc. X, 13,14) ori ştim că instinctul copilului în privinţa bunătăţii
nu greşeşte. Învăţătura Mântuitorului nu este vremelnică ci cuprindea adevărurile
eterne: „Cerurile şi pământul vor trece, cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24,35).

După împrejurări, Mântuitorul vorbea în chip direct, deschis (predica de pe

munte) sau în pilde ori parabole. Aşa cum medicul prezintă medicamentul amar dar
binefăcător într-o crustă ademenitoare pentru bolnav, tot aşa, Doctorul sufletelor
noastre şi-a strecurat adevărul în sufletele ascultătorilor adesea înveşmântat în pilde,
imagini, comparaţii, metafore etc. De altfel Sf. Scriptură în întregimea ei foloseşte mai
mult decât brice scriere un limbaj imagistic ferindu-se de abstractizare iar Mântuitorul
rămâne şi El în această linie scripturistică (Mc. IV, 2; Mt. XIII, 34,35). Din imagini
văzute, El îi înălţa pe cei ce „aveau urechi de auzit" spre cele nevăzute şi veşnice, spre
adevărurile divine întemeietoare de lume. La luminozitatea învăţăturii se adaugă
puterea faptei, iar faptele Lui erau semne şi minuni atât de mari încât cei ce le vedeau
erau mişcaţi adânc şi definitiv după cum ne încredinţează cronica evanghelică.

Minunile Mântuitorului nu erau simple performanţe cu rost de încântare artistică, ci erau

urmare firească deşi mai presus de fire, a celor învăţate de El. Rostul cel mai adecvat al
minunilor îl explică însuşi Mântuitorul cu ocazia vindecării orbului din naştere spunând:
„nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu" (In. IX,
20). Aşadar minunile erau adeveriri ale învăţăturilor Sale şi, ca şi învăţătura Sa, erau
rodul spontan al iubirii faţă de „toţi cei osteniţi şi împovăraţi". Că erau rodul iubirii şi al

16
milei nesfârşite faţă de oameni vedem clar din textul care istoriseşte învierea lui Lazăr
sau învierea fiului văduvei din Nain (In. XI, 5; Le. VII, 13).

Secretul oricărei predici eficiente se ascunde în multa rugăciune, în cugetarea

neîncetată la cele dumnezeieşti, fapt confirmat de toţi cei ce au slujit cuvântului. Nici
Mântuitorul nu face excepţie şi-L vedem adesea retrăgându-se noaptea în munte să se
roage (Mt. 14,23; Mc. 6,46; în. 6,15 etc). Dacă rugăciunea se defineşte ca o comunicare
directă cu Dumnezeu, înţelegem cât de reală şi plină de bucurie era această legătură
între Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl Său. De aceea îl vedem adesea pe Mântuitorul în dialog
cu Părintele Său, fie în mod deschis, fie tainic, în singurătatea muntelui şi liniştea nopţii
care-i asigurau petrecerea nestingherită în dialogul suprem al rugăciunii. Asemenea Lui,
orice predicator trebuie să petreacă adesea în tainica vorbire cu Dumnezeu, care dă
slujitorilor Săi „cuvânt cu putere multă spre vestirea evangheliei împărăţiei".

Mulţimea nenumărată a păstorilor creştini au preluat de la Păstorul cel Mare Hristos

modelul desăvârşit al păstoririi adevărate, continuându-1 până la sfârşitul veacurilor.

III.2. Sfinţii Apostoli - păstori de suflete - Calităţile şi virtuţile care

au împodobit sufletele lor, metode şi principii pastorale în activitatea lor.

Cei dintâi care au urmat pe Păstorul cel Bun au fost Sfinţii Apostoli, chemaţi la
această vrednicie de Mântuitorul şi investiţi cu putere şi înţelepciune pentru a continua
şi răspândi învăţătura cea nouă şi mântuitoare până la marginile lumii. În sensul strict al
cuvântului numărul lor a fost precizat de Sf. Evanghelii ca fiind doisprezece dar în
sensul mai larg, apostol s-a numit orice lucrător în ogorul bisericii care a învăţat şi a trăit
după legea creştină. Sf. Pavel deşi nu a fost din cercul celor doisprezece apostoli, prin
râvna cu care a slujit la creşterea cuvântului mântuirii s-a învrednicit să fie considerat
cel mai mare dintre apostoli şi este desemnat chiar cu acest cuvânt Apostolul - fără să
fie nevoie de altă precizare. De asemeni Sf. Ştefan în scurta şi fulguranta lui viaţă s-a
dovedit unul din cei mai mari apostoli ai Domnului Iisus cel înviat, fiind şi primul jertfit pe
imensul altar al apostolatului creştin.

17
 Aşa cum „Epistola către evrei" are ca temă centrală preoţia Mântuitorului -
arhiereul cel mare şi unic, „Faptele Apostolilor" prezintă istoria activităţii pastorale pe
care au desfăşurat-o pe tot pământul - Sfinţii Apostoli. Pruncia lor apostolică în preajma
Mântuitorului este arătată de Sf. Evanghelii, iar activitatea lor proprie, este istorisită de
această primă cronică bisericească Faptele Apostolilor - începând cu botezul creştin cu
Duh Sfânt şi cu foc, săvârşit asupra lor la Cincizecime. Este foarte adevărat că atât Sf.
Evanghelii cât şi „Faptele Apostolilor" concentrează atenţia asupra câtorva nume
proeminente ca Sf. Ap. Petru, Sf. Ap. Ioan şi Sf. Ap. Iacob, acesta din urmă fiind ucis de
timpuriu (an 44) şi fiind înlocuit ca pregnanţă de numele noului convertit pe drumul
Damascului - Sf. Pavel.

Tradiţia Bisericii a păstrat cu sfinţenie „în inima ei" amintirea luminoasă a vieţii şi
lucrării tuturor celor ce au contribuit „la naşterea cea din nou a lumii" cum spunea însuşi
Domnul care i-a trimis la propovăduire pe aceşti doisprezece.

Asemeni Mântuitorului, ai cărui urmaşi au fost, lucrarea lor consta din vestirea
împărăţiei lui Dumnezeu şi săvârşirea multor minuni: ”prin multe cuvinte Petru
mărturisea Evanghelia şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni se făceau
de către apostoli" (cf.F.Ap.2,40,43).

Sf. Apostoli au vestit cu timp şi fără timp, cu îndrăzneală şi cu putere multă, după
cum le da lor Duhul a grăi şi însuşi Domnul era cu ei dându-le lor gură încât nimeni nu
putea să le stea împotrivă, umplând lumea cu învăţătura lui Iisus Hristos (Fap. V, 28 ).
Prin tot ce învăţau şi prin toate minunile pe care le săvârşeau, erau martori nebiruiţi ai
adevărului despre Iisus cel răstignit şi înviat (Le. XXIV, 46, 48). Cu acest puţin „aluat"
Hristos Dumnezeu a reuşit să dospească întreaga „frământătură a lumii", căci cu
adevărat s-a împlinit cuvântul psalmistului: “până la marginile lumii au ieşit vestirea
lor..." (ps. 18,4).

Desigur că o astfel de operă uriaşă, ce depăşeşte orice înţelegere, nu poate fi explicată

decât luând în consideraţie argumentele prezentate de Sf. Scriptură şi anume: mai întâi
ei au ” fost îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24,49) şi deci lucrau şi vorbeau întocmai
ca şi Mântuitorul, cu puterea Duhului adevărului (In. XV, 26). Ca să fie vrednici de

18
această supremă învestitură (cu puterea de sus a Duhului) au dat dovadă de anumite
calităţi şi virtuţi apreciate şi plăcute lui Dumnezeu şi anume: ascultarea desăvârşită,
după chipul lui Hristos Care s-a făcut ascultător faţă de Tatăl Său, pînă la moarte. O
mare uimire ne cuprinde văzând graba cu care toţi apostolii urmează pe Iisus când îi
cheamă la apostolat, lăsând totul în urma lor, familie, casă, avere, prieteni, şi, odată
desprinşi de tot trecutul lor, au privit ţintă spre premiul chemării de sus.

Erau simpli dar plini de entuziasm şi în acest pământ limpede şi fremătând de viaţă,
divinul Semănător a aruncat cu nădejde sămânţa cea bună şi a cules cu bucurie, rod
însutit. Erau smeriţi şi curaţi cu inima şi această smerenie a făcut posibilă primirea fără
rezervă şi fără împotrivire a cuvântului vieţii. Această înţelegere deplină a adevărului
creştin este exprimată de ei atât de frumos când răspund Mântuitorului: ,, Doamne, la
cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In. VI, 68). Erau plini de curaj pentru
adevăr şi în numele lui au mers până la moarte aşa cum profetic afirmase unul dintre ei
-Toma - când îşi îndemna confraţii la jertfă zicând: ,, să mergem să murim și noi cu El"
(In. XI, 16). Şi aproape toţi, au primit botezul sângelui şi au băut paharul jertfei aşa cum
le spusese Mântuitorul în preziua Jertfei Sale (Matei 10,36).

Toate calităţile şi virtuţile apostolice, multe şi mari cum puţine pe lume dintre cei
mari le-au avut, se pot rezuma şi încununa în formula atotcuprinzătoare dată de
Mântuitorul la întrebarea tânărului asupra proeminenţei poruncilor legii: iubirea faţă de
Dumnezeu şi faţă de om. Câţi au înţeles-o, după Mântuitorul, începând cu Apostolul
Pavel şi terminând cu ultimul slujitor al iubirii pe pământ, vor anunţa tuturor că iubirea
este singura în stare să se facă tuturor toate ca să câştige pe Dumnezeu şi pe oameni.
În lupta aprigă pe care au angajat-o apostolii pentru răscumpărarea sufletelor din robia
înşelăciunii s-au înarmat cu armele duhului şi au luptat lupta cea mai bună, nu la
întâmplare, după metodele cele mai înţelepte, fiind ei cel dintâi exemplu în toate cele
propovăduite. Ei s-au dovedit doctori iscusiţi în vindecarea sufletelor omeneşti folosind
metoda şi leacul cel mai potrivit cu fiecare situaţie în parte. Au ştiut să folosească
blândeţea sau asprimea, lauda sau mustrarea, intransigenţa sau îngăduinţa, răbdarea
sau fermitatea, sinceritatea sau delicateţea, curajul sau prudenţa, insistenţa sau
discreţia şi toate valorile cuprinse în inepuizabilul cod al comunicării inter-umane, vizând

19
totdeauna scopul suprem - mântuirea. Dacă Sf. Evanghelii ni-L prezintă pe Mântuitorul
săvârşind lucrarea Sa divină, Faptele Apostolilor şi scrierile apostoliceşti ne
destăinuiesc câte ceva din modul în care au gândit şi au lucrat urmaşii direcţi ai
Mântuitorului, Sfinţii Ucenici şi Apostoli, cărora le-a fost încredinţată spre păstrare
Biserica întemeiată prin jertfa iubitoare a marelui Păstor - Hristos - al cărui chip de trăire
şi slujire au fost Sf. Apostoli.

