Sinoadele in cultul si iconografia Bisericii Ortodoxe

Sinoadele - ecumenice si locale sau particulare - constituie unul din capitolele cele mai interesante si mai bogate din

viata spirituala a Bisericii. Intre acestea, Sinoadele ecumenice - sapte la numar - au jalonat si framantat o epoca de

circa 460 de ani (325-787), promovand si reliefand istoria crestina ca putine alte evenimente. Hotararile lor doctrinale,

disciplinare si liturgice au constituit si constituie si astazi o "magna charta" a vietii Bisericii crestine si imprima valoare

deosebita celor sapte Sinoade ecumenice, fiind un izvor nesecat pentru credinta, disciplina si morala crestina si

continuand sa exercite si azi, o binecuvantata influenta asupra credintei si vietii bisericesti.

Coincizand, in timp, cu perioadele a doua si a treia patristice, adica cu viata si creatiile, de o exceptionala valoare, ale
unor Parinti bisericesti ca: Sfantul Antonie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Chiril al

Ierusalimului, Ioan Gura de Aur, Chiril al Alexandriei, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sofronie al Ierusalimului,

Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschinul si altii, sinoadele-au beneficiat in chip fericit de luminile si adancimile lor

spirituale; operele multora dintre ei au constituit material documentar si au oferit formule adecvate pentru sinoade, in

problemele discutate; altii dintre Parinti au facut parte din adunarile sinodale sau au prezidat sedintele lor de lucru.
Asa se explica inaltul nivel spiritual si speculativ al sinoadelor ecumenice, precum si deosebita lor autoritate
bisericeasca.

Sinoadele ecumenice si-au exercitat si isi exercita, incepand cu primul dintre ele, autoritatea si influenta, neintrerupt,

de mai bine de 16 veacuri, in Biserica si in cultura crestina. Scopul lor principal a fost pastrarea unitatii de credinta si

a disciplinei sub aceeasi cupola a Ortodoxiei si mentinerea sau restaurarea climatului de intelegere si dragoste intre

conducatorii diferitelor Biserici, pe de o parte, si intre crestinii in ansamblu, pe de alta.

Importanta hotararilor acestor sinoade, unanim apreciata si recunoscuta in istoria crestinismului ortodox, a facut ca

Biserica sa imortalizeze, pentru totdeauna, atat in cultul, cat si in iconografia ei, amintirea lor, atat de binefacatoare

pentru doctrina, morala si disciplina ei.

Sinoadele in cultul Bisericii Ortodoxe

O prima forma de cinstire a sinoadelor este pomenirea lor in cultul crestin. Biserica Ortodoxa are in calendarul ei mai

multe zile liturgice, special consacrate comemorarii si cinstirii celor mai importante dintre cele sapte sinoade

ecumenice, si anume :

1. Duminica a saptea dupa Pasti, inchinata amintirii celor 318 Parinti de la intaiul sobor ecumenic din Niceea (325),

amintire care este cinstita si in Bisericile Orientale, necalcedoniene.

2. Duminica intaia dupa 16 iulie, inchinata amintirii Sfintilor Parinti de la Sinodul al patrulea ecumenic, de la Calcedon

(451).
3. Duminica intaia dupa 11 octombrie, inchinata cinstirii Sfintilor Parinti de la Sinodul al saptelea ecumenic, de la

Niceea (787).

1. In Bisericile Ortodoxe de rit bizantin, comemorarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea este facuta in a saptea
duminica dupa Sfintele Pasti. La armeni aceasta are loc sambata care precede saptamana de pregatire a inaltarii

Sfintei Cruci. La sirieni comemorarea aceasta se face in ziua de 29 mai, fiind unita cu cinstirea Sfantului Dionisie din

Alexandria. In Biserica Copta (Egipt), amintirea Sinodului intai Ecumenic se face la 9 noiembrie, in insasi zdua

Sfantului Dionisie.

In "Sinaxarul de la Sdrmond", editat de H. Delehaye, se fixeaza la 29 mai "pomenirea sau amintirea Sfintilor Parinti,

care la primul sinod, acela de la Niceea, au proclamat pe Fiul consubstantial cu Dumnezeu-Tatal si au condamnat pe

nelegiuitul Arie, capetenia ereziei."

2. Alte redactari din secolele al XII-lea, al XIII-lea si al XIV-lea (Codex Parisiensis din 1575 si Codex Vindobonensis)

plaseaza aceeasi comemorare la 26 sau la 28 mai. Un altul, Codex Coisleanus, 223, din 1301, pune la 7 mai aceasta

sarbatorire, fara nici o referire la sarbatoarea (Pastilor, iar in alte manuscrise asemanatoare, sarbatoarea e plasata la

14 ianuarie, la 25 martie etc.

Duminica sarbatoririi primului Sinod Ecumenic este denumita si "duminica celor 318 sfinti Parinti de la Sfantul intaiul

sobor din Niceea". Plasarea ei la anumite date fixe in luna mai, se explica prin faptul ca la acele date a cazut

duminica a saptea dupa Pasti in anii respectivi.

2. A doua sarbatoare inchinata unui sinod ecumenic in calendarul bizantin este duminica dintre 13-19 iulie, in care se

pune slujba Sfantilor Parinti de la Sinodul al patrulea ecumenic (Calcedon, 451). Salaville, face precizarea ca in

aceasta duminica pe primul plan se afla sarbatorirea Sinodului al 4-lea Ecumenic, dar se adauga si cea a sinoadelor

al doilea, al treilea, al cincilea si al saselea ecumenic, neumbrind amintirea Sinodului al patrulea din Calcedon.

Evangheliarul bizantin din secolul al XI-lea (Codex 426 din Metokhion - Constantinopol), precizeaza ca in duminica

dintre 13-19 iulie inclusiv se face amintirea "celor 360 de Sfinti Parinti adunati in cel de al patrulea sfant si mare sinod

ecumenic din Calcedon", cand, dupa regula Bisericii, se pune Evanghelia de la Matei, V, 14-,16: "Voi sunteti lumina

lumii". Acelasi Evangheliar precizeaza ca "intre 6 si 12 iulie se sarbatoreste unirea marii Biserici". Este vorba de

reunirea a doua parti opuse - nicolaitii si "utimienii - mult timp despartiti in timpul certei tetragamice de pe timpul lui

Leon al Vl-lea inteleptul, reunire care a fost celebrata la "Sfanta Sofia" din Constantinopol intr-o duminica din iulie,

anul 920.
Evangheliarul din secolul al XI-lea continua, punand in legatura cele trei sarbatori ale lui "Tomus unionis", ale celui

de-al patrulea Sinod ecumenic si ale sinodului din Constantinopol, de la anul 536, denumit, din eroare, Sinodul al

cincilea ecumenic.

In duminica urmatoare Biserica Ortodoxa pomeneste pe Sfintii Parinti care, la al cincilea Sinod Ecumenic, s-au unit

impotriva lui Sever de Antiohia. In ciuda confuziilor sigure referitoare la aceste indicatii de timp, Evangheliarul din

secolul al XI-lea mentioneaza trei duminici din iulie, numite - se pare - dupa adevarata lor succesiune in calendar,

unde sunt indicate, una dupa alta, sarbatorile la rand, amintirea impacarii din 920, aceea a Sinodului din Calcedon si

apoi aceea a Sinodului din anul 536, gresit numit "sinodul al cincilea ecumenic".

In prima dintre "duminicile cu date schimbatoare" care cad intre 6 si 12 iulie se sarbatorea deci refacerea unitatii marii

Biserici, in a doua, de la 13-19 iulie se praznuieste comemorarea Sinodului al patrulea Ecumenic din Calcedon, iar in

a treia, de la 20-26 iulie, "al cincilea sinod. impotriva nelegiuitului Sever".

In Calendarul Constantinopolitan sau Minologhiul Evangheliar de la mijlocul secolului al VIII-lea (dupa 740), publicat

de Morcelli, in 1788, se spune ca la 16 iulie se face comemorarea comuna a celor 630 de sfinti Parinti de la

Calcedon; 318 Parinti de la Niceea (325), a celor de la Constantinopol (381) si a celor de la Efes, din 431. Sunt

mentionate aici, deci, sarbatoarea comuna a primelor patru sinoade ecumenice, la 16 iulie, cu plasarea in primul plan

a sinodului de la Calcedon (451), precizand ca in duminica urmatoare se face sarbatorirea sinodului din

Constantinopol, de la 536. Amintirea particulara a sinodului din 536, fixata in duminica de dupa 16 iulie, este in

stransa legatura istorica cu sinodul din Calcedon.

Este foarte probabil ca cea mai veche dintre toate comemorarile sinodale este cea de la 16 iulie 518 - a sinodului al

patrulea ecumenic de la Calcedon cand credinciosii au cerut patriarhului Ioan sa restabileasca autoritatea Sinodului

al patrulea Ecumenic si sa-l alunge pe Sever de Antiohia.

