Sunteți pe pagina 1din 54

Cuprins

INTRODUCERE.................................................................................................................................2
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DIVORŢ........................................................3
1.1. Reglementarea juridică a divorţului în dreptul român...............................................................3
1.2. Concepţii privind divorţul.......................................................................................................4
1.2.1. Concepţii bazate pe temeiul juridic al divorţului................................................................5
1.2.2. Concepţii ce au la bază natura motivelor de divorţ.............................................................5
1.2.3. Concepţii ce au la bază reglementarea motivelor de divorţ................................................7
1.3. Privire asupra motivelor de divorţ..............................................................................................8
1.3.1. Scurt istoric.........................................................................................................................8
1.3.2. Motive de divorţ în legislaţia actuală..................................................................................9
CAPITOLUL II. EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RAPORTURILE DINTRE
SOŢI...................................................................................................................................................15
2.1. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre soţi.................................................15
2.1.1. Efectele divorţului cu privire la calitatea de soţ................................................................15
2.1.2. Efectele divorţului privind numele foştilor soţi................................................................16
2.1.3. Efectele divorţului cu privire la capacitatea de exerciţiu..................................................18
2.2. Efectele divorţului asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi...............................................18
2.2.1. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi.............................................................................19
2.2.2. Comunitatea matrimonială de bunuri................................................................................21
2.2.3. Împărţirea bunurilor comune.............................................................................................23
3.1. Efectele divorţului asupra raporturilor personale dintre părinţi şi copiii minori......................31
3.1.1. Încredinţarea copiilor minori.............................................................................................32
3.1.2. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti...............................................................33
3.2. Efectele divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre părinţi şi copii..................................38
3.2.1. Obligaţia de întreţinere......................................................................................................38
3.2.2. Alocaţia de stat pentru copii..............................................................................................41
3.2.3. Beneficiul contractului de locuinţă...................................................................................41
CAPITOLUL IV. SINTEZĂ DE PRACTICĂ JUDICIARĂ.........................................................45
4.1. Minori aflaţi în grija mamei. Legături personale cu tatăl. Limitele de desfăşurare a
programului de vizitare...................................................................................................................45
4.2. Încredinţarea copiilor minori. Criterii......................................................................................46
4.3. Încredinţarea copiilor. Criterii de apreciere a interesului acestora...........................................47
4.4. Reîncredinţarea minorilor. Condiţii.........................................................................................48
4.5. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Stare de nevoie determinată de incapacitatea de
muncă. Dovadă................................................................................................................................49
CONCLUZII......................................................................................................................................51
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................53

1
INTRODUCERE

În funcţie de contextul religios, precum şi de cel politic şi social, desfacerea căsătoriei a


cunoscut diferite reglementări, de la sistemul în care era interzisă, până la un sistem de drept în care
este asemănată cu o reziliere de contract.
În România, divorţul a cunoscut o reglementare foarte diversă de-a lungul timpului, începând
cu primele texte semnificative în domeniu, anume Codul lui Caragea şi Codul lui Calimach,
continuând cu Codul civil din 1865, reglementarea din timpul regimului comunist şi, în sfârşit,
Codul familiei modificat şi completat succesiv, ultima modificare fiind adusă prin Legea 202/2010
privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Familia este instituţia fundamentală a oricărei societăţi şi are la bază, potrivit Codului
familiei, căsătoria liber consimţită între soţi, iar relaţiile de familie sunt fundamentate pe prietenie şi
afecţiune reciprocă între membrii ei. Divorţul, ca metodă de desfacere a căsătoriei şi, prin urmare, de
scindare a familiei, cunoaşte, în literatura de specialitate, mai multe concepţii, în funcţie de temeiul
juridic, natura şi reglementarea motivelor de divorţ.
În ceea ce priveşte motivele de divorţ, acestea s-au schimbat o dată cu evoluţia divorţului şi
cu reglementarea legală a acestuia şi, în funcţie de motivele de divorţ acceptate de legiuitor s-au
conturat şi forme ale divorţului, după cum acesta se pronunţă din culpa unuia sau a ambilor soţi sau
prin acordul soţilor.
Despre aspectele menţionate vom discuta mai pe larg în primul capitol al lucrării de faţă.
Încheierea căsătoriei are consecinţe cu privire la raporturile personale şi patrimoniale dintre
soţi, în sensul naşterii unor drepturi şi obligaţii corelative între aceştia, deci, în consecinţă,
desfacerea căsătoriei va produce efecte asupra relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi.
După cum vom vedea în cele ce urmează, efectul cel mai semnificativ asupra relaţiilor
personale dintre soţi este încetarea calităţii de soţi, iar asupra relaţiilor patrimoniale efectul cel mai
important este cel al încetării comunităţii matrimoniale de bunuri şi împărţirea bunurilor comune.
Divorţul produce şi o serie de efecte subsidiare, cum ar fi cele referitoare la numele purtat după
desfacerea căsătoriei, stingerea obligaţiilor de coabitare, fidelitate şi sprijin moral, obligaţia de
contribuire la cheltuielile căsniciei, etc. De asemenea, desfacerea căsătoriei poate conduce la
instituirea unor noi obligaţii între cele două părţi, cum este obligaţia de întreţinere între foştii soţi.
În ceea ce priveşte raporturile dintre soţi şi copiii lor minori rezultaţi din căsătorie sau
asimilaţi acestei categorii, legiuitorul a urmărit în permanenţă ocrotirea minorului şi asigurarea
atingerii interesului suprem al acestuia. Divorţul produce efecte atât în planul relaţiilor personale
între soţi şi copiii lor minori, cât şi în planul relaţiilor patrimoniale dintre aceştia.
Un interes deosebit îl prezintă, în cazul divorţului, încredinţarea copiilor minori, respectiv
unuia dintre părinţi ori unei terţe persoane sau instituţii de ocrotire, în cazuri excepţionale, precum şi
modul în care părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul îşi va exercita drepturile şi obligaţiile
părinteşti.
În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra relaţiilor patrimoniale dintre părinţi şi
copii, prezintă interes stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere pe care o datorează părintele
căruia nu i-a fost încredinţat minorul copilului său, precum şi modul de plată a alocaţiei de stat
pentru copii. De asemenea, interesul suprem al minorului este şi criteriu de atribuire a beneficiului
contractului de locuinţă.
Despre efectele divorţului asupra relaţiilor dintre soţi şi copii lor minori, atât personale, cât şi
patrimoniale, vom discuta în capitolul III al prezentei lucrări.

