Istorie Antica

Acest curs prezinta Istorie Antica.

In acest PDF poti vizualiza cuprinsul si bibliografia (daca sunt disponibile) si aproximativ doua pagini din
documentul original.
Arhiva completa de pe site contine un fisier, intr-un numar total de 288 pagini.
Fisierele documentului original au urmatoarele extensii: doc.

Cuprins
- PARTEA I: INTRODUCERE ÎN ISTORIA ANTICĂ p.1
- prolegomena p.2
- elemente generale privind redactarea unei lucrări ştiinţifice p.9
- abbreviationes p.19
- introducere p.25
- limbi, rase şi culturi p.26
- PARTEA a II-a: EGIPTUL ANTIC. MESOPOTAMIA p.29
- CAP. 1: EGIPTUL ANTIC p.30
- I.a. cadrul geografic p.31
- I.b. izvoarele istoriei Egiptului p.32
- I.c. istoriografia modernă a Egiptului p.33
- II elemente de istorie politică a Egiptului p.35
- imperiul de mijloc p.37
- noul imperiu p.37
- instituţiile p.40
- resurse materiale p.41
- III formele sociale şi politice p.42
- societatea vechiului Egipt p.42
- familia şi rolul femeii p.42
- castele ereditare p.42
- tipuri sociale p.42
- CAP. 2: MESOPOTAMIA p.44
- I generalităţi p.44
- II istoria politică p.47
- instituţiile politice în Mesopotamia p.49
- regalitatea p.49
- administraţia p.50
- Sumerul şi Akkadul p.51
- Lagash p.51
- Umma p.51
- Akkad p.51
- Babilon p.52
- Assyria p.53
- III formele evoluţiei economice şi sociale p.55
- palatul p.55
- templul p.55
- societate p.56
- CAP. 3: IMPERIUL HITTIT p. 57
- I generalităţi p.57
- izvoare p.58
- II istoria politică p.59
- instituţiile hittiţilor p.62
- III economie şi societate p.63
- structurile sociale p.63
- organizarea militară p.63
- CAP. 4: IMPERIUL ACHEMENID p.64
- I generalităţi p.65
- izvoare istorice p.65
- istoria politică p.66
- iranismul p.69
- regalitatea p.70
- economie şi societate p.71
- societatea p.72
- religia p.72
- PARTEA a III-a: HELLADA p.74
- introducere p.75
- I geografia p.75
- II elemente de istoriografie modernă a vechii Hellade p.76
- bibliografie minimală a studentului istoric p.78
- III cronologia istoriei hellenice p.80
- CAP. 1: KRETA MINOICĂ p.81
- CAP. 2: EPOCA MYKENIANĂ p.84
- izvoare p.84
- I invazia indoeuropenilor în Grecia p.84
- II civilizaţia mykeniană p.85
- III migraţia doriană p.86
- CAP. 3: LUMEA HOMERICĂ p.88
- bibliografie p.88
- prolegomena p.88
- cultura epocii homerice p.89
- CAP. 4: EPOCA ARHAICĂ p.91
- generalia p.91
- frământările epocii arhaice p.92
- marea colonizare greceacă p.94
- I izvoare p.94
- II premise, cauze p.94
- III direcţia colonizării p.95
- consecinţe p.97
- CAP. 5: EVOLUŢIA POLITICĂ ŞI SOCIALĂ A HELLENILOR ÎN EPOCA ARHAICĂ p.98
- I izvoare şi istoriografie p.98
- II generalităţi p.98
- III vechea tiranie p.99
- evoluţia Spartei şi a Atenei în epoca arhaică p.102
- IV Sparta p.102
- Sparta între secolele X-VI î.Hr. p.102
- regimul politic al Spartei p.103
- V Atena p.104
- CAP. 6: EPOCA POLISULUI HELLEN p.106
- I războaiele greco-persane p.106
- izvoare şi literatură p.106
- izvoare secundare p.106
- răscoala ionienilor p.107
- expediţia lui Dareios împotriva hellenilor p.110
- expediţia lui Xerxes p.112
- Plattea şi Mykale p.115
- hellenitatea occidentală p.115
- semnificaţia războaielor medice p.116
- II pentekontaetia p.117
- izvoare p.117
- hellenitatea vestică în timpul pentekontaetiei p.117
- întemeierea Ligii attiko-delice.Era lui Kimon p.119
- confruntarea Themistokles-Kimon p.120
- sfârşitul lui Pausanias şi al lui Themistokles. Desăvârşirea democraţiei ateniene p.121
- Atena în vremea lui Perikles p.122
- Liga de la Delos şi Liga Peloponesiacă până la primul război peloponesiac p.125
- III războiul peloponesiac p.126
- izvoare şi istoriogrfie p.126
- cauzele războiului peloponesiac p.126
- războiul archidamic p.131
- pacea lui Nikias. Marea expediţie siciliană p.133
- războiul dekeleic şi ionic p.134
- concluzii p.137
- declinul polisului grec. Hellada între presiunea persană şi ascensiunea Macedoniei p.138

