Editura bookblog Decembrie 2012

Alexandra Gaujan
Mă cheamă Alexandra Găujan şi vreau să mă fac
inginer. Aşa mă prezentam eu între 3 şi 7 ani.
Problema e că, pe măsură ce termin diverse şcoli, mi-e tot
mai neclar ce vreau să mă fac. Cel mai tare aş vrea să nu
trebuiască să mă termin de făcut.

Îmi plac portretele necunoscuţilor, mirosul de petrol, gustul

de lămâie, personajele secundare, zăpada, introversiunea,
coerenţa. Şi-mi mai plac portretele cunoscuţilor, mirosul de
scorţişoară, ciocolata cu lapte, personajele principale, focul,
extraversiunea, haosul. Nu pot să-mi amintesc niciodată ce
muzică îmi place (totuşi, Yann Tiersen). Şi-n general mi-am
cultivat numai memoria de scurtă durată, aşa că viaţa mi-e
plină de surprize.”
Sute de joburi în orice
domeniu
Alexandra Gaujan
 Sute de joburi în orice domeniu

S
unt în perioada aia a vieţii în care cuvântul „teambuilding” tocmai s-a transformat din
„excursie gratis!” în „la naiba, nici în weekend nu pot să iau pauză de la mutrele ăstora”. Pe
deasupra, ăştia toţi sunt în stare să se prefacă entuziasmaţi cu o dexteritate pe care nu mă
obosesc să o deprind, pentru că rutina mea matinală cuprinde verificarea a două site-uri de joburi,
şefa încă mai bâjbâie după numele meu când dăm nas în nas, iar eu deja sunt cu un picior în afara
bărcii. În mâl.
- Hei, ce mai faci?

Andreea-zâmbăreaţa, m-ar ajuta dacă n-ar începe mereu cu „hei”. Plus că niciodată nu ştiu cum se
răspunde la întrebarea asta, aşa că recurg la varianta „enumeră ultimele cinci lucruri pe care le-ai
făcut”, deşi experienţa îmi spune că-i o cale sigură de a-i convinge pe întrebaci de faptul că nu
suntem pe-aceeaşi lungime de undă.

- Uite tocmai am luat cărţile pentru mâine mai am de printat o chestie şi mi s-a blocat iar foaia şi
nu mai ştiu unde era clapeta aia ca să deschid xeroxul să scot foaia scuze îmi arăţi din nou te rog.

Toată treaba zisă pe o voce de salcie plângătoare care se mai şi sparge la sfârşit, încât mi-o dreg cu
necaz ca să ajung la punct. Şi doar ieri şi alaltăieri mă descurcasem aşa bine, îmi amintesc că deja
mă gândeam c-am scăpat, de-acuma e clar că mă număr printre ei toţi. Sigur că-mi trece prin cap
că nu xerox, copiator se spune, oare cât de grav, oare ea ştie? Cre' că da, gata, am ratat-o şi pe
Andreea.

- Da, uite, e aici în stânga, apuci de ea, uite-aşa... Tragi tare de foaie... Închizi...

- Mersi.

- Cu plăcere.

Da'-i clar cu câtă plăcere, i-am dibuit nervii. E prea fixată în părerea despre sine drept Amabilexpres
încât să lase vreodată garda jos, numai că eu am auzul antrenat în direcţia asta. Shit.

Intră Claudia. Are ceva urgenţă pentru grupul de italieni de azi-dimineaţă, de fapt eu nu i-am
văzut, dar toată lumea numai despre ei vorbeşte. Dă-i încolo, problema e că eu mai aveam vreo
sută - două de pagini şi asta-mi vine cu o privire din aia colţuroasă, fetiţo, eu n-am de gând să
pretind că eşti bine-venită pe aici, am nevoie de xerox în clipa asta. Mda, bag mâna-n foc că-n
capul ei e xerox. Ea a stâlcit nu mai ştiu ce cuvânt la şedinţa trecută, ideea e că n-am de gând să
mă las intimidată chiar cu fiecare ocazie.

- Imediat te las, încă patru pagini.

 Sute de joburi în orice domeniu

- Bine, aştept.

Sec. Măcar nu se machiază, întotdeauna e puţin mai uşor când vezi că nu se machiază.

Îmi culeg paginile şi-o şterg în biroul celălalt, încă nu m-am obişnuit cu mersul treburilor, n-am
scaunul meu, mă pripăşesc pe unde-i liber şi uneori lumea mă roagă frumos să mă dau la o parte,
dacă tot nu folosesc calculatorul în clipa aia. Nu mă deranjează, cred că nu. Nici nu mai ştiu dacă
vreodată m-am simţit în largul meu pe undeva, poate la grădiniţă? Da, acolo mă băteam cu băieţii
şi, de fiecare dată când se nimerea vreo fată în raza acţiunii, era clar c-a doua zi o să am probleme
cu părinţii respectivei. Dacă oamenii nu ştiau de glumă, ce să le fac.

De data asta iau în stăpânire un calculator, nu ştiu precis ce m-ar face să arăt suficient de ocupată,
aşa că îmi verific mailul. Două de la şefa, numai bine, îmi trimite un fişier pe care-l deschid ca să mă
lase în pace, uite, am de lucru, keep away. Îmi acord două minute de uitat în gol, la capătul cărora
m-aşteaptă panica, o-ngrop în verificarea celuilalt mail, nimic nou. M-apuc să caut vreun articol de
folosit poimâine la firma de asigurări, habar n-am dacă i-ar interesa, pe mine nu, dar la o adică am
convenit la prima întâlnire că elegant e să ne prefacem toţi în acelaşi ritm că se-ntâmplă numai
lucruri pozitive în şi pe lângă vieţile noastre profesionale.

Se strânge lume prin spatele meu, italienii, da, se-apucă să-i toace pe tonuri de fapt admirative.
Nu-mi pasă, mie nu mi-au dat nimic de făcut în proiectul ăsta, azi a trebuit să le explic ălora de la
asigurări cum e cu diferenţa dintre salariul fix şi plata la oră şi era cât pe ce să le expun cazul
propriu, noroc că mi-a fost cam lene să-ncep.

- Sonia, şi tu lucrezi cu italienii?

- Nu, eu am venit să pregătesc altceva, da' imediat termin.

Printez articolul despre cum Germania şi Franţa sunt cu deja habar n-am cât la sută în faţa UK din
punctul de vedere al redresării economice, cred c-ar trebui să mă-ntorc la grădiniţă, eram o
bătăuşă de primă clasă. Îmi iau paltonul, geanta, zic vreo trei „ciao” şi-un „pa”, nu m-aude nimeni,
nu m-am străduit, în schimb îmi dau silinţa să las uşa închisă neechivoc în urma mea, îmi iese la a
treia încercare, ăştia au multe de reparat, îmi place că-i aşa soare la mijloc de noiembrie şi la urma
urmei sigur oi păcăli eu pe cineva să mă plătească în sistemul celălalt şi sper să nu mai fie şi prin
alte părţi lumea atât de friendly.

***
 Sute de joburi în orice domeniu

S
unt profă. Cum mi s-a întâmplat, e greu de spus. Eu una sunt foarte sceptică în privinţa
transmiterii cunoştinţelor în cadru organizat. Din anii de şcoală, cei 17, am rămas cu
informaţii ciobite în heavy rotation prin creier, ca într-un caleidoscop, care în lipsa netului nu
m-ar ajuta cu mare lucru.

Chestia e că nu m-au primit prin alte părţi. Cele mai multe posturi sunt de vânzătoare şi pentru
astea nici nu mai am şanse. O singură dată m-au chemat la un interviu într-un magazin de pantofi,
poate că n-aş fi fost descalificată din start, dar, ajunsă la faţa locului, am dat o raită în calitate de
client, le-am ochit pe eventualele viitoare colege şi am ieşit ca şi când mi-aş fi dat seama că mi-am
uitat portofelul acasă. Altă dată, la o firmă de închirieri DVD-uri, am stat la o coadă de vreo 50 de
persoane. Se mişca repede. Interviul era la tejghea, pe mine m-a întrebat ce filme îmi plac şi dacă
am mai lucrat cu carte de muncă. O să vă contactăm dacă. La interviurile mai de Doamne-ajută am
picat. O dată testul de spaniolă, o dată am mers prin noroi vreo 500 de metri până la firma cu
pricina şi acolo am făcut tot posibilul să îmi arăt doar latura anterioară, la un moment dat însă o a
doua tipă de la Resurse Umane ivindu-se dintr-un unghi neanticipat.

Dar ca profă m-au luat. Nu într-o şcoală, n-am reuşit să finalizez procesul ăla numit „Examen de
titularizare şi suplinire”. Într-o firmă unde se predau limbi străine, cu o curte cu nuc în spate. N-am
văzut foarte des nucul.

Proiectul în care sunt implicată acum a câştigat un concurs. Cineva de pe alt continent varsă în
contul firmei bani din care mie şi altei colege ni se plătesc drumuri, rechizite şi oarece sume
adiţionale pentru uz personal, în schimbul unor cursuri care să schimbe destinele a 100 de copii
rurali atent selectaţi. Eu urmează să-i învăţ limba ţării în care, până una-alta, locuim.

Mie îmi plac copiii. Mie-mi plac oamenii în general. Îmi place să-i privesc, să-i ascult, nu mă
deranjează când nu mă bagă în seamă.

Cealaltă colegă implicată în proiect e englezoaică. O cheamă ca pe tipa din The Sound of Music. N-
are copii, a depăşit momentul, cică-i plac enorm, dar nu la ea acasă. Casă pe care şi-a luat-o într-
un sătuc unguresc, identic cu ăsta în care venim de două ori pe săptămână, pentru câte patru ore.
Şi-a mai luat şi o capră. Câinii sunt animale de interior, cu rol decorativ, nerecomandabile din cauza
înclinaţiei de a distruge alte obiecte decorative. Are un Ford vişiniu la mâna a treia, pe drum
povestim despre cum ne-au ieşit cursurile.

Mi-ar plăcea să mă joc cu copiii ăştia. O rup un pic pe română, dar nu suficient pentru Fazan sau
ŢOMAPAN. Aşa că, imediat cum ajung în vizuina mea închiriată, mă apuc să inventez jocuri pentru
cursul următor. De fiecare dată mi se pare că am dat lovitura. Inventez jocuri de societate, jocuri de
cărţi, de ghicit cuvinte dintr-un cântec, cu aruncat de mascotă, de mimă. Cred că mai bine aş scrie
o carte cu activităţi de încercat în clasă, pentru că în teorie sună foarte bine. Vreo cinci minute de
 Sute de joburi în orice domeniu

instrucţiuni, cinşpe minute de joc, zece minute de gramatică şi de la capăt. Aş avea şi un site
curăţel, aşa ca Jeremy Harmer.

Sau aş vrea să îi las să scape, să fugă în curte la fotbal şi eu să-mi aleg o echipă de pe margine. De
fapt o dată mi-au scăpat cu zece minute mai repede. M-am prăbuşit pe scaunul de la catedră, pe
care n-am mai stat nici înainte, nici după, şi mi-am desfăcut bomboana de ciocolată primită un pic
mai devreme ca să le las pe fete să mănânce. Uitasem că nu e voie să mănânci în timpul orei.

- Ce s-a întâmplat, s-a lovit careva? zice Maria, imediat cum porneşte motorul.
- Nu, de ce să se fi lovit?
- Păi le-ai dat drumul mai repede.
- Ăăă. Da.
- Păi de ce?
Englezii. Credeam că-mi plac.

- Mi-au scăpat.
- Tre’ să te impui după o vreme. Pe tine te şi văd mai mică.
Oftează înţelegător. Nu tre’ să mă impun. Tre’ să scap, la rândul meu. O să scap.

***

 Acolo am văzut oameni care biciclează. Şi noi am mers să-mi bicicleze.

 Eu sunt fain, ieri am fost cu prieteniile mele la parc.
 Am cumpărat ceva despre tine, sper că îţi place.
 Am venit să vorbim foarte mult şi să berem ceva.
 Fetele sunt păr frumos şi rochia frumoasă. Bărbatul fumat.
 Am văzut multe munte care a fost foarte mare în transfăgăraş.
 Am hotărât că fac o scrisoare şi le trimit după tine. Prietenii pe care i-am cunoscut sunt mari
şi frumoşi. Mă gândesc după tine zii de zii.
Există în testele lor finale un triumf al dativului şi al conjunctivului, o exultaţie a substantivelor care
trec la acţiune. Există un formular de vreo cinci-şase pagini despre succesul fulminant al cursului,
pe care trebuie să-l explic într-un fel sau altul.

Am primit un curs de engleză cu italienii. Ce-mi place poporul ăsta. Nicio bănuială de exces de zel.
Pe Maria chestia o termină. Facem şedinţe de terapie lângă nuc.

Mai încolo am un interviu pentru un job cu normă întreagă, carte de muncă, bonuri de masă,
concedii plătite. Doamne, mi-aş permite să dau centrala cu trei grade mai tare. Mi-aş permite apă
caldă şi cărţi. Mai departe nici nu mă gândesc.

Sute de joburi exact ca Dory din Finding Nemo, „Pick me, pick me!”.
Alice Teodorescu
Cine sunt eu?

Proaspăt absolventă de Comunicare si Relaţii publice la Litere (în iunie, mai

exact), de 3 ani voluntar entuziast în PRIME România (Asociaţia Europeană a
Studenţilor la Relaţii publice şi Comunicare) şi mare împătimită de literatură,
că doar am început cu studiul filologiei încă din liceu.

În altă ordine de idei, vorbesc mult şi râd şi mai mult, citesc pe unde apuc,
sunt întotdeauna cu căştile în urechi şi trăiesc în propria ţară de minuni. Am
o obsesie pentru culorile mov şi verde, sunt fascinată de Egiptul Antic, nu pot
trăi fără filme şi sunt o viciată în ale cafeinei, mai ales dacă are mult lapte şi
mult zahăr lângă. Şi lista poate continua la nesfârşit :).”
Constatare
Alice Teodorescu
 Constatare

T
ocmai mă concentram pe friptura suculentă ce venea în pași de saltimbanc către mine,
asezonată cu legume vesele precum costumul unui clovn, când am auzit un țipăt venind de
la masa de lângă mine. Părea să fie un leu abia trezit din somn, care, deranjat de îngrijitorul
său, se revolta, zburlindu-și coama, arătându-și măreția...era, în fapt, un domn care părea mai
enervat decât un leu în cușcă...dar nu puteam să îmi dau seama de ce. Am continuat să mă
concentrez pe friptura care ajunsese deja la masa mea, mi-era o foame de tigru la sfârșit de
reprezentație, când am început să aud tot mai clar ce se discuta lângă mine. De această dată
puteam desluși glasul pițigăiat al doamnei care se ascuțea pe măsură ce discuția înainta...discuție,
hmmm, era o ceartă în toată regula...femeia era frumoasă, nu părea să aibă mai mult de 30 de ani,
avea un păr negru și des și un aer impozant...era asemeni primei mele iubiri, un pur sânge
îndărătnic pe care a trebuit să îl dresez pe când lucram pentru Circul Globus, urma să fie calul
pentru acrobații, circul dăduse o avere pe el, dar a meritat fiecare centimă...eu, eu eram un mucos
pe vremea aceea, un mucos care se pierdea în fața grandorii acestui cal: modul în care își scutura
coama neagră, modul în care refuza să meargă la trap...Un nou urlet mi-a readus atenția în
restaurant și am putut vedea cu coada ochiului cum doamna bătea nervoasă din picior...așa era și
pur sângele meu, nărăvaș și amețitor...iar sacadarea cu care bătea, în pas de trap, mi-a alungat încă
o dată reveria...curiozitatea mea era acum stârnită de gesturile tot mai bruște și de vocile stridente
care nu mai țineau cont de restul oamenilor din restaurant...era un galop alarmant, pe care cei doi
îl scăpaseră de sub control și nici unul dintre ei nu mai reacționa la nici una dintre comenzile pe
care celălalt i le dicta. Oamenii din jur erau iritați, poluați fonic am fi putut spune, dacă ne luam
după noile reglementări pe care Uniunea Europeană le impusese...nici noi, la grajdul de
antrenamente, nu mai puteam țipa comenzile, trebuia să ne educăm caii în liniște...Conversația
intrase într-un manej, nici măcar nu se mai ascultau unel pe altul când, brusc, s-a făcut liniște...I-am
urmărit cu privirea până când au ieșit din restaurant, ea cu coama zburlită, el cu nările
fremătând...probabil că cearta se va continua pe drum...deci unde rămăsesem?Ah, da, la friptura
mea fragedă...
Exercițiu de introspecție
Alice Teodorescu
 Exercițiu de introspecție

O
casă dărăpănată se vede de la geamul clădirii ultrasofisticate. Stă cu ceașca de cafea în
mână. E o mănâ mică, cu unghii scurte, vopsite multicolor, de care atârnă câteva brățări
de argint care zornăie. Mai soarbe o gură și privește cu atenție arabescurile sculpturale
spălate de ploi succesive, care acum par desprinse dintr-un decor de film prost. Mai lipsește numai
afișul cu ”Atenție cade tencuiala” pentru a fi peisajul complet. Un oraș printre resturi și frumuseți
uitate, care au îmbătrânit atât de urât și de nefiresc.
Se uită la casa veche și își imaginează cum ar fi fost să moștenească o astfel de clădire. Să o
restaureze. Bea cafea și se vede stând în sufrageria cu geamuri înalte, prin care lumina pătrunde cu
putere și căldură, înviorându-i dimineața. Are un scenariu de scris, termene-limită, însă în casa ei
timpul are răbdare. Pe pian sunt aruncate, nonșalant, mai multe ciorne, aproape mototolite, care
au scăpat de la soarta crudă a coșului de gunoi pentru câteva ore în plus. A reușit să termine,
totuși, recenzia pentru ultimul roman pe care l-a citit. O porcărie, însă o porcărie cu stil, care a
meritat efortul unei recenzii spumoase. Parchetul scârțăie prietenos sub apăsarea pașilor săi ce se
îndreaptă spre bucătăria intimă, își mai toarnă puțină cafea din ibric și se întoarce la locul ei
preferat. Divanul verde de la geamul dinspre grădina cu tei și trandafiri, acum înfloriți, o invită să
viseze.

...

Se trezește din reverie la sunetul enervant al mobilului care e invadat de notificări și mailuri. O nouă
zi de job intră în acțiune. Ea vrea casa, scrisul și cafeaua de dimineață. Din păcate nu poate fi un vis
câștigat la loterie. Nici nu știe de ce vrea toate acestea sau ce viitor i-ar putea oferi. Știe doar că
ceea ce este acum nu este destul. Își va găsi vreodată împlinirea? Ceașca de cafea s-a golit. E pustiu
în mintea sa, golul se adâncește tot mai tare, deși urăște depresiile, se simte tot mai pierdută. Dă
ușor din mână, alungând năluca, văzând, din nou, o casă tristă, umedă, în prag de dezintegrare.
Oare asta va fi imaginea pe care o va oferi și ea la bătrânețe?
Iluzie sentimentală
Alice Teodorescu
 IIluzie sentimentală

E
ra frig. Ploua mărunt. Se întreba ce așteaptă, desi știa că nu ar trebui să aștepte nimic. Dar
nu putea să nu continue săspere. De ce? Pentru ce? Ploua și marea părea întunecată, nisipul
era ud și rece, rece cum îi erau mâinile și inima. Pustiu, totul era pustiu. Încerca să se agațe
de o fărâmă de lumină, dar norii erau grei și mânioși. Vântul bătea din ce în ce mai tare, mai
repede. Furtuna urma să înceapă cât de curând, iar sufletul lui era pustiit, nici măcar tunetele ce se
auzeau în depărtare nu îl mai făceau să tresară. Nu mai putea simți și, totuși, se întreba ce
urmează? Ce o să se întâmple acum cu el? Mai conta?
Nu putea decât să priveasca fix marea furioasa și să-și dorească să fie înghițit de apele sale. Poate
că ar fi fost mai bine așa. Cântecele valurilor, șuierul vântului, nisipul ce se răscolea sub degetele
sale, un peisaj demn de o moarte liniștită. Fără durere.
”Cum pot sa mă gândesc la așa ceva? Doamne, Emil, revino-ți!”. Brusc a realizat ce făcea, s-a
ridicat și a început să fugă spre terasa casei sale. Dar, odată cu această revenire, durerea a tâșnit
din piept mai adânc, mai puternic, tăindu-i respirația. Murise, chiar murise și nu avea să o mai vadă
niciodată. Își amintea cât de mult iubise ea acest loc, cum obișnuiau să se plimbe pe faleză, să
alerge și să se joace pe plaja, doi îndrăgostiți uitați de lume, dar care aveau lumea la picioare.
Acum totul luase sfârșit atât de absurd. Nu putea să înțeleagă de ce tocmai ea? Ea, care știa să
înoate atât de bine, ea, care niciodată nu s-ar fi aventurat să facă baie noaptea, singură. Și totuși se
înecase, și totuși îndrăznise...
Se împiedicăși căzu...Ploua mai tare, iar fața îi era brăzdată de picaturi de apă ce țineau locul
lacrimilor, care se încăpățânau să nu apară. Ar fi vrut să urle, ar fi vrut să inunde plaja cu suspinele
sale, însă tot ce putea face era să zacă, inert. Nu mai avea puterea să alerge, deși voia să fugă de
aceste locuri blestemate. O putea vedea peste tot, fiecare fir de nisip îl aducea mai aproape de
amintirile pe care le strânsese aici, îi putea simți mirosul fraged, de copilă. Dorința de a muri îl
copleși încă o dată. ”Și dacă aș încerca să mă apropii de mare? Oare aș fi mai aproape de ea, dacă
aș simți ce a simțit ea în ultimele momente? Fericirea este acolo unde este și ea...”
Se simțea golit, rupt de tot și de toate, nu mai dorea să mai vadă lumea, dacă nu putea să o
cunoască prin ochii ei. ”Emil ridică-te! Chiar nu îți aduci aminte nimic din ceea ce am simțit
amândoi? Viața e atât de scurtă, iar tu o irosești. Nu mă jeli...Cinstește-mi amintirea prin noi
amintiri, învață, respiră, trăiește din plin!”...era vocea ei, o putea auzi atât de clar.
Înnebunise...Durerea îl făcuse să își piardă mințile. Se uita înspre mare...O silueta se putea distinge
în depărtare...”Nu te împotrivi! Nu ești nici nebun si nici nu visezi, sunt eu, am venit să îmi iau la
revedere. Iubitul meu, ridică-te, zâmbește-mi și mergi mai departe!” Își scutură capul încă o dată și
își concentră privirea înspre silueta diafană ce plutea deasupra valurilor înspumate. Apoi incepu să
alerge înspre ea. Voia să o atingă, sa se piardă în mijlocul furtunii alături de ea, nu-i păsa de ce
avea să se întâmple mai departe.

...
 IIluzie sentimentală

Multe sunete ciudate se auzeau. Un bipăit continuu, întrerupt de voci confuze. ”Intră în stop
cardiac. Pregătiți padelele! Încărcați! La o parte!” Nu înțelegea unde era. De ce își putea vedea
corpul nemișcat pe masa de operații? Iar Eva stătea lângă el, îl ținea de mână și plângea. Dar nu se
înecase chiar ea? Nu dorise să moara pentru a fi cu ea? Își aducea aminte de el, alergând spre o
nălucă...Halucinase? Cum era posibil?
Brusc simți o mână gigantică trăgându-l tot mai sus și văzu cum pământul se micșorează. Își
aducea aminte o mașină venind din sensul opus. Era cu Eva și mergeau la casa de pe plaja. Nu mai
fuseseră acolo de 2 ani. Erau fericiți. Îi putea simți parfumul, era întors spre ea, nici nu a simțit
impactul. Apoi, și-a adus aminte de durere. Durerea cruntă...Dar nu o pierduse pe Eva, se pierduse
pe sine...Ultimele sale clipe pe pământ fusesera doar o iluzie...Amintiri dintr-o altă viață, din alte
timpuri...Nu înțelegea. Între timp, mâna se desprinsese. Era întuneric. Auzi un strigăt ascuțit, care îl
făcu să se chircească și apoi leșină. Sufletul său se pierdu în negura marelui Nimic.
 Temere
Alice Teodorescu
 Temere

A
buri ce ies din gura necunoscuților, trecători, o noapte gri de toamnă târzie, picături de
ploaie spală trotuarul și gândurile…Mi-e frig. Haina pare să se micșoreze, iar corpul îmi
tremură nevrotic. Mersul continuă, același mers sacadat, automatism dobândit în
momentul în care am început să mă pierd. Cine sunt? Nu mai țin minte. Eu…merg. Strada e
populată de creaturile întunericului, oameni fără viață, vagabonzi și prostituate. Atât de trist. Eu?
Cum eram eu? Eu…continuu să merg. În minte-mi apar chipuri zâmbitoare, sunt la o masă festivă, e
Crăciun, se aud cântece de afară, e frig, dar nu-l pot simți căci aici e cald, cineva îmi vorbește –
dintr-o dată fața i se schimonosește, un nas prelung și ochii ieșiți din orbite, dinți ascuțiți gata să se
repeadă…Iuțesc pasul. Mi-e frig din nou. Felinarul pâlpâie deasupra unei cafenele părăsite. Intru.
Eu…nu mai merg. Cer o cafea (în buzunarul stâng al hainei mult prea mici am găsit câteva
monede), maăuit mai bine, cred că-mi ajung banii și pentru o brioșa. Oare îmi plac brioșele? O
chelneriță plictisită mi le aruncă în față, fără însă a-mi arunca o privire. Sunt singură. Îmi suflec
mânecile, dau să iau o gură din cafeaua aburindă, când simt o mână pe umăr. “Te superi dacă mă
așez?” Ce contează?, nu răspund, îi fac doar semn cu capul să se așeze. “Și tu?” Mănânc din brioșă,
continuând să ignor prezența. “Și tu?”…”Și eu ce?” – de ce nu mă lasă în pace? N-ar fi trebuit să îl
las să se așeze la masa mea. “Da. Așa e. Nu mă recunoști, n-ai cum, văd că m-ai uitat. Dar nu ești
singura. N-ar fi trebuit să mă lași la masa ta. Eu sunt conștiința ta. Puțină lume o mai păstrează în
vremurile astea, tu te-ai descotorosit de mine, crezând că o să scapi ușor. Ei bine, așa e! Uită-te în
jur! Ai scăpat…” și începe să râdă cu poftă, apoi dispare. Rămân nemișcată, probabil visez. Închid
ochii și-i deschid. Nimic. Repet mișcarea. Dintr-o dată totul se luminează, o lumină care mă
orbește, izvor al vieții depline și neîntrerupte…Îmi amintesc o mașină, scrâșnit de roți, un țipăt… Așa
e! Lumina se irosește, mi-e refuzat sa beau apă vie, cafeaua e pentru cei ca mine. O viciată, nu vie,
ci moartă. Moartă. Întunericul mă înconjoară în cafeneaua sufletului meu golit de sentimente și
amintiri.

O voce se aude din străfunduri, același râs isteric al conștiinței mele, dau să mai iau o gură din
brioșa cu gust de nisip și văd…cum de n-am văzut-o până acum? La mâna stângă atârnă o brățară
albă pe care e scris cu negru: INFERN. Ha, ha,ha. Ar trebui să-mi termin cafeaua.
Terapia gândurilor
Alice Teodorescu
 Terapia gândurilor

M
ergea cu pași înceți înspre casă. Fusese o zi obositoare pentru el, dar se simțea împlinit, un
sentiment în care nu se mai regăsise de aproape un an. Era un tip practic, îi plăcea să știe
că poate fi util, iar ziua care tocmai trecuse fusese, cu adevărat, o provocare neîntreruptă.
Făcea voluntariat de când era student și nu găsea o satisfacție mai mare ca asta, nici măcar în jobul
care îi mânca timpul și nervii, dar pe care se vedea nevoit să îl păstreze. Mergea și gândurile îi erau la
fel de liniștite precum era strada pe care pășea. Era o seară caldă de primăvară, vântul începuse să
adie ușor, când, brusc, un miros dulceag i-a gâdilat nările, înfiorându-l …un fior care se insinua tot mai
tare, zburlindu-I părul de pe ceafă, întețindu-I bătăile inimii. Știa acest miros…era același miros pe care
încercase de aproape un an să îl uite.De altfel, întreaga atmosferă de primăvară semăna acum atât de
mult cu o noapte de aprilie care îl marcase profund, nu înțelegea cum a putut să fie atât de liniștit
până acum câteva minute, cum de nu a recunoscut semnele? ”Nu mai reprezinți nimic pentru mine,
ce nu înțelegi? S-a dus, pur și simplu, s-a dus. De fapt, nici nu știu dacă te-am iubit vreodată cu
adevărat, dar mi-era frică de singurătate. Ce să fac de capul meu, într-un oraș nou? Lângă tine totul
era mai ușor, mai comod. Acum, însă, am înțeles ce se petrecea cu mine și-mi dau seama că merit
ceva mai bun, mai incitant. Nu, nu vreau să te jignesc, dar cred că aș fi o ipocrită dacă nu ți-aș spune
tot ce gândesc acum.”, monologul era atât de viu în mintea lui, simțea cum se sufocă.
I s-a făcut frig. Tremura, dinții îi clănțăneau ușor, dar continua să meargă. Tot nu putea să priceapă cu
ce greșise. Să fi fost momentul în care i-a mărturisit că ar vrea să se mute împreună? Cum de a putut
fi atât de orb? ”De ce a făcut asta? Eram fericiți sau cel puțin așa mă lăsa să cred. Eu chiar o iubeam.
Aș fi fost în stare să sacrific aproape totul pentru a o vedea mulțumită. Mi-aduc aminte zâmbetul ei,
părea sincer…sau modul în care îmi șoptea numele când mă lua în brațe…Nu, nu mai vreau să îmi
amintesc! Blestemată fie primăvara asta cu mirosurile ei stupide! Nu!” Gândurile se învălmășeau tot
mai haotic, iar respirația I se precipitase. Clipea des, dar nu reușea să vadă ce era împrejur. Înserarea
aducea cu sine un aer funebru, strada era părăsită, iar el continua să meargă trist, singur, uitat de toți,
uitat de ea…”Uite o bancă. Mai bine mă așez puțin. Așa, să beau o gură de apă. Unde am pus sticla?
Mmm, déjà mă simt mai bine. Doamne, prost mai sunt. Era doar o adiere, iar mirosul, cred că mi s-a
părut. E primăvară doar, natura începe să se manifeste prin miresme și zgomote ciudate. Dar de ce?
Chiar atât de plictisitor, de banal să fi fost? Nu, nu pot să cred că s-a folosit de mine doar pentru că
era singură și străină de București. A zis-o din răutate, mai mult ca sigur. A vrut să mă rănească. Și
toate declarațiile, toate gesturile alea nebunești, sunt sigur că au reprezentat ceva…A trecut un an, un
an și eu bălmăjesc în același întuneric. Am nevoie de idei noi, de gânduri noi. Astea s-au tocit de tot…”
Sări și o luă la fugă. Credea că alergatul îi va alunga toate amintirile. Voia să revină la starea serenă cu
care își încheiase ziua…”Mda, nu merge nici așa. După ce că am palpitații, alerg și ca nebunul. Oricum,
degeaba fug, mai bine fug în gând, că tot mă prind din urmă.” Se opri și își aprinse o țigară. Avusese
mai multe tentative de a se lăsa, dar realizase că îi place să aibă vicii, erau singurele care îl apropiau
de umanitate, de normalitate. Nu voia să fie un ciudat. ”Ești atât de caraghios cu ochelarii ăia pe nas.
Același tocilar de care m-am îndrăgostit.” Vocea ei îi răsuna cu violență în urechi. Se ura, se ura cu o
putere de care nici el nu știuse că este în stare. De ce se încăpățâna să-și amintească astfel de
 Terapia gândurilor

nimicuri, de ce nu putea să o șteargă cu buretele…tabula rasa?! Ea așa făcuse și o ducea chiar foarte
bine. Nu era singură, evident. Dar ce conta? El era mai singur ca niciodata. Conștientul și inconștientul
îi jucau feste împreună. Deși nu o mai văzuse din acea noapte fatidică, imaginea ei era mai vie ca
niciodată în memorie.

Se gândise să se sinucidă. Citise chiar mai multe cărți despre asta și avea și o idée despre cum ar
face-o ca să fie sigur că nu dă greș. Măcar din punctul ăsta de vedere să nu fie un ratat, cum îl credea
ea. Ar lua un pumn de pastile, unele pe care I le prescrisese doctorul mamei sale, avea rețeta pusă
bine, și ar aștepta vreo 3 ore, să știe că încep să-și facă efectul, după care s-ar arunca în Dâmbovița.
Ar fi o moarte dramatică. Se rupse din reverie. ”Omule revino-ți! Iar zboară gândul aiurea! Normal că
nu m-aș sinucide, nu merită nenorocita aia așa ceva. Dar, așa, ca idée, planul meu este perfect. Sunt
bun, ce să mai? Tehnicile de sinucidere au devenit…”

O lumină puternică și o durere surdă îi întrerupseră firul gândirii. Duse mâna la cap și simți ceva cald și
vâscos. Leșină.