2
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE DESPRE DIVORŢ

1.1. Reglementarea juridică a divorţului în dreptul român

Divorţul este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate. Fie că este
pronunţat la iniţiativa unuia dintre soţi, fie cu consimţământul ambilor soţi, divorţul stinge, la data
rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei, principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în
raporturile dintre soţi, în special efectele de natură personală. 1 De asemenea, efecte deosebit de
importante ale divorţului sunt cele ce privesc relaţiile dintre soţi şi copiii lor minori rezultaţi din
căsătorie, atunci când aceştia există.
În societatea contemporană, divorţul a devenit un fapt aproape banal, fiind din ce în ce mai
lesne acceptat, nu ca un eşec, ci ca posibilă soluţie.
Codul familiei consacră instituţia desfacerii căsătoriei în Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44,
dispoziţiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la
divorţ, art. 607-619.
În privinţa divorţului, Codul familiei şi Codul de procedură civilă au fost modificate printr-o
serie de acte normative, din care Legea nr.59/1993 2 şi Legea nr. 202/20103 aduc cele mai importante
schimbări.
Până la Legea 59/1993 divorţul era reglementat ca fiind o procedură excepţională, caracterul
excepţional fiind consacrat prin art. 37 alin. (2) care dispunea că se poate desface căsătoria „în
cazuri excepţionale”. În noua reglementare, art. 38 din Codul familiei este deosebit redactat,
deducându-se că desfacerea căsătoriei nu mai apare în cazuri deosebite.
În primul rând, noua redactare este de formă afirmativă textul arătând că instanţa de judecată
poate desface căsătoria prin divorţ atunci când..., spre deosebire de vechea reglementare care avea
caracter negativ, arătând că instanţa nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci când...
Apoi, condiţiile în care se poate desface căsătoria prin divorţ sunt mult mai permisiv
reglementate prin Legea nr. 59/1993. Astfel, se prevede că desfacerea căsătoriei poate avea loc
atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate si continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă”, faţă de reglementarea anterioară care statua că divorţul este
admisibil atunci când „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav
vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea”.
Divorţul se poate pronunţa si numai pe baza acordului ambilor soţi dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, fapt inadmisibil în reglementarea anterioară Legii nr. 59/1993, când se
considera că divorţul prin consimţământul mutual al soţilor nu este posibil.
Art. 38 alin. (2) din redactarea anterioară prevedea că temeinicia motivelor de divorţ se
apreciază ţinându-se cont de durata căsătoriei si interesele copiilor minori. În redactarea ulterioară se
păstrează interesul copiilor minori ca element de apreciere a temeiniciei motivelor de divorţ, însă nu
mai are relevanţă durata căsătoriei.
O altă modificare adusă de legea în discuţie priveşte posibilitatea oricăruia dintre soţi de a
cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei. În redactarea
anterioară s-a decis că alienaţia mintală cronică si debilitatea mintală cronică au putut fi invocate ca
motive temeinice de divorţ numai de soţul lezat de consecinţele maladiei ce afectează viaţa
conjugală, nu de către cel bolnav. De asemenea s-a considerat că existenţa unei boli grave incurabile
de care suferă unul dintre soţi si necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei
1
Emese Florian, 2006, „Curs universitar. Dreptul familiei”, editura C.H.Beck, Bucureşti, p.165
2
M.Of. nr. 177 din 26 iulie 1993
3
M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010

3
constituie motiv de divorţ pentru soţul reclamant care nu mai poate coabita cu soţul pârât bolnav,
datorită manifestărilor ulterioare ale bolii din ce în ce mai dese si care determină imposibilitatea
continuării căsătoriei pentru soţul reclamant4.
Aşadar, Legea 59/1993 schimbă caracterul excepţional al divorţului, acesta devenind un
mod, de altfel singurul, de desfacere a căsătoriei, bazându-se pe existenţa unor motive temeinice ce
au condus la destrămarea relaţiilor de familiei de aşa natură încât căsătoria nu mai poate continua. În
acest fel, reglementarea divorţului are la bază concepţia divorţului remediu şi mai puţin a divorţului
sancţiune. Această din urmă idee nu a fost părăsită în totalitate, întrucât, exceptând cazurile
prevăzute de lege, divorţul se pronunţă din culpa unuia dintre soţi ori chiar din culpa ambilor.
O modificare esenţială, de natură a sublinia transformarea divorţului într-o acţiune comună,
este adusă prin Legea nr. 202/2010, prin care se instituie divorţul în faţa notarului public.
Astfel, art. 38^1 alin.(1) prevede că „Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii
minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul
soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii”. Această modificare este de natură să
accelereze procesele de divorţ, atunci când soţii se înţeleg cu privire la toate problemele ce decurg
din această acţiune. De asemenea, se doreşte evitarea solicitării instanţelor de judecată cu apeluri la
hotărâri pronunţate în cauze ce nu ar trebui să ridice discuţii. Spre exemplu, este interesant să
analizăm problema numelui pe care îl va purta fiecare soţ după căsătorie. Astfel, dacă divorţul se
soluţionează pe cale judecătorească şi fostul soţ care la încheierea căsătoriei a preluat numele soţului
renunţă la acest nume la pronunţarea divorţului, el va avea posibilitatea de a ataca ulterior hotărârea
instanţei pentru capătul privind numele. În schimb, dacă divorţul se desfăşoară pe cale
administrativă sau notarială, fostul soţ nu are dreptul la nici o cale de atac asupra certificatului de
divorţ eliberat de notarul public sau de ofiţerul de stare civilă.
De asemenea, o modificare esenţială este adusă şi art. 38 alin.(1). În vechea reglementare se
arăta că divorţul se poate pronunţa doar pe baza acordului ambilor soţi, însă cu îndeplinirea
condiţiilor de a fi trecut cel puţin un an de la căsătorie şi să nu existe copii minori rezultaţi din
căsătorie. Noua reglementare prevede că „Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către
instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori
rezultaţi din căsătorie”.
În plus, noua reglementare prevede că notarul sau ofiţerul de stare civilă, după caz, atunci
când constată stăruinţa soţilor de a divorţa, eliberează certificatul de divorţ, fără a face vreo
menţiune cu privire la culpa soţilor.
Se conturează astfel o tendinţă a legiuitorului de a simplifica procedura divorţului, cu scopul
de a reduce numărul de cauze ce ajung în faţa instanţei judecătoreşti având în vedere că, atunci când
părţile se înţeleg, căsătoria (în sine, un contract) poate fi desfăcută amiabil, de comun acord,
asemeni oricărui alt contract civil.

1.2. Concepţii privind divorţul

După cum au susţinut unii autori din domeniu 5, concepţiile juridice despre divorţ se clasifică
în funcţie de următoarele criterii:
a) temeiul juridic al divorţului
b) natura motivelor de divorţ
c) reglementarea motivelor de divorţ.

