Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

Facultatea de Drept

Referat la disciplina
Drept international privat
Legea aplicabilă condițiilor de formă ale actului juridic
Prof.univ.dr. Lupaşcu Dan

Intocmit :
Student : Dragomir (Dumitrescu ) I. Valeria
Drept ID , Anul 4 -Grupa 01

Page 1 of 9
Legea aplicabilă condițiilor de formă ale actului juridic
Raportul de drept internaţional privat se defineşte ca fiind o relaţie socială patrimonială sau
nepatrimonială – ce conţine un element de extraneitate şi care este reglementată prin
norme specifice dreptului internaţional privat.
Raportul de drept internaţional privat se deosebeşte de raportul de drept intern prin
existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate, fapt ce generează probleme ce nu
există în cazul raporturilor de drept intern supuse, aproape mereu, legii naţionale. Prezentul
articol îşi propune să realizeze o scurtă prezentare a elementului de extraneitate ca factor
de distingere a raporturilor de drept internaţional privat faţă de raporturile de drept intern.
Având în vedere că raportul de drept internaţional privat este o specie de raport juridic, în
definirea acestuia trebuie plecat de la ceea ce înseamnă raportul juridic, în general. Astfel,
ţinând cont de faptul că, în literatura de specialitate juridică, se consideră că raportul juridic
desemnează o relaţie social reglementată de norma de drept1 , apărată destat şi
caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice2 , se poate identifica şi definiţia
raportului de drept internaţional privat. Raportul de drept internaţional privat se defineşte
ca fiind o relaţie socială – patrimonială sau nepatrimonială – ce conţine un element de
extraneitate şi care este reglementată prin norme specific dreptului internaţional privat.
Potrivit 2557, alin. 2 din Codul Civil român raporturile de drept internaţional privat pot fi
raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu elemente de
extraneitate.
Raportul de drept internaţional privat se deosebeşte de raportul de drept intern prin
existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate3 , fapt ce generează probleme ce
nu există în cazul raporturilor de drept intern supuse, aproape mereu, legii naţionale4
Există şi alte raporturi juridice, cum ar fi cele de drept administrativ, drept financiar sau
drept penal care, deşi pot implica un element de extraneitate, nu pot fi considerate ca
aparţinând dreptului internaţional privat,deoarece acestea fac parte din sfera dreptului
public, iar, în cazul lor, nu există posibilitatea generării unui conflict de legi5 , poziţia părţilor
fiind de subordonare juridică, statul acţionând în temeiul autorităţii sale6 ,ca titular de
suveranitate7 .

1
Gh. Beleiu, Drept civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995, p. 63.
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 289.
3
Aşa numitele foreign elements în sistemul de drept anglo-saxon. (M. R. O. Curelar, Dicţionar juridic
englezromân, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2011, p. 116).
4
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 2.
5
Ibidem, p. 4
6
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică
atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea
acestora se realizează în baza legii penale române, indiferent de calitatea făptuitorului, cetăţean român,
cetăţean străin sau apatrid, cu domiciliul în România sau în străinătate. (C. Mitrache, Drept penal român –
partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 51). Potrivit art. 8, alin. 1 din Codul
penal al României, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. În conformitate cu
dispoziţiile art. 8, alin. 2 din Codul penal prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea

Page 2 of 9
Originea şi semnificaţia termenului – extraneitate.
Acest termen provine de la cuvântul din limba latină – extraneus – care însemna din afară,
străin8 . Potrivit Dicţionarul explicativ al limbii române, extraneitate semnifică caracterul
străin al unui element cuprins într-un raport juridic ce necesită aplicarea unei legi
nenaţionale9.
Elementul de extraneitate este o împrejurare de fapt legată de un raport juridic datorită
căreia acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (sau legi aparţinând unor ţări
diferite)10. Acest element este străin prin raportare la sistemul de drept al forului, adică al
instanţei (judecătoreşti sau arbitrale)/al autorităţii dintr-un stat învestită cu soluţionarea
unei speţe de drept internaţional privat11 .
Elementul de extraneitate nu este un element de structură al raportului juridic12, dar este
principalul factor de distingere a raporturilor de drept internaţional privat faţă de
raporturile de drept intern13 .
Prezenţa elementul de extraneitate într-un raport juridic etermină, uneori, apariţia
conflictului de legi, mărind complexitatea problemelor ce reclamă soluţionare deoarece el
face posibilă aplicarea legii străine, iar,alteori, determină aplicarea normelor materiale
interne sau unificate14.
Cu alte cuvinte, se poate spune că elementul străin transformă raportul juridic civil, în sens
larg, într-un raport de drept internaţional privat, pentru reglementarea căruia normele
specifice dreptului internaţional privat pot dispune aplicarea dreptului străin sau al dreptului
forului15 .

teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat. Potrivit alin. 3 al
aceluiaşi articol prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe
teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
Prevederi similare se regăsesc şi în legislaţia altor state. Pentru detalii privind infracţiunile cu elemente de
extraneitate a se vedea şi E. G. Simionescu, The concept of offense in the new Criminal Code, AGORA
International Journal of Juridical Sciences, Nr. 3/2013, p. 169-179; E. G. Simionescu, Recidiva internaţională în
reglementarea noului Cod Penal, Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe
Juridice, nr. 3/2011.
7
I. Macovei, Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 9; D. Al. Sitaru, Drept
internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.2011 D. Lupaşcu, D. Ungureanu, op. cit., p. 13. 13
A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.
8
D. Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 11.
9
***Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975,
p. 318.
10
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, op. cit., p. 1.
11
A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.
12
Elementele constitutive ale raportului juridic sunt: părţile, conţinutul şi obiectul. Fiind constitutive, adică
esenţiale, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic
civil. (Gh. Beleiu, op. cit., p. 64).
13
13 A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.
14
I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21.
15
I. Filipescu, M. Jakotă, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 8.

Page 3 of 9
Determinarea elementelor de extraneitate şi efectele pe care acestea le produc diferă de la
un sistem de drept la altul deoarece elementele de extraneitate sunt considerate în funcţie
de un anumit sistem de drept şi, nu, în general16.
Spre exemplu, pentru determinarea legii naţionale a persoanei fizice, unele sisteme de drept
consideră că elementul de extraneitate îl constituie cetăţenia, iar alte sisteme de drept
consideră că îl constituie domiciliul persoanei fizice17 .
Prin raportare la subiectele raportului juridic pot constitui elemente de extraneitate:

 pentru persoanele fizice: cetăţenia, reşedinţa, domiciliul, în anumite sisteme de


drept chiar şi religia;
 pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul social, locul de înmatriculare,
fondul de comerţ, centrul economic etc18 .
Prin raportare la obiectul raportului juridic19 pot constitui elemente de extraneitate:

 locul situării bunurilor imobile;


 locul unde se află raportare la conţinutul raportului juridic pot constitui elemente de
extraneitate:  locul încheierii actului juridic;
 locul executării actului juridic sau locul unde urmează să-şi producă efectele un act
juridic;  locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii;
 locul producerii prejudiciului, când acesta diferă de locul delictului;
 locul producerii evenimentului, în cazul evenimentelor naturale (naştere, deces,
calamitate naturală etc)20 .
Prin raportare la aspectele de procedură este element de extraneitate:

 locul judecării litigiului. Problemele juridice ridicate de prezența elementului de


extraneitate în cadrul unui raport juridic.
În legătură cu prezența elementului de extraneitate în cadrul unui raport juridic se pot ridica
următoarele probleme juridice21:

 determinarea instanţei competente pentru soluţionarea unui litigiu de drept


internaţional privat;
 determinarea legii procedurale aplicabile pentru soluţionarea litigiului de drept
internaţional privat;

16
16 M. Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 194.
17
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 20 D. Lupaşcu, D. Ungureanu,
op. cit., p. 13-14.
18
. D. Lupaşcu, D. Ungureanu, op. cit., p. 13.
19
M. Bojincă, Unele consideraţii privind obiectul actului juridic civil, Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi”
din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2011.
20
D. Lupaşcu, D. Ungureanu, op. cit., p. 13-14.
21
Pentru detalii privind problemele juridice ridicate de raportul de drept internaţional privat vezi A. Mayss,
Principles of conflict of laws, third edition, Cavendish Publishing Limited, London, United Kingdom, 1998, p. 1-
2.

