Curs 1 – 05.10.

2010

INTRODUCERE

I. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem
extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice.
Dreptul roman a trait o viata milenara intrucat el s-a format in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea
imparatului Justinian (din secolul VIII i.H. pana in secolul VI d.H.).
Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca, la origine, si romanii ca si alte popoare ale
Antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar, spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au
depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase si normele de
morala.
Inca din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul „ius”, iar normele religioase prin
cuvantul „fas”.
La romani, ideologia juridica si-a pus o puternica amprenta asupra intregii vieti spirituale. In Antichitate se
spunea ca asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de juristi. Dar daca tanarul cetatean roman dorea
sa se afirme in viata publica, trebuia sa faca dovada ca a fost elev al unui jurisconsult celebru. Jurisconsultii erau oameni de
stiinta, cercetatori ai dreptului roman.
Cu toate acestea, in unele texte juridice clasice constatam cu surprindere ca persista stravechea confuzie dintre
drept, religie si morala, depasita demult in practica juridica. Astfel, printr-un text din opera legislativa a imparatului
Justinian ni s-a transmis definitia jurisprudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acestui text: „ Juris prudentia est
divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia” („Jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine
si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept”). In aceasta definitie dreptul se confunda cu religia si cu morala.
Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului:
„Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere” („Principiile dreptului sunt
acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau”). In acest text dreptul se confunda cu
morala, deoarece primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele doua tin de domeniul dreptului.
Printr-un alt text clasic, apartinand jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis definitia dreptului: „Jus est ars boni et
aequi” („Dreptul este arta binelui si a echitabilului”). Si aici dreptul se confunda cu morala, deoarece conceptul de echitate
are la romani o dubla acceptiune: una morala si alta juridica.

Faptul ca in unele texte clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala, in ciuda faptului ca aceasta
confuzie fusese demult depasita in practica institutiilor judecatoresti, isi are explicatia sa.
In primul rand, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a renuntat niciodata la vechile
valori, chiar daca ele erau depasite in mod vadit de noile realitati.
In al doilea rand, fiind un popor pragmatic, romanii aveau un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura a
psihologiei lor s-a oglindit si in cercetarile juridice, in sensul ca jurisconsultii romani nu isi incepeau lectiile cu incursiuni
teoretice, ci cu expunerea unor spete, pe care le analizau impreuna cu studentii si constatau ca intre acele cazuri exista
puncte comune, pe baza carora incercau apoi sa formuleze anumite principii de drept. Acele principii erau consacrate, adica
erau recunoscute ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime pentru toate cazurile
imaginabile dintr-un anumit domeniu.
In al treilea rand, romanii nu au avut vocatia teoriei, de aceea ei au formulat cateva definitii si acelea imprumutate
de la greci, care erau mari maestri ai teoriei. Iar vechii greci nu au facut distinctie intre drept si morala. Dimpotriva, ei
considerau ca dreptul este un element component al moralei (principiile juridice se formeaza si sunt consacrate in practica
instantelor judecatoresti, pe cand definitiile sunt formulate din notiuni de ordin teoretic in vederea sistematizarii anumitor
materii care sunt supuse cercetarii juridice; principiile apar in practica, definitiile in teorie). Astfel, definitiile sunt luate de la
greci, iar principiile de la romani.
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii, procedee si institutii care s-au dovedit instrumente
ideale ale gandirii juridice si au fost preluate atat in societatea medievala cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a
fost posibila datorita faptului ca romanistii s-au preocupat inca de la inceputurile Evului Mediu de reconstituirea si
valorificarea tezaurului gandirii romane.

Cercetarea dreptului roman

 Inca din secolul VII, la Ravenna, in Italia, s-a forma prima scoala de drept roman, care a functionat
pana in secolul XI. Aceasta scoala si-a propus sa cerceteze valorile juridice romane.
1
  In secolul X, in orasul Pavia, tot in Italia, s-a fondat o scoala de drept similara. Lucrarile elaborate de
reprezentantii acelor scoli nu s-au pastrat, ele au fost distruse, incat le cunoastem numai din izvoare indirecte, adica din alte
lucrari care s-au referit la ele. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita intrucat, in mod sigur,
reprezentantii acelor scoli nu au cunoscut „Digestele” lui Justinian. „Digestele” sunt o culegere de fragmente din lucrarile
jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe cand „Digestele” s-au pastrat, au ajuns pana la noi, astfel incat, prin
intermediul lor, putem cunoaste, macar in parte, lucrarile jurisconsultilor clasici.
 In secolul XI, in orasul Bologna, profesorul Irnerius a fondat „scoala glosatorilor”. Glosatorii s-au
condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat de asa maniera textele juridice romane incat
acele texte sa poata fi intelese si de profani (cei care nu aveau pregatire de specialitate). Acele explicatii sau comentarii sunt
denumite „glose”, insa ele nu urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti. De aceea, se afirma ca scoala
glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Accursius, autorul
Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 (96.260) de comentari sau glose.
 In secolul XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat „scoala postglosatorilor” sau „scoala
Bartoliana”. Aceasta „scoala Bartoliana” s-a condus dupa metoda dogmatica, deoarece postglosatorii nu au cercetat
nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din acele glose
principii juridice care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti; asadar, scoala postglosatorilor a avut o finalitate
practica.
 Principiile juridice formulate de glosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de Apus si
mai cu seama in Germania pentru ca, in secolul XV, germanii au renuntat la dreptul lor national, care era primitiv, si au
preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Pe aceasta
cale, s-a format in Germania in secolul XVI un nou sistem de drept, denumit „Usus modernus pandectarum” sau „Dreptul
modern al Pandectelor”. Grecii desemnau „Digestele” lui Justinian prin termenul de „Pandecte”, astfel incat dreptul modern
al „Pandectelor” inseamna dreptul modern al „Digestelor”.
 In secolul XVI, in Franta, s-a fondat „scoala istorica a dreptului roman” de catre profesorul André
Alciat. Scoala istorica a marcat o inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman pentru ca reprezentantii scolii istorice
au valorificat pe langa textele juridice romane si alte cunostinte din domenii conexe: istorie, filosofie, filologie. Cel mai
valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie
lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza fragmentelor din „Digestele” lui Justinian.
 La inceputul secolului XIX, in 1802, prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din Marburg
(Germania), profesorul Savigny a fondat „noua scoala istorica a dreptului roman”, care a marcat o noua inflorire a
cercetarilor in domeniul dreptului roman. In conceptia profesorului Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele
juridice, astfel incat normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului juridic sau a traditiei
juridice, care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului; ori, traditia juridica germana isi avea originea in
principiile formulate de postglosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de
cunoasterea aprofundata a dreptului roman.
 In a doua jumatate a secolului XIX s-a remarcat, in mod deosebit, profesorul Theodor Mommsen, care a
scris cea mai buna istorie a Romei si care este considerat cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa
metoda dialectica si a cercetat institutiile juridice romane in evolutia lor istorica si in stransa relatie cu viata economica,
sociala, politica.
 La inceputul secolului XX, la Sorbona, in Franta, s-a afirmat profesorul Paul Frederic Girard, care este
autorul unui tratat modern pentru toti cercetatorii si care a alcatuit cea mai buna editie a textelor juridice romane, Colectia
Girard.
 In perioada interbelica s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, in Italia, care a publicat cea mai buna
editie a operei legislative a imparatului Justinian.

Cercetarea dreptului roman la români

 La români, cercetarea stiintifica a institutiilor juridice romane a inceput odata cu Titus Livius Maiorescu,
caci Titu Maiorescu a publicat o ampla lucrare de drept roman intitulata „In contra scoalei Barnutiu”, lucrare prin care
demonstreaza ca institutiile juridice romane nu pot fi intelese corect daca nu sunt cercetate in stransa legatura cu formele de
organizare pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa istorica.
 La inceputul secolului XX s-a remarcat la Universitatea din Bucuresti profesorul Stefan Longinescu care
a elaborat un tratat de drept roman apreciat in tara si in strainatate (el avand doctoratul in Germania).
 In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj profesorul Ion Catuneanu, iar la Bucuresti profesorii
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu si Gheorghe Dumitriu.
 Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, catedrele de drept roman au fost ilustrate in mod stralucit la
Bucuresti de profesorul Constantin Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cea

2
mai inalta autoritate in materie, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iasi de profesorul Mihai Jacota. Aproape toate
lucrarile profesorilor mentionati se gasesc la Biblioteca Facultatii de Drept din Bucuresti.

In cursul nostru nu vom cerceta intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece este domeniul in
care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul in care romanii au creat concepte,
categorii, principii si institutii juridice care se aplica si in zilele noastre. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre
dreptul public si cel privat inca din epoca veche, asa cum rezulta din fizionomia institutiilor juridice, insa ei nu au teoretizat
aceasta distinctie, neavand mania teoretizarii. Abia la sfarsitul secolului II d.H., jurisconsultul Ulpian ne infatiseaza criteriul
pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si cel privat. Potrivit lui Ulpian, „Publicum ius est quod ad statum rei
romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem” („Dreptul public este acela care se refera la organizarea
statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia”). Aceasta definitie este criticabila, pentru ca
in conceptia lui Ulpian exista anumite norme juridice care dau expresie intereselor generale ale societatii alaturi de alte
norme juridice care exprima interese individuale. In realitate toate normele dreptului, fara exceptie, exprima interese
generale ale societatii; nu exista norme de drept care sa exprime interese individuale.
Si cu toate acestea, exista un criteriu pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si cel privat, si anume
criteriul sferei de reglementare juridica, intrucat normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale,
iar cele ale dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale. Astfel, normele dreptului public reglementeaza
relatiile sociale care se formeaza in legatura cu organizarea statului precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand
normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial
(este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani) precum si relatiile sociale care iau nastere intre persoane cu ocazia
solutionarii proceselor private (sunt private acele procese care un obiect patrimonial).

Asadar, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul
roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial
precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private.

Cursul de drept roman va avea o fizionomie corespunzatoare, caci el trebuie sa analizeze, din punct de vedere
stiintific, toate categoriile de norme juridice care intra in sfera dreptului privat roman.

Cursul este format din trei parti:

1) Izvoarele dreptului privat roman;
2) Procedura civila romana;
3) Dreptul civil roman.

1) Izvoarele dreptului privat roman

Sunt formele de exprimare ale normelor juridice de drept privat roman; sunt in numar de sase:
- obiceiul;
- legea;
- edictele magistratilor;
- jurisprudenta;
- senatusconsultele;
- constitutiunile imperiale.

2) Procedura civila romana

Cuprinde acele norme juridice care au reglementat desfasurarea proceselor private in cadrul celor trei
sisteme procedurale (procesuale) pe care le-au cunoscut romanii:
a) Procedura legisactiunilor (aplicata in epoca veche);
b) Procedura formulara (aplicata in epoca clasica);
c) Procedura extraordinara (aplicata in epoca postclasica).

3) Dreptul civil roman (ocupa locul central in economia materiei)

a) Persoanele
 Se infatiseaza conditia juridica a diverselor categorii de persoane;
 Organizarea familiei romane;
 Procedee juridice create de romani in vederea protejarii incapabililor de fapt
b) Bunuri

3
  Fizionomia celor trei titluri juridice prin intermediul carora persoanele exercita
stapanirea asupra lucrurilor: posesiunea, detentiunea, proprietatea.

c) Succesiuni
 Se analizeaza normele juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de
la defunct catre urmasii sai.

d) Obligatii
 Este cea mai importanta parte pentru ca institutiile din materia obligatiilor sunt
oglinda juridica a economiei de schimb;
 Cuprinde doua parti:
- partea generala: Teoria generala a obligatiilor;
- partea speciala: Izvoarele obligatiilor.

Curs 2 – 12.10.2010

II. IMPORTANTA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din vremea postglosatorilor deoarece dreptul privat
roman a supravietuit societatii care l-a creat si s-a aplicat atat in epoca feudala cat si in cea moderna. Spre deosebire de
celelalte asa-zise sisteme de drept ale Antichitatii, care au ramas simple documente arheologice, acest fenomen de vitalitate
cu totul exceptionala a fost explicat fie prin factori de natura obiectiva, fie prin factori de natura subiectiva, inclusiv
psihologici.

In primul rand, trebuie sa retinem ca dreptul privat roman e expresia juridica generala si abstracta a relatiilor
dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si pe economia de schimb. Astfel incat, orice societate care cunoaste
proprietatea privata si economia de schimb gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare
in vederea reglementarii relatiilor din acea societate.

In al doilea rand, dreptul privat roman este un vast teren de verificare a doctrinelor, a teoriilor cu privire la
aparitia si la evolutia fenomenului juridic, avand in vedere faptul ca societatea nu este amorfa, ci e un ansamblu organizat,
un sistem format din mai multe componente, printre care si una juridica, aceasta aflandu-se intr-o stransa relatie de
interconditionare cu celelalte componente ale sistemului social (politica, economia, cultura), ori, evolutia milenara a
dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si celelalte componente
ale sistemului social.

In al treilea rand, pentru prima data in istoria omenirii, romanii au creat un sistem de concepte rezervate
exprimarii nevoilor juridice. Aceste concepte care sunt distincte de limbajul comun se numesc limbajul dreptului, alfabetul
dreptului sau terminologia juridica. Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal, de ordin lingvistic, pe baza
caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic, pe cand celelalte popoare antice, inclusiv grecii, nu
au fost in masura sa elaboreze un asemenea limbaj. Popoarele din Orientul antic au exprimat toate categoriile de norme
sociale prin acelasi limbaj, aceeasi terminologie, iar consecinta a fost ca acele popoare n-au reusit sa realizeze distinctia
intre normele dreptului, religie si morala.

Pentru noi românii, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte pentru ca dreptul românesc s-a format si a
evoluat sub influenta dreptului privat roman.
In cadrul acestei evolutii, distingem trei momente principale:
1) Momentul formarii Legii Tarii pe fondul juridic daco-roman;
2) Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti scrise;
3) Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza.

1) In legatura cu primul moment, retinem ca in Dacia romana a avut loc un proces de impletire, pana la
contopire, a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman. Din aceasta contopire s-a nascut un nou sistem de drept: dreptul
daco-roman, un sistem juridic original in care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi functii si noi finalitati.

4
Cateva secole mai tarziu, in epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic s-a fondat Legea Tarii sau dreptul feudal
romanesc nescris, denumit si obiceiul pamantului. Cercetand comparativ dreptul privat roman si Legea Tarii, istoricii si
romanistii au constatat ca exista o serie de puncte comune care se explica prin faptul ca elemente de drept privat roman au
ajuns in Legea Tarii prin dreptul daco-roman care se afla la temelia sa.

2) In legatura cu al doilea moment, retinm ca incepand cu secolul XV au aparut pravilele bisericesti (intai in
slavona, apoi in romana) apoi cele laice. Toate aceste pravile sau legiuiri feudale romanesti scrise s-au inspirat din dreptul
bizantin – Basilikalele. Acestea nu sunt altceva decat dreptul roman din epoca imparatului Justinian adoptat la realitatea din
societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat influenta dreptului privat roman prin
filiera bizantina.

3) In legatura cu al treilea moment, in vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriasa opera legislativa care a marcat
inceputul sistemului de drept romanesc modern. In centrul acestei opere legislative sta Codul civil, denumit astazi Codul
civil roman. Acesta a fost elaborat prin preluarea categoriilor si principiilor juridice romane in forma pura, fara modificari si
fara adaptari.

III. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul privat roman este structurat in trei ramuri distincte:

1) dreptul civil (ius civile);
2) dreptul gintilor (ius gentium);
3) dreptul natural (ius naturae).

1) dreptul civil
Conceptul de drept civil este utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:

a) cel mai vechi; dreptul civil desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre
cetatenii romani. Intrucat cetatenii romani erau denumiti quiriti, dreptul civil in aceasta acceptiune mai e denumit si dreptul
quiritilor sau drept quiritarian. Actele juridice consacrate prin normele dreptului civil presupun respectarea unor conditii de
forma extrem de complicate, iar formalismul excesiv al actelor de drept civil se explica:
 in primul rand prin faptul ca vechii romani, ca orice popor tanar, nu aveau experienta vietii
juridice, astfel incat actele juridice au fost inconjurate cu formule solemne, gesturi rituale astfel incat cetatenii sa-
si dea seama de gravitatea consecintelor actelor juridice;
 in al doilea rand au promovat formalismul excesiv pentru ca actele de drept civil sa nu fie
accesibile si strainilor, necetatenilor. De altfel, in epoca foarte veche nu se punea problema unor relatii juridice
intre cetatenii romani si straini, pentru ca la acea epoca se aplica principiul conform caruia orice strain venit la
Roma cade automat in sclavie. Cu timpul insa, o data cu dezvoltarea economiei de schimb si a comertului,
romanii au inceput sa-i tolereze pe straini, daca se puneau sub protectia unor cetateni romani in calitate de oaspeti
sau clienti. Incepand cu secolul III i.H., locuitorii statelor-cetati care aveau tratate de alianta cu romanii puteau
veni la Roma fara a cadea in sclavie si erau numiti peregrini. Insa relatiile dintre cetateni si peregrini nu erau
reglementate prin normele dreptului civil ci prin normele dreptului gintilor.
b) mai recent; dreptul civil se confunda cu jurisprudenta sau cu activitatea de cercetare stiintifica pe care o
desfasurau jurisconsultii romani.

c) cel mai cuprinzator; dreptul civil roman se confunda cu intregul drept privat roman, cu exceptia dreptului
pretorian care a fost creat de magistratii numiti pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

2) dreptul gintilor
Conceptul de drept al gintilor e utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:

a) dreptul gintilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. In
aceasta acceptiune, normele de drept al gintilor au aparut in legatura cu dezvoltarea economiei de schimb, a comertului, de
aceea actele de drept al gintilor nu presupun respectarea unor conditii de forma caci, de regula, aceste acte se incheiau prin
simpla manifestare de vointa a partilor. Fata de aceste avantaje, cu timpul, actele de drept al gintilor au preluat functiile

5
actelor de drept civil. In vremea imparatului Justinian, dreptul gintilor a devenit drept general in sensul ca dreptul gintilor se
confunda cu intregul drept privat roman.

b) in textele lui Titus Livius, dreptul gintilor reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale lumii antice, norme
care astazi ar corespunde dreptului international public.

c) dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural deoarece, in conceptia jurisconsultilor romani, ar exista anumite
norme de drept privat care se aplica tuturor popoarelor, din toate timpurile, norme universale. In realitate, aceasta conceptie
(preluata de la greci) are numai o valoare teoretica, intrucat jurisconsultii romani nu au indicat vreo norma de drept concreta
care sa apartina asa-zisului drept natural.

3) dreptul natural
Romanii vedeau in dreptul natural un sistem de principii valabile pentru toate popoarele si pentru toate timpurile.

IV. SCURT ISTORIC (istoria sociala si politica a Romei)

Istoria milenara a Romei se periodizeaza in doua mari epoci: prestatala (gentilica) si statala.

A. EPOCA PRESTATALA

Epoca prestatala a durat de la jumatatea secolului VIII i.H. pana la jumatatea secolului VI i.H (timp de doua secole),
dar in legatura cu istoria foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca istoriografia romana, adica istoria scrisa a Romei, a inceput
abia in secolul III i.H., incat toate informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit
prin izvoare indirecte (grecesti) sau prin traditie si prin legenda. De aceea, toate acele informatii trebuie luate sub titlu de rezerva,
nefiind sigure.
Potrivit acelei informatii, orasul Roma s-ar fi fondat in 753 i.H. de trei triburi formate din sabini, latini si etrusci.
Membrii acelor trei triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma prestatala
traiau si plebeii, care proveneau din randurile autohtonilor. Insa, conducerea societatii romane fara caracter statal era exercitata
numai de catre patricieni prin trei organe:

a) Comitia curiata; era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii si 300 ginti. Intrucat fiecare dintre curii
avea un vot, aceasta adunare a fost numita comitia curiata. Toate hotararile cu privire la viata cetatii erau luate
de aceasta adunare.
b) Regele; era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin religios si militar.
c) Senatul; era format din sefii gintilor si cuprindea 300 de membri. Exercita acele atributiuni care revin, de
regula, sfatului batranilor in societatea prestatala sau gentilica.

Fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a societatii (in calitate de mestesugari si negustori), dar nu aveau
acces la conducerea societatii, la lucrarile comitiei curiata, intre patricieni (care erau pastori si tarani) si plebei s-a iscat un conflict
cu forme din ce in ce mai diverse si care s-a adancit din ce in ce mai mult, ducand in final la formarea statului roman.
La jumatatea secolului VI i.H., din dorinta de a pune capat acestui conflict, regele Servius Tullius a initiat doua reforme
prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o reforma sociala si o reforma administrativa.

 Prin reforma sociala, Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei (fara sa tina cont de plebei si patricieni)
in cinci categorii sociale (pe criteriul averii). La randul lor, cele cinci categorii sociale au fost impartite in centurii, care erau in
acelasi timp si unitati militare si unitati de vot, fiecare centurie dispunand de un vot.
Insa centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie sociala aveau 40-50 de
membri, iar cele din ultimele categorii sociale aveau 600-700 membri. Astfel a fost posibil ca prima categorie sociala, desi
minoritara, sa dispuna de majoritatea centuriilor, deci de majoritatea voturilor (98 din 193). De aceea, istoricii spun ca in
momentul formarii sale, statul roman s-a format pe un regim politic de aristocratie sclavagista.

 Prin reforma administrativa, regele Servius Tullius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii administrativ-
teritoriale, denumite triburi. In total, el a creat 4 triburi urbane si 17 triburi rurale.
6
 Din acel moment, in cadrul Romei s-au intrunit cele doua criterii in baza carora putem distinge intre societatea
prestatala (gentilica) si cea organizata in stat (politiceste). Avem in vedere criteriul stratificarii sociale, introdus prin reforma
sociala a lui Servius Tullius si criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. Potrivit criteriului teritorial,
apartenenta individului la comunitate nu se face in functie de rudenia de sange asa cum se facea in societatea gentilica, ci in
functie de teritoriul locuit in sensul ca fac parte din aceeasi comunitate umana toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu
indiferent daca sunt sau nu rude de sange.

B. EPOCA STATALA

In istoria sa milenara, statul roman a imbracat trei forme de organizare:

1) Epoca Regalitatii (jumatatea secolului VI – 509 i.H.);

2) Republica (509 i.H. – 27 i.H.);
3) Imperiul Roman ( a evoluat in doua faze distincte:
- Principatul 27 i.H. – 284 d.H.;
- Dominatul 284 d.H. – 565 d.H.).

1) EPOCA REGALITATII

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei datorita unor discriminari
manifestate pe plan politic, juridic, economic.

Pe plan politic inegalitatea consta in faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la lucrarile adunarii centuriilor
(comitia centuriata), ei nu aveau acces la lucrarile comitiei curiata (rezervata patricienilor).

Pe plan juridic inegalitatea rezulta din exprimarea in forma nescrisa (de obiceiuri juridice) a normelor juridice,
care nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de pontifii (preotii cultului pagan) initiati. Acei pontifi erau alesi
numai dintre patricieni. Daca se declansa un conflict intre un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifului
pentru a afla care este reglementarea juridica, iar pontifii erau tentati sa dea raspunsuri favorabile patricienilor.

Pe plan economic pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului roman: ager publicus. Statul
repartiza acele terenuri spre folosinta numai patricienilor, nu si plebeilor.

Pe plan statal, in epoca regalitatii societatea romana era condusa de trei factori politici (statali):

1) Adunarile poporului, in numar de doua:

- comitia curiata (mostenita din Roma prestatala);
- comitia centuriata (aparuta dupa reforma lui Servius Tullius);
2) Rege;
3) Senat.

1) Comitia curiata: exercita in principal atributii de ordin privat si religios.

Comitia centuriata: exercita cele mai importante atributiuni administrative si judiciare.

2) Regele: dupa reforma a devenit un veritabil sef de stat, detinea atributiuni de ordin administrativ, militar,
judiciar.

3) Senatul: a devenit un organism al statului, dar hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci aveau un
caracter consultativ.

2) REPUBLICA

In perioada Republicii, fondata in 509 i.H., pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a continuat. Dar, ca
urmare a protestelor sistematice si din ce in ce mai variate si ca urmare a concesiilor succesive facute de patricieni, in
7
secolul III i.H. cele doua categorii sociale s-au nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii pentru a distinge intre
patricieni si plebei. Cu atat mai mult cu cat, intre timp, vechile ginti in care erau organizati patricienii s-au descompus, s-au
dizolvat.
Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb au aparut noi categorii sociale: nobilii si cavalerii.

Nobilii erau inalti demnitari ai statului, inalti magistrati ai Republicii Romane precum si urmasii lor, au sustinut
forma de organizare republicana de vreme ce institutiile se aflau in mainile lor.

Cavalerii erau denumiti oameni noi, in sensul ca se imbogatisera in urma afacerilor (negustori, bancheri,
camatari) si sustineau ideea de centralizare a statului pentru ca, in conceptia lor, numai un stat centralizat poate sustine
ordinea necesara comertului.

Ca urmare, intre cele doua categorii sociale a izbucnit un conflict: patru razboaie civile la sfarsitul republicii. Prin
victoria cavalerilor s-a instaurat imperiul sub forma principatului.

Totodata a aparut categoria sociala a proletarilor romani (de la proles – copii). Proletarii erau oameni saraci,
ruinati, care nu aveau alta avere decat copiii (element al patrimoniului). Neavand mijloace de subzistenta, proletarii veneau
din intreaga Italie la Roma pentru a trai de pe urma statului (ca o masa parazitara). Statul roman facea distribuiri periodice
pentru proletari de alimente, vesminte, sume banesti.
Proletarii erau cetateni romani, aveau drept de vot si voturile puteau fi cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar
spunea ca datorita masei parazitare, a proletarilor, Republica Romana a devenit o simpla forma, goala de continut.

In perioada Republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in sensul ca activitatea economica se baza
pe munca robita a sclavilor, iar munca libera a fost impinsa la periferia vietii economice.