4
Ion P. Filipescu, 1998, „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, Bucureşti, p. 221-222
5
Gabriela Lupşan, 2001, „Dreptul familiei”, editura Junimea, Iaşi, p.53

4
1.2.1. Concepţii bazate pe temeiul juridic al divorţului

Concepţia divorţului prin efectul voinţei soţilor


Această concepţie îşi are fundamentul în teoria contractuală asupra căsătoriei. Astfel,
căsătoria poate fi desfăcută fie prin voinţa unilaterală a oricăruia dintre soţi, fie prin voinţa lor
comună, asemănându-se din acest punct de vedere cu o reziliere de contract. Indiferent că divorţul se
pronunţă reţinându-se culpa unuia sau ambilor soţi, sau se pronunţă ca urmare a acordului soţilor,
desfacerea căsătoriei are întotdeauna la bază voinţa soţilor, căci nu se poate concepe ideea de divorţ
independent de voinţa celor doi soţi, acest caz fiind mai degrabă o declarare a nulităţii căsătoriei sau
anularea acesteia.
Prin Legea 202/2010 legiuitorul consacră această concepţie, instituind divorţul administrativ.
Căsătoria capătă astfel caracterele tot mai accentuate ale unui contract. Potrivit noii reglementări,
divorţul se poate pronunţa în faţa notarului sau a ofiţerului de stare civilă, atunci când nu există copii
minori rezultaţi din căsătorie sau asimilaţi acestei categorii şi indiferent de durata căsătoriei.
Desigur, se păstrează condiţia impusă de art. 38 alin. (2), anume ca nici unul dintre soţi să nu fie pus
sub interdicţie.
Concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti
În această concepţie, voinţa soţilor se rezumă la promovarea acţiunii de divorţ în justiţie,
rolul de soluţionare a desfacerii căsătoriei revenind instanţei de judecată. Astfel, chiar dacă soţii s-au
învoit să divorţeze, ori numai unul dintre ei cere divorţul din culpa celuilalt, se consideră că dreptul
soţilor este numai de a înainta acţiunea în faţa instanţei, fiind însărcinarea acesteia de a pronunţa
divorţul sau de a-l respinge, atunci când consideră că nu sunt motive temeinice pentru desfacerea
căsătoriei.
Din punct de vedere doctrinar, concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti a fost
consacrată în cadrul teoriei instituţionale asupra căsătoriei şi a teoriei căsătoriei-uniune.
Această concepţie este bazată pe ideea că, dacă la încheierea căsătoriei nu este suficientă
simpla manifestare de voinţă a soţilor, fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi, atunci nici la
desfacerea căsătoriei nu ar trebui să fie îndestulătoare voinţa soţilor.
Cu toate că legiuitorul prevede şi o nouă modalitate de desfacere a căsătoriei, pe cale
administrativă sau notarială, se arată că această modalitate este acceptabilă doar dacă nu există copii
minori rezultaţi din căsătorie. În această din urmă ipoteză, desfacerea căsătoriei se poate realiza doar
pe cale judiciară, astfel încât instanţa să poată aprecia dacă înţelegerea soţilor este în interesul
minorilor.
Concepţia mixtă prezintă două posibilităţi: fie regula este desfacerea căsătoriei prin efectul
voinţei părţilor şi, excepţional, prin efectul hotărârii judecătoreşti, fie regula este divorţul prin
efectul hotărârii judecătoreşti şi excepţia este divorţul prin efectul voinţei părţilor.
Codul familiei a adoptat concepţia mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin
efectul hotărârii judecătoreşti, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei şi,
prin excepţie, în cazurile limitativ prevăzute de lege, divorţul poate avea loc pe baza acordului de
voinţă al soţilor. Chiar şi în urma modificărilor aduse de Legea 202/2010, regula este dată de
divorţul prin efectul hotărârii judecătoreşti, cu toate că excepţia divorţului prin efectul voinţei
părţilor devine mult mai permisivă.

1.2.2. Concepţii ce au la bază natura motivelor de divorţ

În funcţie de natura motivelor de divorţ, după cum acestea sunt subiective ori obiective, de-a
lungul timpului s-au conturat trei concepţii privind divorţul:

5
- concepţia divorţului-sancţiune
- concepţia divorţului remediu
- concepţia mixtă.

Concepţia divorţului-sancţiune
Potrivit acestei concepţii, divorţul se pronunţă la cererea unuia dintre soţi ca o sancţiune
pentru conduita necorespunzătoare a celuilalt soţ. În literatura de specialitate s-a apreciat că divorţul
apare ca o sancţiune civilă, în legislaţiile în care relaţiile de familie sunt reglementate de dreptul
civil, sau de dreptul familiei, în sistemele de drept în care dreptul familiei este o ramură distinctă, la
baza lui stând ideea de culpă.6
Codul civil român din 1865 a consacrat concepţia divorţului-sancţiune prin enumerarea
motivelor de divorţ. Astfel, desfacerea căsătoriei devenise o procedură dificilă, îngreunată de
reglementarea limitativă a motivelor ce puteau fi invocate. Cu toate că legea prevedea şi
posibilitatea divorţului prin acordul soţilor, acesta era greu de obţinut, întrucât erau impuse multe
condiţii. De altfel, era necesară şi respectarea termenelor prevăzute de lege precum şi a altor
formalităţi ce îngreunau simţitor desfăşurarea divorţului.
Motivele care pot duce la desfacerea căsătoriei în cazul divorţului-sancţiune sunt numai cele
din culpă, ca abandonul, sau infidelitatea, în general cauze ce pot fi imputabile unuia sau chiar
ambilor soţi.
S-au exprimat păreri diferite în ceea ce priveşte vătămarea relaţiilor de căsătorie prin culpa
unuia dintre soţi. Într-o primă opinie, se consideră că motivele invocate în desfacerea căsătoriei,
doar din culpa unuia dintre soţi, trebuie să fie atât de grave încât să fi condus la deteriorarea
iremediabilă a relaţiilor dintre soţi şi la imposibilitatea continuării căsătoriei.
După altă părere, se consideră că este suficientă existenţa unei fapte culpabile săvârşite de
unul dintre soţi pentru pronunţarea divorţului, chiar şi atunci când există încă posibilitatea
continuării căsătoriei.
Este necesar să subliniem importanţa culpei unuia dintre soţi sau a ambilor soţi în efectele
divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Astfel, art. 41 alin. (4) din Codul familiei arată
că, atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta are dreptul la
întreţinere din partea fostului soţ doar timp de un an, în timp ce soţul inocent beneficiază de acest
drept pe întreaga durată a existenţei stării de necesitate, până la recăsătorire.
Instanţa de judecată respinge acţiunea de divorţ dacă, din administrarea mijloacelor de probă,
se reţine culpa exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a formulat o cerere reconvenţională.
Concepţia divorţului-remediu
Divorţul remediu este reglementat în Noul Cod de procedură civilă, în Cartea a VI-a, Titlul I,
Capitolul II, intitulat „Divorţul remediu”, acesta fiind împărţit în două secţiuni: divorţul prin acordul
soţilor şi divorţul din motive de sănătate.
Această concepţie este foarte permisivă, întrucât admite divorţul ori de câte ori se iveşte o
împrejurare care face imposibilă continuarea căsătoriei, neprezentând interes natura motivelor care
au determinat apariţia acelei situaţii. Pronunţarea divorţului în acest caz nu este condiţionată de
culpa vreunuia dintre soţi, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei, cel puţin pentru unul dintre
soţi. Astfel, divorţul pe motivul stării de sănătate a unuia dintre soţi ce face imposibil de continuat
căsătoria este un divorţ-remediu, întrucât nu se poate înregistra culpa niciunuia dintre soţi.
Divorţul este o soluţie, un remediu menit a pune capăt vieţii în comun a soţilor, devenită cu
neputinţă de continuat, fie din motive imputabile, fie din motive neimputabile soţilor. Astfel, se
poate vorbi chiar şi despre o simplă „nepotrivire de caracter” ca şi motiv de divorţ.

