Sunteți pe pagina 1din 17

INVESTIGATORUL SUB ACOPERIRE

 Introducere

Amploarea fenomenului infracţional și în special a formelor de criminalitate


organizată, caracterul transfrontalier al reţelelor criminale (putem vorbi despre o
așa-zisă globalizare a fenomenului infracțional, ca un efect subsecvent al
globalizării ca fenomen complex), resursele logistice deosebite alocate de
grupările criminale pentru proliferarea activităților ilicite aducătoare de profituri
uriașe au făcut ca procedeele investigative clasice folosite de organele de
urmărire penală să nu mai fie racordate la modurile de operare actuale și deci,
ineficiente în documentarea activităților infracționale complexe, derulate de cele
mai multe ori de grupări organizate. De aceea, societatea modernă a impus
crearea unor instrumente investigative complexe, dublate de adoptarea unor
decizii-standard la nivel naţional şi internaţional, menite a conferi autorităţilor
statale capacităţi sporite de prevenire și suprimare a acestui flagel, chiar dacă,
de multe ori, adoptarea şi utilizarea unor astfel de mijloace au ridicat serioase
controverse în materia încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.

Statul, confruntat cu această revoluţie a informaţiei, trebuie să identifice noi


tipuri de pattern-uri acţionale, care să se plieze pe nevoia de răspuns rapid,
flexibilitate şi organizare ce s-au impus în lumile postmoderne.

Recomandarea REC nr. 10 a Comitetului de Miniștri din 20.04.2005 ofertă


noțiunii de tehnici speciale de investigare, o definiție unanim acceptată de
statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, tehnicile speciale de investigare
desemnează acele metode de care uzează autoritățile competente în derularea
anchetelor penale și care au drept scop depistarea sau anchetarea unor
infracţiuni grave şi a unor suspecţi, în vederea culegerii de informaţii, astfel ca
persoanele în cauză să nu aibă cunoştinţă de acest lucru.
În legislația procesual – penală din România, procedeele investigative
circumscrise noţiunii generale de tehnici speciale de investigare, denumite de
legiuitor „tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” sunt enumerate
expres și limitativ în Codul de Procedură penală. Astfel, constituie metode
speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:

 interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;


 accesul la un sistem informatic;
 supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
 localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
 obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
 reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
 utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
 participarea autorizată la anumite activităţi;
 livrarea supravegheată;
 obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele
publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul
comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind
reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice
de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului.

Utilizarea acestor tehnici speciale de investigare sau cercetare poate avea loc
atât în combaterea infracţiunilor grave, aşa cum sunt ele definite de dispoziţiile
art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, dar şi în materia infracţiunilor de drept comun, în măsura în care se
respectă celelalte cerințe statuate de legiuitor în Codul de procedură penală.

Având în vedere că, pe de o parte, tehnicile speciale de investigare reprezintă


imixtiuni în viaţa privată, iar, pe de altă parte, aplicarea lor efectivă atrage
costuri băneşti semnificative, utilizarea lor trebuie făcută cu respectarea unor
cerințe de oportunitate (utlizarea în funcție de gradul de complexitate al
faptelor) și proporționalitate (utilizarea graduală a uneia sau mai multor metode
speciale de investigare, prin raportare la gravitatea faptelor săvârșite și
prejudiciile produse). Mai mult decât atât, este reglementat și principiul
subsidiarității măsurii, evidențiind caracterul de excepție al acesteia, nefiind
adecvat ca o parte însemnată a probațiunii administrate într-o cauză să fie
reprezentată de acte ale investigatorului sub acoperire, pe de o parte, iar pe de
altă parte trebuie să abordăm subsidiaritatea și prin raportare la celelalte
procedee probatorii, care se supun la rândul lor acestui principiu (de pildă,
supravegherea tehnică).

De asemenea, statul trebuie să își îndeplinească și rolul de garant al respectării


drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru că astăzi, acestea nu
mai reprezintă doar o realitate filosofică, politică sau sociologică, specifică
evoluției societății moderne, ci îndeosebi o realitate juridică exprimată prin
norme de drept internațional și de drept național care impun un anumit tip de
comportament.