Al cincilea sinod sarbatorit este cel local, din 536, de la Constantinopol (2 mai - 4 iulie), care l-a condamnat pe Sever

de Antiohia, Petru de Apamea, Antim de Constantinopol, sinod confirmat la 6 august 536 prin novela XLII a

imparatului Justinian cel Mare (527-565).

Minologhiul lui Vasile (primul sfert al secolului al XI-lea) fixeaza comemorarea "celor 65 de parinti reuniti la al cincilea

sinod", tinut sub patriarhul Mina al Constantinopolului la 25 iunie

Cea de a doua sesiune a Sinodului al saselea Ecumenic (680-681) este amintit in Sinaxar la 14 septembrie.
3. Sinodul al saptelea Ecumenic, tinut la Niceea, in 787, este celebrat printr-un serviciu special, in prima duminica de

dupa 11 octombrie, care cade intre 11 si 17 octombrie inclusiv. Sinodul acesta mai este amintit si intr-un "Apostol" in

manuscris, din secolele al XI-lea - al XII-lea (Codex Sinaiticus, 282) ".

In concluzie, se poate afirma ca: in sarbatoarea de la 16 iulie trebuie vazuta, de fapt, adevarata sarbatoare a

Sinoadelor Ecumenice. Sinaxarele zilelor respective prezinta importanta lor, iar Parintii participanti sunt cinstiti ca

sfinti de catre Biserica, in totalitatea lor, cei mai importanti fiind pomeniti nominal, pentru meritele lor deosebite.

Sinoadele in iconografia Bisericii Ortodoxe

O alta forma de cinstire a sinoadelor este si zugravirea lor in iconografia bisericeasca. Arta crestina, in diferitele ei

manifestari, printre care se numara si iconografia, a reprezentat inca de timpuriu, in biserici si palate episcopale ori

domnesti, imagini ale sinoadelor ecumenice ori locale, ca o recunoastere, din partea Bisericii crestine, a importantei

deosebite a acestora pentru viata si activitatea ei ulterioara.

Prima reprezentare a sinoadelor ecumenice, cunoscuta in istoria crestinismului este semnalata la Constantinopol, in

anul 711, chiar de la venirea pe tronul imperial a armeanului Vartan, devenit imparat sub sumele de Philippikos

Bardanes-Monotelitut. (711-713), urmasul imparatului Justinian al II-lea. Noul suveran n-a vrut sa paseasca pragul

palatului imperial inainte de a fi inlaturat din el tabloul lui Augusteon, reprezentand Sinodul al saselea Ecumenic, care

condamnase erezia monotelita. Dimpotriva, sub arcada lui Million din palatul imparatesc, el a incuviintat sa fie pictat

in picioare, cu patriarhul Serghie, in centrul celorlalte cinci sinoade ecumenice.

Diaconul Agathon, un contemporan, de la care detinem aceste amanunte, precizeaza ca acest tablou al Sinodului al

VI-lea ecumenic se gasea "de multi ani, fixat acolo, in vestibulul palatului imperial".

Frescele celor sase sinoade ecumenice au ramas la Million pana in anul 764, pentru ca Viata Sfantului Stefan cel

Tanar ( 28 noiembrie 764) semnaleaza ca atunci - la 766 sau 767 - Constantin Copronimul (740-775) le-a acoperit cu

var si le-a sters. Acest text este interesant deoarece el prezinta aceste picturi ca pe o expunere-populara a doctrinei

ortodoxe, pusa la indemana tuturor in acest loc public. Tiranul iconoclast le-a inlocuit cu un tablou de circ. Se pare ca

tabloul de care s-a amintit, reprezentand Sinodul al VI-lea Ecumenic, a fost asezat, in locul respectiv, putin dupa; anul

681 - anul tinerii Sinodului al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol.

La 3 iunie 713, Philippikos Bardanes a fost detronat si i s-au scos ochii. I-a urmat la tron Atanasie II Artemios (713-

715) si cu el Ortodoxia s-a intarit. Una dintre primele sale actiuni a fost restabilirea tabloului Sinodului al VI-lea
Ecumenic. Diaconul. Agathon vorbeste clar despre acest lucru, pentru ca, imediat dupa mentionarea suirii pe tron a

lui Anastasie, el semnaleaza faptul restabilirii tabloului Sinodului al VI-lea Ecumenic, ca un simbol al pacii Bisericii.
Cum era pictata aceasta reprezentare a sinodului al VI-lea si a celorlalte cinci si care era valoarea sa artistica, este

imposibil de spus, pentru ca nu a mai ramas nimic din acest valoros tablou, datorat lui Augusteon.

Dar, cu aproape doua secole mai tarziu, catre 880, un manuscris al Cuvantarilor Sfantului Grigorie de Nazianz

(manuscrisul grec 510 de la Biblioteca Nationala din Paris) ofera o miniatura, care poate sa dea o idee despre ceea

ce ar fi putut sa fie marele tablou al lui Augusteon. Bazat pe autori mai vechi, S. Salaville descrie astfel miniatura care

reprezinta Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol: "Pe tronul imperial, aurit in intregime, acoperit cu pietre

pretioase si tapetat cu o stofa purpurie, brodata cu verde, este asezata Sfanta Evanghelie, deschisa si cu dungi

albastre. In partea de jos si la stanga estradei aurite, ornata in egala masura cu pietre pretioase, este asezat in primul

rand imparatul Teodosie, cu aureola aurita, imbracat cu vesmintele imperiale si, alaturi sau in fata sa, formand un

semicerc imprejurul tronului imperial, sunt asezati prelatii celui de-al doilea Sinod Ecumenic din Constantinopol,

reuniti in 381 pentru a eondamna doctrinele gresite ale lui Macedonius.

In josul scarilor este un altar de forma cubica.pictat in albastru, sub care este pusa intre doua rulouri, o carte inchisa

legata in rosu, cu muchiile galbene. Mai jos, cu un genunchi pe pamant, cu capul usor lasat si cu un brat intins in

directia imparatului, se afla ereziarhul Macedonie, imbracat intr-o lunga tunica albastra, cu marginea purpurie,

acoperit cu o mantie roz. Toata partea inferioara, din dreapta miniaturii, a fost indepartata, dupa marturia lui Banduri,

se putea vedea aici reprezentat odinioara un alt eretic, Apolinarie, condamnat de acelasi sinod si impotriva caruia a

scris, in egala masura, Sfantul Grigorie de Nazianz". "Cele doua suluri situate sub altarul de jos, de amble parti ale

unei carti inchise, simbolizeaza probabil hotararile primelor doua sinoade ecumenice care au confirmat si explicat

depozitul sfant al doctrinei crestine universale. Aceasta este, cel putin, interpretarea care ni s-a parut cea mai

naturala", incheie Salaville.

La Betleem, in biserica "Nasterii Domnului", decoratia in mozaic a naosului, care dateaza de dupa secolul al XII,

contine inscriptii pictate rezumand hotararile principale ale sinoadelor de la Laodiceea, Gangra, Cartagina, Antiohia,

Ancira si Sardica. Intr-o lucrare dedicata monumentelor de la Sfantul Munte Atos, sunt descrise doua dintre cele mai

reusite reprezentari ale Sinoadelor Ecumenice din iconografia ortodoxa si anume: a) Sinodul I Ecumenic, pictat pe

bolta de sud a peretelui din trapeza manastirii Lavra (pictata la 1512), purtand o inscriptie din care rezulta da aceasta

pictura reprezinta "sfantul si marele Sinod, intaiul Ecumenic, tinut sub marele imparat Constantin", b) Sinoadele I si II

Ecumenice, pictate in pronaosul manastirii Dochiaru, la 1568, pe peretele de est, ambele purtand inscriptii -

explicative.

Trecand acum la monumentele bisericesti din tara noastra, vom preciza ca la multe dintre acestea se gasesc pictate

unul sau mai multe sinoade ecumenice.

a) Monumentele din Tara Romaneasca

1. La Manastirea Cozia in naos, sunt reprezentate toate cele sapte Sinoade Ecumenice, repartizate astfel: doua la

est, doua la nord si trei la sud. Sunt picturi originale, datand din secolul al XIV-lea. Figurile sinodalilor sunt inalte, cu

chipuri foarte diferentiate unul de celalalt si de un caracter particular, care nu se mai gaseste in nici o alta parte a

Tarii Romanesti.

