Latinitate şi Dacism

I. Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental in istoria noastră

naţională, întrucât arată cum s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex, îndelungat
la care au contribuit statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia,cucerirea Daciei de către
romani,colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane in condiţiile
convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii
distincte în spaţiul central-sud-est european.
Teritoriul pe care a avut loc acest proces complex rămâne,„problema cea mai grea din istoria
limbii române” după părerealui Ov. Densusianu.În principiu, discuţia rămâne înca deschisă, dar până
acum cele trei teorii despre geneza etnolingvistică românescă sunt:

1. Teoria originii nord si sud dunărene - Susţinută de istorici şi de filologi:S.

Puşcariu, Al. Rosetti şi confirmată de diversitatea dovezilor istorice,
arheologice şi lingvistice.
Această teorie afirmă că procesul de etnogeneză a poporului român şi a limbii
române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate
la nordul şi la sudul Dunării: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania,
Moesia Inferioară şi Moesia Superioară iar Dunărea a fost un hotar administrativ,
N. Iorga
politic şi strategic ce a permis mobilitatea populaţiei si a favorizat menţinerea
caracterului unitar al limbii române.

2. Teoria originii nord-dunărene-Avansată de personalităţi ilustre ale culturii

româneşti vechi şi moderne: D. Cantemir,P. Maior, B. P. Haşdeu.
Această teză nu a beneficiat de demonstraţii ştiintificeconvingătoare şi de aceea
arenumai valoare istorică.

3. Teoriile originii sud-dunărene- a fost suţinută şi de savanţi români, dar

D. Cantemir mai ales de autori străini.Ei susţineau că formarea poporului român şi a
limbii române la sudul Dunârii a avut loc ca urmare a părăsirii Daciei prin
retragerea aureliană. Fr. J. Sulzer spunea că„actualii vlahi nu se trag din volohii ori din
bulgarii lui Nestor şi incă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu
trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai târzii” sau
că „valahii au luat fiinţă in Moesia, Tracia şi in regiunile de acolo de primprejur, nu în
Dacia”.
În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul
Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. În lucrarea sa Robert
Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă după 106, insă anumite dovezi găsite(1000
de localităţi, inscripţii din alte provincii romane ce atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă)
dovedesc faptul că dacii nu dispăruseră după anul 106 ci şi-au continuat existenţa în acelaşi
teritoriu. Robert Roessler

II. Originea Limbii române

 Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român. Mulţi
specialişti consideră că limba română provine din limba latină a romanităţii,latina vorbită în părţile de
est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit
limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna), altele au rămas limbi regionale
(catalana în Spania, sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au
dispărut (dalmata).
Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba română:“este limba latină vorbită neîntrerupt in partea
orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene (Dacia, Pannonia de sud, Dardania,
Moesia Superioară si Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în
zilele noastre”.
În timp,limbile s-au modificat, iar atunci când s-au acumulat multe transformări (fonetice,
gramaticale şi lexicale), astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate
vorbi de o limbă nouă.Transformările sunt un fenomen continuu şi gradual şi nu e uşor să fixăm
praguri dar se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea,
iar pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele
VI – VII sau VIII – IX.
Limba românăa menţinut structura limbii latine,în structura gramaticală românăs-au
conservat din latină clasele de declinare ale substantivului, pronumele personal, tipurile de
adjective, numeralele de la 1 la 10, clasele de conjugare ale verbelor, cele mai multe moduri şi
timpuri, principalele conjuncţii şi prepoziţii. În vocabular sunt de origine latină cuvinte care
denumesc noţiuni, obiecte, acţiuni, însuşiri fundamentale (relaţii de rudenie, părţi ale corpului
uman, elemente naturale, plasarea în timp şi spaţiu etc.) şi care sunt frecvente în vorbire.
Dezvoltate în condiţii diferite, limbile romanice au suferit influenţa substratului (limba vorbită de
populaţiile cucerite) şi a altor limbi cu care populaţia cucerită a venit în contact în cursul secolelor. În
cazul limbii române, substratul îl constituie limba daco – geţilor, din familia limbilor trace
(indoeuropeană), din care nu s-au consemnat cuvinte în scris.
In prima faza a dezvoltării ei, limba română veche este cunoscută sub numele de „limba română
comună”,”protoromână”,”tracoromână”,”straromână”.Această limbă nu este nici atestata,nici
cunoscuta documentar şi refacută de filologi prin studii comparative.Aşezarea bulgarilor şi a slavilor în
jurul poporului vorbitor de limba română face ca unitatea limbii române comune să se spargă şisă apară
diferite dialecte precum:
 Daco-român
 Aromân
 Istroromân
 Meglenoromân
III. Influenţe
1. Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavăşi încep din secolul al VI-lea
odată cu migraţia slavilor pe teritoriul de la sud de Dunăre. S-a exercitat pe cale populară– prin
contacte cu populaţii slave,dar şi pe cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a
cancelariei în Ţările Române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din
fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost, a sfârşi, a
trăi, vorbă.
2. Împrumuturile din maghiarănu sunt foarte numeroase, dar cuprind cuvinte din lexicul
fundamental – gând, oraş, fel etc.
 3. Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al VII-lea şi al VIII-lea,
datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele greceşti pătrund direct (arvună, catarg, flamură,
mătase, stol, triastă, zale) sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave
(busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).
4. In secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele mai multe împrumuturi din turcă. Lexicul
turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra decât în mică măsură în secolele ulterioare
este cel legat de administraţie, de ceremoniile şi divertismentele
curţii:liliac,lalea,acadea,cafea,geam,cazan,saltea.