20
CURSUL 4

IV.1. Condiţii moral-canonice pentru intrarea în preoţie (fizice,

intelectuale şi morale)

Cine se va sui în muntele Domnului și cine

va sta în locul cel sfânt al Lui?

Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima

care nu a luat în deşert sufletul său!

(Ps. 23, 4)

Pentru orice misiune se alege cu grijă persoana cea mai potrivită pentru a
îndeplini cum se cuvine lucrarea respectivă, de această bună alegere depinzând, în
primul rând, succesul misiunii propuse. Ne dăm uşor seama că pentru cea mai înaltă
vrednicie şi pentru cea mai grea răspundere din câte sunt pe lume - preoţia - trebuie
multă grijă în a alege bine pe cei care vor sta în faţa Domnului şi-L vor reprezenta
înaintea oamenilor. De acest fapt ne convingem dacă vom citi istoria religiilor lumii în
care vom constata că întotdeauna şi pretutindeni, cel ales pentru slujba preotului trebuia
să fie superior semenilor săi sub toate aspectele: fizice, morale şi intelectuale.
Deocamdată vom cerceta spre exemplificare, rânduiala din Vechiul Testament asupra
preoţiei unde aflăm cât de amănunţit şi insistent se recomandă ca cel ales la preoţie
trebuia să fie de o integritate absolută - fizică şi morală. Iată ce zice Dumnezeu lui
Moise: ,, spune lui Aaron: nimeni din neamul tău în viitor şi din rudele tale să nu se
apropie ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă pe trupul
său... Tot omul cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici şchiop, nici ciung,
nici cel cu piciorul rupt, sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici cu vreun mădular uscat,
nici cu albeaţă în ochi..." (Lev. XXI, 17,19).

21
De această integritate fizică şi morală se ţine seama şi astăzi cînd urmează a se aduce
Domnului spre închinare şi slujire un reprezentant dintre oameni. Candidatul la preoţie
trebuie să aibă întregi toate mădularele trupului şi să nu-i fie alterate simţurile, aşa cum
stabilesc canoanele apostolice. De asemeni sunt respinşi de la preoţie castraţii de
bună-voie precum şi cei cu facultăţile mintale zdruncinate, ca nebunii şi idioţii (Can. 79
ap. şi Can. I al Sinod. I ecumenic).

Candidatul la preoţie trebuie să fie deplin sănătos şi să nu sufere de vreo boală care l-ar
împiedica de la împlinirea datoriilor sale preoţeşti. Se cere a avea o constituţie
rezistentă spre a putea înfrunta toate asprimile vremii, spre a putea îndura toate
oboselile şi neajunsurile la care este expus în fiecare moment. E bine de asemenea ca
cel ce vrea să devină preot să aibă o înfăţişare plăcută, potrivită, o vorbire clară, un glas
ales şi gesturi distinse. Grija pentru înfăţişarea exterioară a preotului se justifică deplin:
cei din vechime prin intuiţie, lumea modernă prin cercetare ştiinţifică, toţi recunosc inter-
dependenţa structurală dintre trup şi suflet şi anumite defecte fizice lasă urme adânci în
comportamentul moral şi psihic. Pentru o cercetare mai amănunţită pot fi citite cu mult
folos în acest sens scrierile din domeniul psihanalizei, această ştiinţă nouă dar care nu
a lipsit niciodată din priceperea Sf. Părinţi şi a oamenilor cu intuiţie adâncă, de unde şi
formula populară foarte expresivă de „om însemnat" pentru cel care suferă de vreo lipsă
corporală. Formula ştiinţifică a lumii vechi pentru integritatea fizică şi morală, tot atât de
valabilă şi azi, este cea exprimată de latini în cuvintele: „mens sana in corpore sano".

Dacă pentru preoţia Vechiului Testament care era doar umbra celei viitoare se
cerea imperativul absolut al sfinţeniei cu atât mai mult se va cere aceasta preotului
creştin. Niciodată nu se va spune destul asupra chipului moral al preotului. Şi nu e
vorba de o problemă teoretică ci de realitate practică trăită în viaţa de toate zilele. Viaţă
reală trăită printre oameni reali care cer să vadă în preot o judecată morală dreaptă şi
sănătoasă, să fie sincer în cuvânt, fidel promisiunilor făcute, energic în ceea ce
întreprinde, puternic în lucrare, constant în efort, modest şi amabil, compătimitor şi
devotat. Dacă Sf. Pavel cere creştinilor să împlinească toate „câte sunt adevărate, câte
sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume

22
bun, orice faptă bună şi orice laudă" (Filip IV, 8) cu cât mai mult se cer acestea de la
preot, care este primul între creştini?!

Sfaturile adresate de Sf. Ap. Pavel ucenicilor săi Tit şi Timotei în epistolele
numite pastorale vor fi pururi dreptar neîntrecut în evaluarea chipului moral a preotului:
„se cuvine preotului să fie fără prihană, bărbat al unei femei, priveghetor, treaz,
cuviincios, iubitor de străini, învăţător, nebeţiv, nedeprins să bată, ci blând, negâlcevitor,
nelacom, bun chivenisitor în casa lui având desăvârșită bună-cuviinţă" (I Tim. III, 2-3;
Tit. 1,7-9).

În special se cere celui chemat la preoţie credinţă dreaptă, nădejde tare şi

dragoste curată către Dumnezeu şi către semenii săi. Ca unul care este slujitorul
împărăţiei lui Dumnezeu - împărăţie ce nu este din lumea aceasta, preotul trebuie să se
desprindă de cele lumeşti şi pământeşti fiindcă orice împătimire cu cele lumeşti slăbeşte
lucrarea lui dumnezeiască. Dacă un filosof (Immanuel Kant) legiferează imperativul
moral pentru orice om („acţionează aşa încât maxima voinţei tale să poată servi ca
normă pentru toţi oamenii"), cu cât mai mult preotul trebuie să se facă pildă tuturor cu
purtarea sa, cu prudenţa sa, cu puterea de prietenie, prin râvna pentru dreptate, prin
ura faţă de păcat, prin cumpătare, prin curaj, prin statornicie în bine, prin clarviziune,
prin puterea de jertfă în numele binelui şi al adevărului. Toate virtuţile preotului, chipul
său moral şi duhovnicesc trebuie să răspândească în jur pace desăvârșită şi sfinţenie.
Din punct de vedere moral preotul trebuie să poată spune oricând, asemeni lui Hristos,
al cărui chip preoţesc poartă, ,, cine mă va vădi pe mine de păcat?" într-un cuvânt
preotul trebuie să fie „sfânt şi fără prihană" (Efes. V).

Dacă există impedimente fizice pentru candidatul la preoţie sunt şi impedimente

morale care îl opresc pe candidat sau îl fac pe preot să-şi piardă slujirea sfântă a
preoţiei. Canoanele opresc de la preoţie sau lipsesc de această vrednicie pe cei care au
manifestat necredinţă în anumite situaţii (C. 10, sind. I Ec.) pe cei ce au furat, pe
sperjuri, pe desfrânaţi (C. 25, 61 Ap. C 9 s. Neoc), ucigaşii cu voie sau fără voie (Grig.
Nis. 5), bătăuşii (C. 27, Ap.), simoniacii (C. 22 sind. VI, Ec.). Preotul nu trebuie să aibă
un cazier dubios, să nu fi fost condamnat pentru fapte de ruşine: înşelătorie, furt, abuz
de încredere, mărturie mincinoasă, atentat la bunele moravuri, delapidare, mituire etc.

23
Cu frică şi cu cutremur să stea cel ce gândeşte la preoţie şi să se cerceteze bine în
oglinda fizică şi în cea sufletească a conştiinţei sale şi numai dacă descoperă
integritatea sufletească şi trupească, îndrăznind, să se apropie. Se ştie cât de înclinată
este lumea în a critica defectele celorlalţi şi mai cu seamă ale preotului. În 99 % din
cazuri într-o conversaţie despre preot, oamenii se întrec în a etala defectele şi
apucăturile preotului pe care poate că nici nu l-au văzut (fiindcă tocmai cei bârfitori nu
merg la biserică) dar pretind că îl cunosc foarte bine şi că nu este om mai plin de păcate
ca respectivul preot. Tot ce mai ştiu creştinii noştri azi din teologie se concentrează în
formula „să faci ce zice popa şi nu ce face el" - cu care cred ei că au rezolvat definitiv
cazul. Cunoscând această sinistră moştenire preotul trebuie să se cutremure de lupta
care-1 aşteaptă, ca cel puţin în dreptul său chipul preoţiei să fie ridicat la înălţime şi
viaţa lui exemplară să desfiinţeze mentalitatea defăimătoare la adresa confraţilor săi
întru slujire.

Despre orice preot, să se poată spune de către oricine frumoasa caracterizare

adresată de Mântuitorul ucenicului său Natanael: ,, iată un israelitean întru care nu
există vicleşug" (In. 1,47).

IV.2. Iubirea, devotamentul sau zelul pastoral şi spiritul de jertfa

ca temei al lucrării pastorale

„Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale " (In. X, 11)

Secretul marilor înfăptuiri dintotdeauna a stat în iubire. Universul întreg şi mai

ales omul sunt rodul iubirii lui Dumnezeu, Care iubeşte lumea (In. III, 16) o încălzeşte cu
drag la sânul Său şi o conduce spre împlinirea ei - fericirea veşnică în razele iubirii Lui.
Dacă ar înceta o clipă iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, aceasta ar pieri pe veci.

24
 Toţi oamenii mari, din orice domenii au iubit opera ce aveau a înfăptui cu toată
fiinţa lor şi nu au trăit decât pentru lucrarea respectivă şi tocmai din această iubire a
rezultat valoarea şi trăinicia operei lor. Preoţia fiind opera cea mai mare, slujirea cea
mai înaltă din toate câte sunt în lume, trebuie să fie întemeiată pe iubire mai mult decât
orice altă lucrare omenească. Creştinismul este cu deosebire religia iubirii aşa cum a
fost învăţată şi trăită de Hristos. Preotul care nu iubeşte după chipul lui Hristos nu poate
să facă nimic aşa cum El însuşi avertizează pe ucenicii Săi: ,Rămâneţi în dragostea
Mea căci fără Mine nu puteţi face nimic" (In. XV, 5). Apostolul Pavel arată de asemeni
că iubirea lucrătoare este cununa absolută a tuturor virtuţilor ea putând să înfăptuiască
totul (I Cor. XIII). Mântuitorul spune fără echivoc ucenicilor Săi: „Foc am venit să aduc și
cât aş vrea să fie acum aprins" (Luca 12, 49) - cuvinte ce ne amintesc de una din
definiţiile date lui Dumnezeu în V. Testament: ,, Dumnezeul nostru este foc mistuitor"
(Evrei 12,29). Nu încape îndoială că aceste cuvinte arată limpede care este rostul
slujitorilor adevărului, care este condiţia absolută necesară pentru o slujire autentică şi
eficientă. Omul este definit ca o fiinţă pasională, o făptură ce poartă în sine un
„sentiment deosebit de puternic şi de activ care îl stăpâneşte şi-1 angajează nestăvilit
într-o anumită direcţie" (Vezi dicţionar de psihologie). Sf. Apostol Pavel care s-a dovedit
una din cele mai pasionale fiinţe ce-au rodit pe pământ spune că nimic şi nimeni nu ar
putea să-1 despartă de dragostea lui pentru Hristos: „căci sunt încredinţat că nici
moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile... nici adâncul şi nici o altă făptură nu va
putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul nostru" (Rom. VIII, 38-39).