Extras
Unul dintre marii cunoscători ai antichităţii, istoricul german Ed. Meyer spunea undeva ca ‘istoria veche nu
este şi nu trebuie să fie altceva decât o parte a unei singure istorii, şi anume istoria generală. Faptul
acesta nu ar trebui să fie niciodată uitat de cercetarea istorică, atât cea a antichităţii, cât şi cea a istoriei
moderne’. Desigur că punctul de vedere a lui Ed. Meyer este, în esenţa sa, corect din punct de vedere
metodologic. Nu trebuie să uităm că Ed. Meyer este autorul unei celebre Geschichte des Altertums, care
îngloba tot spaţiul circummediteraneean, el fiind printre puţinii istorici care stăpânea cu egală competenţă
în afara limbilor greacă şi latină şi vechile limbi orientale. Trebuie observat că, dacă din punct de vedere
metodologic, acestă observaţie este valabilă, nu putem ignora că istoria antică a devenit o specialitate
propriu-zisă şi dacă ea apelează – ca şi celelalte ramuri ale istoriei – la aceleaşi principii şi metode
generale, ea şi-a constituit în acelaşi timp un instrumentar specific. Dar, încă odată, existenţa unui
asemenea instrumnetar nu înseamnă că cel care studiază istoria antică se îndepărtează de obiectivele
fundamentale ale istoriei generale. Ştiinţa istorică are un corp propriu de paradigme, ca de altfel oricare
ştiinţă a spiritului. Nu trebuie uitat că aceste ştiinţe ale spiritului, ca tendinţele politice, religioase, morale
şi economice ale fiecărui prezent, toate influenţând neîndoielnic reprezentările istoricului. În felul acesta se
defineşte personalitatea acestuia, pentru că, în afară de gradul de cultură, de înţelegere, de capacitatea
de interpretare şi sintetizare, istoricul îşi vădeşte personalitatea şi prin influenţele receptate din propria sa
epocă.

În acest context, efortul de ecaminare a premiselor epocii sale istoricul trebuie să-l întreprindă, cum
spunea Tacitus, sine ira et studio, pentru a putea surprinde mai profund aspectele şi conexiunile istorice
care domină o epocă la un moment dat. El tebuie să le cunoască pentru a putea judeca opera
predecesorilor săi şi în acelaşi timp pentru a încerca el însuşi să nu se lase cu totul influenţat de spiritul
prpriei epoci, ceea ce ar putea duce la deformarea interpretării istorice.

Ce se înţelege prin ‘istorie veche ’ sau prin noţiunea de ‘istorie a antichităţii ’?

În general, în istoriografia românească, sub influenţa celei franceze, prin istoria antichităţii se înţelege
istoria spaţiului circummediteraneean, ca care se adaugă istoria Indiei, a Chinei şi a altor civilizaţii
extraeuropene. Pe de altă parte, istoriografia germană consideră că istoria antică reprezintă doar istoria
spaţiului mediteraneean şi a teritoriilor învecinate ale acestuia şi care au stat cu acesta în relaţii politice şi
culturale în efevtiv. Şi atunci se ridică o întrebare: trebuie să studiem şi istoria Indiei şi a Chinei sau nu?
Răspunsul ar putea fi afirmativ.
Dar se ridică cealaltă întrebare: istoria Indiei şi a Chinei reprezintă o parte indestructibilă a istoriei spaţiului
circummediteraneean? Tradiţia literară menţionează o solie indiană la Augustus, ca să nu mai vorbim de
expediţia lui Alexandru cel Mare. Sunt unele indicii despre relaţii dintre China şi spaţiul
circummediteraneean la sfârşitul antichităţii. Dar aceste sporadice contacte nu au determinat esenţial
cursul istoriei spaţiului mediteraneean. Desigur că discuţia aceasta poate continua, şi cel puţin până acum
nici una din marile şcoli istorice – germană ori franceză, nu a arătat că renunţă la principiile ei
fundamentale.