In reprezentarea Sinoadelor din naosul bisericii mari a Manastirii Cozia, majoritatea figurilor sunt foarte personale,

mai ales cele ale imparatilor, care sunt adevarate portrete; atitudinile vii nu lipsesc si multe dintre personaje ne atrag

atentia in mod deosebit: episcopii poarta costume brodate cu cruci marginite cu perle si tin in maini carti legate

artistic; inscriptii foarte detaliate insotesc si completeaza reprezentarile, depasind simplul rol decorativ care li se va

acorda mai tarziu.

2. La Manastarea Hurezi in biserica mare, in pronaos, printre alte scene se afla si reprezentarea a trei Sinoade

Ecumenice (primul, al patrulea si al saptelea). Dintre acestea, cel mai important este tabloul Sinodului al VII-lea

Ecumenic, care a restabilit cultul sfintelor icoane.

3. La Manastirea Snagov, iconografia pronaosului vadeste evidente inrudiri cu cea a pronaosului bisericii mari a

Manastirii Cozia, de la sfarsitul secolului al XIV-lea, lucru firesc, fiind vorba, ca si la Cozia, de o biserica
manastireasca. Partile superioare ale pronaosului manastirii Snagov sunt decorate cu Acatistul Maicii Domnului, cu

Vietile Sfintilor si cu Sinoade Ecumenice. Aci, ca si la Cozia, sunt pictate toate cele sapte sinoade ecumenice. Ele

sunt reprezentate astfel: pe peretele de vest primele cinci sinoade, pe cel de nord-vest cel de al saselea sinod si pe

cel de sud-vest cel de al saptelea.

Reprezentarile de la Snagov sunt cele mai bine realizate, din punct de vedere artistic, din intreaga pictura

bisericeasca din Tara Romaneasca.

4. La Biserica Domneasca "Sfantul Nicolae" din Curtea de Arges, intalnim cele mai vechi reprezentari ale sinoadelor

ecumenice din pictura bisericeasca de la romani, deoarece, cum este bine cunoscut, acest monument istoric si de

arta veche romaneasca este cel mai vechi edifiaiu religios pastrat in intregime, de pe la mijlocul secolului al XIV-lea.

Picturile acestei biserici dateaza din a doua jumatate a acestui secol, ele fiind terminate in timpul domniei lud

Vladislav I Vlaicu (1364 - cca. 1377). Acestea sunt, de asemenea, printre cele mai vechi din Tara Romaneasca. In

pronaosul acestui monument, se pastreaza inca fragmente din reprezentarile Sinoadelor Ecumenice, pe peretele de

nord si pe cel de sud.

5. La biserica "Buna vestire" din Ramnicul Valcea, picturile dateaza din prima jumatate a secolului al XVIII-lea

(executate in anul 1747). In pronaosul acestei biserici gasim reprezentate si cele sapte sinoade ecumenice, panourile
respective fiind destul de bine pastrate.
6. La Catedrala mitropolitana din Bucuresti (sec. XVII) in pridvorul deschis al acestei biserici, gasiim reprezentate

toate cele sapte sinoade ecumenice, pe peretele de nord, est si sud, in ordinea lor cronologica. Picturile sunt destul

de bine pastrate, de proportii mari si in culori vii, figurile sunt bine creionate de mana sigura a unui artist priceput.

b) Monumentele din Moldova. Pictura religioasa din Moldova este frecvent punctata de reprezentari ale sinoadelor.

Majoritatea monumentelor mai reprezentative din Moldova au in pronaosurile lor pictate Sinoadele Ecumenice.

1. La biserica "Sfantul Nicolae" din Balinesti (sec. XV) in pronaos, pe peretele de est, in trei registre suprapuse, sunt

reprezentate trei dintre sinoadele ecumenice 32.

2. La biserica "Stantul Nicolae" din Popauti (Botosani), tot in pronaos, gasim reprezentate toate cele sapte Sinoade

Ecumenice. Astfel, in partea superioara a peretilor, patru dintre Sinoadele Ecumenice ocupa timpanele de bolti.

Celelalte trei Sinoade Ecumenice se gasesc la est si la nord, in registrul al doilea.

3. La biserica fostei Manastiri Humor (sec. XVI), Sinoadele Ecumenice se gasesc pictate tot in pronaos, in timpanele

oare formeaza primul registru de picturi.

4. La biserica "Sfantul Dumitru" din Suceava, ctitoria lui Petru Rares, gasim reprezentate Sinoadele Ecumenice. Ele

se infatiseaza privitorului pe peretele de est al pronaosului bisericii si nu prezinta nimic specific sau particular fata de

celelalte.

5. Ia biserica "Sfantul Gheorghe" din Harlau (sec. XVI) gasim reprezentate numai sase din cele sapte Sinoade

Ecumenice. Ele sunt pictate tot in pronaosul bisericii. Pe peretele de est se gasesc zugravite cinci sinoade, iar pe cel

de nord altul.

6. La biserica mare a Manastirii Neamt, ctitoria marelui Stefan, gasim, tot in pronaos, pe peretii de nord, est si sud,

toate cele sapte Sinoade Ecumenice.

7. La Manastirea Hlancea, monument care dateaza din secolul al XVI, picturale originale, executate intre 1659-1660,

infatiseaza si cele sapte Sinoade Ecumenice, distribuite in pronaosul bisericii.

8. La Manastirea Cetatuia, se afla pictate toate cele sapte Sinoade Ecumenice. In timpanele pronaosului au fost

zugravite patru sinoade, iar celelalte trei in registrul superior al peretilor de est, sud si nord.
9. La biserica "Golia" din Iasi, ale carei picturi dateaza din anul 1838, in pronaos, pe peretii de nord si sud, au fost

pictate toate cele sapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, la biserica din Parhauti si la Probola, in pronaos, sunt

reprezentate Sinoadele Ecumenice.

10. La Manastirea Sucevita, picturile din pridvor si pronaos sunt foarte interesante, mai ales prin ampla desfasurare

iconografica a Sinaxarului. In contrast cu impresia de real si feeric totodata, pe care o lasa Sinaxarul, pictura boltilor

din pronaos - Pantocratorul si Filoxenia lui Avraam in cele doua cupole, cele sapte Sinoade Ecumenice, in spatiul

dintre calote si arcuri, figuri de sfinti - ramane pe linia traditionala, executata insa in stilul simplu, grafic, caracteristic

intregii picturi de la Sucevita.

In spatiul dintre calote si arcurile longitudinale ale boltilor, sunt reprezentate sinoadele ecumenice si anume: intaiul la

est, al doilea spre nord, in stanga scenei Sfintei Treimi, al treilea la sud, in dreapta aceleiasi scene, al patrulea tot la

sud, in dreapta figurii Pantocratorului. Celelalte trei sinoade ecumenice sunt pictate astfel : al cincilea si al saselea pe

peretele de vest deasupra usii de intrare si al saptelea pe peretele de nord.

Tot hieratismul somptuos al picturii bizantine s-a pastrat in figuratia sinoadelor ecumenice de la Sucevita. Scenele

sunt aproape identice si tocmai aceasta repetitie - primele patru sinoade de pe bolta dau impresia unei singure scene

vaste - creeaza o continuitate de viziune, care contribuie la maretia ansamblului. Curba bancilor pe care stau

personajele urmeaza curba boltilor, creand astfel senzatia unei perspective suficiente pentru a sugera adancimea

scenei .

11. La Maastirea Moldovita, in pronaosul luminos al bisericii, in partea superioara a peretilor si in timpane, sunt

redate cele sapte sinoade ecumenice, zugravite intr-o maniera care respecta intru totul erminia bizantina.

Dupa enumerarea monumentelor mai importante din tara, care pastreaza in ansamblurile lor iconografice

reprezentari ale Sinoadelor Ecumenice, vom incerca sa facem cateva precizari necesare. Mai intai trebuie sa aratam

ca de obicei incaperea care adaposteste aceste picturi este pronaosul bisericii. Sunt si cazuri, ca de pilda la catedrala

mitropolitana din Bucuresti, cand aceste sinoade au fost pictate in pridvorul monumentului, sau in naos, ca la biserica

mare a Manastirii Cozia. Dar, la cele mai multe din monumentele de care ne-am ocupat, sinoadele sunt reprezentate

in pronaos.

In ceea ce priveste modul obisnuit al reprezentarii acestor sinoade, acesta este urmatorul: se picteaza o casa,

deasupra careia vegheaza Sfantul Duh, reprezentat in chip de porumbel. In incaperea principala sunt pictate figurile

persoanelor care au luat parte la adunarea sinodala respectiva. In centru, imparatul sta asezat pe tron, la dreapta si
la stanga lui, episcopii, asezati si ei la acelasi nivel cu imparatul sau patriarhul care a prezidat sinodul ; indaratul lor
se vad preoti, monahi si laici, iar in fata, jos, ereticul sau ereticii care, prin invataturile lor gresite, au cauzat

convocarea sinodului. In fund, garda imperiala, in zale stralucitoare, cu sulite profilate pe fondul intunecat al cerului.