Page 4 of 9
 determinarea legii aplicabile /sistemului de drept aplicabil raportului de drept
internaţional privat;  determinarea legii materiale aplicabile raportului de drept
internaţional privat;
 determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine sau a sentinţelor arbitrale
străine;
 determinarea efectelor unui drept dobândit în străinătate prin aplicarea unei legi
străine22 .
Problemele juridice privind determinarea instanţei competente pentru soluţionarea unui
litigiu de drept internaţional privat, determinarea legii procedurale aplicabile pentru
soluţionarea litigiului de drept internaţional privat şi determinarea efectelor hotărârilor
judecătoreşti străine sau a sentinţelor arbitrale străine sunt chestiuni ce vizează instituţia
juridică specifică dreptului internaţional privat cunoscută sub denumirea de conflicte de
jurisdicţii. Problemele juridice privind determinarea legii aplicabile sistemului de drept
aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate sunt chestiuni ce vizează instituţia
juridică specifică dreptului internaţional privat cunoscută sub denumirea de conflicte de
legi.
Raporturile juridice de drept internaţional privat pot fi reglementate fie cu ajutorul
normelor de conflict, care indică legea competentă a cârmui raportul cu element străin, fie
cu ajutorul normelor materiale care se aplică direct, nemijlocit raportului juridic. Există
situaţii când apar conflicte la nivelul normelor conflictuale care indică lege aaplicabilă
raportului juridic respectiv si astfel se creează conflicte pozitive si conflicte negative ale
normelor conflictuale.
În ceea ce priveste conflictul pozitiv, soluţia este una relativ simplă, deoarece se aplică legea
forului, dar in privinţa conflictului negativ al normelor conflictuale se pune problema
aplicării tehnicii retrimiterii.
În cazul acestui conflict, retrimiterea ridică întrebarea ce rol au normele conflictuale străine,
ar trebui să se considere că retrimiterea se face la întreg sistemul de drept, incluzând si
normele conflictuale. Sau retrimiterea face referire doar la dreptul intern, material al
statului.
Se observă că termenul retrimitere: apare în asociere cu alte noţiuni specific dreptului
internaţional privat, cum ar fi legea străină aplicabilă, norme conflictuale, asa încât pentru a
elucida problema retrimiterii se impune analiza contextului în care aceasta apare si
prezentarea succintă a noţiunilor cu care retrimiterea se asociază.
Norma conflictuală este o normă juridică, specifică dreptului internaţional privat, care nu
reglemementează în mod direct raportul juridic cu elemente de extraneitate, ea
desemneaza doar norma direct aplicabilă, soluţionând astfel conflictul de legi. Prin urmare,
norma de conflict este o normă de trimitere sau de fixare, având un caracter
prejudicial, prealabil si indirect.

22
22 N. Diaconu, op. cit., p. 25

Page 5 of 9
După desemnarea legii interne aplicabile în cauză, rolul normelor de conflict încetează,
conflictul de legi se considera soluţionat si intră în acţiune norma de drept interna ţării care
va cârmui raportul juridic cu element străin, judecătorul urmând să aplice aceste norme
materiale. Prin elementul de extraneitate, raportul juridic de drept internaţional privat intră
în contact cu mai multe sisteme de drept, fiecare sistem de drept putând să reglementeze
diferit raportul juridic respectiv.
Norma de conflict poate figura în dreptul intern al fiecărui stat, reglementarea lor putând fi
diferită de la un stat la altul.
Normele de conflict mai pot fi cuprinse în convenţii internaţionale la care statul este parte;
în acest caz normele au caracter uniform pentru statele semnatare ale convenţiei.
În cazul în care normele conflictuale au un caracter uniform, retrimiterea nu îsi găseste
aplicabilitatea, deoarece nu se mai creează un conflict negativ al normelor conflictuale,
această condiţie fiind una esenţială în aplicarea tehnicii.
Majoritatea soluţiilor conflictualiste împărtăşite de sistemele de drept de-a lungul timpului
au un caracter bilateral, întrucât prin intermediul lor se pot rezolva toate situaţiile avute în
vedere, adică atât cele care privesc competenţa legii proprii, cât şi cele care privesc
competenţa legii străine . În ceea ce priveşte sfera raporturilor la care pot exista norme
conflictuale, dat fiind că norma conflictuală soluţionează conflictul de legi, indicând legea
competentă a cârmui raportul juridic, rezultă că o asemenea normă nu poate exista decât în
acele materii în care pot apărea conflicte de legi, în consecinţă, norma conflictuală nu poate
exista în privinţa acelor raporturi cârmuite în exclusivitate de legea forului, deoarece legea
străină nu îşi găseşte aplicare (domeniul penal, fiscal, administrativ etc.)
Referitor la sistemul de drept căruia îi aparţin normele conflictuale, regula este că norma
conflictuală aparţine sistemului de drept al instanţei sesizate, indiferent dacă aceasta este o
instanţă de judecată, de arbitraj sau orice alt organ de jurisdicţie.
Aşadar, instanţa sesizată aplică, în principiu, propria sa normă conflictuală, acest lucru fiind
justificat de mai multe argumente, printre care menţionăm: normele conflictuale sunt, în
general, norme imperative (cu excepţia celor din materia contractelor), instanţele
judecătoreşti sunt organe ale statului forului şi deci ele trebuie să aplice propria normă
conflictuală, numai legea forului apare ca determinată, în mod logic, în momentul în care se
pune problema aplicării normei conflictuale (legea cauzei nu este stabilită în acel moment, ci
urmează a fi stabilită ulterior şi anume ca efect al aplicării normei conflictuale) . Normele
materiale sau substanţiale sunt izvor al dreptului internaţional privat atunci când
guvernează raporturi juridice cu element de extraneitate.
Spre deosebire de normele conflictuale care rezolvă doar conflictul de legi, cele materiale
cârmuiesc în mod direct aceste raporturi. Cele mai importante norme materiale aparţinând
dreptului internaţional privat sunt cele care reglementează două instituţii principale ale
acestei ramuri de drept: condiţia juridică a străinului şi efectele hotărârilor judecătoreşti şi
arbitrale străine .