Provenit din latinescul privatus, conceptul de viaţă privată înseamnă separare de


ceilalţi şi implică abilitatea unui individ de a se exclude sau de a exclude
informaţii despre sine şi de a le dezvălui numai selectiv. Conceptul de viaţă
privată implică o componentă fizică, ce presupune prevenirea intruziunilor
asupra spaţiului fizic al unei persoane și o altă componentă informațională ce
constă în sfera informaţiilor pe care un individ nu le-ar dori dezvăluite.

Lucrarea de față își propune o abordare a instituției inverstigatorului sub


acoperire plecând de la premisa că, pentru forme speciale de criminalitate, și
implicit pentru reprimarea criminalității organizate ca fiind cea mai gravă formă
pe care au îmbracat-o actele antisociale și pe care a cunoscut-o vreodată
omenirea, trebuie găsite modalități speciale de combatere și implicit procedee
probatorii care să asigure eficiență răspunsului instituțional al statului la aceste
noi provocări.

 Noțiuni generale despre instituția investigatorului sub acoperire


În practica judiciară s-a demonstrat că utilizarea investigatorului sub acoperire,
în documentarea activităților infracționale care prezintă un caracter complex și
totodată, posibilități reduse de utilizare cu succes a procedeelor probatorii
clasice, reprezintă, una dintre cele mai eficiente metode speciale de investigare,
în condițiile în care sunt respectate garanțiile procesuale ce au ca scop
protejarea vieții intime, familiale și private.

Această instituție complexă a fost definită de legiuitor ca reprezentând „folosirea


unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi
informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.”

Investigatorul sub acoperire (agentul sub acoperire sau infiltratul polițienesc)


este un instrument proactiv, de investigare, de care dispun autoritățile de
urmărire penală, pentru a obține un grad mai ridicat de eficiență în ceea ce
privește combaterea infracționalității. Investigatorii sub acoperire sunt lucrători
operativi din cadrul poliției judiciare (spre exemplu din cadrul Direcției Generale
Anticorupție sau a Direcției de Operațiuni Speciale).

Odată cu intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală, în cazul


infracțiunilor contra securității naționale și a infracțiunilor de terorism, există
posibilitatea folosirii unor investigatori sub acoperire din rândul lucrătorilor
operativi care activează în cadrul organelor de stat abilitate în virtutea legii a
desfășura activități de informații (de pildă, din cadrul Serviciului Român de
Informații), în vederea asigurării securității naționale.

În activitatea procesual penală, tehnicile speciale de investigare, în speță


utilizarea investigatorului sub acoperire constituie imixtiuni ale autorităţii în
exerciţiul unor drepturi fundamentale ale individului, având, pe cale de
consecinţă, un caracter de excepţie. Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale instituie, printre altele că excepțiile de la
respectarea vieții intime și familiale sunt legitime în măsura în care aceste
intruziuni sunt necesare din rațiuni de securitatea naţională, siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale.
 Abordarea legislativă a instituției investigatorului sub acoperire

În legislația națională, în materie procesual-penală, tehnicile speciale de


investigare răspund funcţiilor şi scopului procesului penal, astfel cum sunt ele
enumerate în debutul codului de procedură penală – constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Dispozițiile privind investigatorul sub acoperire au fost introduse în legislația


românească prin dispozițiile legii 281/2003 privind modificarea și completarea
codului de procedură penală și a unor legi speciale.

Față de vechiul cadru legal, actuala codificare a umărit o abordare unitară și


structurată a instituției investigatorului sub acoperire și s-a preocupat de
respectarea unor standarde de previzibilitate și accesibilitate ale reglementării,
grupând în cuprinsul articolului 138 din codul de procedură penală majoritatea
metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, erau neconcludente în
vechile reglementări, atât în Codul de procedură penală din 1968 cât și în
dispozițiile procesuale cuprinse în diverse legi speciale (legea 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților
publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției, legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în
cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism, legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție).

Este de precizat faptul că tehnicile speciale de investigare în materie procesual


penală au rolul de a evidenţia probele pe care le conţin mijloacele de probă. Dar,
probele sunt elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei
penale, entităţi de fapt extrajudiciare care conţin elemente de informaţie ce pot
arunca o lumină asupra infracţiunii şi vinovăţiei participanţilor la comiterea
faptului penal – cu alte cuvinte,informaţii.
În concluzie, utilizarea investigatorului sub acoperire utilizate în procesul penal
reprezintă modalităţi concrete pentru culegerea de informaţii, iar în acest sens,
potrivit art. 32 din legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției
Române, „în vederea obținerii de date și informații cu privire la activiitatea
persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea
unor infracțiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum și pentru
identificarea, căutarea, localizarea și/sau prinderea persoanelor date în urmărire
potrivit legii, Poliția Română poate folosi informatori; sursele de informare,
metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter
confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni, în nicio împrejurare.”