După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe
epoca modernă din istoria limbii române, caracterizată prin unificare şi modernizare.
Alfabetul chiriliceste înlocuit cu alfabetul latin, în
câteva etape (în 1828 Ion Heliade Rădulescu simplifică
sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta
pronunţării româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat
alfabete de tranziţie în care literele latine înlocuiau
treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din
timpul domnieie lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin
lege folosirea alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi
în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile
romanice (în primul rând din franceză, dar şi din italiană) şi din latină(Împrumuturi din franceză:
şampanie,restaurant,birocraţie,abajur,abandon,caiet,etc.)
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana(mai ales în Transilvania) şi rusa(la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, în Moldova şi ŢaraRomânească).
Împrumuturi din germană: şurub,şniţel,bilaz,cartof,pantof,şnur,halbă.
IV. Scrisul şi tipăriturile
În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea,
slavona, folosită în scris în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au păstrat texte
redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-lea (cel mai vechi act păstrat datează din 1374). În unele
dintre aceste texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime –Arbure, Bălaur cel logofăt,
Roman Blândul etc. ). În Transilvania, devenită parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din secolul al
XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente. Limba serviciului
religios ortodox era însă tot slavona.
Primul text scris in limba românăcu o atestare certă este o scrisoare de la
1521,a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi
înainte, dar textele nu s-au păstrat.Prin textele scrise s-a construit treptat
limba română literară, varianta cultă a limbii române.Pe teritoriul
nostru primele carţi tipărite aparţin diaconului Coressisi ucenicilor,
iar prima traducere integral a bibliei este realizată de Şerban şi Radu Greceanu şi cunoscută sub
numele de “Biblia de la Bucureşti” .
V. Latinitatea şi dacismul
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-alungul secolelor de
oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romana, fie pe cea dacica,fie interacţiunea
lor.Astfel,pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor privitoare la originea
 poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi două curente de idei,
Latinitatea şi dacismul
1. Latinitatea limbii române
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a constat în
învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă.
Generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare treptată a limbii
materne, traco-dacă. Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata stăpânirii
romane,aproximativ 170 de ani, cuprinşiîntre 106 – 274 / 275. Romanizarea s-a dovedit a fi un
fenomen ireversibil iar consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam.Ideealatinităţii,
concept imperativ de afirmare a identităţii etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat şi ca o
firească necesitate de cunoaştere a originilor, de legitimare a unui popor în faţa istoriei, a avut un
timp îndelungat de cristalizare şi de consolidare, începând cu marii cronicari şi cărturari din secolele
al XVI-lea şi al XVIII-lea (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul
ConstantinCantacuzino şi de Dimitrie Cantemir şi atingând un punct de apogeu în epoca Şcolii
Ardelene(Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase – unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea teoriei
imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei promovează şi
evidente exagerări – originea pur romană a poporului român şi a limbii,cu urmări în tendinţele de
purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Opinii ce susţin latinitatea limbii
Nicolaus Olahus este primul care afirmă unitatea de neam, de origine şi de limbă a
românilor din cele trei ţări în lucrarea Ungaria, scrisă în limba latină la Bruxelles şiterminată in 1536.
El afirmă că: „Valahii sunt creştini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră
catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante. [...] Moldovenii au
aceaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin imbrăcăminte. […] Limba lor şi
a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copiii din Roma.

