Sunteți pe pagina 1din 6

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE POLIŢIE
SPECIALIZAREA: Managementul activităţilor de ordine publică şi
siguranţă naţională
BUCUREŞTI

REFERAT

DISCIPLINA: Dreptul poliţienesc aplicat

TEMA: Trăsăturile Dreptului poliţienesc ca şi disciplină juridică

Coordonator:
Conf. univ. Dr. Constantin Eugeniu Ciprian

Masterand: Stoian Mihai-Alexandru

Anul 2019

1
TRĂSĂTURILE DREPTULUI POLIŢIENESC CA ŞI DISCIPLINĂ
JURIDICĂ

Dreptul poliţienesc face parte din sistemul ştiinţelor sociale şi reprezintă un


ansamblu de norme juridice privind organizarea, funcţionarea şi competenţele poliţiei,
cuprinzând idei şi concepte ce contribuie la perfecţionarea şi dezvoltarea profesională a
sistemului de ordine publică.

Dreptul poliţienesc îşi are izvorul scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului şi în alte acte normative, emise de către instituţiile statului, şi cuprinde:

- Partea generală a dreptului poliţienesc care studiază esenţa, noţiunile,


formele, metodele şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a organelor
poliţieneşti, locul şi rolul acestor organe în cadrul puterii executive, componentele şi
competenţele acestor organe;

- Partea specială, ce are un caracter mai dinamic, supunând studiului


activitatea propriu-zisă, desfăşurată de organele statului cu atribuţii poliţieneşti, în
practica sa curentă, cotidiană de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Dispoziţiile cuprinse în partea specială a dreptului poliţienesc constituie obiectul de
studiu al diferitor discipline de specialitate şi se aplică şi explică la nivel concret,
cazuistic aproape, reglementările cuprinse în partea generală. De aici rezultă necesitatea
cunoaşterii corelate şi indivizibil legate a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului poliţienesc.

În ţara noastră, pe fondul modificarilor legislative şi al transformarilor socio-


politice, dreptul poliţienesc nu a fost încadrat ca şi ştiintă de sine stătătoare, în ciuda
eforturilor multor autori. Încă din anul 1927 autorul Vasile Barbu în lucrarea sa
„Introducere în dreptul poliţienesc român unificat” a încercat definirea acestei ştiinţe.
Acesta considera că dreptul poliţienesc este reprezentat de totalitatea normelor de drept,
pe care se bazează şi din care derivă organizarea, competenţa şi acţiunile poliţiei,
considerând ca acesta este o ramură a dreptului administrativ. Ulterior, alţi autori au
încercat delimitarea sa ca şi disciplina de sine-statătoare (Iuliu Pascu în lucrarea sa
„Dreptul poliţienesc român”, vol. I, 1929, şi Eugen Bianu lucrarea sa „Ordinea
obştească”, 1938.

2
În prezent, problema nu constă în demonstrarea autonomiei dreptului
poliţienesc, acest fapt existând prin fiinţarea unei categorii juridice distincte, cu trăsături
proprii, de relaţii sociale, obiect de reglementare al dreptului poliţienesc şi al unei
legislaţii autonome, care reglementează aceste relaţii sociale, ci în calitate de ştiinţă
juridică interdisciplinară, care să reuşească, în cel mai scurt timp elaborarea unei doctrine
proprii a dreptului poliţienesc autohton. Ca şi comparaţie, în Republica Moldova încă din
anul 2004 dreptul poliţienesc a fost inclus ca şi disciplină de studiu în cadrul Academiei
„Ştefan cel Mare” a M.A.I.

Dreptul poliţienesc studiază ansamblul relaţiilor sociale care se înscriu în sfera


de activităţi ale poliţiei, realizate conform normelor legale în vigoare, de către organele
poliţieneşti competente. Acestea pot fi grupate în: relaţii poliţieneşti de ordin
organizatoric, de supraveghere ori tutelă poliţienească, de constrângere administrativă
şi relaţii poliţieneşti între cetăţeni.

