UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT
DISCIPLINA PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

NEDISCRIMINAREA SI EGALITATEA DE GEN IN NORMELE INTERNATIONALE SI

ALE UNIUNII EUROPENE

PROFESOR COORDONATOR:

București
2018
Contents

No table of contents entries found.

 NEDISCRIMINAREA SI EGALITATEA DE GEN IN NORMELE INTERNATIONALE SI
ALE UNIUNII EUROPENE

I.INTRODUCERE

Am ales această temă întrucat o consider importantă având în vedere situația socială
existentă la nivel European și nu numai, din perspectiva proprie de gen feminin, întrucat sunt
foarte multe exemple care pot fi date în prezent unde multe femei au ajuns sa ocupe funcții înalte
și de responsabilitate în administrarea și conducerea statelor sau în organizații și instituții
importante, nediscriminarea fiind un corolar în această direcție.
Tema aleasă este de actualitate întrucât în activitățile curente interstatale sau
interinstituționale, funcțiile prevăzute pentru exercitarea acestora nu condiționează ocupanții,
referindu-se la gen.
În prezenta lucrare, mi-am propus să prezint atât normele juridice interne care
reglementează și guvernează relațiile sociale în conformitate cu prevederile constituționale, cât și
normele juridice internaționale și ale Uniunii Europene, aplicabilitatea acestora în normele
interne și obligativitatea respectării lor.
În următoarea secțiune, voi începe cu o prezentare a normelor juridice interne, urmând ca
ulterior să abordez acest subiect și din perspectiva normelor internaționale.

II. EGALITATEA DE ŞANSE ÎNTRE FEMEI ŞI BĂRBAŢI ÎN ROMÂNIA

Pentru o cât mai bună înțelegere a noțiunii de egalitate de șanse, trebuie în primul rând să
aducem în discuție egalitatea în drepturi și egalitatea de șanse.
Egalitatatea în drepturi implică faptul că sunt asigurate aceleaşi drepturi tuturor,
conceptul în sine fiind asociat unei egalităţi, să spunem mai mult formale întrucât nu acoperă şi
posibilitatea persoanelor de a-şi exercita drepturile sau capacitatea acestora de a şi le realiza
efectiv. După cum bine se știe, femeile au dreptul legal de a munci, dar în lipsa unor politici de
armonizare a vieţii de familie cu cariera, în condiţiile în care preponderent ele efectuează munca
de îngrijire din familie, nu au posibilitatea efectivă de a rămane ocupate pe piaţa muncii.
Lipsa grădiniţelor poate constitui un obstacol pentru femei să atingă un grad satisfăcător
de ocupare pe piaţa muncii. Pentru a ajunge la egalitate în drepturi între femei şi bărbaţi, a fost
parcurs un lung drum la nivelul istoriei.
Egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi constituie un principiu important al Uniunii
Europene prevăzut în legislaţia primară şi secundară, integrat în sistemul instituţional. În
demersul său de a face parte din Uniunea Europeană, România a alienat legislaţia internă cu
normele comunitare, ceea ce înseamnă că noţiunea de egalitate de şanse a pătruns în spaţiul
românesc odată cu începerea procedurii de aderare la Uniunea Europeana din 1996. Însă, dacă
legislativ şi instituţional a intrat prin integrarea în Uniunea Europeană, în discursul public a fost
integrat mai întâi de organizații neguvernamentale, mediul academic şi apoi de alţi factori
sociali1.
Am să încep abordarea acestui subiect printr-o cercetare, întrucat consider că este o bună
ocazie de a face această problemă cunoscută în rândul societăţii romaneşti, pentru că, dincolo, de
realizările mişcării de femei din România ultimilor ani, exista încă multe zone obscure, multe
improvizaţii, multe aspecte neacoperite, multe desincronizări, marginalizări şi auto-marginalizări
în interiorul domeniului şi al comunităţii. Pe de altă parte, a documentelor şi a instituţiilor, se află
femei din ţară, care convieţuiesc în sărăcie, câştigă mai puţin decât bărbaţii, se luptă cu probleme
specifice de sănătate, sunt victime ale violenţei domestice şi ale traficului de fiinţe umane şi
multe altele.
Mai mult decât atât sunt anumite grupuri de femei (femeile rome, cele în vârstă sau din
mediul rural) care nu se descurcă, precum o fac altele din alte medii.
În România se confirmă teoria acumulării dezavantajelor. Poate că nu există multe
discriminări de gen majore, dar există cu siguranţă multe lucruri aparent mărunte care întreţin
nejustificat discrepanţe şi chiar discriminări de gen. ,,De multe ori mecanismul de combatere a
discriminărilor de gen are hibele lui, care merită discutate.”2
De asemenea, nu trebuie să uităm că rezultatele cercetării ne ajută să ne susţinem sau să
ne infirmăm ipotezele. Prin urmare, aceleaşi rezultate ne pot ajuta să criticăm constructiv
aspectele menţionate mai sus, lucru care nu poate fi altfel decât folositor.
Astfel că, porivit dispozițiilor prevăzute la ar. 14 din Convenția Europeană a Drepurilor
Omului :
”Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie
asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
avere, naştere sau orice altă situaţie.”
În zilele noastre vorbim despre emanciparea femeii, despre drepturi egale, despre abolirea
discriminării dintre sexe.
Pe parcursul ultimelor decenii, ne-am obişnuit să spunem că femeile s-au emancipat și că
acestea se îndreaptă rapid către un statut de egalitate cu bărbaţii. Este un deziderat de care sunt
mai aproape în special societăţile avansate din Occident. Însăşi existenţa lui trădează însă o