Pe plan politic (statal), in epoca republicii, societatea romana a fost condusa de trei factori statali (politici,
constitutionali):

1) Adunarile poporului;
2) Senatul;
3) Magistratii.
Curs 3 JEAN – 19.10.2010

1) Adunarile poporului (erau in numar de patru):

a) comitia curiata;
b) comitia centuriata;
c) concilium plebis;
d) comitia tributa.

a) comitia curiata continua sa-si desfasoare activitatea si in epoca republicii, dar atributiile i se restrang
tot mai mult, fiind limitate la adoptarea unor legi cu ocazia intrarii in functie a unor magistrati superiori, precum si unele
atributii in domeniul privat (incuviintarea actului abrogatiunii). In final, s-a redus la cei 30 de lictori (purtatori de fascii) care
ii insoteau pe magistratii romani ca semn distinctiv al autoritatii acestora.

b) comitia centuriata este cea mai importanta adunare de la inceputul republicii (creata dupa reforma lui
Servius Tullius), adunare a cetatenilor, deopotriva patricieni si plebei capabili sa poarte arme si care se identifica cu armata
romana. Comitia centuriata avea atributii legislative, ii desemna pe magistratii romani.
In privinta acestei adunari a poporului au fost intreprinse doua reforme care au marcat transformarea
statului roman dintr-o republica aristocratica intr-o democratie de tip sclavagist (reforma intreprinsa in timpul cenzurii lui
Appius Claudius Caecus):
i) La calcularea averii in raport cu care o persoana era incadrata
intr-una din cele cinci categorii sociale se avea in vedere nu numai suprafata de pamant stapanita, ci si
bunurile mobile, inclusiv banii si creantele. Aceasta reforma s-a realizat ca urmare a declansarii revolutiei
economice la Roma, cand averile mobiliare devin din ce in ce mai importante, in detrimentul averii
imobiliare.
8
 ii) In anul 220 i.H. are loc o reforma prin care fiecare categorie
dispune de 70 de centurii, numarul centuriilor marindu-se de la 193 la 373.

c) concilium plebis apare in epoca republicii ca expresie a intereselor plebeilor si pe fondul conflictului
deschis dintre cele doua categorii sociale, conflict care era in pericol sa degenereze intr-un veritabil razboi civil. Concilium
plebis era o adunare a plebeilor care adopta hotarari obligatorii numai pentru acestia.
In secolul III i.H., printr-o serie de legi succesive: Lex Valeria Horatia, Lex Pubilia, Lex Hortensia,
hotararile lui concilium plebis devin obligatorii si pentru patricieni si din acest moment patricienii pot participa si ei la
lucrarile lui concilium plebis, care se transforma in comitia tributa (cea de-a patra adunare din epoca republicii).

d) comitia tributa ii reuneste pe cetatenii romani adunati in triburi conform reformelor lui Servius
Tullius. Existau 4 triburi urbane si 17 triburi rurale. Numarul s-a marit pana la 35 de triburi. Spre sfarsitul republicii, comitia
tributa devine principala adunare a poporului.

2) Senatul

Reprezinta principala institutie prin care clasa dominanta participa la conducerea statului roman. La origine era
compus din 300 membri – sefii gintilor. Numarul a crescut treptat prin cooptarea in randul senatorilor a fostilor magistrati la
terminarea mandatului acestora precum si a descendentilor acestora. In timpul dictaturii lui Lucius Cornelius Sulla avea 600
membri, iar in timpul dictaturii lui Caesar avea 900 membri.
Senatorii se impart in doua categorii: patres si conscripti.

Principalele atributiuni ale senatului erau:

 realizarea politicii externe a statului roman;
 administrarea provinciilor pacificate;
 „cura legum et morum” – supravegherea legilor si a moravurilor cu ocazia ratificarii
legilor adoptate de comitii;
 administrarea tezaurului statului roman aerarium.

Senatorii erau la origine numiti de consul, din 312 i.H. ei sunt numiti de catre cenzori prin dispozitiile unei Lex
Ovinia, care este un plebiscit.

3) Magistratii

Magistratii sunt inalti demnitari ai statului roman cu atributii administrative, militare, jurisdictionale, legislative.
Magistratii romani nu erau organizati intr-un sistem ierarhic desi exista un „cursus honorum” pentru a accede la
magistraturi.
Magistratii aveau ius edicendi, adica dreptul de a emite la intrarea in functie un edict prin care aratau cum sa-si
exercite atributiunile corespunzatoare functiei lor si ce mijloace procedurale vor exercita in acest sens.
Aveau in competenta imperium – dreptul de a comanda armata, de a convoca adunarile poporului: consulii,
pretorii, dictatorii.
Aveau in competenta potestas – dreptul de a administra: cenzorii, questorii, tribunii, edilii curuli.

Magistraturile romane aveau o serie de trasaturi comune:

i) erau onorifice; magistratii nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau. La
magistraturi nu puteau accede decat persoanele care aveau o anumita avere;
ii) erau elective; magistratii erau alesi de comitia centuriata, ulterior de comitia tributa, cu
exceptia dictatorului care era numit de consuli la propunerea senatului;
iii) erau colegiale; mai multe persoane exercitau concomitent aceeasi magistratura (de
exemplu doi consuli, cinci tribuni), cu exceptia dictaturii care este o magistratura unipersonala;
iv) Se exercitau pe o anumita perioada, de regula un an;
v) Magistratii erau insotiti de lictori (purtatori de fascii) ca semn distinctiv al autoritatii lor
in stat.

9
 a) Consulatul

In 509 i.H., dupa alungarea ultimului rege roman Tarquinius Superbus si instaurarea republicii, atributiile laice ale
regelui sunt preluate de primii magistrati romani din istoria republicii: doi consuli, iar atributiile religioase raman in
competenta unui Rex Sacrorum. Preluand atributiile laice ale regelui, cei doi consuli aveau puteri discretionare pe plan
administrativ, juridic, militar si chiar legislativ. Spre deosebire de rege, exercitau aceste atributii pe o perioada limitata, de
un an.
In al doilea rand, oricare dintre consuli putea bloca prin veto („ma opun!”) orice decizie a colegului de consulat.
La terminarea mandatului, deveneau simple persoane particulare si puteau fi trasi la raspundere pentru actele
savarsite in exercitiul functiunii (erau inviolabili pe timpul mandatului).
Erau alesi de comitia curiata.

b) Tribunatul

Toate celelalte magistraturi romane au aparut printr-o consecinta mai mica sau mai mare a dezmembrarii puterii
consulare si preluarea unor atributiuni pe fondul unor lupte intre patricieni si plebei pentru accesul la magistraturi.
In 494 i.H., ca urmare a protestelor plebeilor, se infiinteaza o magistratura menita a le proteja interesele:
tribunatul plebei. Era compusa din cinci tribuni (cate unul pentru fiecare categorie sociala), apoi din zece tribuni (cate doi
pentru fiecare categorie sociala).
Persoana tribunului era inviolabila. Oricine il impiedica pe tribun sa-si exercite atributiunile era condamnat la
moarte. Tribunii aveau ius auxili et interceptori, adica dreptul de a bloca prin veto decizia oricarui alt magistrat roman daca
era contrara intereselor plebei. Spre deosebire de consuli, tribunii nu puteau fi trasi la raspundere dupa terminarea
mandatului pentru faptele savarsite in exercitiul functiunii.

c) Cenzura

Cenzura apare in 443 i.H., iar din 331 i.H. este accesibila plebeilor. Principalele atributiuni erau realizarea din
cinci in cinci ani a recensamantului bunurilor si persoanelor, iar dupa plebiscitul ovinian, dreptul de a-i numi pe senatori si
de a-i indeparta din senat.
Mandatul cenzorului era de un an si jumatate din cinci in cinci ani. Timp de trei ani si jumatate magistratura era
vacanta: „lustrum” (de aici vine denumirea de Lege a Lustratiei).

d) Praetura

Apare in 367 i.H. cand, prin legile Licinio-Sextiene (Lex Licinia Sextia), plebeii au dobandit accesul la consulat.
Patricienii au desprins din competenta consulului atributiile jurisdictiei contencioase, acordand-o unui nou magistrat:
pretorul, dar au reusit sa impiedice accesul plebeilor la o magistratura cu atributiuni jurisdictionale pentru doar 30 de ani. In
337 i.H. plebeii dobandesc accesul la praetura.
Pretorul este principalul magistrat juridic roman. El organizeaza procesele private si este stapanul fazei „in iure” a
proceselor civile romane.
La inceput, a existat doar pretorul urban, cel care organiza desfasurarea proceselor dintre cetatenii romani, dar
dupa declansarea expansiunii statului roman si multiplicarea raporturilor cu peregrinii, in 242 i.H. apare pretorul peregrin,
insarcinat cu organizarea si desfasurarea proceselor dintre cetateni si peregrini.

e) Questura

Questorii au fost la origine functionari inferiori aflati in subordinea consulilor, dar devin magistrati avand ca
principale atributii vanzarea prazii de razboi catre persoanele particulare, administrarea arhivelor si finantelor statului
roman.
Questorii erau alesi de comitia tributa.

f) Edilii curuli
10
 Erau insarcinati cu aprovizionarea pietelor si targurilor si cu organizarea desfasurarii proceselor nascute in
legatura cu executarea actelor incheiate in targuri si piete.

g) Dictatura – magistratura cu caracter exceptional

Dictatura a fost introdusa in perioadele de mare primejdie pentru statul roman, cand se emitea un „ senatus
consultum ultimum” prin care toate magistraturile erau suspendate, toate garantiile oferite de lege erau suprimate. Senatul
propunea consulilor numirea unui dictator care, pe o perioada de sase luni (care putea fi reinnoita cu inca sase luni), exercita
atributiunile tuturor celorlaltor magistrati.

3) IMPERIUL

a) Principatul

Organizarea politica si sociala

Incercarile lui Lucius Cornelius Sulla si ale lui Caesar de a instaura in mod fatis dictatura au esuat in urma
opunerii Senatului si a unei parti insemnate a poporului roman. Din acest motiv, Octavian, unul din membrii ultimului
Triumvirat, a inaugurat un nou regim politic, Principatul, sub forma aparentei mentineri a formelor de stat republicane.
Astfel, Octavian a renuntat la calitatea de triumvir, devenind consul pe 10 ani. A renuntat si la consulat, pastrand
insa „imperium pro consularae”. A devenit tribun pe viata, perpetuu si fara coleg, putand bloca prin veto deciziile oricarui
alt magistrat.
A devenit si Pontifex Maximus, seful religiei pagane romane.
Octavian a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus.
Imperator → comandant victorios al armatei;
Caesar → urmas al lui Caius Iulius Caesar;
Augustus → sfant, demn de a fi venerat.
Totodata, el si-a luat si titulatura de princeps (primul intre cetateni) primus inter pares (primul intre egali).
Astfel, a fost creat un nou sistem politic autoritar, indeplinindu-se visul lui Caius Iulius Caesar.

In principat se declanseaza procesul de polarizare tot mai accentuata a societatii romane si a adancirii
discrepantelor dintre saraci si bogati.
Cele doua categorii sociale majore sunt:
→ honestiores (cei onorabili): membrii ordinului senatorial; magistrati si urmasii lor cooptati in randurile
senatului; membrii ordinului ecvestru (comercianti, bancheri, negustori); membrii ordinului decurionilor (membrii senatelor
comunale);
→ humiliores (cei umili): plebea urbana si rurala a statului roman. Termenul „plebe” nu are sens etnic, ci
social.

Sclavia continua sa pastreze un caracter clasic, munca lor fiind in continuare baza productiei in statul roman, dar
numarul sclavilor incepe sa scada treptat, ca si productivitatea lor. Din acest motiv, clasa dominanta recurge din ce in ce mai
mult la serviciile oamenilor liberi pentru a-si asigura forta de munca necesara cultivarii latifundiilor lor.

Apare o noua categorie sociala care antameaza viitoarele forme de organizare feudala: institutia colonatului.
Colonii erau oameni liberi obligati sa arendeze latifundiile si al caror statut social si juridic se apropie treptat de cel al
sclavilor; daca nu in mod formal/juridic, macar in fapt.

Factori constitutionali in timpul Principatului

1) Imparatul (Princeps);
2) Senatul;
11
 3) Magistratii.

1) Imparatul

Existenta celor trei factori constitutionali este doar din punct de vedere formal deoarece de facto, in foarte scurt
timp de la instaurarea Principatului, intreaga putere in stat este preluata de imparat.

Atributiunile imparatului sunt:

 conducator al armatei;
 conducator al provinciilor nepacificate, prin legati Augusti pro praetore ale caror venituri nu mai
intrau in aerarium (tezaurul statului roman), ci in patrimonium Caesaris (tezaurul imperial);
 numea si revoca inalti functionari imperiali care preiau treptat atributiile vechilor magistraturi,
golindu-le astfel de continut:
 praefectus praetorio – comandantul garzii imperiale, coordonatorul intregii activitati
a administratiei de stat, functie echivalenta cu primul-ministru de azi;
 praefectus urbi – seful politiei Romei;
 praefectus annonae – insarcinat cu aprovizionarea orasului
 praefectus vigilum – comandantul garzii de noapte, cel care asigura paza impotriva
incendiilor.
2) Senatul

Aparent, atributiile senatului sporesc. Ii numeste pe magistrati, devine un organ de legiferare in sens formal.
Hotararile sale poarta denumirea de senatusconsulte si devin izvoare formale de drept.
In realitate, devine o simpla anexa a politicii imperiale, imparatul legiferand cu ajutorul senatului.

3) Magistratii

Magistraturile se golesc treptat de continutul lor, atributiile fiind preluate de functionari imperiali.
Consulii pastreaza dreptul de a prezida senatul si jurisdictia gratioasa.
Cenzorii pastreaza dreptul de a efectua recensaminte.
Pretorii pastreaza atributia contencioasa, dar activitatea lor creatoare de drept inceteaza.
Questorii, dupa edictul pretorului (Hadrian), pastreaza dreptul de a administra arhivele si finantele statului roman.
Edilii curuli raman cu vechile atributii.

b) Dominatul

Este ultima etapa a dezvoltarii statului roman. Marcheaza trecerea statului de la o diarhie si apoi o monarhie
camuflata sub aparente republicane la o monarhie fatisa de drept divin.
Incepe cu domnia imparatului Diocletian (284 d.H.) si dureaza pana la moartea imparatului Justinian (565 d.H.).

Factori constitutionali in timpul Dominatului

1) Imparatul

A fost declarat stapan si zeu, exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental.
Devine singurul factor de conducere al statului, guvernand prin intermediul unui imens aparat birocratic, statul fiind in fapt
condus de un consiliu restrans de sase-sapte prieteni numit consistorium principis.
Inaltii functionari imperiali erau organizati intr-o structura ierarhizata si militarizata.

Dignitates (functionarii superiori):

- ilustres;
- spectabilis;
- clarissimi.

12
 Oficia (functionarii inferiori)

2) Senatul Romei decade la nivelul senatelor municipale.

3) Magistraturile au devenit simple functii decorative.

Organizarea politica si sociala

Sub aspect social, fenomenul de polarizare este impins la extrem.

Existau doua categorii sociale:
 potentiores (cei puternici): marii stapani de latifundii, inconjurati de armate de coloni si sclavi, care se
comporta pe teritoriul lor ca niste adevarati sefi de stat, ignorand autoritatea imperiala;
 humiliores (cei umili): marea masa a populatiei, impinsa la saracia extrema, dependenta economic de
potentiores si de institutiile alimentare ale statului roman.

Intreaga societate se organizeaza in caste sociale, categorii sociale inchise si ereditare, organizate pe criterii
religioase, sociale si profesionale.
Moneda devine rara, in locul platii in bani apare cea in natura.
Colonajul se extinde, se generalizeaza colonatul servaj, iar sclavia a ajuns la ultimul stadiu al decaderii.

O serie de imparati, incepand cu Diocletian, intreprind o serie de reforme menite sa salveze statul roman. Acesta
mareste numarul provinciilor la 100, organizate in 12 dioceze, 4 prefecturi (Italia, Iliria, Galia si Orient).
Diocletian introduce sistemul Tetrarhiei, abandonat ulterior.
Pe plan religios, prin edictul de la Mediolanum, dat de imparatul Constantin cel Mare, crestinismul devine religie
a statului roman, pe picior de egalitate cu celelalte religii pagane (313 d.H.).
In timpul domniei imparatului Teodosiu cel Mare, crestinismul devine unica religie a Imperiului Roman, cultele
pagane fiind interzise (391 d.H.).

Declinul statului roman nu mai poate fi oprit, la moartea lui Teodosiu cel Mare (395 d.H.) Imperiul Roman
scindandu-se definitiv in Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Mediolanum, apoi la Ravenna) si in Imperiul Roman
de Rasarit (cu capitala la Niceea, apoi la Constantinopole).
Imperiul Roman de Apus si-a incetat existenta in 476 d.H. cand Odoacru, capetenia herulilor, l-a detronat pe
ultimul imparat Romulus Augustus, fiul potentatului Oreste, iar Imperiul Roman de Rasarit si-a incetat existenta la moartea
lui Justinian in 565 d.H., transformandu-se in Imperiul Bizantin, in sensul ca structurile sociale si politice sclavagiste sunt
inlocuite cu cele feudale, iar limba latina este inlocuita cu cea greaca.

Periodizarea evolutiei dreptului roman

Evolutia dreptului roman este periodizata in trei mari epoci:

1) epoca veche – a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea Principatului si ii corespunde
pe plan politic Regalitatea si Republica;
2) epoca clasica – a durat de la 27 i.H. pana la 284 d.H. si ii corespunde pe plan politic Principatul;
3) epoca postclasica – a durat de la 284 pana la 565 si ii corespunde pe plan politic Dominatul.

PARTEA I

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

I. Evolutia formelor de exprimare a dreptului privat roman

1) Izvoarele dreptului in sens formal

Termenul de izvor de drept este primitor de trei acceptiuni:

13
 a) sunt conditiile materiale de existenta care determina o anumita reglementare, asa-numitele izvoare
de drept in sens material;
b) izvoarele de drept sunt sursele de cunoastere a dreptului, asa-numitele documente ale dreptului;
c) forma de exprimare a normelor juridice, izvoare de drept in sens formal.

In istoria dreptului roman, izvoarele de drept in sens formal au aparut si evoluat in stransa corelatie cu realitatile
economice si sociale din statul roman. Dupa fondarea statului, la inceputul epocii vechi, singurul izvor formal era
obiceiul/cutuma juridica care, prin simplitatea, rigiditatea si formalismul sau dadea expresie caracterului economiei si
societatii romane de la inceputurile sale. Apoi, obiceiurile sunt sistematizate si publicate sub forma Codului Decemviral si
treptat apar si celelalte izvoare de drept, in stransa corelatie cu declansarea revolutiei economice la Roma la sfarsitul
republicii: legile, edictele magistratilor si jurisprudenta.
In epoca clasica, pe fondul instaurarii noului regim politic, se adauga senatusconsultele si constitutiunile
imperiale.
In epoca postclasica, doar doua izvoare de drept sunt mentinute: constitutiunile imperiale (expresie a
transformarii statului roman intr-o monarhie absoluta) si obiceiul (expresie a disolutiei statului roman).

2) Obiceiul

Obiceiul sau cutuma juridica a aparut pe fondul transformarii statului de la societatea gentilica la o societate
organizata politic, prin preluarea si sanctionarea de statul roman a acelora din vechile obiceiuri nejuridice care se dovedisera
a fi convenabile si utile clasei dominante.
Romanii desemnau obiceiul prin sintagmele mos maiorum si longa diuturna inveterata consuetudo.
La origine, dupa fondarea statului roman, obiceiul este singurul izvor de drept, tinut insa in secret de pontifi
(preotii cultului pagan roman) alesi doar dintre patricieni, ceea ce ii nemultumea profund pe plebei. Aceasta din cauza
pentru ca este usor de presupus ca in conflictul dintre un patrician si un plebeu, partile adresandu-se pontifilor pentru a
vedea ce norme sunt aplicabile, puteau primi raspuns partinitor pentru patrician.
La insistentele plebeilor, obiceiul a fost sistematizat si publicat in forum. Astfel apare legea ca nou izvor formal
de drept. Importanta obiceiului a scazut ca urmare a aparitiei unor noi izvoare formale ale dreptului roman, dar obiceiul nu a
disparut niciodata ca izvor formal de drept. Ca dovada, in secolul II d.H., jurisconsultul Salvinus Iulianus a aratat ca
obiceiul reprezinta vointa comuna a poporului si are o functie abrogatoare.
Dupa extinderea statului roman si multiplicarea relatiilor cu peregrinii, romanii sunt obligati sa recunoasca
obiceiurile popoarelor cucerite, in special pe plan comercial, insa numai in masura in care nu contraveneau normelor de
drept si principiilor romane.
In epoca postclasica, importanta obiceiului reinvie pe fondul reintoarcerii la practicile economiei naturale si
dezarticularii sistemului politic roman, astfel incat popoarele din provincii se reintorc la vechile lor obiceiuri.
In acest context, asistam si la un alt fenomen, si acela ca locul obiceiurilor generale e luat de obiceiurile locale
(este un semn de involutie sociala si politica).

3) Legea

Cuvantul lex are sensul de conventie, primitor de trei acceptiuni:

a) atunci cand conventia se incheie intre doua persoane particulare, lex are sensul de contractus;
b) atunci cand conventia se incheie intre mai multe persoane, lex are sens de statutul unei asociatii;
c) atunci cand conventia intervine intre magistrat si popor, lex are sensul de lege ca izvor formal de
drept.

Gaius afirma: „lex est quod populus romanus iubet atque constituit” („legea este ceea ce poporul decide si
hotaraste).

Legile romane erau, din punct de vedere al adoptarii lor, de doua categorii:
a) leges date – legi care emanau direct de la magistrat in baza unei delegatiuni
legislative;
b) leges rogatae – legi care erau adoptate potrivit unei proceduri ce cuprindea mai
multe etape:
1) proiectul de lege era afisat in forum de magistratul lator legis;

14
 2) proiectul de lege era dezbatut in adunari neoficiale timp de 24 de zile, perioada
denumita trinundium;
3) se adunau comitiile, adunarile oficiale, legea era votata in bloc, cu DA = UTI ROGAS
sau NU = ANTIQUO, nemaiputand sa i se aduca amendamente;
4) dupa adoptarea de comitii legea era supusa ratificarii senatului, ocazie cu care senatul
verifica conformitatea legii cu traditiile si moravurile poporului roman („cura legum et
morum”);
5) textul legii era depus in aerarium (tezaurul statului roman) si in templul zeitei Ceres
pentru plebiscita (legi adoptate de plebei). Un numar de exemplare erau afisate in forum.

4) Structura legii

Legile romane au o structura tripartita:

a) praescriptio cuprindea:
 numele lui lator legis (magistratul care a propus proiectul de lege);
 comitiile care au votat legea, data si locul votarii (de exemplu comitia centuriata pe Campia
lui Marte);
 ordinea votarii: prima unitate de vot (prima centurie, primul trib).

b) rogatio, textul propriu-zis al legii care, daca era de amploare, era structurat in capitole si in paragrafe.

c) sanctio, ce sanctiune atragea incalcarea dispozitiei din rogatio.

Legile romane, din punct de vedere al sanctiunii, au fost clasificate in:

i) leges perfectae care sanctionau cu anularea actului incheiat cu incalcarea dispozitiei din rogatio
(sanctiune de drept privat);
ii) leges minus quam perfectae care prevedeau ca actul, desi incheiat prin incalcarea prevederilor,
ramanea valabil, dar autorul era sanctionat cu plata unei amenzi (sanctiune de drept public);
iii) leges imperfectae prin care este interzisa incalcarea prevederilor din rogatio fara a se preciza
care sunt consecintele.
De exemplu, Lex cincia de donis et muneribus care prevedea ca sunt interzise cadourile care
puteau ajuta la obstructionarea justitiei si donatiile peste un anumit cuantum, fara a preciza ce se intampla cand se incalca
legea.

Unii autori mentioneaza si o a patra categorie de legi: leges plus quam perfectae care sanctioneaza incalcarea
dispozitiilor atat cu anularea actului, cat si cu amendarea autorului sau.