Cu referire la prima categorie, raporturile poliţieneşti organizaţionale se referă


la organizarea lucrului cotidian, a activităţii poliţieneşti efective. Acest grup cuprinde
relaţiile ce ţin de organizarea, instructajul şi repartizarea forţelor poliţieneşti antrenate în
menţinerea ordinii publice, de mecanismul de interacţiune între serviciile şi
subdiviziunile poliţiei în vederea asigurării securităţii publice, între alte servicii şi organe
de drept pentru combaterea fenomenului infracţional. Deşi aceste relaţii sunt
preponderent aplicabile în înteriorul organizaţiei, aceste pot fi extrapolate şi la ceea ce
priveşte raportul interinstituţional, colaborarea cu alţi agenţi ai autorităţii publice (unităţi
de Parchet, Poliţia locală, SMURD, Ambulanţă, STS, etc.), dar şi entităţi de drept privat
care sunt autorizate de către Poliţia română să presteze un tip de activitate şi cu care se
menţin anumite relaţii primare (agenţi de pază şi protecţie, societăţi de detectivi
particulari, etc.).

Relaţiile poliţieneşti de supraveghere, la care participă pe de o parte organele


de poliţie, iar pe de altă parte cetăţenii şi organizaţiile, au un rol deosebit în ceea ce
priveşte percepţia utilităţii şi a acţiunilor poliţiei. Acestea sunt cele mai comune tipuri de
relaţii şi constituie obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, servind ca fundament al
ordinii publice. Relaţiile poliţieneşti de supraveghere vizează deservirea în masă a
populaţiei prin procesul asigurării securităţii publice şi asigurarea asistenţei poliţieneşti
(de protecţie) cetăţenilor, pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor lor.

3
Relaţiile sociale de constrângerea administrativă (poliţienească) sunt acele
relaţii punitive (de stopare, de curmare, de reprimare), care se formează fie în urma
apariţiei pericolului pentru securitatea publică (cutremure de pământ, inundaţii, alunecări
de teren, etc.) sau care derivă din abaterile de la ordinea de drept. Acestea determină
reacţia poliţienească (de protecţie), care se materializează prin aplicarea măsurilor
(puterilor) de constrângere nemijlocită conferite prin actele normative. Mult mai
complexe sunt relaţiile administrativ-represive (punitive) izvorâte din faptul comiterii
contravenţiilor, denumite relaţii contravenţionale sau delictuale. Acestea sunt astfel de
relaţii sociale care determină reacţia poliţienească exprimată prin măsuri de pedeapsă
contravenţională. Interdicţiile stabilite în normele administrativ-contravenţionale obligă
cetăţenii de a se abţine de la comiterea contravenţiilor. Abaterile de la astfel de interdicţii
dau naştere relaţiilor care necesită, pentru reglarea lor, aplicarea pedepselor
contravenţionale faţă de persoana care a comis contravenţia.

Ultima categorie priveşte relaţiile poliţieneşti între cetăţeni. Aceste relaţii se


formează între cetăţeni, din iniţiativa acestora, fără o implicaţie din partea organelor
statului, iar părţile implicate solicită intervenţia reprezentanţilor autorităţii publice pentru
a garanta realizarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce.

Pentru a putea fi aplicat, dreptul poliţienesc trebuie să întrunească o serie de


atribute, promovate de stat pentru organele poliţieneşti. Aceste atribute constau în:
 capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de drept;
 facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;
 capacitatea de a mobiliza voinţa statului, precum şi deciziile organelor sale;
 dreptul de a constata fapte antisociale. Spre exemplu, dreptul de a constata
contravenţii şi de a aplica sancţiunile legale de a lua unele măsuri complementare faţă de
făptuitor, iar când fapta constituie infracţiune, de a constata, administra probe şi de a
propune judecătorului de instrucţie măsurile legale.
 dreptul de a pune în mişcare forţa armată1, atunci când ordinea constituţională în
stat este periclitată sau în alte situaţii grave.
Aceste atribute ale dreptului poliţienesc sunt la dispoziţia statului, pentru a le
folosi în caz de necesitate. În scopul de a se evita exagerările în exercitarea acestor
atribute, în raport cu drepturile şi libertăţile individuale, se impune ca acţiunile dreptului
poliţienesc să fie executate de organe diferite. Astfel, capacitatea de a dispune prin norme

1
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.127.