A doua zi se trezi într-un pat de spital. Colegul lui de cameră îi explică ce se întâmplase. Traversase pe
roșu, un șofer grăbit îl luase din plin, fusese chiar norocos să scape doar cu capul spart și mâna
dreaptă ruptă. Îl anunțaseră pe el. Stătuse toată noaptea lângă patul lui, se speriase de moarte.
Buzele colegului continuau să se miște…”moarte, ce bizar, mă gândeam să-mi iau viața și chiar aș fi
putut să o termin cu ea dintr-o prostie. Cât sunt de prost! Doamne, mare ți-e grădina! Aș fi putut să
mor…” Începu să râdă aproape isteric:

--Dragoș, tu nu ești întreg! De ce râzi? Realizezi ce s-ar fi putut întâmpla cu tine? Singur la părinți…

--Nu, nu, tu nu înțelegi, continuă el să râdă. Nu mai reușesc să îmi amintesc mirosul…am uitat-o…

--Cred că lovitura aia la cap te-a afectat destul de rău. Mai bine te odihnești. Ai nevoie.

Închise ochii și respiră adânc. Era primăvară și zâmbea din nou.

Anca Giura
Ea a crescut într-o librărie magică. Fără
tăgadă, vrăjită. Pentru că erau neverosimilii
ani `80, într-o localitate mică, din Vestul ţării, iar
magazinul cu cărţi era situat într-o clădire cu două
caturi, de la începutul secolului, cu scară interioară
biedermeier şi cu o proprietăreasă ce făcea prăjiturele
cu rom şi cu stafide, la etaj. Toate acestea păreau pură
prestidigitaţie în acea epocă în care Statul vedea şi
deţinea totul. Din fericire, clădirea, renovată şi
elegantă, mai există încă. Acesta a fost primul său
noroc, iar cel de-al doilea era reprezentat de faptul că
tânăra sa mamă era însuşi factotumul acelei librării.
Aproviziona, contabiliza, vindea. aranja, zâmbea şi vorbea din inimă cu clienţii. O librărie caldă şi discretă, vis-
à-vis de un parc uşor sălbatic şi de o biserică de patrimoniu, iar în mijlocul acestei sfere ca un balon de săpun:
mama. Mama ei, tânără, frumoasă şi veselă, care vorbea conspirativ cu anumiţi clienţi despre Preda,
Blandiana, Adameşteanu şi Soljeniţân. Fetiţa vedea şi înţelegea totul: carevasăzică, literatura înseamnă să
vorbeşti în şoaptă, cu degetul la buze despre o lume secretă, paralelă. Zi de zi, fetiţa cu ochi de mure intra în``
librăria cu mămică``, în drumul ei spre casă unde o aştepta o bunică, o grădină şi un căţel. Fără să înţeleagă
prea bine cum, simţea că are ``doi acasă``. Peste ani, mămica a îmbătrânit, bunica a dispărut, tata s-a întors
de pe şantiere, grădina s-a schimbat, fetiţa a devenit mămica altcuiva. Numai literatura i-a rămas acelaşi
``acasă``, peren precum stelele de deasupra vechii librării.”

Notă: textul acesta de manuscris n-a inventat nimic, fetiţa aceea eram eu. Din dragostea mea veche pentru
literatură, am ajuns în multe locuri. Cel mai recent şi plăcut popas al meu este aici, la bookblog. Şi tot ce scriu
devine mesajul meu de inimă către toţi iubitorii de literatură. E felul meu de a face ce îmi place. E libertatea
mea.”
Rădăcina
Anca Giura
 Rădăcina

Î
n micul hol de aşteptare se mai găseau încă trei persoane morocănoase. Dintre ele, o fetișcană
obeză fixa de câteva minute bune un obiectiv incert de dincolo de geamul care dădea într-o
stradă îngustă. Ce-or fi mâncând toate fetele astea grase? Televizorul turuia în ritmul vocilor
greu de uitat de la PreTv , cele care anunţau atât de corect gramatical violul asupra unei bătrâne,
o coliziune pe noua autostradă şi greva lucrătorilor de la poştă. Ca să anihileze sonorul neutru şi
impersonal, Constantin se apucă de răsfoit revistele de pe măsuţă. Cu foile ferfeniţite, cu copertele
ridicate în sus făcând cinste popularei expresii ,,urechi de măgar’’, cu urmele cine-mai–ştie-câtor
salive, umori şi a sutelor de mâini de diferite vârste, revistele cândva lucioase îi dădeau o senzaţie
de vertij prin aglomerarea de subtitluri. Alese, din inerţie, ceva purtând o copertă mai simpluță. Se
dovedi a fi un tabloid dintre acelea care ţinteau ca public bărbaţii de succes, sau cam aşa ceva. Un
fel de manual despre cum să te porţi bine în lume, ce maşină, ce ceasuri şi ce femei să-ţi alegi. O
răsfoi uşor jenat. De ultima oară de când fusese la frizer nu mai frunzărise nimica asemănător. Oare
cine le mai cumpăra de când cu presa online? După câteva minute, fie şi raportat strict la
fotografiile care ţâşneau dintre pagini, îţi puteai evalua, ceea ce făcu pe dată şi Constantin,
propriul status existenţial. Un subtil sentiment al ratării se cuibărea în inima sa. Chiar asta era ceea
ce trebuia să simtă? Cum altfel să te percepi dacă nu ţi-a fost dat să-ţi iei un an de concediu fără
grija salariului, aşa de pofta libertăţii, dacă n-ai vizitat Stockholmul sau Moscova? Şi nici nu ţi-ai
permis să serveşti cina în restaurantele lor de măcar patru stele? Dacă n-ai condus nicicând o
maşină cu un motor mai puternic de 200 de cai putere şi n-ai consumat nici măcar zece femei
frumoase şi celebre înainte de căsătorie? Dacă nu deţii o casă mică la Mediterana sau un
penthouse în New York ? Nici măcar nu-ţi permiţi o chirie pe șase luni în Viena. Dacă nu mănânci
regulat trufe de ciocolată şi nu frecventezi un club exclusivist? Dacă eşti posesorul doar al unui
apartament cu o singură baie, nerenovată în ultimii cinci ani? Şi dacă nu eşti deţinător al mai mult
de cinci cravate, nici una mai scumpă de 15 euro. Şi nici n-ai beneficiat de un adulter de vreo trei
zile măcar într-o izbă laponă înconjurat de trei nimfe siberiene golaşe, tolănite pe pieile de urs
polar, ca în reclama de la vodkă. Iar dac-ar fi să pozezi aşa în glumă pentru reclama aia de la after
shave-ul produs de Gucci, ia, uite-l la pagina 35, în care se profilează un celebru fotbalist spaniol,
te-ai putea oare suporta în propriii ochi cu burtica haioasă odihnindu-se glumeţ peste boxerii de
firmă, negri, cu un cap de urs grizzly pe ei? Cândva te visaseşi regele junglei, dar după
cincisprezece ani, zece ore pe zi, de distribuţie marfă într-un Renault papuc, fericirea nu mai putea
însemna decât o zi mai scurtă la serviciu şi un somn mai lung dimineaţa. Apropo, futu-i gura lui de
patron italian, n-a putut să-mi lase maşina de serviciu pe motiv că mi-am luat taman azi o zi liberă.
Crăpa vezica în el dacă mi-o lăsa. Şi uite aşa, prinzi din fugă tramvaiul, ca în textul ăluia, Mircea
Eliade parcă.

Însă tânăra asistentă -purtând costumul lila al tuturor asistentelor relaxate de pe lume- curmă
accesul lui Constantin de autocompătimire, îşi făcu apariţia în direcţia sa şi-l întrebă blând:
 Rădăcina

,,Domnul Contstantin N.? E rândul dumneavoastră.’’ Oare le învăţau la postliceală abordarea asta
sau le evaluau după temperament la angajare? Fata asta părea într-o perpetuă vacanţă, nimic n-ar
fi tulburat-o din calmul profesional. Constantin intră cu o ezitare abia disimulată, iar după o oră, în
taxi, încă evita să atingă cu vârful limbii hăul, asemenea unui estropiat care proaspăt trezit din
anestezie nu poate conştientiza absenţa unui picior de la genunchi în jos. Gustul de pilitură de fier
nu-l părăsise încă şi nici amorţirea completă a jumătate de obraz.

- Bravo, exclamase doctoriţa şi-i arătase extracţia, victorioasă. Oare i se adresase lui sau sie înseşi?
Părea o femeie ultrainformată asupra psihologiei pacienţilor. Pentru fiecare se pricepea să
ciripească ceva pe sufletul lui. Cred c-avea un set de fraze formulate standard pentru fiecare
categorie socială, pe vârstă şi pe sexe. În fond, politeţea aceea profesională făcea bine tuturor. Te
simţi mai împăcat fie şi dacă eşti minţit, dar să se întâmple în ambalajul unor vorbe meşteşugite. Şi
totuşi, trebuie că îşi spusese bravo ca pentru sine, fiindcă o extracţie în mâna unei femei cu
încheietură fină ca a ei nu era de colea.

- Ei, aţi văzut, a fost o nimica toată? Să vi-l punem într-o cutiuţă sau preferaţi… ? răsună vocea ei
sigură de sine a doua oară.

Îl privea cu ochii-i albastru închis separaţi de lume prin ochelarii la modă şi cu o piele a gâtului
netedă, lăptoasă, atrăgătoare, pe care se odihnea un pandantiv fin cu o formă neverosimilă,
cabalistică. Cât a durat teatrul de operaţiuni în gura sa, sunetul surd -ca dintr-un vis chinuit făcut
într-un tren de noapte- al cleştelui, sfârâitul micii bormaşini, Constantin se agăţase cu privirea de
gâtul doctoriţei atât de concentrate la munca ei. Pielea-i moale cobora până la un decolteu
decent, profesional şi până în răscroiala camisolei bleu. Sânii, protocolari, te făceau să intuieşti o
mare promisiune. Oare cui îi era dat să se cufunde cu nasul în adâncitura discret parfumată a
claviculei ei? Constantin alungă gândul indecent că doctoriţa ar putea fi vreodată răvăşită de un
orgasm. În fapt, părea atât de corectă în munca sa că aspectul acesta, cumva ilegal, devenea de
neimaginat. Şi-n plus, Constantin îşi pierduse de mult îndrăzneala de–a mai visa bazat pe nurii
femeilor prea stăpâne pe viaţa şi pe portofelul lor. Pe anotimp ce trece, devin parcă tot mai multe,
inundă intersecţiile în maşinile lor puternice. Una peste alta, în orice caz, era mai bine pentru psihic
să frecventezi o stomatologă decât un medic bărbat. Dar cum o fi când îşi dă jos ochelarii, halatul şi
se abandonează vag ostenită pe fotoliul de la biroul său cochet? Cum să fie? Cu siguranţă priveşte
mulţumită în jur şi se gândeşte că zugravii au făcut o treabă bună la ultima renovare a cabinetului,
micul ei vis roz încă din facultate.( Dar nuuuu, n-a comandat zugrăveală roz, ar fi fost prea
estrogenică, ci una discretă, vernil, să relaxeze ambele sexe.) Apoi se afundă în braţele unei leneveli
 Rădăcina

plăcute, evaluând care ar putea fi cel mai apropiat restaurant curat şi de bun gust la care să
meargă să cineze. Cu un bărbat, cu o soră, cu două prietene. Nu părea defel genul care să aibă
copii. Mai degrabă o puteai bănui de crescătoare a două pisici birmaneze. Apropo, printre ultimile
replici de ţinut minte şi pe care i le adresase nevastă-sa acum două luni fusese şi aceea că ,,În cinci
ani de măritiş, n-am mâncat la un restaurant elegant de zece ori, adunate în total, asta numeşti tu,
fraiere, calitate a vieţii?’’. Îl irita, îl umilea cu limbajul ei tot mai corporatist, tot mai ,,sofisticat’’ pe
măsură ce îi creştea salariul. Ajunsese până în punctul de a băga divorţ fiindcă ştia că îi dădea
mâna să se întreţină de-acuma singură. Poate peste doi ani, corporaţia va da chix sau va veni alta
mai tânără din urmă şi o va detrona. Era patetic şi infantil în gândirea asta, recunoştea, dar femeia
aceea pe care a iubit-o cândva, îl umilise de prea curând şi cu asupra de măsură.

- Ei, v-aţi hotărât? clipi privirea senină, albastră de deasupra lui. În fond, nu prevedea o zi întreagă
la dispoziţia unuia şi aceluiaşi pacient.

- Da, sigur că da, puneţi-l într-o cutiuţă. Îi păru rău în secunda doi de ce scosese pe gură. Ce vor
crede cele două femei despre el? Puse alături, doctoriţa şi asistenta ei mignonă transmiteau ceva
vag pervers, ca de mici lesbiene. Poate totuşi nu doar copiilor şi domnişoarelor li se oferă propriii
dinţi însângeraţi în cutioare dentare? La urma urmei, unde ajung toate umorile de prin cabinetele
nichelate? Unde se scurg eprubetele de la analize, placentele de la naştere, părul de la coafor,
pilitura de la manichiură? Când era mic, bunica îi zicea mereu surorii lui să-şi adune părul de la
pieptănat şi să-l aşeze la rădăcina unui copac.

A apucat vag stânjenit borcănelul stomatologic, a plătit, a zâmbit, a mulţumit şi a aplecat. Ce să

facă acuma cu dintele? Uitase să-şi cumpere un pachet de şerveţele pentru orice eventualitate şi i
se părea că obrazul imobil sub care sta cuibărit un jilav pansament îl făcea caraghios pe stradă. Mai
bine ar lua un taxi spre casă.

Trei nopţi l-a pus pe jar măseaua asta. Care i-o fi pus numele de măsea de minte, auzi? Măsea de
ţinut minte, poate. Acum e gata, durerea a trecut. Abcesul a fost curăţat şi rădăcinoasa smulsă. În
acest sens, doctoriţa îi ţinuse o suavă prelegere despre inutilitatea cu care a lăsat Dumnezeu în
gura oamenilor măselele de minte. Cică nu foloseau la nimic, mestecatul se face cu dentiţia mai din
faţă. Iar concluzia a fost nici mai mult nici mai puţin că cu cât le scoţi mai repede, cu atât mai bine.
Şi atunci de ce se cheamă totuşi măsele de minte, dacă natura te păcăleşte făcându-le să-ţi
 Rădăcina

crească, şi cu ce chin, în gura personală, fără scopul precis de–a mesteca cu ele, ci mai curând
devenind insule de germeni, după cum tot stomatologa precizase?

Taxiul strident, portocaliu opri prompt la semnal şi şoferul mustăcios reporni cu dexteritate. La
radio, un reprezentant de pe la plafar sau de la altă companie eco-farmaceutică psalmodia
impasibil, foarte convins. Vezi, astea sunt pe val acuma, afaceri de succes, hormoni din plante,
leacuri aromate, creme bio, astea plac oamenilor. Poate ar trebui să trimită un CV la o companie
de-asta, suedeză. ,,Denumit ştiinţific armoracia rusticana, hreanul este o plantă originară din estul
Europei, folosită la gătit, pentru gustul său condimentat şi aromat, dar şi în medicina naturistă pentru
beneficiile curative.
Rădăcinile sunt cele care se folosesc în bucătărie, in medicină, pentru conţinutul bogat în…….
antibacteriană) sau uleiuri cu efect calmant.Hreanul nu este o plantă pretențioasă. Ea rezistă atât
la….. Nu se cultivă în solurile nisipoase, ci în cele argiloase şi ….Poate fi cultivată şi în ghiveci, dar,
pentru că este o plantă perenă, creşterea ei poate dura chiar şi opt sau zece ani. Dacă se cultivă
pentru a fi folosită la bucătărie sau în medicina naturista, solul va fi curat, iar rădăcina adâncă,
plantată la 50 sau 60 de cm.
……… Astfel, rădăcina de hrean poate înlocui tratamentul medicamentos în cazul…. .
El va fi consumat odată cu citricele şi legumele proaspete, pentru asigurarea necesarului de …. Mai
mult, în timpul……
Controlul medical regulat este absolut necesar în astfel de cazuri, pentru a observa mai uşor
progresele înregistrate in…….
Puteti consuma rădăcina rasă de trei ori pe zi, ……apărea tulbuări digestive şi nervoase.

Pe geamul maşinii, oraşul se perinda în clişee cu trecători îngânduraţi, vitrine amețitoare, părelnice,
în multe lumini colorate. Era un cer sumbru ce se pregătea de ploaie şi vizibilitatea devenea
scăzută. Ca și ieri, ca și alaltăieri, nimic de făcut astă-seară. O uşoară senzaţie de greaţă îl îmbrățișa
pe Constantin, cel mai probabil de la gustul fad și nefiresc al anestezicului.

…..Vinul tonic de hrean este un bun afrodiziac. Se obţine prin amestecul a 15 linguriţe de hrean ras
într-un litru de vin roșu. Dupa nouă zile în care ați așteptat să se macereze, puteți servi vinul la o
masă romantică.
Energizantul cu hrean se obține din ouă, lămai și rădăcini de hrean rase…
Amestecul se lasă la macerat nouă zile și astfel ati obținut tonicul perfect pentru fiecare zi în care
sunteți lipsiți de energie.
Evitaţi consumul în exces. Nu consumați mai mult de cinci grame la fiecare masă.….. tulburări
digestive, prin acțiunea sa puternică.
…..în exces sau iritaţii ale ochilor. În aceste cazuri, opriţi consumul şi consultati medicul. Este
contraindicat femeilor însărcinate și copiilor de pâna la …’’
 Rădăcina

- 15 lei, rosti impasibil taximetristul pasionat de cure de întinerire, după toate aparenţele. Preţ de
câteva clipe, îl privi peste umăr, un pic mirat sau poate numai sastisit de lehamitea încă unei zile de
muncă, neinteresante și sărăcăcioase. Constantin trebuie că-i păru stingher.

Ajuns acasă, în locuinţa cu miros familiar, primul lucru după ce şi-a abandonat rucsacul a fost să
deschidă borcănelul, să inspecteze rădăcinile puternice şi contorsionate care făcuseră deliciul
doctoriţei. -Ce rădăcină interesantă şi profundă!, mai exclamase ea. În borcănelul medicinal, dintele
aproape că plutea într-o soluţie înspumată, cu miros de alcool, ceva dezinfectant pesemne. Cred
c-avea şi proprietăţi de albire. De-acum ce mai era de făcut cu acest viitor obiect de muzeu
personal? Copiilor mici li se aruncă dinţii de lapte peste casă, aşa se face din bătrâni. Dar unui om
de 38 de ani? Nu se răbdă şi scoase dintele cu o coadă de linguriţă, ca pe un obiect delict. Îl invadă
o senzaţie de greaţă totală, spontană. În cabinet, apoi prin spuma recipientului, Constantin nu
observase defel că la coroană măseaua mai purta un franjure de carne, de gingie ruptă.

Îi părea contra firii să apuce mica bucată ca un legist de ocazie şi să îndepărteze ţesutul. Ţesutul
lui. Oare de ce nu ieşise pură, calcaroasă, din găoacea ei de carne, ci purta urmele unui minuscul
măcel? Brusc, doctoriţa i se înfăţişă prin filtrul memoriei de scurtă durată ca o fiinţă insensibilă şi
fără milă, de unde mai înainte cu câteva zile -pe când izbucnise durerea răvăşitoare a abcesului
dentar- îi apăruse ca o zână bună. Zâna măseluţă. Mama naibii ştie ce-i mai învaţă în facultăţile
alea!

După vreo trei zile, într-o altă seară ploioasă, frânt de la muncă şi rupt de foame, ieşi să-şi ia o
tigaie cu mâncare, uitată pe balcon la rece peste noapte şi zări cutiuţa cu capacul instabil. Nu-l
închisese cu atenţie, se vedea treaba. Alcoolul se evaporase de mult. Dintele stătea trist şi inutil, cu
franjurul albit, mucilaginos. Oare se descompunea? Abandonă gândul mâncării şi se întoarse în
casă, ca un intrus care-a văzut ceva ce niciodată n-ar fi trebuit să vadă. Cum e posibil să percepi
mirosul propriului corp, cel de după ce va sosi în fine şi Ultima Zi? Să arunce măseaua la
tomberon? Ba nu, o va îngropa la rădăcina unei muşcate uriaşe şi neudate care-şi făcea veacul pe
balconul neîngrijit şi nemăturat cam de când nevastă-sa părăsise locuinţa. Când îi va schimba
plantei pământul, ceva mai încolo, în ghiveciul încăpător are s-o îngroape, uitată în cutiuţa sa albă,
medicinală. Apoi se va lua cu alte griji.
Andreea Balint
Undeva pe parcursul ultimilor trei ani mi-am
pierdut poezia din suflet, inoncenţa şi credinţa în
oameni. În schimb am câştigat foarte multă experienţă,
siguranţă de sine, am descoperit că sunt ambiţioasă, că
oamenii se schimbă şi că nimic nu e bătut în cuie. Cred că
oamenii se definesc prin ceea ce fac de aceea este important
să facem ceea ce ne defineşte dacă vrem să fim fericiti.

Dar pentru că nu m-am priceput niciodată să vorbesc despre

mine am să las un citat, care mă caracterizează, să facă asta:

“I believe everything happens for a reason. People change so you can learn to let go, things go wrong so that
you can appreciate them when they’re right, you believe lies so that you will eventually learn to trust no one
but yourself, and sometimes, good things fall apart so that better things can fall together” - Marilyn Monroe”
Doamna M în concediu
Andreea Balint
 Doamna M în concediu

P
entru că viaţa îţi joacă feste uneori, pentru că-ţi trage câte un şut, uneori, în dosul osos,
pentru că totul devine prea obositor, prea al naibii de lipsit de satisfacţii, pentru că uneori
toate acestea luate laolaltă te copleşesc, ai nevoie de un concediu. Şi unde ar fi cel mai bine
de mers în concediu decât într-un loc unde nu prea se întamplă nimic şi oamenii au grijă de ei şi de
vieţile lor preţioase, având un stil de viaţă relativ sănătos. Mai mult datorită circumstanţelor decât a
unui mod anume de a gândi.

Aşa că Moartea şi-a luat concediu şi s-a dus la ţară. Într-un sătuc de la poalele unui munte, unde
voia să se relaxeze, să se regăsească şi să spere că, pe când se va întoarce la lucru, va simţi din nou
satisfacţia lucrului bine făcut. Pentru că aceasta era singura moneda în care era plătită. Iar în ultima
vreme această satisfacţie lipsise cu desăvârşire, astfel încât Doamna M putea să considere că
lucrează pe gratis. Iar asta nu place nimănui, mai ales atunci când totul devine stresant, când
birocraţia creşte cu fiecare zi, iar inamici oricum ai la tot pasul datorită tehnologiei tot mai avansate
pe care oamenii continuă s-o dezvolte.

Doamna M, după cum o vom numi pe mai departe ( deoarece Moartea sună prea crud, prea
sinistru), se simţea bine în liniştea uitată de lume a satului pe care l-a ales ca să-şi petreacă vacanţă.
Îi plăcea să plutească nevazută prin sat, văzând oamenii cum se îneacă cu mâncarea pe care o
mesteca sau răcesc atunci când trecea prin preajma lor, ştiind însă că-şi vor reveni pentru că Ea era
acum în concediu. Se distra pe seama acestor oameni care îi simţeau prezenşa neştiind însă nimic
despre ce se întâmplă cu ei. Doamnei M îi plăcea să mai facă câte-o plimbare şi prin ogrăzile
oamenilor şi să sufle peste câte un strat de roşii cu răsuflarea ei aducătoare de moarte şi să le
privească veştejindu-se. Era distractiv. Uneori mai vedea câte un câine şi îl îndruma în aşa fel încât
să nimerească sub roţile puţinelor maşini care treceu prin zonă. Nu îşi exercita funcţia ci era vorba
doar despre o deformaţie profesională. Pur şi simplu nu se putea abţine.

Astfel, într-una din plimbările sale matinale prin sat, Doamna M vede un băieţel ieşind pe poarta
unei case, alergând vesel şi simte un fior cuprinzându-i spinarea uscată şi nevăzută. Un fior pe care
nu l-a mai simţit de foarte multă vreme prin fiinţa-i veşnic neînsufleţită,. Să tot fie vreo câteva
secole. Se hotărăşte să urmeze acel suflet fraged şi neprihănit.

Când băiatul ajunge de cealaltă parte a drumului lângă banca către care se îndrepta vesel şi se
cocoţează pe ea, Doamna M se apropie de el. Face un scurt ocol în jurul lui, încetişor, apropiindu-şi
ceea ce ar fi trecut drept nas daca avea cartilaj si piele, de trupul durduliu al copilului. Simte o
miasmă de proaspăt. Dulce ca o dimineaţă senină de vară. Se aşteaptă ca baiatul să înceapă să
plângă şi eventual chiar s-o ia la goană spre casă. E o reacţie normală în preajma Morţii. Însă acesta
nu face decât să se foiască de parcă cineva l-ar gâdila şi să râdă cu nişte hohote cristaline care
 Doamna M în concediu

parcă i se rostogolesc din gâtul fin. Sunete pline de viaţă şi lumină care ard urechile inexistente ale
Doamnei M care se îndepărtează puţin, dezgustată. Acesteia nu i-au plăcut niciodată copiii. Nu
reuşea să înţeleagă pofta lor de viaţă, dorinţa aceea puternică de a trăi. Nu întelegea de unde îşi
trăgeau acea putere cu care luptau cu orice nenorocire care se abătea asupra lor.

Iată provocarea de care avusese nevoie Doamna M pentru a simţi din nou satisfacţie. Acum tot ce
trebuia să facă era să găsească o cale de a sustrage sufletul băiatului, lăsând parinţilor lui doar
trupul ca o carcasă goală. Va fi o treabă dificilă, dar cu o grămadă de ambiţie şi puţin noroc va
reuşi, iar concediul va lua sfârşit lăsându-i o senzaţie de împlinire şi, mai ales, mult râvnita
satisfacţie.

Dar această sarcină pe care tocmai şi-o asumase necesita o foarte bună planificare dar în aceeaşi
masură şi spontaneitate. Necesita foarte multă atenţie şi dăruire, ceea ce se putea dovedi puţin
dificil. Va fi nevoită să petreacă în preajma copilului o perioadă de timp semnificativă, ceea ce era
cu adevărat o cerinţă foarte grea. Pentru că ei nu-i plăcea să–şi petreacă timpul, mai ales în
concediu, alături de o fiinţă care nu doar că nu este deranjată de prezenţa ei ci chiar o ignora cu
desăvârşire.

În timp ce Doamna M stătea pe gânduri lângă băieţel storcându-şi creierii îmbătrâniţi cu planuri şi
gânduri grele, băieţelul vede o pisică care urcă cu viteză şi pricepere într-un copac de lângă
băncuţa pe care el şedea alturi de nevăzuta sa însoţitoare. Ca orice copil gata oricând de o
năzbâtie, baieţelul se ridică în grabă de pe bancă şi fuge după pisică. Face eforturi considerabile să
urce în copac dupa mâţă.

Deranjată din planificările-i amănunţite, Doamna M observă că a rămas singură pe bancă. Aproape
panicată îl caută pe băieţel din priviri şi descoperă cu satisfacţie acţiunea periculoasă în care acesta
s-a angajat. Deoarece îl vede că se chinuie să se caţere în copac, Doamna M hotărăşte să-i dea o
mână de ajutor fără de care băieţelul nu ar reuşi să ajungă până la primele ramuri ale copacului,
acestea aflându-se prea sus. Astfel că bătrâna noastră Doamnă întinde o mână osoasă şi sprijină
unul din picioarele băiatului, iar acesta reuşeşte să se întindă până la prima creangă de care se
agaţă cu putere. Apoi, cu încă ceva eforturi din partea băiatului şi ajutoare răuvoitoare din partea
Doamnei M, acesta reuşeşte să ajungă undeva pe la mijlocul copacului, agăţat între crengi, întins
după mâţa care îl priveşte cu indiferenţă, îl ocoleşte cu viclenie, coboară din copac şi dispare din
peisaj.

Băieţelul descoperă că nu mai are nici un motiv să se afle în copac astfel că decide să coboare. Însă
asta se dovedeşte a fi chiar mai greu decât a fost să se urce în copac. Privind în jos la felul în care
 Doamna M în concediu

sunt aşezate crengile şi la distanţa dintre ele, el se întreabă oare cum de o fi reuşit să urce în primul
rând atât de sus. Curajos dar mai ales optimist din fire, băieţelul încearcă să coboare. La prima
încercare piciorul îi alunecă şi aproape că îi scapă şi mâna fiind gata-gata să cadă şi să-şi rupă
gâtul. Doamna M ar fi fost cea care s-ar fi grăbit în acest caz să-şi asume meritele. Pentru că ea stă
răbdătoare la poalele copacului, suflând peste mâinile şi picioarele copilului, făcându-le să-şi piardă
din forţă, sperând că acesta va cădea în sfârşit şi-şi va rupe gâtul fragil. Acest gând o încălzeşte
într-un mod de-a dreptul indecent. Un zâmbet atât de subţire şi de sinistru încât ar îngheţa pe
oricine ar putea să-l vadă, se întinde pe buzele ei când, la a treia încercare, copilul alunecă însă
reuşeşte în ultima clipă să se agaţe cu o mână de-o creangă şi împiedică astfel o tragedie.

Foarte răbdătoare din fire, răbdare dobândită după orele, zilele sau chiar săptămânile petrecute la
capetele muribunzilor care încă sperau şi încă se luptau pentru fiecare oră în plus din viaţa lor,
Doamna M îşi petrece următoarea oră punând piedici în calea băiatului care deja tremură de
oboseală şi nici nu mai încearcă să coboare de spaimă că în cele din urmă va cădea şi-şi va rupe
cine ştie ce, atrăgând asupra sa furia părinţilor. Dacă n-ar fi un băieţel crescut în spiritul tradiţional
care l-a învăţat că băieţii nu plâng niciodată, nici măcar atunci când sunt mici şi speriaţi, atunci cu
siguranţă că bărbia lui micuţă ar fi încetat să tremure făcând loc suspinelor pe care le înghiţea cu
încăpătânare, refuzând să dea drumul lacrimilor care-i înţepau ochii.

Tocmai când Doamna M se pregătea să-şi savureze victoria privindu-l pe copil făcând o ultimă
încercare deosebit de periculoasă de a coborâ din copac,tocmai în timp ce zâmbetul subţire i se
lăţea, apare o femeie.
-Mami! strigă băieţelul în vocea lui amestecându-se fericirea cu teama de a nu fi pedepsit.
‘Nu scumpule, mami nu e aici să te apere. Dar stai liniştit că mă ocup eu de tine imediat’ răspunde
în şoapta-i malefica Moartea. Prea concentrată fiind în a-şi îndeplini sarcina asumată, Doamna M
nu a observat-o pe femeie până când aceasta nu i-a răspuns băieţelului ei :
-Măi, copile ! Te-am căutat peste tot. Ce naiba caţi acolo sus ?
-Păi, m-am urcat după motanu’ lu’ tanti Veta şi acuma nu mai pot să cobor.
Bărbia micuţului începe din nou să tremure şi o lacrimă reuşeşte totuşi să-i scape din ochiul stang,
pe care însă o şterge nervos cu mâneca de la bluză.
-Nu ştiu cum dracu’ ai reuşit să te caţeri tu în copacu’ ăla, da-s sigură că motanul ăla stă acuma şi
se uită la tine şi-şi râde de prostia ta. Stai acolo unde eşti. Să nu te mişti că viu după tine cu o scara,
da ? Aşteaptă-mă !

Doamna M aruncă o privire otrăvită către femeia care tocmai i-a stricat planurile. Dacă privirile
ucigătoare ar fi făcut parte din arsenalul divers pe care-l folosea în meseria-i seculară, atunci
femeia ar i căzut săgetată la pământ. Din fericire însă, femeia pleacă teafără şi nevătămată către
casă şi aduce o scară cu care îl ajută pe băiat să coboare din copac. Îl scutură şi-l ceartă apoi il
 Doamna M în concediu

săruta si-l strânge în braţe, dar asta nu mai contează pentru băiatul fericit să se vadă, sau mai bine
spus să se simta, din nou cu picioarele pe pământ.

Simţind că a ratat o ocazie foarte bună, Doamna M fierbe de nervi şi de frustrare şi jură răzbunare.
Oare începea să-şi piardă din îndemânare ? se întreabă ea ofticată. Devenea oare în sfârşit prea
bătrână ca să–şi mai practice meseria ? În niciun caz! Ea nu este bătrână, îşi cunoaşte foarte bine
meseria şi este foarte mândră de treaba asta. Simţind că e pe cale să explodeze de nervi, Domana
M suflă peste copacul care pare să-i râdă în faţă aproape făcând-o să creadă că l-a protejat pe
băieţel, apoi pleacă val-vârtej în căutarea unor găini, sau câini, sau pisici, sau alte orătănii cu
sufletele cărora să se îmbete.

A doua zi, odihnită şi mult mai călmă, deloc mahmură şi de două ori mai hotărâtă decât ieri să ia
sufletul băiatului, ea se îndreaptă către casa acestuia ca să înceapă misiunea de supraveghere.