6
Gabriela Lupşan, op. cit., p.55

6
Concepţia mixtă reuneşte elemente din concepţia divorţului-sancţiune şi din concepţia
divorţului-remediu, cunoscând două variante: fie divorţul este reglementat ca o sancţiune şi numai
ca o excepţie poate fi şi un remediu, fie divorţul este întotdeauna un remediu, presupunând însă, de
cele mai multe ori, culpa unuia sau a ambilor soţi.
În reglementarea actuală a divorţului din ţara noastră a fost îmbrăţişată această concepţie,
desfacerea căsătoriei fiind considerată, în principal, un remediu. Din concepţia potrivit căreia
divorţul este o sancţiune, legiuitorul actual a păstrat parţial elementul culpei, arătând că divorţul
poate fi constatat din culpa unuia sau a ambilor soţi pentru motive temeinice. Totuşi, până la
modificările aduse de Legea 202/2010, concepţia divorţului remediu era îngrădită prin cele două
condiţii impuse soţilor pentru a putea divorţa de comun acord, anume cea privitoare la durata
minimă de un an a căsătoriei şi cea privind inexistenţa copiilor minori din căsătorie. Noua
reglementare înlătură cele două condiţii, arătând că divorţul prin acordul soţilor se poate pronunţa
„indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie”.

1.2.3. Concepţii ce au la bază reglementarea motivelor de divorţ

De-a lungul timpului, divorţul a cunoscut atât perioade de acceptare, cât şi perioade de
interzicere sau restrângere a cazurilor în care se permitea divorţul. Astfel, reglementările legale în
domeniu au fost şi sunt variate, în funcţie de o multitudine de factori de natură religioasă,
economică, politică, etc. Atunci când divorţul a fost acceptat ca modalitate de desfacere a căsătoriei,
condiţiile acestuia au cunoscut diferite situaţii. Astfel, fie motivele de divorţ au fost strict, limitativ
enumerate, aşa cum este şi cazul Codului civil din 1865, pentru a restrânge numărul divorţurilor, fie
au fost stabilite criterii în funcţie de care să se aprecieze motivele care ar putea fi temei de divorţ. De
cel mai multe ori, s-a ales o cale de mijloc, în special în epoca contemporană, fiind arătate unele
motive de divorţ în legislaţie, fără a fi enumerate exhaustiv, completându-le cu unele norme în
vederea aprecierii motivelor de divorţ de către instanţa judecătorească.
În literatura de specialitate s-au conturat trei concepţii7 din acest punct de vedere: a)
concepţia enumerării motivelor de divorţ, b) concepţia stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor
de divorţ şi c) concepţia mixtă8.
În primul sistem, motivele de divorţ sunt enumerate fie exhaustiv, fie doar exemplificativ, ori
chiar generic, urmând ca instanţa să le individualizeze. Un astfel de sistem a fost folosit în Codul
Caragea şi în Codul lui Calimach, unde motivele de divorţ erau strict enumerate. Codul civil din
1865 a adoptat concepţia bazată pe enumerarea motivelor de divorţ, prezentând exclusiv cauzele
care ar fi putut constitui temei de desfacere a căsătoriei. De asemenea, dispoziţiile referitoare la
desfacerea căsătoriei din timpul regimului comunist au adoptat această concepţie, divorţul fiind
reglementat ca un fapt extraordinar, la baza căruia trebuia să existe motive temeinice, determinate de
culpa exclusivă a unuia dintre soţi, motive ce să fi destrămat grav şi iremediabil relaţiile de
căsătorie. Această concepţie este în strânsă legătură cu concepţia divorţului-sancţiune, întrucât, de
vreme ce motivele de divorţ sunt limitativ enumerate de legiuitor, este de la sine înţeles că divorţul
este o sancţiune şi nu poate fi privit ca un remediu.
În a doua concepţie, legea nu precizează motivele de divorţ, ci doar anumite criterii în
funcţie de care instanţele judecătoreşti vor aprecia dacă împrejurările invocate de părţi pot fi
considerate motive de divorţ. Această concepţie este mult mai permisivă, întrucât gravitatea
motivelor de divorţ trebuie apreciată şi în funcţie de particularităţile fiecărui caz. Spre exemplu,
faptul că soţii nu au un domiciliu conjugal comun poate constitui motiv temeinic de divorţ, însă

7
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, 2009, „Dreptul familiei – ediţia 6”, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, p. 141
8
Gabriela Lupşan, op. cit., p.56

7
poate să nu aibă nici o importanţă atunci când soţii au convenit să nu locuiască împreună şă
destrămarea relaţiilor de familie este urmarea unor alte cauze.
Cea de-a treia concepţie, mixtă, presupune precizarea criteriilor de apreciere a motivelor de
divorţ, dar şi enumerarea exemplificativă a unora dintre ele.
Codul familiei, cu modificările ulterioare, a adoptat concepţia stabilirii criteriilor de
apreciere a motivelor de divorţ. Art. 37 alin.(2) lit. b din Codul familiei prevede că divorţul poate
avea loc „atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”, lăsând la aprecierea instanţei gravitatea motivelor
invocate şi dacă acestea au dus la imposibilitatea continuării convieţuirii celor doi soţi.