Page 6 of 9
Totodată, trebuie menţionat că norma conflictuală are o aplicare prealabilă faţă de norma
materială. După ce instanţa se declară competentă se determină mai întâi sistemul de drept
aplicabil şi abia apoi se determină din acest sistem norma materială. În cadrul normelor
materiale care interesează dreptul internaţional privat o poziţie specială o ocupă normele
de aplicaţie imediată, care se definesc ca fiind norme materiale care aparţin dreptului intern
al statului forului şi care, datorită caracterului lor de imperativitate se aplică cu prioritate
unui raport juridic cu element de extraneitate, excluzând aplicarea normelor conflictuale.
(Ex. art. 19, al. 2 din Legea 105/1992: „Un cetăţean român aflat în străinătate poate încheia
o căsătorie doar în faţa autorităţilor locale de stat sau a agentului diplomatic sau
funcţionarului consular”.
Această dispoziţie înlătură de la aplicare norma conflictuală cuprinsă în art. 19, al. 1 ce
prevede: „forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează”). Realizând o comparaţie între normele de aplicaţie imediată şi normele
conflictuale identificăm că ambele privesc raporturi juridice cu elemente de extraneitate, ce
au un punct de legătură cu ţara forului şi ambele aparţin sistemului de drept intern al unui
stat;
Cu toate acestea, normele conflictuale sunt norme de trimitere (care nu oferă soluţia pe
fond, ci doar plasează raportul juridic de drept internaţional privat în sfera unui anumit
sistem de drept), pe când normele de aplicaţie imediată sunt norme materiale, care conţin
ele însele soluţia pe fond şi se aplică cu prioritate faţă de orice altă normă incidentă în
cauză, înlăturând astfel, posibilitatea aplicării unui drept străin în cauză.
Deşi constituie excepţii de la regula aplicării normelor conflictuale, prioritatea normelor de
aplicaţie imediată se justifică prin gradul lor înalt de imperativitate (sunt de ordine publică în
dreptul internaţional privat al forului), ce determină ca statul forului să nu accepte aplicarea
în cauză a unei legi străine, deşi acel raport juridic are element de extraneitate .
Rezultă, aşadar, că atâta timp cât lipseşte elementul de extraneitate, regulile dreptului
intern rezolvă problemele private, însă dacă apare un element de extraneitate trebuie să se
recurgă la soluţiile dreptului internaţional privat, al cărui conţinut este compus în principal
din norme juridice specifice – normele conflictuale, care cu o structură proprie, diferită de
cea a normelor juridice de drept intern, soluţionează conflictul de legi, ce constituie
principala materie de drept internaţional privat.
În legătură cu un asemenea raport juridic se pot ridica următoarele probleme: determinarea
instanţiei competente a soluţiona litigiul, determinarea legii procedurale aplicabile,
determinarea legii aplicabile raportului juridic respectiv, determinarea efectelor hotărârilor
judecătoreşti străine sau sentinţelor arbitrale străine. Primele două problem ţin de
conflictul de jurisdicţii, iar cea de-a treia de conflictul de legi. (I. Filipescu, A. Filipescu, Drept
internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002, p. 31).
Când normele privind conflictul de legi ale instanţei sesizate indică o legislaţie străină, s-ar
putea întâmpla ca aceasta din urmă să desemneze ea însăşi, prin aplicarea propriilor norme
în materie de conflict de legi, o altă legislaţie aplicabilă.

