Structuri de piaţă şi competitivitat

Piaţa poate fi definită în 2 dimensiuni principale: dimensiunea dată de tipul produsului (piaţa pâinii, piaţa
energiei, piaţa autoturismelor ş.a.m.d) şi dimensiunea geografică (piaţa din Bucureşti, piaţa românească, piaţa
europeană e.t.c.):
a) Tipul produsului Pentru ca mai multe produse să fie considerate ca aparţinând aceleiaşi pieţe,
ele trebuie să fie puternic substituibile între ele în cerere şi/sau ofertă. În acest context, sunt
importante elasticitatea încrucişată a cererii şi elasticitatea încrucişată a ofertei.
b) Aria geografică Limita geografică a unei pieţe se determină analizând dacă modificarea
preţului unui anumit produs vândut într-o anumită arie geografică are efect asupra preţului unui
produs vândut într-un alt loc. Dacă efectul există, cele două spaţii formează aceeaşi piaţă.

2. Elementele structurii de piaţă. Tipologia structurilor de piaţă.

Cele trei elemente principale ale structurii de piata sunt :
a) Cota de piata : este ponderea cifrei de afaceri a firmei in totalul cifrei de afaceri a pietei. Există
situaţii în care cota de piaţă se determină luând în considerare alte elemente,cum ar fi activele
totale (de exemplu, pe piaţa bancară) sau valoarea adăugată ş.a., dar cifra de afaceri este cea
mai utilizată.
b) Gradul de concentrare al concurentilor principali: concentrarea este cota de piata combinata a
firmelor dominante de pe o piata (a primelor 4). Ea arata direct gradul de oligopolizare.Gradul
de oligopolizare e o varianta mai atenuata a puterii de monopol exercitata de o singura
firma.Atenuarea depinde de complexitatea structurii de oligopol, iar complexitatea la randul
sau depinde de : gradele de concentrare(se intind pe o scara de la oligopol puternic pana la
oligopol slab) ; variatii in interdependenta (oligopolurile pot lupta,pot coopera sau se pot
ignora unele cu altele); variatii in cotele de piata(structura interna a gruparilor oligopoliste
poate influenta veniturile acestora).
c) Barierele la intrare: Barierele la intrarea pe piaţă cuprind toate obstacolele care împiedică un
antreprenor să înfiinţeze o nouă întreprindere pe o piaţă. Ele se referă atât la costul intrării pe
o piaţă, cât şi la timpul necesar pentru intrare.
1) Bariere provenite din surse externe (exogene): necesarul de capital – economiile de scara – avantaje
absolute de cost – diferentierea produselor – costurile ascunse – intensitatea cercetarii dezvoltarii –
specificitatea activelor – integrarea verticala – diversificarea realizata de firmele amenintate- costurile de
schimbare – riscuri speciale si incertitudini la intrare – asimetria informatiei- bariere formale.
2) Cauze endogene: actiuni preventive si de aparare ale firmelor instalate – excesul de capacitate –
cheltuieli de vanzare,inclusiv de publicitate – segmentarea pietei – patente strategice – controlul exclusiv
al unor resurse strategice – cresterea costurilor rivalilor – secretul.
3.1. Indicatorii de performanţă Trei indicatori sunt utilizaţi pentru a reflecta performanţa: rata de
rentabilitate, marja preţ-cost şi factorul q a lui Tobin.
a) Rata de rentabilitate (rata de randament) arată venitul adus de o unitate monetară investită.
Determinarea precisă a acestui indicator este dificilă, cu atât mai mai mult cu cât în economie suntem
interesaţi de profitul economic mai degrabă decât de cel contabil.
- relaţia dintre rata de rentabilitate şi profitul economic.Profitul economic se determină ca diferenţă
între încasări şi costul de oportunitate, motiv pentru care profitul contabil trebuie corectat a.î. să se obţină
profitul economic.Cea mai importantă diferenţă între profitul contabil şi cel economic ţine de modul de
tratare a activelor pe termen lung, mai exact de costul capitalului. Putem aproxima profitul economic ca:
Profit economic = Încasări − Costul muncii − Costul materiilor prime − Costul capitalului.
- relaţia dintre rata de rentabilitate şi preţ: permite cunoaşterea relaţiei dintre excedentul de
randament şi ecartul de preţ faţă de piaţa concurenţială. Altfel spus, ne punem întrebarea: care ar trebui să
fie reducerea preţului pentru ca firma să obţină o rată de randament normal?
Calculul rentabilităţii ridică însă numeroase probleme, printre care cele mai importante sunt:
- determinarea costului capitalului si a deprecierii pe baza valorii contabile si nu a celei economice
- evaluarea cheltuielilor de publicitate si a celor de C-D
- inflatia (rata de rentabilitate trebuie sa fie comparata fie prin ratele reale fie prin ratele nominale).
- utilizarea valorii actualizate a profitului de monopol pentru determinarea ratei rentabilitatii
- determinarea ratei de randament inainte de impozitare si nu dupa
- riscul (ratele de rentabilitate nu sunt intotdeauna ajustate la risc).
- tratamentul datoriilor (anumite rate de rent.. nu iau in considerare adecvat gradul de indatorare).
b) Marja pret-cost: Cunoaşteţi utilizarea ca indicator al puterii de monopol indiceleLerner, care măsoară
marja de cost peste preţul marginal: I = (p-Cmg) / p = -1 / (elasticitatea c/p).
O firmă în concurenţă perfectă are indicele 0, deoarece p şi Cmg sunt egale, iar elasticitatea cererii este
perfectă. Costul marginal este rareori disponibil ca indicator economic (puţine firme îl calculează), motiv
pentru care se utilizează în practică marja preţ − cost variabil mediu.
c) Factorul q a lui Tobin: Acest factor se determina ca raport intre valoarea de piata a firmei (determinata
ca suma a valorii bursiere si a valorii datoriei sale) si costul de inlocuire a activelor. Dacă o întreprindere
are un q supraunitar, cauza poate fi un profit superior celui normal. Dar pentru ca valoarea lui q să fie
corectă, cei doi indicatori care îl compun trebuie corect estimaţi.