1.3. Privire asupra motivelor de divorţ

1.3.1. Scurt istoric

Instituţia juridică a divorţului a fost reglementată încă din cele mai vechi timpuri, fiind
cunoscută de aproape toate legislaţiile antice. Evoluţia divorţului a fost considerabil dependentă de
concepţiile filosofice, religioase şi morale din anumite perioade istorice. Sub acest aspect, evoluţia
divorţului în societatea noastră nu se abate; de la un divorţ monolitic, bazat exclusiv pe culpa unuia
dintre soţi sau a ambilor soţi, într-o procedură complicată şi doar pentru cazuri excepţionale, s-a
ajuns la o pluralitate de divorţuri, inclusiv la posibilitatea divorţului prin acordul soţilor „pe cale
administrativă”. În literatura de specialitate s-au iscat controverse privind această nouă modalitate de
divorţ, fiind considerată o măsură excesivă.9
China este considerată a avea cea mai veche legislaţie în domeniu, consacrând ca motiv de
divorţ chiar şi simplul fapt ca femeia să nu fi plăcut rudelor soţului. În India, divorţul era admis în
caz de adulter precum şi tentativă de omor împotriva soţului. De asemenea, femeia putea cere
divorţul dacă soţul era criminal sau după o absenţă îndelungată a acestuia de la domiciliu. În Persia,
divorţul era permis, ba chiar era obligatoriu în cazul în care femeia era sterilă.
Legislaţia din Egipt permitea desfacerea căsătoriei tuturor claselor sociale, cu excepţia celei
preoţeşti. În schimb, în dreptul roman această instituţie juridică nu era reglementată, primul divorţ
având ca motiv sterilitatea femeii.
În Italia, divorţul este admis abia în 1970, în urma unui referendum în care 59% dintre
participanţi au aprobat Legea Fortuna-Bastini. Curtea Constituţională a declarat legea
constituţională, în pofida opoziţiei cercurilor clericale. Aplicarea acestei legi devine posibilă abia în
1974, în urma unui referendum organizat în luna mai, însă actul a fost denumit „disoluţia
căsătoriei”10.
În Austria, legislaţia de bază era constituită de un cod civil general, cu puternice influenţe
catolice până le cel de-al doilea război mondial. Conform art. 115, divorţul era permis doar
necatolicilor şi pentru motive grave, apreciate conform propriilor concepţii religioase.
În legislaţia israeliană s-a conturat o modernizare interesantă a tradiţiilor şi a concepţiilor
religioase privind divorţul. Astfel, tradiţia excludea divorţul din competenţa instanţelor judiciare,
considerându-l o problemă privată prin care soţul remite soţiei un act de separare. Instanţele intervin
doar în caz de neînţelegeri, însă nu pentru a hotărî despărţirea, ci pentru a obliga părţile să remită şi

9
Prof.univ.cons.dr. Ion Deleanu, „Divorţul – în ambianţa prevederilor Proiectului Codului de procedură civilă”, revista
Pandectele Române, nr. 4/2010, p. 22
10
Adrian Pricopi, 2004, „Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 146

8
să primească actul. Înalta Curte Rabinică a ameninţat cu închisoarea, printr-o decizie din iulie
200211, pe o soţie care a refuzat acordul la divorţul intentat de soţ.
În vechiul drept românesc divorţul era cunoscut şi a fost admis atât de Codul lui Matei
Basarab şi Vasile Lupu, cât şi de Codul Caragea şi Codul Calimach. În Ţara Românească, prima
reglementare legală a căsătoriei, divorţului şi a motivelor de divorţ este cuprinsă în Codul Caragea,
în capitolul XVI. Motivele de divorţ sunt expres prevăzute de lege, printre acestea enumerându-se:
voinţa soţilor de a se călugări; bărbatul dovedeşte că femeia nu a fost fecioară la încheierea
căsătoriei; când ambii soţi doresc să divorţeze şi stăruie în acest fapt timp de trei ani, etc.12.
În aceeaşi perioadă, în Moldova apare Codul Calimach, care reglementează prin Capitolul al
doilea tot ce ţine de logodnă, căsătorie şi desfacerea ei. De asemenea, motivele de căsătorie sunt
enumerate expres, distingând după cum pot fi invocate de către femeie sau de către bărbat. Dintre
motivele ce puteau fi invocate de bărbat, amintim participarea soţiei la spectacole de teatru sau alte
petreceri fără consimţământul soţului, pruncuciderea sau avortul săvârşite cu vinovăţie, etc. Femeia
putea susţine ca motiv de divorţ condamnarea soţului pentru o crimă capitală, căderea în patima
beţiei a soţului, etc.13.
Codul civil român din 1865 prevede ca motive de divorţ adulterul, cruzimile ori insultele
grave ale unui dintre soţi contra celuilalt, condamnarea la muncă silnică sau recluziune a unuia
dintre soţi ori atentatul la viaţă al unuia dintre soţi contra celuilalt. De asemenea, este reglementat şi
divorţul prin acordul părţilor, impunându-se însă o serie de condiţii.
În perioada comunistă, divorţul era acceptat doar în cazuri excepţionale, atunci când
“datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate,
încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea.” Astfel, divorţul
era acordat în destul de puţine cauze şi cu mari dificultăţi, ceea ce au menţinut mai multe stări
conflictuale, cu consecinţe negative. În doctrină s-a arătat că, în situaţiile în care relaţiile dintre soţi
se deteriorau grav, făcând imposibilă convieţuirea, căsătoria nu mai trebuie menţinută: „Când, prin
urmare, justiţia constată că credinţa ce şi-o datoresc soţii nemaiexistând, căsătoria a devenit o
situaţie necinstită din dosul căreia se ascund relaţii ilicite, sau că legătura sufletească dintre soţi,
nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreţ, aversiune şi relaţii ostile, nu e în interesul nici al
copiilor, nici al familiei, nici al societăţii de a se impune menţinerea unei situaţii legale care nu mai
corespunde realităţii”14. Însă drumul până la demonstrarea gravităţii motivelor de divorţ şi la
imposibilitatea refacerii relaţiilor de căsătorie era anevoios, atât din cauza ratei mici de
admisibilitate a cererilor de divorţ introduse, cât şi din cauza procedurii îngreunate, prin care se
instituiau numeroase termene de împăcare, precum şi de aspectul financiar pe care îl presupunea
introducerea unei cereri de divorţ.

1.3.2. Motive de divorţ în legislaţia actuală

În doctrină s-a arătat că prin motive de divorţ se înţeleg cauzele ce stau la baza divorţului la
iniţiativa unuia dintre soţi. Nu trebuie să înţelegem că în cazul divorţului pe baza acordului dintre
soţi nu există motive reale, ci faptul că, atunci când soţii sunt de comun acord să divorţeze, în
hotărârea de divorţ nu va fi reţinută culpa nici unuia dintre ei şi, astfel, nu interesează cauzele ce au
stat la baza deciziei de a divorţa.
Proiectul Codului civil reglementează, sub titlul de „motivele de divorţ”, prin art. 388,
situaţiile când poate avea loc divorţul, astfel: a) prin acordul soţilor, b) când, existând motive
11
Ibidem, p.148
12
Roxana Maria Trif, 2007, „Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor”, Editura
Hamangiu, Bucureşti, p. 44
13
Ibidem, p. 47
14
Matei B. Cantacuzino, 1998, „Elementele dreptului civil”, Editura All, Bucureşti, p.673

9
temeinice, reporturile dintre soţi sunt iremediabil vătămate şi căsătoria nu mai poate continua, c) la
cererea unuia dintre soţi ce urmează unei separări în fapt mai mare de cinci ani, d) la cererea
oricăruia dintre soţi dacă starea de sănătate a unuia din ei face imposibilă continuarea căsătoriei.
Unii autori de specialitate sunt reticenţi în ceea ce priveşte această clasificare a motivelor de
divorţ, arătându-se că, mai curând, această enumerare este una a „formelor” de divorţ, „bunăoară,
divorţul prin acordul soţilor nu poate fi considerat un motiv de divorţ, ci eventual o formă a
acestuia.”15
În continuare vom prezenta atât motivele desfacerii căsătoriei din culpa unui soţ, cât şi
divorţul prin acordul părţilor, precum şi divorţul ca urmare a cererii acceptate de către pârât, în
lumina reglementărilor noului Cod civil.

Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi


Codul familiei prevede, prin art.37 alin.(2) lit. b, cu modificările aduse de Legea 202/2010 că
divorţul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt
grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Legea nu prevede expres motivele de
divorţ, însă acestea s-au conturat de-a lungul timpului în literatura de specialitate şi în practică.
Astfel, printre motivele de divorţ putem exemplifica, fără a fi limitativi: adulterul, violenţa fizică sau
psihică asupra unuia dintre soţi, lipsa unor relaţii specifice căsătoriei, separaţia în fapt a soţilor, etc.
Astfel, motivele de natură să ducă la desfacerea căsătoriei pot fi atât de natură subiectivă,
fondate pe conduita culpabilă a unuia dintre soţi, cât şi de natură obiectivă, determinată de starea
sănătăţii soţilor care face imposibilă continuarea căsătoriei.16
Motivele de divorţ vor fi considerate temeinice atunci când ele sunt reale şi de natură să
producă consecinţele prevăzute de lege, potrivit art. 37, alin. (2) lit. b, adică să fi condus la
vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
Motivele temeinice ce justifică desfacerea căsătoriei trebuie să fie imputabile soţului pârât
sau ambilor soţi. Culpa exclusivă a reclamantului nu justifică prin ea însăşi pronunţarea divorţului.
Într-o asemenea situaţie nu mai este îndeplinită condiţia de a nu mai fi posibilă continuarea
căsătoriei pentru motive temeinice, deoarece faptele nelegale şi cele contrare regulilor bunelor
moravuri nu pot constitui motive temeinice pentru cel care le-a săvârşit.
Printre cauzele de natură subiectivă invocate de soţi pentru desfacerea căsătoriei, în practica
judecătorească au fost considerate ca fiind motive temeinice, spre exemplu, despărţirea în fapt cu
caracter definitiv, infidelitatea, părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, etc.
În ceea ce priveşte despărţirea în fapt a soţilor, pentru ca acesta să constituie motiv de divorţ,
se cer a fi împlinite trei condiţii: separarea în fapt a soţilor, o durată minimă a separării şi asumarea
de către reclamant a responsabilităţii pentru eşecul căsătoriei. Separarea în fapt a soţilor nu trebuie
privită exclusiv prin lipsa unui domiciliu conjugal comun al acestora, întrucât soţii pot hotărî de
comun acord să locuiască separat şi să menţină, totuşi, relaţii de căsătorie normale. Această separare
în fapt poate fi privită şi ca dezinteres total şi reciproc al unuia faţă de celălalt, lipsa oricărui suport
material şi afectiv între soţi, în completare cu lipsa domiciliului conjugal. Durata minimă a separării
în fapt a soţilor nu este nici un termen de decădere, nici de prescripţie, ci doar o condiţie temporală
pe baza căreia instanţa poate aprecia că posibilitatea de refacere a relaţiilor de căsătorie nu există,
astfel că divorţul îşi are justificare. Apoi, soţul reclamant trebuie să-şi asume vina pentru
destrămarea căsătoriei. În acest context, calitatea de „pârât” a celuilalt soţ este doar formală, întrucât
nu i se poate imputa acestuia culpa soţului său. În proces este esenţială atitudinea soţului inocent.
Astfel, dacă acesta este de acord cu divorţul, desfacerea căsătoriei se va pronunţa fără a se face nici

15
Prof.univ.cons.dr. Ion Deleanu, „Divorţul – în ambianţa prevederilor Proiectului Codului de procedură civilă”, revista
Pandectele Române, nr. 4/2010, p. 23
16
D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, 2006, „Dreptul familiei”, editura C.H.Beck, Bucureşti, pp.162

10
o menţiune cu privire la culpa părţilor. Dacă, însă, soţul inocent nu este de acord cu divorţul, acesta
se va pronunţa din culpa soţului reclamant.
Motivele ce conduc la desfacerea căsătoriei de natură obiectivă există independent de
conduita soţilor şi privesc starea de sănătate a acestora. Astfel, Codul familiei prevede prin art. 37,
alin.(2), lit. c că divorţul poate avea loc „la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei”.
Întrucât legislaţia nu face referire la natura afecţiunilor ce pot deveni motive de divorţ, în
literatura de specialitate17 s-a formulat concluzia că afecţiunile pot fi de natură fizică, organică, ori
psihică. Afecţiunile trebuie să fie severe şi de o anumită intensitate pentru a face imposibilă
continuarea căsătoriei. Căsătoria încheiată de alienatul mintal precum şi de cel lipsit vremelnic de
facultăţile mintale este lovită de nulitate absolută. Dacă cererea de divorţ este fondată pe apariţia,
după căsătorie, a unei boli mintale, aceasta va fi admisibilă.
Indiferent că sunt de natură subiectivă sau obiectivă, motivele arătate de soţi vor putea
constitui temei al desfacerii căsătoriei doar dacă ele au afectat exclusiv relaţiile dintre soţi. Orice alte
neînţelegeri ale unui soţ cu rudele celuilalt soţ nu sunt relevante pentru a conduce la desfacerea
căsătoriei.18
Dacă ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, instanţa de judecată va
pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi.
Vinovăţia sau culpa soţului ori soţilor în desfacerea căsătoriei prezintă interes, legea stabilind
în funcţie de aceasta unele consecinţe juridice, cum ar fi: suportarea cheltuielilor de judecată
ocazionate de procesul de divorţ, revocarea donaţiilor, beneficiul dreptului la întreţinere, etc.
Astfel, dacă divorţul s-a pronunţat din vina exclusivă a unuia dintre soţi, acest soţ nu va avea
drept la întreţinere din partea fostului soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, aşa cum se
arată în art. 41 alin. (4) din Codul familiei, la împlinirea termenului dreptul său stingându-se.
Obligaţia aceluiaşi fost soţ de a da întreţinere fostului său soţ se menţine şi poate fi valorificată
oricând, stingându-se, în raporturile dintre ei, prin recăsătorirea beneficiarului întreţinerii. Divorţul
din vina ambilor soţi asigură fiecăruia dintre foştii soţi un drept la întreţinere pe toată durata stării de
nevoie în care s-ar afla datorită incapacităţii de a munci survenită în timpul căsătoriei, anterior
căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei şi dintr-o împrejurare în legătură cu
căsătoria, dreptul la întreţinere încetând prin recăsătorirea creditorului întreţinerii. Dacă, în timpul
căsătoriei, soţii şi-au făcut unul altuia donaţii, soţul inocent în desfacerea căsătoriei poate cere
revocarea donaţiei făcute soţului ce poartă culpă divorţului, pe motiv de ingratitudine.
Culpa unuia dintre soţi poate constitui criteriu de preferinţă în favoarea celuilalt la atribuirea
locuinţei comune. Acest fapt este operabil în situaţia în care nu există copii minori rezultaţi din
căsătorie şi soţul ce poartă culpa divorţului nu se află în stare de necesitate şi are posibilităţi de a-şi
asigura o locuinţă, precum şi dacă locuinţa comună nu este proprietatea personală a celui ce poartă
culpa desfacerii căsătoriei. Atunci când locuinţa este bun comun şi există copii minori rezultaţi din
căsătorie, care au fost încredinţaţi în urma divorţului părintelui din a cărui culpă se pronunţă
desfacerea căsătoriei, la atribuirea locuinţei comune va fi preferenţiat părintele în a cărui grijă se află
minorul, luându-se în considerare interesul suprem al copilului.
Vinovăţia soţilor nu are consecinţe directe asupra partajării bunurilor comune, cotele
cuvenite fiecărui devălmaş stabilindu-se potrivit contribuţiei reale, efective la dobândirea bunurilor
comunitare.19 Dacă unul dintre soţi a distrus ori a sustras ori a înstrăinat o parte din bunurile
comune, cota ce-i revine va fi stabilită diferenţiat, luându-se în calcul aportul său la masa comună de
bunuri, precum şi măsura în care a conduita sa a condus la micşorarea masei comune de bunuri.

