Arboricultură II

CURS nr. 12
Subclasa ASTERIDAE; Ordinul SCROPHULARIALES
Familia SCROPHULARIACEAE

Genul PAULOWNIA S. & Z.

Gen originar din China şi Japonia care include cca 9 specii de arbori cu frunze caduce mari sau foarte
mari şi flori foarte decorative. La noi se cultivă:
Paulownia tomentosa (Thunb.) Seud. (sin. P. imperialis S. & Z.) - Paulovnia , Arborele candelabru.
Particularităţi morfologice. Este un arbore originar din China, care ajunge la 16 m înălţime, cu tulpina
scurtă (cca 2,8 m) groasă, coroana largă şi lujerii foarte groşi, gri-închis, pubescenţi; frunzele sunt foarte mari
(de 15-20 cm), cu peţiolul foarte lung (10-15 cm), la vârf acuminate, ovate, aproape subrotunde, la bază
cordate, pe margini-întregi sau cu 3-5 lobi, pe partea superioară verzi-închis, pubescente, pe dos gri-
tomentoase; florile apar în mai şi sunt mari, cilindric-campanulate, mirositoare, palid violacee, în interior cu
dungi gălbui, dispuse în panicule mari, terminale, erecte. Fructele sunt capsule lemnoase ovoide, de 3-4 cm, cu
numeroase seminţe mici.
Paulownia lilacina Sprague.
Particularităţi morfologice. În arealul de origine arbore de talia a III-a cu coroana bogată, lujerii tineri
cu peri glanduloşi, lipicioşi, cu frunzele foarte mari (până la 30 cm lungime), lat-ovate, pe faţă verzi-mat şi pe
dos pubescente. Florile sunt lila-pal, în panicule lungi de până la 30 cm, apar vara, mai târziu ca la specia
precedentă.
Particularităţi biologice şi ecologice. Lăstăresc şi drajonează bine şi au o creştere rapidă. Sunt specii
termofile, sensibile la geruri şi îngheţuri timpurii, preferând locurile adăpostite. Sunt rezistente la secetă şi
pretind soluri profunde, uşoare şi revene. Sunt mari iubitoare de soare. Nu suportă solurile calcaroase, cele
grele şi uscate. La noi au, în general, o longevitate mai mică.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin semănături făcute iarna în seră sau răsadniţă caldă sau prin butăşire, cu
butaşi de rădăcină.
Folosire. În parcuri se foloseşte mai ales în mod izolat, fiind preţuit pentru frunzişul bogat şi înflorirea
deosebit de frumoasă.

Subclasa ASTERIDAE; Ordinul SCROPHULARIALES

Familia BIGNONIACEAE

Genul CATALPA Scop.

Cuprinde cca 12 specii originare din America de Nord şi din Asia de est, cu înălţimi variind de la 10 la
30 m. La noi se cultivă în parcuri şi grădini următoarele specii :
Catalpa bignonioides Walt. – Catalpa.
Particularităţi morfologice. Este un arbore de 15 m, originar din America, cu trunchiul frecvent strâmb,
coronamentul larg-rotund, lujerii viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari de 10-20 cm,
cordiforme, brusc acuminate, cu marginea ondulată, pe faţă verzi-deschis şi pe dos pubescente, cu peţiolul
foarte lung, de 9-16 cm. Prin frecare emană un miros neplăcut. Florile sunt mari, de 5-6 cm, albe cu pete
purpurii şi 2 dungi galbene în interior, grupate în panicule late, piramidale, terminale, apar prin iunie-iulie.
Fructele sunt capsule cilindrice, de 20-40 cm lungime, la început verzi apoi devin brune şi decorează arborele şi
în timpul iernii. Seminţele sunt plane, oblongi, aripate pe ambele părţi, cu peri mătăsoşi la extremităţi.
Catalpa speciosa Warder - Catalpa mare.
Particularităţi morfologice. Arbore care ajunge la 30-35 m înălţime, originar tot din America, cu
coroana piramidală, tulpina destul de dreaptă, scoarţa cenuşie-deschis şi ritidom care se exfoliază în plăci.
Frunzele sunt mari (cca 30 cm lungime) decât la specia precedentă, lung-peţiolate, ovate, pe dos pubescente şi
nu emană miros. Florile sunt, de asemenea, mai mari albe-gălbui în panicule mai sărace ca număr de flori decât
precedentul specimen, lungi de cca 15 cm. Fructele sunt capsule de cca 35 cm lungime, cu pereţii mai groşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Catalpa au creştere rapidă, înfrunzire tardivă şi o
cădere timpurie a frunzelor. Preferă un climat mai cald, rezistenţă mai mare la ger având catalpa mare, dar
totuşi ambele specii suferă de îngheţurile târzii. Solicită soluri profunde, revene, fertile, nisipo-lutoase.
Rezistă bine la poluarea din zonele urbane şi mai ales din cele industriale.
Sunt specii de lumină dar suportă şi semiumbra.

