IMAGINI ETNOCULTURALE INTERNE ŞI EXTERNE

DESPRE PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN

1. Tentative de conturare a psihologiei poporului român,

Bogdan Petriceicu Haşdeu şi posteritatea sa

La sfârşitul sec. XVIII şi pe toată durata sec. XIX, cercetarea ştiinţifică a determinismului social
s-a cristalizat pe două direcţii teoretice: una de antropologie rasială, reprezentată de Arthur de
Gobineau (1855)1 şi Lapouge de Vacher (1899)2 şi alta de etnopsihologie cu reprezentanţi prin Moritz
Lazarus (1824-1903) şi Hajm Steinthal (1823-1899), fondatori în anul 1860 ai unei reviste, cu titlul:
Zeitschrift für Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft. La acest grup prin anul 1900 a aderat şi
Wilhelm Wundt3. În privinţa termenului de Volkerpsychologie, într-o traducere corectă înseamnă
Psihologia poporului german, dar mai are şi sensul de Psihologie socială germană. În cadrul ei,
Wilhelm Wundt făcea distincţii între ,,psihologia experimentală” şi ,,psihologia populară –
volkerpsychologie”, care era un ,,nou domeniu cu caracter supraindividual”, format din limbă, mituri,
obiceiuri, tradiţii, chiar legi vamale, toate variabile de la un popor la altul, cercetat ca o ,,a doua
psihologie”, iar obiectul ştiinţific al ,,noului domeniu” nu putea fi investigat experimental, cu atât mai
puţin prin introspecţie, dar că poate şi trebuia explorat prin metode comparativ-istorice.
În aceeaşi perioadă, în tematica specificului naţional s-au angajat şi intelectuali români precum
Jean Crăciunesco, cunoscut prin lucrarea Le peuple romain d’apres ses chants nationaux, essais de
littérature et de morale, apărută la Paris în 1874 în editura Hachette, Popescu Pană cu o teză de licenţă
în Psihologia poporului român după literatura poporană, editată de Universitatea Bucureşti în anul
1897 şi Nicolae Vaschide (1874-1907) cu un studiu de Psihologie socială, Legile psihologice ale
imitaţiei, în doctrina lui G. Tarde, apărut iniţial la Paris în 1900, tradus şi publicat în anul următor la
Bucureşti. Tot din această perioadă trebuie menţionat şi Bogdan P. Haşdeu (1840-1907) întrucât alături
de Mihai Eminescu, ei sunt cei care au introdus în presa vremii termenul de psihologie etnică 4.
B. P. Haşdeu a fost primul care a folosi şi termenul de etnopsihologie, în cunoscutele prelegeri
ţinute la Academia Română în anul 1880. Studiile sale din acest domeniu, au fost reunite într-un volum
de Scrieri filozofice, prefaţat de V. Vetişanu, editat în anul 19855. La timpul său, el considera că această
disciplină este ,,o ştiinţă a sufletului unor naţiuni” şi recunoştea caracterul ei încă neconturat. În aceeaşi
viziune cu W. Wundt, în componenţa etnopsihologiei B. P. Haşdeu a inclus literatura populară, arta,
estetica, obiceiurile şi lingvistica. Pe aceste teme, în perioada anilor 1872-1885 el a demarat o amplă
cercetare multidisciplinară, dar care a rămas nefinalizată.
Am considerat oportună menţionarea ei pentru că ea rezumă pentru orice analist dificultăţile şi
complexitatea cercetărilor de acest gen, valabile în orice timp. Astfel, în anul 1877 autorul primeşte o
adresă din partea lui D. G. Chiţu, pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice, cu o propunere de
cercetare intitulată Obiceiurilor juridice ale poporului român,6 pe care ministrul o motivează
astfel: ,,Spre a da o mai mare dezvoltare posibilă studiului originilor instituţiilor noastre naţionale şi
antice, cu care se ocupă astăzi mai mulţi bărbaţi erudiţi ai ţării. Am crezut că ar fi de cel mai bun folos
dacă am avea un chestionar juridic şi unul limbistico-mitologic pentru culegerea şi descrierea
moravurilor, instituţiilor şi datinelor noastre ... care să facă, ca să zic aşa, un bogat vade-mecum al
învăţătorului, preutului, revizorului etc, pentru a spicui de pe acest vast teren prin toate ţările lăcuite de
Români“ (1882, p.7). După mărturisirea sa, eminentul enciclopedist primeşte propunerea ,,cu adevărată
fericire” şi în 2-3 ani realizează o primă bibliografie. Din ea, în însemnările sale este menţionată o
lucrare a lui M. Grimm despre datini şi obiceiuri juridice, apărută la Gottingen în 1854, intitulată
Deutsche Rechtsaterthumer. Dintr-o revistă apărută la Agram, în 1866, traduce o altă lucrare
despre ,,Obiceiurile juridice la Slavi” elaborată de juristul croat dr. V. Bogisich, pe baza unui
chestionar cu 347 întrebări. Despre această cercetare, B. P. Haşdeu notează că dr. V. Bogisich prin anul
1874 a publicat la Zagreb o parte din concluziile sale sub titlul Colectio consuetudinum juris apud
Slavos meridionales etiamnum vigentium. De asemenea din spaţiul rus, ,,cu pestriţa varietate a
elementelor sale etnice“, el actualizează un chestionar cu 127 întrebări al lui Efimenco şi Metveev,
realizat în anul 1877, în cadrul unei cercetări privind datinile ţărăneşti de lângă Arhanghelsk, sub egida
Societăţii Geografice din Petersburg.
Cu aceste lucrări pentru spaţiul românesc va întocmi un prim chestionar cu 400 întrebări
repartizate în trei secţiuni, astfel: Despre Sat (întrebările 1-147), Despre Casă (întrebările 148-310) şi
Despre Lucruri (întrebările 311-400). Cu timpul, aceste secvenţe i se par necorespunzătoare; după
cum declară în Programa sa: ,,Împărţirea pe care am făcut-o nu este deloc ştiinţifică, ci eminamente
poporană şi anume românească.“ (1882, p.15). De fapt, el a încercat o adaptare a materialului la nivelul
simţului comun, pentru a se face mai bine înţeles, cu eliminarea unor neologisme, puţin cunoscute de
popor, această concepţie fiind esenţial pozitivă.
Amintim aceste aspecte întrucât, la peste un secol distanţă, într-o cercetare similară, ne-am
confruntat cu aceleaşi probleme. În prima fază de pretestare a chestionarului PPN cu 50 de itemi, am
constatat lipsa de înţelegere a unor termeni. De aceea, pentru etapa de aplicare s-a impus elaborarea
unei vocabular explicativ, ca instrument auxiliar7. Fără acest vocabular am fi fost în situaţia de a
renunţa la unele formulări care ar fi însemnat deteriorarea grupărilor de itemi din cadrul analizei de stil.
În continuare, B. P. Haşdeu, deşi tot în Programă notează că respectivul chestionar cu 400
întrebări, este prea mare, ulterior îi mai adaugă încă un chestionar ,,lingvistico-mitologic” cu încă 200
de itemi. Aceste două piese, în accepţiune actuală, cu uşurinţă pot fi numite un chestionar - mamut, cu
şanse minime în recoltarea datelor de teren, mai ales în timpurile de atunci.
Pentru completarea lui, autorul face apel la învăţători, profesori, preoţi, revizori şcolari, notari,
primari, etc, în general toţi cei pe care astăzi i-am putea denumi generic operatori de teren, cu o
oarecare pregătire în ştiinţe sociale, de la care va primi anual ,,teancuri de răspunsuri” (1985, p. 328).
După alţi doi ani, în 1884, constată că cercetarea începută merge greu şi în urma unei alocuţiuni
difuzate prin Academie, formulează o ,,Programă pentru adunarea datelor privitoare la limba
română”, în care face apel de grabnică recoltare. Dar cu tot efortul depus, nici până la sfârşitul
secolului nu s-au putut aduna toate chestionarele planificate de pe teritoriul Principatelor Unite.
După opinia noastră, aceasta s-a datorat în primul rând structurii necorespunzătoare a
instrumentului utilizat. Iar insistenţa cu care autorul a perseverat pentru menţinerea în teren a acestui
chestionar, credem că a fost motivată de lipsa de repere şi de precedent a cercetării sale. Având în
vedere varietatea elementelor de specific naţional, cu datini şi obiceiuri variabile de la o zonă la alta,
autorul s-a simţit obligat să acorde o mai mare importanţă etapelor de validare a concluziilor obţinute.
În cadrul cercetărilor multidisciplinare de specificitate a poporului român, el a sesizat importanţa
interverificării unui volum mare de date primare, obţinute numai din teren şi nu adunate din cărţi.
Astfel, în instructajul său, operatorul era orientat: ,,Să se ferească de a împărtăşi ca obicei al
poporului vreo măsură adusă în sat prin legea cea scrisă de astăzi”. Datele urmau a fi culese ,,din
popor”, în spiritul bunului simţ, numai pe baza normelor de convieţuire nescrise dintre săteni, etc.
B. P. Haşdeu a fost permanent conştient de faptul că, indiferent de construcţia modelului de
cercetare, cadrul naţional-cultural fiind foarte variat, în toate etapele va exista un risc de invalidare a
rezultatelor. Dar în final volumul uriaş de date recoltate şi posibilităţile metrologice slabe de atunci au
fost principalele dificultăţi care au condus la eşecul acestui proiect.
Este de notat şi cum înţelegea B. P. Haşdeu principiul experimental în acest domeniu prezentat
într-un discurs ţinut la Academie în anul 1880, publicat de I. Câmpineanu (1880, p. 27)8. El considera
că ,,metoda experimentală constă în a aduna cu exactitate fenomene şi iarăşi fenomene, a le compara cu
de-amănuntul unele cu altele, a le grupa după caracteristici esenţiale, pentru a trage apoi din ele o
concluzie, firească, directă şi nesilită”. Dar acest mod de lucru, în pofida unor premise valabile,
exprimă o mare confuzie metodologică. Aşa-zisa sa metodă experimentală era eminamente
comparativă. Cu această viziune suntem departe de principiul stimulării unor procese, al controlării
unor manifestări, al determinării unor grade de semnificaţie sau de investigare a unui fenomen dat
în ,,n” variante de manifestare, plus alte verificărilor statistice. Cu toate acestea B. P. Haşdeu este
primul intelectual român care a sesizat importanţa acestui domeniu şi a pus problema individualizării
unor naţiuni pe temeiuri ştiinţifice, ceea ce îl face pilduitor din multe puncte de vedere.
Un alt autor de la începutul sec. XX, a fost Dumitru Drăghicescu (1870-1945), un filozof,
diplomat, primul titrat român în sociologie cu un doctorat la Paris în anul 1904, sub conducerea lui E.
Durkheim. Din lucrările sale amintim: Determinism biologic şi determinism social (1903), Rolul
individual în determinismul social (1904), Din psihologia poporului român (1907)9 , Partide politice şi
clase sociale (1922), Adevăr şi revelaţie (1934). De interes pentru tema de faţă este numai lucrarea
din 1907. La această lucrare, după cum remarca şi V.C. Galiceni, care a prefaţat ultima ediţie din anul
1995, cartea lui D. Drăghicescu, din multe puncte de vedere ,,a apărut sub auspicii nefavorabile” în
perioada ,,României Mici”, într-o fază de imaturitate a culturii româneşti.
După părerea noastră, printr-o aşa-zisă analiză psihologică a poporului român, D. Drăghicescu a
realizat o lucrare pe baza unor factori de climă, întindere geografică şi evoluţie istorică, cu multe
insuficienţe explicative. În această viziune, în raport cu continuitatea istorică a poporului nostru, din
analiza sa a rezultat un număr prea mare de defecte. Astfel, notează autorul ,, …Cât timp harta ţării
noastre va fi înjumătăţită şi pe teritoriul limbii româneşti vor exista bariere, cât timp contururile
organismului nostru geografic vor fi nedefinite şi neisprăvite, nici sufletul nostru nu se poate isprăvi”
(1995, p. 416). Autorul consideră că ,,nedesăvârşirea geografică a românilor” afectează şi partea
lor ,,mintală”, cu următoarele aprecieri cauzale: ,,…cu privire la nedesăvârşirea operelor mintalităţii
noastre – lipsă care decurge din nedesăvârşirea spiritului românesc, rămas încă incomplet din pricina
necompletării organismului geografic – este învederat că această lipsă nu va dispare decât dispărând
cauza ei” (1995, p. 420).
Dar, teoria factorului geografic, dezvoltată cu precădere de Montesquieu în lucrarea Spiritul
legilor, după care popoarele ar fi predestinate de istoria şi geografia lor, a demonstrat în timp o
închidere conceptuală faţă de spiritualitatea şi psihologia unui popor. Astăzi ştim că un mediu social
spiritual, activ, dinamic care a beneficiat de cultivare sistematică este independent de geografie. În
acest sens, remarcăm rezistenţa spiritual - educativă a unor minorităţi aflate în emigraţie, de exemplu,
evreii sau armenii din Europa sau italienii din America. În perioada de fundamentare a lucrării, la
sfârşit secolului XIX această teorie era deja complet depăşită. Chiar imediat după apariţia lucrărilor lui
Montesquieu (1689-1755), enciclopedişti precum H. Holbach (1723-1789) sau Helvetius (1715-1771)
au criticat sever ideile sale şi au contestat valabilitatea concepţiilor ,,geografiste”. În problematica
spirituală enciclopediştii au accentuat rolul metodelor educaţionale în modelarea structurilor de
personalitate şi au atribuit o valoare secundară factorilor de mediu natural. De asemenea, şcoala
franceză de etnopsihologie, cu un reprezentant de seamă la acea dată prin A. J. E. Fouillée (1903)10 ,
punea accentul pe rolul elitelor şi personalităţilor reprezentative din istoria poporului respectiv şi nu pe
factori de mediu. La sfârşitul secolului XIX, în perioada de elaborare a lucrării sale, s-au cristalizat
suficiente curente etnoculturale pentru adaptarea lor la spaţiul naţional românesc.
Cu toate acestea, sub titlul unei lucrări de psihologie, D. Drăghicescu a dezvoltat o întreagă
panoramă geo-istorică a poporului român, în care sunt acuzate toate influenţele străine la care acesta a
fost supus în mod inexorabil. La el ideea de adaptare, acomodare, preluare, comunicare, împrumut în
raport cu alte popoare, nu există. Sub influenţa ţărilor vecine acest autor afirmă la români tot felul de
defecte psihologice întinse pe capitole întregi de interpretări istorice, foarte subiective din care
cităm: ,,Urmările căderii Ţărilor Române sub turci, Intrigile şi trădările boierilor, Grecii şi urmările
lor sufleteşti, Influenţa orientului“ etc. Când se referă la particularităţile românilor ardeleni – la acea
dată aflat în minoritate în cadrul Imperiului austro-ungar, autorul notează: ,,…Adevărul este că şi
caracterul energic al transilvănenilor … nu este curat în toată masa lui. Energia lui este departe de a
egala cu cea a părinţilor noştri daco-romani. Ceea ce se mai păstrează nu este decât o izbucnire adâncă,
care se întâmplă rar şi pe care o îneacă o viaţă umilită, supusă, fricoasă de toate zilele”(1995, p. 352).
În acest fel, nici un neam din vecinătate nu a fost iertat de contactul cu poporul român, pentru
că: ,, ..La noi au poruncit şi s-au făcut stăpâni toţi câţi au trecut pe la noi şi pe lângă noi. Bulgarii ne-au
poruncit şi ne-au supus la voinţa, limba, religia şi organizarea lor de stat, … ungurii ne-au poruncit,
precum ne poruncesc încă în Transilvania şi Banat, …. turcii ne-au poruncit şi au impus voinţei noastre
capriciile şi obiceiurile lor, grecii ne-au poruncit şi au pătat caracterul cu umbre nesănătoase, în sfârşit
ruşii ne-au impus … până şi alfabetul cu scrierea lor ” (1995, p. 354).
În privinţa bulgarilor, cu referire la voievodatele şi cnezatele româneşti din epoca medievală, D.
Drăghicescu face alte afirmaţii exagerate. Deşi originea denumirilor este slavă, aceste forme de
organizare socială s-au realizat independent de influenţele străine. Românii au împrumutat numai
denumirea. Astfel, pentru el la români nota dominantă sub înrâurirea vieţii sale istorice este numai
neprevederea şi nepăsarea ,,….care fac ca toate lucrurile la noi să fie provizorii şi efemere” (1995, p.
375). La fel, ,,mintalitatea” noastră a fost influenţată istoric ,,în chip adânc”, până a ajuns o inteligenţă
incoerentă şi inegală în cugetare şi acţiune, pe considerentul că ,,toate fructurile ei poartă pecetea
inegalităţii, incoerenţei, a lipsei de metodă şi de unitate” (1995, p. 375).
Pentru prezentarea unor calităţi D. Drăghicescu face apel la scrierile unor călători străini prin
Ţările Române, care de cele mai multe ori au fost mai pertinente decât analizele lui. Astfel, din lucrarea
lui R. Perrin intitulată Coup d'oeil sur la Valachie et la Moldavie, cu apariţie concomitentă la Bucureşti
şi Paris în anul 1839, el redă un citat modest după care: ,, ... Femeile sunt bine făcute, talia lor care nu
întrece mijlocia este zveltă şi de o cochetărie plăcută. Ele sunt brune, blânde amabile şi prevenitoare”
(1995, p. 414). Aceeaşi lucrare a fost analizată şi de N. Iorga, care reţine de la R. Perrin un plus
de impresii mai consistente din care amintim: ,,Dar [românii] sunt oameni foarte primitori, plăcuţi,
doritori de progres. Ţin mult la francezi, în care văd rezumatul cel mai complet al civilizaţiunii
europene. Femeile lor, în general frumoase, sunt excelente muzicante. Ospitalitatea lor plină de acel
bon ton întipărit cu orientalism, pe care nu l-ar renega (renieraient) plăcutele noastre pariziene. Ele
tratează orice conversaţie într-o limbă franceză tot aşa de pură, aşa de corectă, aşa de aleasă ca aceea a
locuitorilor din Bloi. Ele au deprins jocuri apusene la baluri, la baluri mascate, unde sunt preferate
cadrilul şi mazurca” (N. Iorga,1981, vol. III, p. 524 -528)11.
Pentru trăsătura ospitalităţii românilor ardeleni, autorul îl citează pe Alfred de Gérando, din
lucrarea La Transylvanie et ses habitants, apărută la Paris în anul 1850: ,,…Românii sunt foarte
ospitalieri. Oricât ar fi de săraci niciodată nu refuză unuia mai sărac jumătatea din ceapa şi turta lor.
Această ospitalitate românii o arată chiar către necunoscuţi. Ei au obiceiul de a pune pe marginea
drumurilor vase cu apă, pentru călătorii care pot trece seara dinaintea porţilor, lângă vasele de apă cei
bogaţi mai pun şi pâine pentru cel care va veni noaptea …” (1995, p 414). A. de Gérando va fi
apreciat şi de N. Iorga ca mare prieten al clasei dominante maghiare din Ardeal, dar şi pentru descrieri
pozitive la adresa românilor ardeleni din acel timp (1981,vol. IV, p. 683 - 684).
În privinţa altor trăsături de caracter la români, D. Drăghicescu este de acord cu Gustave Le Cler,
un alt călător francez prin anul 1860, fost membru al unei delegaţii militare franceze a lui Napoleon al
III-lea trimis în Principate. La încheierea misiunii sale în anul 1867, acesta publică la Paris o lucrare
intitulată La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourait e tre, în care el
notează despre firea românilor faptul că: ,,… Rasa [lor] este occidentală, căci aminteşte în privinţa
limbii şi fizionomiei pe italieni şi spanioli ; numai obiceiurile lor sunt orientale “ (1995, p. 415).
Tot din lucrarea ofiţerului G. le Cler, pe care N. Iorga îl considera ,,cel mai sigur în judecăţile
sale", amintim şi alte observaţii despre ţăranii români, respectiv: ,, ..Bine comandaţi, aceşti oameni ar
putea ţine piept celor mai buni ostaşi din Europa ” (N. Iorga ,1981 vol. IV, p. 661 - 662).
Cu aceste argumente este de mirare de ce D. Drăghicescu a refuzat evaluarea psihologică a unor
perioade luminoase din istoria românilor aflate în proximitatea timpului său. Ne referim numai la
generaţia paşoptistă, care printr-o putere de modernizare şi un radicalism fără precedent în istoria
noastră a produs deschideri majore în modul de gândire şi acţiune al românilor. Sub influenţa
paşoptismului, românii au rupt-o cu trecutul fanariot, cu orientul, cu balcanismul şi toată epoca
medievală, cu o întoarcere definitivă în politica ţării pe direcţia integrării europene. D asemenea, el nu
comentează un lung şir de evenimente istorice decisive care au pregătit şi previzionat noua orientare
social-politică a românilor. Ne referim la momentele unice ale Unirii Principatelor, la modernizarea
socială, latinizarea lingvistică, la anii războiului pentru independenţă cu ieşirea ţării din ,,neatârnare”, la
eforturile de integrare în concertul european, până la aducerea pe tron a unei case regale germane,
tocmai pentru a evita un război civil între vechile familii domnitoare, la occidentalizarea şi promovarea
tineretului, alipirea Dobrogei cu ieşirea ţării la Marea Neagră etc.
Chiar în problema dezrobirii ţiganilor, care la timpul său a avut un mare moment de opoziţie din
partea bisericii, generaţia paşoptistă a cultivat la români un sentiment de jenă morală faţă de vânzarea -
cumpărarea fetelor ţigănci, prin acte publice, cu anunţuri date în ziare, urmate de bătăi, crime şi
omoruri. În mod perseverent, de-a lungul a 10 ani, paşoptiştii au depăşit această complicată problemă
prin 4 rânduri de legi. Pentru inteligenţa politică românească de atunci a fost o situaţia semnificativă,
întrucât în Statele Unite, în aceeaşi perioadă, americanii aflaţi într-o situaţie similară cu emanciparea
negrilor, s-au încăierat într-un penibil război civil ajungând la un pas de secesiune. Este surprinzător
cum D. Drăghicescu a refuzat să le comenteze toate aceste momente revoluţionare din timpul său.
În schimb, el a prezentat o perspectivă realistă asupra sărăciei la români - de altfel singura,
domeniu în care a constatat marea ruptura socială dintre ţărani şi boieri. Pe această temă, din dorinţa
probabilă de a nu se implica în alte exagerări, el preferă să dea cuvântul numai unor observatori străini.
Sunt citate două lucrări ale Contelui de Salaberry (1821), amintit şi de N. Iorga (198l, vol. ll, p. 406),
un călător francez prin Moldova şi Valahia din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, astfel: ,, …În
general sunt puţine ţările în care soarta ţăranilor să fie mai dispreţuită. …Domnitorul, de la care ei
cumpără cu taxe protecţia [statului], nu este destul de puternic să-i apere de supuşii Porţii, nici destul de
generos să-i susţină împotriva boierilor ; apăsaţi şi despoiaţi şi de unii şi de alţii, temându-se să nu li
se ia de fisc boii şi plugul ei preferă să nu le mai aibă şi aleargă la mijloacele perfide ale cămătarilor,
cărora le vând dinainte pentru câţiva piaştri recolta lor de grâu, lână, vin şi ceară“ (1995, p. 386).
Din aceste motive, ţăranul nu este leneş din fire, ci pentru că toată munca lui ajunge în folosul
altora. Cauza acestor trăsături o constată în modul de repartizare al terenurilor. El dă exemplul satelor
de moşneni de la Rădăuşani din Suceava şi cele de clăcaşi de la Soleşti din Vaslui. La Rădăuşani, din
anul 1864 până la anul 1900, terenurile s-au redistribuit de 3 ori iar satul a ajuns să înflorească
economic, pe când la Soleşti se vegetează într-o sărăcie lucie şi ţăranii ,,îşi istovesc puterea braţelor pe
moşia boierească pe care locuiesc“ (1995, p. 388). El va prelua şi din observaţiile lui E. Regnault
(1856), un publicist francez susţinător din străinătate al ideilor de unitate naţională a românilor, cu
următorul citat: ,,Cei care trăiesc din sudorile lor sunt învinovăţiţi de lene şi apatie. Dar, de ce ar face
sforţări mai mari, când fiecare brazdă pe care o trag pe pământ este în profitul altora. Şi de ce ar ieşi
ei din nepăsarea lor obişnuită, când fiecare îmbunătăţire în coliba lor ar fi ocazia unor noi despuieri”
(1995, pag. 387). Ca urmare, reaua credinţă a ţăranilor – susţine D. Drăghicescu, se găseşte în
sistemul de despuiere practicat de guvernanţi. Această observaţie este susţinută şi de F. G. Laurençon
(1821), un alt martor ocular al revoluţiei şi evenimentelor de la 1821, citat de autor, care scria
că: ,,şerbia în care se găsesc şi despoierile ce se comit asupra lor [ţăranilor] i-au făcut vicleni şi
înşelători. Dar greşeala este a guvernelor şi nu a lor” (1995, p. 391).
 În pragul răscoalei de la 1907, cea mai interesantă este soluţia naţionalizării pământului
prezentată de autor, împreună cu susţinerea propunerii lansate de Spiru Haret pentru înfiinţarea unei
bănci agricole de stat, ambele propuneri fiind cu totul revoluţionare pentru Principatele Române de
atunci (1995, p. 432). În opinia sa: ,,Acordarea de pământ la cei lipsiţi [de el] este adevărata temelie, pe
care se poate clădi un edificiu de reforme economice, sociale şi morale....Împroprietărirea ţăranilor nu
se poate realiza decât prin ideea naţionalizării solului patriei, înţelegând prin aceasta nu vreo măsură
revoluţionară, ci o îndrumare făcută cu moderaţie şi în mod treptat” (1995, p. 432).
Din toată documentarea sa, aceasta este singura teză pozitivă care îl va salva în ochii posterităţii.
Dar această concepţie poate caracteriza un studiu de sociologie ţărănească şi nu o lucrare de
psihologie etnică. Astfel, deşi lucrarea s-a dorit a fi o analiză psihologică a poporului român, ea a rămas
numai o frescă istorică, plină de defecte la adresa lui. În documentarea sa nu apare un primat al
trăsăturilor etnopsihologice pozitive care să justifice continuitatea şi identitatea românilor în spaţiul
carpato-ponto-danubian. În studiul său este evident numai faptul că acest popor a fost copleşit şi
pervertit de răutatea străinilor. Ca o confirmare a metodei greşite de fundamentare a temei numai pe
bază de defecte, cu trecerea timpului observaţiile sale au rămas inconsistente, pentru că supoziţiile sale
avansate numai pe baza unor criterii social-istorice nu s-au confirmat. După apariţia lucrării din anul
1907, românii din România Mică au ajuns în România Mare. Această transformare s-a realizat în mod
inevitabil numai prin calităţile şi valoarea celor din timpul României Mici şi nu a celei Mari, de mai
târziu. Nici un popor nu poate progresa numai pe bază de defecte. În cultura şi progresul oricărui
naţiuni slăbiciunile nu pot fi decisive. A nu semnala ponderea mai mare a unor calităţi în continuitatea
istorică a unor popoare reprezintă cel puţin o lipsă de intuiţie psihologică.