 Condițiile în care se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire

Legea procesual-penală română statuează, prin art. 148[1], alin. (1), că


procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală este îndrituit a
autoriza utilizarea investigatorilor sub acoperire, prin ordonanță motivată,
pentru o perioadă de maximum 60 de zile, perioadă care poate fi prelungită, în
temeiul dispozițiilor alin. (9) al aceluiași articol și pentru motive temeinic
justificate, cu îndeplinirea celorlalte condiții instituite prin lege, pentru încă o
perioadă cel mult 60 de zile, fără ca durata totală a măsurii, în aceeași cauză și
cu privire la aceeași persoană, să depășească un an.

Pe cale de excepție, acestă perioadă este susceptibilă de prorogare, în materia


anumitor infracțiuni, cum ar fi cele contra vieții, securității naționale, trafic de
droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
precum și infracțiunilor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene.

De lege lata, se impun următoarele condiții pentru a se utiliza investigatorul sub


acoperire:

 existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau


săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de
Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de
trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism
sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor,
falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată
electronică, şantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală,

în cazul infracţiunilor de corupţie și al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de


corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al
infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de
comunicare electronică ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o
persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile
enumerate mai sus;

 măsura să fie necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi


libertăţilor

fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a


probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;

 probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori


inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar
presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un
pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Prin coroborarea dispozițiilor de procedură penală se extrage o altă condiție


necesară pentru autorizarea utilizării investigatorului sub acoperire, și anume
aceea de a se fi început urmărire penală in rem. Pe cale de consecință, în
situația în care începerea urmăririi penale este condiționată de o autorizație
specială, activitatea investigatorului sub acoperire poate fi autorizată și în faza
actelor prealabile.

În documentarea infracțiunilor grave, de o complexitate ridicată, cu moduri de


operare necunoscute sau deosebite, cu caracter transfrontalier sau care adus
prejudicii însemnate bugetului de stat și care comportă dificultăți mari sub
aspectul probațiunii, pe lângă autorizarea investigatorul sub acoperire,
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală mai poate
sesiza judecătorul de drepturi și libertăți în vederea obținerii unui mandat de
supraveghere tehnică, sau poate autoriza el însuși una dintre cele 5 măsuri de
supraveghere tehnică pe o perioadă de maxim 48 de ore, în condițiile codului de
procedură penală.

 Valoarea probatorie a actelor îndeplinite de investigatorii sub acoperire

În conformitate cu dispozițiile procesual-penale în materie, organele judiciare


pot folosi sau pot pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri
sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate, fără ca această
activitate să constituie infracțiune.

Datele și informațiile în posesia cărora a intrat investigatorul sub acoperire ca


urmare a desfășurării activității sale sunt consemnate într-un proces-verbal și
pot fi folosite în cauza penală în lucru și în legătură cu persoanele cu privire la
care a fost emisă autorizația procurorului, dar și în alte cauze și în legătură cu
alte persoane, în măsura în care sunt concludente și utile.

În cadrul fiecărei unități specializate în utilizarea investigatorilor sub acoperire


există și anumite persoane de legătură care au îndatorirea de a prezenta
procurorului care efectuează sau supraveeghează urmărirea penală rapoarte
periodice, care au caracter confidențial, despre activitățile desfășurate de
investigatorii sub acoperire.

În doctrină s-a afirmat faptul că, pentru ca actele întocmite de investigatorul sub
acoperire să poată fi utilizate ca mijloc de probă este necesar, în primul rând ca
identitatea nereală sub care infiltratul a intrat în posesia informațiilor respective
să corespundă cu identitatea cuprinsă în autorizație, iar în al doilea rând este
necesar ca procurorul să certifice că actul emană de la investigatorul sub
acoperire. În opinia autorului și în consens cu practica judiciară, din moment ce
această certificare nu este prevăzută expressis verbis în legislație, actele
încheiate de investigatorii sub acoperire reprezintă mijloace de probă în procesul
penal.