1
 Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin semănături executate primăvara (la 30 cm distanţă şi l cm
adâncime), mai rar prin butăşire sau prin altoire (în despicătură sau în coajă).
Folosire. Se întrebuinţează în mod individual şi în grupuri, fiind preţuită pentru bogăţia frunzelor mari,
frumuseţea florilor şi fructelor sale interesante.

Genul CAMPSIS Lour.

Gen originar din Asia de Est şi din America de Nord care include 2 specii de liane.
Campsis radicans (L.) Seem. (sin. Bignonia radicans L., Tecoma radicans (L.) Juss. - Trâmbiţa,
Campsis.
Particularităţi morfologice. Este o liană originară din America de Nord, de cca 10 m lungime, cu
rădăcini aeriene adventive cu care se fixează pe copaci şi ziduri. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 9-11
foliole ovat-oblongi de 3-6 cm, dentate pe margini, acuminate şi la bază cuneate, serate, scurt peţiolate, dispuse
opus. Florile sunt complete, roşii-portocalii de 6-9 cm, în cime sau panicule terminale, având corola în formă de
trompetă (infundibuliform-campanulată). Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu seminţe
numeroase, turtite, cu 2 aripi transparente
Campsis grandiflora (Thunb.) K.Schum. (sin. C. chinensis (Lam.) Voss., Tecoma grandiflora
(Thunb.)Loisel. - Trâmbiţa mare.
Particularităţi morfologice. Liană de lungime mai mică (până la 8 m), cu puţine rădăcini aeriene,
frunzele au 7-9 foliole ovat-lanceolate, glabre, cu vârful foarte lung iar florile sunt mai mari, roşii-oranj, în
panicule mari, rare, terminale, care apar vara-toamna.
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt liane foarte căutate pentru frumuseţea si abundenţa florilor.
Preferă solurile fertile, terenurile ferite de geruri şi scăldate de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc frecvent prin butaşi de rădăcină, recoltaţi toamna şi care se înrădăcinează în
sere sau prin butaşi lemnificaţi sau semilemnificaţi din ramurile anuale.
Folosire. În parcuri şi grădini se cultivă pentru decorarea pergolelor, zidurilor, coloanelor etc. Se
pretează la tuns (iarna) sub forme diferite. Se recomandă şi în zonele litorale.