În cultura românească, meritul intâietăţii în afirmarea ideii de latinitate a limbii

materne ii revine lui Grigore Ureche(1590-1647). El a fost primul
cronicar moldovean de seamă, care a demonstrat latinitatea limbii române,
într-un capitol din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special
acestei probleme şi intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”.El spunea
ca:
„de la Rîm (Roma) ne tragem; şicu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.
Pentru a convinge cititorii deacest adevăr el accentuează unele paralelisme
lexicale latin-romane: „De la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis;
carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fameia, femina; părinte,
pater; al nostru, noster si altele multe den limba latinească, că de ne-am socoti pre ămaruntul, toate
cuvintele le-am inţelege” (Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin înlucrările lor sorgintea latină a
limbii române.
În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul
Miron Costin realizează o sinteză a schemei structurii limbii române:
„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnezeu, al mieu în loc de
meus,aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul;
frons – frunte; angelus – indzierul.Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba
– barba, aşa şi luna,iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat
mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi
puţine cuvinte slavoneşti.”.
Iarîn opera „De neamul moldovenilor,din ceţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi
titlul,cronicarul îşi propune să scoată„lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu
lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că
precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă
numele romanilor.”

Au susţinut idea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alphabet latin şi scrierea
etimologică: Samuil Micu şi Gheorghe Şincăi.Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi
înlocuirea lor cu neologisme latineşti.
Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor,conchide că
acest lucru reiese din patru elemente:„întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri,a treia din limbă, a
patra din nume.”
Asemenea luiSamuil Micu, Gheorghe Şincai,în opera „Hronica românilor şi a mai multor
neamuri...”, încearcă să dovedească orginea romană a poporului român: „Din parteacoloniei, carea
au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga
Dunărei,cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au
trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii
precarii i-au adus Marele Constantin din Trachia,
Machidonia şi Thessalia,s-au prăsit românii cei ce sînt
de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia,
amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre
urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas
de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi,
după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă
munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se
numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum
firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

În cultura noastră,Dimitrie Cantemir, este unul dintre cei maierudiţi

umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea „Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor” înfăţişează trecutul îndepărtat al
poporului nostru, originea comună a tuturor românilor. El afirmă că “sântem
urmaşii unui popor care a creat ocivilizaţie şi o cultură clasică”.
"Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor" este ultima operă a luiDimitrie
Cantemir, ce infaţişează concepţia savantului asupra formării poporului
român şi a limbii române,tratând, cu o documentare extrem de bogată, de
peste 150 de izvoare,originile poporului român şi evoluţia sa până la aldoilea
descălecat,momentul întemeierii celor două ţări române, Muntenia şi
Moldova.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării

româneşti” vorbeşte, deasemenea, despre originea românilor, susţinând ca
aceştia sunt descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel
continuitatea daco-romana la nordul Dunării :
„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem,
adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai
încoace, că valahii, cum le zic ei, iarănoi, rumânii, sîntem adevăraţi romani
în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au
supus şi l-au pierdut; şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi
dintr-acelora rămăşiţă sătrag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de
aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi
au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum
s-au zis mai sus, iară tot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea
dintr-o fântână au izvoît şi cură”.