Tot practica judiciară relevă validitatea ca mijloace de probă și procesele-verbale


încheiate de ofițerii de poliție judiciară în care se consemnează că s-au întânit cu
investigatorul sub acoperire, care nu a încheiat niciun proces-verbal, însă le-a
înmânat, de fiecare dată o substanță cumpărată de la inculpat de către
colaboratorul autorizat.

Printre elementele esențiale ale procesului-verbal, despre care am făcut referire


mai sus, nu se numără consemnarea datei, orei și a locației în care au avut loc
tranzacțiile, iar valoarea probatorie a acestuia ca mijloc de probă nu este
afectată întrucât omisiunea intenționată a acestor împrejurări are la bază rațiuni
de protecție a vieții și integrității corporale a colaboratorului autorizat, care a
fost introdus într-un anume grup infracțional organizat și este perceput ca
infractor, iar specificarea acestor date poate conduce la deconspirarea lui.

Tot sub aspectul forței probante a datelor și informațiilor obținute de


investigatorul sub acoperire, trebuie făcută precizarea că, există posibilitatea
legală de a asculta ca martor în procesul penal investigatorul sub acoperire, cu
asigurarea măsurilor de protecție oferită martorilor amenințați, în condițiile
articolului 125 din Codul de procedură penală. În acest sens, investigatorilor sub
acoperire care sunt ascultați ca martori nu li se vor adresa întrebările privind
persoana lor, întrucât adresarea unor astfel de întrebări pot conduce la aflarea
identității reale. Motivele pentru care identitatea investigatorilor sub acoperire
trebuie să rămână necunoscută pot fi privite din două perspective: în primul
rând, pentru a acorda protecție fizică acestora și familiilor lor, iar în al doilea
rând pentru a exista posibilitatea continuării documentării activităților
infracționale care sunt în derulare, pe un anumit segment de criminalitate (spre
exemplu, pentru a se continua infiltrarea în circuitul traficului de droguri de
mare risc sau al traficului de persoane) și pentru a se proteja metodele de
infiltrare sau investigare.
Trebuie precizat că, în cazurile în care există un risc real ca investigatorii sub
acoperire să nu mai poată fi audiați în cursul judecății, sunt aplicabile dispozițiile
privind audierea anticipată a martorului.

Pe de altă parte, dacă în faza judecății audierea investigatorului sub acoperire


nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală aceștia au dat declarații în
fața organului de urmărire penală sau au fost ascultați prin procedura audierii
anticipate de către judecătorul de drepturi și libertăți, instanța va dispune, în
conformitate cu prevederile art. 381, al. (7) din codul de procedură penală,
citirea depoziției date în faza de urmărire penală și va ține seama de ea la
judecarea cauzei.

În materia audierii investigatorului sub acoperire, Curtea Europeană a


Drepturilor Omului a decis că audierea investigatorului sub acoperire într-o
cameră separată de către judecătorul de instrucție și transmiterea live a
comunicărilor prin sisteme electronice, fără a exista posibilitatea ca inculpat sau
apărătorul să pună întrebări directe „martorului”, reprezintă o încălcare a
dispozițiilor Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
fundamentale prin prisma dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6. În
situația în care investigatorul sub acoperire a fost audiat de către judecătorul de
instrucție, în prezența apărătorului inculpatului, care a și adresat întrebări în
interesul apărării, Curtea a decis că a fost respectat dreptul inculpatului la un
proces echitabil.