Toţi cercetătorii de bună credinţă ai Creştinismului au afirmat că geniul unic al acestei

religii sublime stă în iubire, iar cuvintele Mântuitorului „ i se iartă păcatele ei cele multe
că mult a iubit" sunt deplin lămuritoare asupra condiţiei fundamentale ce se cere oricărui
credincios şi cu deosebire slujitorului creştin care slujeşte tocmai acestei opere de
mântuire bazată pe iubire.

Preotul, ca să fie un bun păstor, trebuie să iubească pe cei încredinţaţi lui spre
mântuire aşa cum şi Hristos, Păstorul cel Mare, ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa pentru noi
ca un adevărat păstor care-şi primejduieşte viaţa din iubire pentru oile sale (In. X, 11).

25
Slujitorul care nu arde de pasiunea slujirii sale nu poate să aprindă în ceilalţi flacăra
iubirii de Dumnezeu, nu va convinge şi nu va determina pe nimeni la hotărâri măreţe şi
durabile în vederea mântuirii. Şi nu numai că va eşua în a mântui pe ceilalţi dar se va
pierde sigur şi pe sine, fiindcă tot cel ce nu înmulţeşte talantul este condamnat pentru
nelucrare (Matei 25, 30). O slujire fără pasiune, fără focul iubirii mistuitoare, lâncezeşte
şi devine urâciune, lucru pe care Dumnezeu nu-1 primeşte, aşa cum spune îngerului,
adică preotului bisericii din Sardes: „ştiu că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort". Iar
preotul din Laodicea primeşte avertisment şi mai înfricoşător pentru lipsa lui de pasiune
în slujire: , fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece am să te vărs din gura Mea"
(Apoc. 3,1; 16). Căci ceea ce nu fierbe la focul dragostei se cloceşte şi se strică şi
aduce cu sine boală şi moarte. Sufletul care nu este stăpânit de pasiune pentru adevăr
şi bine se va umple negreşit de patimi urâte, preotul fiind vânat cu deosebire de diavol,
ştiind că de va bate pe păstor se va risipi şi turma. Înţelepciunea populară surprinde în
câteva cuvinte toată drama sufletului omenesc aşezat la răspântia dintre bine şi rău:
„Cui nu-i dă Dumnezeu de lucru, îi dă diavolul". Ori, cum spune înţelepciunea patristică,
pentru a nu cădea muşte în vasul nostru, adică patimile cele rele, trebuie păstrat
necontenit la flacăra iubirii de Dumnezeu. Dacă au existat cauze neînsemnate pentru
care mulţi şi-au dat viaţa, cum oare nu va merita acest lucru cea mai înaltă cauză din
lume - mântuirea sufletului - care valorează mai mult decât lumea întreagă? Numai
pasiunea descoperirii Polului Nord a primit ca jertfă viaţa multor exploratori, ca să nu
amintim aici şirul nesfârşit al jertfelor aduse pe altarul pasiunii cunoaşterii în toate
domeniile ştiinţei. Oare slujirea preoţească - ştiinţa ştiinţelor - cum o numeşte Sf.
Grigore Teologul - nu merită infinit mai multă iubire deplină dusă până la capăt, adică
până la jertfă? (In. XIII). Mult mai mult decât Nordul îngheţat al pământului merită să fie
căutat şi dobândit Răsăritul luminos al lumii fără de apus în iubirea lui Hristos cel
veşnic. Slujirea preoţească trebuie să constituie suprema raţiune de a fi, dragostea
noastră cea mai mare, comoara cea mai de preţ, pentru dobândirea şi păstrarea căreia
să vindem totul (Matei. 13, 46). Căci unde va fi comoara noastră acolo va fi şi inima
noastră. Ceea ce nu se face din inimă, ceea ce nu are suflet, este un lucru mort şi în
felul acesta în loc să slujim vieţii ne facem pricinuitori de fapte moarte.

26
 De ce este nevoie de iubire, de pasiune neţărmurită în slujirea preoţească?
Răspunsul vine lămurit dacă analizăm lucrarea preoţiei. Aceasta este cea mai grea din
toate fiindcă se adresează omului în totalitatea lui, iar scopul acestei lucrări este
mântuirea omului, adică vindecarea lui de rău, fapt extrem de anevoios, fiindcă răul este
atât de adânc înrădăcinat în fiinţa umană încât scoaterea lui provoacă reacţiile cele mai
violente şi neobişnuite. Împotrivirea nu vine numai din partea omului care îşi supune cu
greu voinţa proprie conducerii altuia ci, la amorul propriu, de obicei foarte dezvoltat la
oamenii robiţi patimilor, se adaugă oastea nevăzută a puterilor răutăţii după cum ne
încredinţează Sf. Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri" (Ef. 6,12). În această
situaţie preotul nu are voie să folosească decât o armă, aceasta este iubirea fiindcă nu
poţi să îndrepţi răul cu rău, ci Hristos ne-a poruncit să răspundem răului cu bine: ,,Iubiţi
pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine..." (Matei 5, 39 ).

Când trimite pe apostoli în lume Mântuitorul nu le făgăduieşte nici un avantaj şi

nu-i înarmează cu nici o putere de constrângere. Perspectiva acestei apostolii este de-a
dreptul descurajantă: ,iată vă trimit ca pe nişte miei.." Este cu adevărat drumul jertfei,
drumul crucii. Ca să accepţi totuşi un astfel de drum trebuie să cunoşti bine taina crucii,
a jertfei, a iubirii care înseamnă, pentru cei care se mântuiesc, puterea lui Dumnezeu
pentru că „Dumnezeu este iubire" (I In. 4,8). În faţa celor mai mari probleme pe care le
prezintă preoţia, adică întreaga complexitate a sufletelor omeneşti, greutăţile de ordin
social, geografic, economic etc; greutăţi de care s-au înfricoşat o clipă şi cele mai mari
suflete sacerdotale ca Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi alţii nu există
decât o singură forţă şi un singur dor care să te umple de încredere şi de optimism:
iubirea faţă de această slujire dumnezeiască - preoţia. Numai iubirea, devotamentul şi
râvna neţărmurită poate să dea suficientă putere să te arunci în cea mai decisivă luptă -
lupta cea bună - şi priceperea cu care să săvârşeşti cea mai sinuoasă şi delicată cale,
„cea strâmtă şi cu chinuri" ce duce la limanul mântuirii. Orice alt motiv ar avea cel venit
la preoţie în afară de iubire, nu rezistă până la capăt şi mai curând sau mai târziu se va
da la iveală orice interes străin pentru care a îndrăznit „păstorul cel năimit" să se
apropie de marea răspundere a preoţiei. Numai iubirea, devotamentul şi râvna

27
preoţească desemnează din „mulţimea celor chemaţi" pe puţinii aleşi, fiindcă dacă toate
celelalte interese se demască la vreme de încercare, „iubirea însă nu cade niciodată" (I
Cor. XIII, 8). Numai devotamentul şi râvna mistuitoare îl fac pe preotul adevărat să
rămână credincios slujirii sale în vremuri de grea încercare, momente dificile care nu au
lipsit niciodată din frământata istorie a lumii şi numai iubirea jertfelică îl ţine neclintit pe
păstorul cei hun să nu fugă când vede lupul venind, salvându-şi oile turmei sale iubite
prin propria-i jertfire.

Adevăratul preot, cel după chipul Păstorului Hristos, îşi iubeşte pe păstoriţii săi
până la moarte şi nu se teme de jertfă fiindcă ştie şi simte „că iubirea e ca moartea, și
marea nu o poate stinge" (Cânt. Cânt. 6-7). O preoţie care nu este susţinută de iubire
autentică, pe lângă eşecul de ordin fundamental, adică pierderea sufletelor, pe care
Dumnezeu le va cere din mâna preotului, preoţia este ameninţată în chiar structura ei
formală. Să ne gândim numai la faptul că un preot slujeşte timp de patruzeci, cincizeci
sau chiar mai mulţi ani aceeaşi Sf . Liturghie de sute şi sute de ori pe an. Nici cel mai
genial actor din lume nu ar putea să însufleţească un singur rol atâta amar de vreme.
Ori, ceea ce poate salva un preot de la pericolul rutinii care ameninţă pe oricine, este
tocmai pasiunea înflăcărată pentru această operă măreaţă care deşi se adresează
omului, nu este de la om, ci de la Dumnezeu. Câţi preoţi reuşesc să reziste mai mult de
câţiva ani să nu cadă în această moarte formală, în această uscare a mlădiţei pe
trunchiul viu al Bisericii? Câţi reuşesc să slujească toată viaţa cu aceeaşi cutremurare şi
cu acelaşi fior sfânt cu care au slujit în zorii preoţiei lor? Câţi reuşesc ca îmbătrânind ei,
preoţia lor să rămână veşnic tânără? Cine oare reuşeşte să se sustragă cumplitului
diagnostic dat preotului din Sardes: ,,te crezi viu dar ești mort,, (Ap. 3,1). Nu există
decât un răspuns autentic şi anume cel dat de Mântuitorul: ,,Râvna casei Tale m-a
mistut" (In. II, 17). Cine-şi pune sufletul său ca ardere de tot pe altarul slujirii Sale, cine
va arde toată viaţa egal cum este lumina mereu egală cu sine, acela nu-şi va pierde
plata sa, după cum se făgăduieşte în Apocalipsă, preoţilor vrednici. Şi mai trebuie
semnalat aici încă un aspect esenţial în aceea ce priveşte iubirea sacerdotală: alături de
cumplita moarte numită rutină în slujirea preoţească, o altă plagă şi mai înfricoşătoare
este lipsa de iubire între fraţii preoţi de care se bucură nespus diavolul, fiindcă acolo
unde este ură între fraţii slujitori, el nici nu mai are ce căuta fiindcă ura dintre preoţi face

28
mai mult rău decât ar putea face toată oştirea întunericului Dacă de regulă o ceată de 6-
7 lupi se împacă destul de bine într-o acţiune comună de pradă, la altarul iubirii creştine
este de ajuns să apară un al doilea sau al treilea frate ca să se realizeze îndată un mic
infern dar cu nimic mai puţin infernal ca cel originar. În iubirea fraţilor săi, preotul îşi
iubeşte propria preoţie şi a urî pe un altul înseamnă a se urî pe sine, lucru care, după
cum spune Sf. Ap. Pavel nu se poate întâmpla în ordinea firească a lucrurilor (Efes. V).
Iubirea frăţească dintre preoţi este semnul indubitabil al autenticităţii pentru ucenicii lui
Hristos: ,, prin aceasta vor cunoaşte toți, că sunteţi ucenica Mei, de veţi avea dragoste
între voi" (Ioan XIII, 35). „Cel ce spune că iubeşte pe Dumnezeu dar pe fratele său
urăşte, este mincinos!...." (I Ioan 4,20). Dacă porunca cea mai mare a Mântuitorului
recomandă iubirii noastre şi pe duşmani mai există vreo îndoială asupra datoriei sfinte
de a iubi pe fraţii noştri? Iar fraţii şi fiii preotului sînt absolut toţi oamenii, începând cu
colegii preoţi şi terminând cu vrăjmaşii (Matei V).