Page 7 of 9
De exemplu: regula franceză a conflictului de legi desemnează legislaţia engleză ca fiind cea
care stabileşte capacitatea unei persoane de naţionalitate engleză care are reşedinţa în
Franţa. Totuşi, regula engleză a conflictului de legi trimite la legislaţia ţării de reşedinţă, şi
anume legislaţia franceză.

Aplicarea legii străine se înlătură:

a. dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român;


b. dacă a devenit competentă prin fraudă.

În cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română.

Legea română stabileşte numai conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat
roman în următoarele materii:

 libertatea căsătoriei (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 105/1992)


 determinarea întinderii obligaţiei de întreţinere (art. 35 alin. 2 din Legea nr.
105/1992)
 limitarea prejudiciului (art. 116 şi 119 din Legea nr. 105/1992)
 proba cu martori şi cu prezumţii ale instanţei, chiar dacă acestea nu sunt admise de
legea străină (mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, puterea
doveditoare a înscrisului constatator al unui act juridic, proba faptelor - art. 161 alin.
1 şi 2 din Legea nr. 105/1992)
 competenţa exclusivă a jurisdicţiei române constituie un temei de refuz al
recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine în România (art. 168 alin. 1 pct. 2 şi
art. 151 din Legea nr. 105/1992)
 aplicare unei alte legi decât cea română în materia stării civile şi capacităţii
cetăţenilor români cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti străine a cărei soluţii
diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii străine constituie un temei de refuz al
recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti străine în România (art. 168 din Legea nr.
105/1992)

Legea română ocroteşte ordinea publică de drept internaţional privat a oricărui sistem de
drept:

 testatorul poate supune transmiterea pentru moştenire a bunurilor sale altei legi
decât cea naţională (succesiune mobiliară) sau legea locului situării bunului
(succesiune imobiliară) fără a înlătura dispoziţiile ei imperative (art. 68 din Legea nr.
105/1992)
 dacă legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune sub sancţiunea
nulităţii o anumită formă solemnă, nicio lege nu o poate înlătura (art. 71 şi 72 din
Legea nr. 105/1992)
 legea convenită de părţi pentru a cârmui contractul de muncă (lex voluntatis) este
aplicabilă numai dacă nu aduce restrângere ocrotirii pe care o asigură salariatului
(art. 101)

Page 8 of 9
Domeniile ordinii publice de drept internaţional privat reprezintă starea civilă, capacitatea şi
relaţiile de familie ale persoanelor fizice (drept materiale) şi cel al încălcării competenţei
exclusive a jurisdicţiei române (art. 168 alin. 1 pct. 2 şi art. 151 din Legea nr. 105/1992).

Domeniile în care poate apărea frauda la lege sunt starea civilă, capacitatea şi relaţiile de
familie ale persoanei fizice, statutul organic la persoanei juridice, regimul juridic al bunului
mobil, forma exterioară a actelor juridice, conţinutul contractelor.

Bibliografie
Gh. Beleiu, Drept civil, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1995
M. Bojincă, Unele consideraţii privind obiectul actului juridic civil, Analele Universităţii
„Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2011. M. R. O. Curelar,
Dicţionar juridic englez-român, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2011
I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009
I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
I. Filipescu, M. Jakotă, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968
A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
D. Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012
A. Mayss, Principles of conflict of laws, third edition, Cavendish Publishing Limited, London,
United Kingdom, 1998
I. Macovei, Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011 M. Mihăilă,
Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
C. Mitrache, Drept penal român – partea generală, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1997
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996 E. G. Simionescu, The
concept of offense in the new Criminal Code, AGORA International Journal of Juridical
Sciences, Nr. 3/2013
E. G. Simionescu, Recidiva internaţională în reglementarea noului Cod Penal, Analele
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 3/2011
D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
***Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1975

Page 9 of 9

S-ar putea să vă placă și