Subclasa ASTERIDAE; Ordinul DIPSACALES

Familia CAPRIFOLIACEAE

Genul LONICERA L. - Caprifoi

Acest gen este unul dintre cele bogate în specii (circa 180), răspândit în emisfera nordică a globului,
parţial şi în cea sudică (de exemplu în Java). În parcurile din ţara noastră şi mai ales în staţiunile dendrologice
se află un sortiment bogat de specii de Lonicera, dar în flora spontană acest număr este mai redus. Speciile de
Lonicera sunt reprezentate prin arbuşti cu portul erect, agăţător sau prostrat. Frunzele la cele mai multe specii
sunt caduce, mai rar semipersistente şi persistente, de obicei întregi şi uneori lobate. Florile sunt fie perechi
axilare, fie în verticil iar uneori bracteele formează un involucru la baza perechilor de flori. Corola este
tubulară, de diferite lungimi şi fructul este o bacă divers colorată. Cele mai frecvente specii de Lonicera de la
noi sunt :
Lonicera alpingena L.
Particularităţi morfologice. Arbust de până la 2 m, cu tufe erecte, frunze de 5-10 cm, eliptice sau
oblongi, glabre, pe margini ciliate, verzi-închis pe faţă şi verzi-deschis pe dos. Flori galbene sau verzi-gălbui,
nuanţate cu roşu, dispuse pe un peduncul comun care depăşeşte cu mult lungimea florilor, apar la sfârşitul
primăverii. Fructele sunt roşii-lucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice. Specia este spontană în Carpaţi, rezistă bine la ger şi este mult
recomandată pentru stâncării.
Lonicera caprifolium L. - Caprifoiul comun.
Particularităţi morfologice. Arbust cu tulpini agăţătoare sau târâtoare de 2-3 m înălţime, cu ramuri
flexibile, lujerii tineri păroşi, frunzele sunt caduce, scurt-peţiolate, simple, invers-ovate iar cele din treimea
superioară conate, pe faţă verzi-închis iar pe dos glauce. Florile sunt puternic odorante, cu corola alb-gălbuie iar
la exterior roşiatică, apar primăvara-vara iar fructele sunt bace roşii-portocalii.
Lonicera coerulea L.
Particularităţi morfologice. Are tufe de l-1,5 m, erecte sau divergente, cu ramuri galbene-brune sau
roşii-brunii, uşor exfoliabile. Frunzele de 2-8,cm, ovate, ovat-oblongi. Flori albe-gălbui. Fruct globulos,
elipsoidal, albastru-închis. înflorire în aprilie-mai. Se plantează în grupuri şi în masive.

Lonicera chrysantha Turcz.