Îl găseşte pe băieţel la masă luându-şi micul dejun. Se apropie de el şi încearcă să-i oprească
respiraţie pentru o secundă în speranţa că acesta va inhala aer odată cu acesta intrându-i pe gât şi
mâncarea pe care o mestecă cu care putea să se înece. Niciun rezultat din păcate, sau din fericire,
depinde din al cui punct de vedere priveşti. Încercările ei par demne doar de un amator în faţa
băiatului. În lipsa unei idei mai bune, ea încearcă să dea jos ceva de pe masă, în speranţa că asta îl
va speria pe băiat care în cele din urmă se va îneca. Însă nici de data aceasta nu ae mai mult
succes. Băiatul se apleacă şi ridică de pe jos cana care din fericire nu s-a spart şi continuă să
mănânce liniştit. Atunci Doamna M recurge la o incantaţie într-o limbă ancestrală încercând să
strice măncarea băiatului pentru că aceasta să-l îmbolnăvească. Un trup bolnav este mult mai
simplu de convins să-şi elibereze sufletul. Dar nici această încercare nu-i reuşeşte.

Întreaga dimineaţă se scurge cu încercările patetice ale bătrânei şi ramolitei Doamne M de a-l face
pe băieţel să-şi dea sufletul. Însă toate eşuează, iar asta o făce să fie din ce în ce mai frustrată. Se
simte din ce în ce mai demoralizată. Fiecare încercare îi aduce aminte de ce îi urăşte atât de mult
pe copii.

Dar tocmai când neputinţa aproape că o convinge să recurgă la o practică nepermisă prin care ar
putea să fure sufletul băiatului, iată că se iveşte ocazia perfectă. Una din rarele ocazii în care o
maşină se apropie pe poteca pe care băieţelul se joacă liniştit. Doamna M consideră că acesta este
mult prea cuminte pentru vârsta lui. Dar acum s-a ivit o ocazie pe care nu are de gănd s-o rateze.
Tocmai cănd maşina se află la doar câtiva metri de el, băieţelul simte un impuls care-l face să se
ridice şi să fugă către cealalta parte a străzii unde are impresia că şi-a zărit un prieten. Maşina
frânează brusc, iar şoferul trage de volan evitând în ultima clipă trupul mărunţel care i-a sărit în faţă
de parcă ar fi fost aruncat acolo (ceea ce nu este tocmai exculs să se fi întâmplat). Destul de speriat,
 Doamna M în concediu

băieţelul priveşte către şoferul maşinii şi îşi cere iertare.

Domna M sfâşiată de acest lamentabil eşec hotărăşte să se întoarcă în lume, să înceapă din nou să
muncească. Să-şi demonstreze că încă este capabilă să-şi facă treaba cu success, descărcându-şi
frustrările pe oamenii mai slabi al căror suflet nu are o legătură atât de puternică cu trupul. Să
încerce să uite o experienţă care, deşi nu i-a adus înapoi satisfacţia şi nu i-a dat o motivaţie nouă,
cel puţin i-a readus ambiţia de a demonstra că Moartea nu doarme niciodata.

Aşa că, dacă veţi găsi însemnări din acele vremuri în care Moartea s-a hotărât să plece în concediu
şi s-a întors mai stresată decât a plecat, să nu vă mire faptul că exact în aceeaşi perioadă în care
protagonista noastră s-a întors la munca ei zilnica, au fost înregistrate de doua ori mai multe
decese decât în alte vremuri. Unii au numit-o “epidemie”, alţii “pedeapsă divină”, şi unii ”război”,
însă noi ştim că era doar o descărcare nervoasă a bătrânei Doamne M.
Sunt un om
Andreea Balint
 Sunt un om

S
unt un om cu o gândire liberă. Nu mă las îngrădit de nimic, nici de prejudecăţi, nici de morală,
nici de principii sau orice altceva consideră oamenii că este important pentru a fi un om integru.
Dacă cei care mă cunosc – sau nu mă cunosc – nu mă consideră un om integru, nu e problema
mea. Fiecare este liber să creadă ce vrea despre lumea în care trăieşte şi despre oamenii cu care intră
în contact.
Părinţii mei au încercat să-mi insufle nişte valori în care ei credeau, valori valabile în Franţa
anului 1587, dar n-au reuşit să facă o treabă prea bună, deoarece nu poţi învăţa un copil ceva fără a-i
da un exemplu. Iar ei nu erau, nici unul, genul de oameni pe care un copil să-i poată lua drept
exemplu. Tatăl meu bea foarte mult şi muncea cu ziua pe unde apuca. Când venea acasă rupt de
beat, o lua pe mama la bătaie. Ea era mai mult sau mai puţin vinovată de acuzaţiile pe care el i le
aducea, dar cert este că îşi încasa porţia ţipând, ameninţând, plângând şi implorând. După acestă
“îmblânzire a scorpiei” urma actul înălţător al iubirii exact în acelaşi loc în care bătaia era încasată, în
mijlocul unicei camere, sau a bucătăriei strâmte şi mizerabile, în văzul copiilor, care urmăream scena
ascunşi prin cine ştie ce locuri prăfuite şi întunecate. Aceasta era scena pe care o uram şi-o iubeam
de-o potrivă. O uram pentru că nu era ceva plăcut, cei doi erau dezgustători, patetici, demi de milă
dar şi de dispreţ în timp ce se împerecheau ca două animale, plini de transpiraţie şi de sânge,
gemând grotesc. O cruce imensă se bălăngănea în gâtul tatei în timp ce se misca deasupra ei. O
iubeam – scena - pentru că ştiam că înseamnă sfarşitul părţii violente a serii şi că urma să ne
comportăm ca o familie normală, toată lumea revenea la buna dispoziţie care ar fi trebuit să existe
încă de la început într-o familie care se consideră normală.
Dar cu toate acestea, educaţia pe care au încercat să ne-o dea aceşti oameni care, conform
unei definiţii generale, se numeau părinţii noştrii, a fost una plină de morală, integritate si frică de
Dumnezeu. Mergeam în fiecare dunimică la biserică, după care luam masa în familie. Dacă ne-ar fi
văzut cineva duminica, ar fi crezut că suntem o familie normală. Tata citea din Biblie în fiecare seara
înainte de culcare, iar mama avea grija să ne spunem rugăciunile. Poate că o parte din aceasta grija
ne-a impiedicat, atât pe mine cât şi pe ceilalţi fraţi, – o fata şi trei baieţi - să ajungem delicvenţi cu
acte în regulă. Deşi n-au împiedicat-o pe sora mea să ajungă într-un ospiciu suferind de o boală
ciudată care o făcea să se creadă mai multe persoane deodata şi nici pe fratele meu cel mai mic să
devina homosexual şi apoi să se sinucidă pentru că dragostea pe care i-o purta baiatului – minor – al
marchizului pe pământul căruia locuiam, nu avea nicio şansă să devină realitate.
Cred că toţi avem defectele noastre. Eu am invăţat să nu judec pe nimeni. Am mai invăţat că
nimic nu este doar alb sau negru ci nuanţele de gri pot sa varieze în milioane de variante. Amintirile
din copilărie nu sunt un bun de preţ pe care să-l deţin. Nici măcar amintirea primei iubiri nu este ceva
la care să ţin prea mult, pentru că s-a încheiat tragic. Am luat-o de nevasta pe târfă. După doi ani s-a
sinucis.
Oamenii continuă să moară în jurul meu, iar eu sunt la fel de surprins de fiecare dată. Sunt
convins că eu eram ţinta. Mă simt ca şi cum aş avea un arcaş ascuns undeva deasupra capului, dar
 Sunt un om

unul nu foarte priceput deoarece ratează mereu ţinta. Adica pe mine. Ştiu că eu sunt ţinta pentru că
mi-a spus-o un bătrân. Pe la vreo 12 ani, eram în pădurea de lângă casă, mergeam spre heleşteu ca
să fac o baie. Doi dintre fraţii mei şi câţiva prieteni de-ai noştri mă aşteptau acolo. Dar la un moment
dat totul s-a întunecat în jurul meu, iar copacii m-au îmbraţişat cu crengile îmbătrânite. Iubeam
pădurea, aşa că nu m-am speriat. Aparut de nicăieri, un bătrân zdrenţăros, cu faţa ciupită de vărsat
de vânt şi cu un nas rotund ca o roşie, mi-a spus pe o voce la fel de limpede ca şi ochii albaştri cu
care ma privea:
- Băiete, tu ai să mori. Ai un înger negru care te urmeaza în permanenţă peste tot pe unde
umbli.
Dintr-un motiv pe care nu-l înteleg nici măcar acuma, după atâţia ani, mie îmi ardea de
glumă.
-Şi o sa-şi ude haina dacă sare cu mine în heleşteu? Stie măcar să înoate? N-as vrea sa-l înec,
am spus prăpădindu-mă de râs.
Atunci bătrânul s-a apropiat de mine. Între timp crengile dispăruseră din jurul meu, pădurea
transformându-se într-un lan de grâu plin de maci, iar soarele revenise pe cer şi-i simţem căldura
arzându-mi spatele. Bătrânul s-a aplecat spre mine şi de undeva din spatele meu a luat ceva. Apoi a
întins spre mine mâna în care ţinea o pană neagră.
- Uite, dacă nu mă crezi. Asta este de la îngerul din spatele tău.
Am luat pana din mâna lui şi m-am întors pentru a vedea îngerul cu aripi negre. M-am tot
rotit încercând să-l zăresc măcar cu coada ochiului în timp ce el continua să mi se ascundă în spate,
dar nu am reuşit decât să ameţesc. Aşa că am închis ochii pentru a face senzaţia să dispară. Când i-
am deschis, aveam din nou crengile copacilor deasupra mea, iar feţele baieţilor pe care trebuia să-i
întâlnesc la heleşteu se uitau îngrozite la mine, în timp ce stăteam întins pe pământ. Mi-au spus că m-
au crezut mort, că mă înecasem, iar ei nu apucaseră să mă scoată la timp din apă. Mi-au spus toată
povestea, dar eu n-am reuşit să-i ascult sau să fiu atent la ei. Priveam o pană neagră pe care o ţineam
în mână. Era uscată chiar dacă eu eram ud şi începusem chiar să vomit apa râncedă pe care o
înghiţisem.
Mai am încă şi acuma acea pană, iar bătrânul acela îmi face cu ochiul uneori de pe partea
cealalta a străzii. Am încercat de mai multe ori să-l prind ca să-mi răspundă la câteva întrebări, dar
întotdeauna îl pierd în mulţime. Poate că eu sunt mort de fapt, poate că m-am înecat atunci în
heleşteu, dar nimeni nu şi-a dat seama de acest lucru. Poate că bătrânul este păzitorul sufletului meu
pe această lume, suflet care refuză să meargă de cealaltă parte, acolo unde merg suflete după ce
murim.
Dar poate că în acea zi la helesteu nu s-a întâmplat nimic. Poate că nici n-am fost la heleşteu
în acea zi şi totul nu a fost decât un vis. Poate că am găsit acea pană într-o dimineaţa pe pervazul
geamului de la cameră pe când aveam 12 ani. Poate ca am păstrat-o doar că să-mi amintească de
acea dimineaţă pentru că atunci a plecat mama luând-o şi pe soră-mea cu ea. Pe mama n-am mai
revăzut-o niciodată, însă mi-am regăsit sora într-un han infect la cinci ore călare distanţă de Paris.
 Sunt un om

Cânta acolo pentru cei care nu erau prea beţi ca s-o asculte. Avea o voce tare frumoasă. La fel de
frumoasă cum era şi ea.
Sora mea se numeşte Mara şi este cu cinci ani mai mică decât mine. Dintre toţi fraţii, pe ea am
iubit-o cel mai mult. Poate şi pentru că era singura soră pe care o aveam. Obişnuiam întotdeauna să-i
iau apărarea atunci când ceilalţi se luau de ea. Şi ea ma iubea pe mine, iar în momentele când era
scandal în casă se ascundea în acelaşi loc cu mine şi-şi îngropa feţişoara frumoasă în gâtul meu şi
plâgea amarnic, în timp ce eu o strângeam puternic în braţe. În clipele când îi ascultam suspinele
sfâşietoare simţeam că aş putea sa-i omor pe parinţii noştrii pentru că o făceau să sufere atât,
simţeam că aş putea să omor pe oricine ar face-o vreodată să sufere din nou. Ea era prietena mea
cea mai bună. Ea mă asculta când vorbeam despre visele pe care doar copiii normali le au, fără să
râdă de mine. Era convinsă că voi ajunge să-mi îndeplinesc visele. Apoi mă punea să promit că n-o
voi părăsi niciodată şi că am s-o iau să locuiască cu mine după ce ma voi căsători. Îi spuneam că
poate ea se va căsători înaintea mea, că viaţa nu este întotdeauna ordonata şi nu putem şti ce va fi.
Dar ea îmi spunea că nu-şi doreşte nimic de la viaţă decât să trăiască alături de mine. Nu voia să se
căsătorească şi întotdeauna rostea acele cuvinte privind spre bucătarie unde dormeau părinţii noştri.
Sărmana fată n-a ajuns să mă vadă căsătorindu-mă pentru că mama a luat-o de lângă mine.
Dar ne-am reîntâlnit în acel han. M-a recunoscut dar nu ca şi fratele ei ci ca un vechi prieten. N-am
înţeles ce se întâmplă cu ea în acea seara şi m-am gândit că poate fiind prea mică când plecase nu
mai ţinea minte exact cine sunt. N-am reuşit s-o conving care este adevărul. M-am dus s-o văd şi în
seara următoare iar când m-a văzut s-a încruntat. Pe parcurs am înţeles de ce avusesem parte de
acea primire rece. Mă considera soţul ei care din câte am înţeles o părăsise pentru altă femeie. Am
crezut că poate e beată. Dar nu era. Era bolnavă. Mintea ei o trădase, creând mai multe personalităţi,
probabil pentru că nu reuşise să găsească niciun sprijin în dezvoltarea celei reale.
În urmă cu scurt timp am primit de la un mesager al Curţii o înştiinţare prin care mi se aducea
la cunoştinţă că sora mea a murit. Nu era o noutate. Eu ştiam deja. Ea murise în urmă cu foarte multă
vreme, doar că moartea ei nu fusese consemnată de autorităţi. Nu m-am dus la înmormântarea ei.
Nici nu stiu unde este îngropată. Am fost însă la ospiciu pentru a-i ridica lucrurile. Nimeni altcineva din
familie n-a vrut să-şi asume această sarcină aşa că am făcut-o eu, de dragul vremurilor trecute. Una
dintre bolnavele din ospiciu a intrat în camera ei în timp ce-i împachetam puţinele lucruri. Mi-a spus
că sora mea nu fusese singură. Că un înger negru i-a ţinut companie în ultima zi. Şi mi-a dat o pană
neagră.
Arcaşul ratase din nou.
Stau şi privesc cele doua pene. Trebuiau să fie trei. După moartea fratelui meu nu am primit
nicio pană. Poate că sinucigaşii nu primesc pene în schimbul vieţii. Vreau să merg până la cimitir să
vizitez mormântul lui. N-am mai fost acolo de la înmormântare. De fapt, eu am fost singurul
participant. Nu s-a ţinut nicio slujbă pentru că sinucigaşii nu au parte de aşa ceva. Mă ridic, îmi iau
haina şi pornesc spre cimitir. Poate am să găsesc şi mormântul sorămi.
 Sunt un om

În faţa crucii de pe mormântul fratelui meu stă un băiat, adolescent. Din spate seamănă cu fiul
proprietarului nostru, minorul de care era îndragostit Pavel. Aşa îl chema pe fratele meu. Cu toţii
avem nume biblice. M-am apropiat de el, dar el nu mi-a simţit prezenţa. Când îl salut se sperie. Se
întoarce şi se uită la mine cu o privire hăituită. Ceva îmi atrage atenţia. Ceva ce ţine în mâna dreaptă
şi mângâie cu mâna stângă, aproape inconştient, cu un gest reflex. E o pană negră. Când îsi dă seama
la ce ma uit, coboară iute mâinile din dreptul pieptului şi le duce la spate. Face un pas în spate şi îmi
dau seama că e gata s-o ia la fugă, aşa că îl apuc de mantaua captuşită cu blană.
- De unde ai aia? întreb arătând spre pana pe care o ţinea ascunsa în spatele lui.
- E doar o pană, n-are nicio importanţă, îmi răspunde cu jumate de gură, privindu-şi pantofii
din mătase îngropaţi în zăpada murdară.
Îl apuc şi de celălalt braţ şi îl trag cu putere spre mine. De la nici trei centimetri mă uit în ochii
lui şi-l întreb încă o dată printre dinţi:
- De unde ai pana aia?
- Cu o zi înainte de a muri, Pavel mi-a spus că are un înger nergu în spatele său care-i
şopteşte că va muri. Mi-a venit greu să-l cred. Dar…
În timp ce vorbea i-am dat drumul din strânsoare. Deşi mă asteptam la răspunsul lui, acesta
m-a lovit ca un pumnal în piept. În momentul în care mâinile mele au eliberat haina băiatului, acesta
s-a dezechilibrat prăbuşindu-se pe mormânt. Părea să fi rămas fără nici un fel de putere. Zăcea acolo
în zăpadă privind pana aceea negră, şi vorbindu-mi de parcă ar fi vorbit pentru sine, justificându-se în
faţa propriei conştiinţe:
- … el tot insista. Eu nu puteam sa-i văd îngerul şi am încercat să-l liniştesc, să-i spun că doar i
se pare, pentru că se simte vinovat pentru acea seară pe care am petrecut-o împreună. I-am spus că
nu are de ce să se simtă vinovat, pentru că si eu îl iubeam, iar îngerul va dispărea, nu are să moară,
dar el insista, aşa că în noaptea aceea m-am furişat la el în cameră… Îmi lăsase fereastra deschisă…
Bietul baiat era înecat de lacrimi şi părea să nu mai găsească suficient aer pentru a-şi umple
plămânii. Dar cu un efort supraomenesc a continuat în şoaptă, aşa că a trebuit să mă aplec ca să-l pot
auzi.
- Ştia că am să vin. Voiam să-l liniştesc. Să-i mai spun o dată că-l iubesc. Dar n-am găsit decât
cadavrul lui atârnat de una din bârnele camerei din podul în care locuia. N-am ştiut ce să fac. M-am
uitat în jur ca să găsesc ceva cu ce să tai sfoara şi să-l dau jos. Eram speriat, confuz… nu-mi venea sa
cred. Atunci am văzut pana asta neagră la picioarele lui. Am ridicat-o şi am plecat. Aşa am simţit că
trebuie să fac. Acum ştiu că am fost un laş, dar parcă ceva mi-a spus că trebuie sa plec. Şi am luat
pana cu mine. Îngerul negru nu se înşelase.
Tocmai descoperisem prima ratare a arcaşului.
Cu foarte mare greutate, ca un om împovărat de prea mulţi ani, s-a ridicat înapoi în picioare.
Mi-a întins pana, iar eu am luat-o. El şi-a aşezat pe palmă un sărut pe care l-a depus apoi pe crucea
lui Pavel. S-a îndepărtat cu pasi târâţi, scuturat de suspine. Am privit o vreme urmele paşilor săi în
zăpadă. Speram să descifrez un mare secret în ei. N-am făcut-o. Am spus o rugăciune apoi am pornit
 Sunt un om

în căutarea mormântului surorii mele şi când l-am găsit m-am aşezat pe el. I-am povestit totul.
Despre bărbatul de lângă heleşteu, despre îngerul negru, despre penele negre, despre bietul fiu de
marchiz.
Sunt un om raţional. Nu cred în sentimentalisme mai mult decât credeam că sora mea poate
să mă audă. Nu cred în legenda pe care mi-a povestit-o o matuşă în copilărie, conform căreia
sufletele celor morţi stau trei zile lângă crucea mormântului şi-şi iau rămas bun de la cei dragi.
Mormântul ei părea oricum neocupat de nimic în afară de zăpada îngheţată care căzuse în urmă cu
câteva zile. Dar poate că acea zăpadă ascundea mai mult decat apă îngheţată. Sau poate că zăpada
este făcută din lacrimile acelor îngeri despre care scrie în Biblie că locuiesc în Ceruri.
Peste câteva zile, în mod aproape incredibil am avut ocazia să dau peste un accident în care
un bărbat cu doar câţiva ani mai mare decât mine a murit după ce o trăsură cu patru cai l-a lovit în
plină viteză pe un drum la ieşirea din oraş. Apăruse acolo de nicăieri. Am ajuns acolo la doar două
minute după producerea accidentului şi am coborât de pe cal aproape deodată cu vizitiul implicat în
accident, care părea ameţit şi foarte speriat. Se temea probabil să nu fi lovit vreun nobil fiind nevoit să
plătească cu capul pentru asta. Cum de nu-l văzuse? M-am apropiat mai întâi de el şi l-am întrebat
dacă se simte bine. Bine în măsura în care se putea după ce tocmai ai avut parte de un accident. Dar
vizitiul mi-a facut semn din cap că e bine şi ne-am îndreptat amândoi către bărbatul care zburase la
vreo trei metri drept înainte pe drum. Era întins acolo cu faţa în jos. Ne-am apropiat de el, iar vizitiul
se uita oarecum speriat către forma inerta de pe drum. Lacrimile îi umpluseră ochii şi începuse să
tremure. Ştiind că în mod evident el n-o va face, m-am lăsat eu pe vine lângă bărbatul lovit şi i-am
verificat pulsul. Nimic. L-am întors pentru a vedea cine era acea persoană pentru că ştiam că voi fi
nevoit să raportez incidentul Curţii. Era datoria mea. Când i-am văzut faţa am înlemnit. Era fratele
meu, Luca. Contele de Montpaseau, titlu câştigat prin căsătorie. Vizitiul era condamnat.
La naiba cu arcaşul acela! Ar trebui să ia nişte lecţii de tragere. A ratat din nou.
Brusc înfuriat am început să mă rotesc în jurul meu sperând că dacă am s-o fac destul de
repede voi reuşi să-l văd pe îngerul negru care ştiam că-mi ţine companie. Unde naiba era şi de ce
nu-mi şoptea niciodată despre moartea mea? Asta era treaba lui de mesager, nu?
Am început să caut cu privirea ceva. Vizitiul foarte nedumerit, mă privea întrebător. Lacrimile
continuau să-i curgă şi la un moment dat a început să bălbâie:
-O apărut ‘şa în faţa mea din senin… io … nij n-am apuca’ să-l văz… parca ar fi apărut de
nicăieri în faţa me… nij n-am apucat să-l ocolesc… io mă grăbem… şi el o apărut ‘şa din senin… parcă
fuje de ceva… cineva… o fo’ două siluete cân’ am cercat să opresc caii… da’… îi numa’ un om pe jos…
poate n-am vaz’t bine… cân’ o apărut din senin… nu voiam să întârziu… şi era urmat de încă cineva în
negru… da’-i muna’ unu’ pe jos…
Începuse să se învârtă şi să privească în jur în căutarea siluetei negre pe care o pierduse din
vedere. A continuat apoi să se piardă într-un lăstăriş de cuvinte fără înţeles, vorbind tot mai încet
până ce a amuţit şi s-a lăsat să cadă la pământ. Ghemuit pe pământul rece şi ud, continua să suspine.
Eu ştiam despre ce siluetă este vorba, acum căutam doar pana. Ştiam că trebuie să-l punem în trăsură
 Sunt un om

şi să-l înapoiem familiei sale. Aşa că m-am apropiat din nou de fratele meu şi l-am privit cu atenţie.
Pana îi era aşezată frumos pe spatele hainei care statea într-o poziţie nefirească.
Sunt un om despre care ceilalţi cred că nu are sentimente. Un om rece. Poate că e aşa.
Trăiesc într-o lume de gheaţă – m-am adaptat. Lacrimile mele continuă să înmulţească comoara
interioară,ochii rămânându-mi astfel uscaţi. Probabil vor crede că nu l-am iubit. La înmormântare,
nevasta lui mă privea acuzator cu nişte ochi injectaţi. Copiii lui priveau mormântul nedumeriţi de
parcă erau gata gata să întrebe: “Ce căutăm aici? Pentru cine am venit şi de ce nu e tata cu noi?”.
Celelalte rude nu îndrăzneau să mă privească decât pe furiş, dar chiar şi acele priviri erau acuzatoare.
Dar mie nu-mi pasă de parerea celorlaţi. Nu e problema mea ce cred ei. Eu ştiu în sufletul meu că am
pierdut încă un frate şi că nu pot face nimic pentru a-l salva pe cel care înca mi-a mai rămas.
Sunt un om care nu-şi face mustrări de conştiinţă, pentru că nu cred că-şi au rostul. Ce-a fost,
rămâne în trecut indiferent dacă regreţi şi te simţi vinovat sau nu. Aşa că nu aveam nici un fel de
remuşcări că nu păstrasem o legatură mai stransă cu Luca. Îi vizitam de Paşti şi de Crăciun, dar în rest
îmi vedeam de viata mea ocupată de investigator al Curţii. Totuşi un sigur lucru nu pot să nu regret.
Singurul lucru pentru care mi-aş dori să pot da timpul înapoi. Când am aflat de existenta îngerului
meu, ar fi trebuit sa încep să fac cercetari în privinţa aceasta. Să citesc tot ce găseam pe aceasta temă:
îngeri prevestitori ai morţii. Ar fi trebuit să întreb unul din învataţii Curţii, un preot sau chiar un vrăjitor,
pe oricine care ar fi putut să ştie ceva despre acest subiect. Poate că dacă aş fi făcut asta, as fi aflat
cum să scap de el. Poate că acum fraţii mei erau încă în viaţă. Poate… poate că o iau razna. Poate că
îngerii (sunt mai mulţi?) nici nu există. Poate că penele sunt doar o coincidenţă. Poate că eu nu cred în
coincidente.
Apoi timpul a început să treacă. Eu îmi făceam munca, iar viaţa mergea mai departe. Pentru
unii… Dar batrânul din mulţime continua să-mi facă cu ochiul, aşa că eu continui să-mi aştept
moartea. Sper că în toţi aceşti ani care au trecut, arcaşul de desupra capului meu să fi învaţat să tragă.
Eu sunt ţinta lui. Asta o ştiu mai sigur decât orice altceva. Ceea ce nu ştiu sigur este de ce oare nu m-
am pus pe cercetat fenomenul cu îngerii? De ce nu încerc să aflu cum aş putea să-mi salvez fratele?
Poate că sper că daca voi ignora ştiinţa faptului că îngerul există şi va apărea şi în calea lui într-o zi, el
va înceta să mai apară şi nu va mai fi cine să-i şoptească prematur că va muri. Poate că dacă aş fi
credincios m-aş ruga pentru ca lucrurile să fie aşa. Poate că dacă aş accepta toată povestea aceasta
ca facând parte din realitate aş începe să-mi vizitez mai des fratele. Dar nu o fac. Si nici nu cred că
acest lucru îl deranjează prea tare. Şi el are viaţa lui.
Fratele meu nu mai are viata lui. Aceasta s-a încheiat într-o seara dupa ce băuse la cârciumă
cu prietenii. Din câte mi-au povestit aceştia, din câte îşi mai aminteau printre aburii de alcool, el
insistase în seara aceea că un înger negru îi şopteşte la ureche că are să moară. Amicii lui au râs şi au
făcut băşcălie de el toată seara. Necăjit că prietenii lui nu-l cred, şi mai mult decât ameţit după un
număr indefinit de pahare de vin ieftin, a încercat să facă o demonstraţie care s-a soldat cu moartea
lui. Ciudată chestie, să te omori pentru a demonstra ca acel ceva, sau cineva, care îţi şopteşte la
ureche că ai să mori, are dreptate. O moarte stupidă.
 Sunt un om

În mod aproape incredibil arcaşul ratase din nou.

Înca o înmormântare la care trebuia să particip prea curând. Nu voiam s-o fac, dar totuşi m-
am dus. Aceeaşi poveste ca şi în cazul celuilalt frate, doar că de data aceasta nevasta nu mă privea
acuzator, iar copii nu erau ca să încerce să inţeleagă ce se petrece. Andrei n-a avut copii, deşi n-am
aflat niciodată de ce. N-am fost destul de curios ca să pun întrebări. Soţia lui nu părea prea
îndurerată. De fapt, la această înmormantare nu mai eram singurul cu ochii uscaţi.
Tatăl meu era pe jumatate beat şi nici nu m-a observat. Iar eu n-aveam nici un fel de dorinţă
de a-mi face simtită prezenţa. Dintre cele câteva persoane prezente, doar o femeie aflata mai în spate
încerca din răsputeri să-şi oprească lacrimile. Durerea ei părea deplasată. Probabil toţi cei de acolo
ştiau cine e ea, dar nimeni nu face scene la înmormântări.
O priveam indiferent în timp ce cuvintele preotului îmi intrau pe-o ureche şi-mi ieşeau pe
cealaltă. Aşteptam să se termine odată toată treaba pentru că voiam să plec. Biata femeie chiar părea
îndurerată. Ar fi fost oare deplasat să mă apropi de ea şi să încerc s-o consolez? Tocmai când mă
pregăteam să pornesc în direcţia ei, în spatele ei a apărut bătrânul care-mi făcea cu ochiul din
mulţime. Dar de data aceasta nu mă privea pe mine ci ochii îi erau îndreptaţi în direcţia tatălui meu.
Am privit şi eu într-acolo. Oare tatăl meu îl vedea pe acest bătrân? Spre surprinderea mea, nu doar
că-l vedea dar îi şi zâmbea. De fapt, îsi zâmbeau conspirativ unul altuia. Hm, ciudat. Ar trebui să încep
să-mi pun întrebări? Poate ar trebui să-i pun tatălui meu nişte întrebari. Sau poate el nu zâmbeşte
către bărbat ci către femeia îndurerată din faţa acestuia. Are oare impresia că ar putea s-o seducă cu
zâmbetul lui alcoolic, în aceste momente de durere profundă prin care trece biata de ea? Totuşi
lucrurile devin din ce în ce mai stranii în momentul în care bătrânul se apleacă peste umărul femeii şi-i
şopteşte ceva la ureche.
Femeia ridică ochii şi ma priveşte. Deşi are ochii roşii de plâns, privirea ei este plină de
hotărâre şi încă ceva ce nu reuşeam să identific. Să fie oare ură? Posibil… Dar de ce? Probabil voi afla
raspunsul la această întrebare chiar de la ea, pentru că porneşte în direcţia mea. Dar între timp,
preotul îşi tremină cuvâtarea, iar lumea începe să se perinde în jurul gropii pentru a lăsa flori pe sicriu,
înainte ca acesta să fie coborât în pământ. Aşa că pentru moment o pierd din vedere.
M-am alăturat şi eu mulţimii pentru a lăsa o floare pe sicriul fratelui meu. Aproape că nu-mi
vine să cred că în doar caţiva ani rămăsesem fără nici unul dintre fraţi. Am avut întotdeauna
certitudinea că eu voi muri înaintea lor şi iată că rămăsesem singur.
Lumea începea să plece. Nici măcar nevasta lui nu dorea să stea cu el până ce era complet
acoperit de pământ. Tatăl meu plecase de asemenea fără a mă observa şi fără a-i transmite
condoleanţe proaspetei văduve. In definitiv el n-o acceptase niciodată ca soţie a lui Andrei. Poate că
avusese dreptate pentru că fratele meu nu a părut niciodată foarte fericit alături de ea. Totuşi n-a
părăsit-o. Până la urmă ce stiam noi?
Eu am hotărât să rămân până la capăt şi priveam sicriul cum era acoperit de pământ, cu
fiecare lopată devenind tot mai putin vizibil până ce dispăru complet, în eternitate. Sunetul
pământului căzând în groapă era hipnotizant. Când totul s-a încheiat şi m-am întors ca să plec, în
 Sunt un om