2. Studii despre români – Constantin Rădulescu Motru,

Mihai D. Ralea, Anatole Chircev, Athanase Joja şi alţii

Definirea etnicităţii prin interetnicitate reprezintă o cale de diagnoză a specificului naţional şi de

aceea, dezvoltarea unor sinteze comparative cu puncte de vedere culturale, sociale, filozofice, interne şi
externe, datorate unor autori români şi străini, rămâne o direcţie fertilă în personalizarea unei naţiuni.
Evident că reprezentanţii punctelor de vedere interne ar fi cei mai numeroşi, întrucât nu există
intelectual de marcă în cultura românească să nu fi atins acest subiect. Dar în orice fel de studii sau
cercetări în acest domeniu rămâne deschisă problema obiectivităţii acţiunilor de evaluare a unor
trăsături prin evitarea unor atitudini partizane sau demagogice, întinse de la denigrare până la etnolatrie,
mai ales când apar declaraţii despre popoare superioare sau inferioare. Naţionalul în sine nu este decât
un principiu formativ. El rămâne o metodă de modelare a individului în plan social prin îmbinarea
calităţilor native ale poporul său cu cele izvorâte din experienţa sa personală. De aceea, în teoria
specificului naţional este greu a nominaliza intelectuali români sau străini care au reuşit operaţiuni de
individualizare etnică sau conceptualizări realizate fără excese naţionaliste.
Această situaţie fiind valabilă şi în cazul psihologiei românilor cu numeroase note, studii,
referinţe, în toate epocile dezvoltării sale. Dar în marea lor majoritate aceste scrieri sunt numai analize
unicat, efectuate de personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, din care nu se poate extrage un sistem
de evaluare valabil, verificabil, aplicabil şi de alţi analişti. Pe de altă parte, trebuie de adăugat că în
majoritatea acestor autorii nici nu au pus problema unor modalităţi de verificare a aserţiunilor
dezvoltate de ei pe căi experimentale, cele mai multe rămânând la rangul de observaţii personale, foarte
relative. Un exemplu de cercetare pe aceste teme ar fi sondajul de opinii realizat în anul 1900 în
paginile periodicului Noua Revistă Română, proiectat şi prezentat de George Cojbuc, Anghel
Demetrescu, Ovid Densuşianu, C. Rădulescu Motru - redactor la această revistă, sub forma unui
Chestionar privitor la psihologia poporului român, cu următoarele patru întrebări:
1. Care opere literară, după părerea dvs. exprimă cel mai bine
firea şi aspiraţiile neamului românesc ?
 2. Care ar fi trăsătura dominantă din firea românului ?
3. Care sunt calităţile şi defectele ce deosebesc naţionalitatea română de celelalte naţionalităţi?
4. Care fapt istoric a scos mai bine la iveală calităţile şi defectele neamului românesc ?
După nota redacţiei, acest sondaj s-a realizat: ,,în scopul limpezirii multor probleme sociale’’, cu
solicitarea de răspunsuri alături de vârstă, profesiune şi localitatea de rezidenţă, urmând ca cele din ţări
străine să fie traduse, cu publicarea treptată a tuturor scrisorilor sosite la redacţie în perioada iunie -
octombrie 1900. Este de reţinut interesul autorilor pentru surprinderea specificului naţional în opere
literare româneşti, prezenţa unor trăsături etnice într-un fapt de experienţă personală, respectiv cu
invitaţii adresate românilor de peste hotare aflaţi în contacte directe cu străinii din respectivele ţări.
De asemenea, prin ultima întrebare se mai dorea şi o analiză de corespondenţă între diverse
însuşiri etnopsihologice cu diferite evenimente istorice, ceea ce reprezintă o întreagă dezbatere greu de
finalizat, imposibil de cuprins într-un Chestionar. Într-o accepţiune strict ştiinţifică, acest sondaj, cu un
asemenea instrument nici nu poate fi considerat Chestionar datorită lipsei unor modalităţi de prelucrare
ulterioară a răspunsurilor care trebuiau stabilite în acelaşi timp cu lansarea temei. Chiar din formularea
întrebărilor se vede clar că autorii nici nu s-au gândit la o ulterioară prelucrare de date.
De exemplu, întrebarea 2 avea o referinţă prin care se cerea cititorului istorisirea unui întreg
episod: ,,din care să se vadă deosebirea de purtare dintre un Român, Maghiar, Rus sau Evreu.’’, ceea ce
conduce la o variabilitate de alternative greu de prevăzut şi mai ales greu de ordonat. Iar răspunsurile
cititorilor ,,respondenţi’’ s-au publicat integral aşa cum s-au primit la redacţie, dar cu multe date
incomplete. De exemplu, un cititor din Viena, în vârstă de 30 ani, fără profesiune declarată, răspunde
numai la întrebarea 2 cu opinia că trăsături dominate din firea românilor ar fi numai ,,curajul de spirit’’
şi ,,curajul de inimă’’, fără răspunsuri la întrebările 1, 3 şi 4. Sau un medic de 26 ani, fără localitate
declarată, răspunde numai la întrebările 1, 2 şi 3. El apreciază că firea şi aspiraţiile românilor se
exprimă cel mai bine în ,,poezia populară’’; la capitolul trăsăturii dominante trece scepticismul şi
fatalismul; la calităţi notează firea muncitoare şi răbdătoare, iar ca defecte sunt firea risipitoare,
superficială, imorală şi rutinieră.
Un alt cititor, avocat din Piatra Neamţ, răspunde cu M. Eminescu şi notează fatalismul ca
trăsătură dominată. La calităţi generice trece: bun, blajin, milostiv şi răbdător, iar la defecte generice
notează neîncrederea, scepticismul, lipsa spiritului de economie, de întreprindere, de asociere, chiar
leneş şi indolent. Interesant este că acelaşi cititor simte nevoia de a mai face o separare între
însuşirile ,,poporului de jos’’, caracterizat prin curăţenie de caracter, sinceritate, entuziasm, cu oameni
cu dor de neam şi ţară; faţă de ,,poporul de sus’’ considerat intrigant, linguşitor, superficial, lipsit de
solidaritate, cosmopolit şi adorator de străini, cu oameni fără caracter, fără cinste şi onoare, pentru că la
aceşti români: ,,cine este cinstit trece drept prost’’.
Pe aceleaşi diferenţe etnice de categorii sociale, un alt cititor remarcă la ,,clasa de mijloc’’ faptul
că această categorie socială românească ar fi una care ,,aşteaptă totul de la stat, cu înclinaţii spre
funcţionarism şi cariera armelor’’, după care românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare
pensionar, comparativ cu ,,burghezia de sus’’ caracterizată prin vanitate şi fanfaronadă.
Amintim că la acest Chestionar au răspuns şi autori de renume precum istoricul Vasile Pârvan
sau scriitorul Jean Bart. Ultimul care a înţeles mai bine subiectul a notat corect că: ,,Problema aşa cum
este pusă, chestiunea este peste măsură de grea’’; dar dificultatea ei o punea pe seama deosebirilor
care ,,înstrăinează’’ diferitele clase sociale, acestea fiind aşa de mari încât: ,,Nu se poate surprinde nici
o trăsătură de unire între ele. Adesea o clasă [socială] este mai apropiată de clasa altei naţiuni, decât de
clasa aceleaşi naţii’’.
Un alt respondent a fost şi poetul Alexandru Macedonski. Acesta într-un exces de originalitate a
apreciat la români drept însuşire dominată numai ,,papagalismul’’, cu simţul onoarei la capitolul calităţi.
De asemenea, el trece poeziile lui G. Cojbuc la opere literare reprezentative şi ,,alegerea actualei
dinastii ca evenimentul istoric cel mai semnificativ’’. Suplimentar la acest renumit poet, de observat
că în caracterizarea românilor nu a notat nici un defect, din cele solicitate în a treia parte de întrebări a
chestionarului.
Cu ocazia acestui sondaj, o altă observaţie este că în analiza întrebărilor unii cititori au simţit
nevoia unor comparaţii cu alte popoare. De exemplu un locotenent de marină notează că: ,,O altă
deosebire capitală între români, evrei şi unguri este obrăznicia’’, faţă de care românul ar fi ,,mai
prejos’’ faţă de alte neamuri. La fel un alt cititor apelează la diade comparative cu nemţii, grecii, sârbii
sau evreii. Dintre aceştia numai neamţul este privit ca un ideal de muncă şi perseverenţă,
românul: ,,având dorinţa de a călca pe urmele lui’’. Pe când la celelalte naţii asociază conotaţii negative;
grecii sunt caracterizaţi prin manifestări extreme şi oscilante cu ,,uşurinţa de a parvenii … ei ştie foarte
bine să-şi facă afacerile personale, pe când celălalt [românii] le cam neglijează’’. La rândul lor, evreii
ar fi numai un ,,vehicul de corupţiune’’, dar care: ,, se înţeleg bine între ei, pe când românii se
duşmănesc şi se ceartă pe lucruri de nimic’’. Tot atât de semnificativ este că unii respondenţi au
procedat la o distribuţie zonală de trăsături etnice pe zone istorice, respectiv Oltenia, Muntenia,
Moldova sau Ardeal.
Cu toate minusurile acestui sondaj efectuat cu peste un secol în urmă, dar mai ales prin
relativitatea opiniilor exprimate, el de fapt a indicat realitatea acestei teme, precum şi existenţa unor
variate serii de trăsături şi valori specifice, din care unele au rămas active pe tot parcursul sec. XX.
Ulterior, în anul 1910, C. Rădulescu Motru, va aduna aceste date cu publicarea unei lucrări mai
amplă, cu titlul: Sufletul neamului nostru, calităţi bune şi defecte.
Dar, relativitatea unor poziţii foarte personale la această temă, va continua şi mai târziu în toată
perioada interbelică. A se vedea în acest sens pesimismul şi criticismul lui Emil Cioran din Schimbarea
la faţă a României, cu prima ediţie în 193612 , în care fără a contesta patriotismul autorului, el vedea
această ţară ca ,,îmbâcsită de superstiţie şi scepticism’’. Iar E. Cioran, cu tot efortul analitic desfăşurat
în teoria ,,golurilor psihologice ale românilor”, a rămas doar un revoltat, cu acuze severe la capitolul
lipsei de originalitate a românilor, faţă de faptul că ei nu ar fi avut ardoarea, eroismul şi entuziasmul
dorit de el, ceea ce reprezintă un alt set de atitudini subiective, mai mult literare decât ştiinţifice.
La fel de relativă este şi ontologia lui L. Blaga, cu menţiunea că din toate conceptele lui
poetico-filozofice (cu spaţiu mioritic, orizont temporal anabasic, catabasic, etc), pentru etnopsihologie
numai conceptul de matrice stilistică ,,genuină’’, poate fi reală şi operaţională, valabilă pentru orice
popor13.
Cu mai multă reţinere şi un mai mare efort de obiectivitate s-au pronunţat istorici precum A. D.
Xenopol, V. Pârvan, N. Iorga până la Dimitrie Onciul şi Constantin C. Giurescu. Dar şi în cazul lor, cu
toate elementele de continuitate a trăsăturilor etnice afirmate de ei, nu credem că acestea pot fi
considerate definitive. Fluctuaţii şi frecvenţe diferite în manifestări, fie pozitive fie negative se pot
observa de la o epocă la alta, sau aceleaşi trăsături pot avea condiţionări diferite. De exemplu,
recunoscuta ospitalitate a românilor poate avea ca resort, fie inteligenţa, fie diplomaţia, fie teama sau
un plus de toleranţă, fie ceva din fiecare, sau apare mai evidentă când se ia în comparaţie cu aroganţa şi
trufia altor neamuri. Dacă la acestea mai adăugăm şi ticăloşiile politicianiste, prezente şi ele în orice
popor, care în toate timpurile au uzat de aceste însuşiri mai ales din cele negative şi permanent le-au
sacrificat pe cele pozitive de dragul unor interese electorale de moment, putem avea o imagine
suficientă asupra aspectelor acestui domeniu.
Dintre reprezentanţii de seamă ai culturii române, cu preocupări mai bine încadrate într-o viziune
etnopsihologică, merită a fi menţionaţi: Mihai D. Ralea (1896-1964), C. Rădulescu Motru
(1868-1957), Anatole Chircev (1914-1990) şi Athanase Joja (1904-1972).
În privinţa lui Mihai D. Ralea (1896-1964), psiholog, sociolog, estetician, filozof, politician,
eseist, fost vicepreşedinte al Academiei Române în perioada postbelică, a fost cel care în anii de ruptură
şi sovietizare a societăţii româneşti din perioada dictaturii comuniste, a reuşit să menţină continuitatea
unui nucleu al oamenilor de ştiinţă din epoca democraţiei antebelice. Lucrările sale au fost reunite în
volumele Interpretări (1927), Etnic şi estetic (1927), Istoria ideilor sociale (1930), Atitudini (1931),
Fenomenul românesc (1934), Valori (1935), Explicarea Omului (1946), Studii de psihologie şi filozofie
(1955), Sociologia succesului (1962, în colab.), Introducere în psihologia socială (1966, în colab.).
Dintre acestea, cea mai semnificativă sub raport ştiinţific rămâne Explicarea Omului14 iar pentru
observaţii de etnopsihologia românilor avem în vedere şi lucrarea Fenomenul românesc15 .
În aceste studii, trăsăturile dominante la români semnalate de el sunt prezenţa adapatabilităţii şi a
spiritului tranzacţional (1934, p. 6). Acestea se manifestă cu acuitate în situaţii critice de nedreptate, de
nereguli, de criză etc. Avocaţii şi juriştii constată la români raritatea proceselor criminale – spre
onoarea noastră – fără răzbunări din ambiţii, orgolii, încăpăţânări aşa cum se întâmplă la alte neamuri.
Dar la români, astfel de procese sunt rare. În situaţii grave de acest gen, românul preferă o tratare
tranzacţională directă şi dacă se poate fără avocaţi. M. Ralea constată actualizarea acestei atitudini
complexe sub o formă mai vizibilă şi în lumea politică. El face observaţia că în cadrul succesiunii la
putere a unor partide de stânga /dreapta, guvernările se împart între protagonişti. Scandalurile cu
energii combative apar numai atunci când se încalcă tranzacţiile încheiate sau când unii vor să rămână
la putere peste mandatul electoral. S-ar putea spune că politica înseamnă compromis şi că lucrurile se
petrec la fel în toate ţările. Dar şi în viaţa socială, românul prezintă acelaşi bun simţ, cu toleranţă şi
scepticism faţă de manifestările răzbunătoare. Pentru el a fi rău, ranchiunos sau răzbunător este
echivalentul unei stări anormale, de dezadaptare. E un fel de nebunie, care orbeşte persoana, obligă la
efort, la neglijarea intereselor, dar mai ales fixează individul într-o atitudine incompatibilă cu
transformările realizate de adversar. Românii nu suportă atitudinile de perseverenţă în răzbunare.
Pentru ei, omul perfect adaptat nu este nici bun nici rău. El trebuie să fie şi bun şi rău, după cum o cer
împrejurările. La el, memoria răutăţii este mai scurtă. El aşteaptă un cât de mic act de pocăinţă din
partea adversarului pentru a-i strânge mâna şi a şterge totul. De aici şi toleranţa lui cu o suplă
acomodare la schimbarea împrejurărilor. Perseverenţa unor neamuri în manifestări de ură, răzbunare,
cu atitudini de ipocrizie şi perfidie sau cu pasiuni instinctive pline de invidie, prezente la popoarele din
sudul Europei, de la portughezi până la greci şi turci, sunt rare până la absenţă în cazul românilor.
Aceştia din urmă nu înţeleg aceste atitudini şi le găsesc foarte obositoare.
Toate aceste trăsături, remarcă M. Ralea, indică prezenţa unei capacităţi de adaptare pasivă, cu o
apropiere relativă de pasivitatea orientală, dar fără a fi abulică. De pildă, românul se adaptează cu
uşurinţă în străinătate. Învaţă repede limbi străine, se acomodează uşor la noile moravuri inclusiv la
prejudecăţi locale. El nu se pierde în melancoliile dezrădăcinaţilor, cu nostalgii prelungite faţă de
locurile natale, adoptă imediat manierele claselor înalte, fără a lăsa loc să se cunoască originea lui
ţărănească şi rareori un fiu de ţăran ,,ajuns” îşi mai aduce aminte de mediul idilic din care a pornit.
De asemenea, tot în legătură cu adaptabilitatea, M. Ralea explică şi progresul modern al
românilor, fiind printre puţinele neamuri care a trecut de la perioada fanariotă la un vizibil progres
occidental. Numai că această evoluţie a fost dominată cu precădere de aspecte formale cu mai slabe
implicaţii de fond cultural. În fapt, invocata evoluţie a satisfăcut numai criteriile de acomodare formală
la noile instituţii europene. Pentru că noua civilizaţie ,,nu a fost inventată “ pe măsura unor nevoi
specific româneşti. Procesul a fost de adaptare numai ca improvizare a unor soluţii şi instituţii străine.
Astfel, în anul 1935, M. Ralea a remarcat caracterul formal al instituţiilor noastre constituţionale
în cele mai variate domenii de activitate, de la tehnică şi industrie, până la servicii şi comerţ.
De aici el a tras concluzia că în România occidentalismul este încă instabil, efemer pe orice plan,
întrucât îi lipseşte postamentul unor creaţii de substanţă proprie. Dar chiar formal fiind, acest progres
reprezintă dovada unor capacităţi de suplă acomodare, valabile şi pentru evoluţii viitoare.
Pentru aceste situaţii, pe baza unor funcţii similare de adaptabilitate, el recurge la analogia
România -Belgia Orientului (1934, p.18) întrucât şi belgienii sunt un popor care s-a modernizat
numai prin import de cultură europeană, fără un efort de producţie proprie. În anumite limite, acest tip
de adaptabilitate poate fi considerat pe de-o parte trăsătură pozitivă de caracter, dar şi o sinteză
psihologică de mai multe însuşiri. Aceasta înseamnă că funcţia de adaptare, rapidă şi exactă la diverse
împrejurări, presupune cel puţin şi o inteligenţă dezvoltată ; pe baza căreia M. Ralea remarcă faptul că
românii pot fi recunoscuţi ca un popor inteligent,,fără nici o exagerare naţională” (1934, p. 19).
După opinia sa, capacitatea de cunoaştere a românilor este vie, suplă, limpede, cu interes activ,
fără misticisme şi fără nebulozităţi. Întrucât cel care trebuie să se adapteze în mod continuu, are nevoie
de luciditate clară, fără visuri poetice sau mituri grandioase care pot falsifica realitatea. Inteligenţa
românească nu este imaginativă, ca cea franceză şi nici prea abstractă, raţionalistă şi uscată, cu excese
de logică şi rigoare precum este cea germană. Inteligenţa românilor este mai mult ironică, implicând un
efort de excludere a naivităţii. Ea are ceva din mefienţa ţăranului român în faţa propagandei electorale,
bănuindu-i de minciună pe toţi candidaţii la alegeri (1934, p. 21-22).
La M. Ralea, românul este cel mai puţin naiv din Europa. Toate neamurile occidentale au în
specificul lor momente de relaxare în care le place să se joace cu inteligenţa, precum copiii. Francezul,
englezul, italianul, chiar germanul au capacitatea de a se deplasa intelectual de la ocupaţiile curente,
pentru a se lăsa purtaţi de aparenţe în tot felul de jocuri cu o credulitate înduioşătoare. În această
privinţă, însă, românul nu este niciodată un candid. Luciditatea sa, spiritul critic, sentimentul de
actualitate în utilizarea inteligenţei nu-i permit manifestări naive. În accepţiunile lui P. Janet, am putea
spune că inteligenţa românului este de un tip care nu abdică de la funcţiile realului. M. Ralea notează
că ,,o astfel de structură intelectuală din care lipseşte naivitatea şi iluzionismul, exclude fără îndoială şi
ceva din sentimentul religios”(1934, p. 23). Acolo unde domneşte luciditatea şi bunul simţ, sentimentul
credinţei prinde mai greu. Pietatea sufletească până la adoraţie, nevoia de comunicare mistică cu marele
tot care reprezintă esenţa religioasă a vieţii sufleteşti, este mai slab reprezentată la români. Numai în
rândul ţărănimii din zonele rurale mai găsim un sentiment religios, bazat pe un fel de bigotism, cu frica
de Dumnezeu, pentru că însăşi clerul şi categoria socială a popilor este puţin respectată. În această
privinţă, este necesară schimbarea condiţiilor vieţii morale şi sociale şi abia apoi educaţia religioasă.
Funcţiile sufleteşti cele mai bine dezvoltate la români, după M. Ralea, sunt cele care favorizează
adaptabilitatea: în primul rând cele intelectuale, precum spiritul de observaţie, inteligenţa în înţelegerea
clară şi exactă a realităţilor, dar cu unele rezerve în privinţa imaginaţiei. (1934, p. 25). Această rezervă
poate fi amendată, pentru faptul că şi imaginaţia este tot o funcţie intelectuală. De aceea, ţine să
nuanţeze faptul că românul nu este un fantast. El nu are tendinţa de transformare a vieţii în plăsmuiri cu
pierderi de timp în reverii prelungite.
Într-o retrospectivă critică asupra scrierilor lui M. Ralea, avem de operat două observaţii pro şi
contra. Una ar fi recomandarea surprinzătoare a lui M. Ralea pentru importul de cultură pentru o
transformare a României într-o ,,Belgie a Orientului”, ţară recunoscută pentru lipsa de cultură naţională.
El recomandă acest import cu referire la caracterul minor a culturii româneşti, care ar avea o circulaţie
periferică, în condiţiile în care de-a lungul perioadei postpaşoptiste, până la cea interbelică din timpul
său, acest popor a realizat producţii culturale de mare specificitate, cu o pleiadă de autori, toţi de talie
europeană. De fapt, astfel de înclinaţii intelectuale cosmopolite şi pro occidentale, au fost foarte active
din perioada interbelică, chiar până în prezent şi întotdeauna s-au bazat pe comparaţii asimetrice, între
Occident şi România.
Pe de altă parte, el a sesizat o condiţie importantă. Un studiu de psihologie naţională, efectuat
numai pe bază unor trăsături de inteligenţă şi spirit tranzacţional este insuficient, întrucât numai pe baza
acestor factori nu se pot explica continuitatea şi stabilitatea îndelungată a unui popor.
Alte clarificări teoretice au fost realizate de Constantin Rădulescu Motru, autorul teoriei vocaţiei
şi a personalismului energetic. Din vasta sa operă, amintim câteva lucrări: Cultura română şi
politicianismul (1904), Psihologia martorului (1906), industriaşului (1907), a ciocoismului (1908), a
revoluţionarului (1908), Vocaţia românilor (1932), Psihologia poporului român (1937), Românismul -
Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), Etnicul românesc (1942)16. O parte din studiile sale au fost
republicate sub titlul Personalismul energetic şi alte scrieri în Editura Eminescu17. Alte lucrări au fost
