Acordurile de solvabilitate bancara pe plan international BASEL I, II, III

1. Caracteristicile fiecarui acord de solvabilitate in parte;

Acordul de la Basel privind fondurile proprii ale bancilor1, adoptat în 1988, a avut ca origine
preocuparile guvernatorilor bancilor centrale din tarile membre ale grupului G 102 care au
constatat ca datorita cresterii concurentei între marile banci, nivelul fondurilor proprii ale
acestora atinsese un nivel scazut, considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate.
Acordul din 1988 vizeaza o gestiune prudenta a capitalurilor de asa maniera încât acestea sa
poata face fata eventualelor pierderi.
Primul Acord impune marilor banci internationale din tarile membre G 10 sa detina fonduri
proprii de cel putin 8% în raport cu activele ponderate dupa gradul lor de risc. Sunt definite
doua mari categorii care constituie fondurile proprii.
 prima are în vedere fondurile proprii de baza (fb) numit si tier I care trebuie sa
reprezinte minimum 50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de
credit asumat.
 a doua vizeaza resursele suplimentare interne si externe de care dispune banca.
Aceasta categorie include fonduri proprii complementare (fc) sau tier II
si “supra”complementare (fsc).
Fondurile proprii complementare sunt luate în calcul la determinarea fondurilor proprii doar
în limita a maximum 100% din fondurile proprii de baza si sunt grupate pe doua nivele:

 nivelul I– care include titluri hibride pe durata nedeterminata, provizione, rezerve din
reevaluare si
 nivelul II– care include elemente de datorie a caror durata initiala este mai mare de 5
ani, în fapt datoria subordonata. Trebuie precizat ca pentru ultimii 5 ani pâna la
scadenta se aplica o reducere de 20% pe an pentru aceasta datorie. De exemplu, daca
avem obligatiuni emise de banca pe 10 ani, reducerea se va aplica începând cu anul al
saselea pâna în anul al zecelea inclusiv.

Contributia esentiala pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992, este
aceea a unui capital minim definit în functie de riscuri, din perspectiva solvabilitatii. Textul
acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeana.
De la adoptarea acordului în 1988, numit si norma Cooke, dupa numele initiatorului ei, putem
distinge doua faze :

 1988 – 1993: abordarea standard si rigida;

 dupa 1993: introducerea disciplinei de piata si a modelelor interne ca variabile ale
acordului.

Fondurile proprii de baza trebuie sa reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele
bilantiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri 3 : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele
extrabilantiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc
adecvata.
Conform cerintelor acordului de la Basel, bancile trebuie sa calculeze doi indicatori de
solvabilitate în functie de tipul de capital.
Fondurile proprii de baza sau tier I au ca principala functie absorbtia pierderilor bancii fara ca
aceasta sa fie confruntata cu încetarea activitatii. Fondurile complementare asigura o protectie
mai scazuta deponentilor deoarece ele au ca principala functie absorbtia pierderilor în situatia
încetarii activitatii bancii.
În vederea bunei desfasurari a activitatii bancii în functie de tipul de capital se determina doi
indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):
Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune
anumite ajustari. În plus, acordul de la Basel vorbeste si de un al treilea tip de capital numit
tier III reprezentat de datoria subordonata pe termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protectie contra pierderilor cauzate de riscul de piata daca tier I si
tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operatiunile bilantiere si pe cele extrabilantiere.
În cazul operatiunilor bilantiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficientii de
risc asociati definiti de la 0% la 100%.
Pentru operatiunile desfasurate în afara bilantului (scrisori de garantie, contracte swap, etc.)
expunerile extrabilantiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin multiplicarea cu
un factor care tine seama de riscul inerent al acestor activitati. La sumele astfel calculate se
aplica coeficientul de risc aferent operatiunilor bilantiere.
Acordul de la Basel stabileste o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru capitalurile
complementare (tier II):

 pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depasi cu mai

mult de 100% tier I;
 la rândul sau lower tier II nu poate depasi 50% din tier I.

Etapele trecerii la Basel II

Primul Acord, înca în vigoare si-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practica,
asa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima faza a consultarilor în vederea
elaborarii unui nou acord privind capitalul bancar.
În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de consultari a
fost încheiata în 31 mai 2001.
Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact4 iar în noiembrie
2002 au fost demarate consultari cu Comisia Europeana privind elaborarea unui proiect de
directiva europeana care sa înlocuiasca Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.
Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de la
Basel. Calendarul aplicarii noului acord vizeaza si publicarea textului acordului, care s-a
produs în prima parte a anului 2004. În acelasi timp a fost elaborat un poiect al unei noi
directive europene care priveste adecvarea capitalului institutiilor de credit. Motivatia noii
directive (CAD III) rezulta din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene
privind revizuirea directivelor 2000/12/CE si 93/6/CEE.
Documentul scote în evidenta o serie de lacune ale reglementarilor anterioare:
  metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere
rudimentara a acestuia;
 posibilitatile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovatiilor financiare;
 directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale
riscurilor;
 caracterul incomplet al riscurilor acoperite si mai ales riscurile operationale care nu
fac obiect al cerintelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;
 autoritatile de control nu sunt obligate sa evalueze profilul de risc real al institutiilor
de credit;
 absenta obligatiilor de cooperare prudentiala;
 lipsa unor informatii adecvate datorita inexistentei de prevederi în textul directivelor în
vigoare privind disciplina de piata;
 lipsa de suplete a cadrului reglementar.