Aceasta este schema generala de pictura. Diferentierile se observa numai in ceea ce priveste personajele din pictura.

La Sinodul I, imparatul este Sfantul Constantin cel Mare, iar episcopii imbracati in haine arhieresti sunt : Silvestru al

Romei, Alexandru al Constantinopolului, Alexandru al Alexandriei, Eustatie al Antiohiei, Miacarie al Ierusalimului,

Sfantul Pafnutie Marturisitorul, Sfantul Iaeov al Misaviei, Sfantul Pavel al Neocezareei, Sfantul Nicolae al Mirelor-

Lichiei. In mijlocul lor, un filozof mirandu-se si inaintea lui Sfantul Spiridon al Triimitundei, stand cu o mana intinsa

spre el si cu cealalta strangand o caramida, din care focul iese in sus, apa curge printre degete, iar pamantul ii

ramane in mana. Se mai picteaza, de asemenea, Arie, imbracat in podoaba preoteasca, iar inaintea lui, Sfantul

Nicolae, cu mana dreapta intinsa, ca sa-l loveasca cu palma. Cei ce gandeau ca Arie stau in rand cu el, mai jos decat

toti ceilalti, iar Sfantul Atanasie, tanar, fara barba, in vesminte de diacon, scrie inceputul Simbolului Credintei : "Cred

intru unul Dumnezeu.".

La Sinodul al II-lea, imparatul este Teodosie cel Mare, iar Sfintii Parinti care figureaza sunt: Sfantul Timotei al

Alexandriei, Meletie al Antiohiei, Chiril al Ierusalimului si Grigorie Teologul, patriarhul Constantinopolului. Se continua
scrierea Simbolului de credinta, de la cuvintele "Si intru Duhul Sfant.".

La Sinodul al III-lea, imparatul este Teodosie cel Mic, tanar, fara barba, impreuna cu Sfantul Chiril al Alexandriei,

Juvenalie al Ierusalimului si altii.Inaintea tuturor se gaseste Nestorie, pictat batran, in vesminte arhieresti, discutand

cu sinodalii, in spatele lui, ceilalti eretici sunt pictati in grup, avand pe umerii lor diavoli.

La Sinodul al IV-lea, imparatul Marian, este pictat ca un batran, care are langa el curtea, boierii lui cu caciuli pe cap si

palarii si harbile rase. Sinodalii sunt: Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei, Juvenalie al Ierusalimului,

apoi trimisii papei Leon al Romei: Pashasin, Lucentiu si Bonifaciu preotul. Inaintea lor sta Dioscur, in vesminte

arhieresti si Eutihie, discutand aprig cu sinodalii. Pe umerii ereticilor stau diavolii, oare ii tin de capete pe eretici.

La Sinodul al V-lea, imparatul pictat este Justinian cel Mare. Cu el sunt Eutihie al Constantinopolului si alti Sfinti

Parinti care discuta cu Origen.

La Sinodul al VI-lea, imparatul Constantin Pogonatul, este pictat batran cu parul carunt, cu barba in doua suvite. Se

mai vad, de asemenea Sfantul Gheorghe al Constantinopolului, Teodor si Gheorghe trimisii papei si alti Sfinti Parinti,

iar in fata lor eretici discutand cu inversunare.

La Sinodul al VII-lea, imparatul Constantin, este pictat copil, impreuna cu mama lui, imparateasa Irina. Ei tin in maini
icoana lui Iisus Hristos si respectiv a Sfintei Fecioare Maria. Scena infatiseaza si pe Tarasie, patriarhul
Constrantinopolului, trimisii papei, patru preoti si alti Sfinti Parinti, care tin in mainiicoane. In mijlocul lor, un arhiereu

sta, scriind : "Oricare nu se va inchina sfintelor icoane si cinstitei cruci, sa fie anatema".

Datorita importantei lor exceptionale pentru viata Bisericii, ca o binemeritata recunostinta, Biserica a cinstit si

cinsteste, prin cultul si iconografia sa, sinoadele, atat pe cele ecumenice, cat si pe cele locale, aceste adunari

generale ale reprezentantilor tuturor Bisericilor autocefale, care au discutat si fixat norme pentru doctrina, cultul si

disciplina bisericeasca.

Cultul bisericesc, prin slujbele inchinate acestor sinoade, constituie o prima forma de cinstire a acestor soboare

crestine, foruri supreme pentru definitii dogmatice si hotarari disciplinare, care, in epoca patristica, au corespuns unor

nevoi urgente de dezvoltare misionara a comunitatilor si de precizare a invataturii bisericesti. Aceste sinoade au

transmis Bisericii un pretios tezaur de invatatura si de disciplina, care alimenteaza si azi viata Bisericii. Acest tezaur,

supus la nenumarate incercari din partea ereziilor, a schismelor, a confesiunilor, a speculatiilor filozofice si a evolutiei

generale a cultiurii umane, a rezistat si s-a dezvoltat necesar si binefacator in istoria si viata Bisericii.

Pe de alta parte, iconografia crestina constituie o a doua forma de cinstire a Sinoadelor, prin zugravirea lor in sfintele

noastre locasuri de cult, unde pot fi vazute de toti credinciosii, care astfel isi pot da mai bine seama de importanta lor

covarsitoare ipentru istoria si viata Bisericii in lume.

Sinoadele ecumenice sunt deosebit de actuale si in vremea noastra, o epoca ecumenista prin excelenta,

caracterizata printr-o continua tendinta de cunoastere si apropiere intre oameni si popoare. Ele au marele merit de a

fi promovat unitatea si pacea intre crestini, care nici in epoca patristica nu erau si nici astazi nu sunt, intotdeauna,

modele de intelegere si coeziune. Ele faceau aceasta nu numai prin cuvantarile imparatilor si prin hotararile

disciplinare, ci si prin definitii dogmatice.

Pentru toate aceste motive, Biserica crestina ortodoxa a cinstit, cinsteste si va cinsti mereu, amintirea Parintilor

adunati in soboarele ecumenice si locale, prin cultul sau si prin iconografia ortodoxa.

Parintele Vladut Vasiliu

Convocarea Sinoadelor Ecumenice

In epoca primara a crestinismului purtarea de grija pentru lucrarea bisericeasca o aveau in chip solidar toti membrii

Bisericii. Desi fiecare dintre apostoli avea autoritate suficienta pentru a hotara asupra unor neintelegeri ivite in

Biserica, totusi "ei se adunau laolalta pentru toate chestiunile mai importante si le rezolvau in comun", astfel ca dupa

aceasta practica, succesorii lor, episcopii, au rezolvat toate problemele mai importante adunati laolalta, inca inainte

de sfarsitul secolului al II-lea.

Tertulian arata ca in Orient toate Bisericile se adunau in acelasi loc pentru a trata in comun problemele mai

importante. Cand aceste probleme amenintau pacea intregii Biserici, la sinod era reprezentata intreaga crestinatate si

pentru importanta lor, aceste sinoade au primit denumirea de Sinoade ecumenice.

Sinodul ecumenic "pe de o parte este rezultatul unui sir de acte pregatitoare si cauza altora, urmatoare: pe de alta

parte, ca orice eveniment istoric important, este el insusi un fapt complex".

Sinoadele ecumenice sunt orientate universal si actioneaza universal. Biserica in sine este si ecumenica si

universala, sinoadele fiind numai un capitol, un aspect sau un instrument al Bisericii.

I. Imprejurarile istorice in care au fost convocate Sinoadele ecumenice.

Se poate spune ca in secolul al IV-lea, cand a fost convocat primul Sinod ecumenic, imperiul forma cadrul geografic

al Bisericii. "Misionarismul intindea sfera de influenta si de autoritate a imperiului, ducea prestigiul, ideea si cultura

romana dincolo de granite. Inauntru, multimea de popoare cucerite de romani nu putea fi unificata, disciplinata si

stapanita mai usor decat intr-o singura credinta religioasa, unica, aceeasi pentru toate, care era cea crestina".

Pentru unitatea si linistea imperiului si a Bisericii, apar din secolul al IV-lea doua mari pericole: barbarii si ereticii care

constituiau un element dezident si periculos.

Se observa ca la convocarea Sinoadelor ecumenice au condus cauze religioase, in special, dar si cele nereligioase.