republicate într-o colecţie de studii, intitulată Psihologia poporului român, editată în anul 1998 .
Ciclul de articole din anii 1900-1910 s-a caracterizat printr-o continuă polemică contestatară la
adresa politicianismului, considerat ,,o degenerare a adevăratei politici”, cu efecte grave în cultura
naţională. Dintre acestea, autorul va menţiona corupţia vieţii morale şi politice, degradarea binelui,
încălcarea brutală a sincerităţii şi folosirea drepturilor politice numai pentru realizarea unor interese
personale. Analiza acestor trăsături devine mai clară în studiul Sufletul neamului nostru, calităţi bune şi
defecte, prezentat într-o conferinţă ţinută la Ateneu în 21 februarie 1910, în care, între altele, se ocupă
de tăria de caracter, credinţa religioasă, atitudinea faţă de muncă, pasiunea pentru politică, spiritul
întreprinzător, gregarismul, conformismul, solidaritatea, tradiţionalismul şi dorinţa de occidentalizare.
Astfel la începutul secolului XX, în manifestările spiritului întreprinzător, autorul constată că
românul în calitate de producător: ,,aşteaptă întotdeauna să vadă ce fac alţii ca să înceapă şi dânsul.
Dacă nimeni nu începe, nu începe nici dânsul. Nici cele mai energice sfaturi nu reuşesc ai clătina rutina
şi al îndrepta spre întreprinderi individuale” (1998, p. 40).
Comparativ cu spiritul industriaşului occidental, cel românesc prezintă o motivaţie cu totul
deosebită; ,,sufletul industriaşului din ţările apusene este stăpânit de frigurile muncii şi riscurile luptei.
Pe când în sufletul industriaşului român regăsim numai abilitatea politicianului. Capitalistul român nu
are încredere în forţele lui individuale….ca cel mai sărac dintre compatrioţii săi, el se bizuie exclusiv
pe protecţia statului“ (1998, p. 40).
Pentru C. R. Motru: ,,Cunoaşterea sufletului unui neam cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor
acestuia, nu este o operă de patriotism, ci o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoaştere trebuie să o
stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care se stabileşte orişice altă cunoştinţă despre lumea fizică”. (1998,
p.34). După trei decenii de activitate ştiinţifică, el completează tezele personalismului energetic cu cele
ale analizei vocaţionale. Pentru aceasta, mai întâi a făcut o distincţie între individualitate şi vocaţie. Pe
prima o regăsim în orice manifestare psihologică, pe când vocaţia aparţine numai operelor de cultură,
prezente la individualităţi puternice, exprimând performanţe supramedii.
În cazul însuşirilor vocaţionale la români, el lansează ideea discutabilă a Marelui Anonim,
preluată mai târziu şi de Lucian Blaga. În spiritualitatea românilor raportată la cea apuseană el constată
o mare lipsă de individualităţi reprezentative, aportul acestora la fondul culturii universale fiind foarte
scăzut. În această privinţă, ceea ce izbeşte din primul moment este contribuţia foarte scăzută a celor din
partea de sus, faţă de munca anonimă şi contribuţia foarte mare a celor din partea de jos a societăţii.
Dacă în Occident regăsim opere desăvârşite numai prin individualităţi de geniu - în opinia
autorului – românii s-au afirmat numai prin colaborări colective, prin unificare lingvistică, prin arta
populară, prin latura instrumentală a muncii, prin obiceiurile pământului, organizarea juridică etc.
Această observaţie este amendabilă pentru că şi la români se pot nota personalităţi de talie
europeană precum N. Olahus, D. Cantemir, M. Eminescu, C. Brâncuşi sau H. Coandă. Totuşi ideea
Marelui Anonim, cu predominarea la români a efortului colectiv faţă de cel individual, va fi susţinută şi
de alţi filozofi. Prin această constatare, el explică o serie de disonanţe apărute în scăderea constantă a
interesului românilor pentru occidentalizare, de la 1848 până în perioada interbelică. Cauza afirmată de
autor este că individualismul european, trecut prin ţărănismul şi imitaţia românească, a realizat în
România numai rezultate mediocre, în loc să producă opere minunate ca în Apus. Astfel, spune el: ,,Pe
câmp economic, individualismul apusean, în loc a deştepta spiritul capitalismului întreprinzător, a
deşteptat poftele de prădare a avutului public. Niciunde ca în România, individualismul n-a creat mai
mulţi indivizi lacomi, cu mai puţine vocaţiuni individuale. Perseverenţa în muncă, conştiinciozitatea,
aprecierea timpului, toate aceste însuşiri pe care le admirăm la oamenii de vocaţie din Apus, nu s-au
revărsat asupra muncii româneşti. Europenizarea a adus după sine o industrie parazitară, un comerţ
bancar putred, o agricultură care ocoleşte munca pământului şi trăieşte din legi de expediente, a fabricat
indivizi români plini de pofte şi planuri fantastice,….dar nu a fabricat, decât foarte rar indivizi
productivi, statornici în muncă, care să ia răspunderea unor opere durabile” (1984, p. 738).
În cadrul analizei privind rolul vocaţiei în progresul general, el precizează o relaţie de opoziţie
între ,,colaboraţia anonimilor” şi slaba promovare socială a iniţiativei individuale, care constituie baza
capitalismului european. La baza culturii apusene, remarcă el, se află dispoziţiile vocaţionale şi nu
egoismul indivizilor. În opinia lui, personalismul românesc a fost condus în ultima sută de ani de un
temperament anarhic. De aceea, cultura şi vocaţia românilor trebuie să intre sub conducerea unei voinţe
luminate, în direcţia unui personalism energetic. Pe baza acestor observaţii, el va elabora în anul 1937
studiul Psihologia poporului român, editat de Societatea Română de Cercetări Psihologice Bucureşti,
în care va fundamenta o nouă perspectivă metodologică, cu plasarea în domeniul psihologiei sociale a
întregii problematici de determinare şi explicitare a însuşirilor sufleteşti ale unor naţiuni.
În concepţia sa, aceste însuşiri se condiţionează prin 3 factori:
- fondul biologic ereditar al populaţiei;
- mediul geografic;
- caracterele instituţionale dobândite de populaţie în timpul evoluţiei sale istorice.
În fondul biologic interesează dispoziţiile normale şi mai ales cele patogene care influenţează
viaţa psihică a populaţiei. Dispoziţiile normale interesează mai puţin, acestea fiind dirijabile; cele
anormale sunt mai importante pentru că ies de sub controlul oricărei educaţii.
În mediul geografic se cuprind toate formele de energie care înconjoară şi provoacă reacţii în
psihologia populaţiei, respectiv: clima, natura solului, mijloacele de producţie, terenul muncii, flora,
fauna, natura graniţelor etc.
Caracterele instituţionale cuprind toate manifestările tipice de natură spirituală. Aceste
manifestări aparţin experienţei istorice a comunităţii care, prin tradiţie, se repetă în mod constant pe
perioade îndelungate. În ele se cuprind limba şi limbajul, obiceiurile morale şi juridice, concepţiile
preferate în preţuirea lumii şi a vieţii, trăsăturile naţionale.
C. Rădulescu Motru menţionează că gradul de influenţă al celor 3 factori este variabil. Pentru
populaţiile cu un mare trecut istoric, actualitatea sufletească este mai puternic influenţată de caracterele
instituţionale ajunse şi ele la o puternică consistenţă. În comunităţile cu instituţii spirituale inconsistente,
factorii ereditari şi de mediu au o influenţă covârşitoare. De aceea, C. Rădulescu Motru face
specificarea că: ,,nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională. Sunt populaţii care trăiesc
mii de ani fără ca în sufletul lor să prindă rădăcini caracterele instituţionale. Ele trăiesc într-o veşnică
copilărie având un suflet stăpânit când de influenţa eredităţii biologice, când de influenţa mediului
geografic“ (1998, p.12-13). La popoarele care se ridică la o cultură naţională se pot nota şi
particularităţi de cristalizare a experienţelor istorice în instituţii cu funcţii spirituale specifice.
La rândul lor, instituţiile odată înrădăcinate, preiau conducerea întregii vieţi psihologice a
comunităţii cu impunerea de noi norme celorlalţi factori de mediu şi chiar celor ereditari. În consecinţă
studiile de etnopsihologie se vor diferenţia şi particulariza, de exemplu, pe psihologia socială a
poporului francez, psihologia socială a poporului englez, psihologia socială a poporului rus etc. ,
fiecare cu structura şi destinul său. Aşa înţelegând lucrurile, el prezintă şi dificultăţile acestui domeniu
ştiinţific: ,,cu cât cultura unui popor este mai veche şi mai originală, cu atât obiectul de studiu al acestei
ştiinţe despre acest popor este mai mare şi mai specific. La fel şi invers. Cu cât un popor este mai tânăr,
cu o cultură mai nouă sau mai puţin originală, cu atât şi ştiinţa noastră despre el va fi mai restrânsă şi
mai puţin specifică“ (1998, pag. 14). Cu aceste observaţii va nota şi faptul că: ,,această situaţie este
valabilă şi pentru psihologia socială a poporului român” (1998, p.15).
Astfel, C. R. Motru ridică două probleme de factură metodologică, una a dificultăţilor de
circumscriere a însuşirilor psihologice şi alta privitoare la finalitatea lor. Astăzi, în alţi termeni, aceste
probleme le ordonăm pe capitole de diagnoză şi respectiv prognoză a comportamentelor etnice.
În acest sens, autorul face câteva observaţii de reală acuitate: ,,Oricâte date statistice şi observaţii
scoase din experienţă am avea despre viaţa sufletească a poporului român, întrucât lipseşte conştiinţa
clară a finalităţii spirituale a acestei vieţi, interpretarea datelor se va face în mod nesigur. Datele pot cel
mult să justifice o finalitate spirituală dezvăluită prin instituţii precise şi desăvârşite, dar, când această
finalitate nu este dezvăluită sau este dezvăluită nebulos şi fragmentar, atunci ele pot servi cel mult ca
indicii supuse unei discuţii. Conştiinţa poporului român are până acum despre finalitatea spiritualităţii
sale numai indicii şi încă indicii vagi” (1998, p.15).
În continuare, comparativ cu specificul culturilor occidentale, sunt dezvoltate observaţii
personale mai vechi, puse sub semnul finalităţii trăsăturilor constatate. Putem spune că sub o altă formă
şi el a dezvoltat ideea definirii etnicului românesc prin interetnicitate europeană. Astfel, el pune în
discuţie relaţia de asemănare a individualismul românesc dominat de tradiţia muncii colective, cu cea a
individualismul occidental care ar fi lipsit de această tradiţie. Pentru că ,,la românii din lumea satului,
fiecare sătean face numai ce face toată lumea. Altfel, ei nu se regăsesc în rândul lumii. La români, a ieşi
din rândul lumii nu este un simplu risc, ci o curată nebunie” (1998, p. 16).
Prin urmare, individualismul românesc ar fi de altă factură decât cel apusean. Individualismul
burghez (apusean) este creator de instituţii şi chiar comercial în planul vieţii social-economice, pe când
cel românesc este considerat: ,,o simplă reacţie subiectivă, manifestarea unui egocentrism sub influenţa
factorului biologic ereditar” (1998, p.17). Ajuns la această concluzie el pune o nouă problemă cu
întrebarea dacă individualismul românesc ar putea fi modelat sau nu, din care va deriva o altă
trăsătură la români, respectiv lipsa spiritului comercial. El susţine această trăsătură - defect cu
observaţia că marea majoritate a populaţiei de la sate ,,nu ştiu a valora lucrurile după valoarea lor de
schimb, ci numai după valoarea lor subiectivă de uz”. De asemenea, nici timpul nu este preţuit ca la
popoarele din Apus, situaţie faţă de care notează: ,, în târguri, românul stă şi se tocmeşte ceasuri întregi
pentru lucruri de nimic; tot aşa cum la petreceri îşi pierde zile şi nopţi întregi” (1998, p.25).
O altă trăsătură-defect la români ar fi neperseverenţa faţă de lucrul început. În privinţa ei, autorul
face apel la un citat din Ion Creangă, respectiv : românul este greu până se apucă să facă ceva, că de
lăsat se lasă uşor. La această însuşire C. Rădulescu Motru se opreşte cu mai multă atenţie şi remarcă
faptul că în agricultură, un român posesor de pământ este cel mai muncitor şi mai perseverent
proprietar agricol. Fie câştigul cât de mic, el nu se îndură la părăsirea ogorului său. După opinia
autorului, lipsa de perseverenţă nu ar fi specifică românilor. Neperseverenţa la lucru şi-a făcut
apariţia prin secolul al XIX-lea, odată cu europenizarea şi înnoirea statului român, prin imitaţia
instituţiilor apusene. Odată cu aceste înnoiri, în ocuparea slujbelor de stat, românii au intrat în epoca
improvizaţiilor profesionale prin imitarea statelor occidentale. La toate popoarele civilizate,
perseverenţa la lucru se susţine printr-un singur mijloc: selecţia candidaţilor în slujbe şi profesiuni,
lucru care la noi nu s-a petrecut. Oriunde în lume, selecţia pe funcţii şi persoane se operează controlat,
în mod raţional. Acolo unde profesiunile se ocupă fără selecţie, pe alte criterii decât cele de
performanţă şi randament, apare şi neperseverenţa la lucru. Concluziile sale au fost că şi în cazul
acestei trăsături se obţine aceeaşi disonanţă ca în cazul individualismului, respectiv, o nepotrivire între
factorul ereditar şi cel instituţional, între fondul natural de capacităţi şi structura instituţiilor nou create.
Românul, prin natura sa este răbdător, conservator şi tradiţionalist, dar acest set de trăsături naturale
au fost pervertite de o viaţă instituţională greşită, prin imitarea unor instituţii străine. El a devenit lipsit
de perseverenţă pentru că instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii.
Întâlnim aici accentele critice ale autorului, cu formulări prezente încă din faza de tinereţe, din
ciclul de lucrări Cultura română şi politicianismul, în care pe lângă defecte el recunoaşte şi o serie de
trăsături favorabile, pe care le pune în discuţie în unitatea sufletească a poporului român în funcţie de
motivaţia şi finalitatea lor. Această finalitate, pe terenul vieţii sociale, politice şi economice, după
părerea autorului, poartă denumirea de spirit burghez. De fapt, astăzi l-am putea denumi spirit
occidental. El pune problema dacă se pot potrivi aceste caractere şi psihologii cu spiritualitatea
românească. În opinia sa, spiritul occidental pe terenul vieţii economice aduce un sentiment de
supunere faţă de opinia majorităţii, cu o atitudine de respect faţă de obligaţiile liber contractate. Pentru
un occidental nu există comerţ unde angajamentele contractate să nu fie respectate, iar pentru el
comerţul este primul domeniu de activitate. Pe teren economic, la împărţirea beneficiilor, spiritul
occidental consideră libera concurenţă un judecător suprem. Cine reuşeşte în concurenţă are drept la
beneficii. Cine pierde în concurenţă nu are dreptul să invoce apartenenţa etnică pentru că lupta pe piaţă
se dă între indivizi cu drepturi egale. În domeniul vieţii sociale, acelaşi spirit occidental a făcut din
iniţiativa individuală virtutea supremă a progresului. Pentru a păstra cultul acestei virtuţi el o
transformat proprietatea individuală într-un fundament al vieţii sociale. Pe terenul vieţii politice, acest
acord este slab. Democraţie există, dar se ştie că legile, obligaţiile şi angajamente asumate nu sunt
respectate. Grav este că nerespectarea lor nu se datorează unei greşite sau incomplete educaţii
cetăţeneşti. Nerespectarea legilor în psihologia românilor, în opinia sa, ar fi manifestarea directă a unui
individualism subiectiv, care, la români ar reprezenta un titlu de mărire şi putere. În această privinţă,
din perspectiva timpului opiniile sale pot fi considerate cam exagerate, dar formularea trebuie localizată
la perioada antebelică.
Privitor la viaţa economică acest acord ar fi şi mai vag. Libera concurenţă este insuficient
integrată în moravurile poporului nostru pentru că ,,românul cere protecţie şi beneficii numai pentru că
este român” (1998, p. 29). Aici C. R. Motru se prezintă foarte critic. Dimpotrivă, în tradiţia de peste
un secol a românilor a existat o toleranţă cu tendinţe spre deschidere şi cosmopolitism, inclusiv interese
de promovare a capitalului străin. Românii nu s-au speriat de concurenţa străină. Ei au înţeles că prin
concurenţă se vor promova produse noi, tehnice sau culturale, cu caracter performant, iar interdicţia la
import de produse străine pe criterii naţionaliste a fost întodeauna mai slabă.
În viaţa socială apuseană, unde se produc cele mai semnificative mutaţii şi manifestări, autorul
remarcă că acest fapt este cu desăvârşire inexistent la români, pentru că: ,,gestul iniţiativei individuale
pentru susţinerea progresului social cu întreprinderi mici şi mijlocii, riscante sau prin inovaţii personale,
este cel mai plăpând vlăstar al sufletului românesc. ... şcoala nici măcar după un secol de înnoiri
europene nu l-a putut fortifica. S-a ajuns la ceva contrariu“ (1998, p. 29).
În anul 1937, referitor la această situaţie, face următoarele observaţii: ,,tinerimea noastră nu fuge
de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale; dacă se poate fără libera concurenţă, care să se
răsplătească nu după produsul ei, ci după intenţiile muncitorului” (1998, p. 30). De asemenea: ,,sub
mantia naţionalismului, membrii corpului didactic au strecurat în inima tineretului nostru tendinţe
antiburgheze [antioccidentale]: unii prin propagandă directă, alţii prin toleranţă pasivă. Mentalitatea
tinerimii noastre nu este un accident romantic, ci o fatalitate ereditară“ (1998, p. 31).
De fapt, el va restrânge problema finalităţilor etnoculturale româneşti la un acord / dezacord cu
specificul psihologiei occidentale. În concepţia sa, dacă această înrudire există, atunci prin aplicarea
sinceră a principiilor de politică economică vest-europeană se va putea progresa rapid, pedepsind
apucăturile care ne îndepărtează. Iar dacă această înrudire nu există, atunci înainte de a copia alte
instituţii europene, este necesar a vedea cine suntem şi ce putem face, pentru a nu rămâne străini în
propria noastră spiritualitate.
Ulterior tema finalităţii energiilor spirituale este dezvoltată în Românismul - Catehismul unei noi
spiritualităţi şi în Etnicul românesc, cu plasarea temei pe seama deciziilor politice. După părerea sa,
aceste decizii au prezentat două mari slăbiciuni, perpetuate pe o perioadă îndelungată de timp, de la cea
paşoptistă până la cea interbelică. La peste o jumătate de secol distanţă, el va relua teza formelor fără
fond a lui Titu Maiorescu şi va amenda politicianismul românesc, care ar fi avut o evoluţie în afara
românismului. În opinia lui, acest politicianism s-a remarcat printr-o condamnabilă lipsă de încredere
în virtuţile neamului, mai ales din partea curentelor politice conservatoare, precum şi o imitare cu
uşurinţă a unor instituţii străine, fără fond, din partea curentelor liberale.
El era convins că poporul român, tânăr prin cultura sa, are dreptul la o politică proprie în
concertul european bazată pe o educaţie superioară a însuşirilor sale naturale. Fiind un popor capabil de
unitate naţională, fără a fi asupritor, inteligent dar fără reuşită în viaţa practică, moral şi brav fără a fi
războinic, oţelit în lupta cu moartea şi sărăcia, românismul a fost lipsit de canalizarea spre o tehnică
superioară a muncii. Politicienii care i-au văzut şi administrat sărăcia nu au fost în stare să-l îndrumare
spre a fi mai econom. Nici la nivelul funcţionarului public nu s-a găsit o şcoală cu un mod de
educaţie a respectului faţă de lucrul şi avutul public. Toată tehnica modernă care face forţa altor
neamuri, la români a rămas numai pe ceea ce le-a dat natura. La fel şi alte însuşiri necesare în viaţă
economică au rămas la nivelul unor simple trăsături naturale. şcoala nu i-a ales dascălii care să-i
mijlocească dobândirea unor aptitudini profesionale pentru comerţ, industrie, servicii, pe baza cărora
românii întreprinzători să poată pătrunde în concurenţa mondială. Întâlnim aici unele atitudini critice
prezente în pagini de tinereţe din Cultura română şi politicianismul.
Dar pentru tema noastră de cercetare ştiinţifică, ceea ce remarcăm la C. R. Motru constă în faptul
că a realizat prima teoretizare, corect fundamentată a raporturilor complexe dintre etnic şi naţional, din
literatura românească. Cadrul său explicativ este prezentat în lucrarea Etnicul Românesc18 din anul
1942, temă pe care o dezvoltă în domeniul conştiinţei de comunitate, analizată interdisciplinar
(antropologie, etnologie, psihologie, sociologie generală) cu adaptare finală la domeniul psihologiei
sociale. În concepţia sa, conştiinţa de comunitate de la starea amorfă a popoarelor primitive spre cea
structurata a popoarelor contemporane, are o evoluţie în trei faze: conştiinţa comunităţii de origine, a
comunităţii de limbă şi a comunităţii de des-tin, cu o diferenţiere graduală între ele, acestea fiind tot
atâtea etape în dezvoltarea conştiinţei naţionale.
Membrii unui popor uniţi prin conştiinţa comunităţii de origine, au un fond rasial comun cu o
organizare socială foarte stabilă, care poate dura timp îndelungat fără nici o schimbare, cu o mare
rezistenţă la invazia unor elemente străine, cu manifestări aproape instinctive, reduse până la
orbire. Cu toate acestea: ,,societăţile formate numai pe baza conştiinţei de origine, dacă nu au o energie
proprie pentru evoluţia lor pot dispare prin degenerare. Acesta este cazul multor societăţi de sălbatici
care vegetează până în zilele noastre. În mod obişnuit, socie-tăţile evoluează transformându-şi treptat
conştiinţa comunităţii de origine în cea de limbă. Limba este instru-mentul care înlesneşte
comunicarea între membrii societăţii şi astfel devine posibilă cultura, adică acumularea experienţei