spatele meu la nici trei metri stătea femeia cu ochii înlăcrimaţi. Avea pe ea o rochie subţire şi
zdrenţuită, neagră şi era desculţă. Mă privea. Nu stiam daca a rămas pentru că voia să fie acolo până
în ultima clipă sau pentru că mă aştepta pe mine. Probabil ambele motive erau valabile.
M-am apropiat fără niciun cuvânt şi am lăsat-o pe ea să înceapă. Părea că are multe să-mi
spună, sau mai degrabă să mă întrebe.
- Trebuie să-ţi dau asta, mi-a spus întinzându-mi o pană neagră. De ce?
- Nu ştiu, i-am răspuns sincer.
Mă privea neîncrezătoare, mijindu-şi ochii de parcă asta ar fi ajutat-o să vadă până în adâncul
fiinţei mele şi să afle care este adevărul.
- Bătrânul acela mi-a spus că tu vei şti să-mi spui ce înseamnă asta.
Arătă către pana care acum era în mâna mea. Am coborât şi eu privirea către pană. Nu
aveam nici un motiv să particip la acest interogatoriu, dar îmi era milă de ea. Aş fi vrut să pot s-o
lămuresc, s-o ajut să-şi găsească liniştea, dar nu înţelegeam nici eu nimic din toate astea.
- Tu nu ştii?
- Ce să ştiu?! N-am ce să ştiu! N-a mai fost pe la mine de câteva săptămâni, voia să se împace
cu nevastă-sa, numai Dumnezeu ştie de ce. Nu l-a făcut fericit niciodată.
Îmi spunea toate acestea pe un ton ridicat plin de revoltă. Aflând de despărţirea lor, am fost
chiar surprins de faptul că ea participase totuşi la înmormântare. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, iar el
nu-şi petrecuse ultima zi la ea, cum ajunsese pana în mâinile ei? Am hotărât să o întreb:
- De unde ai asta? am rostit, ridicând pana la nivelul ochilor ei.
- Nu ştiu. A apărut la mine la un moment dat, iar mie mi s-a părut firesc s-o am. Nici nu m-
am gândit de unde e sau cum a ajuns la mine. Ştiam doar ce înseamnă. Apoi bărbatul acela mi-a spus
să ţi-o dau ţie. De ce? Asta e tot ce mi-a rămas. Ultimul semn că m-a iubit pe mine şi nu pe ea, altfel
pana ar fi ajuns în posesia ei, nu? Asta înseamnă această pană, nu? Dragoste lui?
Nu m-am gândit niciodată la acest aspect. Nu mi-am pus întrebarea ce reprezintă pana, ştiam
doar în ce împrejurări apare. Totuşi toate penele ajunseseră mai întai în posesia celor pe care fraţii
mei i-au iubit sau de care s-au simţit legaţi într-un mod special. Asta mă făcea să mă gândesc că Luca
pe mine mă iubise cel mai mult. La moartea lui Luca participasem direct, lucru care explica de ce
ajunsese pana direct la mine. Totusi ce mă făcea să cred că penele îmi erau destinate mie? Doar
pentru ca eu le strângeam nu însemna că aveam dreptul sa le iau de la cei care le primiseră iniţial.
Brusc am hotărât să înapoiez penele celor pentru care acestea însemnau mai mult decât o
urmă lăsată de un înger negru.
- Aşa e. Ai dreptate. Ţine, am spus în timp ce-i dădeam pana înapoi.
Apoi, fără a mai spune nimic, m-am îndepărtat. Nici ea n-a mai pus nici un fel de întrebări. S-
a mulţumit doar cu faptul că putea să păstreze ceea ce ea credea că este semnul iubirii pe care
Andrei i-a purtat-o.
Sunt un om egoist. Intotdeuna am fost aşa. Nu m-am gândit niciodată decât la mine. Asta m-
a făcut să mă indepărtez de familia mea. Singurii oameni de care aparţineam cu adevarat. Am hotarat
 Sunt un om

ca e mai usor să nu simţi nimic aşa că am închis totul în mine şi mi-am ferecat sufeltul în faţa lumii.
Mi-am spus că sunt un om realist. Că sunt un om pragmatic. Iar egoismul meu m-a facut să cred că
până şi moartea nu poate sa-mi fie destinată decat mie.
A doua zi mi-am anunţat Regele că plec. Nu mai voiam să fiu martorul nenorocirii oamenilor.
Văzusem destulă nenorocire în propria familie. Trebuia să caut ceva care să compenseze, ceva care
să-mi dezgheţe sufletul. Trebuia să încep să fac lucruri care să-mi demonstreze că nu sunt egoist. Că
nu mai vreau să fiu. Aşa că am început să-i caut pe cei cărora trebuia să le dau câte o pană. Am
hotărât că nici pe a mea nu aveam s-o o păstrez ci voiam să i-o dau tatălui meu. Dacă pana aceea
reprezenta iubirea, poate era cazul să accept că este tatăl meu şi chiar dacă am refuzat să recunosc
acest lucru timp de aproape 40 de ani, îl iubeam. Aşa că cel mai logic lucru era să i-o dau lui. Simtem
că astfel voi pune capăt poveştii cu îngerul negru. Oricum nu mai era nimeni pe care să ia în mod
prematur pentru a lăsa în urmă doar o pană din aripile sale blestemate.
Când am ajuns la casa sărăcăcioasă a tatălui meu, uşa era întredeschisă. Am bătut uşor, apoi
am intrat fără să mai aştept un răspuns. Speram să-l găsesc treaz pentru că voiam să-i spun că l-am
iertat, că-l iubesc şi voiam să-i cer iertare că i-am ignorat existenţa atâta amar de ani.
-Tată! Sunt eu, Lucifer. Unde eşti? am întrebat aşteptând să-i aud vocea chemându-mă într-
una din încăperile casei.
Deoarece nu am primit raspunsul aşteptat am început să umblu prin casă în cautarea lui. L-
am găsit în bucătărie pe jos. Imaginea era grotescă. După toate aparenţele, căzuse în comă alcoolica
şi apoi se înecase în propria voma. O moarte demnă de un alcoolist.
Nu mai aveam cui să dau pana. Dar o alta pană aştepta să fie descoperită lângă mâna
dreaptă a tatălui meu. În cealată mână ţinea un portret în miniatură al mamei. Am ridicat pana şi am
stat pur şi simplu acolo privind cadavrul tatălui meu.
Al naibii arcaş! Cât de incompetent putea să fie?
Al naibii egoism, încă mai credeam că eu trebuia să mor. Poate că asta îmi doream de fapt: să
mor.
Sunt un om cu simţul realităţii. Nu cred în superstiţii şi în poveşti cu fantome.Nu cred că
moartea vine să ia oamenii de pe lumea aceasta pentru a-i duce pe lumea cealaltă, la fel cum nu cred
că dacă spargi o oglindă vei avea ghinion timp de şapte ani. Deşi am spart câteva oglinzi la viaţa mea,
iar noroc n-am avut niciodată. Nu cred în destin sau într-o soarta scrisă încă de la naştere. Atunci de
ce aş crede într-un păzitor al sufletului sau într-un înger negru care pare-se că-mi vesteşte moartea?
Deşi nu pe-a mea, deocamdată. N-am nici un motiv să cred aşa ceva. Totusi, am început să le
vorbesc oamenilor despre moarte, iar ei se grăbesc să mă aprobe dându-si duhul. Sper totuşi că într-
un final, arcaşul acela neîndemânatic mă va nimeri şi pe mine. Oricăt de egoist aş fi, lumea aceasta a
rămas prea goală pentru mine.
Cosmin Popa
Să mă pot descrie mai bine am decis să vă
dezvălui interviul cu piciorul meu stâng.

„Stând pe scaunul de peste toate celelalte scaune, realizez

că nimic special nu se poate întâmpla. Un picior plânge,
celălalt îi desenează ploaia. Lângă mine sunt alte mii de
scaune de pe care se ridică şi pleacă totul.

Pe unul dintre scaune un pitic vâslea. Povestea piticului

ce-şi căuta înaltul pe orizontală. Cel mai lat pitic.

Am decis să mă ridic, dar scaunul mă urmărea. Privind

sub mine, tălpile mele apăsau peste două lanuri de grâu. Acum acolo nu bate vântul. Ideea cu ridicatul a plecat
de la discuţia purtată cu ochiul care nu se poate închide. Amândoi înţelesesem faptul de a nu mai fi copil. Nici
măcar anatomic. Începeam să ne obişnuim să trăim unul fără celălalt. Câteodată amândoi trişam.

Aici sus mai vine din când în când un miros. Dar nu ştiu al cui e şi de ce vine. Când se ridică şi pleacă sunt iar
singur.

Sunt singurul supravieţuitor dintre toate picioarele care au fost tăiate fiindcă au îndrăznit să meargă înapoi.
Politica acum e că viitorul sună bine. Dar după o discuţie îndelungată cu toate picioarele, am pus burta pe
carte cu speranţă-n viitor. Încă nu a ieşit nimic din asta. Şi se pare că n-o să iasă.

Aşa cum ultima oară i-am făcut cu mâna piticului într-un sens giratoriu. De infinite ori.”

Astfel într-o zi piciorul s-a decis să se cultive. Din el au crescut alte picioare care apoi l-au părăsit. El a ofilit şi
din ofilirea lui au crescut alte picioare.

Care l-au părăsit.

Dar pentru a mă rezuma în descrierea mea, ştiţi senzaţia de picioare moi atunci când te întinzi prea mult pe
fereastră?

Aşa mă simt eu tot timpul.”

Incredibila poveste a lui
Tuturor şi Nimănui
sau fabula iubirii dintre Nimeni şi Oricine
Cosmin Popa
 Incredibila poveste a lui Tuturor şi Nimănui

O
ricine se naşte. Nimeni nu-şi alege părinţii. Oricine ţipă când i se taie buricul. Nimeni nu
poate distinge culorile în anii subţiri ai vieţii. Oricine recunoaşte parfumul mamei sale.
Nimeni nu-şi ştie înţelesul primelor cuvinte. Oricine face primi paşi cu ajutorul unor braţe.
Nimeni nu se împiedică la început. Oricine primeşte de crăciun haine care nu i se potrivesc şi tenişi
cu un număr mai mare. Nimeni nu-şi bănuieşte unchiul de barbă albă, glas gros şi şubă roşie.
Oricine îşi manifestă sentimentele scuipând biluţe de hârtie cu pixul în părul dragostei. Nimeni nu
suportă biluţele de hârtie sau scaieţii din păr. Oricine chiuleşte de la religie să tragă o ţigară la
bucată în spatele sălii de sport. Nimeni nu poate scoate mirosul de tutun din haine. Oricine are
primul sărut când timpul se opreşte. Nimeni nu ştie să sărute şi exersează cu podul palmei. Oricine
îşi urăşte părinţii cu căştile pe urechi şi muzica tare. Nimeni pictează pe întuneric sau cu ochii
închişi. Oricine vrea să facă altceva decât i se spune să facă. Nimeni distinge dintre sunetul unei
frunze şi o panăcând atinge pământul. Oricine citeşte cărţi pe care apoi le uită. Nimeni nu mai
poate să vizioneze un film fără subtitrare. Oricine îşi trage sufletul după ce fuge de lene până în
celălalt capăt de oraş. Nimeni are o insomnie de doi ani şi hipotensiune. Oricine termină prematur
sau deloc când îşi pierde virginitatea. Nimeni nu recunoaşte asta. Oricine uită ce a visat dacă
priveşte pe fereastră când se trezeşte. Nimeni nu are o relaţie specială cu ceasul deşteptător.
Oricine intră în cercul vicios al monotoniei. Nimeni se gândeşte să-şi depăşească condiţia. Oricine
numără secundele până la începutul noului an. Nimeni stă acasă şi bea şampanie din cana de
cafea. Oricine îşi face promisiuni pe care nu le respectă. Nimeni îşi dă demisia şi încearcă să-şi
împlinească visele. Oricine are prieteni pe care îi vede din ce în ce mai rar. Nimeni vrea să cunoască
pe toţi oamenii din lume într-o viaţă. Oricine exersează în oglindă zâmbetul fals. Nimeni râde cu
gura până la urechi. Oricine se plictiseşte în singurătate. Nimeni nu crede în mişcarea liniară a
timpului. Oricine ştie că dragostea durează trei ani. Nimeni are mai multe relaţii decât şi-ar fi dorit.
Oricine primeşte cuvinte care dor mai mult decât o palmă. Nimeni nu plânge de la durere ci de la
conştiinţă. Oricine se gândeşte la sinucidere. Nimeni nu o duce până la capăt. Oricine pierde
oameni. Nimeni nu se împacă cu sine. Oricine trăieşte din chiştocuri de ţigări şi cafea uscată.
Nimeni îşi scutură zăpada de pe haină ca o pătură. Oricine ar putea scrie o carte. Nimeni uită cum
se mai scrie de mână. Oricine se simte infinit. Nimeni se simte ca un nimeni. Oricine caută fericirea.
Nimeni nu se simte fericit. Oricine e surprins de minunile infime ale vieţii. Nimeni nu crede că ar
exista aşa ceva. Oricine trăieşte din scurte impresii de iubire. Nimeni se îndrăgosteşte de o
persoană la prima vedere, din celălalt capăt de cafenea. Oricine îşi modifică sărutul după buzele
celuilalt. Nimeni nu se potriveşte cu Oricine de prima oară. Oricine are un job cel urăşte pentru a
plăti chiria. Nimeni crede în a trăi cu o singură persoană până la sfârşit. Oricine citeşte cât de mult
poate în mijloacele de transport. Nimeni încă mai preferă vinilurile. Oricine cere vin roşu în serile
împreună. Nimeni nu poate tace tot timpul în serile împreună. Oricine face glume scurte cu tremur
în voce în serile împreună. Nimeni îşi atinge genunchiul şi-şi dă la o parte părul de pe frunte în
serile împreună. Oricine se întreabă de ce îi creşte pulsul când e atins în serile împreună. Nimeni nu
 Incredibila poveste a lui Tuturor şi Nimănui

se la ceas în serile împreună. Oricine deschide prima dată lumina când ajung acasă în serile
împreună. Nimeni nu stă pe gânduri când ajung acasă în serile împreună. Oricine se dezbracă şi se
bagă sub cearceafuri în serile împreună. Nimeni nu strânge îndeajuns de tare persoana iubită în
serile împreună. Oricine crede că timpul nu se va termina în serile împreună. Nimeni îşi aprinde o
ţigară după şi deschide geamul în serile împreună. Oricine face micul dejun în dimineaţa de după.
Nimeni zâmbeşte larg înainte să se spele pe dinţi în dimineaţa de după. Oricine pleacă la jobul cel
urăşte în dimineaţa de după. Nimeni rămâne să facă curat şi să asculte radio în dimineaţa de după.
Oricine află la ştiri de ce va urma. Nimeni nu crede în ce se zice la radio şi caută pe internet. Oricine
se gândeşte că mai e până atunci. Nimeni plânge în pumni şi sună pe Oricine. Oricine încearcă să
se liniştească când simte că pieptu-i va exploda. Nimeni nu poate să-i liniştească şi pe alţii. Oricine
ştie că zilele vor trece fără prea mult sens. Nimeni nu crede încă în sfârşit. Oricine încearcă să
zâmbească mai mult, să iubească mai mult, să fie mai bucuros. Nimeni nu reuşeşte cu adevărat să
zâmbească, să iubească, să simtă bucurie. Oricine ştie că cel mai bun lucru de făcut este să-ţi
continui viaţa ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Nimeni se cufundă atât de adânc în depresie.
Oricine ştie că va avea parte de o altă persoană în viaţă. Nimeni nu contestă asta. Oricine încearcă
să facă fiecare seară împreună, dimineaţă împreună cât mai specială. Nimeni îşi pierde zâmbetul ca
un pas în nisip. Oricine ştie că se apropie un moment în care va fi groaznic de trist şi groaznic de
fericit în acelaşi timp. Nimeni speră ca totuşi să nu se întâmple. Oricine îşi aprinde o ţigară la vestea
primului născut. Nimeni stă în pat plin de sedative. Oricine îşi ţine în braţe infinitele. Tuturor şi
Nimănui. Nimeni zâmbeşte brusc, iubeşte brusc, simte brusc bucurie. Oricine priveşte cum cerul se
aprinde. Nimeni zice că îi este frică. Oricine zâmbeşte când inevitabilul se apropie. Nimenirâde în
faţa inevitabilului şi strânge mai tare în braţe infinitele. Oricine e cuprins de lumină. Nimeni nu mai
deschide ochii.

Tuturor le începe timpul. Nimănui nu i se zice când i se va termina.

Elena Silvana Potocean
Mǎ numesc Elena. Satmaya îmi spun unii, e numele meu
din poveste. Sunt de profesie cititor.

Uneori am impresia cǎ citesc de când mǎ ştiu, poveştile au fost mereu o

parte din viaţa mea. La început le ascultam la pick-up, sau mi le citea
tata searǎ de searǎ. Apoi, odatǎ ce am început şcoala şi-am învǎţat sǎ
citesc, treceam aproape zilnic pe la bibliotecǎ. La finalul clasei I, când
mulţi abia ştiau sǎ scrie, eu citeam deja atât de mult încât m-am ales cu
un trofeu, al micului cititor (pentru cel mai fidel cititor al bibliotecii).

Sunt nenumǎrate motivele pentru care citesc, dar mai ales pentru cǎ eu
cred cu tǎrie cǎ nu existǎ altǎ formǎ de educaţie mai bunǎ decât cititul.

La fel de mult îmi place sǎ scriu. Mai ales despre cǎrţile pe care le citesc,
fiindcă a scrie e felul meu de a medita, iar când mǎ rezum doar la citit e
ca şi cum n-aş face decât sǎ “rumeg” acele cǎrţi, fǎrǎ a le digera apoi.

Sunt o fire destul de schimbǎtoare, aşa cǎ mă plictisesc repede de orice. Cititul însǎ, este o constantǎ în viaţa
mea şi singurul lucru de care nu cred cǎ am sǎ mǎ satur vreodatǎ. În prezent, în afarǎ de lecturǎ, sunt
pasionatǎ de handmade. Ador sǎ fac bijuterii inspirate din cǎrţile pe care le citesc. Mǎ simt ca şi cum în felul
acesta, cǎrţile citite, personajele preferate ar prinde viaţǎ.

Mi-aş dori ca pe viitor sǎ explorez mai mult pasiunea pentru scris, sǎ pot oferi altora mǎcar un pic din magia
cu care am fost eu încântatǎ de scriitorii preferaţi precum Mircea Eliade sau C.R. Zafon.”
 Poezii
Elena Silvana Potocean
 Bisectoare

Bisectoare
Dă-ți noaptea de pe față,
Dezbracă-te de ceață
Și stinge-mă de viață.
Eu sunt amanta care plânge de fericire
când mâna ta îi frânge chipul chimbat
în sânge gravat.

O viață ticsită de câine

Te zbați între ieri și mâine.
Clipind un ochi nesimțitor
Pleoapa îngroapă un dor
De fata cu lună din viitor.

Visam să picuri în mine soare...

Azi spinteci c-o bisectoare
Unghiul de cititoare.
Mi-ai dăruit palate reci și-o vale seacă
Acum orașul mut ca să mă-nchizi în piatră.
 Buchii mărgele

Buchii mărgele
lui Sagy-i înșiră Selene
un Rubik liric, atemporal oniric
la mulți ani

Zalmos mai doarme decembrie

pe lună
Cronos din palme de lapte bătut în
tăcere
pe muză htonica glumă afumă
Hades
înghite-o Semele! fântâna născută
de iele
ocultă se scurge pe pene
Selene
se-avântă scoase din pântec
descântece
apoase penumbre perene cântă
sincreticul
smuls d-eleniste mistere
Herodot
trage tracul din tine
 Fumător de vise

Fumător de vise.1
Ce poți să faci
Când cel mai mare dar al tău
Te frânge ca pe un bibelou?

Când tot ce crești în jur

În tine cască hău,
Când semeni foc și strângi doar piatră?

Ești mică și slabă și singură fată,

Un băț de chibrit cu care el își aprinde
Țigara rulată în visul tău.

Ești scrum de cuvinte,

Copiilor voștri
amantele lui
Le sapă morminte.

Fumător de vise.2
gâtlejuri tăiate de vise
-poemele tale-
miraje sărate pe răni infectate.

lumina ta moartă, o limbă

-mușcată –
de timp mă spânzură-n artă.

fum înecat în poema ta

-copilele lui-
tiran fumător de vise.

poveștile noastre scrum

-abise-
și lună și stele de soare ucise.
 Inexistențe

Inexistențe
Din ce carne-i țărâna mea făcută de vorbele-ți nerostite mă dor?
Prunc nenăscut pe limba ta slută,
Aripi chircite respinse de zbor.

Tu taci și bei și bei și nu îți pasă.

A noastră copilă, o lună albastră
Zidită în casă, o palmă de lut,
Nimic în dureri prefăcut...

Pășește cu grijă, încetișor!

Nu-mi strivi coroanele de dor

Când toarnă sânge de iubiți din zbor
În cupa ta cu vin al fericirii nor.

El tace și bea, îneacă privirea.

Se minte, se uită și crede

Că-n cupă se scaladă iubirea,
Licori ascunzând fericirea.
 Jocul de-a joaca

Jocul de-a joaca

Uită
ce azi uit de uitat
Smulge
exilul din ochi de evreu
Vinde
prezentul un fum vis din album
Respiră
fiori de flori criogene
nu Cerne
balastul la mine pe gene.
Lasă
lumina de cupru să curgă
pe
vene
 moșului

moșului
copiii sunt morți în venele ninse de vreme, crede moșul.
copilul...
zice că moșul e mort, nu mai vine
sub brad, nici în ghete, nici măcar pe la gene.
copiii și moșii sunt morți!
adulții?
penumbrele lor.
iubitule, dezgheață-mi Eul din Tine!
dezarticulat
filmul din carte se taie ca vremea,
suflet
topit în pozele scrise cu noi!

așteptând moșul,
ghetuțele-și calcă-n picioare roșul
pe suflet
vorbește fără implozii, iubitule, mă doare șiretul!
a venit moșul, toarnă poemele-n ghete
rugina
să curgă copilul din noi, pe umbre-nghețate de voi
fără dig, fără vină
rima
să șteargă moșul de tot!
 Muza respinge

Muza respinge
capcane de vise-
abisele noastre ucise.
distanțe smulse din pielea
croită prea mică pe umbrele mele.
n-ai visuri nici vise,
pe aripi închise
atârnă
sămânța de plumb a lui ieri.
absențe. tăcere. muze refuză
să-ți spele păcatul pe ele.
 Nu vrei să fii poetul meu?

Nu vrei să fii poetul meu?

Era un marți…mai destrămat,
Noiembrie sec și stilizat
În bahice ecouri, rime brodate
La mansardele scrântiților ce scriu.
Iar el, poet cu algezii himere
Tot dezgropa la vise moarte printre stele.
Scuipați de vânt în soare,
Plesniți de ploaia visătoare
Ne-am întâlnit pe graiul altui nume-
Talcioc sentimental pitit în ghebul din bărbie.
Vibrând în univers
Un cer muiat în fapte,
Poetul clipelor ce dor
Mi-a prins stihia pe-un cadran.
La rebusul privirii mute-
Reflex netălmăcit de mangal,
Smulgea versuri cucute
Din bucle pătate de soare.
 pocalipsum

pocalipsum
Tu…
ai auzit vreodată cerul
cum cântă din greieri de gheață finitul?
bucla de nori roade rugina
și rade sunet de staniu
scurs pe sorții de zei
cesIUM rEzistă-n surdină
sorgul unge retina
în pâlc de sulfină
cenușa de vis e pe vine.
 Puștiului

Puștiului
În trupul tău, Arhanghelul Mihai,
Al umbrei de sub stele colț de rai
Vibra visând în lună.
Cu slove și moroi mă luam la trântă-
Uragan de mistere și patimi de sfântă
În cartea destinului frântă.
Gonind pe lună veniși în ajutor,
Cu focul tău aprins în mine
Cu visul meu înaripat din tine
M-ai uns în nepătruns biruitor.
Dând vieții mele sens
Cu-atâtea lumi sădite în fila unui călător-
Povești dospite din amor,
Eu astăzi îți închin un vers.
Buchet sfios, de roze-n ploi- un mulțumesc
Din ochi de mare și veri nestinse-n depărtare-
Al lunii te iubesc.
 Replicații futuriste

Replicații futuriste
”vei coborî scările, umbrele vor face ca odinioară, nebune, salturi mortale, din trapez în trapez, cu fiecare pas
genunchii vor fi mai ferm înfășurați în moment, palma va înainta mai precis, cadru cu cadru, pe balustradă,
pășești între ai tăi, nu mai e mult, îți ocupi locul ca de obicei, întorci capul, îl privești, o privești, mă vezi pe mine
cum îți fac complice cu ochiul, apoi dispar-- facem funde, filmul țîșnește din aparat.” Sorin Despot

un pic până la ziua-n care, sublimând claustrofobii sentimentale,

Pan!ka necunoscutului
cu fixațiile-n colant, pe dos, trecutu-și
va întoarce umbra unde-i locul ei. Umerii
goi, golind timpul de glas inutil, dezbracă și umplu cuvinte-răgaz.
noi, nevăzute avânturi, te-ai putea grăbi să le numești stănesciene,
privim, zâmbim, stârpim orice venin din viscere-n valea visului vag.
pătrate anoste, vârâte cu coada lor șchioapă de frică- flămânde de
flame- în vals de cercuri albastre. vărsam pe voal vin, cercul distih
de pe deget învârte îmbată și-i șterge din clip. fotografia noastră-i
pe filmul în care nu joacă alții mascând marionete mici și brunete,
machete lui mâine mătănii, mumii de marii molfăind manii cenușii
din motani de copii.
îl privesc, o privești,
vorbim într-un zâmbet.
sunt alte povești .
o simplă hârtie
le poartă pe mîine
vecinii
 Sefisme

Sefisme
Timp
îi sforăie –n oalele oarbe
lăptoasa lavazza-i amestecă limbi
mâna de scris suflată-i în vânt și-o poartă altă copilă
creatul creează pe altul pe sine
se pierde-nceputul în zbor când uiți mersul

Versul
nu-i poartă picioare aroma viselor
Lui
cu mintea pierdută fericirea strănută
petale scot ochii din tâmple
Doare
să prind nevăzute-le-tale

aici e țara timpului răsare

vezi capete îndopate făcând mătănii la orare
timpul își poartă pe altă cărare marea
ruptură târâtă pe zgură

uneori timpul sunt eu te opresc

beau un pic de nimic din amicul de ieri
scorțișoara de azi destram de pe tine descos
2-3 urme se bat înainte pe visul nebun
Sunt eu, ești tu, sau suntem
Uitând-o pe lume
Văzând doar în Iume
 Stingeri

Stingeri
Bat clopote-n mine…
În ochii tăi s-a stins lumina mea.
Pe falduri rubinii de ceață
Relații complicate
Sărută moartea la distanță.

Tu viață împăiată călărind văzutul,

Pe ce Lubov străin trădezi trecutul?

Noi doi, vetuste bibelouri

Știrbite în palavra-ți mută,
Pomeți pavați de visul altei vieți,
Fiori încolăciți pe nevenite dimineți.
 Tensiuni la mansardă

Tensiuni la mansardă
iubirea lor
absentul cu mâini înălțate
clădind fitil în copil
în urlete taie
ape cu brațe
scăldate în maci

cutremur
o moarte mică
se toarnă în sticlă
Mi’kkai și Luna
Elena Silvana Potocean
 Mi’kkai și Luna

”Descoperiți-vă trecutul la vreme

Are și el un termen de garanție…”

I
a sacrul, dă-l de toți pereții, mânjește-l cu șapte feluri de noroi și tot degeaba, din lumină poți
să faci doar umbre, niciodată întuneric. Tot așa și Luna, izgonită pe pământ, îngropată în
coșciugul unui trup de muritor, n-avea cum să funcționeze după legile lor. Îmbrăcată-n chip de
lut, prinse suflare-n Smederevo, într-o crâșmă împuțită de pe malul Dunării, în a doua lună a iernii.
Purtând urme de la inelul lui Uranus, cu apă moartă și vie stropită sub limbă, știuse că-i semn de
aer, nedefinit, și n-are să cunoască faima. Cu picioarele pe pământ și capul în nori, ca toți poeții, n-
avea alte puteri speciale, decât viziunea și cuvântul. Nefiind un om obișnuit, bântuit numai de
amintiri, ci prinsă-n bătălia dintre viitor, prezent și trecut, ceea ce-i oferea unicitate, se amuza
adesea numindu-se viitorolog amator.
Era, desigur, ironie. Râdea mereu în sinea ei de fraierii ăia ce reduceau viitorul la o
savantă ecuație. Viitorul nu-i cu x și y și alte soiuri de necunoscute, e mult mai simplu, o adunare
de pași mărunți, o sumă de alegeri. El nu se calculează cum cred ei, de-un matematician, și nici nu
se ghicește în ceașca de cafea ciobită a țigăncii de pe maidan. Ci, mai degrabă, prin darul de
mentat se construiește un fel de catedrală a zilelor de ieri, de azi și mâine. Trăind adesea-n stare
cuantică, Luna știa că nu-i un joc de-a cauza și efectul, că viitorul nu-i viitor și, adesea, el ne
transformă trecutul. Ce nu știau majoritatea e că, la început a fost sfârșitul, timpul e doar o teorie
iar lucrurile nu se deplasează, ci doar se desfășoară și înfășoară.
Doar o copilă cam rebelă, fostei zeițe selenare, deși avea darul anticipației, dar și ceva
noțiuni de psihologie colectivă, nu-i prea păsa să caute viitorul omenirii. Și nici n-avea vreun sens,
ce nu-s capabili să-nțeleagă, oamenii cel mai adesea resping din start. Cunoscătoare a fenomenului
de dependență senzitivă, avea de gând să se folosească pentru sine de timp pe post de
amplificator, jucându-se cu așteptările.
Suferind de aceeași amnezie colectivă ca tot omu’, era adusă adesea-n pragul nebuniei
de nişte emoţii nejustificate, trăind cu-un set de amintiri ce nu știa la început că-s ale sale. Cum e
posibil să îmi amintesc lucruri ce nu s-au petrecut nicicând? se întreba adesea, plângând din senin
fără să ştie de ce, oprindu-se cu greu, după clipe ce păreau infinituri de durere, după ce ţâşnea din
ea potop de lacrimi prevestind apocalipsa multor lumi. Simțea cum creşte-n ea un dor ce o golea
de suflet. Atâtea lumi în mine şi toate goale, ţinuturi otrăvite în care nici măcar umbrele trecutului nu
mai voiau să-şi poarte paşii, se tot plângea, gândindu-se la el, călăul, cel care-a detronat-o din
locu-n care Mama o urcase cu multe vieţi în urmă, piedestalul pe care chiar şi oamenii o păstraseră
de-a lungul veacurilor şi unde părea de neatins. Sau cel puţin aşa credea.
Aşa cred oamenii, cam multe când știu, de fapt, mult prea puţine. Se simt obosiţi,
împovăraţi, habar n-au că sunt suflete vechi, uzate de-atâtea încercări de-a se întoarce în graţia
divină, reduse la funcția de simple găleți pentru durere adesea pline ochi. Cărând în spate atâtea
 Mi’kkai și Luna

vieţi irosite, păstrează în minte amintirile lor reprimate, îngrămădite prin cotloane prăfuite, peste
care păianjenii timpului au brodat pânzele uitării… şi-apoi se miră de unde atâta populaţie
înnebunită. Nici măcar suflet nu mai au majoritatea, l-au împrumutat, l-au amanetat, l-au vândut
pentru iluzii, pentru o clipă de fericire. Iar dacă n-au făcut nimic din toate astea, l-au călcat singuri
în picioare, l-au otrăvit cu tot felul de obiceiuri de diavol insuflate.

Şi-atunci, se întreba Luna, pentru cine să-mi sacrific acum momentul meu de fericire, chiar
de ar fi unul scurt. De ce m-aş întoarce sus pe boltă trăind o eternitate de singurătate? Cuvinte mari,
cântece, ofrande, coroana de Împărăteasă a zilei şi a nopţii, cu ce m-ar încânta să fiu regină de
neghiobi, să-şi plece capetele n-aintea mea o ceată de suflete pierdute. Prefer să rămân unul dintre
ele, un muritor de rând, dacă ştiu că asta e şansa mea la un colţ de rai.
Dar ei nu ştiau, biete suflete rătăcitoare pe pământ, ce norocoase sunt. Se cred prizonierii
destinului, supuşi fatalităţii, ca Iona-n burta peştelui. Habar nu au de libertatea lor, de Dumnezeul
ce zace-n fiecare dintre ei. Visează la lumea de deasupra norilor şi vor să fie ca și cei de-acolo,
crezând că raiul e în ceruri. În timp ce aceia, aştrii, îngeri, zei şi care mai sunt în lumea de sus,
tânjesc după o clipă de-a lor, după o viaţă tihnită de muritor.
Dezgolită și pustie, ca un codru când din frunză-i fuge toamna, se simțise Luna în ziua-n
care a căzut în lume. Nu știa pe-atunci ce privilegiu e să fii femeie. Curios lucru mai era, seva dulce
și călduță, care-i tot valsa prin trup, gâdilându-i fiecare vinişoară. Îi venea mereu să se scufunde-n
sine, când vedea cât e de cald și bine. Nici un pic din focul ce o schingiuia pe vremea când era un
soare, nici măcar o briză amintind de lumina tremurândă-n care se-mbrăca inerţia sa glacială-n
orele de selenară. Ce n-aş da să-mi pot păstra licoarea vălurindu-se senzual prin mine şi când m-oi
întoarce-n lumea mea, își dorise fosta Împărăteasă. Lună sângerie! se tot tem și se agită
pământenii. Ce-o fi însemnând asta aici, nu ştiu, dar cred că nu-i de bine cugetă senină. Ah, luna
nebuna! râd iar stelele de ea!
Oricât ar fi fost de limitată, în trupul său fragil de fată, cu mintea-i tulburată, tot intuia
câte ceva. Amintirile și le purta ca pe o cicatrice, o urmă care nu dispare doar pentru că nu-ţi mai
aminteşti împrejurările în care s-a produs rana. Iar o iubire divină nu poate fi ştearsă cu buretele
timpului, că doar nu e scrisă în slove de cretă pe o tablă spărgubilă, ci în atingeri de foc pe inimi de
sfinți. Azvârliți în straie de uitare, depărtare și-ntristare, tot nu și-a uitat iubitul, uniți fiind de un nod
mai tare decât cel Gordian, pe care nici toate gurile nesătule de Timp din lume, care mușcă din toți
și toate nemilos, nu l-ar putea vreodată rupe. Ce altă legătură-i, oare, mai puternică decât cea
dintre victimă și-al său călău?
Luna descoperise fericirea pe pământ. Venea sub formă de iubire și se numea Mi’kkai.
 Mi’kkai și Luna

Cele mai bune glume sunt ale divinității. Cine l-ar fi ghicit pe protectorul Israelului,
căpetenia oștilor celeste, isprăvind pedeapsa în trupul unui puști cu aer de Don Juan. Mai grav era
că el, spre deosebire de Lună, nu-și amintea nimic. Ca gluma să fie și mai bună, juca probabil rolul
unui Frumos din pădurea adormită. De prima oară, ce-i drept, nici domnișoara selenară nu-l
recunoscuse. Credea că-i doar un puștiulică șmecheraș, cu mult prea mult tupeu care, profitând
de-o atmosferă cam romantică, avuse îndrăzneala de a-și împreuna buzele dulci cu ale ei.
A doua oară însă, când s-au văzut, s-a iscat un adevărat big-bang sentimental.
Întâlnindu-se privirile lor, s-au ciocnit particulele ce compun lumea, a fost ca şi când toate lumile s-
au întâlnit, ca şi cum conştientizarea iubirii ar fi rearanjat atomii ce compun viaţa, dând naştere
unui nou Univers. Timpul se oprise în loc deşi, la distanţă de o lungime de braţ unul de altul, nu a
mai existat nici un pic de spaţiu între ei, rămânând suspendaţi într-un soi de vid. Erau iar în
pântecele Mamei, aşteptând să fie renăscuţi, uniţi de astă dată într-un destin ce părea să fie în
favoarea lor.
Fluturaşii inocenţi şi fragili se transformaseră în adevăraţi balauri care le zvârcoleau
trupurile mai ceva ca într-o transă produsă de ayahuască. Sunetele puse în mişcare de jocul limbii,
de valurile buzelor, erau precum şoaptele vântului, gândilându-i pe la urechi şi făcându-i să simtă
fiori catifelaţi de gheaţă pe şira spinării. Nici inima nu le bătea în felul ei obişnuit, ci în ritmul nebun
al tobelor şamanice, făcând sângele din ei să pulseze din ce în ce mai intens, clocotind de dorinţă,
aproape să dea pe dinafară, eliberându-se din trupul mult prea mic pentru o asemenea povară…
Ioan Claudiu Todoran
La terminarea liceului oscilam intre stiintele reale, cele
umaniste si cateva orase din tara pentru continuarea studiilor.
Intr-un final, Clujul a fost orasul care m-a adoptat in mod real si de 4
ani imi duc traiul aici.