1
http://infopolitic.ro/wp-content/uploads/2015/10/suport-curs-competente-civice.pdf, accesat la data de
12.06.2018, ora 17:25.
2
Borza, Ioana, Grunberg, Laura (coord.), Văcărescu, Theodora – Eliza, (2006). Cartea neagră a egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi în România. Bucureşti: Centrul AnA, pagina 7.
inechitate profundă, care a străbătut evoluţia umanităţii încă din zorii civilizaţiei şi până în
prezent. Astăzi, efectele acestei inferiorităţi se văd pretutindeni. Spre exemplu, cum se întâmplă
în cazul căsătoriillor religioase, în car preoţii, în cuprinsul ceremoniilor, obișnuiesc să le
specifice tinerilor căsătoriţi, faptul că bărbatul trebuie să fie ,,capul familiei”, iar femeia trebuie
să-l asculte în toate.
Am putea sa facem aici o mică paralelă şi să vedem cum erau femeile văzute înainte, mai
exact, în timpul Evului Mediu.
Evul Mediu nu a fost o perioadă foarte uşoară pentru femei. Acestea erau văzute ca
simple folosințe de naștere a copiilor, în 13 ani de căsnicie unele ajungând să dea naştere chiar la
12 copii.
Femeile se căsătoreau la vârste fragede şi nu aveau niciun cuvânt de spus în această
privinţă, ba mai mult decât atât, de cele mai multe ori nu ajungeau să-şi cunoască soţul până în
ziua nunţii, acesta fiind cu cel puţin 10 ani mai în vârstă decât ele.
Libertatea despre care vorbim astăzi, în perioada Evului Mediu nu exista, femeile erau
urmărite la orice pas. Nestatornicia şi slăbiciunea femeii impun protecţie şi supraveghere. Ieşirile
din cămin trebuie să se limiteze la drumuri bine controlate: biserică, spălătorie, cuptorul public
sau fântâna, locuri variabile în funcţie de clasa socială, dar desemnate cu precizie.
Un rol important în discriminarea femeii l-a avut religia. Pentru femei, jumătatea mai
numeroasă a umanităţii, creştinismul a reprezentat, în urmă cu două milenii, o şansă nesperată de
a evada din condiţia subalternă ce le fusese rezervată de civilizaţia antică. Iisus Hristos a
propovăduit egalitatea oamenilor, indiferent de culoare, avere sau sex. Mai mult, există oameni
de ştiinţă şi teologi care susţin, cu argumente, că Iisus i-a rezervat Mariei Magdalena un rol
special, acordând astfel, implicit, femeilor o importanţă aparte în religia creştină ce stă să se
nască.
Această şansă de emancipare a sexului frumos despre care vorbeam mai sus a fost
refuzată de cei care ar fi trebuit să pună în practică învăţăturile lui Iisus Hristos: apostolii şi, apoi,
discipolii lor. Paradoxal, lucrurile au evoluat, în cele din urmă, exact în sens contrar,
conducătorii creştinismului timpuriu impunând acestei importante religii o direcţie care, ulterior,
a slujit ca justificare pentru inechităţi, abuzuri şi chiar cruzimi strigătoare la cer. Ideile
însămânţate de clerici în mintea credincioşilor acum aproape două milenii s-au dovedit, pe
termen lung, pe cât de nocive, pe atât de greu de eliminat.
Legile care afirmă supremaţia bărbaţilor făcute de Părinţii Bisericii se mai regăsesc şi
astăzi în discursul preoţimii. Din acest punct de vedere, se poate spune că, înainte de a se război
cu păgânii şi păcatele, Biserica Creştină s-a răfuit cu femeile, în cea mai lungă şi înverşunată
dintre Cruciade.
Vorbind despre egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi, nu avem cum să nu menţionăm
mişcarea feministă, de la care a plecat totul şi căreia îi datorăm tot ceea ce noi, femeile, suntem
astăzi.
Feminismul este o doctrină teoretică şi de acţiune care revendică lupta împotriva
inegalităţii de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea şi extinderea rolului
şi drepturilor sale. Doctrina nu trebuie confundată, ca în acreditarea vulgatei, cu simpla
revendicare a unor drepturi.
Această mişcare protestatară susţinută de femei a avut ca obiective principale atacul legal
împotriva tuturor formelor de discriminare sexual, atacul împotriva socializării tradiţionale în
funcţie de sex, atacul împotriva practicilor sexismului instituţionalizat.
Teoriile feministe sunt strâns legate şi originate în mişcările feministe. Mult timp ele au
fost ignorate sau marginalizate, chiar şi atunci când erau formulate de către bărbaţi. Teoriile
feministe îşi propun să ofere răspunsuri la două întrebări principale: ce se poate spune despre
situaţia femeii şi de ce situaţia femeii este cea care este. La prima întrebare s-au dat trei
răspunsuri: femeia este diferită de bărbat; ea nu este egală cu bărbatul; ea aparţine unui grup
opresat, iar opresorii sunt bărbaţii sau un sistem social patriarhal construit de bărbaţi. Teoriile
care susţin că femeia este diferită de bărbat apelează la trei categorii de argumente: condiţionările
biosociale diferite, socializarea instituţională diferenţiată şi jalonarea psihosocială diferenţiată.
Teoriile care insistă pe inegalitatea dintre bărbaţi şi femei operează fie cu argumente ale
feminismului liberal (inegalitaatea provine din structurile inegale de şanse), fie ale feminismului
marxist (inegalitatea dintre sexe este o parte a unui sistem clasial complex în care femeia este
exploatată).
Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu sunt femei, dar a crescut şi numărul
cercetătorilor bărbaţi preocupaţi de constituirea unei „sociologii a femeii" 3.
Asigurarea egalității și nediscriminării reprezintă o prioritate a oricărei societăți ce
pretinde a fi democratică. Și asta pentru că discriminarea este o formă de manifestare a
inegalităţii, care împiedică indivizii sau grupurile dintr-un anumit mediu social să-şi exercite