Curs 4 – 26.10.2010

5) Legea celor XII Table

Legea celor XII Table este cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana. Ea a fost adoptata pe fondul
conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine, normele dreptului privat roman au fost exprimate numai in forma
obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in
mod insistent si repetat ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa fie codificate si afisate, publicate, in forum – piata
publica – pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept.
Fata de aceste presiuni (tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat aceasta cerere succesiv timp de zece ani), in
anul 451 i.H., patricienii au format o comisie din zece barbati care sa scrie dreptul: decemvirii legibus scribundis. Comisia a
sistematizat obiceiurile si le-a publicat in acelasi an pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu este
completa, astfel incat, dupa 2 ani, in 449 i.H. s-a format o noua comisie din care de data aceasta faceau parte si cinci plebei,
comisie care a resistematizat obiceiurile juridice si le-a publicat pe 12 table de bronz. Legea celor XII Table cuprinde
intregul drept public si privat din acel moment istoric. De aceea, in unele texte, legea este denumita si Codul decemvirilor
sau Codul decemviral, iar in domeniul privat legea cuprinde, mai cu seama, dispozitii referitoare la conditia juridica a
persoanelor, la organizarea familiei, la proprietate, la succesiuni si la procedura de judecata. Totusi, cand s-a adoptat Legea
celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de procedura. Unele dintre ele au ramas si pe mai departe un apanaj
(monopol) al pontifilor.
15
 Multa vreme, s-a afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala si ca ar fi fost imprumutata de
la greci. In sprijinul acestei teze se invoca un text din Titus Livius conform caruia inainte de adoptarea legii, o comisie
formata din cinci barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare (Sudul Italiei) pentru a studia dreptul grec. In realitate, Legea celor
XII Table este profund originala. In primul rand pentru ca ea oglindeste fidel mentalitatea si modul de viata al romanilor de
la acea epoca si in al doilea rand deoarece s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si legile lui Solon (cel
mai mare legislator atenian) si s-a constatat ca exista numai trei elemente comune, ceea ce este cu totul nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, nu au ajuns pana la noi, ele fiind distruse cu ocazia incendierii Romei de
catre gali, probabil la 389 i.H. Fapt este ca textul legii a fost afisat in forum numai vreo sase decenii, iar dupa alungarea
galilor, romanii nu au republicat textul legii si nici nu era nevoie intrucat acel text se fixase definitiv in memoria tuturor
cetatenilor romani. In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) marturiseste ca pe vremea copilariei sale (a
fost in clasa intai in anul 100 i.H.) elevii erau obligati sa invete pe de rost Legea celor XII Table. Iar invatarea pe de rost a
legii era carmen necessarium, adica lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in epoca moderna s-a
pus problema reconstituirii textului legii, reconstituire care s-a facut in primul rand pe baza fragmentelor din lucrarile
jurisconsultilor care au comentat Legea celor XII Table, fragmente ajunse pana la noi prin Digestele imparatului Justinian.
In epoca veche, cei mai valorosi comentatori ai legii au fost Acilius Sapiens si Sextus Aelius Paetus Catus. In
vremea lui Cicero, cei mai avizati comentatori ai Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola si Servius Sulpicius
Rufus. In epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo si Gaius. De asemenea, cercetatorii au
valorificat in vederea reconstitutirii unele texte istorice si literare. Se pare ca cea mai buna reconstituire ii apartine lui Paul
Frederic Girard.
In sens formal, Legea celor XII Table a fost in vigoare 11 secole pentru ca romanii n-au acceptat niciodata ideea
de abrogare a legilor. Ei considerau ca legile exprima vointa divina, iar vointa divina nu poate fi modificata de pamanteni.
Pe de alta parte, la un moment dat, spre sfarsitul republicii, o data cu inflorirea economiei de schimb, multe din textele legii
au devenit inaplicabile, depasite, anacronice. De aceea Cicero spunea ca pe vremea sa (secolul I i.H.), in practica instantelor
judecatoresti, locul Legii celor XII Table fusese luat de Edictul pretorului.

6) Edictele magistratilor

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele magistratilor, intrucat
magistratii romani se bucurau de ius edicendi, adica dreptul de a publica, de a afisa un edict la intrarea in functie, edict prin
care precizau cum isi vor exercita atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau valabile pe termen de un
an, cat dura si magistratura, si erau denumite edicta perpetua (la singular edictum perpetuum), iar alte edicte aveau caracter
ocazional, fiind valabile cateva zile, de regula de sarbatori si se numeau edicta repentina.
Dintre edictele magistratilor, cel mai important este edictul pretorului, deoarece pretorul exercita cele mai
importante atributiuni de ordin judiciar cu ocazia organizarii proceselor. In practica, ori de cate ori pretorul constata ca
pretentiile reclamantului sunt legitime, dar dreptul civil nu ii oferea un procedeu juridic corespunzator, el crea un nou
procedeu juridic, astfel incat reclamantul isi putea valorifica pretentiile pe cale judiciara, adica prin proces. Ori, acea
pretentie care este valorificata pe cale judiciara dobandeste valoarea de drept subiectiv. Iata cum, prin sanctionarea unor noi
drepturi subiective pe cale judiciara, pretorul a extins sfera de reglementare juridica.
Asadar, cu toate ca in conceptia romana pretorul nu putea crea drept, el influenta linia de evolutie a dreptului
civil. Astfel, sub aparenta ca vechiul drept civil a ramas in vigoare, pretorul i-a imprimat noi functii si noi finalitati sociale.
In sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de un an, dar in fapt anumite dispozitii din edict, acelea
care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii urmatori, iar prin preluari succesive, acele dispozitii se fixau definitiv in
corpul edictului. De aceea, Cicero spunea ca pe vremea sa, edictul pretorului cuprindea doua parti, doua categorii de
dispozitii. Prima parte era denumita edictum vetus sau pars translaticia. Partea a doua era denumita edictum novum sau
pars nova. Din edictum vetus, faceau parte acele dispozitii care treceau de la un pretor la altul, iar din edictum novum faceau
parte noile dispozitii introduse de fiecare pretor in parte.

Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar, mai tarziu, imparatul Hadrian,
urmasul lui Traian, i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus, sau Iulian, sa codifice edictul pretorului si sa-i dea o
forma definitiva, de la care pretorii urmatori nu se mai puteau abate, cu toate ca ei au pastrat ius edicendi. In noile conditii
insa, ius edicendi le dadea pretorilor numai posibilitatea de a republica edictul asa cum a fost codificat de Iulian si cel mult
sa explice sensul, intelesul unor termeni. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat
de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum. Nici edictum perpetuum nu s-a pastrat, nu a ajuns pana la noi, incat el

16
a fost reconstituit in epoca moderna pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat edictuum
perpetuum, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele imparatului Justinian.
Cea mai buna reconstituire a acestui edict a facut-o profesorul german Otto Lenel. Potrivit acestei reconstituiri,
edictuum perpetuum cuprindea patru parti:
1) „despre organizarea proceselor”;
2) „mijloace procedurale de drept civil”;
3) „mijloace procedurale de drept pretorian”;
4) „despre executarea sentintei”.

Raportul dintre dreptul civil si dreptul pretorian

Fapt este ca, prin utilizarea unor mijloace procedurale, pretorul a creat o noua ramura de drept pe care
jurisconsultii au denumit-o dreptul pretorian. Iata de ce se pune problema definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul
pretorian. In vedea definirii acestui raport trebuie sa avem in vedere doua texte romane. Potrivit primului text, pretorul nu
poate crea drept: „praetor ius facere non potest”. Iar potrivit celui de-al doilea text, dreptul pretorian este vocea vie a
dreptului civil: „viva vox est iuris civilis”.
In aparenta, cele doua texte se contrazic. Dar in realitate, primul text trebuie interpretat in sensul ca pretorul nu
poate crea drept civil (care este creat de catre popor in forma legii), dar el poate influenta linia de evolutie a dreptului civil,
asa cum rezulta din definitia dreptului pretorian conform careia: „Ius praetorium est quod praetores introduxerunt
adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam”. Prin urmare, „dreptul pretorian este
cel creat de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu
binele public”. Din aceasta definitie rezulta ca pretorul actiona pe trei cai in vederea influentarii dreptului civil, cai pe
care jurisconsultii le-au denumit adiuvandi: adiuvandi iuris civilis gratia, supplendi iuris civilis gratia si corrigendii iuris
civilis gratia.
 adiuvandi iuris civilis gratia – in primul caz, pretorul explica de asa maniera intelesul textelor din
vechile legi incat acele texte sa poata fi aplicate si la noile cazuri ivite in practica instantelor. Astazi o asemenea interpretare
se numeste interpretarea extensiva a legii.
 supplendi iuris civilis gratia – in al doilea caz, pretorul completa dispozitiile din vechile legi si astfel
extindea sfera de reglementare juridica.
 corrigendii iuris civilis gratia – iar in al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii din legi erau depasite,
anacronice, pretorul pur si simplu le desfiinta, le abroga. Cu precizarea ca pretorul nu putea abroga legi in ansamblul lor, nu
putea desfiinta vointa poporului.

7) Jurisprudenta

Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin jurisprudenta, iar jurisprudenta este
stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii romani erau oameni
de stiinta, cercetatori neintrecuti ai dreptului, insa ei nu erau functionari publici, nu ii angaja nimeni si nu ii platea nimeni, ci
isi desfasurau activitatea din proprie initiativa si pe cont propriu. Insa, activitatea lor era atat de apreciata incat Cicero
spunea, „domus jurisconsulti totius oraculum civitatis” („casa jurisconsultului este oracolul intregii cetati”).
Importanta pe care jurisprudenta a avut-o in evolutia dreptului privat roman se explica, in primul rand, prin faptul
ca in conceptia romanilor, dreptul era imuabil, nu putea fi modificat. Pe de alta parte, multe dintre dispozitiile vechiului
drept devenisera inaplicabile, astfel incat printr-o subtila interpretare, jurisconsultii au reusit sa aplice vechile dispozitii la
noile realitati sociale. De aceea comentatorii spuneau ca dreptul privat roman a evoluat sub influenta mijloacelor
procedurale create de pretori si sub influenta cercetarii stiintifice a jurisconsultilor.

Jurisprudenta sacrala
Insa, la origini, in epoca foarte veche, jurisprudenta a avut un caracter sacral sau religios. Intrucat, asa cum am
spus, cand s-a votat Legea celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de drept procesual. Astfel, au ramas si mai
departe un monopol al pontifilor, zilele faste – adica zilele in care putea fi organizate procese, precum si formulele solemne
pe care partile erau obligate sa le pronunte cu ocazia organizarii proceselor. Si intrucat numai pontifii cunosteau aceste
norme de procedura, numai ei puteau desfasura activitatea de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Caci, asa cum veti
vedea mai tarziu la diversele materii, procedura este aceea care pune in miscare dreptul material, iar procesele se castiga pe
procedura, nu pe dreptul material.
17
 Jurisprudenta laica in epoca veche
Cata vreme jurisprudenta a ramas un monopol al pontifilor, ea nu a putut face progrese remarcabile deoarece
pontifii erau primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie. Dar, in anul 301 i.H. un libert, un sclav dezrobit pe
nume Gnaeus Flavius (era secretarul lui Appius Claudius Caecus) a divulgat, a afisat in forum si zilele faste si formulele
solemne ale proceselor. In spatele acestui scrib statea Appius Claudius Caecus care nu si-a permis sa le divulge pentru a nu
intra in conflict cu aristocratia romana.
Din acel moment, jurisprudenta s-a laicizat, in sensul ca orice persoana care avea calitatile necesare se putea
dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Totusi, pana catre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a avut un caracter
predominant empiric, un caracter de speta, caci jurisconsultii nu se preocupau inca de formularea unor principii juridice, ci
se margineau sa indice partilor ce texte din legi se aplica in cazul lor si ce formule solemne trebuie sa pronunte cu ocazia
organizarii procesului.
Fata de faptul ca jurisconsultii nu erau functionari publici, ei nu desfasurau o activitate practica. Totusi, activitatea
lor de cercetare avea unele implicatii practice, implicatii exprimate prin cuvintele respondere, cavere si agere. Cuvantul
respondere desemneaza consultatiile oferite de jurisconsulti in cele mai diverse probleme de drept. Cuvantul cavere
desemneaza consultatiile oferite in legatura cu forma actelor juridice. Cuvantul agere desemneaza consultatiile oferite
judecatorilor in legatura cu solutionarea anumitor procese.
Catre sfarsitul republicii insa, jurisprudenta romana tinde sa dobandeasca un caracter stiintific in sensul ca
jurisconsultii se preocupau de formularea unor principii juridice si sistematizau intreaga materie supusa cercetarii pe baza
acelor principii. Printre marii jurisconsulti de la sfarsitul epocii vechi ii mentionam: in primul rand pe Quintus Mucius
Scaevola, profesorul lui Cicero care a scris un tratat de drept civil socotit model de cercetare de catre jurisconsultii de mai
tarziu. Apoi Aquilius Gallus, prietenul lui Cicero care a creat actio de dolo (sanctiona inselaciunea in contract); Servius
Sulpicius Rufus, un foarte valoros comentator al edictului pretorului si deosebit de apreciat pentru talentul lui didactic. De
asemenea, Alfenus Varro a scris o lucrare enciclopedica, intitulata Digesta. Il amintim si pe Aulus Ofilius, care a fost
consilierul juridic al lui Caius Iulius Caesar.

Jurisprudenta in epoca clasica

In epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu caci, in aceasta epoca au fost elaborate categorii si principii
constituite intr-un sistem perfect simetric guvernat de o logica extrem de riguroasa.
De altfel, inca de la inceputul epocii clasice, s-au fondat doua scoli de drept (in sensul de curente): sabiniana si
proculiana.
Scoala sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito. Scoala proculiana a fost fondata de Marcus Antistius
Labeo. Denumirile celor doua scoli provin de la discipolii fondatorilor care si-au intrecut maestrii. Este vorba despre
Massurius Sabinus pentru scoala sabiniana si despre Proculus pentru scoala proculiana. In linii generale scoala sabiniana
avea o orientare conservatoare caci promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala proculiana avea o orientare
inovatoare, progresista caci urma linia de gandire a edictului pretorului.
In sec I d.H. s-au remarcat, in mod deosebit, Massurius Sabinus si Caius Cassius Longinus. Massurius Sabinus
este autorul unui tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat sute de jurisconsulti prin lucrari denumite libri ad
Sabinum. Iar Caius Cassius Longinus a fost atat de apreciat incat la un moment dat, scoala sabiniana a fost denumita scoala
Cassiana.
In vremea imparatului Hadrian, s-a remarcat Salvius Iulianus care asa cum am vazut, a glorificat edictul
pretorului si a scris si el o lucrare enciclopedica denumita Digestele lui Iulian.
In vremea lui Antonin Piul, dupa Hadrian, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a
jurisprudentei romane denumita liber singularuris enchiridii (carte intr-un singur volum) – Enchiridia. Un lung frangment
din aceasta lucrare a ajuns pana la noi, din fericire, prin Digestele imparatului Justinian.
O adevarata enigma a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, care se pare (nu stim sigur) ca ar fi trait in
vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu. Originea sa nu este cunoscuta, unii sustin ca ar fi grec sau dac de origine.
Faptul este ca in legatura cu Gaius s-au scris in epoca moderna cele mai multe lucrari (milioane la numar) si nu pentru ca
Gaius ar fi fost foarte original (nu era deosebit de original), ci pentru ca una dintre lucrarile sale denumita Institutiones sau
Institutele lui Gaius a ajuns pana la noi pe cale directa, in mod exceptional, sub forma unui manuscris palimpsest.
Palimpsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text. In cazul nostru, prin secolul
VI, un calugar a sters textul Institutelor lui Gaius si in locul lui a scris un lung imn religios (rugaciunea Sfantului Ieronim).
Iar dupa sute si sute de ani, la 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest
papirus, dandu-si seama imediat ca este vorba despre un palimpsest. Ca atare, a aplicat anumiti reactivi chimici pentru a
descifra textul initial, acela care fusese sters; spre marea sa satisfactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius. Insa la
acea vreme, reactivii chimici erau primitivi incat papirusul s-a distrus. Iar in partea finala unele cuvinte n-au putut fi
descifrate. De aceea se spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar, prezinta unele lacune. Intamplarea a facut insa ca la
1853, in nordul Egiptului sa se descopere un alt papirus, care cuprinde chiar partea finala a Institutelor lui Gaius, incat
18
lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Institutele lui Gaius sunt in manualul de scoala adresat
studentilor in drept, de aceea, materia este tratata sistematic, iar ideile decurg in mod logic, unele din altele. Pe baza acestui
manual, au putut fi reconstituite institutiile juridice pe care romanii le-au creat pana la jumatatea secolului II d.H., cand se
banuieste ca ar fi trait Gaius.

Curs 5 – 02.11.2010

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II d.H. si la inceputul secolului III d.H. Este
vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus si Ulpius Domitius.
Papinian a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei, atat de contemporani cat si de posteritate. El a fost
supranumit princeps jurisconsultorum sau primus omnium deoarece prin lucrarile sale cu caracter predominant practic a
oferit solutii optime tuturor cazurilor care au aparut in activitatea instantelor judecatoresti.
Paulus si Ulpian au fost discipolii (elevii) sai.
Paul a fost foarte original, un jurisconsult deosebit de original si foarte productiv – a scris foarte mult, insa avea
un stil ermetic, greu de inteles; pe cand contemporanul si rivalul sau Ulpian nu a fost atat de original, dar avea un stil foarte
clar, accesibil, usor de inteles, avea talent didactic. De aceea o treime din Digeste este formata din fragmente care au fost
extrase din lucrarile lui Ulpian. Este de retinut ca Papinian, Paul si Ulpian au fost prefecti ai Pretorului.
Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare, stiintifica a fost Herenius Modestinus sau Modestin.

Jurisprudenta in epoca postclasica

In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta in sensul ca
jurisconsultii postclasici nu au mai desfasurat o activitate creatoare ci s-au marginit sa rezume sau sa comenteze lucrarile
jurisconsultilor clasici. De aceea judecatorii solutionau cauzele (judecau procesele) tot pe baza lucrarilor clasice. Insa,
jurisprudenta clasica era de necuprins, nu putea fi citita intr-o viata de om, era imensa, incat, profitand de aceasta situatie,
partile sau avocatii au inceput sa falsifice lucrarile clasice punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care nu le
facusera, cu scopul de a castiga procesele. Fireste, falsificarea unei lucrari nu se putea face simplu, trebuia copiata toata
lucrarea de la inceput pana la sfarsit. Acolo unde partea era interesata, introducea un pasaj de la ea cu ocazia copierii cu
scopul de a castiga cauza.

Legea Citatiunilor
De aceea, in anul 426 s-a dat Legea Citatiunilor (e o constitutiune imperiala denumita conventional Legea
Citatiunilor). Potrivit acelei asa-zise legi, in fata judecatorului puteau fi citati numai cinci jurisconsulti clasici, care erau
celebri, lucrarile lor erau cunoscute de judecatori si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. Este vorba
despre Paul, Papinian, Ulpian, Gaius si Modestin. De regula, cei cinci mari jurisconsulti clasici dadeau aceleasi solutii
problemelor de drept, dar uneori solutiile erau controversate, parerile erau diferite. In asemenea situatii, spune Legea
Citatiunilor, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii.
Dar uneori, foarte rar, putea sa apara si paritatea. Atunci cand doi clasici aveau o parere, doi o alta parere, iar al
cincilea nu se pronunta in problema respectiva de drept. In asemenea cazuri, judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui
Papinian, daca Papinian se pronunta in acea problema. Iar daca tocmai Papinian era acela care nu se pronunta, judecatorul
avea de ales intre cele doua opinii.
Iar la sfarsitul Legii Citatiunilor s-a reprodus (s-a republicat un text) o constitutiune imperiala data de imparatul
Constantin cel Mare in anul 321, constitutiune prin care Constantin cel Mare desfiintase toate notele critice pe care Paul si
Ulpian le facusera la adresa operei lui Papinian, caci in conceptia imparatului Constantin, Papinian era in afara criticii; pe
aceasta cale s-a instituit un tribunal al mortilor prezidat de Papinian.

Asa cum am mai precizat, jurisconsultii romani ofereau consultatii juridice judecatorilor inca din epoca veche.
Aceastea erau denumite agere dar, initial, aceste consultatiuni nu erau obligatorii pentru judecatori (le urmau sau nu dupa
cum considerau). Insa imparatul Octavian Augustus a creat un drept special, denumit ius publice respondendi ex auctoritate
principis (dreptul de a oferi consultatiuni cu caracter oficial intarite cu autoritatea principelui). Acest drept nu a fost acordat
tuturor jurisconsultilor, ci numai unor jurisconsulti – aceia care erau in gratiile imparatului, iar consultatiunile oferite de
jurisconsulti investiti cu ius publice respondendi erau obligatorii pentru judecatori, dar numai in cazul respectiv, in care au
fost solicitate, nu si in cazurile similare.
Iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile oferite de jurisconsultii
investiti cu ius publice respondendi sunt obligatorii nu numai pentru cazurile respective, ci si pentru toate cazurile similare.
Din acel moment jurisprudenta a dobandit putere de lege si a devenit cu adevarat un izvor formal de drept.

8) Senatusconsultele
19
 In epoca clasica normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin senatusconsulte. Asa cum am mai spus,
in epoca veche – a Republicii, Senatul nu avea atributiuni de ordin legislativ, dar influenta procesul de legiferare prin faptul
ca legile votate de popor intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat.
Pe de alta parte, Senatul influenta procesul legiferarii prin injonctiuni sau prin sugestii facute pretorului in sensul
ca Senatul ii sugera pretorului sa introduca in edictul sau anumite dispozitii care pe aceasta cale deveneau obligatorii.
Dar, incepand din vremea imparatului Hadrian, hotararile Senatului au devenit obligatorii, au dobandit putere de
lege. Astfel incat, in aparenta, atributiunile Senatului au sporit, dar in realitate Senatul era un simplu instrument in mainile
imparatului, dovada ca in documentele vremii senatusconsultele erau denumite si orationes adica simple discursuri
imperiale (imparatul venea in fata Senatului, citea proiectul de senatusconsult si parasea incinta Senatului fara a astepta
rezultatul votului).

9) Constitutiunile imperiale

Tot in perioada imparatului Hadrian au devenit izvoare de drept si hotararile imparatilor, denumite constitutituni
imperiale.

Ele sunt de patru feluri:

- edicta;
- mandata;
- decreta;
- rescripta.

Edictele erau dispozitiuni de maxima generalitate date atat in dreptul privat cat si in dreptul public. Spre
exemplu, constitutiunea imperiala prin care imparatul Caracalla a generalizat cetatenia romana este un edict (edictul lui
Caracalla).
Mandatele erau instructiuni cu caracter administrativ, de regula adresate inaltilor functionari imperiali si mai cu
seama guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparat caci, asa cum vom vedea, imparatul putea fi ales
judecator si putea pronunta hotarari judecatoresti. Uneori, cu ocazia pronuntarii hotararii, imparatul formula o noua regula
de drept cu precizarea ca pe viitor acea regula trebuie sa fie aplicata in toate cazurile similare. Pe aceasta cale si-a facut loc
in practica dreptului ideea de precedent judiciar, sau precedentul judiciar. Englezii au preluat spiritul dreptului roman, iar
românii au preluat tehnica dreptului roman.
Rescriptele sunt consultatiuni juridice pe care unii imparati, care erau oameni de stiinta – aveau pregatire juridica
(Hadrian, Marc Aureliu) le ofereau fie functionarilor publici, fie oamenilor, consultatiuni care fireste erau obligatorii.

10) Opera legislativa a imparatului Justinian

Tot la materia izvoarelor este necesar sa facem unele precizari in legatura cu opera legislativa a imparatului
Justinian, caci imparatul Justinian, un om de vasta cultura, iubitor al artelor si compozitor de imnuri religioase, si-a dat
seama ca sistemul sclavagist roman se afla in ultimul stadiu al descompunerii, al decaderii. De aceea a ordonat unor
eminenti juristi sa sistematizeze textele juridice clasice si sa le repuna in vigoare in speranta ca prin repunerea in vigoare a
textelor juridice clasice sistemul sclavagist roman va fi salvat de la pieire. Ceea ce nu s-a intamplat pentru ca legile istoriei
nu tin cont nici macar de Justinian.
Cu toate acestea, opera legislativa elaborata din ordinul imparatului Justinian prezinta o uriasa importanta
istorica. Aceasta opera legislativa este de departe cel mai important document din istoria omenirii. Insa, uriasa importanta
istorica a acestei opere legislative se datoreaza unui fapt conjunctural, unei intamplari si anume se datoreaza faptului ca
aproape toate textele juridice clasice s-au pierdut, au fost distruse de barbari, nu au ajuns pana la noi. Pe cand opera
legislativa a imparatului Justinian s-a pastrat, astfel incat prin intermediul acestei opere legislative a putut fi reconstituit si
valorificat tezaurul gandirii juridice romane, iar daca imparatul Justinian nu ar fi avut inspiratia geniala de a ordona
elaborarea acestei opere legislative, omenirea ar fi evoluat in cu totul alta directie.

Aceasta opera legislativa cuprinde patru parti (lucrari):

1) Codul – codex
2) Digestele – digesta
20
 3) Institutele – institutiones
4) Novelele – novelae constitutiones

1) Codul imparatului Justinian a aparut in doua editii. Prima editie in 529 si editia a doua in 534. Prima editie s-a
pierdut pe cand editia a doua denumita Codex repetitae praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi.
In aceasta lucrare sunt cuprinse constitutiunile imperiale date din vremea imparatului Hadrian pana la 534, dar
numai constitiunile ramase in vigoare intrucat imparatul a precizat ca lucrarea trebuie sa fie aplicata in practica instantelor.
Codul a fost elaborat de o comisie formata din 10 profesori si avocati in frunte cu Tribonianus, cel mai mare jurisconsult al
acelei vremi. Materia codului este structurata in 12 carti, probabil din dorinta de a se face o simetrie cu Legea celor XII
Table. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar unele constitutiuni sunt impartite si in paragrafe. De aceea,
pentru a cita la subsolul unei lucrari un text din cod se scrie un „C” mare de tipar dupa care urmeaza trei cifre – cartea, titlul,
constitutiunea, eventual patru daca exista si paragrafe.
In fruntea fiecarei constitutiuni exista o inscriptio prin care se precizeaza numele imparatului care a dat
constitutiunea si persoana careia i-a fost adresata. Iar la sfarsitul constitutiunii exista subscriptio in care se mentioneaza
locul si data emiterii constitutiunii. Codul cuprinde atat dispozitii de drept privat cat si dispozitii de drept public. In doua
carti sunt si dispozitii de drept canonic, avand in vedere ca Justinian era un imparat evlavios.