29
CURSUL 5

V. Cultura preotului

De obicei într-un limbaj încărcat de mireasma unei vechi înţelepciuni omul din
popor îl numea pe cărturar „om luminat" şi-1 cinstea ca atare. Nu-i greu de aflat originea
acestei expresive definiţii dacă ne amintim că primul care a folosit-o a fost însuşi
Hristos: „voi sunteţi lumina lumii" (Matei 5, 14). Prin aceasta se certifică adevărul
necontestat că adevărata cunoaştere, „ştiinţa cea sănătoasă" îşi are început şi temei în
Dumnezeu şi orice abatere de la această linie, dreaptă ca o rază de lumină, are
consecinţe adesea dezastruoase, aşa cum s-a întâmplat cu ereziile ori cu ştiinţa
izvorâtă din dorinţa de dominare care a zămislit sofisticatele aparate ale morţii. Cultura
şi chestiunea mai generală a cunoaşterii a constituit dintotdeauna pentru fiinţa umană o
problemă fundamentală şi întreaga dramă umană debutează exact cu această încă
nedezlegată taină a adevăratei cunoaşteri simbolizată magistral de Scriptură printr-un
fruct care poate genera viaţă sau moarte. Aşadar nu-i suficientă cunoaşterea în sine ci
mai ales felul cunoaşterii, calea care duce la ea precum şi folosirea acestei supreme
şanse ce s-a dat omului.

Dacă orice cărturar este un om luminat cu atât mai mult preotul care stăpâneşte „ştiinţa
ştiinţelor" este socotit a fi reperul definitiv pentru toate frământările ce apasă sufletele
oamenilor. Şi nimic nu este mai jenant decât un preot care nu cunoaşte calea care
duce la adevăr adeverindu-se spusa unui înţelept părinte al pustiei care avertiza pe
ucenicii săi: „vai de cel al cărui nume este mai mare decât faptele lui". Este foarte
adevărat că nu-i deloc comod să te afli la răscrucea tuturor întrebărilor; dar dacă cunoşti
ce te aşteaptă, fie te pregăteşti pe măsură, fie renunţi la această riscantă şi delicată
situaţie, fiindcă ştiut este că nu va lipsi niciodată „întrebătorul veacului acestuia" (II Cor.
1, 20). Ceea ce constituie o dificultate în plus faţă de veacurile anterioare „pomul
cunoaşterii" a crescut şi s-a adăugat veac după veac atât de mult încât nimeni nu mai

30
îndrăzneşte să-1 privească şi să-1 cuprindă în întregime, aceasta fiind absolut
imposibil. De aceea astăzi totul se abordează pe ramuri, adică pe specialitate iar
aceasta devine la rândul ei din ce în ce mai strictă.

Dar preoţia? Trebuie să se supună şi ea acestei necesităţi contemporane? Va fi

şi ea aşezată într-un raft special din biblioteca universală şi păstrată acolo doar pentru
câţiva specialişti, din ce în ce mai puţini? Răspunsul la această nelinişte este unul
singur: dacă litera înmulţindu-se ucide singur, Duhul este cel ce dă viaţă (cf.II Cor. 3, 6).
Dacă legea veche se dezvoltase atât de mult încât ameninţa să sufoce pe omul
adăpostit la umbra ei, harul Duhului Sfânt, cunoaşterea plină de lumină a lui Hristos a
strălucit în întuneric, adică în hăţişul sufocant al înţelepciunii acesteia, aducând clar-
viziunea necesară şi suficientă pentru ca omul să sesizeze raţiunile divine ascunse în
inima lucrurilor după fericita expresie a Sf. Maxim Mărturisitorul, întrebarea plină de
nelinişte care se pune astăzi referitor la această inflaţie a cunoaşterii, fenomen ce duce
inevitabil la agnosticism de dimensiuni necunoscute încă în istorie, se punea şi acum
două milenii şi jumătate iar Socrate răspundea profetic într-un stil agnostic definitoriu cu
formula: „ştiu că nu ştiu nimic"; iar la aceeaşi întrebare asupra cunoaşterii pusă de
cărturarii din Nazaret ori de femeia Samarineancă sau, şi mai adânc, de către Nicodim
în noaptea marilor neînţelegeri, Mântuitorul trimitea la esenţă: Duh este Dumnezeu şi
închinarea adevărată este duhovnicească. Prin urmare în lumea lui Dumnezeu nu se
operează cu cantităţi, nici chiar când este vorba de cunoaştere, ci se merge la esenţial
aşa cum în corabia lui Noe dintr-un univers s-a salvat esenţialul. Suntem totuşi nevoiţi
să recunoaştem că astăzi civilizaţia se defineşte a fi una a specialiştilor; vremea
enciclopediştilor a rămas undeva la hotarul veacului XVII-XVIII. Deci în mod obligatoriu
şi preotul este evaluat după specialitatea lui şi este cercetat în acest sens; nimeni nu
mai merge la preot pentru probleme de inginerie sau pentru operaţii chirurgicale, pentru
toate acestea existând specialiştii respectivi. Dacă preotul este scutit de un ansamblu
de probleme care au fost preluate de persoane corespunzătoare, responsabilitatea lui
nu s-a micşorat cu nimic, ba dimpotrivă, tocmai specializarea într-un domeniu atât de
important, într-o lume atât de complexă, constituie o culminaţie a dificultăţilor şi a
riscurilor. Cunoaşterea lui Dumnezeu rămâne ceea ce a fost întotdeauna: esenţială şi
capitală dar ca să ajungi acum la esenţial, la sinteza ultimă într-o lume atât de stufoasă

31
este tot atât de greu ca traversarea unei jungle nesfârşite pentru a ieşi la loc deschis.
Este mult mai uşor să operezi cu generalităţi decât să intuieşti esenţialul şi să sintetizezi
într-o formulă concisă nesfârşitele şi deşartele peroraţii de care-i plin veacul nostru.
Este absolută nevoie de un îndreptar ca să nu rătăcim fără nici o şansă prin
monstruosul labirint al civilizaţiei babilonice moderne.

Desigur sunt nesfârşite posibilităţile de a descoperi adevărul şi fiecare va afla calea lui
dacă va căuta cu toată osârdia, cum ne încredinţează Mântuitorul, ,,Tot cel ce caută
află" (Matei VII). Expresia cea mai fericită ca răspuns la problema cunoaşterii, deci a
culturii preotului mi se pare a fi îndemnul dat de Sf. Ap. Pavel corintenilor care se aflau
şi ei într-un „embarras de choix" în legătură cu drumul ce duce la Dumnezeu: „omul
duhovnicesc are mintea lui Hristos" (cf. I. Cor. II, 15-16). Deci punctul de plecare este
această minte preocupată total de Hristos aşa cum Apostolul însuşi ne asigura că , ,,Nu
cunoştea decât pe Hristos cel răstignit". Mai departe urmărind cu obiectivitate evoluţia
formării unui preot actual nu-1 putem scoate în afara culturii care-1 înconjoară şi-1
asediază fără putinţă de sustragere. Deci având „mintea lui Hristos" din noianul
cunoştinţelor şi al scrierilor trebuie să descopere, cu cât mai devreme cu atât mai fericit,
exact ceea ce-i este necesar şi ceea ce-i foloseşte şi se potriveşte specificului său şi
scopului dumnezeiesc pe care-l urmăreşte. În acest, punct expresia Fer. Ieronim că ,,
Inima preotului trebuie să fie biblioteca lui Hristos" mi se pare mai mult decât inspirată.
Omul se defineşte prin ceea ce iubeşte ,, unde este comoara voastră acolo este şi
inima voastră" (Luca 12, 24) şi dacă inima lui va fi plină de iubirea lui Hristos îl va căuta
şi-L va descoperi în tot ceea ce s-a scris frumos şi adevărat în lume, aşa cum au fost
mari creştini care l-au aflat pe Dumnezeu în domenii mai puţin specifice ca: matematica
(Nicolaus Cusanus, Spinoza), astronomia (Keppler, Newton), medicina (Paulescu) etc.

Acuza de obscurantism adusă adesea preoţilor sub deviza „credeţi şi nu

cercetaţi" care nu a aparţinut niciodată Ortodoxiei dispare fulgerător în lumina
îndemnurilor insistente ale Mântuitorului: cercetaţi și veţi afla"; „cercetaţi Scripturile căci
ele vorbesc despre Mine", ori ale Sf. Pavel care spune clar: „cercetaţi totul, opriţi ceea
ce este bun" (I Tesaloniceni 5,21).

32
Aşadar, în ciuda unei atmosfere supraaglomerate din punct de vedere cultural, preotul
nu trebuie să fie derutat şi să cerceteze cu toată osârdia şi toată viaţa întreaga cultură a
lumii având necontenit „Gândul lui Hristos" şi inima deschisă pentru a deveni „biblioteca
lui Hristos". Preotul, mai mult decât oricine, trebuie să fie cel mai consecvent căutător al
bibliotecilor şi al librăriilor ca să afle tot mai multe frumuseţi şi adevăruri dumnezeieşti
fiindcă lumea este plină de Hristos şi de Duhul Sfânt" şi Acesta suflă unde voieşte"
(Ioan 3, 8) iar „izvoarele harului adapă toată făptura". Desigur este nu numai indicat dar
chiar necesar ca preotul când intră într-o bibliotecă să nu uite să facă această
hotărâtoare rugăciune: „Străluceşte în inima mea, Iubitorule de oameni, Stăpâne,
lumina cea curată a Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului meu spre înţelegerea
evanghelicelor Tale propovăduiri".

Dacă începutul cunoaşterii, aşa cum aminteam la început, este „gândul lui
Hristos" scopul acesteia este iubirea aşa cum ne asigură Sf. Grigorie de Nyssa: „Iară
cunoaşterea se face iubire", iar Apostolul Pavel ne asigură că sfârşitul unei astfel de
osteneli „este viaţa veşnică" (Romani. 6, 22). Este bine de reţinut că Ortodoxie
înseamnă „dreaptă cinstire" mai mult chiar decât „dreaptă credinţă" adică adevărata
doctrină răsare din rugăciune şi ceea ce se caută în afara rugăciunii are puţine şanse
de reuşită. Adesea cele mai mari răspunsuri le-au primit cei care şi-au plecat cu
smerenie genunchii şi fruntea la pământ şi nu s-au ridicat până ce nu au silit pe
Dumnezeu să răspundă. „La Dumnezeu nu se poate ajunge decât în stare de adoraţie"
spune un sfânt Părinte reluând altfel spusa scriitorului sacru: „începutul înţelepciunii
este frica de Dumnezeu".