17
Emese Florian, op.cit, pp.172-173
18
D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, op.cit., p. 164
19
Emese Florian, op.cit, p.172

11
Încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau, în cazuri
deosebite, unei terţe persoane, va fi soluţionată ţinându-se seama exclusiv de interesul copilului,
custodia acestuia putând fi acordată chiar şi soţului din a cărui culpă exclusivă se desface căsătoria,
atunci când se arată că acest fapt este în interesul copiilor. Culpa dovedită a unuia dintre soţi poate
prezenta interes si atunci când există liberalităţi făcute între soţi. Astfel, donaţiile între soţi sunt
revocabile în condiţiile dreptului comun, deci hotărârea de divorţ prin care s-ar indica culpa
exclusivă a unuia dintre soţi ar putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii.
Dacă instanţa apreciază că motivele invocate în cererea de divorţ nu sunt suficiente pentru
desfacerea căsătoriei, aceasta respinge cererea de divorţ ca nefondată. Soţul căruia i-a fost respins
acţiunea de divorţ poate formula una nouă ulterior, prin invocarea unor motive ivite după
respingerea primei cereri de divorţ. În acest context, întrucât divorţul nu se rezumă doar la existenţa
motivelor temeinice, ci şi la imposibilitatea continuării căsătoriei, noile motive invocate pot fi
asociate cu cele anterioare, constituind astfel un ansamblu de împrejurări de natură să conducă la
imposibilitatea continuării căsătoriei.
La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se pronunţă desfacerea căsătoriei nu se va
motiva, după cum prevede Codul de procedură civilă, în art. 617 alin.(2), însă instanţa este obligată
să statueze cu privire la culpa soţilor.
Instanţa judecătorească va aprecia dacă menţinerea căsătoriei mai este sau posibilă, ţinând
seama de natura şi gravitatea motivelor de fapt invocate, de măsura în care acestea au afectat
convieţuirea soţilor, precum şi de orice alte aspecte ce prezintă interes în rezolvarea cauzei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor


Codul civil din 1865 reglementa divorţul prin acordul soţilor prin art. 254 – 276, instituind o
serie de condiţii în sarcina celor doi soţi pentru a le fi admisă cererea de divorţ prin consimţământ
mutual. În primul rând, legiuitorul a arătat cp o astfel de cerere nu va fi admisibilă dacă bărbatul are
mai puţin de 25 de ani iar femeia mai puţin de 21 de ani, precum şi atunci când nu au trecut încă doi
ani de la încheierea căsătoriei. Apoi, prin art. 256 se arată că divorţul prin acordul soţilor nu mai este
acceptat după trecerea a 20 de ani de căsătorie, precum nici atunci când femeia are vârsta de peste
45 de ani., iar art. 257 instituie regula potrivit căreia consimţământul soţilor la divorţ nu este
suficient dacă nu a fost întărit de acordul părinţilor ori a descendenţilor, aşa cum prevede art. 131,
132 şi 133 referitoare la consimţământul părinţilor la încheierea căsătoriei.
Codul familiei, prin art. 38 alin. (1), aşa cum a fost modificat prin Legea 202/2010, arată că
„divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata
căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie”. Aşadar, atât timp cât
soţii sunt de comun acord să procedeze la desfacerea căsătoriei, ei nu trebuie să expună eventualele
motive.
Înainte de modificarea legislativă adusă de Legea 202/2010, art. 38 alin. (2) din Codul
familiei prevedea că divorţul poate avea loc cu acordul ambilor soţi dacă erau îndeplinite cumulativ
următoarele două condiţii: a) durata minimă de un an a căsătoriei a cărei desfacere se cere;
b)inexistenţa copiilor minori rezultaţi din căsătorie. La aceste două condiţii prevăzute expres de
lege, se adaugă una subînţeleasă, şi anume consimţământul valabil exprimat al soţilor că sunt de
acord să divorţeze.
Durata minimă de un an a căsătoriei are semnificaţia unei duble condiţii: pe de o parte,
instanţa nu poate desface căsătoria înainte de trecerea termenului prevăzut de Codul familiei, iar pe
de altă parte, dreptul soţilor de a solicita constatarea acordului lor în sensul divorţului nefiind actual,
ei nu vor putea pretinde o asemenea hotărâre judecătorească. Termenul de un an se verifică în raport
cu data cererii de divorţ, astfel că acordul soţilor poate interveni şi anterior împlinirii lui, însă va fi
valorificat doar după depăşirea termenului.