sociale de la o generaţie la alta. Limba pe lângă acest rol de instrument, îl mai şi pe cel de
creaţie’’(p.14). Iar marea dezvoltare comunitară are loc pe baza comunităţii de limbă şi nu pe aceea
de origine. Prin cultivarea limbii: ,,un popor începe a cu-noaşte, ceea ce este şi ceea ce
poate, …naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stă-ruinţei cu
care fiecare din aceste popoare şi-au cultivat limba’’. Acest proces s-a dezvoltat în lumea oraşelor, a
marilor aglomerări de populaţie unde nimeni nu mai pune probleme de origine şi tradiţie. În lumea
oraşelor este nevoie de o limbă cu altă valoare de circulaţie, spaţiu în care C.R. Motru notează
că: ,,Este cu totul altfel în aglomeraţiile mari de populaţie, în care a slăbit sau chiar a dispărut
comunitatea sufletească întreţinută prin tradiţiile etnicului. Aci, ne mai fiind o intimitate de toate
zilele între vorbitori, cuvintele schimbate între ei trebuie ca prin proprietăţile lor să producă
comunitatea de suflet necesară pentru a fi înţelese. De aceea, cu multă dreptate limba a fost
considerată un fac-tor fundamental în constituirea naţiunilor moderne. Fără o unitate de limbă nu se
poate concepe unitatea viaţii naţionale. Şi unitatea de limbă, pentru aglomeraţiile mari de populaţie,
nu o dă direct limba vorbită în etnicul satului, ci o dau perfecţionările care se adaugă acesteia’’(p. 81).
Referitor la limba românilor el remarcă faptul că influenţele slavone şi greceşti au dăinuit foarte
mult, chiar până în zilele de azi, sub alte forme: ,,Cărţile slavone şi greceşti nu se mai traduc, dar nici
limba română nu se bucură încă de un respect desă-vârşit. Ea nu-şi are recunoscută autonomia.
Întârziată prea mult în rolul său de a servi ca limbă de traducere, ea nu are îndeajuns autoritatea
necesară de a impune un înţeles precis cuvintelor sale şi încă mai puţin autoritatea de a stăvili năvala
neologismelor. Aceasta nu s-ar fi întâmplat, dacă în secolele trecute ea ar fi fost dintr-un început
folosită de biserică şi apoi treptat de gândirea româneas-că în legi, în ştiinţă şi în literatură. Lipsa de a fi
făcut un lung stagiu se răzbună astăzi. Sperăm, însă, că prin mijlocirea insti-tuţiilor şcolare şi de cultură
ale Statului să înlăture aceste neajunsuri, aşa încât limba să-şi îndeplinească pe deplin rolul la care este
chemată pentru realizarea unităţii noastre naţionale (p. 83).
La cele două forme de etnic, unul fun-dat pe conştiinţa comunităţii de origine şi altul pe cea a
comunităţii de limbă, o dată cu organizarea modernă a statelor europene se adaugă un al treilea nivel,
fundat pe conştiinţa comunităţii de destin. Acest al treilea nivel, C.R. Motru îl reconsideră ca foarte
important în momente de război şi îi acordă o deosebită atenţie. În evoluţia relaţiilor etnice şi
internaţionale, peste nivelul conştiinţei de origine îngemănat cu cel de limbă, se suprapune şi se
dezvoltă conştiinţa comunităţii de des-tin. Acest al treilea nivel ,,nu vine din tradiţie şi nu este latentă,
ci este una clară, luminoasă, fiind sprijinită pe voinţă’’. În viziunea sa, din conştiinţa comunităţii de
des-tin ,,fac parte cei care ţin la linia unui destin comun cu preţul oricărui sa-crifıciu’’. El va face
această delimitare în contextul timpului său, al României anului 1941, sfâşiată de război şi de rapturile
teritoriale ale ţărilor vecine, faţă de care pune problema conştiinţei comunităţii de des-tin pe doua mari
planuri; unul referitor la delimitarea suveranităţii naţionale şi al doilea la statutul minorităţilor etnice,
astfel: ,,în amândouă [planurile] ordinea de fapte pentru o bună orientare poli-tică nu se poate face
decât pe baza unei cunoştinţe ştiinţifice a etnicului de destin’’ (p. 127). Doar că acest al treilea nivel
de conştiinţă pentru el este mai mult un deziderat, faţă de care se întreabă retoric: ,,Există oare pe teren
politic asemenea comunităţi de destin, şi dacă există, cum s-au organizat şi cum influenţează ele
conducerea actuală a politicii internaţionale ? Aceste comunităţi de destin există şi sunt foarte puternice.
În primul rând sunt: Comunitatea naţional-socialistă germană, Italia fascistă şi Imperiul japonez,
după care urmează altele pe cale de constituire. Între ele sunt câteva diferenţe dar structura lor de bază
este aceeaşi. În rândurile ce urmează, noi avem în vedere Comunitatea naţional-socialistă germană a
cărei orga-nizare exercită cea mai puternică influenţă în politica mondială’’ (p.124).
Cu înţelegere faţă de situaţia critică a timpului său, el vede viitorul României ca fiind plin de
neprevăzut şi de aceea recomandă o solidarizare nu numai între membrii naţiunii, ci între toate
naţiunile cu aceluiaşi destin. Astăzi, după mai bine de o jumătate de secol, când după anul 2007
România a aderat la Uniunea Europeană, este uşor a spune că previziunile sale au fost corecte,
respectiv: ,,Europa viitoare va fi organizată pe baza comunităţii de destin. Naţiunile ameninţate de
primejdii comune îşi vor asigura viitorul printr-o apărare comună şi astfel vor intra împreună în acelaşi
spaţiu vital. Ele vor trebui să recunoască deasupra suveranităţii lor o organizare juridică supra
naţională, cerută de legea propriei lor conservări. O organizare juridică supra naţională va trebui, de
asemenea să soluţioneze şi vechea problemă a minorităţilor străine de pe teritoriul unei naţiuni. Ştiinţa
etnicului este chemată să găsesc un leac şi iredentismului naţionalist de odinioară’’(p.128).
Pe aceste direcţii de cercetare, obiectul etnopsihologiei după C.R. Motru, ar fi descrierea şi
ex-plicarea condiţiilor care întreţin cele trei forme ale conştiinţei de comunitate, cu recomandarea: ,,Să
se introducă despărţiri şi să se cerceteze îndeosebi etnicul redus la comunitatea de origine, faţă de
etnicul întins la comunitatea de limbă şi destin’’.
În mod aplicativ, comunitatea de origine reprezintă etnicul, iar comunitatea de limbă şi destin
reprezintă naţiunea. În acest sens, pentru cercetarea şi înţelegerea acestui domeniu: ,,Vom analiza din
viaţa sufletească socială, atât cât va fi nevoie pentru înţelegerea etnicului. Această comunitate de
suflete o numim etnic. Avem înaintea noastră un etnic ori de câte ori constatăm între membrii unei
populaţii manifestări sufleteşti tipice, care se repetă din generaţie în generaţie. Etnicul poate fi mai
restrâns sau mai întins. Cel mai restrâns în zilele noastre, are totuşi mărimea unui sat. Cel întins se
identifică, de regulă, cu naţiunea. Sunt însă cazuri când etnicul depăşeşte hotarele legale ale na-ţiunii.
Între etnicul restrâns şi etnicul întins există diferenţe esenţiale. Etnicul restrâns este mai bogat în
manifestări tipice. Etnicul întins este mai sărac în manifes-tări tipice, păstrează totuşi pe cele mai
caracteristice. Astfel, în mijlocul unei naţiuni, unde se găsesc ambele feluri de etnic, cel mărginit la sat
constituie o comunitate sufletească mai bogată în manifestări tipice, decât etnicul întins peste teritoriul
întregii naţiunii. Această diferenţă se exprimă şi prin gradarea spiritului de tradiţie. Este de mult
cunoscută puterea pe care o are tradiţia în mijlocul populaţiei unui sat, în comparaţie cu aceea pe care o
are în mijlocul unei populaţii numeroase. Cea mai bună exemplificare a etnicului se face de aceea
prin sat. Satul este celula nepieritoare care întreţine con-tinuitatea Etnicul constituie astfel în viaţa
societăţii omeneşti un complex de manifestări tipice pe care individul le găseşte de la naştere şi la
care el se adaptează fără împotrivire. El intră ca o verigă în lanţul unui mecanism care şi-a început
funcţio-narea înainte de el şi o va continua şi după el’’(p. 35).
În practica observaţiei se poate constata că în orice mediu etnic manifestările de tipicalitate nu
sunt uniforme. Chiar în spaţiul restrâns al satului sunt locuitori care practică obiceiuri într-un mod mai
personal faţă de ceilalţi: ,,în atitudinea, gesturile şi limbajul unora este ceva care îi distinge şi îi
constrânge pe ceilalţi să-i ia drept modele. În satele româneşti acest lucru se observă des şi foarte
uşor. Locuitorii care trec drept modele nu sunt din cei bogaţi, cu influenţă politică şi nici din cei mai
instruiţi. Dimpotrivă. Modelele sunt alese dintre aceia care au un prestigiu aparte de curăţenie
sufletească, sau cum se zice deseori de omenie. În satele româneşti acest prestigiu aparte este legat
totdeauna de vechimea fa-milia. Prestigiul îl au de drept băştinaşii. Cei nou-ve-niţi în sat, oricâte
însuşiri personale ar avea, ei întotdeauna vor fi nişte venetici, care cu greu reuşesc a-şi găsi neveste şi
chiar prieteni credincioşi în rândul băştinaşilor. Prin această distincţiune concedată modelelor se
introduce în conştiinţa etnicului o portiţă pentru inovaţii’’(p. 38).
Dar prima şi cea mai caracteristică formă de prezentare a conştiinţei etnice este limba şi
producţia literară. Limba pentru micul grup sătesc este un simplu mijloc de comunicaţie între membrii.
Aceştia la început nu au nici o conştiinţă despre rolul limbajului şi mai ales despre funcţiile creatoare
ale limbii. La sate toţi vorbesc aceeaşi limbă din tată în fiu. În cazul României înainte de perioada
instituţiilor culturale, a existat o îndelungată epocă a credinţei în latinitate cu un mare efect benefic,
faţă de care C.R. Motru va nota următoarele: ,,Desco-perirea originii neamului românesc în glorioasa
Romă antică a fost pentru etnicul sătesc mai mult decât o învio-rare; a fost pentru el o viaţă nouă care
dintr-o dată a lărgit con-ştiinţa lui până la orizontul conştiinţei naţionale. Noi acei de astăzi, născuţi în
orizontul conştiinţei naţionale, abia ne putem închipui îmbărbătarea produsă în sufletul
co-munităţii româneşti de această descoperire. Fără credinţa în latinitate nu s-ar fi putut forma
conştiinţa naţională a etnicului românesc, ea fiind aceea care a dus la înlăturarea izolării satelor’’(p.
43).
Este clar că etnicul întins prin mijlocirea oraşelor, pierde din caracterele originare ale etnicului
restrâns de origine sătească. În etnicul extins conformismul la tradiţie şi în special la ceremoniile de
familie este mai slab, în schimb acest etnic preia preocupări de un nivel mai înalt. Prin instituţiile
culturale ale oraşului ,,oamenii de vocaţie lărgesc orizontul conştiinţei comunităţii săteşti. Ei
transformă înrudirea de origine în conştiinţă naţională. Familia nu mai este mărginită la bătrânıi
satului, ci se întinde dincolo peste veacuri la originile naţiunii de limbă şi de destin comun. În
instituţiile de oraş, după care apoi se vor lua şi instituţiile de sat, preocuparea merge spre totali-tatea
naţiunii, care apare ca o fiinţă de sine stătătoare deasupra oamenilor luaţi individual. Naţionalismul
modern este produ-sul muncii culturale din instituţiile oraşului. Progresul lui a mers paralel cu
progresul acestor instituţii’’ (p. 42). Astfel în drumul spre conştiinţa naţională fiecare popor ajunge în
intervale diferite de timp, iar după Motru evoluţia are loc astfel: ,,etnicul legat de configuraţia
teritoriului, de moştenirea biologică, tradiţiile de familie şi de obiceiurile practicate din tată în fiu se
ridică la conştiinţa comunităţii de origine. În etnicul cel mai restrâns conştiinţa acestei comunităţi iese
la lumină, cel puţin ca o apărare contra străinului. Apoi etnicul prinde a lua cunoştinţă de comunitatea
de limbă. În literatura populară avem aurora acestei conştiinţe. Odată conştiinţa comunităţii de limbă
înfiripată, etnicul are pregătită calea de trecere spre cea naţională. Limba este instrumentul cel mai
de seamă al acestei treceri fiindcă ea înlesneşte colaborarea oamenilor de vocaţie din cuprinsul unei
ţări în instituţiile de cultură ale oraşelor. Instituţiile de cultură pregătesc la rândul lor conştiinţa
comunităţii de destin care desăvârşeşte conştiinţa naţională’’ (p.46).
Pe toate treptele de manifestare a conştiinţei de comunitate, etnicul se prezintă ca o totalitate ,,de
însuşiri şi scăderi sufleteşti’’ din care rezultă o serie de manifestări caracteristice, multe din ele la
nivelul bunului-simţ, faţă de care autorul notează: ,,Dar bunul-simţ nu poate prinde struc-tura
dinamică a manifestărilor. Şi aci este partea lui slabă. Aceste însu-şiri şi scăderi din sufletul oricărui om
individual, dar nu statistica însuşirilor este hotărâtoare, ci valoarea de circulaţie a fiecăreia dintre ele.
Numai cu aceasta din urmă este de ţinut în seamă la caracterizarea etnicului’’ (p.122).
După părerea noastră, aceasta este cea mai importantă observaţie a sa, faptul că din planul
trăsăturilor individual-psihologice, etnopsihologia le extrage ca semnificative, numai pe cele care au o
valoare de circulaţie socială. În absenţa acestor elemente de circulaţie, de frecvenţă şi valoare publică,
însuşirile etnice rămân doar simple trăsături personale.
 Cu toate aceste concluzii valoroase, etnopsihologia lui a rămas cantonată în domeniul psihologiei
generale, cu ceva apel la cea diferenţială şi cu mari dificultăţi de încadrare în domeniul psihologiei
sociale aplicate. El insistă permanent pe relaţia dintre caracterul omului individual şi fondul sufletesc al
unui popor, de exemplu: ,,Am spus mai înainte că etnicul este sufletul unei naţiuni. Această definiţie
are nevoie de o precizare în ceea ce priveşte cuvântul suflet. Mai întâi, nu trebuie să înţelegem prin suflet
o entitate metafizică, ci o unitate de viaţă legată de o orientare conştientă. Suflet în înţeles larg au şi
animalele, fiindcă oriunde constatăm o simţire conştientă, trebuie să admitem şi existenţa unui suflet. Dar
cuvântul suflet are şi un înţeles restrâns, care mărgineşte sufletul la om. În acest înţeles restrâns, el este
simţirea împreu-nată cu o conştiinţă a eului’’ (p. 111).
Cu toate aceste precizări, această definiţie a sufletului în general şi a celui colectiv în special, la
nivelul anului 1941 era surprinzător de sentimentală şi chiar perimată. În Europa aceleaşi perioade, S.
Freud19 în cadrul raporturilor conştient/ inconştient, făcuse descoperiri extensive, repede acceptate în
toate ştiinţele umane, faţă de care în acel timp o concepţie animist-sufletistă, nu mai era posibilă.
Lucian Blaga, încă din anul 1935, în lucrarea Orizont şi stil, când a dezvoltat teoria matricei stilistice
inconştiente - genuine, provenită - din celalalt tărâm, specula curent cu aceste noţiuni.
Încă de pe atunci se profila ideea unui psihism uman aflat într-o locaţie ideal-subiectivă mai largă,
supra-ordonată, rezultat dintr-o relaţie interiorizată, de asimilare, de adaptare, de reproducere izomorfă,
de inovare, de acomodare la realităţi obiective, în primul rând sociale, filtrată de o mulţime de factori,
de sex, de vârstă, stare civilă, origine etnică, de culturală, de educaţie, etc, prin care capătă
independenţă, se poate autoregla şi devine o realitate unică. Iar în cadrul acestui psihism-supraordonat,
tot ce este de origine socială, este şi psihologic, pentru că în absenţa acestei relaţii apar tot felul de
degenerări, fie individual-psihologice, fie ale potenţialului colectiv. Iar noţiunea filozofică de
etnopsihologie a lui Motru, bazată pe conceptul de suflet colectiv al popoarelor, are un defect major de
neaprofundare aplicativă, cu dificultăţi de operaţionalizare metodologică.
Astfel, C. Rădulescu Motru eminent psiholog, filozof şi teoretician al etnicului românesc al
perioadei interbelice, cu toate accentele sale de severitate, uneori polemice, chiar pedagogice, dar
întotdeuna bine intenţionate, este cel care a înţeles cel mai bine cauzele şi finalitatea socială a
defectelor constatate în psihologia poporului român.
În cadrul acestor preocupări, o tentativă de depăşire a dificultăţilor metodologice este prima
cercetare experimentale asupra atitudinilor sociale, elaborată de Anatole Chircev, cu titlul Psihologia
atitudinilor sociale cu privire specială la români, cu apariţia la Sibiu, tot în anul 1941, care a fost cea
mai avansată investigaţie diferenţială a atitudinilor din perioada interbelică, desfăşurată în Transilvania,
în mod comparativ pe grupuri de români, germani, unguri şi evrei.
În literatura română de specialitate, cu acest autor, pentru prima dată intra în utilizare şi sintagma
abordare psiho-socială cu referire la fenomene, realităţi, procese, de exemplu: ,,Din punctul de vedere al
psihologiei sociale nu se poate susţine existenţa unei instituţii în afara atitudinilor trăite faţă de ea … Nicăieri
nu se găseşte o instituţie, ca realitate psiho-socială care să existe dincolo de conştiinţele membrilor
grupului so-cial‘’ (p.11). El va prelua şi definiţia superficială a opiniei publice dată de Symonds P. 20
şi Thurstone L. L. 21 ca ,,expresie verbală a atitudinilor‘’ (p. 43). De asemenea, ca specialist al acestei
teme, el va plasa în mod corect trăsăturile de personalitate în domeniul valorilor sociale, în cadrul
cărora toate formele de manifestare materială şi spirituală, în măsura în care pot devenii motive de
acţiune pentru un individ, grup sau popor, de la mâncare, instru-mente muzicale, carte, pictură sau
biserică, etc., toate sunt valori sociale, pe diferite grade de semnificaţie, cu efecte de direcţionare a
atitudinilor, fie spre, fie contra unor realităţi. Iar această orientare energetică, mobilizatoare,
valorică, reglatorie, polarizată, mai mult sau mai puţin stabilă a comportamentului, fie individual, fie
de grup, către anumite realităţi, o numeşte atitudine socială.
De fapt, după clasificarea atitudinilor după interese şi orientări valorice realizată în 1923 de Ed.
Sprage22 în cele 6 tipuri de personalitate (teoretic, economic, estetic, social, politic şi religios), dar
mai ales după anul de apariţie în 1931 a lucrării Studiul valorilor a lui G.W. Allport şi P. E.
Vernon 23, s-a generalizat ideea că între atitudini, interese şi valori există relaţii de complementare.
Privitor la aceste raporturi, A. Chircev face un recurs al cercetărilor din timpul său cu
observaţii pertinente, astfel: ,,Aceste tipuri [de valori] nu au o existenţă pură, în configuraţia lor intra
toate valorile din configuraţia celor şase, însă sunt diferit ierarhizate‘’. În acest cadru noi cercetări,
pe domeniul analizei factoriale realizate de Duffy şi Crissy 24, Lurie25, Thurstone, etc, a dus la
descoperirea unor factori, cu unele corelaţii pozitive între diferitele va-lori.
Astfel un prim factor a indicat o corelaţie pozitivă ridicată între valorile economice şi po-litice,
alături de o corelaţie negativă cu valorile religioase şi este-tice. Acest factor se caracterizează prin
interesul pentru problemele de utilitate imediată, pentru putere (autorita-te şi conducere) sau pentru
prestigiu. Lurie îl numeşte factorul filistin, acceptat ca atare de Duffy şi Crissy, iar Thurstone l-a numit
interes pentru comerţ. Un al doilea factor a indicat o corelaţie pozitivă ridicată cu valorile sociale şi o
corelaţie negativă cu valorile teoretice. Acesta după Lurie, Duffy şi Crissy este fac-torul social sau
după Thurstone este de interes pentru oameni. Al treilea factor are o co-relaţie pozitivă cu valorile
teoretice şi o corelaţie negativă cu valorile religioase. El a fost numit factor teoretic de Lurie, Duffy şi
Crissy, cu interes pentru problemele abstracte de adevăr şi de frumos. Tot acest factor fiind denumit de
Thurstone ca interes pentru ştiinţă. Duffy si Crissy au mai pun şi proble-ma existenţei unui factor
religios ,,dar cu unele rezerve faţă de el prin lipsă de date suficiente pentru confirmarea lui‘’(p. 42).
În perioada interbelică, confirmarea pe cale statistică a unor factor de stabilitate a atitudinilor din
domeniul în domeniul psihologiei sociale, reprezentau descoperiri de importanţă deosebită.
De fapt, orice societate normală are un standard ierarhic de valori la care în mod constant aspiră
membri săi; cu cât o persoană reuşeşte a se ridica la trepte superioare, cu atât mai mult va fi
recunoscută ca valoare, ea devine ceea ce numim o ,,personalitate socială’’ cu atitudini tot mai
favorabile din partea celorlalţi, cadrul social de valori având asupra trăsăturilor de personalitate un
efect de filtru, de modelare şi de structuralizare a lor.
În 1938, A. Chircev pentru acest studiu experimental publicat26 de atitudini asupra populaţiei
româneşti, realizat sub îndrumarea lui M. Draser 27 şi N. Mărgineanu 28, va reunii 3 teste de
atitudini ,,faţă de anumite valori sociale‘’, respectiv faţă de biserică, naţionalism-internaţionalism şi
tradiţie-progres, toate elaborate în cadrul Institutul de Psihologie din Cluj. Aceste teste de atitudini
le va aplica pe un număr de 1300 de cazuri, elevi, studenţi, profesori, în perioada anilor 1937–1941,
prin investigaţii de teren desfăşurate la Cluj, Timi-şoara, Iaşi, Târgul Mureş şi Sibiu. De asemenea,
aceleaşi teste au fost aplicate şi pe grupuri de români, germani, unguri, evrei, de diferite confesiuni,
vârste, condiţii sociale şi economice. Dar metodologia lui a depăşit cadrul unui simple anchete de
opinii. El a adoptat procedura sondajelor de opinii în 4 faze elaborată de L.L. Thurstone, la numai un
deceniu de la publicarea lor, cu reducerea unei scale de atitudini din 111 opinii selecţionate, la 11 clase
şi dispunerea ei pe un continuu psihologic, clasa a VI-a fiind în zona de mijloc. Redăm mai jos un
extras din modul de întocmire a scalei de atitudine faţă de tradiţie şi progres, la modul următor:
I II III IV V VI VII VIII IX X XI
Tradiţie Progres
±5 ±4 ±3 ±2 ±1 ±O ±1 ±2 ±3 ±4 ±5