2
 Particularităţi morfologice. Este arbust erect de 4 m înălţime, cu frunzele lungi de 6-12 cm, rombic-
ovate sau ovat-lanceolate, pe partea superioară verzi-viu, glabre iar pe dos sunt păroase. Florile sunt alb-gălbui
apoi galbene-aurii, lungi de până la 2,5 cm şi apar în mai-iunie iar fructele sunt bace roşii coralii.
Lonicera fragrantissima Lindl. et Paxt.
Particularităţi morfologice. Arbust de cca 2 m, cu ramuri lungi, arcuite, frunzele sunt lat-eliptice sau
invers-ovate, lungi până la 7 cm, pe partea superioară verzi-închis, glabre iar pe dos albăstrui, păroase de-a
lungul nervurii principale. Florile sunt albe-gălbui, foarte parfumate, dispuse perechi pe lujerii din anul
precedent, apar primăvara devreme, înaintea înfrunzirii. Fructele sunt bace mici, sferice, roşii.
Lonicera japonica Thunb. - Caprifoi japonez.
Particularităţi morfologice. Sunt plante agăţătoare sau târâtoare, de cca 5 m lungime, cu ramuri lungi
păroase, frunze sunt persistente ovate, oblong-ovate, de 3-8 cm lungime, pe partea superioară sunt glabre, verzi
iar pe dos sunt roşii-aprins, iar florile sunt albe-gălbui, nuanţate cu roşu la exterior, odorante, dispuse câte 2 la
subsuoara frunzelor, înfloreşte în iunie-septembrie; fructele sunt mici şi negre.
Variabilitatea speciei. Cele mai frecvente varietăţi sunt: var. halliana (are flori albe apoi galbene); var.
chinensis (are flori cu nuanţe roşcate) şi var. aureo-reticulata (cu frunzele cu dungi galbene, în reţea). Având
frunzele persistente, înflorire de durată şi odorantă este mult apreciată pentru decorarea gardurilor.
Lonicera periclymenum L.
Particularităţi morfologice. Este o arbust agăţătoare, de maxim 5 m lungime, cu frunze de 4-6 cm,
ovate sau eliptice, verzi, dorsal verzi-albăstrui, pubescente. Florile sunt galbene-aurii cu nuanţe roşcate la
exterior, lungi de 4-5 cm, odorante, în ciorchini mari, care apar primăvara-var. Fructe sunt roşii..
Lonicera tatarica L. (sin. L. discolor hort., L. quadrifolia hort.) - Caprifoi tătărăsc
Particularităţi morfologice. Arbust provenit din Asia Centrală care are tufe erecte până la 3 m înălţime,
puternic ramificat, cu frunze de 4-6 cm, ovate până la ovat-lanceolate, verzi-închis cu reversul verde-glauc.
Florile sunt roz-închis sau albe, mari de cca 2,5 cm, dispuse în perechi, apar în mai-iunie iar fructele sunt roşii
sângerii, mai rar galbene.
Variabilitatea speciei. Varietăţile mai cultivate sunt: rosea (cu flori roz în exterior şi roşii carmin în
interior), grandiflora (cu flori foarte mari albe), Arnold Red (cu flori roşii-închis şi fructele roşii intens).
Folosire. Specia este foarte apreciată pentru liziera masivelor, perdele, garduri vii libere, dar şi ca
plantă izolată sau în grupuri.
Lonicera sempervirens L.
Particularităţi morfologice. Creşte ca liană, de maxim 3 m lungime, cu frunze de 3-8 cm, eliptice sau
oblong-lanceolate, verzi-închis pe faţă şi pe dos glauce, deseori păroase; florile sunt galbene-portocalii sau
stacojii, tubulare de 4-5 cm lungime, dispuse în ciorchine şi apar de la sfârşitul primăverii până toamna târziu
când apar fructele roşii.
Lonicera xylosteum L. (sin. L. villosa hort.) – Caprifoi.
Particularităţi morfologice. Este arbust până la 3 m, cu ramuri erecte sau divergente. Frunzele sunt lat-
ovate sau eliptice, lungi de 3-6 cm iar florile, în perechi, albe-gălbui, uneori nuanţate cu roşu, devin mai târziu
galbene cu înflorirea ce are loc în mai-iunie. Fructe sunt bace roşii închis.
Folosire. Creşte spontan în ţara noastră şi este indicată ca specie de lizieră.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Lonicera cresc repede, lăstăresc bine şi suportă
tunderea. Marea lor majoritate suportă bine tunderea, cu rezerve la L. pileata. Toate speciile cresc bine pe
solurile obişnuite iar L. tatarica suportă o oarecare salinitate. Cresc bine la soare dar tolerează şi semiumbra.
Sunt destul de rezistente la poluare.
Înmulţire. Înmulţirea prin seminţe se face mai rar prin seminţe cel mai des aplicându-se metodele
vegetative de înmulţire. Butăşirea se poate face « în uscat » (toamna târziu sau în ianuarie-februarie) dar şi « în
verde » (în iulie-august, mai mult pentru liane). Butaşii pot fi simpli sau cu călcâi şi încep să formeze rădăcini
în 3-4 săptămâni. Se mai poate face marcotajul mai ales cel prin muşuroire (la arbuştii erecţi) şi cel chinezesc
sau şerpuit (pentru liane). Cel mai potrivit moment pentru marcotaj este primăvara devreme, astfel ca, până
toamna marcotele să poată fi separate de plantele-mamă.
Folosire. Speciile de Lonicera sunt nelipsite în parcuri şi grădini fie ca tufe izolate, fie în grupuri, în
plantaţii masive, garduri vii sau folosite pentru îmbrăcarea gardurilor, zidurilor etc.

Genul SYMPHORICARPOS Duham.

Cuprinde cca 15 specii originare din Asia şi America de Nord, reprezentate prin arbuşti de talie mică,
erecţi sau culcaţi, cu frunze caduce, întregi, uneori lobate. Florile sunt grupate în fascicule sau spice iar fructele
sunt bace. Decorează prin frunze, flori si mai ales prin fructele care se păstrează pe plante până iarna. Cele mai
frecvente specii la noi sunt :