Concluzionând acest capitol am putea spune că noianul nesfârşit al întrebărilor

acestui veac poate fi redus doar la două esenţiale aşa cum tot în două porunci se
cuprindea Legea şi Proorocii: „Ce este omul?" (Ps. 8, 4) şi „Cine eşti Doamne!" (Fapte
9,5). Primul chemat să dea răspuns la acestea este preotul şi nu trebuie să uite că
pentru acestea el răspunde cu viaţa lui. Răspunsul cel mai complet este Iisus Hristos,
Dumnezeu şi om - viaţa noastră. (într-o paranteză finală se pare că trebuie să amintim
şi anumite zvonuri cum că ar exista şi preoţi care nu au nici un fel de bibliotecă şi după
ce au terminat (numai ei ştiu cum) şcoala, nu mai deschid nici o carte sau revistă de

33
cultură; că singurul lor univers cultural ar fi sportul pe care-1 urmăresc cu asiduitate fie
în presa de specialitate, fie la Radio, TV sau mai nou pe net. Dacă se confirmă această
monstruozitate undeva în această ţară şi în acest veac, astfel de exemplare nu au nimic
cu acel „om luminat" de care am amintit în deschiderea acestei teme şi deci consider că
şi numai amintirea lor într-o notă la subsol este prea mult).

34
CURSUL 6

VI.1. Căsătoria candidaţilor la preoţie

„Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu
pentru oasele lui"

(Pilde 12, 4)

A da sfaturi cuiva asupra căsătoriei este lucrul cel mai impropriu cu putinţă.
Există o pedagogie a căsătoriei dar nu a celei care se face din iubire, ci când este vorba
de o căsătorie diplomatică, economică etc. în tot cazul aspectul romantic al iubirii
spontane, fulgerătoare, nu îngăduie şi nu uzează de nici o reţetă. Iubirea s-a dovedit a fi
nu numai oarbă, dar mai ales surdă. Este o boală totală şi ar fi fost dumnezeesc de
frumoasă dacă, din nefericire, nu s-ar fi dovedit şi boala care se vindecă cel mai repede,
în cele mai multe cazuri.

Ceea ce încercăm să prezentăm aici nu sunt decât sugestii cu caracter general

şi abstract, căsătoria rămânând evenimentul cel mai subiectiv şi singular cu putinţă.
Totodată este atât de hotărâtor în viaţa omului încât acest eveniment a modificat, în
bine sau în rău, atât de mult viaţa subiecţilor respectivi, cu precădere a bărbatului, încât
adesea situaţiile sunt de nerecunoscut. Nu putem să nu ne gândim, abordând această
temă, la ponderea pe care a avut-o în destinul uman prima căsătorie din lume şi prin
aceasta vom înţelege importanţa şi seriozitatea acestui subiect.

Dificultăţile momentului actual sunt atât de mari şi de multiple încât senzaţia pe care o
ai în faţa acestui subiect este aceea de imposibil şi inutil; vreau să spun că te încearcă
fatalitatea ca în faţa extragerii loto-prono, situaţie pe care poporul a şi definit-o ca atare
în multe maxime pline de tâlc. Toată această problematică era rezolvată în vremea
când canoanele stabiliseră pentru preoţi vârsta de peste 30 de ani, atunci când familia
preotului era de mult conturată şi stabilizată. Pentru că în mod cert, preoţia nu este un
domeniu al testărilor şi al hazardului; situaţia trebuie să fie clarificată până în amănunt

35
încât riscul să rămână minim. Acum cei mai mulţi candidaţi la preoţie, îndată ce-şi
termină studiile, se căsătoresc la repezeală pentru „a nu pierde cutare parohie". Că va
dobândi parohia râvnită dar va pierde preoţia cea adevărată din pricina mijloacelor
improprii folosite în vederea unui scop meschin, aceasta se clarifică mai târziu când
lucrul nu mai are decât conţinutul unei tragedii suportată de respectivul oportunist şi mai
ales de Biserică. Preoţia nu trebuie să fie mobilul unei căsătorii impusă de motive
exterioare şi materiale, ci o consecinţă, îndelung studiată, a unei vieţi de familie
exemplară, adăugându-se ca argument la alte calităţi pe care le-a dovedit respectivul
candidat. Desigur, aceasta ar fi situaţia ideală pe care şi-o permitea Biserica în alte
vremuri cu alte structuri sociale şi când oamenii se grăbeau mai puţin. Să analizăm însă
situaţia reală şi să vedem care sunt riscurile şi care ar fi şansele. Fără să interzicem
candidatului teolog posibilitatea şi libertatea unei căsătorii din iubire şi care nu suportă
nici o analiză, îndrăznim să amintim că respectivul tânăr presupune o altă iubire,
anterioară şi infinit superioară. Este vorba de dragostea faţă de Dumnezeu şi de
preoţie, pe care credem noi, o are orice tânăr când vine la această învăţătură şi pe care
şi-a întărit-o şi amplificat-o cu fiecare an de studiu teologic. Desigur această iubire,
esenţială pentru viitoarea slujire, nu o exclude pe cea omenească a căsătoriei, ci o
luminează şi o sublimează. Mai mult, este singura lumină suficientă să-1 ajute în
labirintul social prin care îşi caută pe cea care, alături de conştiinţa lui, îi va sta aproape
toată viaţa. De aceea, pentru a şti ce să cauţi trebuie să te defineşti foarte bine pe tine,
să ştii precis ce anume doreşti şi în ce scop. Dacă este adevărată zicala: „spune-mi cu
cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti" citită invers rezultă şi mai clar că trebuie să ştii
cine eşti ca să faci o bună însoţire. Şi încă ceva: depinde şi cu cine ai plecat la acest
drum decisiv ca să afli lucrul dorit: vreau să spun că mai ales în acest punct trebuie
cerut cu stăruinţă ajutorul lui Dumnezeu de la Care „vine toată darea cea bună şi tot
darul cel desăvârşit" (Iacob 1,17). Scriptura ne asigură că femeia cea bună este cea
mai mare comoară dobândită de la Dumnezeu de cei ce se tem de El (cf. Isus Sirah
26,3). De mare importanţă este şi locul în care cauţi şi întâlneşti pe viitoarea soţie.
Siracidul avertiza încă din antichitate că în această căutare ,,Nu rătăci pe uliţele cetăţii,
nici zăbovi prin colţurile ei dosnice" (Sir. 9, 7). Dacă un actor îşi poate descoperi soţia în
lumea teatrului, un profesor se va căsători cu o colegă sau cu o studentă strălucită, un

36
teolog este bine să-şi descopere viitoarea soţie cu predilecţie într-o biserică sau la o
manifestare cu caracter religios. Desigur, aceasta nu este o normă dar ca recomandare
poate fi de bun folos.

Astăzi când secularizarea lumii şi ateismul dar mai ales indiferentismul religios
au atins cote aproape universale, problema descoperirii unei tinere cu educaţie
religioasă şi cu înclinaţii mistice este aşa de improbabilă încât atunci când se reuşeşte
aceasta, neapărat poartă pecetea darului de la Dumnezeu. Cu certitudine, toate
criteriile clasice ca onorabilitatea familiei din care provine tânăra, recomandările venite
de la persoane demne de încredere sau de la preot, pregătirea culturală şi cea
spirituală îşi vor păstra totdeauna valoarea lor neştirbită, deşi există mereu ineditul pe
care nimic nu-1 poate acoperi. Cunoaşterea viitoarei soţii este cel mai bun prilej şi cel
dintâi pentru un misionarism imediat. Cu aceasta se probează aptitudinile pentru
viitoarea slujire, realizându-se totodată şi conturarea personalităţii religioase a tinerei
respective. Tânărul candidat la căsătorie şi la preoţie trebuie să prezinte toate greutăţile
şi specificităţile vieţii preoţeşti ca ea să înţeleagă atât măreţia şi frumuseţea slujirii sfinte
dar şi responsabilitatea, renunţările şi dificultăţile inerente oricărei valori. Fiindcă de
vreme ce sunt mulţi printre cei chemaţi care nu văd în preoţie decât aspectul utilitar-
material, nu de puţine ori, şi viziunea celor care „au dorit foarte mult" căsătoria cu un
viitor preot coincide perfect cu cea amintită mai sus.

Tragedia care se întâlneşte astăzi atât de des şi este de apariţie relativ recentă o
constituie problema navetismului. Hotărârea primordială atestată de milenii ca femeia
să-şi urmeze bărbatul a rămas o simplă notă în subsolul unor tratate de specialitate cu
iz arhaic. Astăzi femeia îl urmează pe părinte cel mult până la autobuzul cu care pleacă
zilnic sau săptămânal spre parohia de la marginea ţării, despre care ea nu ştie decât
ceea ce-i relatează el când vine acasă. Sunt destule situaţii în care entuziasmul
manifestat iniţial în această privinţă scade brusc atunci când e vorba de realizarea lui
practică sau după câteva luni de experienţă „la râul Babilonului".

Cel mai important rol în chestiunea alegerii soţiei pentru viitorul preot rămâne cel al
duhovnicului atât pentru tânăr cât şi pentru viitoarea soţie. Experienţa duhovnicului,
puterea lui de pătrundere şi definire a situaţiei fiecărui caz în contextul momentului

37
respectiv şi sfatul lui pertinent rămân mereu esenţiale. Recapitulând momentele
necesare în demersul căsătoriei conchidem:

- Cel dintâi lucru pe care trebuie să-1 facă tânărul este cunoaşterea sinelui şi a slujirii lui
viitoare, cunoaştere clară şi îndelung studiată.

- Să caute şi să primească sfatul celor demni de încredere şi care pot să-1 îndrume la
tot lucrul bun.

- Să aleagă cu grijă mediul în care caută viitoarea soţie; toate circumstanţele sunt
grăitoare asupra caracterului şi comportamentului acesteia; trecutul defineşte prezentul
iar acesta anunţă viitorul.

— Consultarea duhovnicului cu toată luarea aminte şi a Sf. Scripturi şi a altor scrieri

pline de sfaturi în această privinţă, cu deosebire cartea Pildelor lui Solomon şi a
înţelepciunii lui Sirah. Neglijarea acestor sfaturi înseamnă asumarea unui mare risc cu
urmări, uneori, ireparabile. Deasupra tuturor acestora rămâne însă ajutorul lui
Dumnezeu, Care, rugat fiind, va da totdeauna ,, Daruri bune celor care cer de la El”(Mt.
7,10).