Pentru elaborarea unei astfel de scale el a parcurs următoarele faze :

1. alcătuirea setului de opinii /enunţuri / judecăţi de valoare cu parcurgerea listei de criterii /
recomandări din partea autorului pentru prezentarea lor,
2. aprecierea / sortarea opiniilor de către un grup de evaluatori, de preferinţă persoane cu
orientare în domeniu, în cazul lui A. Chircev grupul de evaluatori a fost compus din 150 de
studenţi (pg. 114), în condiţiile în care autori moderni precum S. Chelcea29 recomandă între
25 şi 50 de cazuri (2004, p. 355). Sortarea acestor opinii a fost un prilej pentru elaborarea
 celor 2 scale paralele în forma A şi B pentru fiecare tip de atitudine, publicate în final la
anexa lucrării.
3. calculul valorii de scală a enunţurilor, moment la care L. Thurstone recomanda formula
medianei, la care A. Chircev renunţă pentru media aritmetică simplă, cu aceleaşi rezultate.
4. redactarea finală a scalei în ordine crescătoare, cu rangarea itemilor pe câte două scări
paralele (una suplimentare de sinceritate şi validare) cu calcularea coeficienţilor de fidelitate,
de eroare etalon, de validitate teoretică, etc.
Dar după tot acest travaliu, constată că asemenea construcţii de scale necesită mult timp, iar
clasificările evaluatorilor sunt rareori identice, din care motive şi predicţia acestor scale este mai slabă.
De aceea, pentru consolidarea lucrării şi valorificarea materialului adunat va recurge la procedee
statistice suplimentare, recent publicate în timpul său, precum Statistics in Psychology and Education a
lui Garret H. apărută în editura Green & Co. (1935) şi mai ales din lucrarea Elemente de Psihometrie a
lui Nicolaie Mărgineanu (1938). Astfel, după obţinerea celor 3 scale tip Thurstone (faţă de biserică,
tradiţie-progres, naţionalism-internaţionalism) el continuă fundamentarea cu un studiul suplimentar
privitor la gradele de normalitate şi abatere faţă de o curba Gauss normală, cu redistribuţii comparative
pe următoarele subgrupuri de studenţi:
I. de la medicină, agronomie, litere, politehnică, drept şi comerţ,
II. de confesiuni: ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, reformată şi mozaică,
III. de origine etnică: români, germani, unguri şi evrei,
IV. de sex, bărbaţi, femei,
V. de vârstă, 19–20, 19-21, 19-26, 20-23 şi 20-26 ani.
De fapt, pe baza acestor demersuri el căuta răspunsuri la întrebările: pe ce norme de distribuţie
se constituie aceste atitudini, corespund ele sau nu, unor curbe normale de distribuţie? Cu alte
cuvinte, atitudinile sunt variabile cu caracter continuu, sau nu? Se pot ele constitui într-o distribuţie
gausiană normală, în baza unor cote aranjate după rang? Distribuţia atitudinilor este sau nu similară
altor trăsături fizice, psihologice, ca cele de atenţie, memorie, inteligenţă, temperament, aptitudini? Şi
de fapt, atitudinile ca mod de exprimare a trăsăturilor de personalitate pot fi ele cuprinse în
distribuţii normele, cât de cât predictibile? Sau mai intervin şi alţi factori de genul unor
constrângeri sociale exterioare cu efecte de anulare a distribuţiei ,,naturale‘’ a atitudinilor ?
În această privinţă prin 1940 în spaţiul american se adunaseră o serie de cercetări ilustrative.
Astfel, Allport şi Hariman (citaţi de Rice30,1928) măsurând atitudinea americanilor faţă de Liga
Naţiunilor au găsit distribuţii anormale, în sensul că frecvenţele maxime se adunau la extreme şi nu
la mijloc în curbe de tip-U. La fel Schanck31, prin investigaţii asupra atitudinii methodiştilor faţă de
doctrinele şi reprezentanţii bisericii lor, a obţinut o distribuţie atitudinală extrem de asimetrică, în
forma curbei tip-J (p. 36-37). Frecvenţa maximă de 92%, fiind la extrema favorabilă a bisericii,
proporţie care exprimă o ridicată consistenţă a atitudinilor la methodiştii examinaţi.
La fel, prin măsurarea atitudinilor faţă de divinitate, Allport şi Katz32 constată că studenţii
catolici obţin distribuţii de tip-J, pentru că majoritatea cazurilor de 89,8% se plasează la extrema
stângă, favorabilă credinţei într-o realitate divină.
În cazul lucrării sale, la volumul mare de investigaţii pe grupe si subgrupe de lucru, pentru
interpretarea şi analiza lor, va publica o reprezentare grafică a diferitelor tipuri de curbe Gauss normale
şi anormale obţinute, cu caracter orientativ pe 7 clase de frecvenţă.
Din evantaiul foarte larg al distribuţiilor sale comparative, noi ne rezumăm numai la analiza
rezultatelor privitoare la atitudinea studenţilor români, germani, unguri şi evrei, faţă de biserică,
tradiţie-progres şi naţionalism-internaţionalism, evident la nivelul perioadei 1936–1940.
Astfel, în privinţa atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism în tabelul nr. 1 întocmeşte o
reprezentare grafică a lor cu următoarele observaţii. Distribuţia celor patru grupuri etnice nu este
identică. Se constată o asimetrie negativă foarte pronunţată la curbele 1 şi 2, cu o
tendinţă ,,leptokurtică" apropiată de distribuţia de tip-J. În al doi-lea rând, la distribuţiile 3 şi 4, curbură
este mai puţin ridicată, puţin omogenă şi mai slab consistentă. La primele două curbe frecvenţa maximă
este în unita-tea 8 de variaţie şi anume la grupul de români cu 56.84 %, iar la germani cu 61.79 %.
Cu alte cuvinte, studenţii români şi germani sunt într-o proporţie ridicată mai favorabili
naţionalismului. Iar studenţii unguri, dar mai ales la evrei, se constată o mare împrăştiere a cazurilor în
procente aproxima-tiv egale şi în toate unităţile de variaţie sunt într-o măsură mai redusă favorabili
naţionalismului. Practic la studenţii evrei prima jumătate a cazurilor favorabile naţionalismului este
egală cu cea de a doua jumătate favorabilă internaţionalismului.
În privinţa atitudinii faţă de biserică, la studenţii români, germani şi unguri, A. Chircev constată o
accentuată asimetrie spre dreapta, favorabilă bisericii, în curbe de tip-J, mai omo-gene la studenţii
români şi unguri, mai puţin omogenă la germani şi slab consistentă la evrei, printr-o mai
mare ,,împrăştiere platikurtică a opiniilor‘’. Aceeaşi prezentare grafică din tabelul nr. 1 a fost transpusă în
unităţi / cote de variaţie şi în tabelul nr. 3, iar în acesta se poate vedea cum frecvenţa din ultimele două
unităţi de variaţie este aproximativ egală la români (40,42% şi 42.35%) şi unguri (36.74% şi 40,96%).
În schimb între români /unguri pe de-o parte şi germani /evrei, pe de altă parte, există diferenţe
ceva mai pronunţate, semnificative prin eroarea standard a diferenţelor dintre mediile aritmetice ale
grupe-lor comparate. Cu alte cuvinte, studenţii români şi maghiari sunt mai favorabili bise-ricii, decât cei
germani şi cu atât mai mult cei evrei. Iar concluzia sa este că originea etnică este un factor de
diferenţiere a atitudinilor.
Tabelul nr. 1
Reprezentare grafică comparativă a atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism
pe grupuri de români, germani, unguri şi evrei, realizată de A. Chircev
în perioada 1937 – 1938, pe 1300 de cazuri (extras pag. 144 )