3
Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Babel, paginile 244-245.
drepturile şi libertăţile fundamentale şi să se bucure de aceleaşi oportunităţi. O societate în care
există discriminare şi excludere, prin definiție, nu poate fi considerată democratică.
Să facem o revenire în realitatea noastră prezentă și cum altfel decât prin prezentarea
principalei norme de urmat și anume Constituția României care prevede in art. 16: ,,(1) Cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii,
de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea
de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale”.4
În România, un rol important în constatarea și sancționarea formelor de discriminare îl
are Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) care a fost înființat prin
Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000 Rep. privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor
de discriminare, lege de bază care reglementează prevenirea şi combaterea discriminării în
România precum şi funcţionarea Consiliului.

III. NORMELE INTERNATIONALE SI APLICABILITATEA LOR

Cel mai important principiu fundamental care consacră egalitatea de gen este cel al
nediscriminării, reglementat și prin Convenţia Europene a Drepturilor Omului care prevede în
articolul 14 obligativitatea statelor să asigure exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
prevăzute în acest document juridic internaţional fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă,
religie, opinii politice, avere, naştere. Astfel, principiul nediscriminării prevăzut de Convenţia
Europeană îşi găsește originea în art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care
dispune: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul

4
Constituţia României actualizată şi republicatăîn Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
 fraternităţii”5.
De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale interzice orice discriminare bazată în
special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă,
religie sau convingeri sau opinii politice.
În cadrul dreptului european în ceea ce privește nediscriminarea, un mijloc de protecţie
poate fi exprimat în mod general sau limitativ. Dreptul Uniunii Europene prevede numai
mijloace de protecţie limitative pentru discriminarea directă şi un mijloc de protecţie general
numai în privința discriminării indirecte. Altfel spus, în baza directivelor privind
nediscriminarea, discriminarea directă va putea fi justificată numai atunci când urmăreşte scopuri
precise menţionate în mod expres în directivele respective.
Într-o altă ordine, drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi subiective, în temeiul
cărora titularii lor pot să desfașoare o anumită conduită și să ceară altora desfașurarea unei
conduite corelative dreptului lor, sub sancțiunea prevazută de lege, în scopul valorificarii unui
interes personal și legitim.
De asemenea, caracterul fundamental al drepturilor poate decurge din impotanţa lor
socială, din caracterul politic al raporturilor de cetățenie din care îşi atrag sorgintea și nu în
ultimul rând din faptul că sunt cuprinse în legea fundamentală a statului.
Prin noţiunea drepturilor fundamentale cetăţenesti, se poate desemna acele drepturile ale
cetăţeniilor ca, fiind esenţiale in privinţa dezvoltării materiale şi intelectuale ale acestora, precum
si pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului.
Ocrotirea și garantarea juridică a drepturilor fundamentale sunt vitale pentru statutul civic
al individului, fiind esențiale pentru viața și demnitatea acestuia. Deși drepturile fundamentale
sunt vitale pentru condiția individului, exercițiul unora dintre ele poate fi restrans în anumite
condiții.
Conform art.53 din Constituția României prevede că: ,,exercițiul unor drepturi sau al unor
libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților
cetățenilor; desfășurarea instrucției penale.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod

5
Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 310.
descriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Din punct de vedere al clasificării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, se
consideră, mai mult din motive metododologice, de încadrare tipologică, că acestea pot fi
cuprinse în două categorii principale:

- drepturi și libertăți civice principale;

- drepturi social-economice și culturale.