VI.2. Familia preotului - factor de păstrare şi de promovare a dreptei

credinţe, de întărire a moralităţii credincioşilor şi de păstrare a lor la
sânul Bisericii

Sf. Clement al Alexandriei numeşte familia „Casa lui Dumnezeu" aplicându-i

cuvântul Scripturii asupra prezenţei Mântuitorului: „Eu sunt în mijlocul lor" (Mt. 18-20).
„Cine sunt cei doi sau trei, adunaţi în numele lui Hristos în mijlocul cărora stă Domnul?
Oare nu este bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?" (Vezi Strom. 3,10,68). Starea
căsătoriei este înălţată de Mântuitorul la nivel de taină sfântă, iar Apostolul Pavel
confirmă această viziune creştină asupra căsătoriei comparând-o cu cea mai puternică
legătură, cea dintre Hristos şi Biserică (Efes. V). Celula familială sfinţită prin taina

38
cununiei se constituie într-o micro-împărăţie a cerurilor anticipând profetic marea
împărăţie a iubirii lui Dumnezeu (idem 3, 12, 84). Aşadar acolo unde sunt doi sau trei în
iubire este prezent Hristos, ori, ,, acolo unde este Hristos este şi Biserica Sa", spune Sf.
Ignatie al Antiohiei. Prin urmare natura familiei creştine este cea eclezială drept care Sf.
Ap. Pavel o şi numeşte ,, biserica din casă" (Rom. 16,5), iar Sf. Ioan Hrisostom o
numeşte „biserica mică". Nu este întâmplător că Sf. Evanghelie după Ioan aşează
începutul minunilor lui Hristos la nunta din Cana Galileii unde prefacerea apei în vin
anunţă discret şi tainic marea prefacere euharistică de mai tîrziu.

Familia, cea dintâi este slujitoarea şi ocrotitoarea marilor valori, iar la baza tuturor
valorilor stă caracterul, factor esenţial care se realizează numai în familie şi desemnat
în genere prin formula „cei şapte ani de acasă". Se ştie foarte-precis că marii oameni ai
lumii, din orice domeniu, au fost mai întâi caractere puternice şi au fost crescuţi în familii
exemplare ca moralitate şi credinţă. Enumerarea acestor personalităţi ne-ar lua prea
mult spaţiu şi timp dar este probată definitiv interdependenţa între temelia educaţiei
familiale şi strălucita carieră ştiinţifico-umană din biografia marilor personalităţi din toate
timpurile şi din toate domeniile, cu precădere cel religios. Căci dacă rădăcina este
sfântă şi mlădiţa este binecuvântată, iar ,, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce" (Iac.
3,12) şi ,, nici un pom rău să dea roade bune" (Luca. 6,43).

Cât de importantă este familia în viaţa preotului se poate uşor observa din
integrarea ei în declaraţia citită în Biserică atunci când este sfinţit candidatul la slujirea
preoţească. Textul este luat din epistola către Timotei a Sf. Ap. Pavel şi arată strânsa
interdependenţă dintre casa lui Dumnezeu şi casa slujitorului Acestuia, preotul trebuind
a-şi „chivernisi bine casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţă, căci dacă
nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de biserica lui
Dumnezeul" (I Tim. 3,4-5). Dacă ne amintim că în doar două locuri din parohie poate şi
trebuie să stea Sfânta Cuminecătură adică în biserică pe Sf. Altar şi în casa preotului ne
putem da uşor seama de înrudirea şi similitudinea celor două locaşuri de viaţă. Prima şi
cea mai grăitoare carte de vizită pentru preot este familia lui care-1 poate înălţa sau îl
poate defăima. Datorită fiilor „prost crescuţi" vrednicul şi bătrânul preot Eli şi-a dobândit
pentru vecie dispreţul oamenilor şi al lui Dumnezeu aşa cum şi Solomon a pierdut

39
strălucirea fără pereche primită de la Dumnezeu datorită soţiilor sale desfrânate şi a
copiilor răi pe care i-a avut şi care au şi pricinuit scindarea regatului datorită caracterului
urât dobândit în familie. Primul teren de experimentare a puterilor sale de slujitor îl are
preotul la îndemână în casa sa şi oglinda cea mai sinceră, dezvăluind fără milă
structurile intime ale fiecărui individ, este familia, acest seismograf ultrasensibil care
înregistrează toate vibraţiile, bune sau rele, din interiorul vieţii ei. Întrebat care este cea
mai importantă operă a sa, Alexandre Dumas tatăl a răspuns fără ezitare că este fiul
său care va avea acelaşi nume şi aceeaşi faimă. Cât de frumos ar fi ca toţi preoţii să
poată să arate lumii cu bucurie rodul cel mai autentic al slujirii lor grăind împreună cu
psalmistul „iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeul" precum odinioară marele
patriarh Iacob (Fac. 33,5). Familia preotului este în trupul enoriei acel „puţin aluat care
să dospească întreagă frământătură" fiindcă mai mult decât orice cuvânt, exemplul viu
convinge şi transformă. O soţie bună este pentru preot un adevărat înger păzitor,
ferindu-1 de multe primejdii, întărindu-1 în momente mai grele când se pare că
potrivnicia din afară-1 copleşeşte, arătându-i prin puterea ei de intuiţie calea cea mai
potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuieşte mai puţin. Prezenţa ei în biserică
este esenţială aşa cum lipsa ei de la slujbe este un afront.

Aşa cum în casă copiii se destăinuiesc mamei, tot aşa o bună soţie de preot, o
„mamă preoteasă" iubită, poate afla de la popor, chiar mai mult decât preotul, toate
frământările şi durerile, pentru care adesea află un bun leac. Fără să-şi depăşească
atribuţiile şi competenţa, slujirea soţiei preotului este complexă şi hotărâtoare. Cât de
sinistră este situaţia unor preoţi navetişti ale căror soţii nu sunt cunoscute în parohie şi
ai căror copii n-au făcut nici un pas în biserica unde slujeşte tatăl lor este de prisos să
mai insistăm. Când marele nostru poet George Coşbuc, fiul vrednicului preot Sebastian
zămislea versul, devenit ca un citat scripturistic: „sunt suflet în sufletul neamului meu",
în mod cert îl avea în minte pe tatăl său şi pe orice preot român, adevărat părinte al
neamului. Colaborarea soţiei la opera de mântuire a preotului poate fi multiplă şi amplă,
începând cu crearea unei evlavii casnice şi creşterea copiilor în duhul cel mai autentic
ortodox şi continuându-se cu participarea ei la opera de binefacere bisericească, iar
atunci când Dumnezeu a împodobit-o cu voce frumoasă poate însufleţi cântarea
liturgică prin autoritatea, priceperea şi dragostea ei pentru cele sfinte. Pretenţiilor

40
absurde ce se manifestă astăzi în lumea creştină apuseană de factură protestantă în
care femeile cer dreptul la preoţie, femeia ortodoxă şi cu deosebire soţia preotului a dat
cel mai bun răspuns prin slujirea lor cu credinţă, nu la altarul Bisericii ci la altarul casei
pe care Sf. Ioan Hrisostom o numeşte ,,icoană tainică a Bisericii" (P.G. 62, 387).
Femeia creştină nu poate şi, nu are nevoie să fie preot; ajunge să fie vrednică de
admiraţia unanimă în slujirea ei de soţie şi mamă, admiraţie exprimată cândva de
vestitul retor păgân Libanius prin cuvintele: „ce mame au creştinii"! Iar rodul unor astfel
de mame, fiii preotului, vor fi mlădiţe sfinte din tulpină sfântă. În felul acesta familia
preotului şi casa lui va fi gazdă potrivită la care să sălăşluiască „chivotul legii sfinte" (I
Re. 7, 1) va fi cetatea de pe munte spre care să se îndrepte orice călător în căutarea
adevărului creştin.

41
 CURSUL 7

VII. PAROHIA ŞI ADMINISTRAŢIA EI

VII.1 Parohia - teren de lucrare pastorală. Conştiinţa de enoriaş.

Organele auxiliare ale preotului în parohie(cântăreţul, epitropul,
consiliul şi comitetul parohial) şi raporturile preotului cu aceştia.

Întâlnirea cu parohia la care ai fost rânduit să păstoreşti trezeşte aceleaşi emoţii

pe care le are un copil când se întâlneşte prima oară cu şcoala unde urmează să
rămână o vreme. Asemenea lui Avraam care este scos din mediul lui, din casa lui şi
dintre prieteni, chemat într-un pământ necunoscut, preotul merge către un pământ nou,
cu oameni necunoscuţi, cu obiceiuri diferite şi, dacă suntem sinceri până la capăt, orice
primă întâlnire se produce sub semnul unor suspiciuni şi de o parte şi de alta. Această
uşoară incomoditate de început este şi trebuie să fie repede depăşită şi cel care este
dator să facă primul pas, cu hotărâre şi sinceritate, este preotul. Pentru acest început,
poate cel mai important în toată viaţa, trebuie ca preotul să poarte în mintea şi în inima
lui anumite sentimente pe care enoriaşii le intuiesc îndată. Sunt destule situaţiile, mai
mult decât triste, în care preotul nou venit se interesează în primul rând de starea
economică, de soldul bănesc, de proprietăţile parohiei, de dărnicia oamenilor etc. Se
ajunge chiar până acolo încât să fie întrebat cântăreţul sau epitropul câţi morţi sunt pe
an, lucru care nu mai are nevoie de nici un comentariu, fiindcă este uşor de imaginat ce
comentarii fac enoriaşii care aud aceste lucruri, fiindcă toate se aud şi se pricep. Ori nu
trebuie să uităm niciodată cuvintele părinteşti ale marelui Apostol: „eu nu caut ale
voastre, ci pe voi" (II Cor.XII, 14) şi cu adevărat aceste cuvinte trebuie scrise adânc în
inima preotului care nu poate uita nici o clipă că în parohie a venit să „caute şi să
mântuiască pe cel pierdut". Parohia este terenul slujirii şi al mântuirii şi numai dacă va
reuşi să mântuiască pe ceilalţi se va mântui pe sine fiindcă, spun Sfinţii Părinţi, ne
mântuim numai împreună.

42
 Este adevărat că răul se ascunde în chiar aspectul formal, oficial, prin împărţirea
parohiilor în categorii după criteriul economic şi întrebarea care se întâlneşte la tot
pasul între preoţi este: „ai nimerit o parohie bună?" Ce înseamnă o parohie bună?
Parohia este o abstracţiune, singurul concret este preotul şi aceştia ar trebui categorisiţi
în preoţi buni sau mai puţini buni. Mântuitorul nu-şi trimite ucenicii la parohii bune sau
excepţionale, ci condiţia preotului, mai ales în tinereţe când este plin de pasiune şi
putere, este misionarismul. Un adevărat preot nu întreabă de parohia cea mai bună, ci
exact invers, pentru a-şi proba acolo calităţile de misionar creştin, misionarism care,
cândva, a schimbat faţa pământului. Şi încă ceva: în locurile cele mai îndepărtate, prin
cătune ascunse la subsoara munţilor se întâlnesc adesea creştini de o rară frumuseţe,
adevărate privelişti spirituale, iar descoperirea lor constituie pentru adevăratul preot
bucurie nesfârşită care nu poate fi înlocuită cu toate bogăţiile lumii.

Parohia poartă chipul preotului fiind familia lui spirituală şi după vrednicia lui va fi
acolo o biserică vie sau o celulă moartă. Preotul trebuie să caute parohia aşa cum un
părinte bun îşi caută familia lui.