În privinţa atitudinilor etnice faţă de tradi-ţie-progres, în toate cele 4 grupuri cercetate tendinţa
de grupare nu a fost nici spre dreapta şi nici spre stânga, ci spre mijloc, cu un pronunţat
caracter ,,leptokurtic‘’ ; apropiindu-se de tipul curbei de tip-I, cu centrul foarte ridicat. Astfel, la mijloc,
între uni-tăţile de variaţie 5/6, în grupul de români s-au plasat: 89,97% din cazuri, în cel german: 90,58
%, în cel maghiar: 86.05 % din cazuri, iar la evrei: 72.91 % din cazuri, din totalul studenţilor examinaţi.
Dar cu diferenţe semnificative în grupul studenţilor ro-mâni, aceştia fiind mai tradiţionalişti decât
cei maghiari; diferenţă pe care A. Chircev o susţine cu o eroare standard a diferenţelor dintre medii ca
semnificativă la români, de .025 (consemnată cu plus în tabela nr. 4, pag.143).
După prezentarea de scale defalcate pe subgrupuri confesionale, pe tipuri de facultăţi, pe subgrupe
de vârstă, pe învăţători şi profesori, ajunge la următoarele concluzii:
a) În analiza statistică a atitudinilor sociale nu apare o distribuţie gaussiană normală; ele se
prezintă în diferi-te tipuri de curbe mai mult sau mai puţin asimetrice.
b) Se pot contura două tendinţe generale care determină variaţia lor, aces-tea sunt:
(a) tendinţa de omogenizare-similitudine şi (b) tendinţa de diferenţiere-polarizare.
 În primul caz, atitudinile sociale tind spre repre-zentări grafice asimetrice, cu o
cumulare a frec-venţelor spre extreme sau la mijloc. În al doilea caz, atitudinile se
diferenţiază spre forme distributive bimodale, mai mult sau mai puţin pronunţate.
c) Factorii care determină distribuţia atitudinilor sunt multipli; fie din tendinţele comune ale
membrilor unui grup social dat, orientate spre acelaşi obiect, de unde rezultă omogeneitatea
şi uni-formitatea comportamentului atitudinal; fie din tendinţe atitudinale diferite, de unde
rezultă eteroge-nitatea lor.
d) Se confirmă faptul că şi originea etnică a fost un factor de puternică diferenţiere, în toate cele
3 teste de atitudine aplicate.
Fără a subestima meritul lui A.Chircev, cu tot efortul său în premieră românească de
încadrare ,,psihometrică‘’ a trăsăturilor de personalitate, în melanjul complex al atitudinilor sociale,
trebuie de făcute şi câteva observaţii critice.
După opinia noastră cele două scale de naţionalism / internaţionalism şi de tradiţie / progres, ar
fi trebuit secţionate de la bun început, în 4 scale mai mici, întrucât fiecare din ele reprezintă o atitudine
socială distinctă, ele fiind prea mari şi prea divergente, pentru a fi cuprinse în două scale cu caracter
continuu. Analiza valorică primară a acestor ,,instituţii sociale‘’, după cum erau ele numite în
terminologia timpului, a fost insuficientă. Ea trebuia operată încă din faza de proiectare a cercetării.
Aceeaşi mare divergenţă există şi între atitudinile tradiţionalist / conservatoare, pe de-o parte şi cele
progresist / radicale, pe de altă parte, greu de reunit într-o scală continuă, cu distribuţii normale.
Dar aceste diferenţe social-valorice de atitudini nu au fost sesizate la timp, cu atât mai puţin
teoretizate. Prin reunirea unor atitudini extreme riscurile de apariţie a unor curbe asimetrice sau
bimodale sunt foarte probabile. Ceea ce s-a şi întâmplat. Într-un capitol final, pe teme de fidelitate şi
validitate, autorul, preocupat de extremismul unor atitudini, face următoarele observaţii: ,,Astfel stând
lucrurile răsare în mod legitim întrebarea, dacă nu cumva distribuţia mai mult sau mai puţin simetrică
şi mai ales intermediară a atitudinilor faţă de tradiţie / progres, este datorată unor insuficienţe
metodologice, întrucât scara de atitudini a fost construită în forma unui singur continuu artificial, care
în realitate poate este compusă din două variabile deosebite ca natură? Cu alte cuvinte, distribuţia
gaussiană a atitudinii faţă de tradiţie / progres nu cumva datorită tocmai faptului că am contopit două
moduri opuse de adaptare atitudinală, într-un continuu linear, în loc să avem două scări deosebite:
una pentru măsurarea atitudinii faţă de tradiţii şi alta pentru măsurarea ati-tudinii faţă de progres?‘’
(p.119).
Dar sesizarea acestor erori a fost târzie, abia spre finalul lucrării, cu referire numai la testul
atitudinilor faţă de tradiţie /progres, în condiţiile în care aceste observaţii erau perfect valabile şi pentru
scala atitudinilor faţă de naţionalism / internaţionalism, dar la care autorul nu mai face referinţe.
De notat că Anatole Chircev (1914-1990) a publicat această lucrare în anul 1941, la vârsta de 26
de ani, iar după ce şi-a dat doctoratul a devenit un renumit profesor universitar la Catedra de psihologie
a Universităţii Cluj-Napoca. Dar în lunga sa carieră universitară, din timpul perioadei postbelice, nu a
mai publicat nici o lucrare pe această temă, fiind cunoscut numai ca un reputat specialist în probleme
de orientare şcolară şi profesional 33.
După cel de al doilea război în România toate aceste preocupări vor dispare. O cauză de
pierderea a acestei direcţii de clarificare ştiinţifică, a fost intrarea României în spatele ,,cortinei de fier”
cu toate consecinţele care au urmat. În timpul regimului comunist studiile de etnicitate au fost
condamnate ca ,,relicve mic burgheze” iar promotorii lor, practic toată pleiada spiritualităţii româneşti,
a fost pusă la index. Presiunile în vederea degradării ei au mers până la lichidarea fizică a fostei elite,
situaţie faţă de care mulţi intelectuali vor pleca din ţară. În emigraţie au rămas Emil Cioran (1911-1995)
autorul lucrării Schimbarea la faţă a României (1936). La fel, Mircea Eliade (1907-1986) va ajunge în
Statele Unite în anul 1948 unde la Universitatea din Chicago va deveni şeful de neegalat al catedrei de
istoria religiilor până la adânci bătrâneţe. La fel, Bazil Munteanu (1897-1972), autorul lucrării
Panorama a literaturii române contemporane, publicată în 1938, va rămâne la Paris ca profesor
universitar şi va devenii primul referent român la premiul Nobel pentru literatură, iar lista acestor
personalităţi lista poate continua. Pentru cei rămaşi în ţară, viaţa lor a fost un dezastru. Mircea
Vulcănescu (1904-1952), filozof, sociolog şi economist de renume mondial, moare în puşcăriile
comuniste. C. Rădulescu Motru (1868-1957), după anul 1950 are domiciliu forţat în propria casă.
Comuniştii i-au refuzat pensia de profesor universitar pe motiv că ar fi fost moşier şi toate marile sale
lucrări au fost scoase din circuitul cultural-ştiinţific. De Ştefan Odobleja, un precursor de talie mondială
în cibernetică şi informatică, autorul unei psihologii consonantiste, 50 de ani nu se va mai pomenii.
Singura lucrare din perioada comunistă cu oarecare semnificaţie, ca un ecou al perioadei
interbelice, cu titlul: Profilul spiritual al poporului român este a lui Athanase Joja (1904 -1972), un
filozof, logician, profesor la Universitatea Bucureşti, fost preşedinte al Academiei Române, în perioada
1959-1963. De notat că, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor, Ath. Joja şi-a publicat articolul numai
în lb. franceză, în anul 1965. Editarea şi traducerea sa în lb. română se va face mai târziu, în volumul
Athanase Joja–Filozofie apărut în anul 1978, într-o ediţie postumă a Editurii Minerva.
În prima parte a acestui studiu, autorul dezvoltă ample comentarii despre ,,formarea conştiinţei
poporului român” cu analize de origine în vechile populaţii geto-dace şi de întindere geografică a lor în
toată zona munţilor Carpaţi, spre ambele laturi ale Dunării, până la Marea Neagră. În a doua parte
autorul caracterizează ,,fizionomia morală a poporului român” prin următoarele componente:
precumpănirea raţiunii, raţionalismul, realismul, sentimentul viu al naturii, melancolia doinei,
sentimentul naţional adânc dar sobru, un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie, spirit
de măsură şi înţelegere corectă a situaţiilor, cu un refuz al misticismului“. În acest registru sunt şi unele
trăsături contradictorii. Ne referim la melancolia şi simţul umorului, pe care el le asociază
cu ,,vivacitatea dansurilor populare”. Autorul pune problema contradicţiei pe seama ,,puterii
armonizatoare” a unei – cum mente latine, respectiv a unei cuminţenii specifice, prezente în judecata
dreaptă a lucrurilor, în raţiunea şi limpezimea minţii, pe considerentul că românilor nu le plac excesele
şi au un simţ dezvoltat al măsurii. Iar acest spirit al măsurii a dezvoltat o capacitate specifică de
toleranţă şi receptivitate la ideile altora, cu o forţă deosebită de absorbţie spirituală.
Dar în acest studiu, în numai două decenii de la instaurarea societăţii comuniste în România,
sunt de remarcat marile mutaţii şi discontinuităţi faţă de viziunea unor predecesori. Ath. Joja, într-un
studiu fundamental de formare a poporului român, exclude momente remarcabile privitoare la
asimilarea creştinismului din secolul I sau preluarea alfabetului slavon din secolele VIII-IX, care
reprezintă piese spirituale obligatorii în orice fel de etnogeneză. De asemenea, în profilul psihologic al
românilor conturat de el, constatăm o totală absenţă a defectelor etnice, aceasta fiind o caracteristică
comună pentru toţi analiştii perioadei comuniste. Toate observaţiile lor fiind orientate numai către
calităţi, acest gen de lucrări fiind mai puţin ştiinţifice, cu mai puţine scopuri de îndreptare socială şi mai
mult nişte studii de propagandă politică. Ca dovadă suplimentară, în studiul său, Ath. Joja nu face nici
o trimitere la lucrările unor predecesori, ca B.P. Haşdeu, D. Drăghicescu, C. Rădulescu Motru, sau din
alţi autori români, indiferent de opiniile lor.
În schimb, există la el o observaţie pertinentă, referitoare la influenţa spaţiului geografic, căruia
nu îi conferă un caracter determinant. În opinia sa, geografia poate imprima unele trăsături, dar nu este
o condiţie sine qua non în personalizarea unor trăsături de specific naţional. În raport cu spaţiul de
origine, naţionalul nu trăieşte în mod pasiv; el se manifestă prin potenţiale de autodepăşire ca un factor
viu şi independent al istoriei, cu drept de influenţă activă şi modelatoare atât asupra evoluţiei sale cât şi
asupra cadrului geografic.
În privinţa tuturor acestor cercetări, o concluzie generală asupra lor, constă în faptul că toate
aceste observaţii au reprezentat puncte de vedere personale realizate pe temeiul unor metode intuitive.
Nici unul din ele nu prezintă un sistem de verificare a aserţiunilor avansate şi nu depăşesc
valoarea unor studii filozofice sau literare, realizate pe baza unui plus de cultură psihologică.