3
 Symphoricarpos rivularis Suksd. (sin. S. albus (L.)Blake, S. racemosus Michx.)- Hurmuz, cârmâz,
Simforicarpus.
Particularităţi morfologice. Este originar din America de Nord, creşte ca tufă erectă până la l m
înălţime, cu lujeri subţiri, erecţi, gri, fin-pubescenţi, cu frunze de 2-5 cm, eliptice, eliptic-oblongi, uneori sinuat-
lobate, pe lujerii lungi, pe faţă verzi-închis iar pe dos verzi-albăstrui, uşor pubescente. Florile sunt mici, roz, cu
corola uşor campanulată, dispuse în spice sau raceme mici, terminale sau în axila frunzei şi apar în iunie-
septembrie; fructele sunt bace mari, albe, globuloase, de 0,8-1,2 cm, moi, rămân pe lujeri şi iarna motiv pentru
care sunt foarte decorative.
Particularităţi biologice şi ecologice. Rezistă bine la ger, secetă şi fum.
Variabilitatea speciei. Există şi var. laevigatus care are frunze şi fructe mai mari ca specia tipică.
Symphoricarpos occidentalis Moench.
Particularităţi morfologice. Arbust originar din America de Nord, cu talia de 1,5 m, frunzele de 2-7
cm, eliptice sau ovate, crenate, flori roz, în fascicule sau spice, cu înflorirea este în iunie-iulie iar fructul este
alb, globulos, cu diametrul de l cm.
Variabilitatea speciei. Var. heyeri are frunze mai subţiri şi glauce. Este rezistentă la ger, secetă, fum.
Symphoricarpos orbiculatus Moench. (sin. S. vulgaris Michx.).
Particularităţi morfologice. Arbust originar tot din America de Nord, are talia de cca 2 m, cu lujerii
tineri pubescenţi, frunzele de 1,5-3,5 cm, eliptice sau rotund-ovate, verzi pe faţă, iar dorsal verzi-albăstrui,
pubescente, toamna devin deseori roşietice. Florile sunt în spice scurte sau raceme mici, în axila frunzelor, de
culoare roz şi apar vara iar fructul este globulos roşu-purpuriu, de 0,4-0,6 cm în diametru şi se menţin şi iarna
pe lujeri.
Speciile de Symphoricarpos sunt rustice, nepretenţioase, reuşind pe orice sol, în condiţii de lumină dar
chiar la umbră, sub coroanele arborilor. S. albus drajonează uşor.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe recoltate la maturitatea deplină, în octombrie-noiembrie sau chiar
în timpul iernii şi după extragerea seminţelor se păstrează seminţele nestratificate până primăvara. Se seamănă
la adâncime mică (maxim 1 cm) în substrat uşor. Butăşirea este metoda de înmulţire obligatorie pentru hibrizii
genului dar şi pentru specii, folosindu-se butăşirea în uscat, executată toamna târziu sau primăvara devreme, cu
butaşi simpli sau cu călcâi din ramuri bine lignificate.
Folosire. În grupări, masive, garduri vii sau plantaţii sub coronamentele arborilor.

