Mihai Eminescu – Lirica de dragoste

- aspecte de viziune şi reprezentare -

Eminescu a întemeiat poezia noastră de dragoste, în sensul deplin al speciei. Reprezentarea sentimentului
sintetizează, în lirica sa, dimensiunea senzuală (secundară ca pondere), cu transfigurarea spirituală, cu trăirea în
absolut. Din această sinteză decurg principalele trăsături ale creaţiei pe această temă:

1. Iubirea apare întotdeauna ca aspiraţie, ca „vis de iubire”, ca poveste a sufletului imaginată în starea de
reverie ori ca rememorare fantazată, idealizată. Scenariile erosului eminescian lasă o puternică impresie de
irealitate, aspect susţinut atât de elementele de atmosferă, de imaginea cuplului şi de tonalitatea discursului,
cât şi de reprezentarea metafizică a timpului. Îndrăgostiţii ies de sub tirania temporalităţii şi se înscriu, prin
intensitatea sentimentului, în durata universală. Povestea lor constituie nu evocarea unei iubiri trecute, ci o
mythistorie a ei. Întâlnirea este imaginată fie ca recuperare a Edenului pierdut (în cheia timpurilor verbale
ale trecutului), fie ca „vis ferice” proiectat în viitor (Lacul, Dorinţa, Sara pe deal ).