3.2. Influenţa structurii asupra indicatorilor de performanţă

Studiile empirice realizate de-a lungul timpului au încercat să verifice ipotezele conform cărora
structura unei pieţe şi puterea de monopol afectează indicatorii de performanţă descrişi anterior. Studiile
pot fi împărţite în studii referitoare la marja cost-preţ şi studii referitoare la excesul de randament.
Ipoteza 1. Puterea de monopol determină profituri în exces.
Bain, Joe (1951) a studiat 42 de industrii din SUA, pe care le-a împărţit în 2 grupe: o
grupă în care primele 8 firme depăşeau 70% din piaţă şi o alta în care priele 8 aveau sub
70%. Rezultatul studiului a relevat că prima grupă avea o rată de rentabilitate – calculată
ca raport între cifra de afaceri şi capitalul social – cu cca. 4 puncte procentuale mai mare.
Mann (1966) a găsit aceleaşi rezultate ca Bain pe un eşantion de întreprinderi.
Alte studii validează ipoteza, cum ar fi: Shepherd (1972), Weiss (1974),
Schmalensee (1985), Eckard (1995) ş.a..Conform Shepherd şi Shepherd
(2004) fiecare creştere de 10 puncte în cota de piaţă conduce la o creştere de 2
puncte a ratei rentabilităţii.
Ipoteza 2. Puterea de monopol determină o marjă de preţ peste costul marginal pozitivă.
Studiile empirice conduc la rezultate neconcludente cu privire la marja de preţ peste
costul marginal sau peste costul variabil mediu, în sensul că gradul de concentrare nu
determină neapărat un preţ mai mare.
Ipoteza 3. Există o corelaţie potitivă între puterea de monopol şi factorul q.
Ipoteza nu se verifică întotdeauna în studiile empirice (concluzii ambigue). De exemplu,
Lindenberg şi Ross (1981) au identificat o corelaţie puternică între marja preţ-cost şi
factorul q, dar slabă între q şi gradul de concentrare.