Genul SAMBUCUS L.
Cuprinde cca 22 specii de arbuşti sau arbori de talie mică (rareori plante erbacee) originare din toate
regiunile continentale sau subtropicale ale globului şi sunt ornamentale prin frunze, flori dar şi fructe.
Sambucus nigra L. - Soc negru, Soc comun.
Particularităţi morfologice. Specie spontană în ţara noastră, creşte fie ca arbust de 3-5 m, fie ca arbore
de 7-10 m. Scoarţa este groasă, cenuşie, adânc-crestată, cu măduva albă şi ramurile gri ; frunzele sunt compuse,
cu 5-7 foliole eliptice de 4-12 cm, dentate pe margini, cu stipele verucoase, pe faţă verzi-închis iar dorsal verzi-
deschis uşor pubescente ; florile sunt albe-gălbui, parfumate, în cime-umbeliforme plane de 12-20 cm în
diametru care apar în mai-iunie, după înfrunzire ; fructele sunt la început roşii iar apoi devin negre, lucioase, de
0,6-0,8 cm în diametru.
Variabilitatea speciei. Are câteva varietăţi mai decorative: var. variegata (cu frunze panaşate cu alb şi
galben), var. laciniata (cu frunze laciniate), var. plena (cu flori semiduble), f. pendula (cu creştere pletoasă) ş.a.
Sambucus racemosa L.- Socul roşu, Socul de munte.
Particularităţi morfologice. Arbust care creşte spontan în regiunile montane din România, este de talie
mai redusă (3-4 m), cu lujerii subţiri, glabri şi în interior cu măduva maro-deschis, are frunze cu 5 foliole ovate,
aproape sesile, serate pe margini, care toamna devin roşiatice ; florile sunt albe-gălbui, dispuse în panicule
erecte de 3-6 cm lungime, cu apariţie primăvara târziu-vara iar fructele sunt bace roşii.
Variabilitatea speciei. Dintre varietăţi se menţionează : var. laciniata (are frunzele sectate), var.
tenuifolia (are frunzele mai fin sectate, roşcate primăvara), var. plumosa aurea (cu talie mică şi frunzele fin
divizate, aurii) ş.a.
Sambucus coerulea Raf. (sin. S. glauca Nutt.) - Socul albastru.
Particularităţi morfologice. Arbust de maxim 3 m înălţime, cu ramuri subţiri, în tinereţe cu reflexe
albăstrui, frunzele sunt imparipenate, cu 5-7 foliole, alungit-lanceolate, glabre, glauce; florile sunt albe-gălbui,
în cime-umbeliforme plane, cu diametrul maxim 15 cm, parfumate, care apar vara.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de soc lăstăresc abundent şi cresc rapid. Socul comun
este mai exigent faţă de căldură iar cel de munte este foarte rezistent la ger. Preferă solurile bogate în humus,
afânate, revene dar socul comun se adaptează şi pe soluri umede şi chiar slab sărăturate. Socul roşu nu suportă
solurile excesiv calcaroase. Speciile de Sambucus tolerează bine semiumbra.