3. Imagini externe despre români: Hermann von Keyserling,

 Ruth Benedict, Klaus Heitmann

Oportunitatea analizelor de imagine asupra românilor din perspectiva altor neamuri se impune
măcar pentru faptul că ele oferă puncte de vedere bazate pe alte repere morale, culturale sau politice,
dar întotdeauna specifice, pentru că indiferent din care perspectivă etnică s-ar trata această problemă în
mod obligatoriu trebuie să existe şi un sistem metodologic de argumentare a constatărilor operate.
De fapt, însăşi conceptul de identitate nu se poate defini fără o raportare la un alter-ego.
Identitatea etnică de orice fel, se personalizează şi se defineşte numai printr-o acţiune de raportare
continuă în timp şi spaţiu, de delimitare şi distanţare faţă de specificul altor popoare. Iar în suita acestor
analize se constată existenţa unei modalităţi sensibile de configurare a unor valori, din perspectiva altor
sisteme etno-culturale sau dintr-o altă perioadă istorică. De asemenea, construcţia specificului identitar
diferă după punctele de vedere adoptate de autori, dar este şi în funcţie de calitatea informaţiilor
obţinute de ei. În această privinţă, în mod inevitabil se deschide o zonă imagologică de subiectivitate
greu de argumentat, motiv pentru care tentativele reuşite în acest domeniu merită a fi mediatizate,
tocmai pentru raritatea lor. De exemplu, din perspectivă franceză, autori cu lucrări recente sunt Michel
Dion şi Claude Karnoouh. Primul are un articol de 18 pag. intitulat: L’identite etnique en Roumanie,
publicat în anul 1992, în volumul: Cahiers Internationaux de Sociologie, vol. XCIII pg. 251–268. Al
doilea a publicat un eseu turistic trecut prin toate miturile culturii româneşti, tradus şi în limba română
de Editura Humanitas, în anul 1994, cu titlul: ROMANII – Tipologie şi mentalităţi.
Dar prin accentele mai bine marcate pe trăsături de personalitate colectivă şi prin mutaţiile
apărute în reprezentările Occidentului despre românii din epoci diferite, mai interesante considerăm a fi
opiniile lui Hermann von Keyserling, Benedict Ruth şi Klaus Heitmann.
Analiza spectrală a Europei a lui H. von Keyserling este o lucrare celebră din perioada
interbelică, editată la Heidelberg în 1929 şi republicată în traducerea lui Victor Dunea, în anul 199334.
În cadrul ei, autorul a căutat să surprindă specificul şi rolul fiecărei naţiuni europene în unitatea
de stil a acestui continent, în marea miză pan-europeană care se anunţa încă de la începutul sec. XX.
În viziunea sa, etnicitatea şi interetnicitatea popoarelor europene sunt noţiuni complementare, în care
calităţile şi defectele lor coexistă în virtutea unei legi a compensaţiei. Dar cu tot paneuropenismul său,
geografia de stiluri etnopsihologice ale continentului nostru apare ca o hartă foarte limitată. Pentru el,
la acea dată, Europa nu se întindea de la Atlantic până la Ural. Ea avea o mărginire occidentală, pe
o ,,frontieră“ numai din Anglia până spre Suedia şi Ungaria, restul popoarelor europene fiind tratate la
capitolul ţări baltice sau balcanice. De exemplu, în Das spektrum Europas, pentru ruşi nu s-a rezervat
nici un capitol de tratare distinctă, deşi lucrarea abundă în referinţe la istoria, specificul şi cultura lor.
La fel pentru Polonia şi polonezi. Concluziile sale sunt de o manieră foarte personală, cu aceleaşi
accente subiective, atât în privinţa portretizării românilor, cât şi în privinţa portretizării altor popoare.
La aceste limite, autorul oferă unele justificări. De exemplu, pentru perioada din jurul anului
1928, el constată că: ,,În Rusia spiritul european a fost măcelărit în chipul cel mai
detestabil”(1993, p. 329). De pe poziţii personaliste, faţă de Rusia din epoca ,,tezelor leniniste”, notăm
la acest autor de cea mai tipică cultură europeană, acuzaţiile formulate împotriva bolşevismului pentru
ideologia sa de reprimare a individului şi de dizolvare a lui într-un tot colectiv şi nediferenţiat.
Referitor la români, perspectiva lui H. Keyserling este eminamente geopolitică, cu plasarea
Românie în Balcani. Autorul îi vede pe românii de la începutul acestui secol ca fiind mai apropiaţi de
ruşii şi greco-bizantinii meridionali, decât de latinii vest-europeni. El consideră argumentele de origine
latină ale românilor drept pură fantezie şi notează că: ,,toate manifestările culturii româneşti pe care
le-am cunoscut, poartă cu ele un caracter bizantin. Bucătăria este aproape identică cu cea rusească, de
unde rezultă că amândouă îşi au obârşia în Bizanţ ... de la spirit până la poezie” (1993, p. 281). Doar
ţăranul român este văzut într-o viziune pozitivă cu atribute spirituale de ordine şi onestitate,
respectiv: ,,numai ţărănimea este perfect sănătoasă precum rasele vechi [ale Europei] şi conservatoare
până în măduva ei....“ (1993, p. 281).
 În privinţa calităţilor, el vede răspândirea lor numai pe la sate, pe când în lumea oraşelor din
epoca Principatele Unite, autorul constată că onestitatea nu mai are aceeaşi forţă de atracţie. La oraşe,
spune el: ,,este mai răspândită corupţia, ca o expresie normală ori măcar primitivă a circumstanţei,
precum amabilitatea, aşadar ceva omenesc şi personal...”(1993, p.281). În acest mod autorul surprinde
câteva elemente de specificitate românească, dar la care le conferă cauzalităţi inegale, din care
cităm: ,,Witzul [spiritul] românesc cel mai bun este realmente bizantin. Şi astăzi mai există în România
o artă a epigramei care din antichitate nu mai înfloreşte nicăieri altundeva. Poezia lirică, importantă
pentru această ţară, ca pentru nici una dintre cele moderne, … ar putea fi definită ca o expresie a
specificului slav sau neogrec, dacă un anume simţ al voioşiei…n-ar recomanda insistent o comparaţie
cu lirica germană şi chiar cea havaiană. Aici se află, cu siguranţă, ceva caracteristic românesc, care, ca
orice unitate de stil, ar fi prost înţeleasă dacă am privi departe înapoi“. Dar, în continuare autorul se
dezminte şi plasează spiritul liric al românilor în origini traco-scite (1993, p. 278).
În privinţa viitorului României Mari, deşi Analiza spectrală a Europei apare în anul 1929
autorul apreciază ca Tratatul de la Versailles a fost numai o ,,cârpăceală” (1993, p. 278). Deşi presa
vremii, cu referire la acest Tratat, mediatizase suficient formula potrivit căreia vechiul Imperiu
Austro-Ungar nu a fost decât o ,,închisoare a popoarelor“, în comentariile sale asupra românilor
aminteşte numai de recuperarea Basarabiei, pe care o consideră normală din punct de vedere etnic. Dar,
H. Kayserling nu comentează întregirea României cu Transilvania. Faţă de acest moment cu ample
consecinţe social-istorice, severul analist al culturii pan-europene s-a abţinut să facă prognoze. De
aceea, mult timp intelectualitatea românească a pus sub semnul întrebării obiectivitatea sa şi a refuzat
traducerea lui. El nu a negat funcţia şi caracterul european al românilor, dar pe baza unei fundamentări
creştin-ortodoxe a latinismului lor, le-a văzut viitorul numai într-o renaştere a spiritului slavo-bizantin,
într-un total contratimp cu o întreagă direcţie social - politică a societăţii româneşti.
Într-o altă etapă istorică, în cadrul unei teme de etnopsihologie, peste România interbelică nu se
poate trece fără a aminti o lucrare la fel de celebră, chiar dacă mult timp a rămas cunoscută numai între
specialişti (Luminţa M. Iacob35). Ne referim a studiul: Rumanian Culture and Behavior, al dnei. Ruth
Benedict, sociolog, consilier în cadrul serviciilor secrete americane FBI, elaborat în anul 1943, în
perioada dramatică a celui de al doilea război mondial. De curând, această lucrare a devenit accesibilă
în traducerea lui Gabriel Stănescu, în anul 200236, din care noi vom cita în continuare.
Este evident că motivele întocmirii acestei lucrări despre români, când România se afla într-o
situaţie extremă, de război împotriva SUA, ca aliaţi ai ,,Axei Berlin - Roma -Tokio” - au fost mai mult
politico-militare, decât ştiinţifice. Cu toate acestea, metodologic este necesar a analiza modul de
elaborare prin descrierea unui popor ,,de la distanţă”, aceasta fiind o concepţie specifică acestei autoare.
Încă din anul 193437, Ruth Benedict publicase lucrarea: Patterns of Culture, în care considera
cultura ca fiind o întinsă hartă a personalităţii / personality writ large – cu relaţii izomorfe între ele,
prin care tipurile de personalitate ar fi predeterminate de modelele etnoculturale. Acestea fiind analizate
într-o viziune structurală, gestaltist – configuraţionistă, tipic germană, (gestalt/ pattern), prin preluarea
unitară a unor fapte de comportament, prin care respectivul model cultural elaborat să fie un întreg,
bine integrat şi coerent. Iar aceste fragmente de comportament, trebuiau să pună în evidenţă faptul că în
fiecare cultură există pattern-uri distincte, concentrate în jurul unei teme de etnopsihologie familiară.
Această concepţie pozitivă s-a dezvoltat în diferite direcţii. De exemplu, în aceeaşi perioadă
interbelică Franziska Baumgarden38 elabora în Elveţia pentru activităţi de orientare şcolară, un test
psihologic de caracter şi interese profesionale prin selecţia tematică a unor lecturi preferate. Tot în acel
timp, Ralp Linton publica la New York în anul 1945 o lucrare, cu titlul: The Cultural Background of
Personality. În colaborare cu Ruth Benedict, studentele care i-au continuat activitatea şi au dezvoltat
acest model de abordare indirectă a unor comunităţi etnoculturale, prin documente, filme, producţii
literare, creaţii artistice, inclusiv eşantioane de informaţii prelevate de la grupurile minoritare, au fost
Margaret Mead şi Rhoda Metraux, care au prezentat metoda în lucrarea: The Study of Culture at a
Distance, apărută la Editura Universităţii Chicago, în anul 1953.
 Astfel, pentru R. Benedict baza documentară a cercetării de faţă realizată ,,de la distanţă”, s-a
constituit din relatările a 25 de români aflaţi în SUA, împreună cu fotografiile de familie, plus o serie
de lucrări bibliografice ca Sociologia românească 1937-1938 a lui Dimitrie Gusti; ale prinţesei Bibescu
prin lucrarea: lzvor, Ţara Rândunicii, a lui Hector Bolitho, cu titlul: România sub Regele Carol, New
York, 1940, a lui Moses Gaster: Pasărea România şi cele mai bune poveşti, apărută la Lon-dra în 1915,
John Donald Hall : Brazda românească, apărută la Lon-dra în 1933, al lui David Mitranyi, intitulat:
Pământul şi ţăranii în România, apărut la Yale University Press în 1930, sau studiul lui Paul Morand,
intitulat: Bucureşti, apărut la Paris în 1935 şi altele. Pe baza lor ea a întocmit o lucrare în 5 capitole
privitoare la: Istoria, aşa cum o văd românii, Pământul şi oamenii, Viaţa adulţilor, Creşterea copiilor
şi Unele caracteristici româneşti.
În partea de Prefaţă, autoarea se distanţeze semnificativ de alţi autori, faţă de care notează
că: ,,Anumiţi observatori mai severi, care s-au spălat pe mâini de întreaga chestiune, unii declarând că
România ar fi o operă comică, alţii numind-o vizuină a ticăloşiei, dar România reprezintă o cultură în
propriul ei drept, cu o fılozofıe fundamental diferită de cea a Europei Occidentale [sublinierea noastră].
Ca toate celelalte culturi, are şi părţi slabe şi părţi tari, care nu coincid neapărat cu cele recunoscute din
alte culturi” (p.8).
În cazul nostru, ceea ce oferă R. Benedict este o altă imagine externă, evident cu conotaţii
americane, dar şi cu alte date pozitive / negative, din perioada României legionare.
Astfel, după opinia ei: ,,Acestea au fost condiţiile în care s-a dezvoltat în România o mare
mişcare, susţinută şi de descendenţa sa ţărănească – Garda de Fier. Aceasta este cunoscută în Anglia şi
America drept marele partid pro-Axă, într-o ţară al cărui rege şi clasă superioară erau fılofrancezi. Dar
Garda de Fier contrastează puternic cu nazismul din Germania şi Crucea de Fier din Franţa. Eroul şi
idolul Gărzii de Fier a fost Corneliu Zelea Codreanu. Era o persoană calmă, puternică, cu un chip blând
care a purtat întotdeauna haine populare româneşti .... şi a câştigat o enormă simpatie în rândurile
ţăranilor prin prezenţa sa pe cal, la adunările lor. În decursul timpului Garda de Fier a ajuns să includă
reprezentanţi ai celor mai buni români, unii atraşi de faptul că era pro--Axă şi era anticomunistă... Prin
programul ei cerea îndreptarea nedreptăţilor monarhice şi a abuzurilor - în acelaşi timp a fost o mişcare
monarhistă. A fost pro-Axă, dar care a propovăduit denigrarea lui Hitler şi lupta împotriva Ungariei
pentru redobândirea părţii din Transilvania cedată Ungariei în 1940..... Legionarii erau împotriva
englezilor mai mult decât [împotriva lui] Hitler [sublinierea noastră]. De asemenea, ei au propovăduit o
Românie mai bună, au construit case şi cămine comunitare, au reparat biserici, case ţărăneşti şi au
realizat activităţi comerciale în domeniul public. Au mărşăluit, împuşcat şi demonstrat, însă au oferit
populaţiei un simţ al scopului comun şi al puterii de grup. Crimele puse pe seama Căpitanului
(Codreanu) nu au dăunat niciodată prestigiului său printre români. ...A fost asasinat în timpul epurărilor
întreprinse de Carol al II-lea şi a Gărzii de Fier în 1938, împreună cu sute de discipoli ai săi. Dar
partidul său a câştigat în anul electoral următor sufıciente voturi pentru a deveni al doilea partid
puternic din ţară, ... după care regele Carol a contracarat abolind Constituţia şi sistemul pluripartit ...
Odată cu căderea Franţei, doi ani mai târziu Generalul Antonescu a devenit dictator, colaborând cu
Germania, împărţind puterea cu resturile Gărzii de Fier. Carol şi Lupeasca au părăsit ţara şi în timp de
câteva luni jandarmeria Gărzii a arestat şi a ucis pe cine a vrut în Bucureşti şi în multe părţi ale ţării.
România a fost îngrozită de excesele lor. Nimeni nu ştia cine avea să fıe următorul ... De acum încolo,
România depindea de Germania.” (p.25-26).
În continuare, se fac referinţe pozitive la situaţia pământului, după marea împroprietărire din
1921 şi la situaţia ţăranilor în care din cei săraci 30% sunt locuitori într-o singură camera, procent
estimat după date din 1906 (pag. 38). Mai notează faptul că: ,,mâncarea ţărănească tradiţională este
mămăliga, care este exact poleta italiană, un terci tare din porumb … răsturnată pe un fund de lemn şi
fiind destul de tare este tăiată cu un fir de aţă”.
Pe de altă parte, din cele 18 minorităţi etnice de atunci, sunt luate în analiză numai două,
respectiv ţiganii şi evreii. La atitudinea românilor faţă de ţigani, face următoarele observaţii: ,,Poziţia
socială şi obiceiurile acestor grupuri diferă în România comparativ cu caracteristicile lor din ţările
învecinate, mai ales în privinţa ţiganilor. Ei nu apar niciodată în istoria României altfel decât ca sclavi.
S--au emancipat în 1844 şi 1855, dar fac munci domestice de zugravi, spălători şi alte corvezi care le
permit să obţină un salariu modest - ceea ce îi şochează, de exemplu pe ruşi, care nu-i cunosc pe ţigani
sub acest aspect muncitoresc; în Rusia ţiganii au fost întotdeauna liberi. Românii motivează că
dispreţuiesc ţiganii deoarece ar fi nişte sclavi buni doar la treburi mărunte şi locul lor este mult mai
prejos decât al celor ce se îndeletnicesc cu munca onorabilă a agriculturii. Sărăcia îi stigmatizează …
ţiganii încă mai locuiesc în renumitele bordeie, un fel de adăposturi săpate în pământ cu acoperişul la
nivel pământului, în care au trăit numai românii din zonele cele mai sărace. Este o insultă gravă să-i
spui cuiva că eşti ţigan şi dacă vrei să zici de o fată sau femeie că este urâtă, zici urâtă ca o ţigancă ; în
acest sens contrastul cu Rusia este izbitor căci mai ales în Ucraina, unde cea mai mare laudă este să fi
frumoasă ca o ţigancă " (p. 48).
În schimb, pe evrei îi vede pozitiv, faţă de care constată şi antiseminismul românilor din acel
timp, astfel: ,,Evreii reprezintă celălalt grup şi sunt mai numeroşi în Moldova. Nu muncesc niciodată ca
servitori, ţin magazine şi uneori cârciumi. Sunt priviţi de ţărani ca trăind pe seama ţăranului, întocmai
boierilor şi orăşenilor. Bineînţeles, trăiesc în general la oraş şi sunt oameni de afaceri, iar când se
îmbogăţesc devin ca şi ţiganii, români ... Profesional au deţinut mereu poziţii înalte"(. 49).
În plan comportamental, autoarea dezvoltă comentarii despre oportunism, agresiune şi simţul
onoarei, deşi aceste trăsături sunt foarte diferite valoric. De exemplu: ,,Oportunismul românesc este o
expresie a hedonismului. Este acceptat şi aprobat, şi nu este obiectul indignării morale ca în alte culturi.
Există, desigur amărăciune de partea celui nedreptăţit din cauza actelor oportuniste ale altuia, însă
Dreptatea abstractă nu este invocată. Nici maniera românească de a face afaceri nu ridică un oprobiu
per sine. Faptul că cel mai bun mod de a cumpăra bilete la o gară nu este să mergi la ghişeu şi să ungi
palma conductorului; că la o serată se merge plătindu-se un preţ maestrului de ceremonii: că pentru a
intra în audienţă la un ministru trebuie dai bacşişuri de la mic la mare - de la portar, până la secretar -
nimeni nu protestează la aceste lucruri. Românii sunt toţi de acord ca până şi în cazurile cele mai grave
de furt fınanciar public ar fı zadarnic raportate, căci nimeni nu s-ar sinchisi. Întrucât românii acceptă
oportunismul fără cenzură, rezervându-şi dreptul de a se plânge doar de faptul că ocaziile de exercitare
a acestei libertăţi nu sunt sufıcient de frecvente, sunt lipsiţi de conceptul de onoare, concept atât de
impor-tant în ţările din jur" (p. 96). Iar în acelaşi context, în privinţa agresivităţii, autoarea comentează
faptul că românii ,,se exprimă numai prin înjurături".
De fapt, ea asociază trăsături de personalitate aflate în contrast, tocmai pentru ale pune în
evidenţă. La fel procedează şi în prezentarea credinţei în noroc, analizată în paralel cu hotărârea de
caracter; întrucât în filozofia occidentală aceste două trăsături sunt diametral opuse, astfel: ,,Credinţa
românească în noroc se opune credoului [american] unde respectul de sine impune fıecărui om să îşi
câştige succesul prin munca sa grea şi efort susţinut. Americanii zic ei, nu ştiu să trăiască. Omoară
plăcerea de a trăi. Românii ştiu mai bine cum să se descurce. Iar norocul e bun cu românii. În
România, dacă ştii să tragi sforile, ai şi noroc. N-aduce anul ce aduce ceasul. Adică de ce să
munceşti tot anul, când o singură zi norocoasă poate să îţi aducă mai mult ?" (p. 101).
Procedeul asocierii unor trăsături etnice de mare contrast, este de factură descriptiv-literară şi
aplicat pe o paletă largă, uneori în mod forţat, de exemplu în comentarii despre atitudinile de violenţă
pe de-o parte, cu cele din ,,actul iubirii", pe de altă parte, cu citarea proverbului românesc ,,sărută
mâna pe care nu o poţi muşca" şi cu observaţii de genul: ,,Românii îndură multe situaţii de violenţă
pentru a păstra ceea ce li se cuvine, dar asta dovedeşte mai puţin caracterul care li se atribuie în general,
acela de indivizi supuşi – un popor de la care nu se poate aştepta violenţa. Nu doar că sunt în stare să
omoare cu vorba, dar nu dezaprobă crima ca mijloc de finalizare [sublinierea noastră]… Teroarea
instaurată de Garda de Fier în 1940 a depăşit cu mult ceea ce s-a întâmplat în alte regimuri fasciste din
Germania, Italia şi Iugoslavia - a fost probabil mai criminală decât în orice altă ţară din Europa. Dar la
fel a fost şi eliminarea Gărzii de către stat. Numărul morţilor nu transmite imaginea reală, deşi unii
observatori susţin că România se distinge de ţările vecine şi prin numărul de morţi ; violenţa însă a
însemnat ucideri în masă la sate, jaf şi alte excese. .... Românii pot accepta pasiv multe nedreptăţi, după
vorba aceea Doamne, nu-i da omului tot ce poate îndura, dar ar fı superfıcial să se creadă că populaţia
este lipsită de violenţă" (p. 102–103).
După opinia noastră, aceste observaţii realizate de Ruth Benedict în anul 1943, au fost corect
fundamental şi chiar prognostice faţă de ceea cea s-a întâmplat ulterior în România, prin condamnările
la moarte ale lui Ion Antonescu în 1946, ale lui Iuliu Maniu în 1953, Lucreţiu Pătrăscanu în 1954, cu
puşcăriile care au umplut ţara în perioada lui Ghe. Gheorghiu Dej, până la împuşcarea lui Nicolae şi
Elena Ceauşescu în anul 1989.
În privinţa atitudinilor de solidaritate socială, acestea sunt tratate pe faţete la fel de diferite. Pe
de-o parte constată că la români solidaritatea în orice grup social apare, fie din familiaritate, fie din
hedonism, fie din interes, dar în contrast cu alte ţări ale Europei de est la sate ea este relativ slabă, cu
constatări de genul: ,,Chiar şi în Carpaţi unde nu a existat o condiţionare impusă de cultivarea
porumbului şi a grâului pe largi suprafeţe, şi unde te-ai putea aştepta să găseşti solidaritate în satele
bazate pe creşterea animalelor, nu există sentimentul profund de într-ajutorare din satele greceşti şi nici
loialitatea cu mândria competitivă din satele italieneşti, de pildă. Chiar şi obiceiul că un sat să învingă
un altul şi să arunce la fıgurat cu ouă stricate în localnici, nu există în România. Pur şi simplu nu există
gradul de solidaritate între săteni, care sa justifice aceste acţiuni .... Într-o altă sferă a fost C. Z.
Codreanu, fostul conducător al Gărzii de Fier, care era foarte plăcut maselor... îl idolatrizau ca pe un
conducător, ce nu voia să îi convingă să-l aleagă în Parlament sau să îi domine…Şi un alt tip de
solidaritate, oarecum pe sub mână, este cea în oportunism. Se zice, corb la corb nu îşi scoate ochii, iar
România este într-adevăr un paradis al aranjamentelor de tot felul." (p.107-108).
În finalul lucrării, se pune întrebarea ce valoarea metodologică pot avea procedeele utilizate în
această tehnică a cercetării de la distanţă ? Dar este evident că din perspectivă externă, în condiţiile
războiului de atunci, pentru instruirea şi desfăşurarea unor acţiuni ,,în spatele frontului", valoarea
informativă a lucrării a fost incontestabilă.
Pe de altă parte din perspectiva noastră trebuie să subliniem utilitatea comparaţiilor imagologice
ale spaţiului românesc cu cel occidental american, pentru că toate observaţiile autoarei s-au realizat
numai de pe această poziţie, de unde au rezultat şi alte nuanţe de specific naţional. Iar în aceste
diferenţe, cu tot efortul unei poziţii neutrale şi de echilibrare a punctelor tari cu cele slabe, în final
constatăm că în viziunea autoarei, ponderea trăsăturilor pozitive la români este mai mare decât a celor
negative. Astfel, în mod global această metodă de cercetare, chiar indirectă faţă de realităţile studiate,
dacă este aplicată în mod profesionist poate conduce la un spor considerabil de cunoaştere.
Ca o confirmare a metodei, cât şi a talentului analitic al autoarei, Ruth Benedict va mai publica
în anul 1946 o lucrare similară, elaborată tot în timpul celui de al doilea război mondial, în interesul
serviciilor FBI, despre etnopsihologia poporului japonez, cu titlul: The Chrysanthemum and the Sword,
Patterns of Japanese Culture, prin care va deveni celebră39.
La mare distanţă faţă de aceşti autori, germanul Klaus Heitmann, introduce o schimbare majoră
în optica Occidentului faţă de români. Lucrarea sa: Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german,
are prima ediţie la Stuttgart în anul 1985 şi o traducere în lb. română în anul 1995, prin efortul lui
Dumitru Hîncu40. În această lucrare, autorul a realizat un studiu foarte analitic, cu o amplă
bibliografie de peste 6oo de titluri, cu autori germani, români şi străini, tot ce s-a găsit la această temă
şi despre românii din spaţiul german, de la Titu Maiorescu şi Mite Kremitz, până la Peter R. Hofstätter
(1960) 41.
Ca şi H. von Kayserling, K. Heitmann se limitează cercetarea la perioada anilor 1775-1918, deşi
unele concluzii sunt valabile şi pentru perioada României Mari. Dar într-o schimbare semnificativă faţă
de H. Kayserling, autorul îi în vedere pe toţi românii din tot spaţiul lor istoric.
Un alt aspect semnificativ pentru cercetarea noastră este că, deşi filolog la bază, el se încadrează
bine în direcţiile actuale ale etnopsihologiei de orientare culturală. K. Heitmann apelează la un limbaj
profesional, aminteşte de concepţiile lui P. R. Hofstätter (1973), consideră că în analiza specificului
naţional, termenii de ,,modal“ şi ,,basic personality” reprezintă un fond comun de personalitate [modală]
definită cultural (1995, p.29). Iar caracterele etnice sunt tratate ca trăsături populare, analizate ,,într-un
sistem interdependent compus din mai multe variabile” - potrivit viziunii lui P. Hoftättter. Dintre
acestea, cele mai importante ar fi: numărul populaţiilor, structura de vârstă, stadiul dezvoltării
tehnologice, rolul politic jucat de ele pe plan regional şi internaţional, tradiţiile religioase şi culturale,
plus toate celelalte trăsături care conferă fiecărui popor o amprentă unică şi particulară.
În această viziune, tehnica sa de lucru este de a verifica prezenţa sau absenţa unor trăsături
româneşti, pe mai multe decade de timp, raportându-se la o seamă de autori germani şi vest europeni
care au publicat referinţe despre ele. Aceasta fiind o modalitate culturală, dar care ştiinţific este corectă.
Astfel, la capitolul de virtuţi sociale el plasează la români pe primul loc ,,ospitalitatea împreună
cu o strictă respectare a sărbătorilor şi a altor obiceiuri” (1995, p.214) şi o susţine în acord cu
observaţiile lui Gebhari din anul 1782, cu referinţe la Geographia lui K.F.V. Hoffman, apărută în
1832. ,,Cota“ acestei virtuţi, în jurul anului 1880 se pare că a fost într-o oarecare scădere, ceea ce K.
Heitmann încearcă să explice sprijinindu-se pe un citat din L. Wechsler, potrivit căruia ,,virtutea
naţională atât de generală şi de caracteristică la moldoveni şi valahi, …care făcea ca la toate casele
înstărite să existe mereu câte un tacâm pentru musafirii neaşteptaţi, să dispară în timpurile din urmă,…
din cauza introducerii obiceiurilor moderne, fiind socotită chiar ridicolă ” (1995, p.218). Dar în anul
1909 Netzhammer, arhiepiscopul bisericii romano-catolice din România, împreună cu Salzer, apreciază
din nou această ,,rară ospitalitate“ românească (1995, p. 220).
La fel de bine sunt marcate urbanismul şi toleranţa românilor, cu citate din G. Griselini în anul
1780 şi din E. Fischer în anul 1904 (1995, p. 220). Ultimul fiind un medic german stabilit la Sibiu, cu
doctorat obţinut la Bamberg, care nota că: ,,românii, ca de altfel şi ceilalţi sud-europeni, suportă greu
imixtiunile care să le reglementeze viaţa privată. În domenii în care noi germanii vrem ca autorităţile să
ne comande pas cu pas; ei lasă frâu liber la arbitrariul indivizilor” (1995, p. 225). Aici există o aluzie la
mentalitatea nemţilor, comentată şi de Paul Zarifopol în lucrarea Din registrul ideilor gingaşe42, cu
observaţii la mulţimea de tăbliţe, reguli, restricţii, inhibiţii, existente întotdeauna în lumea germană.
De asemenea, din anul 1920 este citat confesorul militar Breunlich, potrivit căruia: ,,Românul
trece, pe drept cuvânt, un soldat viteaz”. El este de acord cu E. Fischer (1911) şi cu H. Kayserling
(1929) după opinia căruia ,,la români numai sâmburele lor ţărănesc este bun şi viteaz, pe când pătura de
sus este coruptă”(1995, p. 304). În privinţa vitejiei, K. Heitmann culege aserţiuni din anul 1777 de
la Griselini şi Cara, autori italieni de istorii şi monografii ale Moldovei şi Valahiei care amândoi
apreciau la români ,,curajul până la temeritate“(1995, p. 299).
Referitor la defecte, el se ocupă în mod special de ,,indolenţa relativă a românilor faţă de
muncă”, într-un capitol intitulat: De ce nu sunt românii harnici? (1995, p.274). Iar în această formulare
interogativă trebuie să remarcăm delicateţea, spiritul diplomatic, dar şi nota de simpatie a autorului faţă
de români. Pentru a găsi răspunsuri la această întrebare, el culege opinii emise pe tot parcursul
secolului trecut şi rezumă cauza lor în repetatele situaţii istorice de opresiune, atât externe cât şi interne.
Pentru susţinerea face apel la I. Jenne, un alt analist de popoare sud-est europene din jurul anului
1810, cu explicaţii de ce la moldoveni şi valahi nu exista, nici industrie şi nici meşteşuguri: ,,Ei fug de
muncă pentru că aceasta este doar o cale de a-şi atrage dări din ce în ce mai mari. În aceste condiţii,
cum poate să existe o industrie… De aceea toate meseriile sunt pe mâna ţiganilor şi a străinilor din
ţinuturile învecinate, care pot oricând beneficia de mai multă ocrotire decât localnicii, pentru că ei nu
sunt victime atât de sigure ale jafului şi tiraniei cârmuirii ţării ca supuşii celor două principate” (1995, p.
275). Astfel, în opinia lui K. Heitmann, românii au devenit leneşi din cauza împrejurărilor.
Această situaţie o constată şi la valahii transilvani, pentru care îl citează pe Raicevich, prezent
la Curtea din Viena în 1790 pe vremea lui Frantz Iosef. Acesta, semnala faptul că ,,Valahii transilvani
au fost la fel de înjosiţi de cuceritorii unguri ca şi ceilalţi [români] de către turci şi greci. Ba chiar în
Transilvania ungurească există codice de legi în care valahii sunt puşi pe acelaşi picior de egalitate cu
animalele“ (1995, p.266). Observaţii similare sunt colecţionate şi de la von Moltke din anul 1835, după
care: ,,Valahul a învăţat de la părintele său sa nu mai cultive pământul, decât atât cât să-i ajungă pentru
viaţa sa mizeră, surplusul ar fi doar o pradă a stăpânitorilor sau a vrăşmaşilor săi“ (1995, p. 276).
Această situaţie se întinde până în anul 1921, an în care autorul citează un alt analist în persoana
lui Schaffnit, care pe baza unor cercetări proprii găseşte ,,absolut de înţeles de ce ţăranii români trebuie
să fie mânaţi la muncă prin ameninţări sau viclenie”. După opinia sa: ,,Ţăranul român se află într-o
asemenea stare de dependenţă şi trăieşte în asemenea condiţii, încât astăzi ele sunt o ofensă la adresa
oricărui simţ de omenie “ (1995, p.279).
K. Heitmann, ca şi H. von Kayserling, va dezvolta un capitol final de prognoză etnopsihologică
asupra evoluţiei naţionale a românilor. Dar, faţă de Kayserling, la peste 50 de ani distanţă, îi vede pe
români într-o maniera pozitivă. K. Heitmann, subliniază că: ,,În ciuda ipotecilor istorice românii sunt
un popor cu viitor, … admirabilele lor pre-dispoziţii şi talente lasă să se întrevadă progresul naţiunii…
Printre promiţătoarele lor predispoziţii se fac remarcate via lor inteligenţă şi via lor mobilitate
spirituală.” (1995, p.397). Am citat îndelung din K. Heitmann, pentru că, după opinia noastră el oferă
cel mai reuşit model de alteritate etnonoculturală a românilor din perspectivă externă.
Pe lângă alte consideraţii teoretice, din punctul nostru de vedere, tehnica lui de lucru a fost de
a selecta şi verifica din opiniile altor autori cca. 20 de trăsături precum, onestitatea, cinstea,
sensibilitatea artistică, inteligenta generală, mobilitatea spirituală, vitejia militară, temeritatea, corupţia
şi demnitatea funcţionarilor publici, lipsa de hărnicie, spiritul gospodăresc, toleranţa etnică, dragostea
de ţară a liderilor, credinţa lor religioasă, patriotismul şi dorinţa de unitate geopolitică a românilor,
urbanismul, spiritul comercial, inclusiv tactul şi diplomaţia, care toate sunt analizate de-a lungul unei
perioade evolutive de cca 150 ani. Procedural, aproape fiecare trăsătură este trecută prin filtrul unei
analize a minimum 2-3 publicaţii referitoare la români, recoltate din tot spaţiul cultural german.
La H. von Keyserling, dar mai ales la K. Heitmann, există aceeaşi preocupare metodologică
pentru problema validării aserţiunilor, de unde reiese şi lista foarte mare al autorilor citaţi. De aceea şi
cercetarea lui K. Heitmann a durat cca. 10 ani.
Cu toate acestea, cercetările lor s-au rezumat numai la mai multe studii de bibliotecă asupra
românilor, realizate numai până în preajma primului război mondial. Volumul documentelor parcurse şi
adunate a fost atât de mare, încât în anul următor autorul va mai publica la Köln încă o lucrare, cu titlul:
Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum, Eine imagologische Studie, tradusă în lb. română de
Florin Manolescu, cu titlul: Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, apărută în 199643.
Dar şi această lucrare cuprinde documente despre români, tot din perioada anilor 1775–1918.
Faţă de studiile acestor autori, de o incontestabilă valoare, mai există o concluzie care trebuie
menţionată. Pe baza metodei lor, oricare altă analiză de profil psihologic al românilor efectuată chiar şi
numai pentru o anumită epocă istorică, de exemplu limitată la perioada interbelică, cercetarea şi
redactarea ei s-ar prelungii pe cel puţin 10 ani de elaborare, tocmai datorită dificultăţilor ridicate de
aplicarea unei asemenea abordări etnoculturale.
 Bibliografie