De asemenea, în lumina practicii CEDO, folosirea în fața instanței de judecată a


declarației agentului sub acoperire, care a fost obținută în faza de urmărire
penală este compatibilă cu exercitarea de către inculpat a dreptului la un proces
echitabil, în condițiile în care acestuia din urmă îi este asigurată posibilitatea de
a contesta respectiva declarație care îl incriminează și de a pune întrebări
acestuia, fie în momentul depoziției, fie la un moment ulterior. În această cauză,
s-a avut în vedere faptul că nu au fost audiați martori anonimi, cum s-a
întâmplat în cazurile Kostovski c. Olanda și Windisch c. Austria, ci inculpatul l-a
cunoscut fizic pe infiltratul polițienesc, fără însă a-i cunoaște identitatea
reală. În condițiile în care nici pe parcursul urmăririi penale și nici pe parcursul
judecății inculpatul sau avocatul său, nu au avut posibilitatea de a-i pune
întrebări investigatorului sub acoperire, în calitatea sa de martor și de a clarifica
astfel dacă activitatea infracțională a inculpatului a fost influențată în vreun fel
de comportamentul și acțiunile investigatorului sub acoperire, Curtea a decis că
s-au încalcat prevederile articolului 6 din Convenție. Importanța determinării
comportamentului investigatorului sub acoperire are relevanță din perspectiva
eventualelor acte de provocare din partea acestuia, chestiune pe care o vom
aborda în capitolul următor.

Pe baza vastei jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia


audierii investigatorului sub acoperire, legiuitorul român a ales să transpună
interpretarea dată prin prisma hotărârilor Curții, enunțând în codul de procedură
penală faptul că o condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau
exclusiv pe declarația investigatorului sub acoperire, fără ca acesta să fi fost
ascultat de instanță și fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta
declarațiile date de aceștia în cursul urmăririi penale și de a le adresa întrebări.
Prin prisma rolului său activ, instanța are obligația de a lua măsuri pozitive în
vederea ascultării agentului sub acoperire în condițiile legale, privind audierea
martorilor protejați. Practica judiciară demonstrează că, în cvasitotalitatea
situațiilor investigatorii sunt audiați și în fața instanței, nu doar în fața
procurorului, în faza de urmărire penală.

În acord cu principiul liberei aprecieri a probelor de către organele judiciare,


declarațiile investigatorului sub acoperire nu sunt susceptibile de ierarhizare, nu
au o valoare dinainte stabilită și pot servi la aflarea adevărului doar în măsura
în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din administrarea
celorlalte probe. În acest sens, nicio hotărâre de condamnare, renunțare la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei nu se poate întemeia în
măsură determinantă pe declarațiile infiltratului.

Având în vedere implicațiile juridico-penale ale administrării unei astfel de


probe, riscurile la care se expune agentul sub acoperire și complexitatea
cauzelor în care se autorizează utilizarea acestui procedeu probatoriu, legea
penală agravează răspunderea investigatorului sub acoperire care săvârșește
fapta de mărturie mincinoasă, în temeiul art. 273, al. 2 lit.b) din Codul penal.

 Actele de provocare săvârșite de agentul sub acoperire

Întrebuințarea acestui procedeu probatoriu trebuie să se supună rigorilor legii cu


privire la loialitatea administrării unei probe astfel obținute. Astfel, la art. 101, al
(3) consacră interdicția impusă organelor judiciare penale sau altor persoane
care acționează pentru acestea (în această categorie poate fi inclus atât
investigatorul sub acoperire din cadrul unei structuri specializate care nu deține
calitate de organ de cercetare al poliției judiciare, cât și colaboratorul), să
provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale
în scopul obținerii unei probe. Încălcarea acestei interdicții duce la excluderea
probei astfel obținute și implicit nulitatea actului efectuat, fără a se înlătura
răspunderea penală a inculpatului. Rațiunea acestei interdicții constă în aceea că
statul, prin agenții săi, nu poate să își depășească competența de a aplica legea,
prin instigarea unei persoane să săvârșească o infracțiune pe care altfel nu ar fi
comis-o, pentru ca apoi să declanșeze împotriva acestei persoane mecanismele
procesului penal în vederea tragerii la răspundere.

Mai mult decât atât, „rolul investigatorului sub acoperire nu este acela de a
determina săvârșirea infracțiunii pentru a obține probe, ci de a observa modul
cum se desfășoară activitatea infracțională și de a pune la dispoziția autorităților
datele necesare pentru dovedirea infracțiunilor și tragerea la răspundere a
făptuitorilor.” Așadar, chiar în cadrul anchetei penale pro-active, rolul
investigatorului sub acoperire este acela de investigație pasivă, de constatare și
observare a derulării activității ilicite în vederea tragerii la răspundere penală a
făptuitorilor.

Accepțiunea dată noțiunii de „provocare” de art. 101, al. (3) din codul de
procedură penală, cuprinde activitatea investigatorului sub acoperire de incitare,
care trebuie să fie neapărat anterioară comiterii infracțiunii de către făptuitor și
în legătură directă sau în legătură cauzală imediată cu infracțiunea în concret
comisă.