Prima amintire legata de cititul cartilor e undeva de prin clasele mici.

Primisem cadou de la maica-mea un volumas cu fragmente din
“Amintirile” lui Creanga si cateva povestiri. Imi facusem o ratie zilnica de
pagini pe care sa le parcurg fiindca mi-era teama ca o sa ajung la
sfarsitul cartii si nu o sa mai am ce citi. Problema s-a rezolvat, iar cand
am mai crescut am continuat sa-mi cumpar carti in detrimental altor
lucruri considerate de unii mai utile. Cu SF-ul si fantasy-ul am inceput
sa cochetez ceva mai tarziu, iar acum citesc predominant din aceste
genuri. Perioadele de “efervescenta culturala” sunt alternate de perioade
in care nu citesc atat de mult pe cat mi-as dori.

Sunt un mare amator de ceai si fidel ascultator de rock (de la clasic la genurile “suparate” ale metal-ului).

Visez la ziua cand chiria se va plati singura, la micul dejun o sa primesc o carte si un ceai, iar seara o sa gatesc
din legume care cresc singure, natural si inexplicabil pe masa din bucatarie.
”
Moartea muzelor
Ioan Claudiu Todoran
 Moartea muzelor

M
âinile lui desenează forme curioase pe tastatura care păcăne dureros sub povara
degetelor groase. Un furnicar se formează pe ecran, câte un semn negru pe rând, într-o
cadenţă demonică. Bucată cu bucată, capodopera ia naştere. Bărbatul scrie de parcă
fiecare frază care se scurge pe monitor îi dă încă o gură de oxigen, cât să mai ducă la capăt încă un
rând.
Pe birou, lângă o oglindă, se văd scrijelite iniţialele sale: M.M. În stânga lui stau aşezate cutii
de lemn, nu mai mari decât un cub rubik. Au toate aceeaşi formă şi culoare, însă conţinutul diferă.
Fiecare ascunde câte o muză. Unele arată ca Tinkerbell a lui Peter Pan: luminoase, zâmbitoare, de
mărimea unui pumn. Altele sunt la fel de mici, însă sunt epuizate, stoarse şi zbârcite iar ochii lor
minusculi nu par a fi capabili a mai oferi inspiraţie. Mai apar şi ceva animale, papagali, ba chiar şi
obiecte. Detestă aricii, însă aceia apar destul de rar. De fiecare dată, după ce deschide cutia de
lemn, prinde fiinţa care se găseşte acolo în pumnul lui de măcelar, îşi aşează degetele astfel încât
să fie sigur că nu îi scapă, apoi îi smulge capul cu dinţii. Ronţăie în timp ce priveşte rândurile de text
din faţa lui, plescăind satisfăcut. De fiecare dată când face asta, vede rândurile care se cer scrise în
continuare pentru a termina capodopera. După ce termină de mâncat, îşi reia scrisul în aceeaşi
cadenţă. Pauzele lui sunt rare, şi doar pentru a aduce un nou set de cutii cu muze.
În acelaşi timp, cu fiecare fiinţă care-şi găseşte sfârşitul acolo, undeva în lume un alt scriitor
îşi pierde definitiv muza, iar la scurt timp inspiraţia, trezindu-se impotent în faţa foilor pe care ar
trebui să le umple.

***

Ş
edinţa cenaclului literar era pe terminate, însă cei doi preşedinţi discutau despre uniunea eului
liric cu natura şi relaţia poetului cu divinitatea în contextul existenţei efemere. Invitaţii mai în
vârstă se prefăceau că ascultă, afişând un zâmbet tâmp, în timp ce tinerii aspiranţi se foiau
neliniştiţi pe scaune, ştiind că textele lor vor rămâne necitite până data viitoare.
„Ce fandosiţi”, rosti Marcu în barbă, fără să-l audă nimeni. „Încă cinşpe minute şi gata”. Îşi
roti privirile pe pereţii murdari şi îşi frecă mâinile. „Ah, ce ar merge o ţigară”. Îi făcu semn cu ochiul
lui Andrei, care îi împărtăşi parcă gândul, şi scuzându-se, amândoi ieşiră pe coridor. Nu observă
nimeni lipsa lor.
Pufăiră din ţigări.
-Ştii, mă întreb de ce mai venim noi aici în fiecare săptămână, rosti într-un final Marcu.
-Pentru că avem nevoie de ei. Cel puţin deocamdată, îi răspunse Andrei.
„Alt idiot” se gândi Marcu. Andrei făcea parte din categoria scriitorilor cu multiple volume
scoase, toate la câte o editură de cartier, în maxim 50 de exemplare împărţite pe la rude, prieteni şi
poate câtorva critici care îi mai datorau una, alta. Ca persoană era de treabă, însă ca scriitor Marcu
 Moartea muzelor

îl detesta din cauza compromisurilor pe care acesta le făcuse în detrimentul artei. Îl detesta şi mai
mult pentru compromisurile pe care urma să le facă pentru a accede în Liga Profesionistă de Scris.
Întâlnirile de la cenaclu făceau parte din aceste compromisuri. „Şi uite-mă şi pe mine cum am intrat
în horă şi nu mă mai scoate nici dracu’ de aici!”
-Şi, Andrei, cum merge lucrul la roman?
-Bine, am ajuns cam pe la jumătate.
„Cam pe la jumătate” însemna că încă se căzneşte la prima pagină, cu începutul acela
bombastic, fără cusur, paragraful care trebuia să agaţe orice cititor, să-l facă sclav şi să-l ţină lipit
acolo până la sfârşitul cărţii. Apoi, după ce parcurgeau paragraful respectiv, cititorii cei superficiali,
care nu înţelegeau cât de geniale erau scrierile sale, erau datori să-i dedice cânturi, să-i ridice
statui, să-i aducă ofrande şi să-l înalţe cât mai sus pe piedestalul literaturii. Andrei zâmbi satisfăcut
şi mai trase o dată din ţigară.
Marcu era dezgustat de stilul lui Andrei. Scrisul tern şi fără emoţie. Frazele acelea voit
sofisticate, dar care erau mai lipsite de profunzime decât o coadă de mătură. Şi ştia exact care era
procedeul după care scria Andrei. Aşternea o frază apoi lua un dicţionar de sinonime şi înlocuia
aproape toate cuvintele. N-avuse niciodată răbdare să citească mai mult de trei pagini scrise de
Andrei. I se păru că nu ajunge nicăieri. În schimb, Marcu îşi crease o regulă proprie, de a avea cel
puţin o întorsătură de situaţie la trei pagini, un twist care să dea peste cap toată acţiunea şi care să
anuleze tot ce crezuse cititorul până în acel punct. „Suspans, suspans, suspans înainte de toate” era
motoul său.
-Mi-aş vinde un rinichi să pot publica în străinătate, spuse Andrei din senin, trăgând în
continuare satisfăcut din ţigară.
-Amice, visezi cam departe. Ştii ce greu e să ajungem dincolo. Mai întâi e Liga Profesionistă
de Scris. Acela e primul pas pentru noi. De acolo încep să vină şi beneficiile financiare, contracte
solide, ceva publicitate plus recunoaşterea oficială. Şi, o dată cu recunoaşterea, şi ceva femei,
desigur.
Lui Andrei i se păru că simte un damf venind dinspre Marcu.
-Da, ştiu, Liga Profesionistă e primul pas. Dar ştiu că putem ajunge acolo. Amândoi.
Regulile sunt simple şi sunt doar două: publicarea într-o antologie cu însemnarea aferentă şi proba
cărbunilor.
Antologiile erau cele mai mari volume scoase pe piaţă, cele mai vândute şi cecurile pentru
textele publicate acolo erau grase. Însă erau extrem de puţini cei care ajungeau la o astfel de
performanţă. „Însemnarea” era strâns legată de publicarea într-o antologie şi simboliza sacrificiul şi
eforturile depuse de scriitori pentru artă. După apariţia antologiei, autorii erau chemaţi la sediul
Ligii Profesioniste de Scris şi erau însemnaţi pe spate cu un fier înroşit. Simbolul era o carte cu
pagini deschise şi asta marca primul pas către acceptarea în Ligă.
Proba cărbunilor se ţinea în Sala Mare a sediului, unde era întins un covor de cărbuni
aprinşi. Candidaţii erau nevoiţi să-l parcurgă desculţi, iar la fiecare pas trebuiau să arunce peste
 Moartea muzelor

cărbunii încinşi o carte al unui scriitor pe care îl urau, de regulă coleg de generaţie, însă mai puţin
norocos sau înzestrat. Era obligatoriu să aştepte să ia cartea foc apoi să calce pe paginile care se
dezintegrau. Asta simboliza biruinţa lor asupra literaturii neserioase, asupra acelora pe care îi
depăşiseră. De obicei, candidaţii care terminau proba zăceau câteva luni prin spitale până puteau
să păşească din nou, însă o dată ce terminau şi această probă, erau acceptaţi în Ligă. Cei care
abandonau în timpul probei, erau stigmatizaţi şi pierdeau definitiv şansa de a deveni membri ai
Ligii. Cenaclurile îi ajutau în sensul că se vorbea în secret că scriitorii care erau agreaţi de către
preşedinţii unui cenaclu (ei fiind membri la rândul lor în Ligă) aveau parte de o a doua probă, mai
uşoară, de un covor mai scurt.
Andrei şi Marcu se întoarseră în sală. Spre exasperarea tuturor, discuţia încă nu se sfârşise.
În cele din urmă, unul din presedinţi dădu un anunţ care îi făcu pe Marcu şi Andrei să tremure pe
scaune.
-Un fost colaborator al acestui cenaclu, important scriitor, doreşte să publice o antologie cu
texte româneşti. Tot ce trebuie să faceţi e să trimiteţi direct lui textele. Dar alegeţi textele bune, cele
mai bune pe care le aveţi. El se va ocupa mai departe de selecţie şi publicare. Dacă reuşiţi să intraţi
în antologie, plata va fi excelentă şi e o şansă uriaşă pentru a vă face cunoscuţi. Liga a aprobat deja
realizarea acestei antologii.
Participanţii zâmbiră încântaţi.
-Deci, Popescule, îţi spuneam de eul liric... reluă preşedintele discuţia cu vocea lui fonfăită.
Andrei şi Marcu nu dormiră mai bine de o săptămână. Aleseră textele pe care ei le
considerau cele mai reuşite, îşi stoarseră toate sursele de inspiraţie, şlefuiră textele până când au
început să lucească timid. Îşi simţeau visele de mărire atât de aproape...
Trimiseră textele la adresa de contact menţionată de preşedintele cenaclului, apoi
aşteptară... şi aşteptară....

***

Î
şi freca tâmplele brutal, de parcă ar fi vrut să alunge toată gălăgia care era în capul său, toate
lucrurile care se cereau scoase afară, dar de care el nu mai putea să se atingă. Personaje
imaginare duceau dispute acolo, conflicte armate, relaţii eşuate, sex, drame şi bucurii,
amestecate într-un haos asemănător cu cel de la începutul Universului.
Masa de lucru era aproape goală, renunţase la maşina de scris pe care o folosise ani de zile
pentru a-şi realiza manuscrisele, iar acum doar câteva pagini goale rătăceau dezordonate. Un
singur rând. Atât reuşi să scrie în ultimii doi ani. Asta era tot ce mai putuse să scoată dintr-o minte
care dăduse best-seller-uri ani la rândul. Criticii îi considerau fiecare carte apărută o nouă răscruce
în literatura americană. Ce rost avea el dacă nu putea să mai scrie nimic?
Se linişti şi deschise sertarul în care îşi ţinea revolverul. Sertarul nu scoase nici un zgomot,
aprobându-i parcă gestul. Luă revolverul. Acesta luci în razele soarelui care străbăteau fereastra
 Moartea muzelor

uriaşă. Duse ţeava la tâmplă. Răceala metalului îi dădu fiori. Apasă pe trăgaci, iar glonţul îi
străpunse cutia craniană, oprindu-se în tabloul tatălui său care atârna pe unul din pereţii camerei.

***

M
arcu nu reuşi să scrie nimic vreme de trei luni. Nu primise nici o veste legată de
antologie, iar la cenaclu nu mai ajunse. Nu se simţea în stare.
Se apucă din nou de băut, aşa că îşi petrecea zilele şi nopţile mai mult ameţit
decât treaz.
Încercă din nou să scrie. Fără folos. Cuvintele dispăreau înainte de a ajunge în vârful
degetelor. În ultima zi, Marcu stătu aşa în faţa calculatorului cale de vreo trei ore, fără a scrie nimic,
holbându-se la cursorul care clicăia pe ecran. Nici somnul nu-l ajută, nici plimbările lungi prin parc
şi nici restul tâmpeniilor pe care le citise într-o carte de self help apoi într-un tutorial care
presupunea că ar trebui să îi ajute pe scriitorii care au ‘writers block’.
“Asta să fie oare?” se întrebă el, însă era convins că asta se întâmpla doar acelor scriitori
care dăduseră deja literaturii opere valoroase. Romanul pe care îl începuse înaintea lui Andrei era
abandonat de ceva vreme la capitolul trei.
În ziua aceea, renunţă la calculator şi încercă să scrie ceva de mână, dar sfârşi prin a lăsa
notiţe stupide pe colţurile paginilor şi desenă spirale, spirale care erau obligate să se repete la
nesfârşit pe paginile pătate ale caietului.
Căută bricheta şi pachetul de ţigări. O mişcare scurtă. Zgomot. Flacără. Un nou fum.
Continuă să soarbă cu sete ţigara, privind foile goale care se aşterneau în faţa lui. După o vreme
lăsă pixul din mână şi se uită la ceasul aruncat pe birou. Ceasul se blocase şi arăta ora 1.
Se ridică greu şi merse în bucătărie. Ţevile învechite începură să ţiuie îngrozitor când dădu
drumul la robinet. Apa se limpezi doar după ce jetul abundent umplu chiuveta cu un lichid de
culoarea mâlului. Gustă apa, însă în momentul următor aruncă cana peste grămada de vase
murdare din chiuvetă.
Cercetă frigiderul, iar după ce găsi singura conservă rămasă, începu să caute tremurând
sticla de vodcă pe care ştia că nu o terminase cu o seară în urmă. O găsi în spatele dulapului, unde
tot el o ascunse în momentele de luciditate. Aruncă după două înghiţituri conserva şi continuă să
bea cu sete lichidul din sticlă, în timp ce pe barbă i se prelingeau picuri licoroşi, puternic mirositori.
Continuă ritualul păşind haotic prin toate camerele până când, într-un final, căzu mort de beat pe
jos. Adormi acoperit doar cu un colţ al plapumei pe care îl prinse în cădere.
Îl treziră nişte bătăi puternice în uşă, însă abia se ridică, după vreo cinci minute în care
bătăile nu încetaseră. Era convins că se aude de la vecini, el nu mai avuse musafiri de nici nu-şi mai
aducea aminte când. Deschise uşa fără a se uita prin vizor, iar o femeie şi un bărbat intrară în
cameră, împingându-l în uşa de la debara.
-Hei, hei, ce mama mă-sii credeţi că faceţi?
 Moartea muzelor

Femeia îl luă de guler şi îl aruncă în cameră, pe podea. Se aşeză pe canapea, strâmbând din
nas când simţi putoarea din cameră. Bărbatul trase un scaun şi se aşeză pe el, în faţa lui Marcu.
Marcu simţea că ţeasta o să i se despice dintr-o clipă în alta şi încercă să se dezmeticească.
-N-am nimic, n-aveţi ce fura de la mine, le spuse străinilor.
-Stai liniştit, n-am venit să furăm, răspunse bărbatul.
Marcu privi atent la cei doi şi, de parcă i-ar fi tras cineva o perdea de pe ochi, îşi dădu
seama cine sunt.
Începu să râdă singur.
-E o glumă, aşa-i? O futută de glumă.
-O glumă eşti tu, răspunse femeia încleştându-şi din nou pumnul. O glumă de scriitor, asta
eşti.
Marcu se uită la ea din nou. Era ea, personajul feminin din romanul său. Ştia asta pentru că
o construise după imaginea fostei sale soţii: brunetă, cu ochi albaştri pătrunzători, picioare lungi,
frumoase, dar deosebit de impulsivă şi violentă. Monica, ăsta era numele ei în roman. Iar celălalt nu
avea altcineva cine să fie decât Pavel, personajul principal al romanului.
-Ascultă, Marcu, poţi să stai în continuare să nu faci nimic, să te îneci în propria putoare şi
să crăpi dracului în mizeria asta, sau poţi sau bagi la cap ce avem să-ţi spunem.
Marcu râse din nou amuzat:
-Bine, „fiule”. Adică, presupun că-ţi pot spune “fiule”, de vreme ce eu te-am creat, nu?
Monica se ridică de pe canapea şi îl pocni în faţă.
„Căţeaua naibii, chiar că am facut-o leit nevastă-mea” gândi Marcu, în timp ce falca începea
să i se umfle.
-Ascultă, nu avem mult timp, continuă Pavel. Spune-mi, Marcu, aşa-i că a trecut ceva timp
de când ai reuşit să scrii ceva? Vroiam să dau cu presupusul că eventual te-ai şi apucat de băut sau
droguri, dar după cum arată cocina asta, e destul de evident cum stă treaba. Sau, ai avut chiar
gânduri suicidale?
Lui Marcu îi dispăru rânjetul de pe faţă.
-Ce vrei să spui?
-Vezi tu, Marcu, nu eşti singurul care nu mai poate scrie nimic. Şi toţi credeţi că e ceva
natural, că s-a întâmplat ceva cu voi. Şi, s-a întâmplat, într-adevăr, dar nu ce vă imaginaţi. Cineva
colectează muzele scriitorilor, le vrea doar pentru el, pentru a scrie cea mai mare operă a literaturii
universale.
Marcu izbucni din nou în râs:
-Muză? Ce vorbeşti? Spui că d-aia nu mai pot scrie, pentru că mi s-a furat muza?
Monica îl pocni din nou. Pavel dădu să spună ceva, însă renunţă.
Femeia se întoarse către Pavel:
-Ţi-am zis că nu are nici un rost să discutăm cu netotul ăsta.
Pavel nu îi răspunse, ci se întoarse către Marcu:
 Moartea muzelor

-N-ai decât să râzi, dar eşti şi tu în pericol, şi noi. Toţi scriitorii care au păţit asta s-au sinucis
mai devreme sau mai târziu. Iar noi doi riscăm să nu mai existăm dacă nu o să mai termini
niciodată romanul ăla, spuse arătând către el şi Monica. Atât am avut să-ţi spunem. Restul depinde
de tine.
-Şi de unde vrei să ştiu ce ar trebui să fac? Unde ar trebui să încep să caut ?
-Textele pe care le-aţi trimis pentru antologia aia. Acolo o să afli răspunsul, mai adăugă
Pavel, iar apoi se ridică şi plecă cu Monica.
Marcu se uită la picioarele ei.
-Staţi aşa, de unde ştiţi voi toate astea? Şi cum naiba aţi apărut aici?
-Nu ştiu, spune-ne tu. Tu eşti scriitorul şi e apartamentul tău.
Trântiră uşa, lăsându-l pe Marcu fără cuvinte. Deschise uşa să se uite după ei, însă nu era
nimeni pe scări. Fugi la baie şi să spălă cu apă rece pe faţă. Era convins că avuse un coşmar. Ochiul
vânăt şi falca umflată spuneau însă altceva.

I
***
ntrarea la metrou era aglomerată. Căldura era aproape insuporabilă în oraş şi toţi îşi doreau
măcar câteva minute de ploaie. Oamenii intrau şi ieşeau din staţie de parcă ar fi intrat în burta
unei balene albastre. Toţi alergau cu privirile rătăcite, de parcă ar fi fost chemaţi undeva.
Pe partea dreaptă a scărilor rulante stătea o femeie îmbrăcată cu o haină mare de blană.
Dădea impresia că era mult prea grea pentru ea, căci abia se putea mişca. Transpiraţia îi curgea
şiroaie pe corp şi abia mai putea respira. „E de-ajuns.”, îşi spuse ea în dimineaţa aceea. „Patru ani
fără să scriu nimic. Patru ani... Atât a fost. Nu mai pot suporta tot ce se petrece în capul meu. Dacă
nu pot să ma eliberez scriind, atunci o voi face altfel”.
Două minute arăta ecranul de afişaj. Două minute până când următorul metrou trebuia să
sosească pe peron. Şi aici, aglomeraţie. Bărbaţi la costum, ducând valize diplomat, femei îmbrăcate
business vorbind tare la telefon. Studenţi cu ghiozdanele în spate sau elevi gălăgioşi. Un copil îşi
mânca zâmbind îngheţata în timp ce mama bătea nervoasă din picior.
Femeia păşi după linia care marca limita de siguranţă şi privi către luminile care se
apropiau. În timp ce mesajul de avertizare se auzea în boxe, sări în faţa metroului.

M
***
arcu se pomeni vorbind cu Andrei despre ciudata vizită a personajelor sale. Acesta îi
mărturisi că nici el nu mai scrisese nimic cam tot de atâta timp. Totul părea o nebunie.
Andrei crezu sincer că Marcu a fost afectat iremediabil de cantităţile uriaşe de alcool pe
care le ingerase. Opinia i se schimbă după ce auziră amândoi că un coleg de cenaclu se sinucisese
cu o zi în urmă. Era singurul care mai trimisese un text pentru antologie, în afară de ei doi.
Unul din presedinţii cenaclului, Popescu, se hotărî să vorbească doar după ce îl bătură vreo
jumătate de oră şi-i stropiră rănile cu vodcă. Nu aflară mare lucru de la el, însă le dădu adresa de
 Moartea muzelor

acasă a scriitorului care alcătuia antologia. În acel moment nu mai conta antologia sau Liga. Tot ce
era important pentru ei era să nu aibă aceeaşi soartă ca restul scriitorilor.
Două ore mai târziu, Marcu şi Andrei se aflau la adresa primită de la Popescu. Un vechi
conac unguresc, cu o poartă de fier şi ziduri de aproape doi metri. Arăta părăsită, dar undeva la
etajul trei era aprinsă o lumină într-una din camere. Cei doi ajunseseră deja în faţa casei când îşi
dădură seama că nu aveau nici o armă la ei. Un gemuleţ era deschis către pivniţă. Printr-o instalaţie
de metal treceau constant pagini cu text, apoi intrau într-o plasă neagră de unde ieşeau nişte cutii
mici de lemn, nu mai mari decât un cub rubik...
Marcu privea instalaţia în timp ce colegul său se codea să intre în pivniţă. La capătul
instalaţiei era o ladă în care cădeau toate cutiile. Luă una din cutii şi o deschise. O Tinkerbell încerca
să se ascundă, ghemuindu-se în poziţia fetusului. Marcu se întrebă dacă e treaz.
-Te rog, nu... spuse vocea cristalină din cutie, ca o şoaptă purtată de vânt.
-Nu, ce? îşi auzi Marcu vocea.
-Nu mă omorî, spuse din nou Tinkerbell.
-Eu nu sunt el... nu vreau să... Ascultă... eu vreau doar să-mi recuperez muza, să pot scrie
din nou. De asta sunt aici. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă!
Tinkerbell îşi luă zborul din cutie, privind cu ochii ei minusculi în jur, de parcă ar fi aşteptat
ca în orice clipă să fie înghiţită de un monstru invizibil.
-Măcelarul... e sus... stoarce din toate textele inspiraţia scriitorilor, muzele capătă formă
materială... apoi le mânâncă... pentru a le lua inspiraţia şi a scrie cea mai bună operă... Doar aşa
poate continua, hrănindu-se constant. Instalaţia asta e cea care face totul...
-Cum pot să o distrug?
-Nu poţi, dacă faci asta o piară toate muzele care au fost deja materializate. Nenumăraţi
scriitori o să-şi piardă harul...
-Dar… muza mea… ştii cum o pot găsi?
-Nu. Doar tu o poţi afla....
În zgomotul obositor al presei, Marcu simţi că e prea târziu pentru el, că poate ar trebui să
se aşeze undeva jos, să desfacă o sticlă de ceva şi să rămână acolo să se odihnească... pentru mai
mult timp.
Se scutură de gândurile astea. „Nu, nu trebuie să fie prea târziu”.
-Ascunde-te undeva şi o să vin după tine după ce termin cu Măcelarul, îi spuse lui
Tinkerbell.
Aceasta mai strigă ceva în urma lui, însă Marcu era deja afară, căutându-l pe Andrei.
„Unde a dispărut, tâmpitul?”
Se întoarse către scara care ducea la primul etaj, însă nu mai văzu decât un pumn mare cât
un ciocan de spart piatra îndreptându-se către faţa lui.
Se trezi mai târziu, legat strâns de Andrei. Măcelarul scria la birou, fără a-i băga în seamă.
 Moartea muzelor

-Nu credeam că tocmai voi imbecililor o să veniţi să mă căutaţi, zise Măcelarul fără să se
ridice. Oricum, mai bine aţi fi rămas să crăpaţi şi să scăpaţi lumea de nişte nulităţi ca voi.
Marcu simţi că se învârte camera cu el.
-De ce faci asta? îl întrebă.
-De ce? Auzi la el, de ce? Credeam că măcar o să ai ceva mai interesant să mă întrebi? Cum
de ce? Pentru că atunci când o să termin asta, o să fie singura operă care o să conteze, unica
lucrare care o să fie citită. Nimic altceva nu va mai conta. Doar asta. Restul o să fie doar cenuşă. Îţi
dai seama? Cea mai mai operă a literaturii! Şi o să aibă numele meu pe ea! O să rămână aşa mult
timp după ce oasele mele o să putrezească.
-Îţi dai seama ce faci? Atâţia scriitori sacrificaţi...
-Nu înţelegi că toţi aceia nu contează? Deloc! Tot ce contează e asta! adăugă Măcelarul în
timp ce îşi ridică mâinile celest, arătând către paginile din faţa sa.
-Uite, vrem doar muzele noastre înapoi. În rest, e treaba ta ce faci. Nu o să spunem
nimănui, o să plecăm şi gata.
Măcelarul se întoarse către Marcu. Era masiv, impunător, ca un gladiator al unei epoci
moderne. Faţa în schimb îi era angelică, cu ochi limpezi de copil şi ten impecabil.
-Muza ta nu mai e de mult. Nici a ăstuia, zise Măcelarul arătând către Andrei.
Marcu simţi o greutate apăsându-i pe piept, gata să-i strivească plămânii.
-Şi ştii ceva? Muzele voastre n-au valorat nici cât o ceapă degerată. Sunteţi nesemnificativi.
Trei rânduri, doar atât am reuşit să scriu cu inspiraţia dată de muza ta. Şi vreo două rânduri cu cea
a prietenului tău. Pentru voi ar fi fost mai bine să mergeţi să măturaţi strada, să spălaţi rufe, să
faceţi orice altceva decât să scrieţi. Pentru că nu sunteţi în stare de nimic! Aşa că oricum aţi fi murit
în curând. Faptul că aţi venit aici a grăbit procesul.
Măcelarul se întoarse la calculator, privindu-se întâi în oglindă:
-Scriitorii sunt nişte oameni tare ciudaţi. În capul ăla al lor se întâmplă mereu foarte multe
lucruri. Sunt lumi întregi ascunse acolo. Şi au nevoie să scrie, au nevoie să se elibereze. Unii au
nevoie de asta ca de aer. Şi-atunci, din clipa în care îşi pierd muza, se rupe legătura între ce se
întâmplă în capul lor şi posibilitatea a pune pe hârtie haosul acela şi a face ordine în el. S-a crezut
că muzele sunt responsabile doar pentru inspiraţie. Fac şi asta, însă adevărul e că ele sunt
conectorul între mintea scriitorilor şi produsul finit: povestirea, romanul, nuvela sau ce-o fi. Acum,
toate muzele devin ale mele.
Măcelarul continua să scrie în timp ce Marcu îl privea neputincios. După ceva timp, acesta
începu să se agite pe scaun, iar la picioare îi căzură câţiva viermi lungi, albi care lăsau o dâră de
mucus în urma lor. Un miros de putrefacţie invadă camera. Măcelarul se uită în oglindă, iar Marcu îi
văzu din nou faţa: arăta de parcă ar fi fost îngropat o vreme şi începuse să se descompună. Luă o
cutie de pe masă, o deschise şi se hrăni cu muza din interior. Faţa îşi recăpătă aspectul angelic, iar
viermii se traseră către trupul lui, de parcă cineva ar fi dat timpul înapoi.
 Moartea muzelor

Marcu simţi cum strânsoarea din jurul braţelor sale slăbeşte, apoi o văzu pe muza-
Tinkerbell lângă ei. Andrei nu izbutea să se ridice, de parcă toată viaţa se scurse din el. Marcu luă
un stilou de pe o măsuţă şi cu toată ura răbufnindu-i din plămâni, îl înfipse în ceafa Măcelarului.
Acesta să prăbuşi pe podea, înecându-se cu propriul sânge.
Tinkerbell zbura prin cameră. Marcu încercă să-l trezească pe Andrei, luându-l la palme.
Acesta îşi veni greu în simţiri.
-Haide, omule, trebuie să dăm drumul restului muzelor. Sunt mulţi scriitori care aşteaptă să
scrie.
Tinkerbell schiţă un zâmbet. Primul după mult timp.
În timp ce Andrei se dezmeticea, Marcu merse lângă calculator. „Page 1438” spunea
documentul Word deschis pe monitor. Citi ultimele rânduri pe care le scrisese Măcelarul. O bucurie
nestăvilită îi străbătu corpul, una care nu semăna cu nimic din ceea ce trăise până atunci. Textul era
atât de bun, scris dumnezeiesc, încât îi dădea senzaţia că nu ar mai avea nevoie de hrană ci ar fi
putut trăi doar citind aceasta capodoperă.
Se uită către prietenul lui. „El nu contează, e nesemnificativ. Tot ce contează e opera. Doar
opera.” Tinkerbell începu să zboare haotic prin cameră, în timp ce Marcu îşi sugruma colegul.
Andrei încercă să dea la o parte mâinile colegului său în timp ce se zbătea să respire.
-Marcu, nu....
-Tu nu contezi! Doar opera!
Andrei nu mai opuse multă rezistenţă şi căzu lângă Măcelar.
Marcu o prinse în pumn pe Tinkerbell şi îi smulse capul cu dinţii. Termină de mâncat şi se
aşeză la calculator. Putea vedea rândurile care se cereau scrise pentru a continua capodopera.
Începu să scrie într-o cadenţă demonică.
Ovidiu Leonte
De când sunt mic consider că trăiesc într-o poveste. O
lume paralelă cu lumea reală mă înconjoară. Acolo port
numele de Langalapur și sunt doar un observator. Nu interacționez cu
nimeni - nu am voie - iar rolul meu este de istoric. Uneori oamenii știu
de mine, alteori - de cele mai multe ori - nu. Atunci când știu de mine,
îmi cer sfaturi, Dar eu nu am voie să interacționez, așa că nu le dau.
Povestea merge tot timpul mai dedparte nestingherită de nimic,
mânată înainte de timp.