Efortul pe care l-au facut imparatii romani de a aduna de pe tot cuprinsul ei episcopi, preoti si diaconi, invatati s. a.,

precum si hotararea lui Constantin cel Mare (305-337) de a nu astepta terminarea lucrarilor de construire a noii

capitale, Constantinopolul, arata ca pe langa motive religioase au existat si interese presante ale imperiului, care au

condus la convocarea Sinodului de la Niceea (325) "care nici nu s-a numit pe sine cu acest nume (ecumenic), desi el
inaugureaza seria Sinoadelor ecumenice".
Granitele de nord ale Imperiului roman de Rasarit erau grav amenintate de popoarele migratoare, in special de gotii,
impotriva carora imparatul Constantin cel Mare a organizat doua campanii, si care, voind sa consolideze o pace trainica

in interiorul imperiului, nu precupetea nici un efort. "In vremea aceea, sprijinul cel mai insemnat si nefolosit pana

atunci pentru consolidarea interna a imperiului si pentru intarirea apararii lui, il reprezenta Biserica, iar viziunea

politica a lui Constantin cel Mare si a sfetnicilor sai in aceasta privinta, s-a dovedit mai mult decat realista".

Desi aveau ca obiectiv problemele religioase, toate Sinoadele ecumenice au fost convocate de catre imparati, care

nu nesocoteau interesele imperiului. Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 38l), de pilda a fost convocat ca

"ultima ratio", atat pentru a rezolva neintelegerile provocate de erezia lui Macedonie, cat si pentru a reuni fortele

imperiului impotriva gotilor. Pentru a opri marsul lor, imparatul Teodosie cel Mare (379-395) a incercat sa convoace

mai intai pentru anul 380 un sinod ecumenic la Constantinopol, dar din pricina luptelor, el nu a putut fi convocat decat

la 381. Se pare ca "graba si staruinta cu care a fost convocat acest sinod, ca si imprejurarile in care a fost intrunit,

arata ca principala cauza a convocarii lui nu a fost nevoia de a solutiona o chestiune religioasa, ci aceea de a

mobiliza toate fortele capabile de lupta ale imperiului, spre a inlatura primejdia de moarte ce-l ameninta". Si

rezultatele au fost sigure dupa ce sinodul s-a realizat in anul 381: gotii s-au oprit a mai inainta spre interiorul

imperiului, si s-au indreptat spre Apus (Italia, Spania, Galia), ducand la slabirea, apoi la desfiintarea Imperiului roman

de Apus (anul 476).

Dar Teodosie cel Mare, care tocmai renuntase la titlul de "Pontifex maximus", ce-i acorda demnitatea religioasa de

arhiereu suprem al religiei romane, si care, a renuntat sa mai poarte mantie impodobita cu stele, simbol al

pontificatului pagan, nu putea sa neglijeze tulburarile provocate in Biserica de invatatura gresita a lui Macedonie

privind persoana Sfantului Duh, chestiune ce nu putea fi indreptata decat printr-un sinod. Episcopii adunati in sinod

aveau un obiectiv bine definit: acela de a indrepta situatia din Biserica, prin formularea adevarului de credinta despre

persoana Sfantului Duh, ca adevar dogmatic.

Incepand cu secolul al V-lea apar in Biserica puternice erezii hristologice care au fost combatute prin sinoadele III, IV,

V si VI ecumenic.

Sinodul al III-lea ecumenic a fost convocat pentru a combate invatatura ereticului Nestorie, care sustinea ca in Iisus

Hristos exista doua persoane, persoana divina a Fiului lui Dumnezeu si persoana umana sau istorica, cu care s-a

nascut din Fecioara Maria. Aceasta invatatura a provocat scandaluri ce au luat proportii tot mai mari. Pentru imperiu

exista aceeasi primejdie: atacurile repetate ale migratorilor.

Voind sa mobilizeze din nou toate fortele imperiului, Teodosie II (408-450) a convocat, pentru anul 431, al III-lea

Sinod ecumenic, care s-a intrunit in cetatea Efes.

Dupa cum s-a putut constata problema hristologica nu s-a incheiat cu acest sinod, desi se parea ca dupa

condamnarea ereziei nestoriene prin formularea definitiei dogmatice referitoare la persoana lui Iisus Hristos, lumea

crestina va avea liniste si pace desavarsita. Jumatatea secolului al V-lea cunoaste o puternica erezie provocata de

gelosul batran arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, care luptand energic impotriva nestorianismului, cade in

cealalta extrema, unind cele doua firi (firea dumnezeiasca si cea omeneasca) in persoana lui Iisus Hristos, asa de

mult, incat cea dumnezeiasca ar fi absorbit pe cea omeneasca la intrupare, iar consecinta acestei erezii era ca, daca

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea dumnezeiasca si o fire omeneasca reala, atunci se nimiceste

intreaga opera de rascumparare a omului.

In aceeasi vreme, Imperiul roman de Apus era amenintat cu prabusirea sub loviturile migratorilor, iar asupra celui de

Rasarit se facea tot mai simtita presiunea hunilor. Ca situatia era disperata reiese si din faptul ca episcopul Romei,

Leon I cel Mare, era nevoit sa angajeze tratative cu Atila, capetenia hunilor, care ajunsese pana prin partile Italiei.

Voind sa faca pace in Biserica si in imperiu, imparatul Marcian (450-457) convoaca in anul 451 al IV-lea Sinod

ecumenic, ce si-a desfasurat lucrarile in localitatea Calcedon.

Nici Sinodul al V-lea ecumenic (Constantinopol, 553) nu a fost convocat numai din cauze religioase. Imparatul

Justinian (527-565) intreprinsese pana la acea data o larga actiune pentru a redobindi teritoriile pierdute in Apus din

miinile barbarilor, dar actiunea sa cu mari sanse de izbanda a fost oprita de expansiunea persilor in Rasarit. Sinodul

al V-lea ecumenic a transat si conflictul cu persii, inlesnind in felul acesta continuarea cu succes a actiunii de

consolidare a unei parti din imperiul de Apus (Africa de Nord, Italia, Spania).

Bizantul ramane totusi pentru secolele urmatoare, tinta atacurilor straine. Sub Chosroe II, persii cuceresc in secolul al

VII-lea o buna parte din Asia Mica, apoi cetatile: Antiohia (511), Ierusalimul (614) si Alexandria (618-619). La sfarsitul

campaniei impotriva persilor, imparatul Heraclie (610-64l) este nevoit sa se asigure din nou in Apus, de data aceasta,

impotriva slavilor si avarilor, care pe la anul 696 ajung sa atace chiar Constantinopolul. Linistea e tulburata din nou si

in Rasarit de arabi, care urmau calea persilor si care au cucerit pe rand Ierusalimul si ruinele Antiohiei (635), apoi

Ierusalimul (637-638) si Alexandria (641-643).

Pe acest fond istoric si social au fost convocate Sinoadele VI si VII ecumenice, ele avand bineinteles ca motive

principale conflictele religioase ca erezia monotelita si disputa iconoclasta care a declansat persecutii puternice

initiate chiar de imparati bizantini.

Sinoadele ecumenice au intrat in istoria Bisericii crestine nu pentru cauzele nereligioase, ci pentru acelea ce
interesau invatatura de credinta si disciplina bisericeasca, amenintate de puternice erezii ca cea a lui Arie,
Macedonie, Nestorie, Eutihie, de unele controverse in jurul unor persoane sau scrieri (Sin. V ec), sau probleme

legate de cult (Sinod. VII ec). sau de ordin organizatoric si disciplinar.

Pentru a intelege necesitatea, opera si importanta sinodului el trebuie privit nu doar ca un instrument istoric, marginit

la timpul si la locul tinerii lui, ci in evolutia lui seculara a doctrinei si a constitutiei Bisericii; privit nu doar ca o

manifestare bisericeasca interesata sa dea o definitie teologica, valabila teoretic, ci sa rezolve problema mai

complicata si mai grea. Initiativa si rolul autoritatii imperiale in tinerea Sinodului, este mai mult decat un indiciu despre

importanta lui generala.

Se poate spune ca Sinoadele ecumenice, raportandu-le la imprejurarile si la cauzele ce au dus la convocarea lor, au

fost "o opera de interes comun si de colaborare intre cele doua mari corpuri, cel bisericesc si cel politic".

II. Convocarea celor sapte Sinoade ecumenice.

Unii istorici si teolosi apuseni care s-au ocupat cu problema convocarii Sinoadelor ecumenice sustin ca, "convocarea

unui Sinod ecumenic este de resortul sefului universal al Bisericii, papa", dar observa ca, totusi, "in locul primului

pastor, protectorul laic al Bisericii, imparatul a convocat sinoade de aceasta natura". Ei mai arata ca "aprobarea si

asentimentul papei au precedat sau urmat aceasta convocare.

Dreptul absolut al papei de a convoca Sinodul ecumenic nu a fost pus la indoiala de catre catolici, socotindu-l ca o

consecinta riguroasa a primatului papal. Lor li se obiecteaza insa, prin convocarea celor sapte Sinoade ecumenice de

catre imparati, asa cum ne arata si documentele. Subscriind la acestea, istoricul F.X. Funk afirma ca imparatii au

convocat Sinoadele ecumenice in virtutea unui drept propriu si inerent propriei lor functii si ca ei nu au avut o

delegatie in acest sens din partea papei. Autoritatea imperiala nu facea decat sa urmeze in aceasta privinta exemplul

lui Constantin cel Mare, care afirma ca a convocat Sinodul de la Niceea (325), prin inspiratia divina, pentru binele

Bisericii.