2) Digestele au fost publicate in anul 533. Ele sunt o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici.
Lucrarea a fost elaborata de o comisie formata din 15 profesori si avocati in frunte cu acelasi Tribonianus. Metoda de lucru
a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin 3 constitiuni imperiale care, ulterior, au devenit prefete ale Digestelor. Prin
acele constitutiuni, imparatul a precizat ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmeaza sa fie aplicate in practica
instantelor judecatoresti. Fata de aceasta precizare, de aceasta cerinta, membrii comisiei au constatat ca in lucrarile clasice
unele solutii sunt controversate, in anumite probleme de drept parerile jurisconsultilor clasici erau diferite si au mai
constatat ca unele institutii erau depasite, inaplicabile. De aceea, Justinian a mai dat inca 50 de constitutiuni imperiale
(quinquaginta decisiones) prin care a desfiintat toate institutiile depasite si a pus capat tuturor controverselor (daca parerile
erau impartite, spunea a cui parere trebuie urmata).
In vederea elaborarii acestei lucrari, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de lucrari
clasice pe care le-au considerat mai importante. Textele extrase din cele 2000 de lucrari au fost sistematizate in 50 de carti.
Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o
inscriptio prin care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este autorul acelei lucrari. Spre
exemplu, daca un fragment a fost extras din lucrarea lui Paul denumita Sentinte, in inscriptio se mentioneaza sentintio
paulii. Pornind de la inscriptio, romanistii, inca din epoca Renasterii, au reusit sa reconstituie, in linii generale, lucrarile
jurisconsultilor clasici. Insa, in cazul Digestelor, primul paragraf in cadrul fragmentului, nu era numerotat. El se numea
principium, iar numerotarea incepe cu al doilea paragraf. De aceea uneori la subsolul unei lucrari putem citi „D” de tipar,
insemnand Digesta si trei cifre apoi „pr.” de la principium.
Multa vreme s-a crezut in mod gresit ca fragmentele extrase din lucrarile clasice au fost asezate in corpul
Digestelor la intamplare, fara vreo metoda. Impresia s-a datorat faptului ca in diversele carti ale Digestelor, sunt cuprinse
fragmente care se refera la diferite materii. Dar nu s-a observat ca toate titlurile din Digeste se caracterizeaza prin unitate de
continut, in sensul ca in fiecare titlu din Digeste sunt cuprinse fragmente care se refera la aceeasi problema de drept. Mai
mult decat atat, in cadrul titlurilor, fragmentele sunt asezate intr-o anumita ordine, ordine decurgand din metoda de lucru a
comisiei, deoarece comisia lui Tribonian a fost impartita in trei subcomisii. Fiecare dintre subcomisii avand misiunea sa
extraga cele mai valoroase fragmente din anumite categorii de lucrari. In fruntea celor trei subcomisii s-au aflat profesorii
Teofil, Constantin si Doroteu.
Prima subcomisie, cea prezidata de Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din libri ad Sabinum privind
digestele lui Salvius Iulianus, iar fragmentele care au fost extrase din aceste lucrari sunt denumite Masa Sabiniana.
A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile prin care jurisconsultii clasici au comentat
edictul pretorului, fragmente care sunt denumite Masa Edictala.
A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile lui Papinian care sunt denumite Masa
Papiniana. Si intrucat a treia subcomisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si din alte lucrari denumite
Appendix.
Dupa ce subcomisiile si-au constituit masele de texte, comisia s-a reunit in plen si s-a trecut la redactarea
titlurilor. Cu ocazia redactarii fiecarui titlu in parte, a venit mai intai prima subcomisie si a extras din Masa Sabiniana toate
fragmentele care se refereau la titlul respectiv, asezandu-le unele sub altele ca intr-un colaj. De exemplu cand s-a elaborat
titlul despre dota, Tribonian l-a chemat pe Teofil si i-a spus sa caute in Masa Sabiniana cate fragmente despre dota sunt, apoi
sa le puna unele sub altele. Apoi a venit a doua subcomisie care a extras din Masa Edictala toate fragmentele care se
refereau la acelasi titlu, in exemplul nostru la dota, asezandu-le in continuare unele sub altele. Dupa care a venit a treia
subcomisie si a asezat in continuare unele sub altele toate fragmentele din Masa Papiniana si din Appendix care se refereau
la acel titlu. De aceea, cand facem lectura unui titlu din Digeste, constatam ca la inceput apar fragmente din libri ad
21
Sabinum si din Digestele lui Iulian, apoi incep sa apara fragmente din lucrarile care au comentat edictul pretorului, iar in
partea finala apar fragmente din opera lui Papinian si din alte lucrari considerate mai putin importante.
Importanta Digestelor este inestimabila, in primul rand pentru ca ele au oferit de-a lungul istoriei un model
neatins de gandire juridica, de logica juridica si in al doilea rand intrucat pe baza lor pot fi reconstituite si valorificate toate
institutiile juridice romane. Cele mai bune editii ale digestelor le-au publicat profesorii Mommsen si Bonfante. Editia
Mommsen a fost publicata la 1870, iar editia Bonfante la 1931.

3) Institutele lui Justinian sunt un manual de scoala adresat studentilor in drept ca si institutele lui Gaius, dar
spre deosebire de Institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian sunt obligatorii, au putere de lege. Lucrarea a fost elaborata pe
baza Institutelor clasice, iar textele extrase din Institutele clasice au fost sistematizate in patru carti, cartile au fost impartite
in titluri, iar titlurile in paragrafe. Asadar, in cazul Institutelor, textele clasice nu sunt impartite si pe fragmente ca in cazul
Digestelor, iar daca lipsesc fragmentele inseamna ca lipseste inscriptio. Daca lipseste inscriptio inseamna ca, la prima
vedere, nu stim din ce autor au fost extrase acele texte. Iar lipsa fragmentelor se explica prin faptul ca intr-un manual de
scoala, textele nu pot fi asezate la intamplare, ci ele se succed intr-o ordine logica.

4) Novelele cuprind constitutiunile imperiale pe care imparatul Justinian le-a dat intre anii 534 si 565, dupa
adoptarea Codului. Colectia, sistematizarea acestor constitutiuni a fost facuta dupa moartea lui Justinian de persoane
particulare. Aceastea au inclus in Novelae si constitutiunile ramase in vigoare si cele abrogate. De aceea, in cazul novelelor
exista numeroase contradictii intre texte. Lucrarea e denumita Novelae nu pentru ca ar cuprinde institutii juridice noi sub
aspectul continutului ci pentru ca toate constitutiunile din novele sunt mai noi in sens cronologic, mai recente, fata, de
constitutiunile cuprinse in Cod.

Curs 6 – 09.11.2010
PARTEA A II-A

PROCEDURA CIVILA ROMANA

Asa cum am mai precizat, procedura civila cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza
desfasurarea proceselor private in cadrul celor trei sisteme procedurale create de romani:

1. procedura legisactiunilor;
2. procedura formulara;
3. procedura extraordinara.

1. PROCEDURA LEGISACTIUNILOR

Este cel mai vechi sistem procedural cunoscut in istoria dreptului, iar cuvantul „legisactiune” vine de la legis
actio ceea ce inseamna „actiune a legii”. De fapt, legisactiunile sunt anumite tipuri de procese. Unele tipuri de procese erau
utilizate in vederea recunoasterii unor drepturi subiective pe cale judiciara, iar alte tipuri de procese erau utilizate in vederea
valorificarii sau executarii acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciara. Tipurile de procese utilizate
in vederea recunoasterii unor drepturi subiective se numesc legisactiuni de judecata. Tipurile de procese utilizate in
vederea valorificarii drepturilor subiective recunoscute se numesc legisactiuni de executare.
Legisactiunile de judecata sunt in numar de trei:
i. sacramentum (juramant);
ii. iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecator sau arbitru);
iii. conditio.

Legisactiunile de executare se numesc:

i. manus iniectio (prinderea cu mana);
ii. pignoris capio (luare de gaj).
22
 Toate aceste legisactiuni prezinta anumite caractere. In primul rand, ele au un caracter judiciar deoarece procesul
se desfasura in doua faze distincte: faza in iure si faza in iudicio.
 Faza in iure avea loc in fata magistratului care organiza judecarea procesului;
 Faza in iudicio avea loc in fata judecatorului care judeca procesul (care solutiona cauza).

a) Faza in iure

Insa, procesul, in prima faza, nu putea fi organizat de orice magistrat ci numai de acei magistrati care erau
investiti cu atributiuni de ordin judiciar si care erau denumiti magistrati judiciari.
In al doilea rand, legisactiunile prezinta un caracter formalist, pentru ca fiecarei legisactiuni ii corespundeau
anumite formule solemne, iar greseala unui singur cuvant, chiar greseala genului substantivului, atragea pierderea
procesului.
In al treilea rand, legisactiunile au un caracter legal intrucat ele au fost create prin legi, iar formulele solemne
corespunzatoare fiecarei legisactiuni au fost create de pontifi pe baza unor texte din legi. Numai in prima faza, procesul
prezinta si un caracter consensual, in sensul ca era necesara prezenta ambelor parti in fata magistratului. Cu alte cuvinte,
procesul in prima faza nu putea fi organizat in lipsa (in lipsa uneia dintre parti).
Dar, la acea epoca, magistratii judiciari nu aveau atributiuni de citare (chemare la proces), astfel incat paratul
trebuia sa fie citat chiar de reclamant, iar in acest sens, reclamantul dispunea de trei procedee pe care le denumim procedee
de citare. Ele sunt:
 In ius vocatio – este cel mai vechi procedeu de citare cunoscut in istoria dreptului si probabil de aceea
prezinta un caracter legal. Acest procedeu de citare presupunea somarea paratului de catre reclamant intr-un loc public prin
cuvintele solemne „in ius te voco” („te chem in fata magistratului”). Aceste cuvinte nu puteau fi pronuntate la domiciliul
paratului deoarece domiciliul cetateanului roman era considerat un templu – prin urmare era inviolabil, ci numai intr-un loc
public, pe strada, in forum si de fata cu martori. Iar daca reclamantul constata cu martori refuzul paratului de a veni la
proces, il putea aduce cu forta. Totusi, paratul putea constitui un garant denumit vindex care promitea ca il va determina pe
parat sa se prezinte la proces la un anumit termen. Iar daca paratul se ascundea, nu mai iesea din casa, pentru a nu fi citat,
atunci magistratul il putea trimite pe reclamant in posesiunea bunurilor paratului.
 Vadimonium extrajudiciar – este un procedeu de citare mult mai evoluat deoarece consta intr-o conventie, o
intelegere prin care partile stabileau de comun acord o anumita data la care sa se prezinte in fata magistratului.
 Condictio – stim numai ca era un procedeu de citare solemn care se aplica atunci cand paratul era peregrin.

Activitatea partilor in fata magistratului

Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului incepeau dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor
solemne corespunzatoare procesului care se organiza. Iar fata de pretentiile reclamantului paratul putea adopta una din
urmatoarele trei atitudini:
a) In primul rand, paratul putea recunoaste pretentiile formulate de reclamant. Aceasta recunoastere era
denumita confessio in iure (recunoastere in fata magistratului). Iar paratul care recunoastea pretentiile formulate de
reclamant era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului autentic roman confessus pro iudicato est (cel ce recunoaste este
considerat ca si condamnat). In acest caz, procesul nu mai trecea in faza a doua.
b) In al doilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu-si dea concursul la
desfasurarea procesului (sa nu raspunda la intrebari, sa nu pronunte formulele corect). Si in acest caz, paratul era asimilat
cu cel condamnat, iar procesul nu mai trecea in faza a doua.
c) In al treilea rand, paratul putea sa nege pretentiile reclamantului dandu-si in acelasi timp concursul la
desfasurarea procesului. In acest caz, procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de
condamnare sau de absolvire.

Magistratii judiciari
Asa cum am precizat, in prima faza, procesul putea fi organizat numai de magistratii judiciari, iar la origine, in
epoca regalitatii, procesele erau organizate chiar de rege. Dupa proclamarea Republicii, atributiile judiciare au fost preluate
de cei doi consuli, iar dupa 367 i.H. procesele dintre cetatenii romani erau organizate de pretorul urban. Dupa 342 i.H.
procesele dintre cetateni si peregrini erau organizate de pretorul peregrin. Procesele declansate in legatura cu actele
incheiate in targuri erau organizate de edili. In afara Romei, in Italia, procesele erau organizate de reprezentantii pretorului
urban si de magistratii municipali. In afara Italiei, in provincii, procesele erau organizate de guvernatorii provinciilor si de
magistratii municipali.

23
 Dreptul magistratilor judiciari de a organiza un proces era denumit iurisdictio sau jurisdictie. Aceasta era de doua
feluri:
 iurisdictio contenciosa (jurisdictie contencioasa) – in cazul jurisdictiei contencioase interesele partilor erau
opuse, iar procesul se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau de absolvire;
 iurisdictio gratiosa (jurisdictie gratioasa, voluntara) – in cazul jurisdictiei gratioase interesele partilor erau
comune, nu erau opuse, iar partile, in intelegere cu magistratul, participau la un proces simulat sau fictiv in vederea obtinerii
anumitor efecte juridice. Spre exemplu, partile simulau ca se judeca, se prefaceau ca se judeca, dar in realitate, transmiteau
dreptul de proprietate asupra unui bun.

Activitatea pretorului
In procedura legisactiunilor, magistratii judiciari nu au desfasurat o activitate creatoare, ci o activitate mecanica in
sensul ca ei supravegheau daca partile pronunta corect formulele solemne corespunzatoare procesului care se organiza si
daca pronuntau corect acele formule.
In functie de pretentiile reclamantului, magistratul pronunta unul din urmatoarele cuvinte:
a) do: magistratul il confirma pe judecatorul ales de parti ceea ce inseamna ca procesul trece in faza a
doua;
b) dico: magistratul atribuia obiectul litigios cu titlu provizoriu (pana la pronuntarea sentintei) uneia
dintre parti;
c) addico: magistratul ratifica declaratia unei parti, recunoscandu-i pretentiile.

Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa

Asa cum am precizat, dintre magistratii judiciari cel mai important era pretorul, caci pretorul se bucura nu numai
de iurisdictio ci si de imperium. In virtutea lui imperium putea solutiona anumite litigii pe cale administrativa, fara a mai
organiza procesul in doua faze. Procedeele administrative prin care pretorul solutiona anumite litigii sunt: stipulatiunile
pretoriene, missio in possessionem, interdictele si restitutio in integrum.

a) Stipulatiunile pretoriene erau aplicatiuni ale contractului verbal denumit stipulatiune caci, asa cum
vom vedea, stipulatiunea este un contract verbal incheiat prin intrebare si raspuns fie din initiativa partilor fie la ordinul
pretorului. Atunci cand stipulatiunea se incheia din initiativa partilor, ea avea un caracter generator de obligatii intre parti.
Iar atunci cand stipulatiunea era incheiata din ordinul pretorului, ducea la solutionarea unor litigii.
In acest sens, Gaius ne da un exemplu pe care il denumeste damnum infectum adica paguba iminenta, dar
neprodusa inca. El are in vedere situatia a doua case invecinate dintre care una este mai inalta, este prost intretinuta si
ameninta sa se prabuseasca peste casa vecinului. In aceasta situatie, proprietarul casei amenintate se prezinta in fata
pretorului in calitate de reclamant, infatisandu-i situatia de fapt. Pretorul verifica situatia de fapt si dupa ce se convinge ca
afirmatiile reclamantului sunt adevarate, ordona partilor sa incheie o stipulatiune prin care paratul promite ca in ipoteza in
care casa sa se va prabusi peste casa vecinului, ii va plati o suma de bani mult mai mare decat valoarea cheltuielilor
necesitate de reparatia casei. Drept urmare, paratul se va grabi sa-si repare casa pentru ca sa nu plateasca o suma enorma.

b) Missio in possessionem inseamna trimiterea reclamantului in posesiunea sau in detentiunea

bunurilor paratului pentru a-l determina pe parat sa adopte o anumita atitudine. De exemplu, sa vina la proces.

c) Interdictele sunt procedee juridice prin care pretorul ordona unei parti sau ambelor parti sa incheie
sau sa nu incheie un anumit act juridic. Daca ordinul era adresat unei parti, interdictul se numea simplu, iar daca era adresat
ambelor parti se numea interdict compus. Daca pretorul ordona partilor sa incheie un act se numeste interdict pozitiv, iar
daca pretorul ordona sa nu se incheie un act se numeste interdict negativ.

d) Restitutio in integrum inseamna repunere in situatia anterioara si consta in desfiintarea actului

pagubitor pentru reclamant astfel incat partile sa ajunga in situatia pe care o aveau inainte de incheierea acelui act pagubitor.
Ceea ce inseamna ca prin efectul lui restitutio in integrum renaste un drept subiectiv pentru reclamant ceea ce echivaleaza
cu repunerea lui in situatia anterioara, dar numai in drept. Pentru ca reclamantul sa fie repus in situatia anterioara si in fapt
el trebuia sa valorifice dreptul subiectiv renascut pe cale judiciara. Adica sa declanseze un proces in calitate de titular al
acelui drept, sa obtina o sentinta, sa puna in executare acea sentinta si numai dupa aceea era repus in situatia anterioara si in
fapt.
In acest sens Gaius ne da un exemplu pe care il denumeste restitutio in integrum ob absentiam adica repunere in
situatia anterioara din cauza absentei. Gaius are vedere cazul unui cetatean care a lipsit multa vreme din Roma in interesul
statului (in serviciul diplomatic – ambasada). In absenta lui, o terta persoana i-a uzucapat terenul, adica a dobandit
proprietatea asupra pamantului sau prin indelungata folosinta. Intors in cetate, cetateanul constata ca a pierdut dreptul de
proprietate asupra pamantului sau. Drept urmare, el s-a adresat pretorului infatisandu-i situatia de fapt. Dupa ce pretorul s-a
24
convins ca afirmatiile reclamantului sunt adevarate, a pronuntat o restitutio in integrum prin care a desfiintat actul pagubitor
pentru reclamant: uzucapiunea. Prin desfiintarea uzucapiunii reclamantul redobandeste dreptul de proprietate asupra
pamantului sau, ceea ce echivaleaza cu repunerea in situatia anterioara in drept. Dupa care, in calitate de proprietar, el a
intentat actiunea in revendicare, a castigat procesul si a fost pus in posesia efectiva a pamantului, ceea ce echivaleaza cu
repunerea in situatia anterioara si in fapt.
Asadar desprindem doua concluzii:
1) prin restitutio in integrum nu se desfiinteaza legi, ci numai acte cu caracter
individual;
2) restitutio in integrum este unul dintre procedeele juridice romane care nu are
corespondent in dreptul modern.

b) Faza in iudicio

Daca pretorul nu putea solutiona litigiul pe cale administrativa, atunci el organiza procesul in doua faze. Faza a
doua avea loc in fata judecatorului. Insa judecatorul roman nu era un functionar public, ci era un simplu particular, ales de
parti si confirmat de magistrat. Insa judecatorul roman era un simplu particular in sensul ca nu oricine putea fi ales
judecator, ci in sensul ca nu exista profesia de judecator.
Practic, la origine, puteau fi alesi judecatori numai senatorii, iar catre sfarsitul Republicii au putut fi alesi
judecatori si cavalerii.
In fata judecatorului, procesul nu mai avea caracter consensual ceea ce inseamna ca era permisa judecarea in
lipsa. Astfel, potrivit Legii celor XII Table, judecatorul astepta pana la amiaza. Iar daca una din parti nu venea, dadea castig
de cauza partii prezente (post meridiem praesenti litem addicito). Daca se prezentau ambele parti incepeau dezbaterile
contradictorii prin utilizarea limbajului obisnuit, cotidian. In fata judecatorului partile nu se mai exprimau in cuvinte
solemne, ci in cuvinte obisnuite.
Primul vorbea reclamantul care isi afirma pretentiile si administra probele de care dispunea, fie inscrisuri, fie
proba cu martori. La randul lui, paratul isi formula apararea administrand si el probele de care dispunea, dar la acea epoca
nu exista o ierarhie a probelor incat inscrisurile puteau fi combatute prin proba cu martori. Eventual (nu era obligatoriu) in
sprijinul partilor puteau interveni si avocati (patronus causarum) prin pledoariile lor. Insa avocatii romani nu erau
reprezentanti in justitie intrucat ei nu participau la proces in locul partilor, ci alaturi de parti venind in sprijinul lor prin
cunostintele juridice pe care le aveau.
Dupa ce judecatorul asculta afirmatiile partilor, dupa ce aprecia probele administrate si eventual dupa ce asculta
pledoariile avocatilor isi forma o convingere intima pe baza careia pronunta fie sentinta de condamnare fie cea de absolvire.
Totusi, judecatorul roman avea dreptul sa refuze sa pronunte sentinta, afirmand ca pentru el lucrurile nu sunt
clare. In aceasta situatie, partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator.

Pe langa judecatorul unic roman, la romani functionau si tribunalele care erau de doua feluri: nepermanente si
permanente.
a) nepermanente care erau formate din recuperatores, alesi in numar impar (5, 7 sau 9) si judecau
procesele dintre cetateni si peregrini precum si abuzurile guvernatorilor provinciilor;
b) permanente erau in numar de doua: decemviri litibus iudicandis (cei zece barbati care sa judece
procesele) – judecau procese cu privire la libertate si centumviri (cei o suta de barbati care sa judece procesele) – judecau
procesele cu privire la proprietate si la succesiune.

Curs 7 – 16.11.2010

2. PROCEDURA FORMULARA

Aparitia procedurii formulare

Catre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, procedura legisactiunilor a devenit anacronica,
inaplicabila, iar in acest sens Gaius afirma ca legisactiunile devenisera odioase datorita formalismului lor excesiv, de aceea
intre anii 149 i.H. si 126 i.H. s-a dat o lege denumita legea Aebutia, prin care a fost introdusa o noua procedura de judecata,
mult mai evoluata, denumita procedura formulara. Insa introducand procedura formulara, legea Aebutia nu a desfiintat
legisactiunile, ci a lasat partilor posibilitatea de a alege intre procedura legisactiunilor si procedura formulara. Intrucat, in
practica, partile optau pentru procedura formulara, legisactiunile au cazut in desuetudine, nu s-au mai aplicat in practica.
25
 Fata de aceasta situatie, Octavian Augustus a dat legile Iuliae Judiciarae prin care legisactiunile au fost abrogate
in mod expres.

Formula
In procedura formulara, ca si in cea a legisactiunilor, procesul se desfasura in 2 faze: in iure si in iudicio, dar au
aparut o serie de elemente noi. A fost creata formula, care este un mic program de judecata, prin care magistratul ii arata
judecatorului cum sa solutioneze procesul. In practica, ori de cate ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt
intemeiate, legitime, verifica in edictul sau daca exista un tip corespunzator de formula si daca exista, completa acel tip de
formula cu toate elementele concrete ale procesului (numele reclamantului, numele paratului), dupa care inmana acea
formula reclamantului, iar reclamantul se prezenta cu acea formula in fata judecatorului pentru a-si valorifica pretentiile prin
proces.
Daca insa magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, dar in edictul sau nu exista un tip
corespunzator de formula, atunci crea o formula noua si astfel reclamantul isi putea valorifica pretentiile legitime pe cale
judiciara. Pretentia legitima valorificata prin proces dobandeste valoarea de drept subiectiv. Prin utilizarea formulei,
magistratii, prin excelenta pretorul, au sanctionat noi drepturi subiective si astfel au extins sfera de reglementare juridica pe
cale procedurala, adica au creat drept utilizand mijloace procedurale.

Structura formulei
Formula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti secundare. Orice formula incepea cu numirea de
judecatori. Spre exemplu, daca partile il alegeau judecator pe Octavian, magistratul scria in fruntea formulei "Octavian
iudex esto” („Octavian sa fie judecator”), dupa care urmau partile principale, adica intentio, demonstratio, adiudicatio si
condemnatio:
1. In intentio a formulei se arata care sunt pretentiile formulate de reclamant (o suma de bani, un bun);
2. In demonstratio se mentiona actul sau faptul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului (un
contract, un testament, un delict);
3. Adiudicatio figura numai in formulele actiunilor prin care reclamantul cerea iesirea din indiviziune
(efectuarea unui partaj) deoarece prin adiudicatio, magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte
iesirea din indiviziune;
4. Iar condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte o
sentinta, fie de condamnare fie de absolvire.

Partile accesorii ale formulei erau prescriptiunile si exceptiunile.

1. Prescriptiunile (praescriptiones) erau precizari facute in fruntea formulei prin care magistratul
venea fie in sprijinul reclamantului fie in sprijinul paratului. Precizarile facute in favoarea reclamantului erau denumite
praescriptiones pro actorae deoarece reclamantul era denumit actor. Precizarile facute in favoarea paratului erau denumite
praescriptiones pro reo, deoarece paratul era denumit reus.
2. Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile formulate de reclamant,
dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Spre exemplu, paratul recunoaste ca a primit o suma de bani
de la reclamant, dar afirma ca ulterior a platit sau a fost iertat de datorie. Pentru ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata
judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era introdusa in formula de magistrat la cererea expresa a paratului.
Exceptiunea trebuia sa figureze in formula pentru ca, asa cum spunea Gaius, „judecatorul este sclavul formulei” si trebuie sa
judece procesul in stricta conformitate cu implicatiile pe care le-a primit prin intermediul formulei. De aceea, in procedura
formulara, exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca ori de cate ori exceptiunea se dovedea
intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire.
Spre exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptiune
ca datoreaza numai 50, adica mai putin, judecatorul nu-l putea condamna la 50, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire,
intrucat in acest caz, magistratul mentiona in formula: „judecatorule, verifica daca paratul datoreaza 100; daca vei constata
ca datoreaza 100, sa-l condamni, iar daca nu, sa-l absolvi”. In exemplul nostru, judecatorul a constatat ca nu datoreaza 100.
Totodata, prin crearea exceptiunilor, au fost depasite toate inconvenientele care decurgeau din principiul unitatii de
chestiune, principiu care s-a aplicat in procedura legisactiunilor, pe cand nu existau exceptiunile. Caci, potrivit acestui
principiu, in acelasi proces, numai reclamantul isi poate formula pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite
pretentii fata de reclamant, trebuia sa declanseze un nou proces. Pe cand, in procedura formulara, o data cu introducerea
exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula pretentiile in acelasi proces, in sensul ca reclamantul isi formula pretentiile pe
cale de actiune, prin actiune in justitie, iar paratul si le formula pe cale de exceptiune.

Desfasurarea procesului

26
 Pe de alta parte, in procedura formulara s-a schimbat sensul conceptului de litis contestatio. Caci in procedura
legisactiunilor, litis contestatio desemna luarea de martori (de obicei in numar de 10) care constatau vointa partilor de a se
judeca, adica vointa partilor de a se prezenta in fata judecatorului. Pe cand, in procedura formulara, litis contestatio consta
in remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant paratului sau in dictarea formulei de catre reclamant paratului astfel
incat paratul sa stie cum sa se apere in fata judecatorului. In practica, dupa ce magistratul redacta formula, ii inmana
originalul reclamantului, iar reclamantul ii dicta formula paratului. Astfel incat, in fata judecatorului, reclamantul se
prezenta cu originalul formulei, iar paratul cu o copie. Liptiscontestatio prezinta o importanta deosebita deoarece prin
valorificarea efectelor lui litis contestatio, pretorul si jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai cu seama in materia
obligatiilor.