O asemenea clasificare a drepturilor cetățenești, este justificată deoarece reflectă apariția
lor cronologică.
Orice clasificare este o problemă convențională și subiectivă, întrucât criteriul de
clasificare poate să difere în funcție de opțiuni aleatorii. Însă, este de remarcat faptul că, toate
clasificările drepturilor omului acoperă marja integrală a drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului.
Carta drepturilor fundamentale a U.E., semnată la data de 7 decembrie 2000, la Nisa,
sistematizează asamblul drepturilor omului, folosind drept valori fundamentale ale democrației,
constituțional ocrotite și garantate de statul de drept, cum ar fi demnitatea, libertatea, egalitatea,
solidaritatea, cetățenia și justiția.
De astfel, între drepturile şi libertăţile omului nu se face nici o deosebire de valoare
juridică, fiind considert faptul că, numai garantarea reală a tuturor drepturilor poate permite
afirmarea plenară a personalității și demnității umane.
Între drepturile cetăţenesti poate exista, așadar o dialectică intercondiționată. Atât în
privința garantării unor drepturi cât şi ignorarea sau încălcarea altora, pot fi conduite de
guvernare ireconciliabilă.
Concepții cu privire la drepturile și libertățile omului, exprimate în operele unor filozofi
și juriști de prestigiu s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional care pun în
evidența o concepție logică și structurată în decursul timpului. O exprimare sumară a concepțiilor
privind drepturile omului, privite în evoluția lor istorică, demonstrează că încărcătura filosofică a
acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor politice și juridice ale conceptului
însuși.
De subliniat faptul că, în elaborarea conceptului de drepturi ale omului, a fost rezultanta
unor acte juridice cu un bogat conținut moral și politic, a consacrării lor sub forma unor
documente redactate de către juriști de prestigiu. Totodată, aceste documente au însemnat
evidențierea unor principii de organizare politică, fundamentate în operele teoretice cu o valoare
universală ce au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului, au reprezentat prin urmare, o sinteză a tot ceea
ce gândirea umană a avut mai bun, punând în valoare principiile filosofiei umaniste, reluând
elemente valoroase din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate ce au reușit să
se facă cunoscute în secolele al-XVII-lea și al XVIII-lea.
Din cele mai vechi vremuri s-a pus accentul pe ideea de libertate a persoanei, un astfel de
act fiind și Magna Carta Libertatum, ce a fost proclamată în Anglia de catre Ioan fără de Țară, în
anul 1215, prin care baronii și episcopii englezi obțineau o serie de privilegii și garanții
procedurale de la rege.
Acest act de epocă a avut o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au
elaborat în lume în decursul timpului în acest domeniu atât de important pentru întreaga
populație a globului. Conținutul acestui document prevedea că: ”Nici un om liber nu va putea fi
arestat sau întemnițat sau deposedat de bunurile sale, ori declarat în afara legii, sau exilat, sau
lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării.6
La 10 decembrie 1948 s-a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, zi care este
sărbătorită în lume ca Ziua Internațională a Drepturilor Omului. Acest text consfințește o serie de
drepturi fundamentale – un ideal comun ce trebuie împlinit, așa cum se susține în chiar termenii
declarației - pentru toți oamenii, indiferent de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică, origine
națională sau socială, bunuri, naștere sau situație materială. Acest document a fost adoptat fără
nici o împotrivire din partea statelor membre ONU, exceptand opt abțineri.
Întrucât declarația nu are forță juridică obligatorie, nefiind un tratat internațional, de jure,
nu creează obligații pentru state. Cu toate acestea, prevederile sale au fost incluse în constituțiile
și legile interne ale statelor, fapt pentru care aceasta a căpătat o importanță deosebită.
Ca urmare a faptului că statele au considerat necesară adoptarea unui document care să
conțină dispoziții de forță juridică, în perioada anilor 1948-1966, s-au purtat negocieri pentru
adoptarea unui document în acest sens, culminând cu Carta Internațională a Drepturilor Omului,
care a inspirat în mod direct elaborarea și incheierea, ulterior, a unei game de instrumente
complementare privind reglementarea drepturilor omului în unele domenii speciale și concrete :