4
generale de drept se exercită de către organe deliberate, iar facultatea de a ordona măsuri în
cazuri concrete de către organele ierarhice poliţieneşti, altele decât cele care le execută în
teren.2
Potrivit lui Eugen Bianu, dreptul poliţienesc are următoarele elemente
constitutive3:
- dreptul poliţienesc de siguranţă;
- dreptul poliţienesc administrativ;
- dreptul poliţienesc judiciar;
- dreptul poliţienesc contravenţional;
- dreptul de procedură poliţienească.
Aceste părţi componente ale dreptului poliţienesc se deosebesc din punct de vedere
al raţiunii juridice, al obiectului şi chiar al izvoarelor de drept.

a) Dreptul poliţienesc de siguranţă este dreptul statului de a-şi apăra la nevoie,


cu forţa, existenţa legală şi materială, contra oricăror primejdii interne sau externe. Din
examinarea acestei definiţii se poate deduce că avem de a face cu un drept defensiv, chiar
de apărare armată a ţării contra tulburărilor siguranţei şi ordinii publice şi a domeniului
public, care alcătuieşte obiectul dreptului de siguranţă. Dreptul poliţienesc de siguranţă
devine ofensiv, un drept de constrângere, numai după producerea tulburării, în scopul
reparării prejudiciilor aduse valorilor fundamentale ale societăţii.
b) Dreptul poliţienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a
veghea în mod permanent la buna funcţionare a organizării statale şi a vieţii sociale,
susţinând şi apărând, cu ajutorul organelor poliţieneşti, ordinea publică şi bunele
moravuri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, avutul public şi privat,
totodată dreptul statului de a cere cetăţenilor să-şi onoreze obligaţiile.
c) Dreptul poliţienesc judiciar este dreptul statului de a asigura prevenirea şi
combaterea infracţiunilor prin intermediul organelor poliţieneşti, împuternicite prin lege
de a descoperi infracţiuni, de a-i reţine şi cerceta pe infractori, de a instrumenta dosarele
penale şi a le înainta instanţei, împreună cu probele şi actele dresate, precum şi de a pune
în executare hotărâtele judecătoreşti. În contextul celor relatate vom sublinia că dreptul
poliţienesc judiciar are în vedere o parte importantă din reglementările Codului penal,
Codului de procedură penală, astfel găsind, aici nu numai izvorul, dar şi existenţa legală.

2
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 20.
3
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.123.

5
d) Dreptul poliţienesc al contravenţiilor este dreptul statului şi al organelor sale
cu drept de poliţie de a constata şi de a aplica contravenienţilor sancţiunile legale ce se
comit în diferite domenii de activitate. Distingem aici, în primul rând, un drept
poliţienesc al contravenţiilor, în general, exercitat de către organele cu competenţă
generală, de exemplu, funcţionarii de poliţie. În al doilea rând, putem identifica aici însă
un drept poliţienesc al contravenţiilor special după domeniul în care se comit fapte
contravenţionale, de exemplu, fiscal, vamal, sanitar-veterinar, silvic, agrar etc.

e) Dreptul de procedură poliţienească este dreptul statului de a fixa normele şi


mijloacele legale pentru organizarea şi funcţionarea poliţiei, cât şi condiţiile, atribuţiile şi
drepturile legale pentru exerciţiul funcţiilor poliţieneşti.

Este evidentă necesitatea împământării ştiintei dreptului poliţienesc ca şi


disciplină de sine stătătoare care să înglobeze totalitatea normelor aplicabile la nivelul
familiei ocupaţionale ordine şi siguranţă publică, precum şi a procedurilor de intervenţie
într-o forma standartizată, aceasta servind la mai buna perfecţionare a personalului,
posibilitatea de a aplica ferm şi fără echivoc legea, dar mai ales pentru a elimina
eventualele neconcordanţe legislative, duble incriminări ale anumitor fapte şi pentru a
peîntâmpina conflictele în stabilirea competenţei, fie ele negative sau pozitive. Factorul
determinant trebuie să îl constituie calitatea actului poliţienesc, percepţia de către cetăţeni
a intervenţiei organelor de ordine şi, nu în ultimul rând, asigurarea climatului de siguranţă
publică.