În ultima vreme maturizarea și-a spus serios cuvântul. Lumea celalaltă se destramă. Am încercat să
interacționez cu locuitorii ei și am cam stricat vraja. Un prieten - sper că nu unul imaginar, deși nu m-ar mira -
mi-a spus: „Tu... trăiești o vrajă. O magie. Trăiești într-o lume fantastică. Iar dacă ea se destramă, trebuie să
faci două lucruri: În primul rând să o salvezi. Ai spus că ești observator. În lumea mea, orice observator scrie
ceea ce a observat. Fă și tu același lucru. Lumea ta trebuie salvată pe hârtie. În al doilea rând, trebuie să o
alimentezi. Așa că citește.” Așa că citesc. Și scriu. Astea sunt meseriile mele. Meserii de credință. Le sunt și le voi
fi fidel până la moarte .”
Un personaj îndrăgostit
Ovidiu Leonte
 Un personaj îndrăgostit

D
imineața Irina se trezi morocănoasă. Nu dormise bine, iar asta nu-i pria niciodată.
Gina, pisica, se foia prin toată casa izbindu-se de piesele de mobilier și mieunând
aiurită. În drum spre baie, Irina observă că mâncarea era răsturnată pe jos – e clar
că nu-i plăcuse noua marcă pe care o încercase. În baie, litiera era plină și răspândea un
miros greu. Umplu săculețul de plastic, spălă cutia, o depuse jos ca să se usuce, apoi se
spălă. Fața îi arăta foarte rău. Ochii umflați și injectați arătau cu destulă exactitate cât
anume dormise azi noapte.
- Îîîîîîh! făcu ea frustrată.
Se spălă cu apă rece, apoi cu apă caldă și din nou cu apă rece. Se simțea mai revigorată,
dar nu îndrăzni să se uite în oglindă. Merse în cameră și deschise dulapul ca să-și
pregătească hainele de serviciu. Afară era o vreme la fel de mohorâtă ca și starea ei
sufletească. Oftă din plin și începu să caute din ochi o pereche de pantaloni. Soneria
telefonului o enervă.
- Ce mai e acum?! strigă ea supărată.
Căută din priviri telefonul și îl văzu pe televizor.
- Ah, mama. Da, mami… Ha! Ha! făcu ea rar. Ce să-ți spun! Ești amuzantă. Cum să caut
haine mama ca să merg azi la serviciu? Ce, eu nu știu că-i sâmbătă?... Nu, nu te mint… Păi…
uite, m-am trezit nervoasă… Mami, ți-am spus că sunt nervoasă… Și abia m-am trezit, cum
să-mi fi trecut… Te sun eu în cinci minute? Zece? Un sfert… Nu, o jumătate de oră, să apuc
să înfulec ceva. Bine, te pup, pa pa!
- Aaaah! Ce idioată sunt,spuse ea după ce închise telefonul. Să mă îmbrac sâmbătă să
merg la serviciu. Noroc cu tine, mami… Gina?
Pisica se apropie miorlăind de Irina. Torcea și se lingea pe botic.
- Ce ai mâncat tu, hî? Ia spune-mi tu mie, ce-ai mâncat? întrebă ea pisica țuguindu-și
buzele și scărpinând animăluțul pe coaste.
Se ridică și se îndreptă spre bucătărie. Pe masă, rămăsese din seara anterioară o porție
destul de sănătoasă de lasagna. Gina se chinuise să deschidă ușa și, se pare, acum
dimineața reușise. Din bucata de lasagna mai rămăseseră pastele. Iar Gina era foarte
fericită de isprava ei. Torcea și se mângâia de pantalonii Irinei de pijama.
- Nnnnuuuuuu! urlă ea o dată. Ce naiba! Uof! Pisică răzgâiată ce-mi ești.
Dar Gina dispăruse imediat după urlet. Iar acum Irina vorbea singură.
- Și eu ce mai mănânc acum? Mmmm, ce poftă mi-era de lasagna. Și-așa am dormit prost,
mă gândisem că mă refac… La naiba!
Puse mâna pe telefon și comandă o porție de furnici în copac cu porc Gong Bao și o supă
 Un personaj îndrăgostit

de bambus de la restaurantul chinezesc. În jumătate de oră aveau să-i fie aduse la ușă.
Aruncă ce mai rămăsese din lasagna, puse farfuria în mașina de spălat și merse în cameră.
Deschise din nou dulapul și căută haine de casă. Le îmbrăcă, apoi o sună pe mama ei.
- Mami, te pun pe speaker că vreau să-mi fac unghiile.
- Păi și ce? Nu ești singură? De ce trebuie să mă anunți?
Irina se încruntă. O anunțase pentru că își făcuse un obicei din a-și anunța interlocutorii că
vor fi puși pe speaker sau pe hold. În fine…
- Nu mamă, nu sunt singură.
- Cine-i la tine?
Vocea mamei ei trăda nerăbdarea.
- Nimeni, mamă, sunt cu mâța asta turbată. Cu Gina.
- Irinel, mami, astea-s glume?
- Mmmda…
- Spuneai că mă suni peste o jumătate de oră… Că mănânci…
- Da, dar mi-a mâncat mâța mâncarea!
- Hi!
- Da, măi…
- Și?
- Și am comandat niște ceva chinezesc… Vine în jumătate de oră… Așa că te-am sunat.
- Păi bine fată, dar tu mănânci porcării d-alea în loc să mă suni pe mine?
- Păi te-am sunat… Și porcării d-alea nu am mâncat… încă.
- Irina!
- Hai măi, mamă, că nu sunt porcării.
- Ba sunt.
- Și nu am mai mâncat de mult și oricum îmi comandam azi… indiferent de ce-mi spui tu…
alea nu-s porcării…
- Ba sunt, Irinel mamă, tu nu vezi cum cresc ăștia de le mănâncă?
- ???
- N-ai văzut?
- Ce să văd, mamă?
- Sunt mici, sunt galbeni, au ochii mijiți, așa, zici c-acum sunt gata să-ți ia gâtul…
- Mamă? Ce cărți citești tu acum?
- Eh, lasă…
- Mamă!
- Măi Irinel, te-am rugat de-atâtea ori să nu te mai enervezi așa. Nu mai sta măi supărată…
 Un personaj îndrăgostit

că te afectează la ten!
- Mamă, lasă tenul… sunt singură, numai cu diavolița aia de Gina… nu mă vede nimeni. Și
până ies, îmi refac eu tenul, n-avea grijă.
- Irina, tu trebuie să te comporți ca și cum tot timpul ai fi cu cineva. Se numește disciplină.
Ia imaginează-ți tu că cineva se uită tot timpul la tine. Ție îți place să te vadă cineva
supărată?
- Mamă, ești monstruoasă. Cele mai plăcute lucruri mi se întâmplă când nu mă vede
nimeni. Ce vrei acum? Când mă relaxez și eu să stau stresată că mă vede cineva? Ce idee
pe tine… Nu e disciplină asta, e tortură.
- Măi Irina, nu așa, imaginează-ți că cineva te vede… cum să-ți spun… ca reality-show-urile
alea. Iar când vrei să fii tu singură… Scoți echipa de cameramani afară.
- Păi mai bine… nici nu le-am permis să intre în casă. Și acum am intimitate câtă vreau și
unde vreau în casă.
- Nu măi Irinel, nu așa.
- Nu așa, nu așa. Mami, te rog lasă-mă cu asta. M-ai îngrozit… auzi, să nu pot eu să fac
nimic în liniște că mă urmărește unul cu camera video… Brrr!
Interfonul începu să sune insistent.
- Mamă, te las… cred că a venit ciainizul! Hihihi, pa, pa.
Fără să mai aștepte să primească vreun răspuns, Irina închise telefonul. Răspunse la
interfon și, când auzi vocea de bărbat, instinctiv se privi în oglindă și își aranjă părul. Când
auzi bocănitul în ușă, deschise și luă pachetul din mâna unui flăcăiandru cam de vârsta ei,
cu creastă pe mijlocul capului, ochi negri și pielea măslinie. Arăta bine, iar el era cel puțin
conștient de asta, ba chiar se forța să fie și remarcat.
„Te-am remarcat”, își spuse Irina în gând. „Ești frumușel tu, dar ești prea departe de mine”.
- Treizeci și opt, spuse băiatul zâmbind șarmant.
Irinei i se păru că îl văzuse făcând cu ochiul, așa că îl mai privi o dată, mai atentă. Ochii lui
negri erau foarte mari, migdalați, iar nasul cârn părea pus acolo în grabă, de parcă cine l-a
făcut a uitat până în ultima clipă s-o facă. Avea o bărbie proeminentă și era proaspăt
bărbierit. Chiar și mirosea a after…
- Treizeci și opt, întări băiatul, ridicând sprâncenele într-o întrebare mută.
- Da, spuse Irina și întinse 40 de lei. Ține restul… adică… păstrează-l.. știi tu, nu?
- Nu prea, răspunse el.
Era rândul Irinei să ridice întrebător din sprâncene. Băiatul îi zâmbi și îi făcu cu ochiul – de
data asta foarte clar.
- Glumeam. Să ai poftă! mai spuse, apoi plecă cu pași repezi spre lift.
 Un personaj îndrăgostit

Irina închise ușa și se sprijini de ea. Îi plăcuse băiatul. Dar cu toate astea nu părea genul ei.
Ei îi trebuia unul mai… mai puțin șmecher, mai rafinat…
- Lasă că pică el, își spuse ea și se așeză la masă.
Gina miorlăia pe lângă ea, iar Irinei îi trecuse deja supărarea, așa că îi oferi și ei o bucățică
de carne. Așa cum se și așteptase, Gina mârâi și se îndepărtă supărată. Carnea era iute.
După ce mâncă, își luă trusa de unghii și continuă să își facă manichiura. Ascultând muzică
în timpul acesta, se gândea că e sâmbătă, că nu are planificat nimic pentru weekendul ăsta
și că se va plictisi iar în fața televizorului, uitându-se la un film pe care l-a mai văzut, sau
care o va face melancolică, sau postând pe Facebook, Twitter și Flickr tot felul de rahaturi.
- Încă un week-end pierdut, medită ea. Și ce-i cu asta? Weekendul viitor va fi altfel.
Vorbesc cu fetele și poate mergem pe munte… Da, îhîm, mai degrabă în mall… Fir-ar! S-o
sun pe mama… Poate merg pe la ea. Și la ea ce fac? Stăăăăm și ne uităm toată vremea la
televizor. Sau vorbim de cum să mă disciplinez sau de ce băiat mi-a mai făcut cu ochiul…
Nu cred… nu în weekendul ăsta. Și atunci ce fac? Merg la un film? Mai bine îl invitam pe
delivery boy ăla la o partidă de sex. Apoi regretam, luptam din greu să scap de el, că el
sigur ar fi vrut mai mult, îmi mai umpleam și eu viața. Cu altceva decât cu muncă. Și cu
mâncare. Și cu National Geografic. Și cu cărți… Hmm, cărți… Cred că am să citesc ceva.
Își făcu unghiile pe îndelete, așa cum o făcea de fiecare dată când nu avea treabă în week-
end. Apoi se îndreptă spre bibliotecă și alese o carte. Guillaume Musso, Fata de hârtie.
„Hmm, interesant”, gândi ea. „De la mama, de Crăciunul trecut. Bun. Hai să te vedem,
Mussolică, de ce ești în stare”.

Trecuse binișor de nouă seara, mâncase de încă două ori și dormise la amiază. Mai avea
puțin și termina cartea. Îi plăcea. Îi plăcea ideea, în primul rând. O fată picată dintr-o carte.
Și venită la autorul ei, pentru că el era responsabil de ea, nu? Pleoapele îi deveniseră de
plumb. Citise multe ore, iar acum era prea obosită, în pofida somnului de la amiază. Își
puse carte în pat lângă ea și închise ochii. „Doar ca să mă odihnesc puțin”, își spuse, „că pe
urmă continui să citesc”. Se gândea la personajele din carte. Fata, Billie, se îndrăgostește de
autorul ei, de Tom, iar Tom – că așa e în cărți, nu? – se îndrăgostește și el de ea. „O fi fata
de pe copertă?” se întrebă Irina, apoi zâmbi dându-și seama de absurdul situației. Povestea
nu era reală – nu putea o fată să cadă dintre paginile unei cărți neterminate, nu? – așa că
fata putea să aibă ce figură voia autorul. Destul de improbabil să se fi gândit la ACEA față.
Dar era, oricum, foarte reprezentativă. Cu scrisul acela pe față. Foarte interesant. Șterse
oglinda – se aburise și nu mai putea să se vadă bine – și se privi mai atent. Pe fața ei erau
scris niște cuvinte. Probabil în oglindă, pentru că ea le putea citi foarte ușor: „Încearcă să-ți
 Un personaj îndrăgostit

imaginezi că tot timpul cineva te privește. Asta se numește disciplină”.

- Aaaah! Mamă! strigă ea frustrată. De ce mi-ai făcut asta? Apoi își dădu seama că era
supărată și că mama ei, de fapt, tocmai așa încerca să o determine să nu mai fie: supărată.
Luă un pumn de apă în mână și se spălă pe față. Apoi se privi iar în oglindă. Deasupra ei, o
peniță mare, din alea vechi, tăiată dintr-o pană de gâscă, scria. Dar nu scria cuvinte… O
scria pe ea. Întinse mâna spre tavan, dar o picătură de cerneală i se scursă în ochi.
Se trezi brusc, speriind-o pe Gin, care se cuibărise pe abdomenul ei.
- Miaaau, făcu pisica și se îndepărtă supărată.
Irina se ridică în capul oaselor. Ciudat vis. Îi plăcuse cumva, dar era extrem de bizar.
Senzația că era „scrisă”, că era creația unei penițe era atât de puternică, încât nu putea să
scape de ea. Își privi ceasul de la mână. Dormise mai bine de jumătate de oră. Se ridică,
merse la bucătărie, își făcu un ceai apoi se întoarse în cameră. Nu se mai așeză în pat, de
data asta. Se instală pe divanul de sub geam. Și continuă să citească.

Citea, iar lectura o liniștea. Undeva, la limita perceptibilă a conștiinței, îndemnul mamei ei
de a fi atentă la tot ce face era prezent și nu-i dădea pace. Să se comporte ca și cum
cineva ar fi privi-o tot timpul. Încetul cu încetul, acțiunea cărții se disipă în acest gând care
deveni pregnant. Citise câteva pagini pe care însă nu le procesase. Ușor frustrată le reluă.
Citi din nou câteva pagini până să înțeleagă că nu se poate concentra. Puse cartea jos, își
luă cana cu ceai și începu să se gândească.
Nu era ea genul de om care să accepte o coabitare cu o echipă de filmare, pentru un
reality show. Asta îi era foarte nepotrivit. Mai degrabă… Și în minte îi veni imaginea din vis.
Penița care o „scria”, care o crea. Ea era acolo și era ceea ce era pentru că acea peniță o
scrisese așa. Și continua să o scrie. Apoi se gândi din nou la ceea ce-i spusese mama ei.
„Asta se numește disciplină”. Respinsese dintotdeauna disciplinarea forțată, dar dincolo de
acest aspect, mama ei îi dăduse un os de ros. Doar că pusese problema greșit. Nu trebuia
să își imagineze o echipă de filmare care să o urmărească prin casă tot timpul. Soluția era
să se imagineze „scrisă”. Sau, mai degrabă, „rescrisă”. Acea peniță divină avea să fie
responsabilă pentru tot ce făcea sau pentru tot ce i se întâmpla de-acum.
- Dar dacă am tot timpul penița pe care să dau vina, își spuse ea, atunci nu voi mai face
nimic ca să mă schimb… să mă disciplinez.
Mai luă o gură de ceai, apoi abandonă ideea ca fiind prea puerilă. Reluă lectura cărții, dar
gândul la peniță tot nu-i permitea să se concentreze. Se ridică să-și mai pună o cană de
ceai. Subit observă că devine atentă la mersul ei. Umerii și-i trăsese spre spate, coapsele se
unduiau în mers, iar pașii erau mici, un picior așezându-se în fața celuilalt.
 Un personaj îndrăgostit

- Penița, se gândi ea.

În timp ce-și turna ceaiul în cană se hotărî să încerce puterea pe care penița o are asupra
ei. Trase ibricul puțin mai înspre dreapta, iar ceaiul curse pe masă, se prelinse înspre
margine și curse pe jos, udându-i șosetele. Se uită în sus zâmbind către penița imaginară.
- Pe naiba, spuse ea. Nicio putere.
Întorcându-se în cameră începu să se gândească mai departe. Dacă… Dacă ea ar fi cea
care ține penița? atunci e normal ca penița să o creeze așa cum s-ar crea ea însăși. Dar ar
avea un oarecare sens – vis-a-vis de sugestia mama ei – dacă s-ar raporta nu la penița care
o „scrie”, ci la un cititor care ar „citi-o”. Cu siguranță, dacă cineva s-ar imagina personaj de
roman, și-ar dori să fie un personaj plăcut. Mersul ăla… Da! Asta era. Trebuia să se
modeleze pentru scriitor.
Cana cu ceai părea că o trage înapoi către dormitor. Deschidea drumul ca o călăuză,
urmând cu încrederea cunoscătorului calea pe care ea o urma cu șovăitorul mers legănat
pe care cititorul ei ar fi vrut – își imagina ea – ca ea să îl aibă.
După ce luă câteva guri de ceai, telefonul sună.
- Mami, uite la ce m-am gândit…
În mai multe cuvinte îi povesti mamei ei ideile ce i se succedaseră în timpul zilei.
- Așa că m-am hotărât să mă comport nu ca și cum m-ar filma ăia pentru nu știu ce reality
show pervers, ci ca și cum eu m-aș scrie ca personaj într-o carte în care, cel ce o citește,
vrea să descopere un personaj sexy, amuzant, inteligent, realist… și tot așa.
Mama ei râse amuzată, dar până la urmă trebui să accepte că ceea ce pusese la cale Irina
era mult mai decent decât reality show-ul pervers.
- Dar…, spuse mama ei înainte de a închide, Irinel, cine te citește?
Cu gândul acesta adormi Irina în acea noapte. Cine era cititorul?

Bineînțeles, trebuia să fie un bărbat. 25 – 30 de ani. Nu mai mult, că era prea mult. Nu mai
puțin, că era puști. Băiatul cu ochii mari, migdalați, îi puse în mână pachetul cu „ciainiz” și îi
spuse: ”E din partea casei. Adică din partea mea”, apoi îi făcu cu ochiul. „Totuși, pot să-ți
dau ceva în schimb?” întrebă Irina. „Sigur!”. Cartea avea coperta albă. Sus, mic de tot, spre
partea dreaptă, aplecat spre dreapta, caligrafic, scria „Irina”. În partea de jos, în stânga, cu
aceeași caligrafie scria „…de Irina”.
Irina tresări. Adică el să fie cititorul? Puștiul cu mâncarea chinezească? Izbucni în râs, deși
nu tocmai amuzată. Ceva îi plăcuse la modul definitiv la acel puști.
- Mmmmm, Andrei? Sau Pavel? Nu, nu Pavel. Prea bătrânesc. Radu? Poate… Leonard…
Alfred sau Albert. Ce tâmpenie! Să stau să mă gândesc în miez de noapte la un nume
 Un personaj îndrăgostit

pentru un puști care are deja un nume. Dar de ce o fac?

Încetul cu încetul, Irina trebui să admită că s-a îndrăgostit.
- De fapt, e mai mult o lipsă de oportunități decât o alegere, își spuse ea. Dacă aș fi avut
un iubit… Dar e logic că dacă aș fi avut un iubit nu m-aș mai fi îndrăgostit. De ce aș fi avut
nevoie de asta dacă aveam un iubit, nu?
- Andrei, hotărî ea brusc. Andrei trebuie să fie. Andrei i se potrivește. Era înalt… Și drăguț.
De fapt… De fapt era frumos, nu? o întrebă ea pe Gina. Daaaa, era frumos, drăguțo. Dacă
ar fi fost un motănel așa de frumos, sigur i-ai fi dansat prin față cu coada pe sus… Hmmm,
Andrei.
Se hotărî ca a doua zi să comande din nou mâncare chinezească. Cu puțin noroc, puștiul
lucra tot weekendul și acoperea singur zona. Și când se va prezenta la ușa ei… Da…? Ce va
face atunci?
- Păi ce ar vrea un cititor să fac? Poate… Dacă îi plac situațiile neverosimile în care fata
frumoasă îl invită pe băiatul care livrează mâncarea în casă pentru… a petrece ceva timp
împreună… Bleah! Nu. Nu vreau așa ceva. Prefer… Ce prefer?
Gina se cuibărise în poala ei. Torcea din ce în ce mai tare. Iar Irina era obosită. Era deja
foarte târziu, iar ea la ora asta deja dormea, chiar dacă era sâmbătă. Dar acum ideea
imaginării cititorului ei o ține trează. Îi pusese și îi luase înapoi o sumedenie de calități,
uitând de fiecare dată să adauge și defecte, chiar dacă că nimeni – nici măcar cititorul ei nu
avea cum să fie perfect. Stabilise că 27 – 28 de ani era vârsta perfectă. Ochii trebuiau să-i
fie negri, de fapt de câte ori se gândea la el, în minte îi veneau ochii băiatului care-i livrase
mâncarea. Apoi părul, gura, nasul, culoarea pielii, înălțimea, mușchii abdomenului, mușchii
fesieri, picioarele de alergător, gusturile vestimentare perfect potrivite cu gusturile ei. Totul
era perfect. Și era atent, întotdeauna, o prefera pe ea ca personaj în orice carte pe care o
citea – și citea foarte mult – și, mai mult decât orice, nu-i plăcea nici un alt personaj
feminin din nicio carte pe care o citea.
Încet, după ce imaginea unui Adonis se întruchipa în mintea ei, ea se transfigura – tot în
mintea ei – într-o Afrodită imposibilă, de care ea însăși se îndrăgostise.
Irina adormi târziu în noapte. Gina îi torcea în poală și nu se mișca de acolo, îngrijorată
fiind că stăpâna ei dormea în altă parte decât de obicei. Visa tot timpul că trebuie să se
întoarcă amândouă în pat, așa că dădea din lăbuțe, și le scutura încontinuu. Irina se visa
încontinuu scrisă de peniță și citită de Adonisul ei. Iar el nu avea nimic să-i reproșeze. Totul
era perfect la ea, iar el era îndrăgostit peste cap. Plănuiau să facă în așa fel încât ea să
părăsească paginile cărții și să se strecoare lângă el, noaptea, ca să citească împreună.
Dimineață avea o dispoziție foarte bună, spre deosebire de Gina, care era nervoasă.
 Un personaj îndrăgostit

Schimbarea locului de dormit nu-i făcuse bine. Dar Irina era foarte amuzată. Continuă jocul
ei. Se consideră mai departe citită de Adonis al ei. Tot ce făcea, făcea pentru el, iar asta o
amuza. Dar, spre amiază, jocul acesta începu să o plictisească. Cititorul ei devenise prea
anost. Începu să-l modifice încet. Unele lucruri nu-i mai plăceau la ea. Dar nu-i spunea, iar
ea se prefăcea surprinsă când își dădea seama de asta. Dar și jocul acesta o plictisi destul
de curând. În final se lăsă păgubașă. Se lăsase seara. Era duminică, iar a doua zi tot nu
trebuia să meargă la serviciu. Cartea reușise să o termine după amiază. Acum fiind seară,
se hotărî să se uite la un film, dar nu prea avea de unde alege. Tot ce rula văzuse sau nu
era genul ei. Cu o cutie mare de popcorn se așeză lângă masa ei de scris și notă în jurnal. Îi
luă mult timp, pentru că nu mai scrisese de mai bine de o săptămână. Când ajunse la
partea cu băiatul care-i livrase mâncare chinezească, își aminti că-și propusese să mai
comande o porție azi, dar ocupată fiind cu jocul ei stupid, uitase. După ce termină de scris
în jurnal începu să-l citească.
Era un caiet mare, de 100 de file, iar scrisul ei mărunt înghesuia, câteodată, o zi pe mai
puțin de jumătate de pagină. Nu scria în fiecare zi, așa că mai bine de doi ani încăpuseră în
paginile lui. Își aminti, citind, toate momentele pe care le surprinsese. Prima zi era chiar
când o luase pe Gina de la adăpost. Era o săptămână de când Raul plecase. Și nu se mai
întorsese. Următoarea însemnare era la două zile de la prima, și povestea cât de frustrată
se simțise când se întorsese acasă – unde o lăsase pe mama ei ca să-i pregătească
mâncare pentru că era foarte îngrijorată de faptul că despărțirea o deprimase și nu mai
mânca – unde Raul fusese în lipsa ei și-și luase toate lucrurile. Își aminti acea zi. Fusese una
dintre cele mai îngrozitoare zile din viața ei. Se simțise nu numai părăsită, dar și trădată.
Citi apoi în continuare însemnările. Amintirile – mai mult sau mai puțin plăcute – o
năpădiseră. O stare de melancolie o cuprinse.
După o vreme, realiză că ea, de fapt, se citește așa cum se scrisese în ultimii doi ani. Și că îi
plăcea ce citea. Starea de melancolie îi confirma faptul că, dacă ar fi fost citită de altcineva,
cu siguranță cititorul s-ar fi îndrăgostit de ea. Da… Dacă cititorul ar fi fost un băiat. Acel
Adonis pe care ea îl imaginase. Dar dacă ar fi fost altcineva? O bătrână? Bunica… cuiva. Sau
un pușcăriaș. Sau… oricine. Atunci, acest oricine, s-ar mai fi îndrăgostit de ea?
O bătrână – cu visele ei, o parte spulberate, o parte împlinite, toate date uitării acum,
pentru care cititul ar însemna refugiul final. Ca o listă de comparații. Ce am fost eu și ce mi
se propune să fi fost. Irina-personajul i s-ar părea atunci… cum? Ușuratică? Superficială?
Prea implicată în propriile probleme și prea surdă la vibrațiile lumii înconjurătoare? Oare ar
compara-o cu ceea ce bătrâna fusese în tinerețe? Oare s-ar pune în situația ei și ar căuta
să-și ajusteze personalitatea în așa fel încât să se potrivească cu acțiunile personajului,
 Un personaj îndrăgostit

pentru că astfel e cel mai simplu să înțelegi un personaj? Sau ar respinge totul ca fiind
ridicol și insignifiant, comparativ cu forța care o dusese pe ea pe malul mic al imensei
insule care îi fusese viața? Oare ar fi acceptat cu plăcere provocarea unei vieți diferite, sau
ar fi rămas atât de încătușată în finalitatea propriei ei vieți, încât ar fi respins orice
alternativă?
Un pușcăriaș – vina și frustrarea îi modelează viața în cel mai intim detaliu. Viața lipsită de
griji a unei puștoaice ar putea să-i ofere relaxare, un punct de sprijin cu tentă de
normalitate într-o lume lipsită de sens cum e cea a pușcărilor, o oază de liniște în imensul
deșert al disperării care se întinde în mica – sau mai marea – celulă de dincolo de gratii,
unde societatea l-a deșertat pentru vreo vină pe care o regretă dincolo de posibilitatea de
răscumpărare. Dar ar putea să-i și alimenteze frustrările mereu în creștere, stârnind valuri
de invidie pentru viața liniștită pe care puștoaica o duce, în care cea mai mare dintre
probleme este faptul că pisica i-a mâncat lasagna, iar ea, în schimb, a trebuit să se
mulțumească cu o porție de mâncare chinezească. O astfel de viață ar putea fi percepută,
dincolo de gratii, ca o blasfemie. Vina, după un timp petrecut în celulă, se disipă, în vreme
ce pedeapsa recreează personalitatea condamnatului, ea devenind la rândul ei vină pentru
viața pe care el o duce acolo. Metamorfoza care se produce afectează caracterul la un
nivel atât de profund, încât chiar și percepția este modificată, asociată fiind cu organe
perceptive diferite, și acestea metamorfozate, mutilate. Un astfel de condamnat ar vedea în
refulările ei, în crizele de plâns și în telefoanele precipitate pe care i le dă mamei ei, nimic
altceva decât o slăbiciune cultivată, dusă la nivel de artă. Și poate că ar avea dreptate.
Un alt posibil cititor ar putea fi un bărbat de 50 de ani, tată al unei fete de vârsta ei. Ce ar
descoperi el acolo? Un tată – la el temerile au alte baze. La el visele legate de propria viață
sunt uitate de-acum, dar cele legate de viața fiicei sale sunt vii, îi modelează visele din
timpul somnului și gândurile din timpul zilei. Și de un astfel de om, personajul-Irina ar
putea fi perceput în două feluri: pentru tatăl care a visat întreaga viață să fie ceva ce nu a
reușit să fie – medic, avocat, pilot de avion – fiica este șansa reușitei. Ea ar putea realiza
ceea ce el doar a visat. Pentru un astfel de tată, personajul-Irina ar fi un calvar. Aproape
ratată pe plan profesional, neîmplinită pe plan emoțional, cu o relație cu părinții care se
reduce la apeluri telefonice purtate cu o mamă care-și retrăiește adolescența prin
experiențele fiicei, și la mici felicitări cu „La mulți ani” trimise o dată pe an tatălui, cu
siguranță asta nu ar fi fiica ideală a unui tată care și-a propus să se realizeze prin ea. Pe de
altă parte, pentru un tată care și-a dorit copii – în speță o fată – pentru ca aceștia să-și
trăiască viața așa cum vor putea, aceasta fiind marea realizare, Irina ar fi fiica ideală.
Profund independentă, a avut puterea să renunțe la studii care nu i-au făcut nicio plăcere,
 Un personaj îndrăgostit

axându-se pe altele care, deși nu atât de apreciate, îi satisfac necesitățile psihice și

intelectuale. Independența financiară este doar simulată, chiria fiindu-i plătită de părinți, la
fel și mâncarea, de cele mai multe ori. Faptul că în fiecare an de ziua lui, primul lucru pe
care-l vede dimineața când se trezește este plicul cu felicitarea – câteodată cu scrisoarea –
de la fiica lui este o realizare mult mai mare decât știrea că a absolvit facultatea de filozofie
și compensează cu vârf și îndesat lipsa de comunicare din restul timpului. Oricum, tot ce
discută cu mama, este împărtășit, până la ultimul cuvințel, și tatălui. Iar reacțiile ulterioare
ale mamei sunt înțesate cu idei ce provin clar de la tată. Pentru un astfel de tată, care își
dorește o astfel de relație cu fiica lui, indiferent dacă o are sau nu, Irina ar fi fiica ideală.
O elevă de liceu – care ar pune mâna pe jurnalul ei și l-ar accepta ca lectură pentru
vacanță, ar putea vedea în personajul Irina un ideal de independență. Nici prea depărtată
de părinți, dar nici în casa și sub nasul lor, ar vedea dependența financiară de părinți ca pe
o datorie pe care, în primul rând ei și-ar impune-o, iar acceptarea ei nu ar fi altceva decât
o formă de respect. Pe de altă parte, despărțirea de Raul de acum doi ani ar fi percepută,
cu siguranță, ca pe o perpetuă disponibilitate, care i-ar oferi, practic, oportunitatea de a se
distra fără obligații, la un nivel extrem de intens. Pisica ar deveni confidenta perfectă, iar
telefoanele mamei i-ar oferi căldura de care orice fată are nevoie. Dar aceeași elevă de
liceu ar putea-o percepe pe Irina drept ratata perfectă. Cu un loc de muncă ce nu-i poate
asigura un trai cu adevărat independent, fără iubit, cu o pisică pentru a-i ține locul,
delectându-se cu lecturi siropoase, Irina ar putea reprezenta modelul de NEurmat în viață.
Meditând asupra sumedeniei de cititori care, fără doar și poate, ar citi-o în cazul în care ar
deveni personaj de roman, Irina percepu mai mult decât o melancolie. Începu să se
gândească cu drag la cititorii ei.
Astfel, începu să o îndrăgească pe bătrâna pentru care Irina personajul ar reprezenta
superficialitatea întruchipată. „Poate ți-aș putea oferi un mic moment în care să te
consideri mândră cu tu nu ai fost așa ca mine. Poate că te-aș face să te simți împlinită,
măcar în comparație cu mine”. Dar o îndrăgi la fel de tare și pe bătrâna care ar accepta
personajul Irina ca pe o alternativă la fel de plăcută a propriei persoane cum fusese ea
însăși. „Nu sunt sigură dacă ceea ce am ți-ai fi dorit, dar sunt sigură că viața mea nu ar fi
atât de îngrozitoare ca alternativă”.
Pușcăriașul ar fi și el pe lista îndrăgiților. Și ce dacă i-ar sparge disperarea cu monotonia
împlinirii ei? Și ce dacă frustrarea i s-ar dubla, sau i s-ar tripla? Undeva, adânc în sufletul lui,
cu siguranță Omul-din-pușcăriaș ar fi strigat după Irina-personajul, ca să îl salveze de la
încarcerarea sufletului, la care demonii furiei îl condamnaseră. Cu siguranță, chiar dacă
doar în mod inconștient, pușcăriașul ar fi văzut viața ei ca pe o alternativă care să merite
 Un personaj îndrăgostit

trăită. Iar de pușcăriașul căruia Irina-personajul i-ar aduce liniște, Irina chiar se îndrăgosti.
Părăsit de lume, de cei dragi, izolat de tot ce a iubit și a îndrăgit, bietul om și-ar găsi
refugiu în ea. În secret i s-ar confesa în fiecare seară, iar ea ar ajunge să fie depozitarul
neștiut al tuturor dorințelor lui neîmplinite, al tuturor viselor pe care nu le va putea împlini,
dar ar avea totuși curajul, nebunia chiar, de a le visa. Irina-personajul ar ajunge să-l
cunoască mai bine decât s-ar cunoaște el însuși. Și acolo, în întunericul celulei, în bezna
condamnării, Irina-personajul ar reuși să vadă foarte clar lumina speranței. Un astfel de om,
care ar poseda un asemenea curaj, ar merita să fie iubit cu vârf și îndesat.
Tatăl care nu și-ar găsi împlinirea în ea? Cât de simplu este să îndrăgești un om rătăcit
atunci când l-ai regăsit. Dezamăgirea lui ar reprezenta cel mai bun punct de pornire pentru
legarea unei punți între sufletul omului ratat și copilul sau adolescentul care a clădit
asemenea standarde, încât au fost pur și simplu imposibil de atins și pentru el și pentru
urmași. L-ar pune față în față cu acest tânăr și i-ar împăca, pentru că cei doi puteau fi
împăcați. Prin resemnare, prin acceptare a realității, așa crudă cum este, prin înțelegerea
faptului că acel tânăr este pentru actualul om matur ceea ce fiica lui fără de împliniri este
pentru viitoarea femeie matură care va fi ea la vârsta de 50 de ani. Un om care ar accepta
o asemenea punte, este un om care ar merita să fie iubit. Tatăl ei era exact ca celălalt tată:
pentru el, fiecare eșec al Irinei fusese un punct de pornire pentru o nouă provocare, iar
fiecare reușită a ei, o reușită personală. Își iubea tatăl aproape mai mult decât își iubea
mama. De fapt, tatăl ei era cel care-i insufla pofta de viață, indiferent cât de radical era
eșecul pe care îl experimenta. El era combustibilul necesar pentru continuarea călătoriei. Să
nu-l iubească ar fi fost ca și cum s-ar fi oprit din respirat.
Eleva de liceu pentru care Irina personajul reprezenta idealul de independență fusese chiar
ea. Din punctul acesta de vedere, Irina își împlinise visul. Avea tot ceea ce își dorise, chiar
dacă nu tot ceea ce își dorea acum. Iar cealaltă elevă era tot ce ea și-ar fi dorit să fi fost.
Cumva, undeva, în adâncul sufletului ei, știa cu siguranță că, dacă ar fi fost mult mai severă
cu ea însăși, Irina ar fi fost cu totul alt om, un om integru, care nu ar fi putut fi perceput
ambiguu, care nu ar fi stârnit fie admirație, fie repulsie, ci doar admirație. Iar acea elevă îi
plăcea. O îndrăgea ca pe un eu pierdut.
Înțelese în timp ce închidea jurnalul că, indiferent cine ar fi fost cititorul, acesta pătrundea
în intimitatea ei, Irina-personajul, cu interes, cu blândețe, cu dorința de a o cunoaște, iar ea
nu putea decât să-l accepte cu drag, împărtășindu-i viața așa cum era ea. Acesta era, de
fapt rolul unui personaj: de a se oferi spre a fi explorat și înțeles.
Povestea mea… Carmen
Ovidiu Leonte
 Povestea mea… Carmen