Intr-adevar, litis contestatio producea trei efecte: efectul extinctiv, efectul creator si efectul fixator (sau reglator).

In virtutea efectului extinctiv, dreptul primitiv sau dreptul initial al reclamantului, adica dreptul pe care
reclamantul l-a dedus in justitie, se stingea. Spre exemplu, daca reclamantul afirma in fata magistratului ca este proprietarul
unui teren, in momentul lui litis contestatio, dreptul sau de proprietate se stingea.

In virtutea efectului creator, in locul dreptului initial, care s-a stins, se nastea un drept nou, pe care il denumim
dreptul nou creat, care purta intotdeauna asupra unei sume de bani. De aceea, in procedura formulara, ori de cate ori castiga
procesul, reclamantul trebuia sa primeasca o suma de bani, indiferent de obiectul pretentiilor sale. De aceea, jurisconsultii
spuneau ca in procedura formulara sentinta de condamnare are caracter pecuniar.
Fata de acest efect al lui litis contestatio, intre dreptul initial si dreptul nou creat existau anumite deosebiri, in
functie de natura juridica a dreptului initial, in functie de obiectul sau si in functie de cauza sa juridica. Astfel, daca dreptul
initial a fost un drept real, el se deosebea fata de dreptul nou creat si in privinta naturii juridice si in privinta obiectului si in
privinta cauzei sau temeiului juridic care prin natura sa, dreptul initial a fost un drept real pe cand dreptul nou creat este un
drept de creanta. Ele se deosebeau si in privinta obiectului de vreme ce dreptul initial purta asupra unui lucru ( drepturile
reale poarta intotdeauna asupra unor lucruri), pe cand dreptul nou creat purta asupra unei sume de bani. Ele se deosebeau si
in privinta temeiului juridic, de vreme ce dreptul initial a putut izvori dintr-un act oarecare, dintr-un mod de dobandire a
proprietatii. Pe cand dreptul nou creat a izvorat din litis contestatio. Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta
asupra unui lucru, cele doua drepturi subiective se deosebeau numai in privinta obiectului si a cauzei juridice. Iar daca
dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele doua drepturi subiective se deosebeau
numai in privinta cauzei juridice. Asadar, indiferent de natura sau de obiectul dreptului initial, cele doua drepturi subiective
se deosebeau intotdeauna in privinta cauzei juridice, de vreme ce dreptul nou creat izvora intotdeauna din litis contestatio.

In virtutea efectului reglator, in momentul lui litis contestatio se fixau definitiv atat elementele reale cat si
elementele personale ale procesului. Prin elemente reale ale procesului intelegem pretentiile pe care reclamantul le-a
formulat in fata magistratului. Fata de acest efect, in fata judecatorului, reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii,
intrucat daca formula alte pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare pentru ca era „sclavul formulei”.

Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si identitatea partilor. Ceea ce
inseamna ca in faza a doua procesul trebuia sa fie judecat de catre judecatorul care era mentionat in fruntea formulei,
intrucat daca judecatorul disparea/murea, partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator, ocazie
pentru care se modifica si formula. Iar daca murea una din parti, de exemplu reclamantul, mostenitorul reclamantului nu se
putea prezenta la proces, intrucat numele lui nu figura in formula, astfel incat mostenitorul impreuna cu adversarul se
prezentau in fata magistratului in vederea modificarii formulei.

O alta inovatie care s-a produs a fost in legatura cu sfera de aplicare a actiunii in justitie, in sensul ca o data cu
introducerea procedurii formulare, actiunea in justitie a dobandit o aplicatiune generala, in sensul ca orice pretentie legitima
putea fi valorificata prin actiune in justitie. De vreme ce actiunea in justitie echivala cu eliberarea formulei de catre
magistrat, in sensul ca acela care dispunea de o formula se putea judeca si isi putea valorifica pretentiile prin proces, adica
pe cale judiciara, ori asa cum am vazut ori de cate ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime ii
elibera o formula, adica ii acorda actiunea in justitie.

Actiunile in justitie

Se clasifica dupa numeroase criterii:

 In primul rand, actiunile se clasifica in actiuni reale si actiuni personale, sau acţiuni in rem si acţiuni in
27
personam.
Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale, erau sanctionate drepturile
personale sau de creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale difera de fizionomia drepturilor personale, si formulele
actiunilor reale vor avea o redactare diferita fata de formulele actiunilor personale.
Astfel, drepturile reale izvorasc din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti membrii ai
societatii, ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt opozabile erga omnes (fata de toti) in sensul ca toti membrii societatii
trebuie sa respecte atributele pe care le exercita titularul unui drept real.
Spre exemplu, toti membrii societatii trebuie sa respecte dreptul de proprietate, iar acela care incalca dreptul de
proprietate poate fi chemat in justitie printr-o actiune reala denumita actiunea in revendicare. De aceea în intentio a formulei
actiunii reale se va mentiona numai numele reclamantului, nu si numele paratului, de vreme ce parat poate fi oricine incalca
acel drept.
Spre exemplu, actiunea in revendicare poate fi intentata de proprietarul neposesor impotriva posesorului
neproprietar, iar daca in intentio a formulei actiunii in revendicare s-ar mentiona numele posesorului din momentul
redactarii formulei, in intervalul de timp cuprins intre momentul redactarii formulei si momentul judecarii procesului lucrul
ar putea ajunge in posesia altei persoane, iar judecatorul, ca sclav al formulei, constata ca cel care e parat nu e posesor si
prin urmare nu-l poate condamna, de aceea la actiune de revendicare in fata judecatorului va fi chemat acela care poseda
lucrul in momentul judecarii procesului.
Pe cand drepturile personale izvorasc din raportul juridic stabilit intre 2 persoane determinate dintre care una este
denumita creditor, iar cealalta debitor. De aceea, in intentio a formulei actiunii personale vor fi mentionate si numele
reclamantului si numele paratului, de vreme ce parat poate fi numai debitorul, care este o persoana determinata.

 De asemenea, textele mentioneaza clasificarea in actiuni pretoriene si actiuni civile.

Actiunile civile erau redactate dupa modelul legisactiunilor; spre exemplu, actiunea in revendicare prin care era
sanctionata proprietatea quiritara (din procedura formulara) avea un model in legisactiunea denumita sacramentum in rem,
pe cand actiunile pretoriene nu aveau un model in legisactiuni, ci erau create de pretori si la randul lor se clasificau in 3
categorii:

Actiuni pretoriene:

1) actiuni in factum
La actiunile in factum, pretorul prezenta in formula toate imprejurarile care au generat litigii, conflictul dintre
parti astfel incat judecatorul sa stie cum sa judece procesul.

2) actiuni ficticii
La actiunile ficticii, magistratul introducea in formula o fictiune cu scopul de a extinde sfera de aplicare a acelei
actiuni.
Spre exemplu actiunea in revendicare este o actiune civila, astfel incat ea putea fi intentata numai de cetatenii
romani. Daca insa pretorul introducea in formula fictiunea ca un anumit peregrin, este cetatean roman, atunci actiunea in
revendicare putea fi intentata si de acel peregrin.

Curs 8 – 23.11.2010

3) formula cu transpozitiune
A fost utilizata, intre altele, pentru realizarea operatiunii juridice a reprezentarii in justitie. Reprezentarea in justitie este
sistemul prin care un pater familias, denumit reprezentant, participa la dezbaterile procesului din imputernicirea altui pater
familias, denumit reprezentat. Multa vreme, secole de-a randul, romanii nu au admis reprezentarea in justitie, deoarece se opunea
unui stravechi principiu: „nemo alieno nomine lege agere potest” („nimeni nu poate intenta o actiune a legii in numele altuia”),
insa, o data cu inflorirea economiei de schimb, in mod frecvent romanii aveau procese in acelasi timp in locuri diferite, incat au
fost nevoiti sa admita reprezentarea in justitie, mai intai in forma imperfecta, iar mai tarziu si in forma perfecta.
In cazul reprezentarii imperfecte, efectele sentintei se produc asupra reprezentantului, iar in cazul reprezentarii perfecte,
efectele sentintei se produc asupra celui reprezentat. Iar reprezentarea imperfecta in justitie s-a realizat prin formula cu
transpozitiune, caci in intentio a formulei era mentionat numele reprezentatului, deoarece reprezentatul era titularul dreptului
subiectiv dedus in justitie. In condemnatio era mentionat numele reprezentantului deoarece reprezentantul participa la dezbaterile
procesului si urma sa suporte efectele sentintei. Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua a procesului, judecatorul
verifica daca cel mentionat in intentio este titularul dreptului dedus in justitie si daca se convingea ca este, titularul acelui drept ii
dadea castig de cauza celui mentionat in condemnatio, adica reprezentantului.

28
  Actiunile se mai clasifica in actiuni directe si actiuni utile. Actiunile directe au fost create pentru solutionarea
unor cazuri determinate. Actiunile utile sunt cele extinse de la cazul la care au fost create la cazuri asemanatoare.

 Textele mentioneaza de asemenea actiuni populare si actiuni private. Cele populare puteau fi intentate de
oricine, pe cand actiunile private puteau fi intentate numai de titularii unor drepturi subiective determinate.

 Mai existau actiuni penale si actiuni persecutorii. In cazul actiunilor penale, paratul era condamnat la o amenda
baneasca (poena = amenda). La cele persecutorii, paratul era condamnat fie sa restituie lucrul fie sa repare prejudiciul pe care l-a
cauzat.

 Foarte importanta este clasificarea in actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta. Aceasta clasificare se
intemeiaza pe criteriul interpretarii actului juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului (de exemplu un contract, un
testament). Astfel, la actiunile de drept strict, actul juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului este interpretat de judecator
ad litteram. Ceea ce inseamna ca judecatorul lua in considerare numai litera actului si nu tinea seama de intentia partilor sau de
vointa reala a partilor. Pe cand la actiunile de buna credinta, judecatorul interpreta actul juridic din care izvorau pretentiile
reclamantului cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat actul juridic. Insa, pentru ca judecatorul sa
poata face o interpretare cu buna-credinta era necesar ca in formula sa figureze cuvintele ex fide bona, adica potrivit cu buna
credinta.

 In fine, actiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentintei de condamnare,
deoarece in unele cazuri reclamantul era interesat sa obtina o condamnare in natura, adica o condamnare asupra lucrului si nu
asupra unei sume de bani, ca de exemplu atunci cand revendica un sclav foarte valoros sau casa parinteasca.
De aceea, romanii au creat actiunile arbitrare, in cazul carora judecatorul avea o dubla calitate: si cea de arbitru si cea de
judecator propriu-zis. In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, judecatorul ii ordona
paratului sa dea satisfactie acelor pretentii. Insa paratul nu era obligat sa execute acel ordin. Iar daca nu-l executa, arbitrul se
transforma in judecator propriu-zis si pronunta, potrivit regulii generale, sentinta de condamnare la o suma de bani, dar in mod
exceptional, la actiunile arbitrare, acea suma de bani nu era stabilita de judecator, ci de reclamant. Iar reclamantul avea tot interesul
sa supraevalueze obiectul litigios (de exemplu spunand ca pentru el casa parinteasca valoreaza cat 100 de alte case, nu putea fi
contrazis). De aceea, ori de cate ori paratul refuza sa execute ordinul pronunta de judecator in calitate de arbitru, risca sa plateasca
o suma de bani mult mai mare decat valoarea obiectului litigios, incat presupunem ca paratul prefera sa execute acel ordin si astfel
se ajungea pe cale indirecta la condamnarea in natura. Spre exemplu, actiunea in revendicare este o actiune arbitrara.

Efectele sentintei

Asa cum spuneam, in procedura formulara, ca si in procedura legisactiunilor de altfel, judecatorul putea pronunta fie o
sentinta de condamnare fie o sentinta de absolvire, iar sentinta produce anumite efecte juridice pe care le denumim efectele
sentintei.
Astfel, sentinta de condamnare genereaza doua efecte: forta executorie si forta juridica.
Sentinta de absolvire produce un singur efect: numai forta juridica.

Prin forta executorie a sentintei intelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrange pe parat sa plateasca suma de
bani la care a fost condamnat.
In legatura cu aceasta posibilitate a reclamantului trebuie sa precizam ca, in procedura formulara, dupa pronuntarea
sentintei de condamnare, reclamantul devenea creditor deoarece avea dreptul sa pretinda o suma de bani, iar paratul devenea
debitor, deoarece trebuia sa plateasca o suma de bani. Iar atunci cand debitorul nu platea suma de bani la care a fost condamnat,
creditorul il chema in fata magistratului prin actio iudicati. Daca in fata magistratului debitorul recunostea ca nu a platit acea suma
de bani, atunci magistratul elibera un decret de executare silita care purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil fie asupra
bunurilor sale.
Sistemul executarii silite asupra persoanei a fost preluat din procedura legisactiunilor si se finaliza cu vanzarea
debitorului ca sclav trans Tiberium (dincolo de Tibru, in strainatate, pentru ca cetateanul roman nu putea fi sclav la Roma).
Iar daca executarea silita purta asupra bunurilor, creditorul avea la dispozitie doua procedee juridice denumite
venditio bonorum si distractio bonorum.
Venditio bonorum inseamna vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil si presupune existenta mai multor
creditori, intrucat daca ar exista un singur creditor acesta ar avea interesul sa astepte pana cand debitorul devine solvabil si poate
plati. Dar daca sunt mai multi creditori, fiecare dintre ei se teme ca debitorul va plati celorlalti.
De aceea toti creditorii se grabesc sa treaca la executarea silita care se realiza in doua faze distincte:

29
  missio in possessionem – in prima faza, creditorii se adresau magistratului, cerandu-i o missio in possessionem,
adica o trimitere in detentiunea bunurilor debitorului pentru ca debitorul sa nu-si mareasca insolvabilitatea pe cale artificiala (de
exemplu donandu-si bunurile, vanzandu-le la preturi foarte mici). In vederea supravegherii bunurilor debitorului insolvabil,
creditorii aleg un reprezentant, denumit curator bonorum. Curator bonorum asteapta 30 de zile si daca, dupa expirarea termenului
de 30 zile, debitorul tot nu plateste, se trece la faza a doua, la venditio bonorum propriu-zisa.
 venditio bonorum propriu-zisa – in faza a doua, creditorii alegeau un stapan al bunurilor debitorului insolvabil,
denumit magister bonorum, care vindea in bloc bunurile debitorului insolvabil aceluia care oferea cel mai mare pret in sistemul
vanzarii la licitatie. Iar cumparatorul acelor bunuri era denumit emptor bonorum. Dupa ce oferta lui emptor bonorum era acceptata
de magister bonorum, emptor bonorum se substituia debitorului insolvabil (ii lua locul) si incepea un nou sir de procese cu toti
creditorii, in vederea valorificarii creantelor, adica voia sa se convinga ca debitorul insolvabil, caruia i s-a substituit, datora cu
adevarat ceea ce creditorii au pretins de la el. Iar in functie de rezultatul acestor procese, emptor bonorum urma sa plateasca fie
suma de bani promisa, fie o suma de bani mai mica decat cea promisa. Astfel, daca dupa verificarea creantelor se dovedea ca
valoarea creantelor gasite bune este mai mare decat suma promisa, emptor bonorum platea numai suma promisa. Iar daca se
dovedea ca valoarea creantelor gasite bune este mai mica decat suma promisa, emptor bonorum platea numai valorea creantelor,
adica mai putin decat a promis. Prin urmare, emptor bonorum era un speculant care nu risca sa plateasca mai mult decat a promis,
dar avea sansa sa plateasca mai putin. Insa, executarea silita prin venditio bonorum prezenta dezavantajul ca debitorul insolvabil
devenea infam, era scos de sub scutul legilor romane.

Distractio bonorum s-a creat din aceasta cauza. In acest caz, bunurile debitorului insolvabil nu mai erau vandute in
bloc, ci cu amanuntul, unul cate unul pana cand toti creditorii isi valorificau drepturile de creanta. Si, in plus, acest procedeu nu
atragea dupa sine infamia.

Prin forta juridica a sentintei intelegem autoritatea lucrului judecat sau autoritatea de lucru judecat. Acest efect al
sentintei nu a fost cunoscut la origine, astfel incat acelasi proces, intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea fi judecat
de mai multe ori. Si astfel, se ajungea, in mod fatal, la sentinte contradictorii, de natura sa compromita justitia. Asa se face ca
romanii au initiat o serie de reforme prin care s-a stabilit in final ca un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect nu
poate fi judecat de mai multe ori. Astfel, in procedura legisactiunilor, a fost creata regula conform careia o actiune a legii, adica o
legisactiune, nu poate fi intentata de mai multe ori. Prin aceasta regula, s-a asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai fata de
reclamant, intrucat numai reclamantul intentase o actiune in justitie, pe cand paratul, care nu intentase vreo actiune, putea sa
redeschida procesul.
In procedura formulara, autoritatea lucrului judecat fata de reclamant a fost asigurata prin efectul extinctiv al lui liptis
contestatio (care facea imposibila redeschiderea procesului de catre reclamant). Pe cand paratul putea redeschide procesul, si in
procedura formulara, de aceea au intervenit jurisconsultii care au creat principiul res iudicata pro veritate accipitur. Acest
principiu a fost sanctionat prin exceptio rei iudicatae (exceptia lucrului judecat) care putea fi opusa atat de reclamant cat si de
parat, dupa cum paratul sau reclamantul incercau sa redeschida procesul. Pe aceasta cale s-a asigurat autoritatea lucrului judecat
fata de ambele parti.

3. PROCEDURA EXTRAORDINARA

Asa cum am precizat, in epoca postclasica s-a aplicat procedura extraordinara. In procedura extraordinara, procesul se
desfasura de la inceput pana la sfarsit in fata magistratului judecator, caci in epoca postclasica termenul de magistrat a dobandit
intelesul de judecator, ca in zilele noastre.
Disparand diviziunea procesului in doua faze, a disparut si formula. Disparand formula, exceptiunile au dobandit un
caracter minutoriu. Ceea ce inseamna ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea intemeiata judecatorul putea pronunta sentinta de
condamnare la mai putin. Spre exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea,
pe cale de exceptiune, ca datoreaza numai 50, adica mai putin, judecatorul il putea condamna la 50. Totodata, asistam la un inceput
de ierarhizare a probelor in sensul ca inscrisurile aveau o forta probata mai mare decat proba cu martori. Totodata, sentinta de
condamnare se pronunta in natura, adica purta asupra insusi lucrului, iar executarea sentintei se realiza manu militari sau prin forta
de constrangere a statului.

30
 PARTEA A III-A

DREPTUL CIVIL ROMAN

I. PERSOANELE

Capacitatea juridica

In zilele noastre, cuvantul persoane desemneaza subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice, caci
oamenii pot participa la viata juridica fie individual, in calitate de persoane fizice, fie in cadrul unor colectivitati, in calitate
de persoane juridice.
Iar aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica este denumita capacitate juridica sau personalitate. In
societatea moderna, toti oamenii sunt persoane, toti oamenii sunt subiecte de drept, toti au capacitate, pe cand la romani
numai oamenii liberi erau persoane, numai ei aveau capacitate, intrucat sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu erau subiecte
de drept, ci obiecte de drept. Pe de alta parte, capacitatea oamenilor liberi nu era unitara, ci era foarte diversificata, dovada
ca oamenii liberi se clasificau in cetateni si necetateni. La randul lor, necetatenii se clasificau in latini si peregrini. Si
cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se numeau ingenui aceia care au fost intotdeauna oameni liberi, iar
dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor. In terminologia romana, personalitatea sau capacitatea era denumita caput.
Insa, pentru ca o persoana sa aiba capacitate deplina, era necesar sa intruneasca trei conditii:
1. status libertatis – calitatea de om liber;
2. status civitatis – calitatea de cetatean roman;
3. status familiae – calitatea de sef al unei familii civile romane.

Prin urmare, aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de familie. Toate celelalte categorii de
persoane aveau capacitate limitata, restransa.

Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa, de la aceasta regula exista o exceptie conform careia „infans
conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” („copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este
vorba despre interesele sale”). In virtutea acestei exceptii, copilul conceput va veni la succesiunea tatalui sau, deoarece este
in interesul lui sa fie considerat ca nascut.
In mod simetric, personalitatea, capacitatea, inceteaza in momentul mortii, dar si de la aceasta regula este o
exceptie conform careia „hereditas iacens sustinet personam defuncti” („mostenirea deschisa, dar neacceptata inca
prelungeste personalitatea defunctului”). Aceasta exceptie s-a admis deoarece la romani se aplica un principiu de maxima
generalitate, conforma caruia nu exista patrimoniu fara titular (incat se pune intrebarea cine este titularul patrimoniului in
intervalul de timp cuprins intre momentul mortii unei persoane si momentul acceptarii succesiunii acelei persoane.)
Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pentru ca nu mai este in viata, nici mostenitorul nu poate fi titular al
patrimoniului pentru ca nu a acceptat inca succesiunea. De aceea s-a admis ca in acel interval de timp, titular al
patrimoniului este chiar defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in momentul acceptarii succesiunii.

1) SCLAVII

Asa cum rezulta din Institutele lui Gaius si din Institutele lui Justinian, oamenii se impart in liberi si in sclavi. Asa
cum am vazut, la romani sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu aveau personalitate, nu erau persoane, nu erau subiecte ci
obiecte de drept.

31
 Principalul izvor al sclaviei a fost nasterea, intrucat la romani cel nascut in afara casatoriei dobandea statutul
juridic al mamei sale din momentul in care era nascut. Si intrucat sclava nu se putea casatori, ea nastea intotdeauna in afara
casatoriei, iar copilul sclavei era si el sclav, indiferent de cine era tatal natural.
Apoi, prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului roman care ii vindea apoi persoanelor fizice prin
intermediul questorilor, dupa cum existau si anumite fapte pedepsite cu pierderea libertatii.

Nefiind persoana, sclavul nu puteau incheia acte juridice in nume propriu. Totusi, din ratiuni de ordin practic
(trebuie sa avem in vedere ca sclavii puteau proveni din Grecia, Siria sau Egipt – erau oameni culti), romanii au admis ca
sclavii pot incheia acte juridice, dar nu in nume propriu, ci imprumutand capacitatea lui dominus (a stapanului) si cu
conditia ca prin efectul acelor acte situatia lui dominus sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, sa devina
creditor sau proprietar si nu debitor.
Pe de alta parte, sclavul nu avea patrimoniu, nu avea bunuri proprii. Cu toate acestea, tot din ratiuni de ordin
practic, romanii au admis ca sclavii sa stapaneasca in fapt si sa administreze anumite bunuri care era denumite peculiul
sclavului. Fireste, din punct de vedere juridic, acele bunuri se aflau in proprietatea lui dominus.
Curs 9 – 30.11.2010

2) OAMENII LIBERI

Potrivit Institutelor lui Gaius si lui Justinian, oamenii liberi se clasificau in cetateni si necetateni, dar in epoca
foarte veche, cetatenia romana se confunda cu libertatea, de vreme ce orice strain venit la Roma cadea automat in sclavie –
practic erau liberi numai cetatenii romani. Cu timpul, o data cu dezvoltarea economiei de schimb romanii au inceput sa-i
tolereze pe straini, mai intai in calitate de oaspeti si de clienti, iar mai tarziu in calitate de peregrini. Cu toate acestea, numai
cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile.

a) Cetatenii

Astfel cetatenii romani se bucurau de:

 ius commercii – dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului civil roman;
 ius connubii – dreptul de a incheia o casatorie civila romana;
 ius militiae – dreptul de a fi soldat in legiunile romane;
 ius suffragii – dreptul de vot;
 ius honorum – dreptul cetateanului de a fi ales magistrat.

Pe de alta parte, cetatenii romani aveau si anumite semne distinctive – semnele distinctive ale cetateanului, intre
care toga – un vestmant confectionat din lana, de regula de culoare alba, si numele cetateanului roman, care era atat de bine
elaborat incat tinea loc si de adresa.

Numele cetateanului cuprindea cinci elemente:

 Tria nomina care cuprindea praenomem, nomen gentilicium si cognomen;
 Indicatiunea filiatiunii;
 Indicatiunea tribala.

1. Praenomen sau prenumele era indicativul prin care cetateanul se individualiza in societate.
2. Nomen gentilicium este numele gintii din care facea parte cetateanul roman.
3. Cognomen era porecla prin care cetateanul se identifica in familie, pentru ca romanii aveau obiceiul sa dea
acelasi nume mai multor copii.
4. Indicatiunea filiatiunii ne arata care era prenumele tatalui, sistem preluat de rusi in epoca moderna.
5. Indicatiunea tribala indica tribul sau cartierul in care locuia cetateanul roman (daca se muta in alt cartier,
trebuia sa-si modifice numele).

Spre exemplu, cel mai mare avocat al antichitatii se numea Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero.
Marcus – praenomen; Tullius – nomen gentilicium (facea parte din ginta Tullia); Marci filius – indicatiunea
filiatiunii (fiul lui Marcus); Cornelia tribu – indicatiunea tribala, locuia in cartierul Cornelia; Cicero – cognomen.

Dobandirea cetateniei

32
 Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere intrucat noul nascut in sanul casatoriei dobandea
statutul juridic al tatalui sau din momentul in care l-a conceput. Cel nascut in afara casatoriei dobandea statutul juridic al
mamei sale din momentul in care l-a nascut.
Cetatenia se dobandea prin lege caci romanii votau legi speciale prin care acordau cetatenia unei persoane sau
unor persoane determinate (prin naturalizare).
Cetatenia se dobandea prin beneficiul legii, intrucat anumite legi romane, spre exemplu Legea celor XII Table
prevedeau care sunt conditiile necesare pentru dobandirea cetateniei, incat toti aceia care intruneau conditiile legii deveneau
cetateni romani.
Cetatenia se dobandea prin efectul dezrobirii, intrucat libertul sau dezrobitul dobandea statutul juridic al fostului
stapan, devenit patron (dezrobitul unui cetatean devenea cetatean roman).