• autodeterminare și dreptul de independență al popoarelor colonizate;

6
Corneliu Barsan- Conventia Europeana a Drepturilor Omului, p.21
 • lupta împotriva discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie, religie,
credință,

educație;

• lupta împotriva crimelor de război și crimelor împotriva umanității;

• protecția persoanelor supuse unui regim de detenție sau de închisoare;

• interzicerea torturii și altor tratamente analogice inumane;

• drepturile persoanelor cu deficiențe mintale și handicapate;

• progresul și dezvoltarea în domeniul social;

• folosirea progreselor înregistrate de știință și tehnică în interesul păcii și beneficiul

omenirii;

• cooperarea și dezvoltarea culturală pe scara internațională;

• drepturile politice ale femeii;

• lupta împotriva rasismului, instigării la război și aparheid-ului;

• lupta împotriva terorismului;

• promovarea drepturilor omului;

În scopul minimalizării lezării drepturilor omului, pe plan național și internațional se

depun eforturi considerabile prin eliberarea unor instrumente cât mai eficiente în scopul
respectării drepturilor și libertăților fundamentale, se efectuează monitorizarea respectării
Drepturilor Omului de către state.
Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii
activități umane, bineînțeles a aceleia democratice. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele
ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în
preocupările fiecărui stat, precum și în ale comunității umane internaționale.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru
viața, libertatea și demnitatea acestora, care sunt indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate de aceasta din urmă, de
asemenea și prin alte legi.
Corelativ cu drepturile fundamentale, cetățenii români au și o serie de îndatoriri
fundamentale. Într-o societate democratică existența îndatoririlor fundamentale este o condiție
normală pentru o societate democratică. Ele sunt acele obligații ale cetățenilor considerate
esențiale pentru realizarea scopurilor sociale înscrise în Constituție și asigurate în îndeplinirea lor
prin convingere sau la nevoie prin forța coercitivă a statului. Este evidentă legătura indisolubilă
ce există și trebuie să existe între drepturi și îndatoriri, îndatoririle asigurând și ele prin
conținutul lor, dezvoltarea personalității umane, realizarea scopurilor societății. Obligațiile
fundamentale sunt importante pentru stat, la fel de importante cum sunt drepturile și libertățile
fundamentale pentru cetățeni.
Realizarea îndatoririlor fundamentale sunt asigurate prin convingere ori la nevoie prin
forța coercitivă a statului, ele fiind obligații juridice veritabile. Trăsătura caracteristică a
îndatoririlor fundamentale este aceea că ele sunt reglementate chiar în textul Constituției.
Îndatoririle fundamentale sunt obligații ale cetățenilor, considerate absolut esențiale de către
popor pentru realizarea intereselor generale, stipulate în constituție, a căror realizare este
asigurată prin convingere sau la nevoie prin forța coercitivă a statului.
Egalitatea între femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare comună a UE şi o
condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor UE de creştere economică, ocuparea forţei de
muncă şi a coeziunii sociale. Cu toate că inegalităţile încă există, UE a făcut progrese
semnificative în ultimele decenii în realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi. Aceasta este – în
principal – datorită legislaţiei de tratament egal, integrarea dimensiunii egalităţii de gen şi
măsurile specifice pentru avansarea femeilor; Aceste aspecte vizează accesul la ocuparea forţei
de muncă, egalitatea salarială, protecţia maternităţii, concediul parental, de asigurări sociale şi
profesionale, securitatea socială, sarcina probei în cazurile de discriminare şi de auto-ocupare a
forţei de muncă.
Principiul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi a început să fie transpus în legislaţia şi
în politicile UE, urmărindu-se reglementarea vieţii sociale a Statelor Membre din perspective
economice. Astfel, egalitatea între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii s-a dovedit de importanţă
crucială în spaţiul comunitar, plasând problematica egalităţii de şanse în centrul Strategiei
Europene pentru Ocupare. Strategia Comunitara urmăreşte să combine integrarea perspective de
gen în toate politicile şi programele Comunităţii Europene concomitent (complementar) cu
promovarea acţiunilor specifice în favoarea femeilor.
În plus, faţă de dispoziţiile legale referitoare la egalitatea de tratament dintre bărbaţi şi
femei, legislaţia UE anti-discriminare a fost înlocuita de asigurarea unui nivel minim de protecţie
şi un tratament egal pentru toată lumea de viaţă şi de muncă în Europa. Aceste legi sunt
proiectate pentru a asigura un tratament egal, indiferent de rasă sau origine etnică, religie şi
credinţă, dizabilităţi, orientare sexuală sau vârstă și au scopul de a asigura egalitatea de
tratament, în multe aspecte legate de viaţa de zi cu zi - de la locul de muncă, care acoperă
probleme de educaţie, asistenţă medicală şi de acces la bunuri şi servicii.