Noul acord de la basel

Noul Acord de la Basel are drept scop cresterea sigurantei sistemului financiar international,
prin acordarea unei importante sporite controlului intern si managementului propriu al
bancilor, procesului de supraveghere si disciplinei de piata.
Acordul din 1988 (cunoscut si ca Primul Acord înca în vigoare) prevedea o singura modalitate
de adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8% având în vedere doar
expunerea la riscul de credit.
Noul cadru ofera un spectru mai larg de abordari de la metodele simple pâna la cele avansate
de masurare atât a riscului de credit cât si a celui operational pentru determinarea nivelului de
capital adecvat. Structura acordului este flexibila, iar bancile vor adopta acele abordari care se
conformeaza cel mai bine nivelului lor de complexitate si profilului lor de risc. Noul acord
prevede abordari mai cuprinzatoare si mai sensibile la risc decât acordul din 1988, mentinând
nivelul capitalului.
Noile cerinte privind capitalul mai adaptate riscului, vor permite bancilor sa-si gestioneze
activitatea mai eficient.
Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel sunt:

1. cerintele privind capitalul minim

2. procesul de supraveghere prudentiala
3. disciplina pe piata

Primul pilon: cerintele privind capitalul minim . Noul acord mentine definitia capitalului si
a necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însa perfectioneaza metodele de evaluare ale
riscului. Noul acord propune pentru prima data evaluarea riscului operational, în timp ce
evaluarea riscului de piata definita în 1996 printr-un amendament ramîne neschimbata.
Pentru masurarea riscului de credit sunt propuse doua variante:
1. abordarea standard
2. ratingul intern (IRB) cu doua variante: de baza si avansate.
Utilizarea ratingului intern trebuie supusa aprobarii autoritatilor de supraveghere pe baza
standardelor stabilite de Comitetul de la Basel.
Abordarea standard
Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeasi ca si în vechiul acord, dar
este mai sensibila la risc: banca acorda un coeficient de risc fiecarui activ si elementelor
extrabilantiere si însumeaza activele în functie de acesti coeficienti de risc. Coeficientii de risc
individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, banci, companii).
Coeficientii de risc vor fi redefiniti în functie de rating-ul acordat de o agentie de rating
specializata.
De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient
de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100% si 150%.

Rating-ul intern (IRB)

Bancile vor putea utiliza propriile estimari si modele de evaluare privind credibilitatea
debitorului. Sunt prevazute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la
risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor si a persoanelor fizice ale caror caracteristici de
risc sunt diferite.
Banca estimeaza credibilitatea fiecarui debitor si rezultatele sunt transformate în probabilitati
ale pierderilor viitoare, care formeaza baza cerintelor de capital minim.
Prin metodele de baza se estimeaza probabilitatea de nerambursare a fiecarui debitor iar
autoritatile monetare vor furniza celelalte informatii. Conform metodelor avansate, o banca cu
un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informatii necesare.
Prin ambele metode coeficientii de risc vor fi mult mai diversificati decât cei din abordarea
standard.
Acordul din 1988 a stabilit cerintele de capital doar prin prisma riscului de credit, însa
capitalul era destinat sa acopere si celelalte riscuri. În prezent bancile aloca în medie riscului
operational 20% din capitalul lor intern.
În cercetarea riscului operational s-au conturat trei abordari de complexitate
crescatoare: indicatorul de baza, abordarea standard si evaluarea interna. Indicatorul de
baza vizeaza utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operational pentru întreaga
activitate a bancii. Abordarea standard precizeaza indicatori diferiti pentru activitati distincte.
Evaluarea interna cere bancilor sa utilizeze propriile date privind pierderile din riscul
operational pentru a estima cerintele de capital.
Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancara
Autoritatile monetare trebuie sa se asigure ca fiecare banca are modele interne viabile,
capabile sa evalueaze adecvarea capitalului pe baza evaluarii corecte a riscurilor.
Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrala si banci. În
acest sens Comitetul si Institutul de Stabilizare Financiara al Bancii Reglementelor
Internationale va acorda asistenta bancilor centrale.
Al treilea pilon : disciplina pe piata
Acesta intentioneaza sa sprijine disciplina pietei prin cresterea transparentei institutiilor
financiare. Transparenta este esentiala pentru ca actorii de pe piata sa poata întelege mai bine
profilurile de risc ale bancilor si adecvarea pozitiilor lor de capital.
În comparatie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovatii care privesc :
  încurajarea bancilor de a-si utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;
 introducerea disciplinei de piata ca factor de apreciere al expunerilor;
 sensibilitate la marile riscuri;
 promovarea sigurantei si stabilitatii sistemului financiar international prin mentinerea
unui capital reglementar în sistem;
 dezvoltarea unei concurente bancare echitabile;
 abordarea globala a riscurilor;
 dezvoltarea unor metode care sa cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare
institutie bancara în parte;
 cei trei piloni pe care se sprijina acordul formeaza un ansamblu indisociabil.

Principiile de supraveghere
În functie de aria de competenta, fiecare autoritate de reglementare va controla existenta si
fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor asa încât capitalul sa fie mentinut la
un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, asa cum se regasesc ele în spiritul viitorului acord sunt
urmatoarele :

 fiecare banca trebuie sa dispuna de o metodologie clara si avizata de determinare a

capitalului cerut de noul acord în legatura cu profilul de risc asumat;
 autoritatile de supraveghere vor trebui sa vegheze asupra calitatii modelelor destinate
evaluarii capitalului minim de catre fiecare banca;
 bancilor le este recomandat sa aiba în vedere un surplus de capital pentru activitatile a
caror dependenta de ciclul economic este marcanta;
 bancile centrale trebuie sa controleze în permanenta nivelul minim de capital .