Un alt aspect trist este şi schimbarea parohiei, uneori atât de des încât lumea nici
nu află cum îl cheamă pe preotul care a plecat deja. Nimic nu pare mai absurd decât
transferul preoţilor dintr-o parohie într-alta. Este posibil să ceară părinţii transferul din
familia lor într-o altă familie? Oare este mai puţină legătura dintre preot şi parohienii lui
decât între un părinte şi familie? Dacă da, atunci preoţia nu a depăşit funcţionarismul şi
decât aceasta nimic nu este mai trist. Starea firească este aceea că preotul care a
botezat un copil să-1 şi cunune, apoi să-i boteze şi să cunune şi copiii lui, generaţii
întregi, şi atunci legăturile de suflet, autoritatea, respectul neştirbit vor fi depline şi cu
adevărat preotul va stăpâni (în sensul bun) peste satul acela şi va constitui temelie
neclătinată pentru viaţa localităţii respective. Preotul devine astfel memoria vie a satului,
va rămâne reperul absolut spre care se vor întoarce, mai curând sau mai târziu toţi cei
plecaţi în lume, să - i mulţumească pentru educaţia sănătoasă şi solidă pe care le-a dat-
o, în biserica satului. Chipurile legendare preoţeşti care au rămas în paginile literaturii
universale şi româneşti, în mod cert, nu au fost nici ale preoţilor navetişti nici ale celor
dornici de transfer grabnic. Cu adevărat preotul care nu urmăreşte decât îmbogăţirea

43
imediată, iar atunci când nu reuşeşte acest lucru cere transferul într-o parohie mai
înstărită, este „năimit" şi „nu-1 doare inima de oi". Relaţiile parohiale sunt relaţii de inimă
iar aceasta nu poate fi „transplantată" dintr-o parohie într-alta. Desigur, există şi situaţii
cu totul deosebite şi delicate, dar acestea sunt doar excepţii. În ceea ce priveşte
instalarea preotului în parohie trebuie să fie cea mai importantă sărbătoare a satului şi
ar trebui ca prezenţa chiriarhului să fie indiscutabilă. Pe lângă bucuria pe care o face
preotului, îl aşează într-o lumină plenară în faţa enoriaşilor, fapt care-1 va obliga pe
preot şi pe credincioşi, cunoscându-se exact pe cine reprezintă. Niciodată un delegat al
chiriarhului, oricât de mare şi important ar fi nu va putea suplini această supremă
prezenţă, atât de necesară.

Odată aşezat preotul în parohie începe un dialog, văzut şi nevăzut, enoriaşii

iscodind viaţa lui iar el fiind obligat să-şi cunoască fiii duhovniceşti. Este bine ca această
cunoaştere inspirată doar din interese pur spirituale, să se realizeze cât mai repede şi
mai bine cu putinţă şi enoriaşii vor fi încântaţi să constate că cineva se interesează cu
adevărat de sufletul lor. Va constata adesea cât de mult se bucură şi cât de încântaţi
sunt oamenii că le cunoaşte numele şi de aici se poate naşte o legătură trainică şi
definitivă. Preotul va vizita pe toţi enoriaşii, de recomandat însă, să se folosească de
prilejuri specifice (botezul satului ori alte ocazii de binecuvântare) şi numai acolo unde
se impune poate să facă chiar o vizită particulară expresă.

Este bine de asemeni, ca, la început, preotul să fie cel care ascultă şi numai dacă va
socoti că este momentul potrivit, să-şi exprime opinia asupra situaţiilor respective. Ceea
ce lipseşte astăzi foarte mult este exact cineva care să ştie să asculte mai mult decât să
se grăbească a da sfaturi şi reţete de care nu prea este lipsă în vremurile noastre atât
de zgomotoase. Ştiinţa de a asculta este infinit mai mare decât aceea de a vorbi şi de
aceea se cultivă atât de rar.

Primul om cu care preotul intră în legătură şi cu care conlucrează cel mai mult
este cântăreţul. Pe cât de importantă a fost strana în viaţa spirituală a neamului nostru
pe atât de mare este golul lăsat azi de această strălucită pagină a Ortodoxiei. Nu
exagerăm dacă afirmăm că în acest neam, iubitor de cântec şi de poezie, strana
bisericească a fost mai importantă decât şcoala şi a avut o anume prioritate în educaţia

44
religioasă. Fiindcă la altar creştinul ajunge mai rar şi mai greu decât la strană. Dacă
subliniem aceste aspecte este tocmai pentru a înţelege şi preotul şi credincioşii cât de
mare importanţă are prezenţa unui cântăreţ bun, care să-1 ajute şi să-1 completeze pe
preot. Este dureros să constatăm astăzi că strana prezintă mai degrabă starea
„smochinului neroditor" şi nu se mai culeg acele roade frumoase şi dulci de odinioară.
Acolo unde cântăreţul nu este un bun creştin, cu evlavie, cu respect faţă de oameni şi
de preot, acolo unde se întâmplă (şi se întâmplă foarte des) ca tocmai cântăreţul să fie
vicios notoriu, oricât de mult ar zidi preotul, nimic nu sporeşte fiind ceva putred în chiar
inima zidirii. De aceea, grija cea mai mare şi urgentă a preotului este aflarea sau
formarea unui cântăreţ bun, cu calităţi artistice dar nu mai puţin creştineşti. Acolo unde
există trebuie preţuit ca atare (şi la propriu şi la figurat) iar unde nu există trebuie format
cu orice preţ. Eventual, munca preotului ca misionar începe cu transformarea
cântăreţului, fapt care ar constitui o mare biruinţă apoi o mare bucurie şi nu mai puţin o
garanţie. Un bun cântăreţ va ajuta şi va încuraja cântarea comună în biserică fapt care
ar avea cele mai frumoase şi sigure înrâuriri. Biserica ar fi plină şi vie fiindcă mulţi
creştini nu vin la slujbă fiindcă le este greu să rămână spectatori la ceva ce nu înţeleg.
În istoria slăvită a neamului nostru au rămas nemuritoare, nu numai chipuri de preoţi, ci
şi cântăreţi şi dascăli de biserică. Ridicarea stranei la nivelul ei firesc este o mare şi
adâncă urgenţă.

Îndată după cântăreţ importanţa colaborării în lucrarea pastorală revine

epitropului şi celor două organisme administrative - consiliul şi comitetul parohial.

Rolul lor ar trebui să fie foarte important şi în cele mai multe situaţii este întocmai. Sunt
însă şi parohii unde acestea fac simplă figuraţie, fie din dezinteresul lor de a se angaja
la lucrul lui Dumnezeu, fie din interesul preotului de a nu fi controlat şi supravegheat de
nimeni, mai ales din punct de vedere financiar. Preotul trebuie să înţeleagă însă că
existenţa acestora, activă şi reală, este de mult folos, atât pentru el, punându-1 la
adăpost de bănuieli şi clevetiri, cât mai ales pentru biserică fiindcă aceştia vor lua o
mare parte din povara răspunderilor materiale, lăsându-i mai mult timp pentru cele
spirituale. Aceeaşi nevoie a simţit-o biserica încă din zorii existenţei sale, atunci când
apostolii au înfiinţat alte trepte de slujire, pentru ca ei să se ocupe de cele specifice

45
(Vezi Fapte VI). Să aibă preotul mare grijă ca în aceste locuri de slujire creştină să fie
aşezate persoanele cele mai potrivite, cu o viaţă duhovnicească de excepţie, cu multă
dragoste faţă de biserică şi cu o viaţă morală ireproşabilă. Să fie consultaţi în toate
problemele mai importante de interes obştesc şi cât mai des cu putinţă, fapt care le va
face mare bucurie, le va câştiga încrederea şi aceştia vor fi devotaţi bisericii şi vor lucra
cu mare râvnă pentru ea. Un preot înţelept care va şti să câştige încrederea fruntaşilor
satului şi îi va angaja în slujirea (specifică) bisericii, va afla multă odihnă din toate părţile
iar biserica va înflori.

Tot aici se cuvine să amintim şi problema relaţiilor dintre preot şi şcoală, fiind o
chestiune care se pune acum cu multă acuitate în structura prezentă şi mai ales viitoare
a acestui neam. Adevărul este că nu totdeauna prezenţa preotului în şcoală este cea
mai potrivită fiind foarte multe nuanţe de care trebuie să se ţină seama atunci când
preotul preia osteneala de pedagog, această prea delicată osteneală despre care
înţelepţii antici spuneau că „pe cei care i-au urât, zeii i-au făcut pedagogi". Nu ştim cît
de mult îi urau zeii dar ştim sigur că în multe cazuri profesorii nu sunt iubiţi de elevi, de
unde şi etimologia cuvântului „pedagogia" care pleacă de la verbul „pedeno"- a pedepsi
- lucru uşor de observat din chiar verbul românesc.

Deocamdată, până când se va împlini marele gol pe care 1-a lăsat în învăţământ
sistemul ateist de-a lungul unei jumătăţi de veac, preoţii, acolo unde va fi cazul, vor
suplini această lipsă de moment. Dar trebuie mare grijă fiindcă relaţiile cu cei mici sunt
extrem de sensibile şi hotărâtoare. În această situaţie preotul nu trebuie să uite că între
dreptate şi bunătate întotdeauna e bine să prevaleze cea de-a doua, dar nu sacrificând-
o fără precauţie pe cea dintâi. Apoi preotul va avea mari probleme cu ceilalţi profesori,
dintre care nu puţini sunt atei, şi predau în duh ateist şi iată că dimensiunile conflictului
cresc foarte mult.

Cel mai bun lucru ar fi o minimă catehizare a profesorilor şi atunci şcoala

respectivă va deveni un crâmpei de rai; preotul care-şi va atrage iubirea şi respectul
profesorilor poate fi sigur de cea mai deplină reuşită şi în lumea copiilor. Fenomenul
acesta este din nefericire foarte rar. De cele mai multe ori se întâmplă ca preotul să nu
aibă pregătirea şi nici experienţa unor profesori colegi care-1 vor umbri în faţa elevilor şi

46
aceştia îşi vor impune punctul lor de vedere ateist, şi în felul acesta, fără să vrea,
preotul face un deserviciu religiei, în concluzie socotesc că locul preotului este în
biserică şi la şcoală să nu meargă decât aceia care îşi cunosc bine măsura şi puterea.
Pe copiii cu înclinaţii religioase deosebite să-i atragă şi să-i păstreze în biserică, aşa
cum se întâmplă în alte ţări, unde există pe lângă locaşurile de cult, şcoli de catehizare
pentru copiii râvnitori de Dumnezeu, şi din care se aleg viitori preoţi sau profesorii de
religie.