C
ând eram mică, de vreo cinci ani, un văr de-al meu din Reşiţa venea pe la noi aproape în
fiecare luna. Stătea câte vreo trei, patru zile, apoi pleca înapoi. Mai târziu am aflat că, de
fapt, mama lui era bolnavă, stătea în spital câteva zile pe luna, iar tatăl lui, care era fratele
tatălui meu, nu putea să aibă grijă de el. El avea doar şase ani şi încă nu mergea la şcoală. Aşa că
cel mai convenabil era să vină la noi, în Lugoj. Mamă mea, o fiinţă rece şi calculată, se purta cu el
aşa cum, de altfel, se purta cu mai toţi băieţii şi bărbaţii pe care îi cunoştea: foarte dur şi urât. Cu
mine era doar rece, dar cu el... Îl punea să facă lucruri grele, dacă îl prindea că se juca îl certa că nu
face altceva decât să se joace. Dacă citea (de fapt mai mult caută pozele şi citea, şi îmi citea şi mie,
explicaţia lor), ţipa la el că ar trebui să se joace cu mine, că doar de aia era la noi.
Norocul nostru era că mama era mai tot timpul plecată. Lucra la un magazin de carne şi mezeluri
şi, deşi în vremea aceea nu prea se găseau astfel de mărfuri, magazinul ei avea tot timpul inventar
sau tot timpul primea marfă. Sau cel puţin pe tema asta se certa cu tata foarte mult. El nu o credea.
Iar ea se isteriza de câte ori el o întreba unde merge, sau cum de se îmbracă, că e duminică, sau de
când schimbul doi începe la oră zece... Mda... Aşa erau ei. Iar mie îmi plăcea foarte mult să stau cu
vărul meu, pentru că era foarte calm, calculat, rar se enerva, şi atunci când o făcea era un dulce. Se
înroşea tot şi îşi aţintea privirea în vârful papuceilor lui şi stătea aşa până îi trecea. Mă învăţase să
fac tot felul de jucării din hârtie, şi furam ziarele de după sobă, unde erau puse că să fie folosite la
aprins focul. Ne învăţaserăm să facem "norigani", cum le spunea el pe atunci (şi eu după el) din
bucăţi cât mai mici de hârtie. Asta ne ajută să facem cât mai multe din cât mai puţină hârtie. După
ce le făceam le ascundeam în căptuşeala ghiozdănelului şi le dădeam la grădiniţă copiilor. Şi ei
erau foarte încântaţi. Tot vărul meu m-a învăţat să ţin un secret. Mi-a spus, într-o zi, imediat cum a
venit de la Reşiţa:
- Astăzi te voi învăţa cum să nu trădezi.
Cuvântul în sine, pentru mine, nu a însemnat nimic. Dar atitudinea lui m-a şocat într-aşa un hal,
încât am reţinut perfect fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare figură de-a lui din acea seară.
Imediat după ce am mâncat, mama i-a luat geanta şi a golit-o în pătuţul meu (al nostru, pe
perioadă cât era el acolo). Făcea lucrul asta de fiecare dată când venea la noi, doar că de data asta
am văzut-o în clipă imediat următoare înroşindu-se şi făcând ochii mari, miraţi. Era indignată. M-
am speriat cumplit, pentru că o singură dată am mai văzut-o făcând aşa, atunci când am găsit nişte
bani într-un sertar şi am mers să-mi cumpăr înghețată. Vânzătorul nu mi-a dat. Mi-a luat banii, m-
a trimis acasă, iar după ce a terminat programul, i-a adus şi i-a dat mamei. Între timp mama aflase,
pentru că deschisese sertarul şi văzuse că nu mai sunt banii acolo. Atunci a făcut figură aia mirată,
indignată, pentru prima oară. M-a bătut foarte tare (cel puţin aşa îmi amintesc, pentru că după aia
a trebuit să îmi schimb pantalonii), şi la fel a făcut şi acum cu vărul meu. L-a întrebat:
-De unde ai ALEA?????
 Povestea mea… Carmen

Iar el a răspuns calm că "de undeva". Indiferent de cât de tare l-a bătut, el tot nu a spus. Nici acum
nu am idee ce erau ALEA, dar întâmplarea aia mi-a rămas întipărită în minte atât de bine, încât de
atunci, oricât ar fi vrut mama mea să scoată de la mine ceva cu bătaia, nu reuşea.
Bătaia... Pe vremea aia să baţi un copil era... De fapt să NU baţi un copil era anormal. Părinţii îi
învăţau pe copii lor, care urmau să aibă copii, cum se bate un copil. "Degeaba încerci să îl educi
altfel. Nu merge decât cu bătaie". Idioţenie. Dar alea erau vremurile. Nu prea aveai cum să ieşi din
tipar. În special când comportamentul asta îţi era pe măsură, te "prindea", aşa că pe mama mea.
Pe la sfârşitul vacanţei de vară, chiar înainte de a merge amândoi la şcoală, eu cu vărul meu am
văzut un film, din care nu mai ţin minte decât că un bărbat săruta o femeie. Am fost amândoi
foarte impresionaţi. Şi în următoarea săptămână, asta a fost ceea ce am făcut şi noi. Ne ascundeam
şi ne pupam, că deh, asta ni se spusese că făceau cei doi. De parcă verbul "a săruta" ar fi fost tabu.
Dar într-una din zile mama s-a întors mai devreme acasă. Nu am auzit-o când a intrat în casă. Când
a intrat în cameră în care noi ar fi trebuit să dormim la oră aia, noi ne pupam. A fost foarte violentă.
Fără să spună nimic l-a luat pe vărul meu de umăr l-a ridicat de o mâna și l-a aruncat. Iar el a
zburat. Pur simplu a zburat până în mijlocul camerei. A căzut pe un umăr a scos un urlet jalnic.
Abia atunci m-am descoperit urmele de sânge de pe mâini, sânge care venea de la nasul meu
spart. Am început și eu plâng. Tare. M-a ignorat. S-a îndreptat spre vărul meu, l-a lovit
puternic peste umărul pe care a căzut, el a mai urlat odată, apoi a început să scoată un sunet ca un
muget continuu. Mama i-a spus:
-Gata! Ți-am pus umărul la loc. Nu geme . Apoi l-a îmbrăcat, i-a strâns bagajul în grabă, l-a luat de
mână și a ieşit, nu înainte de a-mi spune mie să mă culc că urmează să apară tata mai târziu și să
mă găsească dormind.
Dar eu nu am putut adormi. Într-adevăr, târziu, mult mai târziu, a venit tata. Când m-a întrebat
unde sunt mama si vărul meu, i-am povestit tot ce s-a întâmplat, în timp ce el avea grijă de nasul
meu. Când am terminat de povestit a spus pe înfundate ceva ce mie mi-a sunat a "o tâmpită", lucru
care m-a cam răzbunat. După asta mi-a spus o poveste și s-a îmbrăcat.
- Unde mergi? l-am întrebat.
- Bănuiesc că mama a plecat la Reşiţa, a spus el. Merg până acolo. Să nu te temi. Vei rămâne
singură toată noaptea, dar am încredere în tine. Eşti foarte curajoasă. Îţi las lumina aprinsă. Bine?
Nu, nu era bine, dar ştiam că nu pot să-l opresc. A plecat iar eu am adormit repede, epuizată de
durere şi de tot ce se întâmplase în ziua aia. Când s-au întors amândoi, mama era bandajată la nas
şi în sus, înspre frunte, spre ochiul stâng. Bandajul era roşu de sânge. A venit lângă patul meu şi mi-
a spus "Iartă-mă" de parcă ar fi fost obligată să o facă. Mi-era atât de frică de ea încât i-am spus pe
loc că o iert, deşi nu era aşa.
Apoi, atmosfera din casă a fost foarte deprimantă. Mamă era tot timpul abătută. Rana de la nas şi
de la ochi i se vindecase lăsându-i o cicatrice pe care avea să o poarte toată viaţă. Tata era vesel
doar când vorbea să se jucă cu mine. Când a început şcoala el a fost cel care a venit cu mine. Şi am
râs tot timpul. Mama nu mai vorbea cu nici unul din noi. În prima zi din vacanţă de iarnă tata m-a
 Povestea mea… Carmen

îmbrăcat, mi-a făcut un bagaj mic, aşa cum se pricepea el şi mi-a spus să aştept la mine în cameră.
După un timp mama s-a întors de la schimbul unu. I-am auzit vorbind încet pentru o vreme, apoi
mama a început să strige:
- Sper că nu o duci la ăla. Fără să aud vreun răspuns din partea tatei, ea a strigăt din nou: Nu
merge nicăieri. Stă acasă şi-şi face temele de vacanţă.
- Ba nu stă acasă, l-am auzit pe tata ripostând. Merge la Reşiţa.
Inima îmi bătea să-mi sară din piept de emoţie. Era ceva timp de când nu-l mai văzusem pe vărul
meu. Voiam să merg. Mi-era dor de el.
S-au mai certat un timp, apoi tata a dat uşa de la camera mea de perete, a intrat zâmbindu-mi, m-
a luat blând de mână şi a dat să iasă. Dar mama m-a prins brutal de mână şi m-a tras aşa de tare
înapoi, încât m-a lovit, m-a speriat, iar eu am început să plâng. Tata însă a lovit-o puternic peste
faţă, peste cicatrice, iar mama a ţipat şi mi-a dat drumul. Apoi, eu cu tata am plecat. Am urcat în
maşină, în faţă, ceea ce era interzis şi am plecat la Reşiţa. De câteva ori a trebuit să mă las în jos că
să nu mă vadă milițianul, dar am ajuns bine. Când am intrat în casă am înţeles că vizită asta era o
surpriză pentru toată lumea. Vărul meu a fost atât de emoţionat încât a început să plângă. Am
început şi eu să plâng şi am alergat la el în braţe.
Tata le-a povestit tot ce s-a întâmplat. Mătuşa mea tot îi zicea tatei că ar trebui să mă ia şi să plece,
dar tata, dezamăgindu-mă (pentru că nimic nu mi-ar fi plăcut mai mult decât să plec cu tata) îi
zicea că nu poate, că nu are ce să facă cu mine, că sunt prea mică să rămân fără mamă... Apoi un
lucru straniu s-a întâmplat. Toţi au tăcut, s-au uitat la vărul meu, apoi la mine, apoi tată a spus
stingher că-i pare rău, iar mătuşă mea şi unchiul meu l-au asigurat că nu e nici o problemă.
A fost o vacanţă de vis. Am stat cu vărul meu, am făcut origami din ziare pe care, încercarea de a le
fura nu avea nici pe departe farmecul pe care îl avea aceeaşi procedura în Lugoj. Aici aveam voie
să facem tot ce voiam. Am răsfoit toate cărţile din biblioteca lui după poze, ne-am uitat sâmbătă şi
duminică la desene animate. Dar nu ne-am mai pupat. Am stabilit asta din prima seară, când am
stat să povestim fiecare ce am mai făcut de când nu ne-am văzut. Toate povestea s-a îndreptat
înspre seară în care mama ne-a prins sărutându-ne. Umărul drept îi fusese dislocat de la căzătură,
şi din cauza asta îl mai durea şi acum când îi era frig. Dar avea să-i treacă. Mi-a consultat nasul cu
atenţie, apăsându-l mai tare, pipăindu-l cu grijă sau trăgând de el.
- Ca la boxeuri, a zis el, iar eu am încercat să-i găsesc în glas o umbră de amuzament, însă nu am
reuşit. Am hotărât că a vorbit serios.
În acel an tata ne-a părăsit. Într-o zi s-a uitat la mine lung, multe lacrimi au început să-i curgă pe
faţă, apoi a ieşit. Era într-o cămaşă veche şi nişte pantaloni mai răi pe care îi purta doar prin casă.
Când a ieşit am crezut că merge să-şi cumpere ţigări sau aşa ceva. Apoi a venit seara, iar el nu s-a
întors. Am început să plâng, şi i-am spus mamei că tatei îi e frig, că a ieşit în haine de casă, dar ea a
spus doar:
- Aşa-i trebuie. Trebuia să se îmbrace şi el mai gros. Treci şi te culcă! Apoi a închis uşa camerei
mele, semn că nu mai aveam voie să ies din casă. La o bucată de noapte am auzit soneria şi am
 Povestea mea… Carmen

crezut că e tata. Am deschis prudentă uşă şi am văzut pe holul de la intrare doi miliţieni. Vorbeau
încet cu mama. Am închis uşa. M-am speriat că au venit să-l amendeze pe tata că mă ducea în
maşină pe locul din faţă. M-am urcat în pat. Şi am încercat să adorm. Am reuşit doar după ce mi-
am recitat "Floare cu trei petale" de mai multe ori.
A doua zi mama nu mi-a spus nimic, iar eu nu am întrebat. Tata nu a apărut. Nici seara şi nici în
următoarea zi. După cea de-a patra zi în care nu am reuşit să aflu de ce tata nu se întoarce, mama
s-a îmbrăcat, şi-a pus un şal negru şi a ieşit. Mi-a spus să nu ies nicăieri. Când s-a întors, erau cu ea
unchiul şi mătuşa din Reşiţa. Şi ei erau îmbrăcaţi în negru şi erau amândoi roşii de plâns. Mi s-a
părut foarte straniu. În special atunci când l-am căutat din priviri pe tatăl meu iar ei, tot din priviri,
mi-au spus nu e acolo.
Au trecut mai mulţi ani. Odată la câteva luni, în faţa şcolii îi găseam ori pe unchiul meu ori pe
mătuşa mea, cu vărul meu de mână, mă aşteptau să ies de la şcoală. Mâncam o îngheţată apoi
plecam acasă. Niciodată nu mi-am justificat întârzierile, deşi mama mă bătea crunt în speranţa că
va reuşi să mă determine să o fac. Urmam întotdeauna sfatul vărului meu: "Nu trăda", îmi spunea
el, şi îmi aminteam de fiecare dată cum m-a învăţa el să nu trădez.
Liceul l-am făcut tot în Lugoj. Acum mă întâlneam mult mai des cu vărul meu, pentru că unchiul
meu (mătuşa mea murise cu mulţi ani în urmă, cam pe când treceam într-a cincea) îl lăsa să vină
singur în Lugoj, ori de câte ori voia el. La balul bobocilor de la sfârşitul clasei a opta i-am spus
mamei că merg cu un prieten din altă clasă a opta. Imediat a făcut una din istericalele ei şi mi-a
spus că ea nu a crescut târfe. Cunoşteam cuvântul. Ştiam ce înseamnă. Şi faptul că mama a
îndrăznit să sugereze aşa ceva m-a înverşunat atât de tare, încât cu un calm care şi acum mă
sperie, i-am spus:
- Am un plan. Mă voi răzbună.
Apoi i-am întors spatele şi am mers la biroul meu. Mama a fost, probabil, şocată, pentru că nu mi-a
spus nimic. În ziua când a fost balul bobocilor am început să-mi pun planul de răzbunare în
aplicare. Am plecat la Reşiţa, la şcoala vărului meu, şi acolo am făcut balul bobocilor. În seară
aceea, pentru prima oară după vreo zece ani l-am sărutat din nou. De data asta nu a mai fost ceva
nevinovat. De data asta era responsabilitate la mijloc. De data asta era dorinţă. Când m-am întors,
i-am găsit acasă la mine pe aceiaşi doi miliţieni, care acum erau poliţai, care veniseră în noaptea
zilei în care tata a plecat. Când i-am văzut am realizat, pentru prima oară, că eu nu întrebasem
niciodată şi că, în consecinţă, nimeni nu îmi răspunsese. Unde era tata şi de ce veniseră miliţienii cei
doi la noi în seară aceea? De când plecase nu trecuse zi să nu vorbesc cu el în gând. Câteodată mă
trezeam că vorbesc tare şi mă uitam în jur să văd dacă nu mă vede cineva. Şi nu numai odată, chiar
am fost văzută...
În ciuda faptului ca primul lucru pe care l-au făcut când m-au văzut a fost sa-mi urle în ureche
"UNDE AI FOOOOST ???!!!!!", pe mine mă interesa un singur lucru, iar ala nu era sa le satisfac lor
curiozitatea. Așa ca i-am întrebat, la rândul meu:
- De ce ați venit în seara aia la noi? Voi știți unde e tata?
 Povestea mea… Carmen

Polițaii s-au uitat unul la altul atât de șocați, apoi la mama atât de indignați, încât am înțeles pe
data lucrul de care mă temusem cel mai tare si pe care ei mi-l confirmară pana la urmă. În seara aia
tata își pusese capăt zilelor. A mers intr-un bar de la marginea orașului, a băut singur un timp,
după care a spart un pahar cu care si-a tăiat carotida. A murit imediat, chiar înainte ca cineva sa
sune la salvare. După ce mi-au dat explicațiile astea, m-am uitat în ochii mamei si i-am spus:
- în seara asta am început sa-mi pun în aplicare planul de răzbunare. Apoi am plecat în camera
mea m-am schimbat în pijamale am plâns până mi s-au uscat ochii, apoi am adormit cu gândul la
vărul meu, de care mă îndrăgostisem cu adevărat până peste vârful urechilor.
În anii de liceu am devenit, practic, iubita lui. Deși ne vedeam destul de rar, ne eram fideli si ne
iubeam. Tatăl lui știa de noi si era de acord.
- Italienii le permit verilor si sa se căsătoreasca, spunea el. Poate ca intr-o zi o sa mergeți si voi
acolo, ca oricum acum toți pleacă în Germania, în Italia, în Spania. Mergeți acolo si vă căsătoriți.
Dar mai întâi terminați liceul.
Ca să fiu sinceră, nu am știut niciodată dacă vorbea sau nu serios când spunea astfel de lucruri.
Semăna mult cu vărul meu când îmi spusese ca am nasul spart "ca la boxeuri". Ceva din mine îmi
spunea sa nu-l iau în serios, dar atitudinea lui și tonul folosit... Ca și atunci, și acum am hotărât ca
vorbea serios.
După ce am terminat liceul și am luat bacul, l-am sunat pe vărul meu, l-am chemat în Lugoj să
sărbătorim, pentru că notele noastre, împreună, făceau aproape cat vârsta mea. L-am luat de mână
și am mers acasă la mine. L-am ținut după ușă, am chemat-o pe mama și i-am spus:
- Ești pregătita să afli amploarea planului meu de răzbunare?
Ea a zâmbit ca unui fraier care are impresia că face ceva monumental și secret, când de fapt face
ceva comun și în văzul tuturor și mi-a spus:
- Planul tău, ca să reușească, trebuie sa aibă implicarea mea, măcar emoțional. Nu te poți
considera răzbunată decât dacă iți dau satisfacție. Lucru pe care nu-l voi face.
- Ba îmi vei da... Îmi vei da satisfacție, i-am răspuns. Vreau sa ți-l prezint pe iubitul meu.
Și l-am tras de după ușă pe vărul meu. Mama se uita la el parcă fără sa înțeleagă. Știa cine e. Îl
recunoscuse. Dar nu își imaginase ca voi pune la cale un asemenea plan. Tocmai suferise șocul
vieții ei. Sincer, atunci m-am temut serios să nu-i provoc un atac de cord. În scurt timp a început să
tremure, sa plângă, apoi s-a retras în casă. A fost ultima oară când am văzut-o timp de opt ani.
Terminasem deja facultatea și lucram la o firma de arhitectura din Ungaria, ca șef de zonă pe
Banat. Ei mă numeau Office Manager. Călătoream mult. Mă despărțisem de vărul meu, (pe care îl
iubesc și acum foarte mult) ca alternativă la următorul pas pe care urma să-l facem în relația
noastră, și anume începerea vieții sexuale. Ne-am promis să ne rămânem confidenți, prieteni
adevărați și am luat-o fiecare pe drumul lui. La douăzeci de ani am născut o fetița frumoasa, a cărei
tată e un mulatru, angajat al unei firme ce se ocupa cu tranzacții cu petrolul. Îl vede mai des pe
vărul meu decât pe tatăl ei, dar e fericita. Nu-i lipsește nimic. Îl consideră pe unchiul meu drept
bunic, și într-un fel îi și este.
 Povestea mea… Carmen

În timpul uneia dintre vizitele pe care le făceam pe șantierele din Banat, am întâlnit o vecina de-a
mamei care începuse o afacere cu terenuri si clădiri și care m-a recunoscut.
- E foarte bolnavă, mi-a spus, iar mie mi s-a făcut milă de ea. Îmi părea rău pentru ea, îmi părea rău
pentru mine, pentru ceea ce făcusem... Și vecina mi-a dat numărul ei de telefon. Am sunat-o fără
să ezit. Vocea îi era stinsă. Înțelegeam destul de greu ce spune. Am întrebat-o daca are nevoie de
ceva. Mi-a spus un nume de medicament. Mi-am luat fetița și am mers mai întâi la o farmacie, apoi
acasă la mama. Dintr-un motiv destul de greu de explicat, (poate precauție) am ezitat să-i spun
fetiței mele că mergem la bunica ei. I-am spus doar că mergem să vedem o cunoștința. Era un
termen în general folosit când ne întâlneam cu vecini, foști colegi de facultate, colegi de muncă sau
clienți.
Când am ajuns acasă la mama, mirosea greu, a aer închis. Și a boala. A deschis ușa încet, tărăgănat.
S-a uitat fugitiv la mine, de parcă nu trecuseră opt ani de când nu ne mai văzuserăm, s-a întors în
camera ei și s-a așezat în pat. Am vrut sa ne descălțam, dar când m-am uitat la covoare mi-am dat
seama că mai bine făceam la fel ca toți cei care o mai vizitau. Am rămas incantate și am mers la ea
în cameră. Se uita la mine cu răutate. Răzbunarea mea o mai ustura încă. La un moment dat a dat
cu ochii de fetița mea. Pe buze i-a apărut un rânjet slab.
- De ce e neagră, a întrebat? Vărul tău nu e negru. E vreo boala ceva?
Am privit-o cu furie, înțelegând ca am greșit să vin. I-am explicat cum e cu rasele umane și cu
amestecarea lor. Deși eram absolut convinsă că știe tot ce-i spun, a tăcut ca un elev conștiincios
căruia i se spune o lecție nouă. După aia mi-a spus:
- Lasă-mi medicamentele pe noptiera și pleacă. Și ia-ți și monstrul cu tine.
Eram șocată și m-am uitat la ea pentru că nu-mi venea să cred ce aud. Dar ea se uita la îngerașul
meu. Ei ii spusese monstru. Dar fetița se uită înapoi la ea zâmbind si-i spuse:
- Tu ești cea care vrei să omori pe toata lumea în jurul tău? Cred că mai degrabă tu ești monstru. S-
a întors spre mine apoi și mi-a spus: Eu nu i-aș lăsa nici un medicament. Hai să mergem.
Nu am ascultat sugestia fiicei mele și i-am lăsat tot ce-i cumpărasem, nu numai medicamentele.
Apoi am plecat.
Au mai trecut opt ani și, în ziua în care fetița mea împlinea paisprezece ani, am primit un telefon de
la mama.
- Dacă vii azi sau mâine la mine, s-ar putea să mă mai prinzi în viață. Mi se apropie ceasul. Și nu
vreau sa fiu singură... când mă duc...
Am vrut sa o întreb daca tata a avut pe cineva lângă el când s-a dus. Am vrut sa o ocărăsc și să-i
spun să moară singură sau mai bine să mai trăiască încă o groază de ani singură și să se chinuie,
am vrut să-i spun multe, dar nu am putut. Printre altele, era și multa lume pe acolo. Și nu voiam ca
cineva să știe măcar cu cine am vorbit.
A doua zi, după ce fetița mea a plecat la Disney Land în Paris, împreuna cu cei doi băieți ai vărului
meu, unul de 11 si unul de 8 ani, cu bunicul lor și, „fără ca eu sa știu”, cu prietenul fetiței mele, care
venise seara la ușa noastră cu un buchet mare de flori ca să-mi mulțumească ca îl las și pe el să
 Povestea mea… Carmen

meargă, am pornit înspre Lugoj, pregătită să înfrunt încă odată (probabil pentru ultima dată)
mizeria din apartamentul care, cândva, îmi fusese cămin, împreună cu femeia răutăcioasa care
cândva îmi fusese mamă. Pe drum am luat în mașina o femeie din Lugoj, vecină de-a mamei de pe
vremea când și eu locuiam acolo, care și-l amintea și pe tata și care se puse să-mi povestească ce
se mai întâmplase în ultimii opt ani. Mama devenise foarte religioasa, mergea la biserica ori de câte
ori era slujbă, avea în casa o groază de icoane, făcea pomeni și alte alea. Se făcuse bine într-un
timp, dar în ultima vreme o răpusese din nou boala. Acum aveau grijă de ea niște femei de la
biserică. În ultimele săptămâni nici nu o mai văzuse.
Am ajuns acasă la mama pentru a doua oară în ultimii șaisprezece ani. Am sunat, am intrat, am
mers prin toata casa rămânând uimită de curățenia pe care o vedeam, apoi la urmă, am mers și în
dormitorul în care zăcea mama. Avea în mana un șirag de mărgele cărora le zicea mătănii, avea o
lumânare lângă ea, iar buzele uscate, ca de ceară, îngânau ceva ce părea a fi o rugăciune. Am
strigat-o. A gemut scurt, a deschis ochii, apoi, când m-a văzut, mi-a spus:
- Eu azi mor. Înainte de a muri am chemat la mine pe toți cei cărora le-am greșit ca să-mi cer
iertare de la ei.
Vocea îi era gâjâită și respira din greu după aproape fiecare cuvânt pe care îl spunea. Mă simțeam
ca într-un film cu gangsteri, când sunt chemați toți membrii familiei la căpătâiul cate vreunui
muribund care lasă cu limba de moarte câte vreo lege care se respecta apoi în familie cu strictețe.
Când am auzit ce spune m-am gândit că vrea să-și ceară iertare. M-am îmbărbătat și mi-am
promis să o fac, chiar dacă nu eram convinsă că merită. Dar ea a continuat cu altceva:
- I-am chemat și pe cei care mi-au greșit, ca să îi iert, a continuat ea.
Apoi a închis ochii și a tăcut. Am așteptat să o aud măcar că are pretenții să-i cer eu iertare, ca și
cum ea nu mi-ar fi greșit niciodată. Dar ea tăcea. Parcă uitase de mine.
Până la urmă nu m-am putut abține și am întrebat-o:
- Eu din ce categorie fac parte? Sunt dintre cei ce trebuie să te ierte, necondiționat, sau dintre cei
pe care trebuie sa îi ierți?
Știam foarte bine că fac parte din plin din ambele categorii, dar am întrebat-o pentru că, în afară
de o multitudine de sentimente contradictorii pe care le simțeam fata de ea, cei șaisprezece ani de
independență m-au scăpat de acea fire bătăioasa, de limba ascuțită pe care o avea și ea și de
răutatea care la mine era mai rafinată.
- Tu, predică ea cu o voce uimitor de puternică, faci parte din cea de-a treia categorie. Și ești
singură în categoria asta. Pe tine nu te iert.
Declarația ei m-a lovit în moalele capului, reușind sa mă dezechilibreze. Am început sa tremur de
furie. Mă umilise. Era cumplit.
- Ăsta este planul TĂU de răzbunare? am întrebat-o eu, ascunzându-mi indignarea și frustrarea mai
bine decât am sperat.
- Da, mi-a spus ea. Când vei ajunge în locul în care sunt eu acum, vei înțelege ce ți-am făcut. Vei
înțelege ca m-am răzbunat. Apoi a închis ochii, iar respirația i s-a calmat, încetul cu încetul. Murea.
 Povestea mea… Carmen

Se răzbunase și murea. Iar mie îmi era ciudă. M-am apropiat mult de ea și i-am spus încet, ca într-o
doară:
- Pe mine fiica mea nu va avea de ce sa mă ierte, și nici eu pe ea. Apoi i-am stins lumânarea
suflând în ea si mi-am îndreptat spatele. Dându-și seama ce am făcut, mama a deschis ochii și a
încercat sa spună ceva, dar tot ce a făcut a fost să horcăie oribil, apoi a dat ochii peste cap. Am ieșit
din casă știind ca a murit. Că își dăduse duhul fără ca lumina lumânării să o ghideze. Aflând că
devenise foarte religioasă, știam cu certitudine ce însemna asta pentru ea.
Pe casa scării erau câteva femei. "De la biserica", mi-am spus eu.
- Ce face? au întrebat ele.
- Cred că a murit, le-am spus calm. Mi-am scos o țigara și mi-am aprins-o în timp ce ele își făceau
de zor cruce.
Apoi au trecut pe lângă mine și au intrat în casa. Toate, în afară de una. S-a apropiat de mine si m-
a întrebat:
- Ce ai de gând? O îngropi?
Am negat. Nu îmi îngropasem tatăl, pe care îl iubisem, de ce să o îngrop pe ea, pe care nu o mai
iubisem de când ii dislocase umărul vărului meu. Am scos din geanta un plic cu o mie cinci sute de
euro, bani pe care îi luasem cu mine când plecasem de acasă pentru că nu crezusem nici o clipă că
mama avea să moară și plănuisem sa trec cu vederea peste tot ce avea să-mi spună și sa-i las banii.
I-am dat însă femeii din fața mea pentru îngropăciune, având încredere nu în ea, neapărat, cât în
frica de Dumnezeu care avea să o facă foarte corecta.
M-am întors acasă și am dormit toată noaptea fără să mă trezesc măcar odată. Toți cei pe care îi
iubesc sunt la Paris. Se întorc mâine.
Îmi pare rău pentru cele întâmplate ieri? Nu știu. Am în inima un amar cumplit, un pustiu în care,
daca m-aș prinde, as rătăci toata viața. Dar nu o voi face. Nu pot să fac așa ceva. Nu pot și nu
vreau sa trăiesc o viață de regrete. Am de crescut o fată si doi băieți.
Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat până ieri? Da! cu siguranță. Și nu îmi pare rău că eu am făcut
un lucru sau altul, sau pentru ca nu am făcut lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac. Îmi pare rău că
mama a avut problemele pe care le-a avut. Pentru că ea era bolnavă. Și nu mă refer la boala care a
răpus-o, ci la o altă boală. La boala mintală care a făcut-o sa urască bărbații, care a făcut-o sa mă
urască sau doar sa nu mă iubească pe mine. Mă refer la boala care a măcinat-o, probabil, din
copilărie. Nu există zi să nu mă gândesc la ce ar fi putut fi dacă mama ar fi fost o femeie normală.
Dacă nu l-ar fi determinat pe tata să-și curme viața, pentru că sunt sigură că din cauza ei a făcut-o.
Dacă nu m-ar fi îndepărtat pe mine atât de mult. Dacă ar fi înțeles că există fapte justificate și de
sentimente pe care ea nu le înțelege. Am avut partea mea de vină în toată povestea asta și sunt
conștientă de lucrul îsta, deși nu pot sune cu certitudine ca știu care a fost vina mea. Dar viața mea
trebuie să continue, iar acum, privind la ce am făcut eu cu fetița mea și cu copiii vărului meu, îmi
dau seama că mama, într-adevăr, nu m-a învățat cum e bine să-mi cresc copiii. Cu siguranță însă,
am învățat de la ea cum să NU mi-i cresc.
Raisa Stoleriu
Cine sunt eu? E o întrebare pe care o auzim la fiecare nou
început şi de fiecare data încercam să-i găsim un răspuns cât
mai simplu şi mai cuprinzător.