Pierderea cetateniei
Cetatenia romana se pierdea mai intai prin pierderea libertatii pentru ca asa cum am vazut, libertatea era cea
dintai premisa a cetateniei.
Se pierdea prin efectul principiul inadmisibilitatii dublei cetatenii. Acela care dobandea cetatenia altui stat (sa
zicem cetatenia ateniana) pierdea automat cetatenia romana dupa cum pierdeau cetatenia cei care erau exilati din Roma
(cazul poetului Ovidiu).

Legile de acordare a cetateniei

Multa vreme romanii au pastrat numai pentru ei avantajele care decurgeau din calitatea de cetateni, dar in anul 89
i.H., pe cand romanii erau in razboi cu Mitridate, regele Pontului, toti latinii din Italia care erau asociati ai romanilor s-au
rasculat, cerand sa li se acorde si lor cetatenia. Ca sa nu lupte pe doua fronturi (romanii nu au acceptat niciodata sa lupte pe
doua fronturi din motiv psihologic – nu poti invinge daca nu-ti concentrezi toate eforturile) romanii au dat doua legi, legile
Iulia si Plautia Papiria prin care toti latinii din Italia au dobandit cetatenia romana.
In anul 212, imparatul Caracalla, fiul lui Septimiu Sever, a generalizat cetatenia romana, in sensul ca el a dat un
edict – o constitutiune imperiala, „Edictul lui Caracalla”, prin care aproape toti locuitorii liberi ai imperiului, inclusiv cei din
Dacia, au dobandit cetatenia romana, cu exceptia latinilor iuliani si a peregrinilor dediticii.

NECETATENII

La randul lor, necetatenii se clasificau in latini si peregrini.

b) Latinii

Conceptul de latin era utilizat cu doua sensuri, avea doua acceptiuni, un sens etnic si unul juridic. Din punct de
vedere etnic erau considerati latini toti aceia care erau rude de sange cu romanii, aveau aceeasi origine etnica.

Latinii in sens juridic erau de patru feluri:

Latinii veteres, latinii coloniari, latinii fictivi si latinii iuniani.
Latinii veteres sau latinii prisci erau vechii locuitori ai Latiumului (regiunea din jurul Romei) care erau rude de sange
cu romanii si care se bucurau de ius commercii, ius connubii si ius suffragii. Nu aveau ius militae si ius honorum. Acelasi statut
juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in anul 268 i.H., iar locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268
i.H. se bucurau numai de ius commercii si erau numiti latini coloniari.
Locuitorii liberi din provincii, din afara Italiei, care se bucurau de ius commercii erau denumiti latini fictivi intrucat ei
se bucurau de latinitate numai din punct de vedere juridic, nu erau si latini in sens etnic.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne ale dezrobirii, despre care legea Iunia Norbana
spunea ca traiesc liberi, dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte juridice intre vii, spre exemplu contracte, dar nu-si puteau
face testamentul, care este un act cu cauza de moarte.

c) Peregrinii

Peregrinii se clasificau in doua categorii:

 peregrinii obisnuiti. Erau locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii. Ei puteau veni la Roma fara
a cadea in sclavie. In relatiile cu cetatenii puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor, iar in relatiile dintre ei puteau
incheia acte juridice conform dreptului gintilor si conform cutumei locale – obiceiului juridic local.

33
  peregrinii dediticii. Erau locuitorii cetatilor care s-au opus cu arma expansiunii romane, astfel ca romanii le-au
distrus cetatile, incat peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu apartineau vreunei cetati. Ei nu puteau veni la Roma fara a
cadea in sclavie si nu puteau dobandi cetatenia romana, dovada ca au fost exceptati si prin edictul lui Caracalla.

3) DEZROBITII

Dar, asa cum spuneam, si cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se numeau ingenui aceia care au fost
intotdeauna oameni liberi, iar dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor. Dupa actul dezrobirii, fostul stapan (dominus) se
numea patron (patronus), iar dezrobitul se numea libertus sau libertinus.

Formele dezrobirii
In epoca veche, dezrobirea se realiza prin trei forme solemne, care erau denumite vindicta, censu, testamento.
 Dezrobirea vindicta presupunea o declaratie solemna in fata magistratului prin care stapanul isi exprima vointa ca
un anumit sclav sa devina om liber. „Hunc hominem liberum esse volo” („vreau ca acest sclav sa fie liber”), declaratie care era
ratificata de catre magistrat prin cuvantul „addico”.
 Dezrobirea censu se facea cu ocazia recensamantului pentru ca la romani, din cinci in cinci ani, se facea
recensamantul persoanelor si bunurilor, iar registrul de recensamant avea doua rubrici, doua coloane: coloana persoanelor si
coloana bunurilor, iar sclavii figurau la coloana bunurilor. Daca insa cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la
coloana persoanelor prin aceasta mentiune, sclavul devenea om liber.
 Dezrobirea testamento se facea printr-o clauza testamentara, printr-o clauza impusa in testament. Imbraca doua
forme: dezrobirea testamentara directa si indirecta. In cazul dezrobirii directe, testatorul isi exprima dorinta ca un anumit sclav sa
devina om liber, iar sclavul respectiv dobandea libertatea in momentul acceptarii succesiunii. Pe cand, la dezrobirea indirecta,
testatorul ii lasa sarcina mostenitorului sa dezrobeasca un anumit sclav printr-un act ulterior si distinct de testament. Ceea ce
inseamna ca, in acest caz, dezrobitul avea un patron in persoana mostenitorului si prin urmare avea si obligatiile care decurg din
institutia patronatului.

Conditia juridica a dezrobitilor

Libertul avea fata de patronul sau trei obligatii denumite bonna, obsequium si operae.
 bonna desemneaza drepturile patronului asupra bunurilor dezrobitului. Initial, patronul putea dispune de acele
bunuri chiar in timpul vietii dezrobitului. Dar, in dreptul evoluat, bonna consta numai in posibilitatea patronului de a veni la
succesiunea dezrobitului daca acesta din urma murea fara mostenitori in linie directa.
 obsequium desemneaza respectul pe care libertul il datora patronului, adica sa fie politicos, sa nu-l dea in judecata,
sa-l voteze. La origine, aceasta dependenta era totala, dovada ca aproximativ doua secole dupa fondarea statului, patronul avea
„ius vitae necisque” (dreptul de viata si de moarte asupra sa).
 operae desemneaza serviciile pe care libertul le datora patronului sau si care erau de doua feluri: operae officiales
si operae fabriles. Operae officiales erau servicii obisnuite pe care le putea presta oricine. Operae fabriles erau servicii care
presupuneau o calificare (cunoasterea unei meserii).

Legile de limitare a dezrobirilor

Dar, catre sfarsitul republicii, la romani s-a lansat moda ca marii proprietari sa dezrobeasca mii de sclavi, chiar zeci de
mii de sclavi, pentru a avea un alai impunator la inmormantare. Fata de aceasta moda, care zdruncina bazele imperiului sclavagist,
imparatul Octavian Augustus a dat doua legi prin care a limitat libertatea de a dezrobi. Este vorba despre legile Aelia Sentia si
Fufia Caninia.
Prin legea Aelia Sentia s-a prevazut ca dominus, stapan, trebuie sa aiba cel putin 20 de ani, iar sclavul care urma sa fie
dezrobit cel putin 30 de ani. De asemenea, s-a prevazut ca toate dezrobirile facute in frauda creditorilor vor fi anulate.
Legea Fufia Caninia se referea la dezrobirile testamentare si prevedea ca dominus poate dezrobi un numar de sclavi
proportional cu numarul sclavilor pe care ii are in proprietate si ca, in niciun caz, nu poate dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

4) OAMENI LIBERI CU O CONDITIE JURIDICA SPECIALA

La granita dintre persoane libere si sclavi se aflau oamenii liberi cu o conditie juridica speciala si colonii.
Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala erau liberi din punct de vedere formal, dar in realitate erau asimilati cu
sclavii. Ei se clasificau in patru categorii:

34
 Persoane in mancipio – fiii de familie care erau vanduti de pater familias in vederea realizarii unui castig, precum si fiii
de familie care erau abandonati de pater familias intrucat au comis un delict, erau delincventi, si prin urmare erau abandonati in
mainile victimei delictului pentru ca victima sa-si poate exercita dreptul de razbunare. In legatura cu drepturile lui pater asupra lui
filius, Legea celor XII Table prevedea ca pater familias il poate vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare vanzare fiind valabila pe
termen de cinci ani, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie iesea de sub tutela parinteasca. Dar, in perioada de timp in care se afla
sub puterea cumparatorului denumita mancipium, fiul de familie era tratat ca si cand ar fi fost sclav.

Adicti – erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor si se clasificau in doua categorii: iudicati si nexi. Se numeau
iudicati acei debitori insolvabili care erau atribuiti creditorilor pe baza unei hotarari judecatoresti. Erau tinuti timp de 60 de zile in
inchisoarea personala a creditorului, iar daca dupa expirarea acestui termen nu-si plateau datoria erau vanduti ca sclavi trans
Tiberium (in strainatate, dincolo de Tibru). Pe cand nexi erau acei debitori care, stiindu-se insolvabili, nu mai asteptau sa fie dati in
judecata ca sa fie eventual condamnati sau vanduti ca sclavi ci, din proprie initiativa, incheiau contracte cu creditorii prin care se
obligau sa munceasca un numar de zile pentru creditor in contul datoriei pe care nu o puteau plati.

Auctorati – erau acei oameni liberi care-si angajau serviciile ca gladiatori, deveneau gladiatori. Si intrucat, de regula,
gladiatorii erau recrutati dintre sclavi, oamenii liberi care imbratisau aceasta indeletnicire erau dispretuiti si erau asimilati sclavilor.

Redempti ab hostibus – erau cei rascumparati de la dusmani care ramaneau sub puterea rascumparatorului pana cand
plateau valoarea acelei rascumparari.

5) COLONII

Colonii erau de asemenea oameni liberi din punct de vedere formal, insa, la un moment dat, ei au fost aserviti, au
devenit coloni servi. Initial, pe vremea lui Octavian Augustus, colonii erau oameni liberi care luau in arenda anumite terenuri prin
contractul de locatiune in schimbul unor sume de bani sau a unei parti din recolta. Obligatiile acestor arendasi decurgeau din
contractul de locatiune. Intrucat ei incheiau contractul din proprie initiativa, erau denumiti coloni voluntari.
Incepand din vremea lui Marc Aureliu (a doua jumatate a secolului II d.H.), au aparut si colonii siliti provenind din
randurile prizonierilor de razboi care erau atribuiti de catre stat marilor proprietari funciari pentru a munci pe latifundiile lor.
Pe la jumatatea secolului III, s-a dat Lex a maioribus constituta sau „Lege mostenita din batrani” prin care colonii au
fost alipiti solului, au fost legati de pamant. Ei puteau fi vanduti numai impreuna cu mosia de care erau legati, iar proprietarul avea
asupra lor un drept de corectie. Totusi, ei erau considerati oameni liberi, in sensul ca nu erau sclavi. Astfel incat puteau incheia o
casatorie valabila, puteau stapani anumite bunuri cu titlu de proprietate si puteau dispune de acele bunuri prin testament.

Familia romana

Alte texte din materia persoanelor se refera la organizarea familiei romane.

Cuvantul familia vine de la famulus, iar famulus in vechea latina insemna „sclav”. Aceasta etimologie a cuvantului
familia se explica prin faptul ca romanii nu au facut distinctie intre familia ca forma de proprietate si familia ca forma de
comunitate umana.
Dovada ca, in textele juridice romane, cuvantul familia este utilizat cu trei sensuri:
 totalitatea sclavilor care se afla in proprietatea unei persoane – cel mai vechi sens;
 totalitatea persoanelor si bunurilor care se afla sub puterea aceluiasi sef de familie, denumit pater familias;
 totalitatea persoanelor care se afla sub puterea aceluiasi pater familias.

Puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea la origini un caracter unitar si era
desemnata prin cuvantul manus (mana, dar si putere). Mai tarziu insa, aceasta putere unitara s-a descompus in mai multe puteri
distincte. Astfel incat, in dreptul evoluat, cuvantul manus desemneaza numai puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii
maritate.
Puterea asupra descendentilor (fii, fiice si nepoti de fii) era denumita patria potestas sau puterea parinteasca. Puterea
asupra sclavilor era denumita dominica potestas. Puterea asupra altor bunuri era denumita dominium. Puterea asupra fiului de
familie cumparat era denumita mancipium.

In sanul familiei romane persoanele se imparteau in doua categorii:

 persoane sui iuris – acele persoane care nu se aflau sub puterea cuiva. Practic, era persoana sui iuris numai pater
familias, dar acesta din urma nu inseamna „tata de familie” ci sef de familie, intrucat putea fi pater familias un barbat necasatorit

35
sau chiar un copil, deoarece un barbat necasatorit avea o familie constand in bunurile sale. Numai pater familias avea o capacitate
completa juridica, pe cand fiii, fiicele, femeia maritata, nepotii din fii se aflau sub puterea lui pater familias, se numeau persoane
alieni iuris si aveau o capacitate juridica limitata, restransa;
 persoane alieni iuris – aveau o capacitate juridica limitata, restransa.

Rudenia

Totodata, in sanul familiei romane se stabileau relatii de rudenie, care era de doua feluri:

a) Rudenia civila – agnatiunea.

Se intemeia pe ideea de putere si aproximativ cinci secole numai agnatiunea a produs efecte juridice pe teren
patrimonial, iar potrivit Legii celor XII Table, existau trei categorii de agnati sau trei cercuri ale agnatiunii.
 Din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care, la un moment dat se aflau sub puterea aceluiasi
pater familias. Spre exemplu fratii, cata vreme traia tatal lor.
 Din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub aceeasi putere, dar ulterior au
devenit persoane sui iuris, adica fratii dupa moartea tatalui lor.
 Din a treia categorie de agnati faceau parte toti aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater familias ar
mai fi trait in momentul nasterii lor, spre exemplu doi veri primari care s-au nascut dupa moartea bunicului
lor.
Fixarea celor trei categorii de agnati prezinta o importanta deosebita deoarece secole de-a randul unicul fundament al
succesiunii a fost agnatiunea, iar succesiunea era deferita (atribuita) in ordinea celor trei categorii de agnati. Prin urmare, daca
existau fii, ei veneau la mostenire, daca nu fratii, daca nu verii primari. Insa, cele trei categorii de agnati nu erau fixe, ci erau
mobile in sensul ca doua persoane ideale, nu erau concret determinate intr-un anumit moment. De exemplu doi frati ideali puteau
face parte, in functie de anumite imprejurari, din oricare cerc al agnatiunii. Astfel, cat timp traieste tatal lor, cei doi frati fac parte
din prima categorie de agnati. Dupa moartea tatalui lor, fratii fac parte din categoria a doua, iar daca unul dintre frati se naste dupa
moartea tatalui, fac parte din categoria a treia, desi sunt tot frati.

b) Rudenia de sange – cognatiunea.

Este de doua feluri. Cognatiune reala sau naturala si cognatiune fictiva.

Cognatiunea reala este legatura dintre persoanele care au un autor comun. Cognatiunea reala, la randul ei, este
de doua feluri: rudenia de sange in linie directa si rudenia de sange in linie colaterala.
 Rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una din alta (tata – fiica,
bunic – nepoata).
 Rudenia de sange in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descind una din alta, dar au
un autor comun, de exemplu fratele si sora. Gradul de rudenie la rudenia in linie colaterala se stabileste
numarand generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun si coborand apoi
pana la cealalta persoana care ne intereseaza.
Cognatiunea fictiva nu izvoraste din natura umana, ci dintr-un text al Legii celor XII Table conform caruia toti
agnatii sunt cognati. Iar daca admitem ca toti agnatii sunt cognati trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt
rude de sange. Spre exemplu, adoptatul trece sub puterea adoptantului si devine agnat cu el. Devenind agnat, devine si
cognat, dar nu este ruda de sange cu adoptantul. Asadar, se numesc cognati fictivi acei agnati care nu sunt rude de sange.

Curs 10 – 07.12.2010

Puterea parinteasca

Puterea parinteasca (patria potestas) era exercitata de catre pater familias asupra descendentilor sai.
Descendentii:
- fiii;
- fiicele;
- nepotii din fii;
Nepotii de la fiice se afla sub puterea altui pater familias.

36
 Puterea parinteasca e perpetua (pana la moartea lui pater familias). Fiul de familie nu dobandea capacitatea deplina decat
la moartea lui pater familias, incat fiul de familie putea sa fie consul, sa aiba 50 de ani, dar nu putea incheia acte de drept privat.
In dreptul privat, familia era mai puternica decat statul; ca un stat sa fie puternic, trebuie sa fie mai slab ca familia.

Puterea parinteasca avea un caracter nelimitat, absolut, care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor.
Caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia in dreptul de viata si de moarte (ius vitae necisque),
dreptul de abandon (expozitiune) si dreptul de a vinde.
 Asadar, conform Legii celor XII Table, pater familias avea drept de viata si de moarte asupra descendentilor
(teoretic cel putin).
 De asemenea, pater familias avea dreptul de a-l abandona pe noul nascut, caci in primele 7-9 zile dupa nastere,
copilul trebuia recunoscut. Daca nu, il abandona intr-un loc special, de unde il puteau lua cei care nu aveau copii.
 De asemenea, Legea celor XII Table prevede ca pater familias avea dreptul de a-l vinde pe fiul de familie de trei
ori, fiecare vanzare fiind valabila pe cinci ani. Daca pater familias il vinde pe fiul sau de trei ori, acesta va iesi definitiv de sub tutela
parinteasca (si pater filium ter venum duuit filius a patre liber esto).
Dar, caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca fillius familias nu avea
patrimoniu, bunuri proprii si nici posibilitatea de a incheia acte juridice in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater
familias si cu conditia ca prin efectul acelor acte juridice situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial
(sa devina creditor sau proprietar, nu debitor). Totodata, din ratiuni de ordin practic, romanii au admis ca fiii de familie sa stapaneasca
si sa administreze in fapt anumite bunuri cu titlul de peculiu, „peculiul fiului de familie”.

Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala prin casatorie si pe cale artificiala prin adoptiune si prin
legitimare.

Casatoria

Casatoria a fost la origine actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si intrucat puterea barbatului asupra femeii
maritate era denumita manus, aceasta prima forma a casatoriei romane a fost denumita casatorie cu manus („cum mano”).
Dar catre sfarsitul republicii, sub influenta moravurilor venite din Orient, din Grecia si Egipt mai ales, femeile
romane au inceput sa traiasca in simple uniuni de fapt ca sa nu treaca sub puterea barbatului. De aceea, romanii au admis o
noua forma de casatorie, care nu presupunea trecerea femeii maritate sub puterea barbatului, caci femeia ramanea sub
puterea lui pater din familia de origine, ramanea sub puterea tatalui ei. Si intrucat femeia nu trecea sub puterea barbatului,
aceasta forma a casatoriei a fost denumita „sine mano”, casatorie fara manus.
Casatoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne, dintre care unele se pastreaza si astazi. La
romani, femeia purta o rochie de culoare rosie, rosul fiind culoarea zeului fertilitatii, Marte.
Casatoria fara manus nu presupunea respectarea unor conditii de forma ci numai „deductio mulieris in domum
mariti”, adica instalarea femeii in casa barbatului.

Pe de alta parte, casatoria presupunea respectarea unor conditii de fond, care sunt comune, sunt aceleasi pentru
ambele forme ale casatoriei si anume:

1. conubiul
Conceptul de conubiu are doua sensuri, un sens general sau obiectiv si un sens relativ sau subiectiv.
Conubium in sens general desemneaza aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a se casatori, ceea ce inseamna ca
toti cetatenii romani aveau conubiu in sens general (ius connubii).
Pe cand conubiu in sens relativ desemneaza aptitudinea a doua persoane determinate de a se casatori intre ele,
intrucat nu toti aceia care aveau conubiu in sens general il aveau si in sens relativ, intrucat existau anumite piedici la
casatorie.
Piedicile la casatorie sunt in numar de trei: rudenia de sange, alianta sau afinitatea si conditia sociala.
 Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie la infinit. Rudele de sange in linie directa
nu se puteau casatori intre ele. Rudenia de sange in linie colaterala era piedica la casatorie pana la gradul IV.
 Alianta sau afinitatea (afinitas) este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Alianta in linie
colaterala nu a fost piedica la casatorie, incat barbatul se putea recasatori cu sora fostei sale sotii, pe cand alianta

37
 in linie directa era piedica la casatorie, incat barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii (rezultata
dintr-o casatorie anterioara).
 Conditia sociala a fost piedica la casatorie deoarece, pana in vremea lui Octavian Augustus, nu au
fost permise casatoriile intre ingenui si dezrobiti.

2. consimtamantul
Consimtamant („affectio maritalis”). In epoca veche, daca viitori soti erau persoane sui iuris se cerea
consimtamantul lor, dar pentru femeia sui iuris, mai era necesar si consimtamantul tutorelui deoarece, asa cum vom vedea,
femeia sui iuris se afla sub tutela perpetua a agnatilor ei (a fratilor de regula). Dar in dreptul clasic, chiar daca viitorii soti
erau persoane alieni iuris se cerea si consimtamantul lor.

3. varsta casatoriei
Varsta casatoriei a fost controversata intre jurisconsulti. De aceea, imparatul Justinian a decis ca fetele se pot
casatori la 12 ani, cand devin nubilae, iar baietii la 14 ani, cand devin puberi.

Efectele casatoriei

Pe de alta parte, casatoria producea si anumite efecte juridice, care sunt diferite, dupa cum avem in vedere
casatoria cu manus sau casatoria fara manus.
Astfel, la casatoria cu manus, femeia trecea sub puterea barbatului, devenea agnata cu el, si totodata devenea
automat si cognata fictiva. Din punct de vedere civil, fata de barbatul ei era considerata o fiica: loco filiae mariti, iar fata de
copiii ei, era considerata o sora: loco sororis. Traditia romana: sotul-sotiei: fata, sotia-fiicei: sora. Femeia venea la
succesiunea barbatului in calitate de fiica, daca el nu avea alti copii, ea dobanea intreaga succesiune. De asemenea, venea la
succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.
La casatoria fara manus, femeia era considerata o straina din punct de vedere civil si fata de barbat si fata de
copii, incat nu venea la succesiunea barbatului („n-ai vrut sa treci sub puterea mea, nu veni la succesiunea mea”). De
asemenea, nu venea nici la succesiunea copiilor ei. In schimb, isi pastra drepturile succesorale in familia de origine.

Adoptiunea si legitimarea

Adoptiunea
Asa cum spuneam, puterea parinteasca putea fi intemeiata si pe cale artificiala, mai intai prin adoptiune, iar
adoptiunea este actul prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias,
ceea ce inseamna ca adoptiunea presupune scoaterea fiului de familie de sub puterea parinteasca din familia de origine. Ori,
asa cum am vazut, fiul de familie poate fi scos de sub puterea parinteasca numai in conditiile dispozitiilor din Legea celor
XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie. Ceea ce inseamna ca, scoaterea fiului de familie de sub puterea
parinteasca in conditiile Legii celor XII Table, presupunea trecerea unui interval de timp de zece ani. Pentru a se depasi
acest incovenient, jurisconsultii au creat actul adoptiunii prin interpretarea creatoare a dispozitiilor din Legea celor XII
Table cu privire la vanzarea fiului de familie.
Potrivit acestei interpretari, actul adoptiunii se desfasura in doua faze:
i. Prima faza presupunea cinci operatiuni juridice constand in trei vanzari si doua dezrobiri succesive care
aveau loc in aceeasi zi, iar dupa a treia vanzare, fiul de familie iesea de sub puterea parinteasca si ramanea sub puterea
cumparatorului, denumita mancipium;
ii. Faza a doua imbraca forma unui proces fictiv, simulat, care se desfasura intre adoptant si cumparator, care
il avea sub puterea sa pe fiu. Adoptantul participa la proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cumparatorul in calitate de
asa-zis parat. In fata magistratului, adoptantul afirma, in cuvinte solemne, ca fiul de familie este al sau, iar cumparatorul
tacea, nu-l contrazicea. Incat, fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea cumparatorului, magistratul pronunta
cuvantul „addico” prin care ratifica declaratia adoptantului, recunoscandu-i puterea asupra fiului de familie.

38
 Si adoptiunea producea anumite efecte juridice, caci adoptatul trecea sub puterea adoptantului, devenea agnat cu
adoptantul si totodata cognat fictiv. El venea la succesiuni in familia adoptantului, dar pierdea drepturile succesorale in
familia de origine.

Legitimarea
Puterea parinteasca putea fi creata artificial, prin legitimare, care este actul prin care copilul natural – cel nascut
in afara casatoriei este asimilat celui nascut in interiorul casatoriei. Imbraca trei forme, se facea prin :
- oblatiune la curie, adica prin ridicarea fiului natural la rangul de membru al senatului municipal;
acestia erau denumiti decurioni. A fi decurion era un dezavantaj, pentru ca ei strangeau taxele si
impozitele, si in caz ca nu le puteau colecta, plateau cu bunuri din patrimoniul propriu.
- casatorie subsecventa, daca parintii naturali se casatoreau, prin efectul casatoriei copilul devenea
legitim;
- rescript imperial, daca nu era posibila casatoria subsecventa (daca mama ducea o viata imorala de
exemplu); rescriptul imperial era o constitutiune imperiala.

Emanciparea

Insa, asa cum puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala sau pe cale artificiala, in mod simetric, ea se
putea si stinge pe cale naturala sau artificiala.
Pe cale naturala, puterea parinteasca se stingea prin moartea lui pater familias.
Pe cale artificiala prin emancipare.

Asadar, emanciparea este actul prin care o persoana alieni iuris devine o persoana sui iuris.
Si emanciparea se facea in doua faze:
- prima faza era identica cu prima faza a adoptiunii, presupunea cinci operatiuni juridice, trei vanzari si doua
dezrobiri succesive;
- faza a doua consta intr-o dezrobire vindicta.
Prin urmare, in cazul emanciparii avea loc si cea de-a treia dezrobire care era conceputa ca o faza distincta,
deoarece a treia dezrobire producea alte efecte juridice decat primele doua.