Tot în contextul problemelor prezentate mai sus vrem să sesizăm şi un alt aspect
al pastoraţiei şi anume pastoraţia la oraş şi pastoraţia la ţară. Suntem obligaţi să
recunoaştem că dintotdeauna dar mai ales astăzi, universul urban şi cel rural s-au
deosebit dacă nu cumva au fost în contradicţie. Toate încercările făcute în sensul
nivelării acestor deosebiri nu numai că nu au reuşit dar în multe privinţe au fost nefaste.
De altfel acest conflict îl sesizează chiar şi Scriptura când sugerează că întemeietorii
oraşului au fost cainiştii iar istoria religiilor descoperă în fratricidul lui Cain simbolul
distrugerii universului pastoral, reprezentat de Abel, de către lumea citadină (Vezi
Mircea Eliade - Istoria credinţelor şi ideilor religioase). Şi cu adevărat, multe suflete
frumoase migrează de la ţară ca să moară încet dar sigur, între zidurile cenuşii ale
marilor aglomerări urbane. Adevărul este că reprezentarea preoţiei se face instinctiv şi
exclusiv în mediul rural unde şi parohia, şi satul, şi omul, şi Dumnezeu sunt precis şi
inconfundabil conturate. Încă nu s-a scris până acum o pastorală pentru oraş şi nici nu
cred că s-ar putea scrie fiindcă statutul preoţiei la oraş pluteşte încă între mahala şi
academie. Aici se mizează tot timpul pe un eclectism sui generis, fiecare alegându-şi
biserica şi preotul după cele mai imprevizibile şi subiective considerente. Ceea ce se
observă la prima vedere, în tot ansamblul pastoral-liturgic orăşenesc s-a produs şi
continuă să se producă un reducţionism nemilos, eliminându-se toate nuanţele şi
detaliile care, de fapt, exprimă cel mai bine personalitatea şi bogăţia fenomenului
religios. Cel mai evident semn al dramei religioase în oraşe este marele anonimat,
invincibil chiar, în cadrul căruia se desfăşoară toate relaţiile umane şi cu deosebire cele
pastoral-religioase. Botezăm copiii nimănui (aflăm numele părinţilor şi ale naşilor din
acte dar asta nu înseamnă decât patru nume care puteau foarte bine să fie altele),
cununăm tineri anonimi (le citim de câteva ori numele din certificatul de cununie să le

47
putem folosi la locul respectiv al slujbei) şi înmormântăm morţi al căror nume îl citim pe
cruce şi vârsta. În privinţa raporturilor de amănunt cu aşa zişi enoriaşi, sectoristul poate
oricând să suplanteze pe preot fiindcă acesta cunoaşte incomparabil mai detaliat
problematica umană din zonă. Să nu mai vorbim de situaţia incalificabilă în care, în
anumite cartiere ale megapolisurilor contemporane se întâmplă să revină un număr de
mai multe zeci de mii la un preot iar dacă acesta este trecut de 80 de ani (şi se întâmplă
foarte des) ne putem imagina cât de vie este legătura dintre păstor şi păstoriţi. Tot ceea
ce putem spune despre relaţiile pastoral- liturgice la oraş este faptul, nedepăşit încă, al
relaţiilor întâmplătoare şi subiective, rezumative şi impersonale., Câteva biserici sunt
asaltate de cohorte nesfârşite de nuntaşi fiind aşezate într-o poziţie privilegiată în acest
sens; altele nu mai catadicsesc cu înmormântările, fiind în apropierea marilor cimitire. În
bisericile de cartier vei găsi în anumite Duminici mulţime mare de prunci în aşteptarea
„sfintei luminări" încât ai impresia că istoria s-a întors prin veacurile primare ale
creştinării în masă. Există câteva biserici (nu le dăm numele dar afirmaţia este
întemeiată) în care se împărtăşeşte cine vrea şi când vrea, fără spovedanie şi fără
pregătire specială; democraţie la modul absolut!

Nu putem nega şi existenţa unor relaţii dintre cele mai frumoase între păstorii de
mare frumuseţe duhovnicească şi creştini autentici însă aceste fenomene rare se pierd
în oceanul nesfârşit al anonimatului impersonal. Faptul că cei mai mulţi preoţi din oraşe
au trecut mai întâi pe la ţară şi după zece-cincisprezece ani dobândesc dreptul de a
sluji în oraş este destul de pozitiv însă indiferent de unde vin, în marele creuzet al
oraşului se vor topi toate nuanţele şi specificităţile cu care s-au împodobit în ţinuturile
prin care au trăit. Preoţia trăieşte la oraş aceeaşi dramă pe care o trăieşte copilăria; şi
una şi cealaltă vor fi mereu marcate de o sfâşietoare nostalgie după ţară.

48
 VII.2. Raporturile preotului cu credincioşii pe plan religios.

Tactul pastoral şi importanţa lui în pastoraţie.

Mai mult decât oricare slujire pe pământ, preoţia se face cu omul şi pentru om. Într-un
limbaj modern putem spune că se ,, operează pe om" şi în special pe sufletul lui. Şi
pentru că omul este mai important decât tot universul (Marcu VIII, 36-37) rezultă că şi
lucrarea săvârşită în dreptul lui este cea mai importantă şi cea mai dificilă. Arta păstoririi
sufletelor este, după cum ne încredinţează corifeii acestei slujiri (Sf. Grigorie Teologul,
Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie Dialogul, Fericitul Ieronim, Sf.
Simeon al Tesalonicului etc.) cea mai complexă şi plină de aşa mare responsabilitate
încât mulţi s-au înfricoşat în faţa ei când au priceput întreaga anvergură şi complexitate.

Realizarea raporturilor inter-umane este astăzi incomparabil mai problematică

faţă de vremurile primăvăratice ale creştinismului întrucât veacul acesta de cumul şi
sinteză a unor milenii de existenţă şi progres, apare tot atât de apăsător şi inextricabil
precum dilematicul nod gordian anticului, cuceritor macedonean. Este realmente un
veac înglodat în atâta noian de teorii şi cunoştinţe, de întâmplări incredibile şi totuşi
reale, de monstruozităţi cutremurătoare şi totuşi ale noastre, încât omul abia se mai
zăreşte în faţa acestui secol colosal. Misiunea preotului cea dintâi şi cea mai mare este
să caute pe om, Apostolul Pavel precizează fără echivoc corintenilor: „eu nu caut ale
voastre, ci pe voi" şi „bucuros mă voi cheltui pentru sufletele voastre" (II Cor. 12,14-15).
Căutarea omului este preocuparea dumnezeiască din zorii existenţei lumii şi până la
sfârşitul ei. Încă din început a căutat Dumnezeu pe om: „Adame unde eşti" şi mereu a
fost şi va fi aşa: „iată stau la uşă şi bat" - sunt mereu în căutarea celei mai scumpe
comori, a mărgăritarului de mult preţ, a drahmei celei pierdute. Dumnezeu caută pe om
prin trimişii Săi, prin slugile Sale pe care le-a făcut pară de foc să aprindă dorul în inima
omului ca şi el să caute lumina adevărului. L-au căutat pe om şi alţii, să ne amintim de
Diogene care căuta totdeauna un om cu felinarul aprins în amiaza mare. Şi alţii l-au
căutat pe om fiindcă omul nu poate trăi fără om (Fac. II, 18) dar nu toţi au ştiut unde să-
1 caute şi mai ales nu au ştiut cum să-1 găsească şi cel mai greu lucru este ca după ce
l-ai găsit să ştii să-1 păstrezi. Preotul trebuie să ştie să vorbească fiecărui om pe

49
măsura inimii lui încât să-i spună cel dobândit la adevărul creştin precum i-au spus
ucenicii lui Hristos: „unde să ne ducem de la Tine..." Cu un cuvânt poţi să dobândeşti pe
fratele tău, spune Patericul, şi iarăşi cu un cuvânt poţi să-1 pierzi pentru totdeauna. Iată
cât de delicată este această obligaţie a preotului semănător - de a secera suflete pentru
împărăţia cerurilor. „Veniţi şi vă voi face pe voi pescari de oameni, spune Hristos
preoţilor iar una din cântările bisericeşti îi numeşte pe apostoli deci şi pe preoţi „vânători
ai adâncului". Prada ca să fie vânată bine trebuie ţintită în inimă şi preotul, asemeni lui
Dumnezeu, trebuie să fie un bun cunoscător al inimilor omeneşti şi un cercetător iscusit
al adâncurilor sufletului (Luca V, 10). Această iscusinţă a preotului în a face legătură
temeinică, în scopul mântuirii, cu fiecare om încredinţat lui spre păstorie este numită cu
un termen special şi anume „tact pastoral" sau tehnica lucrării pastorale.

Sf. Ap. Pavel defineşte. în mod inegalabil şi foarte expresiv această obligaţie
pastorală în ,cuvintele sale de foc: ,, m-am făcut tuturor toate, ca în orice chip să
mântuiesc pe unii" (I Cor. IX, 22). Sf. Grigorie Dialogul în cartea sa „Regula pastoralis"
consacră patruzeci de capitole acestui aspect esenţial al preoţiei, dovedindu-ne că
întotdeauna pastoraţia a fost extrem de anevoioasă şi obligă pe preot la o maximă
pregătire şi atenţie faţă de sufletul păstoriţilor săi. Şi când ne gândim că din veacul VI
pînă azi vremile au adăugat multe şi mari complicaţii sufletului omenesc ne dăm seama
că cele 40 de capitole de atunci, astăzi sunt cu totul insuficiente. Legitimă este
întrebarea „cine poate dar să se mântuiască" - iar răspunsul este acelaşi care s-a dat la
naşterea acestei întrebări: „cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu toate sunt
cu putinţă!" Iar Sf. Ap. Pavel confirmă cu propria-i activitate misionară spunând cu
hotărâre ,pot totul în Hristos care mă întăreşte" (Filip. 4,13). Deci răspunsul final este -
Hristos - aşa cum El însuşi ne avertizează zicând ,, fără Mine nu puteţi face nimic" (In.
15,5). Iubirea te va învăţa cum

să te porţi cu fiecare om, cum să-i vorbeşti şi ce anume să-i grăieşti ca să răspunzi
frământărilor şi îndoielilor lui. Iubirea te va învăţa să plângi cu cei ce plâng şi să te
bucuri cu cei ce se bucură. Preocuparea sinceră şi continuă pentru mântuirea
enoriaşilor îţi va da pentru fiecare inimă cheia cu care să deschizi uşa de intrare şi de
înţelegere cu tot omul care doreşte adevărul. Preotul adevărat are ,,mintea lui Hristos" (I

50
Cor. II, 16) şi atunci asemeni lui Hristos Dumnezeu, va cunoaşte adâncurile fiecăruia şi
ca un doctor iscusit va şti să tămăduiască ,, orice rană si orice neputinţă din popor" (Mt.
4, 23). Păstoria cea bună presupune cunoaştere reciprocă între păstor şi păstoriţi
„Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile sale şi ele îl cunosc pe El" iar cunoaşterea adevărată
se face iubire, iar iubirea „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă,
nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie...toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Corinteni 13, 7). Iată surprinsă în cuvinte inegalabile
definiţia cea mai autentică a tactului pastoral, la care nu ne rămâne să adăugăm decât
porunca Mântuitorului adresată fiecărui preot: ,,mergi şi fă şi tu asemeni!" (Luca. 10,37).

51