Cred că sunt ceea ce scriu şi nimic altceva. Pentru că scrisul este o oglindă
a sufletului, care reflectă o realitate interioară, mai distorsionată, mai
colorată, mai ştearsă sau mai aproape de adevăr. Ca orice membru de aici,
iubesc să citesc. În parcuri, acasă, cafenele sau în sălile de curs. Mulţi mă
consideră o fire filosofică, cu o gândire rece, care este prea prinsă în
descifrarea simbolurilor din spatele poveştilor şi prea obsedată de detalii
pentru a mai avea un picuţ de timp şi pentru ea. Dar fiecare dintre noi are
o altă definiţie asupra vieţii şi a realităţii.

Îmi place să călătoresc în locuri liniştite şi să merg pe jos kilometrii întregi,

singură sau însoţită de cei mai buni prieteni. Iubesc de asemenea iarna,
copiii şi animăluţele. Pentru că te fac mereu să zâmbeşti.

Cine sunt eu? Sunt într-o continuă călătorie spre Ithaca. Sunt cărţile pe care le citesc, paginile pe care le
măzgălesc, oamenii pe care îi iubesc, locurile prin care mă plimb. La fel că oricare alt tu.”
Ultimul răsărit
Raisa Stoleriu
 Ultimul răsărit

Ultimul răsărit

,,Sunt punctul de intersecţie în care stările trecute, aparţinând unor corpuri ce nu mai
există, întâlnesc cuvintele, limbajul cuiva care se-nvârte în jurul maturităţii, deloc
convins, deloc decis. Sunt un fost copil, un ex-adolescent nenorocit, mi-e groază de
responsabilităţi, încerc să găsesc o soluţie pentru ca totuşi să existe, cumva, o
continuitate, o împăcare, poate.”
Simona Popescu - Exuvii

Cât de departe suntem de propriile bătăi ale inimii, de-un ego pierdut printre cetăţi,
mări, oameni şi creaturi de mult uitate, de atingeri şi despărţiri, de vise pierdute în labirintul
vieţii, cât de departe sunt de mine?... Răsfrângându-se pe portiţa ruginită, pe casa
îmbătrânită de amintiri, pe pianul fără corzi, izbindu-se în singura sursă de lumină, o
lumânare pe jumătate terminată, întunericul se opri pentru o clipă în faţa singurei respiraţii
din încăpere… . Sunetul viorii de lângă şemineu dispăruse şi acesta demult, iar fetiţa de pe
canapea, ce privea în gol, încă mai aştepta.

Pentru a o lua de la capăt, pentru a… şi cine-mi garantează că nu voi greşi din nou?

F
runzele toamnei zburau în faţa maşinii ce înainta pe strada pustie. Conducea cu
viteză spre răsărit, având în dreapta laptopul şi scrisoarea împăturită şi răscitită, în
încercarea de a descifra o greşeală. „Dragă Lia, a trecut atât de mult timp de la acea
vară plină de amintiri. Aş vrea să te mai văd o ... ” Cum de a ajuns asta în mâinile mele?

Stătea la masa ei cu ceaşca de cafea caldă, citind pentru ultima oară raportul ce trebuia
predat... şi apoi două săptămâni de vacanţă pe care nu le ceruse. „Cu toţii avem nevoie de
o scurtă vacanţă; chiar şi tu, Amalia”, îi spuse şeful în dimineaţa aceea, trimiţând-o într-o
destinaţie exotică, sau undeva la munte, oriunde, numai departe de lumea în care trăise de
... oare de cât timp? Vacanţă... hmm... şi asta e la fel de ciudat. Şi apoi soneria din faţa casei,
unde poştaşul, pe lângă facturile care deveniseră scrisorile ei din fiecare lună, magia acelor
zile ale secolului XXI, îi mai aduse ceva diferit. O scrisoare de la aşa zisa bunică a ei, de care
cu greu îşi mai amintea... oare cum o chema? ... oare cum? Şi unde mai stătea? Nu murise
de mult? Sau era cealaltă... familia, ceva atât de ... departe.
 Ultimul răsărit

Prima dată i se păru o glumă; o citi pe nerăsuflate, ca atunci când era mică şi căuta
comori ascunse la tot pasul. Pentru o clipă chiar crezu că era adevărată, că cineva o va
aştepta acolo, dar imediat ce o termină de citit, faxul îi trimise un alt raport. Ultimul din
acel sfârşit de vară. E imposibil să fie adevărată. Şi apoi o reciti, încercând să găsească o
greşeală, să-şi demonstreze că destinatarul scrisorii nu putea fi ea, Amalia.

Dragă Lia,

A trecut atât de mult timp de la acea vară plină de amintiri. Aş vrea să te mai văd o
singură dată înainte de a-mi putea continua călătoria. Ia-o ca pe o vacanţă pe care cu
siguranţă o meriţi (oare cine mi-a mai zis asta?); aş vrea să mai ascult o dată vioara ta şi să-
mi povesteşti de tine.

Cu mult drag,

Bunica ta, Cezara.

Şi acum se afla pe străduţa pustie, la fel de singură ca la început, ca atunci şi ca

acum, mergând la cea care i-a scris doar pentru a-i spune că a fost o greşeală, că
scrisoarea nu ajunsese la mult iubita sa nepoată, ci doar la o străină... Şi ce-aş avea de
pierdut? O excursie pe un drum de ţară, pe o alee plină de nuci şi stejari. Nu e nici munte,
nici ,,ceva exotic”, dar asta se cheamă vacanţă. Şi cât de frumoşi sunt copacii ăştia... ca cei
din curtea din spate, în care mă cocoţam sus de tot, privind la cei de jos, cum mă caută... sau
bicicleta cu care hoinăream pe un drum atât de asemănător cu acesta încât...

Nu avu timp să-şi ducă gândurile la capăt când trase de volan inconştient, evitând
câinele cel negru apărut de nicăieri în mijlocul străzii, lovindu-se cu putere de stejarul
bătrân de la marginea drumului.

... drum luminat de fulgerele ce înteţeau cerul de ţară, în timp ce tunetele zguduiau
la rândul lor căsuţa învechită, a cărui sunet părea a fi murit demult. Căuta cu îndârjire
cheile pentru a fugi, izbindu-se de mobilierul prăfuit. Un alt fulger lumină cearceaful de pe
fotoliu şi pian, ca două fantome ce o priveau pe cea încă vie. Unde sunt, unde naiba sunt...

- Cauţi astea?
 Ultimul răsărit

Îşi ridică privirea spre uşă pentru ca un alt fulger să lumineze chipul Liei şi cheile din
mânuţa ei mică. Tunetul părea a se fi izbit de casă, făcând-o să vibreze din toate
încheieturile ei vechi.

- Sunt ale mele.

- Şi noi?
- Aţi murit de mult.
- Şi tu?
- Nu sunt de aici, nu am ce căuta aici, eu sunt cea vie!
- De ce?
- .... Tot ce am visat şi tot ce credeam că voi creea, tot ce am avut cândva a fost distrus de
mine şi lumea reală în care eu nu sunt şi în care izolată am fost de mine numai de mine
când am crezut că dar m-am uitat pe... mine. Şi da, de ce aş fi vie acum, mai vie decât
ea sau cealaltă sau cea îngropată în spate care a crezut în ceva ce a murit demult. Şi da,
de ce am fi vii când ne amăgim singuri şi credem într-un glob de sticlă în care nimic nu
trăieşte, nimic autonom. Pentru că sunt încă aici, prinsă în lumea lor.
- Şi de ce nu ai renunţa ?
*
Patul moale, sub plapuma enormă în care se pierdea, amintindu-i de vremuri apuse.
Auzea aproape de ea trosnetul uşor al lemnului din sobă, ca un cântec şi acesta demult
uitat, dar căldura ce o simţea o făcea să mai zăbovească, încă puţin, doar puţin… din
exterior un val de răcoare o atingea uşor, oferindu-i acea stare de odihnă pe care nu o mai
simţise de atât de mult timp. Deschise ochii şi văzu deasupra ei ochii mari albaştri a unei
fetiţe de vreo 10 ani. Îi puse pe frunte o mână rece ca gheaţa, şi atunci simţi pentru prima
dată durerea puternică de la ceafă.
- Şst! Va fi bine.

- Cine eşti? Unde sunt?

- Acasă.

- …?

- Mă cheamă Lia iar eu şi cu sora mea vom avea grijă de tine până vei fi gata.

- …? Să ai grijă… ?

- Accidentul, nu-ţi aminteşti?

 Ultimul răsărit

- Maşina mea, scrisoarea… trebuia să ajung la…

- Aici.

- …?

Lia nu-i mai răspunse, ascultând. Din odaia de deasupra, podeaua începu să scârţâie, şi
sunetul unei viori acapară liniştea casei. Amalia încercă să se ridice din pat, ascultând. Abia
acum sesiză semiîntunericul din casă şi mobila veche, ce părea să scârţâie la fiecare
mişcare. O pisică se urcă în braţe, mieunând.
- Tom, câţ, dă-te jos acum!
- Cine cântă?
- Să nu mă spui lui Ami. E alergică la pisici, la fel ca tine.
- De unde ştii?
- Felul în care te-ai uitat la el, la fel ca şi Ami...
- Ami e...?
- Sora mea.
- Şi părinţii voştri?
- Ei nu vin aici.
- ...?
- Te-am aşteptat de mult Amalia. Să vezi cât de înalt e acum stejarul cu leagăn!
Amalia o privi surprinsă pe fetiţă. Când i-am spus cum mă cheamă? Care stejar, cine e
ea? Unde am ajuns? Trebuie să plec cât mai repede de aici, dar of, furtuna de afară şi
maşina mea pe unde o fi şi în ce stare şi cântecul acesta, atât de trist şi totuşi... Doamne,
unde sunt?

Se aşeză înapoi pe pernă, zâmbindu-i Liei. Desigur că-l va vedea imediat ce va

putea merge, desigur că dorea să o cunoască pe Ami, numai că tânăra era prea timidă să
dea ochii cu ea, un artist ce a stat mult prea mult singur doar cu ea, Lia, şi acum îi era
teamă de străini, desigur că nu o va spune, dar acum era prea târziu şi avea nevoie de
odihnă, iar a doua zi când soarele va răsări vor vorbi mai mult... tunetele răsunau cu
zgomot în micuţa casă, atât de liniştită înăuntru, în timp ce fulgerele luminau de afară
grădina din spatele perdelelor...

... perdelelor lungi, până în pământ, legănându-se în sunetul furtunii. Scrânciobul

învechit din faţa casei începu să scârţâie nervos în tot ceea ce se dezlănţuia. Casa întreagă
 Ultimul răsărit

scoatea acelaşi sunet din toate încheieturile sale, din podea, din mobilă, din soba ce nu
mai avea puterea să încălzească, să ardă, din pod şi din vioara aşezată pe masă.

- Dacă pleci, nu te vei mai întoarce niciodată.

- Şi nici noi nu vom mai putea pleca de aici.
Amalia le privea încremenită, ascultând sunetul ce-i invadă fiecare părtică, scârţâind,
foşnind, trosnind. Stejarul, copacul, casa, podul, masa, vioara... cu fiecare minut ce trecea,
făcea mai mult parte din casă, din ele. Nu mai trebuia să aştepte sau să-şi explice, căci ea
încă mai era ancorată la realitate sau cel puţin aşa spera.

- Lia, dă-mi cheile acum!

- Nu putem trăi fără tine, ştii prea bine.
- Nu, nu vreau să rămân aici, viaţa mea e acolo, dincolo de casa asta şi de furtună şi de
vioară... viaţa merge înainte.
- Lia, e prea târziu, şopti Ami. Dă-i cheia.
- Dar...
Cu lacrimi în ochi, Lia îi întinse cheile, apoi fugi sus.
Amalia se uită o clipă la Ami, care stătea sprijinită de sobă.
- Îmi pare rău.
- Şi mie.
*

Zilele treceau una câte una, ducând amintirile departe de câmpia ce se vedea în
depărtare, de gardul vechi şi putred, de stejarul bătrân, dar încă impunător, de Amalia şi
de gazdele ei. Ceea ce rămânea mereu în căsuţa uitată de timp era tăcerea ce se coborî ca
o pânză de păianjen pe fiecare încăpere în parte, prelingându-se pe podeaua uscată, pe
perdelele prăfuite, pe soba ce ardea neîncetat, cuprinzând-o încet, dar sigur şi pe nou
venita.

Petreceau zilele afară, lângă stejar, culegând florile ce creşteau aproape de el, pe o
mică moviliţă, construind castele în nisipul de mai sus, ascultând şi recitind poveştile de
odinioară. Nu mai povestise un basm de ani de zile, dar aici toate se adunau în mintea ei
ca şi cum le-ar fi auzit ieri. Lia le asculta cu încântare, punând-o adesea să le repete pentru
ca a doua zi să caute în mica grădină personajele ei preferate, să privească stelele de la
mica fereastră, întrebându-se care dintre zâne sau prinţese privesc acum în sus sau cine
oare se mai uită la aceeaşi stea ca ea.
 Ultimul răsărit

În acea dimineaţă, Amalia se trezi târziu, pe vechea canapea din sufragerie. De afară se
auzi un sunet ce o făcu să se ridice din pat şi să privească în grădină; Lia era înconjurată de
găletuşe şi lopăţele, săpând încontinuu.

- Neaţa! strigă Amalia de la fereastră. Lia ridică capul, se uită la ea o clipă, apoi îi zâmbi
şi se întoarse la lucru.
- Cercetări arheologice? întrebă Amalia când ajunse la ea, privind groapa de jumătate de
metru de lângă ea şi marile descoperiri ale fetiţei: fiare vechi, lănţişoare înnegrite,
clame şi un ursuleţ mic.
- Da, ştiu sigur că am să găsesc ceva important azi! Adu-mi te rog o lopată mai mare din
pod.
- Pentru...?
Dar Lia nu-i mai răspunse, întorcându-se la săpăturile ei. Amalia se supuse, urcând
pentru prima dată scările casei. La fiecare pas ce-l făcea, fiecare scară scârţâia puternic, iar
cu cât urca, lumina devenea din ce în ce mai evanescentă. Abia reuşi să deschidă uşa
înţepenită (oare nu a mai urcat nimeni aici?), în timp ce ochii i se obişnuiau cu întunericul.
Înăuntru, pânzele de păianjen se instalară la ele acasă, iar mobilierul aşezat unul peste altul
era distrus de ploia ce intrase cu mult timp în urmă în el.

Unde o fi? Amalia se uită în jur... cutii pline de păpuşi, câteva cămăşi de in, unelte ...
aici ar trebui să fie... dar în locul lopeţii zări pe podea o vioară prăfuită, plină de pânze şi de
praf. Amalia o luă în mâini, scuturând-o şi privind-o atent. Te-am mai văzut cândva,
muzica izvorâtă din ea, primele mişcări, degetele stângace, apoi pline de pasiune, bunica cea
care...

- Nu trebuia să fii aici.

Se întoarse speriată, văzând în întuneric o umbră întoarsă spre ea. Aceasta înaintă doi
paşi spre lumina palidă, luându-i vioara din mâini.

- Lia m-a trimis sus...

- Era de aşteptat.
Umbra se întoarse spre ieşire, iar Amalia o urmă în neştire. Coborâră scările,
neadresându-şi nici un cuvânt, până ce ajunseră în sufragerie. În spatele Amaliei glasul Liei
se auzi:

- Nu trebuia s-o sperii!

- Nu trebuia să o trimiţi acolo.
 Ultimul răsărit

- Dar aveam nevoie de lopată pentru săpăturile mele...

- Dacă vei continua aşa, îţi vei strica mâinile şi nu vei mai putea cânta când vei creşte.
- Nu, Ami, nu! Vei vedea că voi cânta la fel ca tine şi voi deveni o violonistă celebră, voi
cânta pe marile scene ale lumi... şi vei cânta cu mine, alături de mine, noi două... când
vom creşte...
Ami se întoarse cu faţa spre Amalia. Era o adolescentă înaltă, cu părul lung, prins la
spate într-o coadă, ţinând în mâini o vioară. Zâmbi spre Lia, apoi o mângâie pe cap. Se
sprijini de sobă, fixând-o cu privirea pe Amalia.

- Ea e?
- Da.
Îi întinse mâna fără să se mişte din locul ei, zicând:
- Deja ştii cine sunt.
- Ami, cea care cântă în fiecare seară.
- Şi care nu s-a sinchisit până acum să coboare alături de noi.
- Lia...
- Dar ăsta-i adevărul.
*
- Adevărul e mereu cel mai greu de acceptat. E iraţional, dureros, dar e... ceea ce
contează. Înţelegi?

Amalia dădu din cap, neînţelegând. De ce nu putea să înţeleagă? Era într-o casă din
care nu mai putea ieşi, din care Ami era la fel de prinsă ca şi ea, întorcându-se... ce
însemna asta? Fantomele au fost mereu ceva în care nu crezuse, acum oare vorbea cu ele?
Şi totuşi erau atât de vii, le putea atinge, vorbeau în fiecare zi, se întorceau aici. Vântul
răsuna din afară, iar Ami stătea în faţa ei, mai calmă ca de obicei. Poate că ea mă va lăsa să
plec... poate că, nu voi mai sta aici multe zile...

*
Zilele se scurg pe lângă noi, amintirile se ofilesc în faţa prezentului şi tot ce am creat
cândva dispare rând pe rând. Amalia rămase cu cele două mai mult decât ar fi crezut, zilele
s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni... până ce timpul încetă şi el să mai
existe, obosit să mai colinde sau să mai caute potecile uitate de toţi şi de toate, într-un
ţinut de nicăieri.

Într-una din zile, motanul îşi făcu din nou apariţia pe sobă.
- Câţ, câţ!
 Ultimul răsărit

Motanul se uită la ea, căscând, apoi se întinse pe labele din faţă şi porni încet spre
grădină.
- Nu e frumos să izgoneşti pisicile când dorm, se auzi o voce răguşită, cu mieunături în
ea.
Amalia îl privi buimăcită, urmându-l. Doar i s-a părut, nu? N-avea cum să-l audă, era
doar un... motan.

Afară însă, atât groapa săpată de Lia, cât şi movila din jurul ei crescură simţitor.
Motanul se urcă în vârful ei, tolănindu-se la soare, începând să toarcă.

Când s-a înălţat atât de repede? Unde o fi Lia? Acuşi va găsi un palat pe aici... chiar şi
movila seamănă cu unul... da, unul mare, impunător, de culoarea lutului, pe acest pământ
ridicat cu mult timp în urmă, în care oamenii se mişcau împreună cu zânele de aici, de jos...
îmi fac cu mâna, cea cu rochie albastră trebuie să fie Zâna lui Pinochio... şi camera asta, de
aici, camera prinţesei, unde se auzea muzica venind dinspre stradă, toţi aşteptând... şi aici,
în partea asta, luciul străveziu al camerei, coroana de fildeş, ca de os... nu, aici zânele nu
mai sunt, creaturi mitologice cumplite, centaturul, balaurul cu şapte capete, mulţi ostaşi care
au încercat să ajungă la comoara ultimă, dar mulţi s-au transformat în fildeş, oasele lor,
aici...

- Nu e bine să deranjezi morţii, spuse cu blândeţe o voce de sus.

- Poftim?
Amalia se trezi în groapa Liei, scoţând un os din peretele lateral. Părea atât de uman,
de ... şi cum ajunse aici?

- Ami... aici jos...

- Ştiu. Am îngropat-o cu mulţi ani în urmă. Lia probabil că a uitat... şi eu la rândul meu
nu trebuia să o las să sape lângă mormântul ei.
- ....
Ami luă o piatră de jos şi o aruncă aproape de motan. Acesta deschise ochii mari,
privind-o buimac şi apoi se urcă-n stejar.
- Niciodată nu o să scap de el.
- De ce a murit?
- De bătrâneţe, logic. Şi-a dorit să o îngropăm aici, lângă copacul pe lângă care a
crescut. Eu şi Lia i-am îndeplinit dorinţa.
- Bine, dar ...
 Ultimul răsărit

Ridică privirea spre cer. Umbra deasă a stejarului, cerul cu nori plumburii care se
plimbau pe el, cândva, demult, în altă viaţă, a mai fost aici, a mai plâns pentru ... oare
ce? Şi motanul acela, care dormea dus, n-avea cum să vorbească.
- Mi s-a părut că-l aud vorbind.
- Prostii.
- Desigur că vorbeşte, spuse Lia din partea cealaltă a gropii. Mi-ai văzut castelul? Mai am
încă puţin Amalia şi-ţi voi arăta castelul basmelor, unde vom putea vorbi cu toţi...
lumea lor, dar e atât de mult de muncă.
- Lia... basmele s-au încheiat de mult.
- Nu, nu Ami, o să-ţi arăt că aşa va fi... că ele sunt aici, cu noi...
Dar Ami dispăru în casă, sub soarele palid, în timp ce copila o privea pe femeia din
faţa ei. Tu mă crezi, aşa-i? Păreau să spună ochii fetiţei. Încă mai crezi, nu? Trebuie, Amalia,
trebuie... aşa-i că încă mai crezi?

*
- Nu, nu mai pot să cred, Lia, nu Lia, suntem aici pentru totdeauna, asta e realitatea ta şi a
mea şi tu, Amalia... nu poţi.

Ami oftă, privind chipul perpex al Amaliei. Nu mă crede, încă nu înţelege... atunci
priveşte.

Se îndreptă spre uşă, cu mâinile goale. Închise uşa în spatele ei, merse pe aleea
acum acoperită de un strat fin de zăpadă, ajunse la poartă şi privi înapoi. Pentru o clipă,
doar pentru o clipă, crezu că va reuşi. Deschise portiţa ruginită de timp şi privi strada
nepavată, plină de nuci şi de stejari. O lăsă să se închidă de la sine, zgomotul ei ajungând
până la ele. Amalia o privea de la geam, în timp ce Lia stătea pe canapea, aşteptând. Poate
că aşa vei înţelege...

Ami făcu un pas înainte, un singur pas mai încolo de poarta casei şi de locul în care
rămăsese de atâta timp, pentru ca după acest pas să dispară cu totul.

- Unde, unde e?
- Aici, în spatele tău.
*

În acea ultimă seară, amurgul încă mai lumina odaia cea veche; stăteau toate trei,
Lia la pian, Ami în picioare, cu a ei vioară, Amalia în picioare, fredonând un cântec ce-l
crezu uitat de mult în amintirile ei. Dansa în acest timp, lângă adolescenta de lângă ea, iar
 Ultimul răsărit

copilul zâmbea, privindu-le. De mult sau poate că niciodată nu se mai simţise atât de bine,
atât de ... acasă.

- Lasă-mă şi pe mine să încerc, îi spuse dintr-o dată lui Ami, luându-i vioara din mână.
Aceasta se supuse, aşezându-se pe canapea, privind-o.
Mâinile ei mult mai îmbătrânite ca cea din faţa ei, ruginite şi ele, ca tot ce o înconjura în
casa aceea, degetele ei care o dor, şi totuşi vioara care aştepta. Încet, uşor, spre amintiri ...
Notele începeau să curgă de la sine ... şi cânta, la fel ca şi atunci, cu mâinile ei ce nu mai
erau atât de învechite, atât de acoperite de ani, atât de ruginite ... iar părul ei scurt de
acum îi cădea atunci lung pe spate, despletit, iar pantalonii ei scurţi de acum erau cândva o
rochie lungă, nouă, atât de asemănătoare cu cea a lui Ami, iar totul era înconjurat de
lumânări şi scaunele acelea ce nu mai existau acum erau pline de oameni care o priveau
doar pe ea, care o ascultau, luându-şi la revedere. Şi cânta, din ce în ce mai puternic, adânc
din suflet, adânc, din amintiri, fiind ea atunci, ea cea care făcea totul să vibreze, care se
metamorfoza în cântec. Lumânările pâlpâiau, cine ar avea nevoie acum de electricitate în
acea ultimă amintire, toţi ochii îndreptaţi spre ea şi ea acolo, pe scări, privind ţintă, cu ochii
mari, atât de... albă, de transparentă şi totuşi reală, Lia care o privea. Fetiţa aceea,
încremenită, fără zâmbet pe chip, în care toată lumina camerei părea a se fi ascuns, în care
totul reveni la loc, în care cântecul ei se stinse.

Pânzele de păianjen acopereau totul, de sus până jos, iar lângă ea, pe pianul prăfuit şi
vioara ruptă, învechită, la fel ca şi ea. Doar dacă închidea ochii, dacă îşi amintea cum a fost
atunci, cândva, în acest loc, totul prindea din nou viaţă, dar nu prin ochii celeilalte, care
acum, din nou, aştepta. Întunericul de aici, şi lumea de acolo... da, acum îşi amintea. Lia
stătea la pervaz, cu spatele la ea. Un fulger răzbi văzduhul, luminând ceea ce părea un
copil, dar fără carne, fără suflare, fără un schelet ... o simplă umbră, o amintire ce stătea
sprijinită de pervaz, privind-o. Îşi înăbuşi un strigăt, căci totul nu putea fi decât în
imaginaţia ei, când mâna celeilalte tinere, a celeilalte umbre, a celeilalte amintiri, cu
degetele ei lungi, albe ca de fildeş ca cea a bunicii, ca cea din spate îngropată de cine ştie
ce, omorâtă de cine ştie ce...

- Unde sunt?
- Acasă Amalia, acasă.
*
Zile, zile care pleacă, care vin, care rămân. Şi de ce nu ai renunţa? Mai vie decât ea
sau cealaltă, decât amintirile lor, ale mele. Trebuie, trebuie să plec... de mult nu o mai
 Ultimul răsărit

duruse atât de tare capul, de mult nu mai respirase ca acum, când singura modalitate de a
pleca părea a sta în mâinile cele două, care Dumnezeu ştie ce erau. Şi de ce nu ai renunţa?
Realitatea lor, şi apoi a mea, realitatea ... atât de relativ. Globul de sticlă pe care nu-l pot
sparge şi uşa de care oricât aş trage nu o pot deschide, şi ferestrele acum umbrite de
perdele vechi, măncate de molii, şi frigul de aici, oare de ce nu l-am simţit până acum? Era
singură în întuneric, vizitată din când în când de cele două.

- Când vei înţelege?

- Nu mai am nimic de înţeles.
- Ai pierdut esenţa.
- Nu vă cunosc, nu ştiu cum am ajuns aici, maşina mea, lumea de afară, vreau să plec
acasă!
- Dar eşti acasă...
- Pleacă! Lia, pleacă!
Şi da, de ce aş fi vie acum, mai vie decât ea sau cealaltă sau cea îngropată în spate care
a crezut în ceva ce a murit de mult. Şi melodia din fiecare noapte, tot ce a visat, tot ce a
fost distrus de... ei, de ea, totul creştea în acel cântec, ecoul lui şi amintirea lui acoperind
întreaga casă. Anii trecuţi, opriţi aici în eternitate, amintirile care se strecurau una câte una
în inima ei, sentimenele venite odată cu ele... şi totuşi nu mă crede, încă nu înţelege... atunci
priveşte. Lia plecând şi dispărând, apoi apărând din nou în spatele ei. Cum putea evada de
ceva ce nu mai putea controla? Zile, zile şi nopţi, care vin, care pleacă, care rămân. Până
atunci, o clipă a eternităţii, când Ami renunţase, pentru totdeauna. La ea, la viaţă... la ce?
De ce nu o lăsa să plece? Până ce Ami o eliberă ... Şi dacă va păţi ca ea, dacă nu va putea
pleca şi se va întoarce aici? Şi ce e aici? Unde e aici?

Vântul răsuna haotic, portiţa scârţâia la fel ca tot din jur, zăpada se aşeza pretutindeni,
la fel ca frigul ce-i inunda oasele, mintea, trezind-o încet. Un pas, doi ... ieşise. Îi era teamă
să privească în spate, aşa că fugi pe şoseaua brăzdată de zăpadă, fugind fără a vedea
nimic înainte, fugind de ... inevitabil. Un kilometru, doi, trei, zece? Copacii îngheţaţi
deauspra ei, maşina ce se vedea în depărtare, strivită de un copac... cum de am ajuns până
la ele, dacă...? încă puţin şi va găsi ajutorul de care avea nevoie, doar puţin. Geamurile
maşinii erau mult prea murdare pentru a vedea înăuntru, capota distrusă în întregime,
geamul acela spart... dar laptopul ei mai era acolo, poate ... răsuflă adânc, pentru ultima
oară, punând mâna pe portieră, respirând pentru ultima oară ... în ea însăşi, goală.

*
 Ultimul răsărit

Noaptea se lăsase de mult, stelele scânteiau pe cer şi pe pământ. Portiţa nu mai

scârţâia, iar leagănul din spate se legăna uşor, fără povara ninsorii. Stătea în mijlocul curţii,
privind. Liniştea din suflet, la fel ca cea de afară, stejarul vechi care încă se mai mişca,
acoperind micuţa casă ţărănească, uitată de lume. Stătea acolo, cu picioarele goale în
zăpadă, nemaisimţind frigul, în rochia albă, la fel ca peisajul din jur, respirând încet.

Lia apăru din partea stângă, zâmbind. Ţinea în mâini un ursuleţ, ştiind că acum totul
se va sfârşi. Ami era lângă ea, cu vioara ei lângă inimă, zâmbind la rândul ei. Ştiam că te vei
întoarce; la urma urmei, ne cunoaştem mult prea bine. Înaintară încet, una spre alta,
amintiri strecurându-se la fiecare pas ce-l făcea. Era cândva cocoţată în stejar, căutând
zânele de care bunica ei îi vorbise cu o noapte înainte. Şi bineînţeles că motanul ei Tom
putea vorbi cu ea, doar era cel mai bun prieten al ei ... Lia, vino aici ... Lia, trebuie să crezi
pentru ... Lia, numele meu, atunci când eram ea ... Fetiţa transparentă acum, lăsă ursuleţul
să cadă pe zăpadă, intrând uşor în ea. Lia din Amalia, cea uitată de cine ştie când. Şi apoi
crescu, ea uitând de cealaltă, copilul din ea ascultând în fiecare seară vioara primită cadou,
cea care încă mai credea. Desigur că în seara când a plecat toţi s-au adunat, ascultând-o.
Ami. Tânăra intră la rândul ei în Amalia, care încă înainta spre poartă, purtând cu ea acum
propriile amintiri. Devenise Amalia fără să ştie, uitând-o pe mica Lia, pe visătoarea Ami ... şi
acum la capăt de drum, era din nou completă. Ştii, am crezut atât de mult că voi reuşi, că
atunci când voi ieşi voi fi aceeaşi, că visurile mele se vor împlini... numai că... ,,ai uitat o
singură persoană aici: pe tine.” Da, Ami, da… ne trăim jumătate din viaţă pentru ceilalţi, ne
uităm pe noi la marginea drumului, nemaidorind să ne întoarcem o clipă, fiindcă zânele par
să dispară acolo, când lumea lor magică devine plumburie, când cântecul meu se pierde şi el
odată în neantul omenirii. Doar dacă aş mai fi avut o şansă… Avem, acum avem, în mod
sigur…

Ajunse în faţa portiţei, trecând de ea, pornind încet pe şosea, trecând de maşina
distrusă, trecând de nuci şi de stejari, pornind pe cărarea ce se ridica încet, formată din
ultimul răsărit al stelelor de pe pământ şi cer.