IV. CONCLUZII

Este necesar, din punctul meu de vedere, ori de câte ori este adusă în discuție o astfel de
temă, să fie analizate şi implicaţiile ocrotirii constituţionale a nediscriminării și egalității de
șanse, dar şi protecţia acestora în tratate şi convenţii internaţionale. Ca o concluzie a primelor
reglementări privind drepturile omului, atât pe plan intern, cât si internaţional, conceptul în sine a
reprezentat, o generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun
ridicând pe trepte noi principii filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi
din năzuinţele generale în libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea.
De asemenea, consider că promovarea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi va
contribui cu siguranță și la dezvoltarea în continuare a unei culturi a oportunităţilor egale ceea ce
presupune implicarea directă a tuturor actorilor sociali din sectorul public şi privat, inclusiv
societatea civilă.
Prin sporirea participării femeii pe piaţa forţei de muncă, încurajând angajarea femeilor
pe principalele poziţii ocupate de bărbaţi, promovând programul de muncă part-time, accesul
femeilor la poziţiile de management şi asigurând reconcilierea între muncă şi viaţa privată a
bărbaţilor şi femeilor, toate acestea vor conduce la înlăturarea inegalităţilor între femei şi bărbaţi,
inclusiv în privinţa nivelului salarial.
Egalitatea de şanse trebuie promovată şi în cazul altor grupuri vulnerabile de pe piaţa
muncii: persoane cu dizabilităţi, tineri, minoritatea romă, persoane în vârstă aflate în căutarea
unui loc de muncă etc.
V. BIBLIOGRAFIE:

1. Antonie Iorgovan, „Drept constituţional şi instituţii politice”, editura All Beck, Bucureşti,
2002;

2. Borza, Ioana, Grunberg, Laura (coord.), Văcărescu, Theodora – Eliza, (2006). Cartea
neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România. Bucureşti: Centrul Ana;
3. Barsan Corneliu - Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Bucuresti, 2002;

4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată de protocoalele 11 și 14, însoțită de

Protocolul adițional și de protocoalele nr.4,6,7,12 și 13;

5. Constituţia României actualizată şi republicatăîn Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie
2003;

6. Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi în Constituţia României”, editura All

Beck, Bucureşti , 1998;

7. Gh.Iancu, „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România”, editura All Beck,

Bucureşti, 2003;

8. Popescu Cristian, Tratat de Drept Constituțional Contemporan, edit.C.H.Beck, București

2008;

9. Udroiu Mihail, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

10. Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin. (1998). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura
Babel;

Bibliografie web:

11.http://infopolitic.ro/wp-content/uploads/2015/10/suport-curs-competente-civice.pdf. accesat
la data de 12.06.2018, ora 17:25.