1
Joseph Arthur de Gobineau (1816-1882), Eseu asupra inegalităţii raselor umane, Paris, 1855.
2
Georges Vacher de Lapouge (1854 -1936), Les Sélections sociales, Paris, 1896; L’Aryen. Son rôle social, Paris, 1899;
Race et milieu social: Essais d'anthroposociologie, Paris, 1909
3
Wundt M. Wilhelm (1832-1920), Völkerpsychologie (Vols. 1–10), Engelmann Verlag, Leipzig, 1900
4
Murăraşu Dumitru, Comentarii eminesciene, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967
5
Haşdeu P. Bogdan, Scrieri filozofice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
6
Haşdeu P. Bogdan, Obiceiurile juridice ale poporului roman – Programă, Librăria Socecu, Bucureşti, 1882
7
Mictat A. Gârlan, Metodologia cercetării etnopsihologice - Anexe Chestionar PPN-50, Editura Lumen, Iaşi, 2011.
8
Câmpineanu Ion, Discurs de recepţiune la Academia Română şi răspunsul d-lui B.P. Haşdeu, şedinţa publică din 28
martie 1880,
9
Drăghicescu Dumitru, Din psihologia poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1995
10
Fouillee Alfred, Psychologie du peuple francais , Paris, 1898 ; Esquissse psychologique des peuples europeenes Paris,
1902 ;
Le mouvement positiviste et la conception sociologiquie des peuples européens, Paris 1903.
11
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii, vol. III –IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981
12
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, Bucureşti, 1936
13
Blaga Lucian, Trilogia culturii, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1936
14
Ralea D. Mihai, Explicarea omului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1946
15
Ralea D. Mihai, Fenomenul românesc, Editura Adam, Seria Biblioteca Socială, Bucureşti, 1934
16
Rădulescu Motru C., Etnicul românesc, Naţionalismul, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti 1944
17
Rădulescu Motru C. ,Personalismul energetic şi alte scrieri , Editura Eminescu, Bucureşti, 1984
18
Rădulescu Motru C., Etnicul românesc - Naţionalismul, Editura Albatros, Bucureşti, 1996.
19
Sigmunt Freud, Zur Psychopathologie des Alltagsleben / Psihopatologia vieţii cotidiene, S. Karger-Verlag, Basel
1904,
iar lucrarea Abriß der Psychoanalyse / O privire asupra Psihanalizei, apare în 1940.
20
Symonds M. Percival, Diagnosting Personality and Conduct , New York, Century Co. 1931
21
Thurstone, L. Louis , Theory of attitude measurement , Psychology Rev. 1929 / 36 , 222-241
22
Sprager Eduard, Lebensform , Niemeyer Verlag , Halle , 1923
23
Allport, W. Gordon and Vernon, P.E. , A study of values, Boston , Houghton Miflin, 1931
24 Duffy, E. and Crissy, W. J. , Evaluative attitudes releted to vocaţional interests and academic achievement ,

Journal of Abnormal and Social Psychology, 1937

25 Lurie A. Walter , A study Spranger’s value-types of by the method factor analysis, Journal of Social Psychology, 1937
26
Chircev Anatole, Măsurarea atitudinii faţă de tradiţie şi progres, Revista de Psihologie, Cluj, 1938
27 Lurie A. Walter, A study Spranger’s value-types of by the method factor analysis, Journal of Social Psychology, 1937
28
Carlson, H. S. , Attitudes of undergraduate students, Journal of Abnormal and Social Psychology, 1934/5
29
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, Bucureşti, 2004
30
Rice A. Stuard, Quantitative methods in politics, New York , Knopf, 1928.
31
Schanck, R. L. , A study of change in institutional attitudes in a rural community Journal of Social Psychology, 1934/5
32
Allport W. Gordon, Personality , Henry Holt. & Comp. New York, 1937
33
Chircev Anatole, Psihologia copilului preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970,
Chircev Anatole şi Salade Dumitru: Studii de orientare şcolară şi profesională, Editura Didactică, Bucureşti, 1971,
34
Hermann von Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Editura Institutului European pentru Cooperare Culturală, Iaşi,
1993
35
Iacob L. Mihaela, Etnopsihologie şi Imagologie, Sinteze şi Cercetări, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
36
Ruth Benedict, Cultura şi comportamentul la români, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2002
37
Ruth Benedict, Patterns of Culture, Houghton Mifflin, New York, 1934
38
Baumgarden Franziska, Orientation et selection profesionelles, Paris, Dunod, 1954
39
Ruth Benedict, The Chrysathemum and the Sword, Charles E.Tuttle, Tokyo, Vermont, 1997
40
Heitmann Klaus, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Editura Univers, Bucureşti, 1995
41
Hofstätter R. Peter, Das Denken in Stereotypen, Gottingen, 1960
42
Zarifopol Paul, Din registrul ideilor gingaşe, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926
43
Heitmann Klaus, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1996