Incontestabil, scrisorile de convocare a primului Sinod ecumenic emanau de la imparatul Constantin cel Mare, dar

cum nici una din ele nu a sosit pana la noi, nu putem sti daca aceste scrisori, au fost sau nu, prin urmare, publicate

dupa un acord prealabil al papei. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune ca "imparatul Constantin a fost primul dintre

toti care prin legatura pacii (adunarea episcopilor), a facut o astfel de cununa lui Hristos, asemanatoare cu adunarea

apostolilor, ca recunostinta adusa Mantuitorului pentru victoria sa asupra dusmanilor si protivnicilor". Luand act de

convocarea facuta de catre Constantin cel Mare, episcopii au venit cu mare bucurie la Niceea, dorind sa

restabileasca pacea si intelegerea in Biserica, tulburata adanc de erezia lui Arie si de agitatia pe care o producea
aceasta in lumea influenta.
Sedinta de deschidere a Sinodului I ecumenic s-a desfasurat cu mare solemnitate, "fiind inaugurata de insusi

imparatul Constantin, printr-o cuvantare care a impresionat mult pe Parintii sinodali si intreaga asistenta". Printre

altele el a spus: "Scopul dorintei mele a fost contrar oricarei asteptari de dezbinare a voastra, n-am neglijat aceasta,

dorind sa aduc prin activitatea mea vindecarea acestui rau si v-am convocat (s. n.) indata pe toti. Dati-va asadar

silinta sa realizati cele placute lui Dumnezeu, iar mie imi veti face o mare bucurie".

In scrisoarea trimisa dupa Sinod Bisericii Alexandriei, imparatul Constantin isi exprima bucuria ca neintelegerile au

fost invinse, spunand ca "tocmai pentru aceasta am convocat (s.n.) mai mult de 300 de episcopi".

Asadar, din cele expuse mai sus reiese clar ca, Sinodul I ecumenic a fost convocat de catre imparatul Constantin cel

Mare, dar "ex sacerdotum sententia", cu conlucrarea Bisericii, dupa cum ne informeaza istoricul Rufin. Daca el a luat

sugestii in aceasta privinta de la mai multi episcopi, este adevarat ca s-ar fi putut adresa inaintea tuturora episcopului

Romei, daca ar fi sa credem pe Supliciu Sever. S-ar putea ca Osiu de Cordoba, episcop originar din Spania, care se

afla la curtea imparatului, sa-l fi influentat pozitiv pe acesta, lucru putin probabil, dealtfel, deoarece insusi Constantin

cel Mare dorea sa cerceteze adevarul, ca unul ce se considera impreuna slujitor cu episcopii Bisericii.

Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) s-a convocat in problema persoanei Sfantului Duh si a stabilit,

impotriva ereziei lui Macedonie, consubstantialitatea si egalitatea lui cu Tatal si cu Fiul.

La Constantinopol se afla pe scaunul imperial Teodosie cel Mare care inca de pe cand era la Tesalonic, unde isi

mutase temporar sediul general, isi exprimase dorinta de a convoca un sinod general, dar care, din cauza navalirii

gotilor in provinciile sud-dunarene, a trebuit sa fie amanat. Vazand ca imparatul Gratian, in Apus, la sugestia

Sfantului Ambrozie al Milanului, pregatea un sinod restrans cu episcopii italo-ilirieni pentu toamna lui 381 la Aquileea,

"Teodosie a hotarat sa convoace in mai 381 un sinod general al episcopilor din jumatatea orientala a Imperiului

roman , voind "sa fie lamurita si situatia pnevmatomahilor sau macedonienilor". Cu toate ca la Sinodul convocat de

imparatul Teodosie cel Mare la Constantinopol (mai-iulie 381), au participat numai cativa episcopi din Apus, in frunte

cu Ascholius de Tesalonic, datorita importantei hotararilor sale dogmatice, acesta a fost recunoscut ca al II-lea Sinod

ecumenic de intreaga Biserica. Istoricul Socrate si Sozomen ne relateaza ca imparatul Teodosie l-a convocat atat

spre a confirma doctrina Parintilor de la Niceea din 325, cat si pentru a alege un episcop pentru Biserica din

Constantinopol.

Unii istorici au tinut sa scoata in evidenta contributia papei Damasus (369-384), la convocarea Sinodului al II-lea

ecumenic, spunand ca episcopii participanti ar fi declarat ei insisi ca s-au adunat la Constantinopol conform scrisorii

papei Damasus, si a imparatului Teodosie cel Mare. Dar documentul pe care se sprijina nu se refera la Sinodul din
381, ci la cel din 382, care a fost intrunit intr-adevar din dorinta papei Damasus si a Consiliului latin de la Aquileea.
Afirmatia lor e contrazisa si de faptul ca Sinodul din 381 devenit al II-lea ecumenic, a fost convocat ca sinod general

al Bisericii grecesti si apoi a fost recunoscut si de occidentali.

Sinodul al III-lea ecumenic, tinut la Eies in anul 431, a condamnat dioprosopismul lui Nestorie, stabilind in principal

adevarul despre persoana Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat. Documentele ne arata ca el a fost convocat de

imparatul Teodosie II cu concursul lui Valentinian III din Occident (425-455), Papa Celestin I (422-432) primi de la

episcopul Chiril al Alexandriei dosarul complet cu problemele ce framantau Biserica in acel timp si-l traduse cu grija in

limba latina. Intr-un sinod roman (11 august 430), papa condamna pe Nestorie, amenintandu-l cu depunerea, daca

nu se indreapta, iar lui Chiril ii revenea sarcina sa indeplineasca aceasta sentinta.

La 15 mai 431, papa Celestin I ii scria o scrisoare lui Teodosie II, in care-l anunta ca nu va putea participa personal la

sinodul convocat de el pentru acel an, dar ca va trimite reprezentanti. Nu reiese de nicaieri ca papa ar fi avut vreo

contributie la convocarea acestui sinod, al III-lea ecumenic. Ca nici macar n-a participat la vreuna din sedinte, se

vede din scrisoarea sa adresata Sinodului in mai 431, in care face apel la episcopii reuniti la Efes sa pastreze

credinta ortodoxa si sa se bazeze pe sentinta pe care el a dat-o deja contra lui Nestorie, sentinta in care-si insusise

doctrina episcopului Chiril al Alexandriei. Membrii Sinodului intelesera ca aceasta scrisoare nu continea decat

asentimentul reunirii Sinodului si ca-i indemna sa-l urmeze in ce priveste atitudinea fata de Nestorie. Astfel, ei

proclama in sedinta solemna: "intemeiati pe noi insine si in acord cu scrisoarea confratelui nostru Celestin episcop

roman, noi am pronuntat aceasta sentinta impotriva lui Nestorie".

Problema hristologica nu s-a incheiat insa cu acest sinod, din cauza exagerarilor ereziarhului Eutihie si a adeptilor lui

privitoare la cele doua firi din persoana lui Iisus Hristos. Mai intai, se convoaca un sinod la Efes in anul 449 care a

esuat, numit si sinodul talharesc. Situatia trebuia indreptata, asa incat in anul 451 s-a tinut al IV-lea Sinod ecumenic,

la Calcedon. In multe scrisori ale papei Leon I si ale imparatilor Teodosie II si Marcian avem date privitoare la

convocarea acestui sinod.

La rugamintea papei Leon I (440-46l), ingrijorat de situatia creata in Orient, imparatul de Apus, Valentinian III,

impreuna cu sotia sa Eudoxia, fiica lui Teodosie II si cu mama sa Galla Placidia, matusa lui Teodosie II si augusta,

veniti la Roma in februarie 450, scriu la Constantinopol, "staruind pentru convocarea unui sinod general care sa

aduca pace in Biserica. Dupa sinodul talharesc, Teodosie II a refuzat sa mai convoace un alt sinod. El moare in anul

450.

Odata cu hotararea de a se opune hunilor, prin refuzul de a mai plati tributul pe care-l platea Teodosie II, imparatul

Marcian a luat si pe aceea de a convoca un Sinod ecumenic, in care sens ia primele masuri necesare pentru
indreptarea situatiei bisericesti, readucand la scaune pe episcopii depusi de sinodul lui Dioscor si aducand in capitala

capul lui Flavian, mort in surghiun, curand dupa condamnarea sa la 449. Din cauza indreptarii hunilor spre Apus,
papa Leon I ar fi dorit sa se amane convocarea sinodului, pentru ca in asemenea conditii era greu ca episcopii sa

mearga la sinod, insa, "Marcian nu voia sa intarzie, nici sa renunte".