În ceea ce privește obținerea probelor sub imperiul provocării, practica CEDO


admite că exercitarea unei influențe asupra făptuitorului, ca acesta să comită în
concret o infracțiune, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Practica judiciară de la nivel național relevă faptul că exploatarea „oportunității”
oferite de investigatorul sub acoperire de către persoana suspectată de
săvârșirea sau pregătirea săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art.
148, al. (1), lit. a) Cod de procedură penală în împrejurări care să denote faptul
că această persoană ar fi avut același comportament infracțional în cazul în care
„oportunitatea” i-ar fi fost oferită de o altă persoană nu poate să constituie
provocare din partea agentului statului. Astfel, folosirea unui investigator sub
acoperire în scopul surprinderii în flagrant, delict de trafic de droguri a
făptuitorului, nu constituie act de provocare, de vreme ce o persoană
consumatoare de droguri, a comis în mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit
de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o determină să săvârșească
sau să continue săvârșirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior
de făptuitor. În atare caz, investigatorul acoperit acţionează umai în vederea
strângerii datelor privind existenţa infracţiunii și identificarea făptuitorilor, între
care și prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant delict.

În schimb, în situația în care activitatea investigatorului sub acoperire a fost în


măsură să determine comiterea unei infracțiuni, care în concret nu s-ar fi comis
în absența manoperelor de care a uzat agentul statului, se va reține provocare
din partea acestuia din urmă și implicit probele obținute astfel nu vor putea fi
administrate în cadrul procesului penal din rațiuni de nelegalitate.

 Protecția investigatorului sub acoperire

Având în vedere riscurile pe care le presupune activitatea de investigație


derulată de infiltratul polițienesc, legiuitorul român a înțeles să confere protecție
acestuia, iar prima măsură în acest sens este protejarea identității. Singurele
persoane care au dreptul de a cunoaște identitatea reală a investigatorului sub
acoperire sunt procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară, precum și instanța de judecată, care au obligația de a
păstra secretul profesional. Încălcarea acestei obligații constituie infracțiunea de
divulgare de informații secret de serviciu sau nepublice, incriminată de art. 304
din Codul penal, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei
persoane, în măsura în care făptuitorul a intrat în posesia respectivelor
informații în virtutea atribuțiilor de serviciu. Dacă făptuitorul cunoaște
identitatea investigatorului sub acoperire dar nu datorită atribuțiilor de serviciu,
atunci el va răspunderea sa penală va fi atenuată de această circumstanță. Ca
expresie a protecției reale oferite de legiuitor, există și o variantă agravată a
acestei infracțiuni, și anume dacă urmare a divulgării s-a săvârșit o infracțiune
împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei
incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa aplicabilă este
închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă infracțiunea în concret săvârșită este
comisă cu intenție și face parte din categoria infracțiunilor contra vieții,
pedeapsa pentru divulgarea identității investigatorului sub acoperire va fi
închisoarea de la 5 la 12 ani. Este de precizat faptul că aceste două ipoteze de
agravare se referă atât la fapta de divulgare săvârșită de cel care a luat la
cunoștință despre identitatea martorului sub acoperire în virtutea atribuțiilor de
serviciu și cineva care a ajuns din întâmplare în posesia unei astfel de informații
din clasa de secretizare secret de serviciu sau nepublică.

Pe lângă protejarea identității, măsurile instituite în beneficiul celui căruia i-a


fost conferit statutul de martor protejat se pot aplica și investigatorului sub
acoperire, colaboratorului și informatorului, precum și membrilor de familie a
acestora, în cazurile și condițiile legii 682/2002 privind protecția martorului și în
măsura în care aceste persoane cu supuse unor amenințări, intimidări sau acte
de violență în legătură cu activitatea de investigație și culegere de informații pe
care o desfășoară.

 Concluzii
Având în vedere faptul că instituția investigatorului sub acoperire a fost
introdusă în legislația națională în 2003, literatura de specialitate a semnalat
încă de la început neconcordanțele și carențele abordării legislative dar și
problemele care se ridicau în momentul transpunerii în practică a prevederilor
legale, iar de la acel moment cadrul legal au suferit numeroase și
consistente modificări.