4
 Înmulţire. Se poate face uşor prin seminţe ( iar fructele recoltate la maturitatea deplină), semănate
primăvara în câmp la maxim 1 cm adâncime şi la distanţe mai mari între seminţe. Se repică după primul an,
datorită creşterii viguroase, iar după 1-2 ani de la repicare pot fi plantaţi la loc definitiv. Pentru obţinerea unor
varietăţi ornamentale normal dezvoltate se recomandă înmulţirea vegetativă prin butăşire, efectuată în
decembrie-februarie sau în iulie-august. Se mai recomandă altoirea pentru cultivarurile valoroase, folosindu-se
procedeul în despicătură, primăvara, direct în câmp sau iarna în sere.
Folosire. Se pot utiliza ca plante solitare, în grupări sau în alcătuirea masivelor. Deoarece au nevoie de
mult spaţiu se plantează la distanţe mai mari faţă de alte exemplare. În unele situaţii se pretează şi pentru
garduri vii înalte.
Genul WEIGELA Thunb. (sin. DIERVILLA Mill.)
Cuprinde aproximativ 12 specii originare din America de Nord şi Asia de Est, care cresc sub formă de
arbuşti cu talia de 2-5 m, deosebit de ornamentali prin florile infundibuliform-campanulate, variat colorate,
grupate în cime sau panicule.
Weigela florida (Bge.)A. DC. (sin. Diervilla florida S.& Z., W. rosea Lindl.)- Veigela, Diervila.
Particularităţi morfologice. Arbust care formează tufe până la 3 m, cu frunze lungi de 5-10 cm,
eliptice sau ovat-oblongi, serate pe margini pe dos păroase iar pe partea superioară glabre, florile sunt roz,
dispuse câte 4 în axila frunzei, cu înflorirea în mai-iunie iar fructele sunt mici capsule.
Variabilitatea speciei. Forme ornamentale: f. candida (cu flori albe la început, apoi roz); var. variegata
nana, (formă pitică, cu frunze variegate), var. purpurea (cu frunzele tinere purpurii închis şi florile roz-viu) ş.a.
Weigela japonica Thunb.
Particularităţi morfologice. Arbust care se prezintă sub formă de tufe până la 3,5 m, cu frunze de 5-10
cm, eliptice, oblong-obovate, păroase; florile sunt colorate roz clar sau roşu-carmin, câte 3 (sau mai multe) pe
un peduncul scurt, apar primăvara-vara.
Weigela hortensis C.A.Mey (sin. Diervilla hortensis (S.& Z).
Particularităţi morfologice. Arbust cu origine japoneză, care atinge maxim 3 m, lăstarii tineri sunt
păroşi, frunzele ovale până la obovat-alungite, la început pubescente pe ambele feţe, apoi numai pe dos
(cenuşii) iar florile sunt grupate câte 3 pe pedunculi florali lungi, păroşi iar corola florilor este roşu carmin.
Variabilitatea speciei. Are câteva cultivaruri şi varietăţi : Nivea (cu flori albe), Bristol Ruby (cu flori
roşii-rubinii), Candida (cu flori mari albe şi frunze verzi-deschis) ş.a.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Weigela (Diervilla) se dezvoltă bine pe soluri revene,
în plin soare. Pentru a asigura creşteri viguroase şi o înflorire susţinută, tufele se taie periodic primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie. Rezistă destul de bine la ger, preferă soarele pentru o înflorire abundentă dar tolerează
şi semiumbra.
Înmulţire. Se face mai rar prin seminţe deoarece seminţele sunt mici şi greu de recoltat. Se preferă
înmulţirea prin butaşi efectuată fie vara cu butaşi semilignificaţi, fie în noiembrie, înaintea gerurilor mari, cu
butaşi lignificaţi. În unele situaţii se poate face marcotajul prin muşuroire.
Folosire. Apreciate pentru frumuseţea înfloririi, aceste specii sunt puse în valoare prin plantare izolată
sau în grupuri.
Genul VIBURNUM L.
Este foarte bogat în specii (cca 120), grupând plante sub formă de arbustoizi şi de arbori de talie mică.
Sunt plante cu frunze caduce sau persistente, opuse, întregi sau lobate. Flori sunt complete, în cime multiflore,
cele marginale sterile, albe sau roz. Fructul este o drupă uscată sau cărnoasă, globuloasă sau ovoidă, roşie-oranj
sau neagră. Cele mai frecvente specii la noi sunt :
Viburnum x botnantense Aberconw. (V. fragrans x V. grandiflorum)
Particularităţi morfologice. Hibrid obţinut în Anglia, de maxim 3 m înălţime, cu frunze caduce,
lanceolate până la ovale, de 3-10 cm; foarte apreciată este înflorirea care se desfăşoară în intervalul octombrie-
martie, cu flori tubulare, albe sau rozii, foarte parfumate.
Viburnum carlesii Hemsl.
Particularităţi morfologice. Este o specie originară din Coreea, talia maximă de 1,5 m, frunze caduce
de 3-10 cm, lat-eliptice, păroase. Florile albe cu roz la exterior, în cime emisferice, apar primăvara (aprilie-
mai). Fructe sunt bace negre-albăstrui, ovat-lunguieţe, de cca l cm în diametru.
Viburnum dentatum L.
Particularităţi morfologice. Arbust originar din America de Nord, de cca 2,5 m înălţime, cu lujerii
tineri pubescenţi, frunzele caduce, lat-ovate, dentate, subţiri, slab-pubescente pe ambele feţe iar florile sunt
albe, în inflorescenţe de cca 12 cm lăţime şi care apar vara.