Efectele juridice ale emanciparii

Si emanciparea genera anumite efecte juridice, caci emancipatul devenea persoana sui iuris, purta capacitate
deplina, avea patrimoniu propriu si putea incheia acte juridice in nume propriu. Cu toate acestea, jurisconsultii spuneau ca
de fapt emanciparea echivaleaza cu dezmostenirea, de vreme ce, nemaifiind agnat cu familia de origine, emancipatul pierde
drepturile succesorale fata de familia sa.
De aceea, praetorul a intervenit si a initiat o reforma prin care l-a chemat pe emancipat la succesiune in familia de
origine in calitate de ruda de sange. Este prima reforma pretoriana prin care rudenia de sange a fost ocrotita pe taram
succesoral (in materie succesorala). Dar, emancipatul putea veni la succesiune, spune praetorul, numai daca facea raportul
bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris.
Pentru ca altminteri, spune praetorul, i-ar pagubi pe fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, deoarece emancipatul a muncit
pentru el insusi, iar fratii ramasi sub tutela parinteasca au muncit pentru pater familias si, daca ar veni la succesiune fara sa
faca raportul bunurilor, si-ar insusi o parte din munca fratilor sai.

Capitis deminutio

Alte texte din materia persoanelor vorbesc despre desfiintarea personalitatii, denumita capitis deminutio, care
imbraca trei forme:

39
 1) capitis deminutio maxima – insemna pierderea libertatii (cazul debitorului insolvabil, care era vandut ca sclav
trans Tiberium);

2) capitis deminutio media – pierderea cetateniei (cazul cetateanului exilat);

3) capitis deminutio minima – pierderea unor drepturi de familie.

Capitis deminutio nu presupune neaparat o micsorare a personalitatii. Spre exemplu, emancipatul, desi devine
persoana sui iuris, capacitatea lui sporeste, dar sufera capitis deminutio pentru ca pierde drepturile succesorale. La fel
adoptatul, pierde sui iuris, dar castiga agnatiunea in noua familie (si drepturi succesorale).

Persoana juridica

Prin persoana juridica, jurisconsultii romani intelegeau o colectivitate care are un patrimoniu propriu,
dobandeste drepturi si isi asuma datorii distinct de membrii care o compun. In textele romane, persoanele juridice erau
denumite corpora sau universitas (de unde in Evul Mediu s-a format termenul de universitate). Cele mai vechi persoane
juridice sunt in domeniul public. De fapt, prima persoana juridica este chiar statul roman care avea un patrimoniu propriu
(ager publicus, aerarium), avea debitori, putea fi instituit mostenitor prin testament.
Dupa modelul statului roman au fost organizate apoi coloniile si municipiile din Italia si din provincii. Iar
persoanele juridice din domeniul privat erau denumite collegia – asociatii care luau nastere prin manifestarea de vointa a
partilor, spre exemplu, asociatiile de lucratori.
Initial, aceste persoane juridice de domeniu privat urmareau scopuri patrimoniale. Cu timpul, catre sfarsitul
republicii, unele persoane juridice de drept privat s-au implicat in viata politica. De aceea, Caius Iulius Caesar a desfiintat
persoanele juridice de drept privat cu exceptia acelora care erau traditionale (care dainuiau din epoca foarte veche).
Octavian Augustus a conditionat dobandirea personalitatii juridice de aprobarea expresa a senatului Romei.

Curs 11 – 14.12.2010

Tutela si curatela

Tutela
Nu toti oamenii liberi isi pot exprima capacitatea juridica. In dreptul roman s-a facut distinctia intre capacitatea
juridica de fapt si capacitatea juridica de drept.
Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor si faptelor sale. Aceasta
reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe cand incapabilii nu au aceasta reprezentare.
Incapacitatile erau impartite in doua categorii:
 incapacitati naturale, firesti;
 incapacitati cu caracter accidental.
Erau considerati incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) si femeile. Impuberii si femeile, chiar daca erau
persoane sui iuris, urmau a fi pusi sub tutela.
Sufereau de incapacitati accidentale nebunii si prodigii (risipitorii). Cei loviti de incapacitati naturale erau pusi
sub curatela.
Tutela si curatela sunt procedee juridice prin care se asigura protectia incapabililor de fapt.
Tutela este cunoscuta inca din epoca Legii celor XII Table. La origine, ea nu a fost instituita in interesul
incapabilului, ci in interesul agnatilor incapabilului, deoarece acei agnati erau mostenitorii prezumtivi, care urmau a veni la
mostenirea incapabilului, iar daca incapabilii ar fi risipit averea, de suferit ar fi avut numai agnatii. Potrivit Legii celor XII
Table, tutela se acorda agnatilor in ordinea in care acestia veneau la mostenire.
Spre sfarsitul Republicii, tutela devine un procedeu juridic de protejare a incapabilului. Potrivit marelui
jurisconsult Servius Sulpicius, „tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte
se defendere nequit” („tutela este o forta si o putere pentru a proteja acea persoana libera care datorita varstei fragede, nu se
poate apara singura”).
Aceasta definitie este formata din doua parti care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte a definitie se
admite ca tutela este o forta si o putere in interesul agnatilor, iar prin partea a doua a definitiei se afirma ca tutela a fost
creata pentru a-l proteja pe incapabilul de fapt. Prima parte a definitiei oglindeste vechea conceptie romana cu privire la

40
functiile tutelei, iar partea a doua a definitiei oglindeste conceptia evoluata cu privire la rolul tutelei, dar intrucat erau
conservatori, romanii au pastrat si prima parte a definitiei.

In functie de persoanele care sunt puse sub protectie juridica, tutela este de doua feluri:
1) tutela impuberului sui iuris – copilul mai mic de 14 ani, puberul, daca era sui iuris, nu avea tata nu avea
bunic, trebuia sa fie pus sub tutela;
2) tutela femeii sui iuris – indiferent de varsta ei.

In functie de modul in care era deferita (atribuita), tutela era de trei feluri:
1) tutela legitima – era deferita potrivit Legii celor XII Table celor mai apropiati agnati;
2) tutela testamentara – era deferita printr-o clauza inclusa in testament;
3) tutela dativa – era deferita de pretor acelor incapabili care nu aveau agnati, nu aveau rude civile si nici un
tutore desemnat prin testament.

Tutela era administrata prin doua procedee:

1) negotiorum gestio – inseamna gestiune de afaceri si se aplica in vederea administrarii bunurilor lui infans; se
numea infans copilul care nu se putea exprima corect, mai mic de 6-7 ani. In acest caz, toate actele de administrare erau
incheiate de tutore in nume propriu, inclusiv actele de dispozitie, ceea ce inseamna ca tutorele putea dispune de bunurile lui
infans, le putea vinde, dona, instraina, desi nu era ale lui, ci ale lui infans, prin incalcarea unui principiu fundamental al
dreptului roman, potrivit caruia „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habe rae” (nimeni nu poate transmite
altuia mai mult decat are el insusi), ori in cazul de fata, constatam ca tutorele transmite proprietatea asupra unor lucruri care
nu ii apartin;
2) auctoritatis interpositio – se aplica in cazul copilului mai mare de 6-7 ani care stia sa se exprime corect,
precum si in cazul femeii. Potrivit acestui procedeu, actele juridice erau incheiate de incapabili, in nume propriu, dar in
prezenta tutorelui, prezenta care nu avea semnificatia ratificarii acelor acte, ci semnificatia completarii capacitatii
incapabilului de fapt.

Curatela
A fost creata in vederea protejarii acelora care erau loviti de incapacitati nefiresti/accidentale. La origine, au fost
pusi sub curatela nebunii si prodigii (risipitorii). Mai tarziu, au fost create si alte numeroase curatele. Faptul este ca, in cazul
curatelei, bunurile erau administrate numai prin negotiorum gestio si nu exista curatela testamentara (curator testamento
non datur).

II. BUNURI

In zilele noastre, conceptul de bunuri desemneaza acele lucruri care pot fi stapanite cu titlu de proprietate privata,
sau acele lucruri care sunt susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate. Ceea ce inseamna ca, in dreptul
modern, distinctia dintre lucruri si bunuri este oglindita pe plan terminologic, pe cand romanii desemnau si lucrurile si
bunurile prin acelasi cuvant, de unde rezulta ca la romani clasificarea bunurilor era inclusa in clasificarea lucrurilor, caci si
lucrurile si bunurile erau desemnate prin cuvantul res – rei.

Intr-adevar, clasificarea fundamentala a lucrurilor era in:

res im patrimonio – acele lucruri care puteau fi stapanite cu titlu de proprietate si pe care noi astazi le denumim
bunuri;
res extra patrimonium – acele lucruri care nu puteau fi stapanite cu titlu de proprietate, fie prin natura lor (cerul
sau marea), fie prin destinatia lor (templele, drumurile publice).

La randul lor, res in patrimonio ????erau clasificate dupa mai multe criterii.

Astfel, in functie de valoarea lor economica, lucrurile era clasificate in:

res mancipi – caci, potrivit lui Gaius, res mancipii sunt pretiosiores, adica mai valoroase din punct de vedere
economic
41
 res nec mancipi – lucrurile mai putin valoroase din punct de vedere economic.

res corporales – acele lucruri care aveau o forma materiala, puteau fi atinse cu mana;
res incorporales – erau drepturile patrimoniale, adica drepturile reale si drepturile de creanta.

Cu toate acestea, dreptul de proprietate, care este cel mai important drept real, era considerat un lucru corporal,
deoarece romanii au confundat multa vreme dreptul de proprietate cu obiectul sau, cu lucrul asupra caruia purta, confuzie
care este oglindita si pe plan terminologic pentru ca romanii nu spuneau „am un drept de proprietate asupra unui lucru”, ci
spuneau „haec res mea est” („acest lucru este al meu”), confundand dreptul cu lucrul asupra caruia purta.

Foarte importanta este clasificarea in:

genera – lucruri de gen. Se identifica prin trasaturi care sunt proprii categoriei din care fac parte. De exemplu, un
sclav, un teren.
species – lucruri individual determinate care se identifica prin trasaturi care le sunt proprii numai lor. De
exemplu, sclavul Filip.

Aceasta clasificare prezinta un interes special in materia riscurilor. Astfel, daca debitorul datoreaza un lucru de
gen care piere fara vina lui, acel debitor nu va fi exonerat de raspundere, el va trebui sa-si execute obligatia deoarece,
spuneau romanii, genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier – pot fi inlocuite cu alte lucruri care fac parte din aceeasi
categorie).
Daca insa debitorul datoreaza un lucru individual determinat care piere fara vina lui, acel debitor va fi exonerat
de raspundere, adica nu va trebui sa plateasca despagubiri pentru neexecutarea obligatiei.
Prin urmare, in cazul lucrurilor de gen, riscurile sunt ale debitorului, iar in cazul lucrurilor individual determinate,
riscurile sunt ale creditorului.

Persoanele pot stapani lucrurile cu trei titluri juridice:

1) posesiunea;
2) detentiunea;
3) proprietatea.

1) Posesiunea

Este o stare de fapt, ocrotita de drept si presupune intrunirea a doua elemente:

i) animus – desemneaza intentia persoanei de a stapani lucrul pentru sine;
ii) corpus – desemneaza totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra
unui lucru (cultivarea unui teren, etc.).

Asadar, posesorul se comporta fata de lucru ca si cand ar fi proprietar, dar in legatura cu relatia dintre posesiune si
proprietate trebuie sa retinem ca toti proprietarii sunt posesori, dar nu toti posesorii sunt proprietari. Cu toate acestea,
posesiunea se bucura de aceleasi efecte juridice si atunci cand posesorul este proprietar, si atunci cand nu este proprietar.
Astfel incat, prin protectia posesiunii, se protejeaza si proprietatea, atunci cand posesorul este proprietar.

Textele romane ne infatiseaza patru tipuri/feluri de posesiune:

1. Possessio ad interdicta da dreptul la protectie juridica prin interdictele posesorii;
2. Possessio ad usucapionem este posesiunea care poate duce la dobandirea proprietatii prin uzucapiune, daca,
pe langa posesiune, sunt intrunite si celelalte conditii necesare uzucapiunii;
3. Possessio vitiosa sau possessio iniusta este posesiunea vitioasa care nu se bucura de protectie juridica, iar
vitiile posesiunii sunt violenta, precaritatea si clandestinitatea. Prin urmare, nu se bucura de protectie juridica acela care
intra in posesia lucrului prin mijloace violente, acela care stapaneste un lucru cu titlu precar, adica trebuie sa-l restituie la
cerere precum si acela care stapaneste un lucru in mod clandestin, adica pe ascuns, fara stirea proprietarului.
4. Possessio iuris sau quasi possessio este posesiunea de drept, sau posesiunea unui drept, intrucat, pornind de
la anumitea analogii, romanii au admis ca si drepturile patrimoniale sunt susceptibile de posesiune.

Dar posesiunea produce si anumite efecte juridice:

 Posesorul se bucura de protectie juridica prin intermediul interdictelor;
 Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar;
42
  La procesul in revendicare, posesorul are intotdeauna calitatea de parat, care il avantajeaza, deoarece
actiunea in revendicare este intentata de proprietarul neposesor impotriva posesorului neproprietar, iar posesorul in calitatea
sa de parat, se apara afirmand „posideo quia posideo” („posed pentru ca posed, nu trebuie sa ma justific fata de nimeni”,
„daca tu ca reclamant vrei sa ma deposedezi, fa dovada ca esti proprietar”). Cu alte cuvinte, posesorul nu poate fi deposedat
de lucru decat de acela care face dovada in fata judecatorului ca este proprietar. De aceea, profesorul Savigny, specialist in
posesiune, spunea ca protectia posesorie este cheia de bolta a ordinii sociale si ca, fara protectia posesiunii, societatea ar
aluneca in haos. Intr-adevar, istoria a dovedit ca civilizatia si valorile democratice nu pot fi concepute in afara protectiei
juridice a posesiunii si ca protectia posesorie este marele secret al dainuirii sistemului juridic roman. Nu intamplator, marii
juristi din secolul XIX socoteau ca protectia posesorie este cea mai valoroasa idee care s-a formulat in domeniul dreptului,
cu atat mai mult cu cat prin protectia posesiunii se protejeaza chiar proprietarul.

Asa cum spuneam, protectia juridica a posesiunii s-a realizat prin interdictele posesorii, care sunt de doua feluri:

1) interdicte recuperandae possessionis causa – erau date de pretor in vederea redobandirii unei posesiuni
pierdute. Erau de trei feluri:
i) interdicte unde vi – erau date impotriva aceluia care a intrat in stapanirea lucrului prin violenta;
ii) interdicte de precario – erau date impotriva aceluia care stapanea un lucru cu titlu precar, trebuia sa-l restituie
la cerere;
iii) interdicte de clandestina possessione – erau date impotriva aceluia care stapanea lucrul pe ascuns, in mod
clandestin, fara stirea proprietarului;

2) interdicte retinendae possessionis causa – erau date in vederea pastrarii unei posesiuni existente. Erau de doua feluri:
i) interdictul utrubi – era dat in materie mobiliara, in legatura cu posesiunea asupra lucrurilor mobile aceluia care stapanise
lucrul un interval de timp mai mare in anul anterior eliberarii interdictului. Spre exemplu, daca Primus a stapanit lucrul timp de 10 luni, iar
Secundus l-a stapanit urmatoarele 7 luni, interdictul ii era eliberat lui Secundus, pentru ca Secundus a stapanit lucrul anul anterior.???????
ii) interdictul uti possidetis – era dat in materie imobiliara aceluia care stapanea lucrul (casa) in momentul eliberarii
interdictului.

Prin urmare, in unele cazuri, solutiile date prin interdictele posesorii par a fi ilogice, fara noima, si nici nu trebuie sa aiba vreo
logica, pentru ca solutiile date prin interdictele posesorii aveau caracter temporar, erau solutii de moment, nu erau solutii definitive, pana
cand pretorul avea timpul necesar pentru a organiza procesul in revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul, si totodata se
stabilea, de data aceasta definitiv, si cine este posesorul, de vreme ce toti proprietarii sunt in acelasi timp si posesori.

2) Detentiunea

Si detentiunea presupune intrunirea a doua elemente:

i) animus – consta in intentia persoanei de a stapani lucrul pentru proprietar, nu pentru sine, ceea ce inseamna ca
detentorul nu se comporta fata de lucru ca si cand ar fi proprietar, ci dimpotriva, detentorul
intentioneaza sa restituie lucrul fie la termenul stabilit prin conventie, fie la cerere.
ii) corpus – al detentiunii este identic cu corpus al posesiunii.

Romanii au creat acest titlu juridic din ratiuni de ordin practic, intrucat numai prin transmiterea lucrului cu titlu de detentiune
au putut fi realizate operatiuni juridice cum ar fi inchirierea unei case, arendarea unui teren sau imprumutul in vederea folosintei.
Daca lucrul s-ar fi transmis cu titlu de posesiune, nimeni nu ar fi dat in arenda un teren sau o casa in chirie, pentru ca posesorul
ar putea deveni proprietar, astfel ca s-a creat acest titlu juridic pentru a-l proteja pe proprietar.

3) Proprietatea

Conceptul de proprietate are doua sensuri largi:

 economic – proprietatea in sens economic este studiata la economia politica;
 juridic – proprietatea in sens juridic se studiaza la disciplinele juridice, caci proprietatea in sens juridic este
denumita drept de proprietate.
Dreptul de proprietate este utilizat cu doua sensuri, la randul lui, in textele juridice.
43
  in sens subiectiv – desemneaza aptitudinea persoanei de a stapani lucrul prin putere proprie si in interes propriu;
 in sens obiectiv – desemneaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza stapanirea lucrurilor de catre persoane.
Asadar, dreptul de proprietate in sens obiectiv se confunda cu institutia juridica a proprietatii, adica cu toate normele juridice din Cod
si din alte legi care se refera la proprietate.
Insa, distinctia dintre dreptul de proprietate in sens subiectiv si dreptul de proprietate in sens obiectiv nu este mecanica, are
caracter didactic, intrucat dreptul de proprietate in sens subiectiv este definit prin normele de drept care formeaza dreptul de proprietate in
sens obiectiv. Dreptul obiectiv defineste dreptul subiectiv.
Potrivit acelor norme, in sens obiectiv, titularul dreptului de proprietate in sens subiectiv poate exercita asupra lucrului in
acelasi timp ius putendi (dreptul de a folosi lucrul), ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele) si ius autendi (dreptul de a dispune de lucru
– de dispozitie).
Prin urmare, acela care exercita in acelasi timp asupra lucrului ius utendi, ius fruendi si ius abutendi are calitatea de proprietar.

La romani, proprietatea a cunoscut o evolutie milenara si a imbracat forme diverse.

 In epoca gentilica (prestatala), romanii au cunoscut formele primitive de proprietate;
 In epoca veche, dreptul roman a consacrat proprietatea colectiva a statului si proprietate quiritara;
 In epoca clasica, pe langa proprietatea quiritara care a supravietuit, au mai fost sanctionate proprietatea pretoriana,
proprietatea provinciala si proprietatea peregrina;
 In epoca postclasica asistam la un proces de unificare a proprietatii, care s-a finalizat in epoca lui Justinian, cand a fost
consacrata proprietatea unica, denumita dominium.

Formele primitive de proprietate

1. Proprietatea colectiva a gintii

Este atestata de vechii autori latini si greci, astfel Marcus Terentius Varro spunea ca la fondarea cetatii, regele
Romulus ar fi impartit solul Romei in trei mari loturi corespunzatoare celor trei triburi fondatoare, iar Dionis din Halicarnas
afirma ca la fondarea cetatii, Romulus a impartit teritoriul in 30 de loturi intre cele 30 de curii. Cele doua texte nu se
contrazic, ci se sustin reciproc, de vreme ce ambele se refera la proprietatea colectiva care a lasat urme puternice asupra
unor institutii juridice de mai tarziu.
Spre exemplu, forma originara a actiunii in revendicare este legisactiunea sacramentum in rem, iar sacramentum
in rem presupunea, intre alte conditii, si aducerea lucrului revendicat in fata magistratului, de unde rezulta ca puteau fi
revendicate numai lucruri mobile, nu si lucruri imobile, intrucat imobilele nu se aflau in proprietate privata, ci in proprietate
colectiva.
De asemenea, mancipatiunea este modul originar de odobandire a proprietatii asupra lucrurilor mancipi si
presupunea aducerea lucrului care urma sa fie transmis in fata martorilor, ceea ce presupune ca la origine, mancipatiunea
putea fi aplicata numai lucrurilor mobile. Imobilele nu puteau fi transmise prin mancipatiune, pentru simplul motiv ca nu se
aflau in proprietate privata, ci se aflau in proprietatea colectiva a gintii.

2. Proprietatea familiala

Termenul de proprietate familiala este conventional. Romanii desemnau aceasta forma de proprietate prin
cuvantul heredium.
Vechii autori afirma ca la fondarea cetatii, Romulus ar fi atribuit fiecarei familii doua iugare de pamant (un iugar
este egal cu un pogon, cu aproximativ 5000 m 2) servind drept loc de casa si gradina. Aceasta proprietate era desemnata prin
cuvantul heredium.

Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:

a) caracterul inalienabil
Ea nu poate fi instrainata, dovada ca mancipatiunea, ca mod originar de transmitere a proprietatii, nu se aplica si
lucrurilor imobile.

b) caracterul indivizibil

44
 La moartea lui pater familias, fiii dobandeau proprietatea familiala in indivizune. Abia mai tarziu, prin Legea
celor XII Table a fost introdusa actio familiae hersciscundae, actiunea de iesire din indiviziune prin care fiii de familie, daca
doreau, puteau sa obtina iesirea din indiviziune..

c) caracterul de coproprietate.
La moartea lui pater familias, fiii de familie dobandesc un bun pe care il stapanisera si inainte de moartea lui
pater familias, impreuna cu el. De aceea Paul spunea, in cazul proprietatii familiale, ne aflam mai degraba in fata continuarii
unei proprietati preexistente decat in fata unei mosteniri propriu-zise.
Formele de proprietate in epoca veche

1. Proprietatea colectiva a statului

Aceasta purta asupra sclavilor/servilor publici (functionari inferiori, un fel de scribi), de asemenea, tot in proprietatea
statului se aflau pamanturile cucerite de la dusmani cu titlul de ager publicus.

2. Proprietatea quiritara

Reprezinta prima forma a proprietatii private pe care au cunoscut-o romanii. Aceasta proprietate privata este denumita
de noi, modernii, quiritara, intrucat ea era exercitata numai de cetatenii romani, numai de quiriti. Romanii insa desemnau aceasta
forma de proprietate printr-o perifraza. Ii spuneau dominium ex iure quiritium, adica stapanire in conformitate cu dreptul
cetatenilor romani.

Aceasta forma de proprietate prezinta trei caractere:

a) caracterul exclusiv
Putea fi exercitata numai de cetatenii romani. Purta numai asupra unor lucruri romane. Putea fi transmisa numai prin
acte de drept civil. Putea fi reclamata in justitie numai prin actiuni civile.

b) caracterul absolut
Proprietarul quiritar exercita in acelasi timp ius utendi, ius fruendi si ius abutendi fara vreo ingradire, avand inclusiv
dreptul de a distruge lucrul.

c) caracterul perpetuu
Proprietatea are acest caracter, spre deosebire de drepturile de creanta, care sunt prin excelenta temporare, in sensul ca
ele se sting prin exercitare. Spre exemplu, dreptul vanzatorului asupra pretului se stinge in momentul in care il incaseaza, in care il
valorifica, in care il exercita. Pe cand dreptul de proprietate, nu numai ca nu se stinge prin exercitare, ci dimpotriva se
consolideaza. In acest sens, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non potest (nu poate exista proprietate pana la un
anumit termen, ea exista pentru totdeauna).

Formele de proprietate in epoca clasica

Se mentioneaza ca principală formă de proprietate privata este proprietatea quiritara, insa trasaturile extrem de
clare ale acestei forme de proprietate, care o delimitau in mod real fata de celelalte forme de proprietate privata, incep sa se
estompeze treptat. Insa, proprietatea quiritara se mentine ca forma de proprietate rezervata in exclusivitate cetatenilor
romani pana la sfarsitul epocii postclasice. Apar insa alte forme de proprietate privata si anume proprietatea pretoriana,
proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.

1. Proprietatea pretoriana

Aceasta forma de proprietate a aparut in legatura cu transmiterea unui lucru mancipi prin traditiune. Avem in
vedere faptul ca, in epoca veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipi se transmitea prin mancipatiune, iar proprietatea
45
asupra lucrurilor nec mancipi prin traditiune. Insa, mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma extrem de
complicate, pe cand traditiunea nu presupunea respectarea unor conditii de forma. De aceea, spre sfarsitul Republicii, o data
cu inflorirea economiei de schimb, din ratiuni de ordin practic, romanii au inceput sa transmita lucruri mancipi prin
traditiune, fiind mult mai simplu, desi traditiunea nu avea vocatia de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi.
Acela care transmitea un lucru prin traditiune era denumit tradens, iar dobanditorul lucrului era denumit
accipiens. Si daca tradens era de rea-credinta, intenta impotriva lui accipiens actiunea in revendicare, facea dovada ca un
lucru mancipi s-a transmis prin traditiune si castiga procesul, deposedandu-l pe accipiens, cu toate ca acesta fusese de buna-
credinta si platise pretul. Fireste ca aceasta solutie a fost considerata de pretori impracticabila. De aceea, el a venit in
sprijinul lui accipiens prin doua mijloace procedurale. Este vorba despre exceptio rei venditae et traditae, adica exceptiunea
lucrului vandut si transmis si prin actio Publiciana (actiunea publiciana).
Astfel, daca accipiens era chemat in justitie prin actiunea in revendicare, se apara cu succes opunandu-i
reclamantului exceptio rei venditae et traditae si ramanea in posesia lucrului. Iar daca accipiens pierdea posesia lucrului, nu
ne intereseaza in ce imprejurari, avea la indemana actiunea publiciana, pe care o intenta impotriva posesorului si castiga
procesul, reintrand in posesia lucrului, deoarece in formula actiunii publiciene figura fictiunea ca termenul necesar
uzucapiunii s-a indeplinit, astfel incat accipiens castiga procesul in calitate de uzucapant.
Asadar, indiferent de calitatea procesuala pe care o avea, aceea de parat sau aceea de reclamant, accipiens castiga
intotdeauna procesul si ramanea in posesia lucrului. De aceea, jurisconsultii spuneau ca proprietatea pretoriana a fost creata
prin utilizarea unor mijloace procedurale.