Evocarea romantică a înfruntării dintre daci şi romani;Momentul zero al etnogenezei

Pentru Mihai Eminescu, etnogeneza se situează în seria fenomenelor primordiale ilustrate de
universul său poetic: cosmogonia şi sociogeneza, creaţia lumii şi creaţia omului, a societăţii
umane.Dacia este, în poezia lui Eminescu, imaginea ideală a statului arhaic, generator de sacralitate.
Mai toată poezia eminesciană de inspiraţie istorică se află în genere în amplul poem din
1872,,Memento mori".În ,,Memento mori" evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria
şi cu filosoficul.Şi el susţine ideea latinităţii: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi –
dinDacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o dinbuchiile
voastre gheboşite de bătrâneţe în literile de aur ale limbelor surori. Camdegenerase arborele nostru
genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toateuscăturile.

2. Dacismul
Unde este istoria noastră, istoria pierdută? Chiar am fost un popor mic şi
neînsemnat?Nu, cu siguranta.Să ne amintim că suntem singurii care nu am atacat
vreodată un alt popor, că pentru noi a fost o datorie sfântă să neapărăm pământul
pe care Zeii ni l-au dăruit.Noi ne-am născut aici, şi aici vom muri.Să ne amintim de
strămoşii noştri Pelasgi, despre care istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci
şi mai apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-amdat sau care ni s-a
dat, suntem aceiaşi. Să nu uităm să fim mândrii de trecutul nostru, de spiritul nostru
ce e mai presus de trupurile trecătoare.
Dacismul este un curent ideologic autohton, afirmat la începutul secolului al XX – lea, şi
caracterizat prin exagerarea contribuţiei dacilor în etnogeneza românească.
Opinii ce susţin dacismul
În multe din poeziile sale,G. Coşbuca evocat trecutul glorios al poporului nostru din
cele mai vechi timpuri si până în zilele lui.El vede istoria ca o luptă neîncetată pentru
libertate socială şinaţională.Simboluri umane ale acestei lupte sunt Decebal,
legendarul Gelu,Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu (,,Decebal către popor”,
,,Moartea luiGelu”, ,,Paşa Hassan”, ,,Oştenii lui Tudor”).

În ,,Decebal către popor”, regele formulează cunoscuta maximă atribuitădacilor: „E

rău destul că ne-am născut”, numai pentru a sublinia căviaţa în stare de robie ar mări chinul: „Mai
vrem şi-al doilea rău?”. Deaceea, Decebal, cheamă intreg poporul dac la luptă
împotrivacotropitorilor romani.Lupta inseamnă jertfă, moarte demnă.

„Din zei de-am fi scoborâtori

C-o moarte tot sîntem datori
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş ingîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câne-nlănţuit.”
 „Eu nu mai am nimic de spus
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lânga noi!”

Mircea Eliade
Autor a 30 de volume stiințifice, opere literare și eseuri filozoficetraduse în 18
limbi
și a circa 1200 de articoleși recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine
documentate.
În lucrarea,,De la Zalmoxis la Gengis Han" ("De la Zalmoxis laGenghis Han")-1910,
autorul a evidenţiat rolul tradiţiilor religioase populare ,,într-o istorie cu adevărat
universală a religiilor"(M. Eliade).
În lucrare sunt discutate originile religioase ale numelui etnic aldacilor, vânătoarea
rituală şi întemeierea Moldovei, mitologia morţiidin ,,Mioriţa",CultulluiZalmoxis.

VasilePârvan
A fost istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român ce s-a
preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie şi istoria civilizaţiei greco-
romane.În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a
organizat o serie de săpături sistematice, iar pe baza rezultatelor parţiale
ale săpăturilor ascris Getica(1926), cea mai importantă lucrare a sa,o vastă
sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim-planul cercetării
istorice rolul politic şi cultural al daco-geţilor.El afirma că,,spre deosebire
de restul tracilor, careerau politeişti geţii se arată în credinţele lor
henoteişti”. În legătură cu menţiunea grecilor, că zeul geto-dacilor avea un
nume, el spune că aceştia i-au zis zeului dincer când Zamolxis, când
Gebeleizis, nume care, e de părere că sunt,,simple atribute explicative ale
puterii ori înfăţişării divinităţii.”