5
 Viburnum lantana L. - Dârmoz, Dârmox
Particularităţi morfologice. Specie indigenă care formează tufe de până la 5 m înălţime, cu lăstari
solzos-pubescenţi, frunzele sunt caduce, de 5-10 cm, ovate până la oblongi-ovate, aspru-pubescente, cu reversul
tomentos. Florile sunt albe, fertile, grupate în cime de 6-10 cm în diametru, aplatizate, terminale, cu apariţie
primăvara-vara iar fructele sunt bace ovat-oblongi, la început roşii apoi negre.
Viburnum opulus L. - Călin
Particularităţi morfologice. Arbust care creşte spontan în ţara noastră, talie de 3-4 m, cu frunze de 4-12
cm, lat-ovate, trilobate, glabre, rugoase, subţiri, cu lobii acuţi şi dentaţi, toamna devin roşii-arămii şi sunt
caduce. Inflorescenţele au diametrul de 7-10 cm, cu flori albe, cele marginale sunt sterile şi mai mari iar fructe
sunt drupe roşii, mici, lucioase care rezistă pe ramuri şi iarna sub formă de ciorchini penduli.
Viburnum opulus forma roseum L. (sin. var. sterile DC.) – « Bulgărele de zăpadă »
Particularităţi morfologice. Arbust cu port scund foarte apreciat pentru inflorescenţele globuloase
formate numai din flori sterile, albe irizate cu puţin roz, care apar primăvara târziu - vara devreme.
Viburnum rhytidophyllum Hemsl.
Particularităţi morfologice. Este arbust de cca 3 m, originar din China, cu ramuri tomentoase, frunzele
sunt mari, de 7-18 cm lungime, ovat-oblongi sau ovat-lanceolate, rugoase, persistente, verzi-închis pe faţă iar
pe dos cenuşii sau gălbui-ruginii, puternic tomentoase. Florile sunt albe-gălbui, fertile, în inflorescenţe de 10-20
cm în diametru, aplatizate. Fructele sunt roşii la început, apoi negre lucitoare.
Particularităţi biologice şi ecologice. V. opulus şi V. lantana suportă bine tunderea. V. opulus este
deseori atacat de afide iar V. carlesii are frunzişul sensibil la boli criptogamice care determină căderea timpurie
a frunzelor. Speciile originare din Orient au nevoie de un climat mai blând (V. carlesii trebuie protejat peste
iarnă). Pretenţiile faţă de apă ale speciilor de Viburnum sunt moderate, mai exigent fiind V. opulus care se
adaptează bine pe terenuri umede. V. lantana rezistă cel mai bine la secetă. Se dezvoltă bine la soare, dar
tolerează şi semiumbra (V. opulus, V. lantana şi V. rhytidophyllum). Pretind soluri bogate iar V. lantana este
calcifil.
Înmulţire. Se poate face :
-prin seminţe , la speciile rustice, semănate direct în teren, în iulie, după recoltarea fructelor în pârgă (de
exemplu la V. lantana) sau după stratificarea seminţelor recoltate la maturitatea deplină, timp de cca 1 an.
-prin butaşi - care pot fi: lemnificaţi (la V. opulus), semilemnificaţi (la V. rhytidophyllum) sau butaşi de un
mugure, în seră.
-prin altoire - la V. opulus f. roseum - primăvara, în teren, pe tijă pentru formarea unor arbuşti cu trunchi ;
-prin marcotaj - în luna iunie la V. opulus f. roseum, V. plicatum f. rotundifolium şi V. carlesii.
Folosire. În majoritatea cazurilor se pretează ca arbuşti solitari şi în grupări iar V. opulus şi V. lantana
pot intra în compoziţia lizierei masivelor arborescente.

Genul KOLKWITZIA Graebn.

Genul este reprezentat de o singură specie:
Kolkwitzia amabilis Graebn. - Colcviţia
Particularităţi morfologice. Arbust originar din China, care se prezintă sub formă de tufe înalte de cca
2,5 m, cu ramuri lungi şi lăstarii tineri pubescenţi; frunzele sunt opuse, oval-alungite, pubescente pe dos. Foarte
decorative sunt florile albe cu roz în interior, la bază gălbui, campanulate, asemănătoare cu cele de Weigela dar
mai mici, dispuse în corimbe terminale care apar prin mai-iunie. În cultură se întâlneşte cultivarul Rosea cu
flori roz mai închis.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie subtermofilă care se comportă asemănător cu
Weigela, este destul de rustică, preferă solurile revene, expoziţiile însorite dar se adaptează şi la semiumbră.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe semănate primăvara, în seră, la ghivece sau prin butaşi erbacei,
confecţionaţi din lăstari înainte de a deveni brunii.
Folosire. Este un arbust mai puţin utilizat la noi, dar deosebit de apreciat pentru înflorirea abundentă şi
frumoasă, fiind recomandat mai ales solitar sau în grupări.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA