Sunteți pe pagina 1din 3

CAPITOLUL II

ANALIZA ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI


COMERCIALIZARE
2.1. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe
baza indicatorilor valorici
Activitatea de producţie şi comercializare în întreprinderile cu profil industrial
reprezintă o latură importantă a activităţii acestor unităţi care se reflectă asupra rezultatelor
economico-financiare obţinute.
Scopul activităţii oricărei societăţi comerciale îl constituie realizarea unor produse,
lucrări şi servicii care să satisfacă anumite nevoi sociale precum şi obţinerea unui anumit
profit ca urmare a activităţii desfăşurate.
Obiectivele analizei activităţii de producţie şi comercializare constă în urmărirea
realizării indicatorilor calitativi şi cantitativi ai producţiei, în descoperirea rezervelor
interne de creştere şi desfăşurare ritmică a producţiei precum şi de îmbunătăţire a
parametrilor de calitate.
Principalele probleme ale activităţii de producţie şi comercializare sunt
următoarele:
analiza activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici;
analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente
analiza structurii producţiei;
analiza ritmicităţii producţiei;
analiza calităţii producţiei.
Principalele surse de date pentru analiza programului de producţie sunt:
programul de producţie al întreprinderii;
dările de seamă statistice lunare, trimestriale şi anuale privind îndeplinirea
programului de producţie;
evidenţa operativă.
Programul de producţie cuprinde: nomenclatura producţiei ce urmează a fi
fabricată cu nominalizarea cantităţii şi calităţii fiecărui produs; programul de producţie
calendaristic cu precizarea termenelor de fabricaţie a diferitelor produse şi ordinea de
fabricaţie pe secţii şi ateliere; stocul normat de producţie neterminată; defalcarea
programului de producţie pe secţii, ateliere, locuri de muncă.
Dările de seamă statistice ajută la analiza îndeplinirii programului de producţie pe
luni, trimestre şi pe întregul an. Cu cât dările de seamă statistice se referă la o perioadă de
timp mai îndelungată cu atât conţinutul lor în indicatori economici este mai bogat.
Pentru ca analiza activităţii de producţie şi comercializare să fie cât mai mult
adâncită este nevoie să se utilizeze şi datele evidenţei curente (operative), care se
organizează în strânsă dependenţă cu organizarea producţiei.
Adâncirea analizei activităţii de producţie şi comercializare pe secţii se realizează
prin utilizarea dărilor de seamă a acestora care conţin un număr mai mare de indicatori faţă
de darea de seamă în întreprindere.
Evaluarea producţiei industriale
Producţia industrială este rezultatul direct şi util al activităţii productiv-industriale
a întreprinderii care se concretizează în produse finite, semifabricate şi lucrări cu caracter
20
industrial destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului productiv
şi altor necesităţi ale economiei naţionale. Valoarea construcţiilor executate în regie,
valoarea serviciilor, transportul efectuat în afara întreprinderii, valoarea materiilor prime şi
semifabricatelor cumpărate şi revândute nu sunt incluse în valoarea producţiei industriale
întrucât nu constituie rezultate utile ale activităţii întreprinderilor.
Evaluarea producţiei industriale se face prin mai multe metode:
metoda unităţilor naturale;
metoda unităţilor convenţionale;
metoda unităţilor de muncă;
metoda valorică.
Metoda unităţilor naturale se poate utiliza pentru evaluarea producţiei industriale la
întreprinderile ce produc un singur produs sau produse foarte asemănătoare; această
metodă se poate folosi numai la acele întreprinderi la care producţia are caracter omogen,
cum ar fi: extracţia de cărbune, producţia de ciment, producţia de fontă şi oţel sau
producţia de energie electrică. Dezavantajul acestei metode este acela că nu permite ca în
producţia industrială să se includă producţia neterminată şi lucrările cu caracter industrial
Metoda unităţilor convenţionale poate fi utilizată pentru evaluarea producţiei
industriale la întreprinderile cu produse similare, produse pentru care se pot stabili
coeficienţi de echivalenţă pentru transformarea întregii producţii într-un singur produs luat
ca etalon. Mărimea coeficienţilor de transformare se poate stabili după mai multe criterii:
durata procesului de producţie, preţul de vânzare, consumul de muncă pentru obţinerea
produselor sau consumul de materie primă. Dezavantajul acestei metode ar fi faptul că
coeficienţii de transformare în produs etalon au la bază un singur criteriu, fapt ce limitează
utilizarea acestei metode.
Metoda unităţilor de muncă se utilizează în orice întreprindere indiferent dacă
producţia este omogenă sau se produce un bogat sortiment în care procesul de muncă se
desfăşoară pe bază de normă de timp.
Acest mod de exprimare a producţiei industriale permite ca în analiză să se
urmărească mai multe aspecte:
- raportul dintre consumul de muncă vie şi materializată;
- compararea volumului producţiei exprimată în ore normă cu timpul efectiv consumat;
- urmărirea productivităţii muncii.
Este cunoscut că între diferite categorii de muncă există deosebiri în ceea ce
priveşte calificarea forţei de muncă şi complexitatea muncii. Aceste aspecte nu sunt luate
în considerare când producţia industrială se exprimă în unităţi de muncă ceea ce reprezintă
un inconvenient al acestei metode, limitându-se în acelaşi timp utilizarea ei.
Metoda valorică este metoda cea mai larg utilizată şi care înlătură inconvenientele
tuturor celorlalte metode.
Printre avantajele acestei metode amintim:
- exprimarea întregului volum de activitate la diverse nivele respectiv întreprindere, ramură
sau economie naţională;
- cuprinde atât producţia finită cât şi producţia neterminată şi lucrările cu caracter
industrial;
- permite calcularea unor indicatori ca: producţia exerciţiului, producţia marfă, valoarea
adăugată, productivitatea muncii;
- prin intermediul preţurilor diferenţiate pe calităţi, permite exprimarea calităţii producţiei
şi determinarea pierderilor cauzate de neîndeplinirea condiţiilor de calitate;
- ajută la stabilirea proporţiilor între ramurile economiei naţionale şi a schimbărilor
structurale apărute în economia naţională.
21
Dezavantajele acestei metode constau în aceea că nu permite delimitarea corectă a
volumului producţiei ca urmare a creşterii ponderii muncii materializate şi este influenţată
de modificările intervenite în structura producţiei şi în nivelul preţurilor.
Exprimarea valorică se poate face în preţuri curente sau în preţuri constante
comparabile.
Principalii indicatori valorici ce exprimă volumul producţiei industriale sunt:
producţia exerciţiului;
producţia marfă fabricată;
valoarea adăugată;
cifra de afaceri.