Asemănareadintredacişiromânii de astăzi
Privind Columna lui Traian, vedem obiceiuri
care au rămas în tradiţia poporului nostru
pânăastăzi: construcţia caselor de la munte,
portul nostru popular - care este acelaşi astăzi
ca şi cel dăltuitîn piatră, pe columnă.
Este ştiut că ţăranii noştri mai poartă şi azi, în
multe zone ale ţării, aceeaşi îmbrăcăminte
cadacii de pe columna lui Traian.Asemănarea
dintre îmbrăcămintea dacilor şi portul popular
românesc a fost recunoscută pânăşi de către Şcoala Ardeleană.
Asemănarea la port a dacilor cu românii înseamnă, de fapt, o recunoaştere implicită acontinuităţii
daco-geţilor în Dacia şi după cucerirea şi colonizarea romană.
VI.Tracomania
 Tracomaniaeste un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai comunismului, şi
care, aşa cum îi spune şi numele, constă într-o manie tracică, exagerarea importanţei tracilor în
vederea elucidării unor dileme istorice şi culturale.

Ca şi în perioada interbelică, tracomania nu era o simplă nebunie a unor fantezişti, ci expresia

culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea
comunismului, fiind susţinută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte
din ceea ce Adrian Marino numeşte "obstacolele" în calea
europenizării. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică,
fiind cultivat de cei care reprezentau tendinţele totalitare în România.Revista
"Săptămâna" patronată de Eugen Barbu a tipărit o serie de articole inspirate de
Iosif Constantin Drăgan în care era proclamată originea noastră tracică.

Mai apoi, şiAdrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a susţinut teoriile tracomane
,conchizând că „istoria României trebuie rescrisă” în spiritul tracomaniei.

Concluzii
 limba română este o limbă de origine latină, iar această afirmaţie poate fi susţinută cu
argumente lexicale, morfologice şi sintactice;
 Substratul limbii române este reprezentat de limba daco-geţilor, din care s-au păstrat foarte
puţini termeni, mai ales pentru că nu există documente scrise şi inscripţii din această perioadă;
 Pocesul de romanizare a fost un proces ireversibil; prin contopirea celor două civilizaţii
(dacică si romană) s-a format populaţia daco-romană, care stă la baza formării poporului
roman şi a limbiiromâne.
 Temelia limbii şi a poporului român o reprezintăconceptele de latinitate şi dacism.
 LATINITATEA este un „current apărut în lingvistica şi în filologia românească în secolul
XIX,care a demonstrate caracterul latin al limbii române. El a atras prin prestigiul istoric
al imperiului roman, prin puterea şi calităţile politico-militare ale romanilor.
 DACISMUL este un “curent in istoriografia autohtonă,afirmat la inceputulsecolului al XX-
lea prin mitizarea contribuţie idacilor la formarea poporului roman ş iin general la istoria
universală.El a atras prin misterul unei civilizaţii mai putin cunoscute şi fascinaţia
arhaicului.
 Bibliografie
• Grigore Ureche “Letopisetul Tarii Moldovei”
• Miron Costin „Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”
• Gheorghe Şincai „Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”
• Stolnicul Constantin Cantacuzino „Istoria ţării româneşti”
• Dimitrie Cantemir„Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”
• Mihai Eminescu,,Memento mori"
• G. Coşbuc ,,Decebal către popor”
• M. Eliade ,,De la Zalmoxis la Gengis Han"
• VasilePârvan ,,Getica”
• Manualul Limba si literature romana clasa a XI-aEDITURA:ART
• Bogdan Petriceicu Haşdeu- studiul „Pierit-au dacii? ”, publicat în „Foiţa de istorie şi
literatură”, 1860
• P i r u A l e x a n d r u – Istoria literaturii romane de la inceput pana azi
• Russu Ion– Etnogeneza romanilor
• http://ro.wikipedia.org/
• www.google.ro/ pentru imagini
• http://cuvantultinerilor.ro/