Când se vorbeşte despre spaţiul circummediteraneean, s-ar putea naşte reprezentarea unităţii acestuia
prin elementul etnic. În realitate, nu se poate vorbi de aşa ceva, ci de existenţa unor intense schimburi
culturale. A mai existat un element care a făcut ca acest enorm spaţiu să fie văzut ca o unitate şi anume
existenţa imperiilor universale. Această idee a constituit unitatea internă a aceatui spaţiu. Ea s-a afirmat
iniţial în Orient, începând de la sumerieni, pentru a ajunge la apogeu în timpul Imperiului Roman. De altfel,
ştim de la Cassius Dio, 68.69, că Traian, aflat în Orient, ar fi spus că ‘dacă aş fi fost mai tânăr aş fi înaintat
şi eu către India, precum Alexandru’.

Chiar dacă nici imperiul universal al Romei nu a putut da unitate politică integrală acestui spaţiu, totuşi
unitatea culturală s-a realizat, iniţial, prin hellenism şi romanizare, iar apoi prin creştinism, din aceste
elemnete trăgându-şi fundamentele cultura europeană modernă.

Începuturile istoriei antice pot fi plasate spre sfârşitul mileniului IV î.Hr., odată cu apariţia scrierii, unul din
semnele indubitabile ale civilizaţiei, toate la un loc ducând la coagularea politică a comunităţilor umane ş
apariţia satului.

În egală măsură, şi sfârşitul Antichităţii este subiect de controversă. S-au propus diverse date, de exempu
anul 325 d.Hr., anul în care Constantin cel Mare începe construirea noii capitale a Imperiului Roman:
Constantinopolis, dată considerată, pe de altă parte, de către bizantinologi ca marcând începutul
Imperiului Bizantin. S-au propus şi anii 476 ori 572 , dar şi anul 723, data bătăliei de la Poitiers, când Carol
Martel i-a înfrânt pe arabi, punând capăt definitiv încercării lor de a depăşi Pirineii.

Istoria se desfăşoară în timp şi spaţiu. De la începuturile civilizaţiei, oamenii au încercat să ordoneze

aceste elemente obiective. Au încerct să măsoare timpul plecând de la observaţiile cele mai simple ,
ajungând până la cele mai complicate sisteme, precum cele de astăzi. Din acest efort s-a născut
cronologia. Cronologia trebuie să rezolve două probleme, respectiv ceea ce se numeşte cronolgia relativă
şi cronologia absolută.

Cronologia relativă înseamnă punerea în relaţie a două sau mai multe evenimente. Aşa de exemplu,
bătăliile de la Plataiai şi Mykale sunt puse în relaţie cu geneza Ligii maritime attico-delice . Relaţia
cronologică dintre ele rezultă din faptul că aceste bătălii sunt premisele istorice ale întemeierii Ligii. Un alt
exemplu este Liga de la Corint , sub hegemonia lui Filip al II –lea al Macedoniei, a avut drept consecinţă
războiul panhellenic antipersan, plănuit de acesta şi purtat apoi de către Alexandru cel Mare.

Cronologia absolută reprezintă fixarea distanţei dintre evenimentul în cauză cu momentul în care se află
istoricul care-l studiază, ceea ce presupune apelul la modalităţi tehnice de măsurare a timpului: zile, luni,
ani. Dificultatea majoră rezidă în realizarea concordanţei dintre sistemele antice şi cele actuale de
măsurare a timpului.

Cronologia actuală se întemeiază pe calendarul gregorian, introdus în anul 1582 în locul calendarului
iulian, realizat din ordinul lui C. Iulianus Caesar de către astronomul alexandrin Sosigenes şi intrat în
vigoare la 1 ianuarie 45. ambele calendare socoteau anul de 365 zile, plus un a bisect.

Pentru perioada anterioară a existat un mare număr de calendare pe baza lunisolară. Se evidenţiază în
mod deosebit calendarul egiptean, care constituie, prin intermediul celui iulian, chiar baza calendarului
gregorian. Revărsarea Nilului corespunde cu apariţia la jumătatea jumătatea lunii iunie a stelei Sirius. De
altfel, egiptenii numeau acest astru ca “aducătorul Nilului”. Observarea de către egipteni în timp a acestui
fenomen a dat o medie de 365 zile între două apariţii ale amintitei stele.

.....................................................................................
.....................................................................................
.....................................................................................

Documentul complet de 288 pagini il poti citi daca il descarci din Biblioteca.RegieLive.ro

Imagini din documentul complet:

Mai multe detalii se gasesc in pagina documentului din Biblioteca.RegieLive.ro