Legiuitorul din 2010 a înțeles să ofere metodelor speciale de investigare, în


general și instituției investigatorului sub acoperire, în special o abordare unitară
și judicios conturată, clară și coerentă care să asigure cadrul legal necesar
desfășurării în bune condiții a activității de investigație sub acoperire desfășurată
de persoanele din cadrul instituțiilor abilitate, rezolvând majoritatea aspectelor
legale cu privire la care doctrina și-a manifestat dezacordul în perioada în care
aceste prevederi au produs efecte juridice.

Un aspect controversat îl constituie în continuare provocarea polițienească, unde


încă nu există o delimitare clară, nici pe baza practicii judiciare de la nivel
național, nici în practica CEDO, astfel că fiecare cauză impune necesitatea unei
abordări sui-generis.

Statul, prin pârghiile legale de care dispune, este îndrituit și obligat în același
timp să asigure securitatea cetățenilor săi, să prevină și să reprime actele
antisociale, în special cele care iau forma infracțiunilor grave, fără însă a se
prevala de acest rol pentru a îndeplini rolul de instigator la o infracțiune pe care
ulterior o combate și îi trage la răspundere pe făptuitori. Conchidem că, oricât
de periculoase ar fi pentru societate activităţile de crimă organizată, terorism
sau corupţie, acestea nu justifică existenţa unui comportament provocator din
partea investigatorilor sub acoperire, informatorilor, colaboratorilor, ori ofiţerilor
din structurile de informaţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

În sensul alinierii normelor de procedură penală din legislația națională în


vigoare la legislația statelor membre ale Uniunii Europene în domeniu, autorul
vine cu propunerea de lege ferenda în sensul ca autorizarea utilizării acestui
procedeu probatoriu să intre în sfera de atribuții a judecătorului de drepturi și
libertăți iar nu procurorului de caz. În susținerea acestei propuneri, opinez că
toate metodele speciale de anchetă sunt, pe aceeași treaptă în ceea ce privește
intensitatea intruziunii în viața privată și pe cale de consecință privind
restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, iar probele și
mijloacele de probă, implicit procedeele probatorii nu sunt susceptibile de
ierarhizare pe baza importanței acestora și nu au o valoare dinainte stabilită, în
conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor statuat de codul de
procedură penală. În acest sens, consider că toate tehnicile speciale de
supraveghere sau cercetare ar trebui să fie supuse autorizării judecătorului de
drepturi și libertăți, în timp ce, pentru cazuri ce prezintă urgență ar trebui
conferită posibilitatea procurorului de a autoriza pe o perioadă de 48 de ore,
utilizarea unuia sau mai multor procedee probatorii speciale, urmând ca la 24 de
ore de la încheierea măsurii, această autorizare să fie supusă confirmării
Judecătorului de Drepturi și Libertăți, acesta având posibilitatea de a confirma
măsura și a emite mandat în sensul continuării acesteia, sau a infirma măsura și
de a dispune procurorului distrugerea mijloacelor de probă astfel obținute.
Această propunere se întemeiază și pe faptul că procurorul este supus în
activitatea sa principiului subordonării ierarhice, chiar dacă el trebuie să
deservească interesele generale ale comunității, fapt pentru care va aprecia
oportun în cvasitotalitatea cazurilor, autorizarea utilizării acestui procedeu
probatoriu invocând interesul public, în timp ce judecătorul se prezintă ca fiind
independent și inamovibil și, consider eu, mai în măsură să dispună pe baza
liberului arbitru și intimei convingeri formate în mod obiectiv cu privire la
necesitatea restrângerii drepturilor și libertăților inculpatului.

Este de remarcat şi preocuparea recentă la nivelul Uniunii Europene, în sensul


simplificării şi dezvoltării cooperării între statele semnatare în folosirea
investigatorilor sub acoperire în anchetele transfrontaliere. Astfel, grupul de
lucru din cadrul Consiliului Uniunii Europene are în vedere identificarea
condiţiilor şi procedurilor aplicabile în cazul investigatorilor sub acoperire,
definirea câmpului de aplicare, aplicarea principiului proporţionalităţii şi cel al
subsidiarităţii şi alte principii care să fie oportune în derularea unor anchete
transfrontaliere, prin folosirea investigatorilor sub acoperire.

S-ar putea să vă placă și