Sinodul a fost convocat pentru anul 451 de catre imparatul Marcian si au luat parte aproape toti episcopii participanti

la sinodul talharesc, iar papa "desemna delegatii sai si scria catre Sinod, indicand sarcina sa si chestiunile de tratat".

Sinodul trebuia sa se deschida in prezenta imparatului la 1 septembrie 451, dar situatia creata impiedica pe Marcian

sa faca acest lucru personal si la timp. Sinodul s-a deschis abia la 8 octombrie 451 in prezenta comisarilor imperiali,

demnitari si senatori, din cei mai de seama. Totusi rolul lui Marcian a fost decisiv atat in convocarea materiala, cat si

in desfasurarea lucrarilor Sinodului.

In timpul sedintelor sinodului s-a ajuns la neintelegeri. Imparatul Marcian atat de mult dorea sa se rezolve cu bine

problemele in discutie, incat, "nemultumit de neintelegere si tergiversare, comunica Sinodului hotararea sa de a-l

dizolva si a convoca altul in Apus, daca nu se intocmeste formula dogmatica ceruta". Astfel, "o comisie din care

faceau parte si legatii papali a lucrat cu grija o formula hristoiogica noua si reusita in care au luat ca baza epistola

dogmatica a lui Leon I si pe care Sinodul a aprobat-o cu aclamatii in sedinta a cincea (26 octombrie 451)".

Sinodul al IV-lea ecumenic avea sa fie instanta de judecata, for dogmatic si anume legislativa, desavarsind astfel

opera celorlalte trei. Participarea la una din sedinte (a sasea) a imparatului Marcian si a sotiei sale Pulheria, facea ca

adunarea sa se infatiseze ca "un spectacol grandios si miscator, unic in viata Bisericii". Se aclama in cele doua

persoane imperiale "faclii" ale credintei ortodoxe. "Marcian noul Costantin, Pulheria noua Elena".

Cei care atribuie papei Leon I o parte insemnata in convocarea Sinodului al IV-lea ecumenic se bazeaza pe

interventia sa la Constantinopol de a se tine un sinod greneral, cat si pe scrisoarea episcopilor din Moesia, care

scriau dupa sinod imparatului Marcian ca numerosi episcopi s-au reunit la Calcedon, "per jussionem Leonis romani

pontificis, qui vere est caput episcoporum" (din porunca lui Leon, pontificele roman, care este intr-adevar capul

episcopilor). Papa Leon nu era naiv, ci constient si abil. In politica papalitatii incercarea era o metoda consacrata si

adeziunea episcopilor orientali, chiar si numai la documentul papal, insemna un dublu succes: de stiinta teologica si

autoritate episcopala. Situatia bisericeasca s-a indreptat abia prin sinod si nu prin epistola sau actiunea papei Leon I,

caruia i s-a atribuit pe nedrept, meritul salvarii, aproape fara voia ei, a Bisericii grecesti. Mai mult, atitudinea ulterioara

a papei fata de canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, care ridica scaunul patriarhului de la Constantinopol la

rangul celui de la Roma, s~a dovedit atat de ostila incat el "a uitat sa comunice in Rasarit chiar adeziunea sa
la hotararea dogmatica a Sinodului".

Urmasii lui au staruit in aceeasi atitudine mult timp, confirmandu-l abia mai tarziu, in cadrul altor sinoade
(Constantinopol 869-870; al IV-lea Lateran, 1215; Ferara-Florenta 1438-1439).
La un secol dupa Sinodul al IV-lea ecumenic s-a tinut al V-lea Sinod ecumenic la Constantinopol, in anul 553, sub

imparatul Justinian. In politica sa bisericeasca, el a fost condus de un principiu esential: "Nimeni sa nu se atinga de

hotararile de la Calcedon (45l)", nadajduind ca intr-o zi ii va readuce pe monofiziti la Ortodoxie. Pentru a ajunge aici,

el era sfatuit de unele persoane, ca ar trebui condamnate "cele trei capitole": scrierile lui Teodoret de Cir contra lui

Chiril al Alexandriei si contra Sinodului de la Efes, epistola lui Ibas de Edesa catre episcopul Maris (din Persia),

fusese reabilitati de sinodul de la Calcedon si persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.

Daca patriarhul Mina al Constantinopolului s-a retinut la inceput sa semneze edictul de condamnare a "celor trei

capitole", in schimb papa Vigiliu (537-553) a venit chiar la Constantinopol si la insistentele imparatului, prin

"Judicatum-ul sau, accepta condamnarea "celor trei capitole". De fapt, papa Vigiliu isi exprimase intr-o scrisoare catre

intreaga Biserica, dorinta de a vedea reunit un sinod, dezaproband intentia pe care o avea imparatul de a rezolva

aceasta problema dogmatica printr-un decret de cabinet, din care cauza, la inceput, el a fost obligat sa bata in

retragere. Dupa impacare, papa Vigiliu se pronunta din nou, reinnoind cererea sa pentru reunirea unui sinod decisiv.

In vara anului 550, Justinian si Vigiliu au cazut de acord sa fie convocat un Sinod ecumenic, sinod ce nu a avut loc

din cauza neintelegerii dintre acestia, la care s-a adaugat si aceea dintre papa Vigiliu si patriarhul Mina. Cu toate

acestea, dupa moartea patriarhului Mina (552), a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic pentru ziua de 5 mai 553,

la Constantinopol, de catre imparatul Justinian, care a justificat convocarea acestui sinod.

Ca Sinodul al V-lea ecumenic a fost convocat de imparatul Justinian nu este nici un dubiu. De unde la inceput papa

Vigiliu ar fi vrut sa se convoace un sinod decisiv in privinta "celor trei capitole", cand s-a ajuns la realizarea lui, el ar fi

dorit sa se intarzie cat mai mult deschiderea sa pentru sosirea mai multor episcopi latini si in ciuda repetatelor invitatii

ce i se facu, el nu lua parte la nici una dintre sedintele sale. Dupa mai multe neintelegeri, insa, printr-an al doilea

"Constitutum" (23 februarie 554), papa Vigiliu accentua condamnarea "celor trei capitole", iar episcopii care luasera

dinainte aceste masuri, ramaneau fratii si colegii sai de sacerdotiu.

Sinodul al VI-lea ecumenic a fost convocat de imparatul Constantin IV Pogonatul care a invitat pe episcopii Bisericii

sa se prezinte la sinod. Faptul ca acest sinod s-a tinut in sala boltita a palatului imperial din Constantinopol (68l),

precum si participarea imparatului la unele sedinte, ne dovedesc ca el s-a bucurat de un interes deosebit din partea

autoritatii imperiale. Lucrarile Sinodului al VI-lea ecumenic s-au desfasurat aproape identic cu ale celui de la

Calcedon. Imparatul il convoca, rugand pe papa sa trimita legati. Papa Agaton (678-681) nu se margini doar la

aprobarea convocarii imperiale, ci adresa imparatului si prin el sinodului "o expunere scrisa detailata a credintei

ortodoxe". Sinodul, asa cum facuse cel din Efes, a recunoscut acest drept al lui Agaton si ii raspunse: "Cu scrisoarea

pe care ne-ati adresat-o noi am invins erezia si am pedepsit pe vinovati". In felul acesta, monotelismul, erezie, ce mai
bine de un secol a facut spiritele sa se agite, a fost infrant.
Ultima criza bisericeasca, rasarita din monofizitism, se numeste iconoclasm sau lupta impotriva icoanelor, ai carui

adepti respingeau cultul icoanelor, pornind de la icoana Mantuitorului, caruia ii negau firea umana.

Acest lucru a provocat in secolul al VIII-lea mare tulburare in Biserica si in timp ce pana acum imparatii din Rasarit,

dupa cum am vazut, au intervenit in sprijinul episcopatului pentru a stabili adevarul de credinta, acum tocmai ei sunt

aceia care au dezlantuit prigoane impotriva celor ce venerau icoanele. Linistea nu a putut fi restabilita decat tot printr-

un Sinod, al VII-lea ecumenic, tinut la Niceea in anul 787.

Acest sinod a fost convocat de imparateasa Irina, la propunerea patriarhului Tarasie al Constantinopolului. Ocupata

cu luptele cu arabii si slavii, la inceput Irina nu a pasit mai vehement impotriva iconoclastilor. Totusi ea "a cautat sa

reintre in vechile legaturi cu celelalte Biserici ale lumii crestine, care toate rupsesera comunitatea cu imparatii

iconoclasti".