2. Proprietatea provinciala

Tot in epoca clasica a fost sanctionata si proprietatea provinciala, intrucat pamanturile cucerite de la dusmani in
provincii treceau in proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus, iar statul avea tot interesul ca acele terenuri sa fie
cultivate, incat le atribuia spre folosinta provincialilor (locuitorilor din provincii). Insa, acea asa-zisa folosinta prezenta in
realitate trasaturile unui veritabil drept real, de vreme ce provincialii puteau instraina acele terenuri, le puteau vinde sau
dona, le puteau lasa mostenire, le puteau greva cu sarcini (servituti si ipoteci) si le puteau reclama in justitie printr-o
actiunea in rem (reala). Totusi, provincialii recunosteau proprietatea suprema a statului roman prin faptul ca plateau un
impozit anual, denumit stipendium sau tributum.

3. Proprietatea peregrina

Peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor, iar romanii aveau tot interesul ca si peregrinii sa
exercite un drept de proprietate, sa fie prosperi din punct de vedere economic. Le-au recunoscut un drept de proprietate pe
care l-au sanctionat printr-o actiune cu fictiune. Caci, in formula actiunii in revendicare se introducea fictiunea ca
peregrinul este cetatean roman, astfel incat actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel peregrin.
Dupa anul 212 d.H., dupa edictul lui Caracalla, cand cetatenia romana s-a generalizat, in mod firesc a disparut si
proprietatea peregrina.

In dreptul postclasic, pamantul din Italia a fost si el supus impozitelor. Astfel incat a disparut criteriul de
distinctie dintre proprietatea quiritara si proprietatea provinciala, iar imparatul Justinian, in spiritul unificator a legislatiei
sale, a contopit proprietatea quiritara cu proprietatea pretoriana si astfel a luat nastere o proprietate unica, denumita
dominium, caracterizata printr-un grad inalt de subiectivizare, de vreme ce proprietarul putea dispune de obiectul dreptului
sau printr-o simpla manifestare de vointa.
De aceea, marele filozof Hegel spunea ca pe vremea lui Justinian proprietarul era subiectul, iar proprietatea era
predicatul, in sensul ca proprietarul dispunea fara vreo ingradire de lucrul sau, pe cand in Evul Mediu, spune Hegel,
proprietatea este subiectul, iar proprietarul predicat, in sensul ca proprietatea dispune de proprietar, de vreme ce, potrivit
princpiului majoratului, proprietatea funciara revine aceluia care prin accidentul naturii se naste primul si este barbat.

Dobandirea proprietatii

46
 Alte texte romane din materia bunurilor se refera la dobandirea proprietatii.
In zilele noastre, conceptul de dobandire a proprietatii este definit cu precizie si are un continut abstract, pe cand,
la vechii romani, ideea de dobandire a proprietatii purta amprenta confuziei dintre drept si lucru, adica obiectul dreptului,
dovada ca jurisconsultii romani, in frunte cu Gaius, nu vorbesc despre dobandirea dreptului asupra lucrurilor, ci despre
dobandirea lucrurilor. Pentru prima oara, ideea de dobandire a dreptului asupra lucrului apare in opera lui Ulpian.
Cele mai importante moduri de dobandire a proprietatii sunt ocupatiunea, mancipatiunea, uzucapiunea, in iure
cessio, traditiunea, specificatiunea si accesiunea.

1) Ocupatiunea

Jurisconsultii romani considerau ca cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii este ocupatio (ocupatiunea).
Aceasta consta in luarea in stapanire a lucrului care nu apartine cuiva, care nu are stapan. Iar lucrurile fara stapan erau
denumite res nullius (lucrurile nimanui).
Din aceasta categorie faceau parte mai intai res hostiles (lucrurile dobandite de la dusmani), deoarece in conceptia
romanilor dusmanii lor nu aveau niciun drept. Prin urmare, nu aveau nici dreptul de proprietate, iar lucrurile lor erau
considerate fara stapan si treceau in proprietatea statului roman. Iar statul le distribuia apoi persoanelor fizice prin
intermediul questorilor.
Tot prin ocupatiune erau dobandite si res derelictae (lucrurile parasite de proprietari) care treceau in proprietate
primului venit printr-o prescriptie achizitiva instantanee.

2) Mancipatiunea

Mancipatiunea a fost la origine modul de creare a proprietatii putere. Mai tarziu, cand romanii au admis ideea de
transmitere a proprietatii, mancipatiunea a devenit modul de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor mancipi. In realitate,
prin intermediul mancipatiunii s-a realizat la origine operatiunea juridica a vanzarii. Mai tarziu, dar tot in epoca veche,
operatia juridica a vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni, iar spre sfarsitul Republicii, in vremea lui Cicero, aceasta
operatie juridica s-a realizat prin contractul consensual de vanzare.
Asadar, retinem ca prima forma juridica prin care s-a realizat operatia juridica a vanzarii este mancipatiunea. Ea
presupune respectarea unor conditii de forma.
 In primul rand, era necesara prezenta partilor in fata a cel putin cinci martori, cetateni romani. Cel ce
transmitea lucrul era denumit mancipant, iar dobanditorul era denumit accipiens.
 De asemenea, la origine, era necesara aducerea lucrului in fata martorilor, de unde rezulta ca in epoca
foarte veche, numai lucrurile mobile au putut fi stapanite cu titlu de proprietate privata.
 Totodata, era necesara prezenta lui libripens, sau prezenta cantaragiului, care indeplinea rolul de a cantari
metalul pret cu o balanta de arama, caci stravechea moneda romana consta in bare de arama care trebuiau cantarite, intrucat
asul cantarea 327 grame de arama.

In acest cadru, accipiens pronunta formula solemna a mancipatiunii. Afirma ca „acest lucru este al meu, in
conformitate cu dreptul quiritilor si sa-mi fie cumparat cu pretul de ... , prin aceasta arama si prin aceasta balanta de arama”.
Formula solemna a mancipatiunii este compusa din doua parti, care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte
a formulei accipiens afirma ca este proprietar, iar prin partea a doua a acelei formule el afirma contrariul, afirma ca este
cumparator. Aceasta fizionomie contradictorie oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la transmiterea proprietatii,
caci partea intai a formulei corespunde epocii foarte vechi, in care romanii considerau ca proprietatea se creeaza si ca nu
poate fi transmisa, iar partea a doua a formulei corespunde dreptului evoluat in care era admisa ideea de transmitere a
proprietatii. Dar, intrucat erau conservatori, romanii nu au renuntat la prima parte a formulei.

Incepand cu secolul III i.H., a aparut moneda in sens modern (o bucata de metal pe care este scrisa valoarea ei).
Din acel moment, pretul nu s-a mai cantarit, ci s-a numarat. Cu toate acestea, romanii nu au renuntat la libripens, dar rolul
sau s-a schimbat, in sensul ca el lovea balanta de arama cu o bara de arama, gest care simboliza plata pretului. Asadar, daca
libripens lovea balanta de arama cu bara de arama, se considera ca pretul s-a platit, chiar daca nu se platise efectiv. Ceea ce
inseamna ca, din acel moment, a aparut riscul transmiterii proprietatii prin mancipatiune fara plata efectiva a pretului. De
aceea, pretorul a intervenit si a conditionat transmiterea proprietatii prin mancipatiune de plata efectiva a pretului.
Pe de alta parte, dupa aparitia monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o functie generala in sensul ca,
prin mancipatiune, se puteau realiza mai multe/diverse operatiuni juridice. Insa, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in
alt scop decat cel al realizarii operatiei juridice a vanzarii, nu se platea un pret real, ci un pret fictiv, simulat, constand intr-
47
un singur ban, intr-un singur sestert. De aceea, asemenea utilizari ale mancipatiunii erau denumite mancipatio numo uno,
adica mancipatiune cu un singur ban.
Mancipatio numo uno mai era denumita si mancipatiune fiduciara, deoarece, ori de cate ori mancipatiunea era
utilizata in alt scop decat cel al realizarii operatiunii vanzarii, era insotita de un pact fiduciar, adica de o conventie de buna
credinta prin care partile aratau ce scop au urmarit, atunci cand au recurs la mancipatio numo uno. Spre exemplu, daca prin
mancipatio numo uno se realiza o donatie se respectau toate conditiile mancipatiunii, dar nu se platea un pret real, ci un
singur ban, si totodata partile incheiau o conventie prin care aratau ca au urmarit sa realizeze operatia juridica a donatiunii.

Curs 13 – 11.01.2011

3) Uzucapiunea

Uzucapiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin lunga folosinta a bunului si presupune intrunirea
urmatoarelor conditii:

i) posesiunea – la origine, simpla posesiune a lucrului nu era suficienta, ci era necesara chiar folosirea lucrului
in conformitate cu destinatia economica pe care o avea.
ii) termenul – termenul era de un an pentru lucrurile mobile si de doi ani pentru imobile.
iii) justul titlu – justul titlu este actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in stapanire a lucrului.
iv) buna-credinta – buna-credinta este convingerea posesorului ca a dobandit lucrul de la proprietar sau cel
putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite acel lucru.
v) un lucru susceptibil de a fi uzucapat – nu orice lucru putea fi uzucapat. Astfel, nu puteau fi uzucapate
lucrurile nepatrimoniale, ca si lucrurile dobandite prin violenta sau lucrurile furate si ascunse.

La romani, uzucapiunea a indeplinit doua functii:

 Functia economica – in virtutea functiei sale economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in
conformitate cu destinatia economica pe care o aveau;
 Functia juridica – s-a exercitat in legatura cu proba dreptului de proprietate, deoarece, inainte de aparitia
uzucapiunii, acela care intenta actiunea in revendicare trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai,
adica trebuia sa faca dovada ca toti aceia care au stapanit lucrul inaintea lui au avut calitatea de proprietari.
Aceasta era o proba quasi impossibile, pe care Cicero o denumea „probatio diabolica”, pe cand dupa aparitia
uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca dovada ca intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii pentru a castiga
procesul in calitate de uzucapant. De aceea Cicero spunea usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium („uzucapiunea
este sfarsitul nelinistii si fricii de procese”).

4) In iure cessio

Este un alt mod de dobandire a proprietatii, care imbraca forma unui proces fictiv, simulat. Intrucat, pe baza unei
intelegeri prealabile si in intelegere cu magistratul, dobanditorul lucrului se prezinta la proces in calitate de asa-zis
reclamant, iar cel ce transmite lucrul se prezinta in calitate de asa-zis parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte
solemne ca lucrul asa-zis litigios este al sau, iar paratul tace, nu-l contrazice, incat fata de afirmatiile reclamantului si fata de
tacerea paratului, magistratul ratifica declaratia reclamantului prin cuvantul addico, recunoscandu-i dreptul de proprietate
asupra lucrului. Prin urmare, partile s-au prefacut ca se judeca, dar in realitate au transmis proprietatea asupra unui lucru, iar
magistratul a distribuit jurisdictia gratioasa.

5) Traditiunea

La origine, in epoca veche, prin traditiune se transmitea proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi. In dreptul
clasic, ea a fost utilizata si pentru transmiterea lucrurilor mancipi.
In vremea lui Justinian a devenit modul general de transmitere a proprietatii, deoarece traditiunea nu presupune
respectarea unor conditii de forma, ci numai remiterea materiala a lucrului si justa cauza (iusta causa traditionis). Remiterea
materiala era necesara si in cazul imobilelor. Spre exemplu, daca se transmitea un teren, remiterea materiala consta in
parcurgerea cu pasul a hotarului acelui teren. Daca se transmitea o casa, remiterea materiala consta in vizitarea tuturor
incaperilor.
Cu timpul insa, s-au admis si unele exceptii de la regula remiterii materiale:

48
  Traditio longa manu desemneaza transmiterea unui teren cand nu mai era necesara parcurgerea hotarelor
sale, ci era suficienta indicarea acelor hotare prin anumite repere.
 Traditio simbolica desemneaza transmiterea unei case cand nu mai era necesara vizitarea tuturor incaperilor,
ci era suficienta remiterea cheilor.
 Traditio brevi manu (de mana scurta) desemneaza cumpararea locuintei de catre chirias, care din detentor se
transforma in posesor si proprietar. Remiterea lucrului nu mai este necesara deoarece corpus al detentiunii este identic cu
corpus al posesiunii.
 Constitutum possessorium desemneaza vanzarea casei de catre proprietar care continua sa locuiasca in acea
casa in calitate de chirias. Nici de aceasta data nu se mai pune problema remiterii bunului.

Iusta causa este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului, deoarece traditiunea era
utilizata nu numai pentru transmiterea proprietatii, ci si pentru transmiterea posesiunii si a detentiunii. Din faptul material al
remiterii lucrului nu rezulta cu ce titlu juridic s-a facut acea remitere. De aceea, este nevoie de un act juridic din care rezulta
ca remiterea lucrului s-a facut cu titlu de proprietate, cu titlu de posesiune sau cu titlu de detentiune.

6) Specificatiunea

Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrului care a fost confectionat din materialul
altuia. In acest caz, se pune intrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat, cel care l-a confectionat si care se numeste
specificator sau proprietarul materialului. Si intrucat solutia a fost controversata intre jurisconsulti, Justinian a dat o solutie
de compromis. El a decis ca atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea initala, sa apartina proprietarului materiei.
Iar daca nu mai poate fi adus la starea initiala sa apartina specificatorului. Daca faci o barca din scandurile altuia, barca
apartine proprietarului scandurilor. Vinul din strugurii altuia apartine specificatorului. Indiferent de solutie, se platesc
despagubiri fie pentru munca, fie pentru materie.

7) Accesiunea

Accesiunea este un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor de catre lucrul
principal. Se numeste principal acel lucru care isi pastreaza identitatea dupa ce se uneste cu un alt lucru.
Spre exemplu, daca se unesc un inel cu o piatra pretioasa, inelul cu piatra pretioasa apartine proprietarului
inelului, fiindca inenlul si-a pastrat identitatea, desi piatra pretioasa este mult mai valoroasa.
Textele romane ne prezinta trei tipuri de accesiuni:
i) accesiune prin unirea a doua lucruri mobile;
ii) accesiune prin unirea unui lucru mobil cu un lucru imobil;
iii) accesiune prin unirea a doua lucruri imobile.

Sanctiunea proprietatii

Sanctiunea proprietatii inseamna protectia juridica a proprietatii. Sanctiunea proprietatii s-a realizat prin procedee
juridice diferite, in functie de forma proprietatii.

Sanctiunea proprietatii quiritare

Proprietatea quiritara a fost sanctionata in epoca veche prin sacramentum in rem. Sacramentum in rem este cea
mai veche legisactiune de judecata, care imbraca forma unui pariu, deoarece partile se prezinta in fata magistratului si
afirma in termeni solemni ca obiectul litigios le apartine cu titlu de proprietate quiritara, dupa care depun o suma de bani cu
titlu de pariu, urmand ca partea care pierde procesul sa piarda si suma de bani depusa. Dupa care, magistratul atribuia
obiectul litigios cu titlu provizoriu uneia dintre parti.
In faza a doua a procesului, judecatorul arata care dintre parti a depus suma de bani in mod just, ceea ce inseamna
ca partea respectiva a castigat procesul. Daca lucrul se afla in stapanirea partii care a castigat procesul, atunci stapanirea
provizorie devenea definitiva. Daca insa lucrul se afla la adversar, care prin ipoteza a pierdut procesul, cel ce castigase acel
proces nu dispunea de procedee juridice pentru a-l constrange pe adversar sa-i predea lucrul, ceea ce inseamna ca la

49
sacramentum in rem executarea sentintei depindea de buna-credinta a adversarului. De aceea, jurisconsultii spuneau ca la
sacramentum in rem, forta executorie a sentintei nu era asigurata.

In procedura formulara, proprietatea quiritara a fost sanctionata prin rei vindicatio sau actiunea in revendicare,
care este o actiune cu formula si presupune intrunirea anumitor conditii:

1) reclamantul trebuie sa fie proprietar quiritar si sa nu posede lucrul revendicat;

2) paratul trebuie sa fie posesor, totusi romanii au admis doua exceptii de la aceasta conditie, in sensul ca, in
doua cazuri determinate, puteau fi chemati in justitie prin rei vindicatio si aceia care nu aveau calitatea de posesori, si care
erau denumiti ficti possessores sau posesori fictivi. Este vorba despre qui liti se obtulit si despre qui dolo desiit possidere.
In primul caz, este vorba despre acela care simuleaza (se preface) ca este posesor pentru ca intre timp
adevaratul posesor sa devina proprietar prin uzucapiune.
In al doilea caz, este vorba despre acela care distruge lucrul cu intentie, cu buna-stiinta, pentru a nu mai fi
posesor.
In cele doua cazuri, posesorul fictiv sau neposesorul este de rea-credinta, iar jurisconsultii au afirmat ca reaua
lor credinta tine loc de posesiune, astfel incat ei pot fi chemati in justitie prin rei vindicatio in calitate de posesori fictivi.
3) actiunea in revendicare purta numai asupra unor lucruri romane si individual determinate, ceea ce inseamna
ca rei vindicatio este o actiune care se acorda cu titlu particular si nu cu titlu universal.

Actiunea in revendicare face parte din categoria actiunilor arbitrarii, incat, daca paratul nu executa ordinul
pronuntat de judecator in calitate de arbitru si nu-i remitea lucrul reclamantului, risca sa plateasca o suma de bani mult mai
mare decat valoarea obiectului litigios, intrucat daca paratul nu executa acel ordin, arbitrul devenea judecator propriu-zis si
il condamna pe parat la o suma de bani stabilita de reclamant, care avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios.

Sanctiunea proprietatii pretoriene

Proprietatea pretoriana, asa cum am vazut, a fost sanctionata prin exceptio rei venditae et traditae si prin actiunea
publiciana.

Sanctiunea proprietatii provinciale si a celei peregrine

Proprietatea provinciala a fost sanctionata printr-o actiune in rem speciala, adica o actiune speciala, elaborata
dupa modelul actiunii in revendicare, iar proprietatea peregrina a fost sanctionata printr-o actiune ficticie, de vreme ce in
formula actiunii in revendicare se introducea fictiunea ca peregrinul este cetatean roman.

Drepturi reale asupra lucrului altuia

Pe langa dreptul de proprietate, care este cel mai important drept real, romanii au cunoscut si alte drepturi reale,
pe care noi modernii le denumim dezmembraminte ale dreptului de proprietate, iar romanii le denumeau iura in re aliena
sau drepturi reale care poarta asupra lucrului altuia.
Ele sunt in numar de patru:

1. Servitutile

Sunt sarcini care apasa asupra unui lucru, in folosul unei persoane determinate sau in folosul proprietarului unui
bun imobil, ceea ce inseamna ca servitutile sunt de doua feluri:
 servituti personale – sarcinile care apasa asupra unui lucru in folosul unei persoane determinate;
 servituti prediale/reale – sarcinile care apasa asupra unui lucru in folosul proprietarului unui bun imobil.

Servitutile prediale/reale
Servitutea prediala presupune existenta a doua bunuri imobile, de regula invecinate, dintre care unul este denumit
fond dominant, iar celalalt este denumit fond aservit.
Spre exemplu, in cazul servitutii de trecere, avem doua terenuri invecinate, intre care numai unul are iesire la
drumul public. In acest caz, terenul fara acces la drumul public este fond dominant, iar terenul cu acces la drumul public
50
este fond aservit, intrucat proprietarul fondului dominant are dreptul de a iesi la drumul public prin terenul vecin, care ii este
aservit. Asadar, in functie de unghiul, de perspectiva din care este privita servitutea, ne poate aparea ca un drept sau ca o
sarcina, caci, din punctul de vedere al proprietarului fondului dominant, servitutea este un drept, iar din punctul de vedere al
proprietarului fondului aservit, servitutea este o sarcina.
Jurisconsultii mai faceau distinctie intre servitutile prediale urbane si servitutile prediale rustice, in functie de
natura fondului dominant, intrucat daca fondul dominant era o constructie, o cladire, servitutea prediala se numea urbana.
Daca fondul dominant era un teren, servitutea prediala era denumita rustica.
Textele romane ne infatiseaza numeroase servituti prediale:
 iter servitutea de trecere este dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos sau calare;
 via este dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
 actus este dreptul de a mana turmele prin terenul altuia;
 ius pascendi este dreptul de a paste turmele pe terenul altuia dupa strangerea recoltelor;
 aquaeductus este servitutea de apeduct, dreptul de a aduce apa prin conducte care trec prin terenul altuia.

Servitutile personale
In cazul servitutilor personale, atributele dreptului de proprietate se impart intre doua persoane care exercita
drepturi reale distincte asupra aceluiasi lucru. Ele sunt in numar de patru:

a) Uzufructul
Potrivit lui Paul, usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia. („uzufructul este dreptul
de a folosi lucrul altuia si de a-i culege fructele, pastrand substanta acelui lucru”). Din definitie rezulta ca atributele
dreptului de proprietate se impart intre doua persoane care sunt denumite nudul proprietar si uzufructuar. Nudul
proprietar exercita numai dreptul de dispozitie, iar uzufructuarul exercita dreptul de a folosi lucrul si dreptul de a-i culege
fructele.
Mai rezulta, din definitie, ca uzufructul poarta asupra unor lucruri care nu se consuma prin intrebuintare, sunt
neconsumptibile. Totodata, uzufructul, in mod exceptional, este un drept real cu caracter temporar, cel mult viager, ceea ce
inseamna ca dreptul de uzufruct se stinge cel mai tarziu la moartea uzufructuarului si ca, prin urmare, nu trece la
mostenitori.
In fine, si nudul proprietar si uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale, ceea ce inseamna ca intre ei nu exista
obligatii, de vreme ce este stiut ca titularii de drepturi reale nu au obligatii fata de nimeni.
Dreptul de uzufruct a luat nastere pe terenul relatiilor dintre barbatul si femeia casatoriti fara manus. Asa cum se
stie, femeia casatorita fara manus nu venea la succesiunea barbatului ei. De aceea, in practica, in mod frecvent, unii barbati
lasau prin testament anumite bunuri sotiei eventual supravietuitoare, pentru a le folosi si a le culege fructele, urmand ca la
moartea femeii, acele bunuri sa revina copiilor in calitatea lor de mostenitori civili. In felul acesta, s-a realizat asigurarea
materiala a sotiei supravietuitoare si totodata s-a asigurat pastrarea bunurilor in sanul familiei civile, agnatice. Cu timpul,
dreptul de uzufruct s-a aplicat pe scara generala, in sensul ca se putea naste in relatiile dintre orice persoane.

b) Usus
Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fara a-i culege fructele.

c) Habitatio
Habitatio este dreptul real de a locui in casa altuia, prin urmare acela care exercita dreptul de habitatio nu plateste
chirie.

d) Operae servorum
Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.

2. Emfiteoza

Emfiteoza este dreptul real care se naste din contractul de emfiteoza, sanctionat de imparatul Zeno in epoca post-
clasica. Contractul de emfiteoza se incheia intre imparat si persoane fizice, care erau denumite emfiteoti. In virtutea acestui
contract, emfiteotul dobandea un teren imperial pe termen foarte lung sau fara termen (de regula 100 de ani), in schimbul
unei sume de bani anuale, denumita canon, de unde rezulta ca emfiteoza se configureaza ca o arenda perpetua. Dar, in
realitate, emfiteotul exercita un adevarat drept real, caci poate dispune de lucru, il poate instraina, il poate lasa mostenire, il
poate greva cu sarcini

51
 De asemenea, emfiteotul are calitatea de posesor civil si se bucura de protectie juridica prin intermediul
interdictelor, dupa cum el dobandeste proprietate asupra fructelor prin simpla separatiune si se bucura de toate actiunile utile
acordate proprietarului.
Insa, emfiteotul recunoaste dreptul de proprietate al imparatului prin faptul ca plateste acel impozit anual. Iar daca
nu plateste impozitul la termen, contractul poate fi desfiintat prin exercitarea lui ius privandi.

3. Conductio agri vectigalis

Prezinta trasaturi identice cu emfiteoza, cu deosebirea ca se naste in urma contractului incheiat intre o cetate si
persoane fizice.

4. Superficia

Superficia este dreptul real care se exercita asupra casei construite pe terenul altuia. Acest drept s-a nascut in
secolul II i.H. in conditiile crizei de locuinte care s-a declansat la Roma. In acele conditii, statul roman a pus la dispozitia
cetatenilor terenurile virane, pentru ca cetatenii sa-si construiasca locuinte. Totusi, cetatenii romani nu au dat curs acestei
concesiuni facute de stat, deoarece se aplica principiul superficies solo cedit („suprafata apartine terenului”) si ar fi insemnat
sa construiasca pentru stat, sa faca donatii statului. De aceea, s-a initiat o reforma prin care s-a admis ca, in baza conventiei
dintre stat si cetatean, constructorul dobandeste un drept real asupra casei care a fost zidita pe terenul statului. Intr-adevar,
constructorul denumit superficiar avea dreptul de a dispune de locuinta, avea dreptul de a o lasa mostenire, de a o greva cu
sarcini si de a o reclama in justitie printr-o actiune reala.

In legatura cu emfiteoza, conductio agri vectigalis si superficia, trebuie sa retinem ca ele prezinta un caracter
anormal, deoarece sunt drepturi reale care se nasc din conventii, din contracte, prin abatere de la regula conforma careia
drepturile reale nu se nasc din contracte, ci din acte speciale, cum ar fi mancipatiunea sau in iure cessio.

52