Ea adera la proiectul patriarhului Tarasie al Constantinopolului si inainte de a adresa scrisoarea imperiala de

convocare, trimise in august 785 papei Adrian I (772-795) o scrisoare prin care-l ruga sa asiste personal la Sinodul

ecumenic ce urma sa aiba loc, sau cel putin sa trimita reprezentanti. Chiar si patriarhul Tarasie a trimis delegati cu o

"synodica" si o marturisire de credinta la celelalte Biserici patriarhale si la Roma, invitandu-le la un mare sinod. Papa

Adrian si-a dat adeziunea la convocarea sinodului, promitand ca va trimite legati la sinod. Sinodul a restabilit cultul

icoanelor, luand si alte hotarari.

Am analizat mai sus convocarea Sinoadelor ecumenice prin prisma afirmatiei ca papa ar fi avut un rol important in

aceasta privinta, afirmatie care s-a dovedit a fi neintemeiata. Faptul ca ei au dorit uneori sa se convoace un Sinod

ecumenic, adresandu-se imparatului in acest sens, nu este un argument pentru teza lui Bellarmin, sau, daca ei erau

anuntati mai intai de imparati asupra intentiei de a convoca un Sinod ecumenic, credem ca acest lucru se facea

pentru a avea timp, ca eventual, sa se prezinte personal sau sa trimita delegati la sinod. Observam ca in toate

cazurile, papii au fost reprezentati, trimitand si o scrisoare catre sinod, care putea constitui cel mult un ghid pentru

sinodali.

Sa nu neglijam un lucru foarte esential in convocarea tuturor Sinoadelor ecumenice: sediul imperial era mai aproape

de scaunele apostolice din Rasarit, unde au aparut si cele mai mari dispute in viata bisericeasca. Episcopii de aici

erau cei dintai care luau contact cu ereziile aparute si tot ei erau aceia, primii, care incercau sa restabileasca pacea si

ordinea in Biserica. Dintre ei s-au ridicat cei mai mari aparatori ai Ortodoxiei ca Alexandru al Alexandriei, Sfantul

Grigore de Nazianz, Sfintul Chiril al Alexandriei, Tarasie al Constantinopolului s.a., si tot dintre episcopii rasariteni au

fost alesi si presedintii Sinoadelor ecumenice.

Convocarea Sinoadelor ecumenice de catre imparati insemna un plus de autoritate, dar indiferent de cauze sau de

cine altcineva ar fi fost convocate, ele "nu s-ar fi putut realiza daca n-ar fi fost o expresie reala a proniei divine, sau si

mai obiectiv spus, daca n-ar fi fost o intruchipare a harismei ecumenice a Bisericii", intemeiata in materie de credinta

pe formula apostolica a asistentei Duhului Sfant. Deci, adevarata solutie este ca, indiferent cine le-ar fi convocat,

Sinoadele ecumenice in speta sunt o institutie apostolica sub inspiratia lui Hristos (Matei XVIII, 20), fara care Apostolii

nu ar fi putut sa spuna la sfarsitul Sinodului "parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte XV, 28), realitate de care erau

convinsi si urmasii lor intruniti in sinoade. In acest sens, Sfantul Ciprian scria in anul 252 papei Corneliu in numele

membrilor sinodului tinut, "placuit nobis Sancto Spiritu suggeste" (ne-a placut noua si Duhului Sfant). Aceasta

convingere era asa de generala incat imparatul Constantin cel Mare califica decretul sinodal de la Arelate (314) drept

"caeleste judicium", adaugand "Sacerdotum judicium ita debet haberi, ac si ipse Dominus residens judicet" (Astfel

trebuie sa fie judecata preotilor, ca si cum ar judeca Domnul insusi, fiind de fata).

Problema convocarii unui nou Sinod ecumenic s-a pus in discutie mai ales de teologii apuseni, dupa ce, in urma

Conciliului I Vatican, timp indelungat, au tinut-o la index. Ei cauta sa formuleze o noua teorie, zisa "conciliara", care

dupa modelul apostolic, hotararile sa fie luate de intregul episcopat dar in frunte cu "urmasul lui Petru". Chiar si unii

teologi ortodocsi s-au lasat ispititi de formula colegialitatii "in frunte cu Petru", gasind ca "ar putea solutiona problema
sinodalitatii printr-o enuntare popularizata pretinzandu-se ca intaietatea Sfantului Petru ar fi fost consacrata in chip

juridic".

Precizam, de la inceput ca "Biserica are in ea insasi, in natura si fiinta ei, insusirea si puterea de a se pronunta in

mod infailibil pe calea oricarei forme de consens realizabil al intregului sau corp social, de a solutiona orice probleme

care i s-ar pune in legatura cu viata si lucrarea sa". Biserica si-a pastrat infailibilitatea si inainte de sinoade si in

intervalul dintre ele si dupa ultimul Sinod ecumenic, si aceasta insusire nu este conditionata de intrunirea vreunui

Sinod ecumenic.

Problema unui viitor Sinod ecumenic a devenit mai actuala in Ortodoxie de la intaia Conferinta Panortodoxa de la

Rhodos (l901), cand s-a trasat si tema generala: "Notiunea si autoritatea Bisericii".
In gandirea teologica a Bisericii Ortodoxe Romane, preocupari de acest fel au existat inca la sfarsitul secolului trecut

prin mitropolitul Silvestru Moraru (1880-1895). El popunea convocarea unui Sinod ecumenic, aratand ca Sinodul

panortodox se identifica cu cel ecumenic. Patriarhia Ecumenica a luat initiativa de a adopta in locul numelui de "Sinod

ecumenic" formula "Sfantul si Marele Sinod", care "acceptata, in sensul in care a folosit-o Sinodul I ecumenic, ea este

binevenita".

Analizand motivele convocarii celor sapte Sinoade ecumenice si acelea ale unuia viitor, P. S. Episcop Antonie

Ploiesteanul observa ca, de data aceasta, nu exista o situatie tragica in viata bisericeasca si ca "in mod paradoxal a

aparut intai ideea de sinod (s.n.) si pe urma a inceput a i se cauta continutul". Unii considera chiar periculoasa,
tinerea unui Sinod ecumenic, crezand ca "momentul actual este cel mai mare rau ales din toata istoria Bisericii

noastre".
Referitor la actul convocarii unui viitor Sinod, care daca va fi sau nu ecumenic, va stabili in timp acel consensus

eclesiae dispersae, tangential, Pr. Prof. Liviu Stan credea ca sarcina cade in seama Colegiului capeteniilor celor mai

importante scaune din Biserica, cele apostolice in frunte cu cel din Constantinopol, dar din acest colegiu trebuie sa

faca parte st capeteniile Bisericilor Ortodoxe autocefale, deoarece scaunele apostolice n-au nici un fel de primat.

Consideram ca daca ar exista probleme reale, stringente, pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic, nu ar trebui

sa se mai puna problema cine ar trebui sa-l convoace. S-ar putea gasi, pur si simplu, un mijloc in acest sens, mai

mult un acord general decat un drept special al vreunui ierarh bisericesc.

Concluzii.

Inalta forma de manifestare a consensului intregului corp al Bisericii nu putea fi realizata mai bine decat prin

calauzirea Duhului Sfant in lucrarea Sinoadelor ecumenice. Convocarea for a fost determinata de cauze religioase

dar si nereligioase.

Toate Sinoadele ecumenice s-au tinut in Rasarit, unde au aparut problemele ce au format obiectul lor. Ele au fost

convocate de imparatii romani, apoi bizantini iar hotararile lor au fost investite cu puterea legilor de stat. Ei nu au

favorizat scaunul roman si in acest sens vedem ca imparatul Marcian "dupa ce va obtine, folosindu-se si de el (de

scaunul roman, n.n.), o formula dogmatica de echilibru de la Sinod", va face "sa se decretele prin canonul 28

egalitatea in rang a scaunului de la Constantinopol cu cel al Romei, urmarind prin aceasta o politica de eliberare si

deci de impacare intre tendintele si fortele din Biserica, nu una de favorizare unilaterala a Scaunului roman".

Drept criteriu pentru consacrarea caracterului lor in sens religios, a servit insusirea de catre intreaga Biserica a

hotararilor lor dogmatice.

Stradaniile ierarhilor, teologilor si slujitorilor bisericesti de a realiza un nou Sinod ecumenic, vizeaza, in ultima analiza,

refacerea unitatii dogmatice, canonice si cultice a intregii Biserici.

Virgil Valcu
Icoana ortodoxă este mărturisirea completă a dreptei credințe, a înomenirii
Fiului lui Dumnezeu, cu scopul îndumnezeirii omului prin har. Icoana este
Evanghelia pictată, cuvânt-simbol vizibil, care îndeamnă la rugăciune, adică
la comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui, a evidențiat Părintele Patriarh
Daniel în predica rostită în Duminica Ortodoxiei.