12
În legătură cu modalitatea de calcul a termenului, luând în considerare că acesta nu este nici
termen de prescripţie si nici de decădere, s-a considerat, în literatura de specialitate 20, că acesta se va
calcula pe zile întregi. Astfel, ziua de încheiere a căsătoriei nu intră în calcul, ziua de împlinire se
calculează, însă termenul se socoteşte împlinit după trecerea acelei zile, cu menţiunea că sărbătorile
legale intră în calculul termenului.
În privinţa condiţiei de a nu exista copii minori este evident că legiuitorul a avut în vedere
doar copiii minori şi în viaţă, rezultaţi din căsătoria a cărei desfacere se cere. Copiii deveniţi majori,
precum şi copiii rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară a unuia dintre soţi sau din afara căsătoriei, nu
împiedică divorţul.
În literatură21 s-a formulat o întrebare corect întemeiată: dacă există o fiică a soţilor care s-a
căsătorit înainte de majorat, dobândind capacitatea deplină de exerciţiu, până la data la care ar urma
să se introducă acţiunea de divorţ, este posibilă introducerea acesteia? Acelaşi autor a precizat că, în
conformitate cu redactarea textului legal, răspunsul este negativ, întrucât capacitatea deplină de
exerciţiu nu este acelaşi lucru cu majoratul, cu toate că de cele mai multe ori acestea se suprapun.
Înlăturarea acestor două condiţii din noua reglementare este de natură a simplifica procedura
de divorţ în acele cazuri în care soţii sunt pe deplin hotărâţi a divorţa şi nu au divergenţe privind
efectele divorţului. În plus, scoaterea acestor două condiţii pentru desfacerea căsătoriei prin acordul
soţilor este de natură să înlăture unele întrebări din literatura de specialitate cu privire la condiţia
minorilor. Astfel, s-a pus problema dacă minorul conceput dar nenăscut cade sub incidenţa cerinţei. 22
S-a argumentat că răspunsul ar fi pozitiv, dacă se ţine cont de faptul că drepturile copilului sunt
recunoscute încă din momentul concepţiei, însă numai dacă se naşte viu. Însă, în contradictoriu, se
arată că acest drept al copilului este condiţionat de naşterea sa în viaţă, deci soluţia respingerii
cererii de divorţ întemeiată pe un eveniment incert şi viitor ar fi amendabilă.
De asemenea, legiuitorul a introdus, prin art. 38^1 alin. (1) posibilitatea soţilor ca, atunci
când sunt de acord întru totul cu desfacerea căsătoriei şi nu există copii minori născuţi din căsătorie
sau adoptaţi, să poată divorţa în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului, după caz, eliberându-li-
se un certificat de divorţ.
Putem sublinia din textul menţionat grija legiuitorului faţă de interesul suprem al copilului
minor. Astfel, dacă ar exista copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, soţii nu ar putea divorţa
într-o manieră atât de simplă, chiar dacă s-ar fi pus de acord cu toate condiţiile desfacerii căsătoriei.
În această situaţie, cauza ar fi judecată doar în faţa instanţei, pentru a se asigura certitudinea că
înţelegerea părţilor este în interesul minorului.
Art. 38^2 alin.(2), introdus prin Legea 202/2010, prevede că „ofiţerul de stare civilă sau
notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a
cererii de divorţ”. Deci, cu toate că procedura divorţului a fost considerabil modificată, legiuitorul a
păstrat grija faţă de menţinerea instituţiei căsătoriei, instituind un termen de gândire pentru soţii ce
vor să divorţeze. De asemenea, atunci când notarul sau ofiţerul de stare civilă în faţa căruia s-a făcut
cererea de divorţ constată că soţii sunt indecişi în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei sau că nu s-
au înţeles cu privire la unele aspecte privind partajul, purtarea numelui după divorţ, poate fie să
acorde un termen de gândire celor doi soţi, fie să refuze să certifice divorţul, în acest ultim caz
urmând ca divorţul să se desfăşoare în faţa instanţei de judecată.
Proiectul Codului civil prevede două forme ale divorţului prin acordul soţilor, şi anume:
a)divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară şi b) divorţul prin acordul soţilor pe cale
administrativă.
Aşadar, se arată că, dacă soţii s-au înţeles cu privire la divorţ, însă există copii minori născuţi
din căsătorie sau adoptaţi, desfacerea căsătoriei va fi pe cale judiciară, astfel încât instanţa să
20
Ion P. Filipescu, op. cit., p. 222
21
Ibidem, p. 223
22
Emese Florian, op. cit., p.176

13
aprecieze dacă înţelegerea soţilor este şi în interesul minorilor. Această soluţie s-a impus întrucât nu
întotdeauna cele mai bune decizii pentru soţi sunt şi în interesul minorului, cum ar fi stabilirea
pensiei de întreţinere datorată minorului de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat, în privinţa
căreia părinţii se pot pune de acord fără a lua în considerare necesităţile reale ale copilului.
Pe de altă parte, dacă soţii s-au pus de acord asupra divorţului şi nu au copii rezultaţi din
căsătorie ori adoptaţi, desfacerea căsătoriei poate fi constatată de ofiţerul de stare civilă de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, care le va elibera un certificat de divorţ.

Desfacerea căsătoriei ca urmare a cererii acceptate de către pârât


Art. 373 lit. a din noul Cod civil, precum şi art. 899 din noul Cod de procedură civilă
reglementează o formă aparte de divorţ, realizabilă într-o procedură mixtă: contencioasă şi
necontencioasă. Astfel, art. 899 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă prevede: „când cererea de
divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea
vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul, fără a cerceta
temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”, iar
alin. (3) al aceluiaşi art. arată că „dacă reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în
condiţiile alin. (1), cererea va fi soluţionată potrivit art. 901”.
Acest tip de divorţ îmbină elemente aplicabile atât divorţului din culpă, cât şi divorţului prin
acordul părţilor23. Procedura debutează prin cererea de divorţ întemeiată pe culpa soţului pârât,
arătându-se motivele de divorţ şi probele pe care acestea se sprijină. Ea se poate însă transforma
într-o procedură necontencioasă, prin acceptarea de către pârât a cererii reclamantului. Acceptarea
soţului reclamant poate fi pură şi simplă, sau cu rezerve şi condiţii, situaţii în care procedura se va
derula precum într-un divorţ contencios. Rezervele pârâtului nu trebuie să semnifice refuzul acestuia
de a divorţa, ci contrapropuneri susceptibile de negociere cât priveşte modul de rezolvare a unor
cereri accesorii.
Dacă acceptarea pârâtului este liberă şi neviciată şi dacă reclamantul este de acord, instanţa
pronunţă divorţul fără nici o menţiune cu privire la culpa unuia dintre soţi. În caz contrar, procedura
divorţului continuă aşa cum a fost deschisă.
În ceea ce priveşte acordul reclamantului, trebuie să avem în vedere că acesta este pus în
situaţia de a renunţa la cererea de divorţ din culpa pârâtului şi să accepte un nou tip de divorţ, propus
de pârât, care face abstracţie de orice vinovăţie în desfacerea căsătoriei. Acest mod de divorţ poate
avea consecinţe nedorite de reclamant în ceea ce priveşte raporturile sale personale şi patrimoniale
cu fostul soţ.

CAPITOLUL II. EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA


RAPORTURILE DINTRE SOŢI

La încheierea căsătoriei, se nasc între cei doi soţi o serie de drepturi şi obligaţii reciproce,
acestea subzistând pe toată durata căsniciei. În principiu, toate aceste raporturi se sting o dată cu
desfacerea căsătoriei, întrucât încetează calitatea de soţi.

23
Prof. univ. cons.dr. Ion Deleanu, „Divorţul – în ambianţa prevederilor Proiectului Codului de procedură civilă”, revista
Pandectele Române, nr. 4/2010, p. 37

14
Trebuie subliniat faptul că divorţul produce efecte doar pentru viitor, indiferent de natura
acestora: personale ori patrimoniale. De exemplu, în cazul divorţului în care femeia este minoră,
aceasta nu va pierde capacitatea de exerciţiu obţinută prin căsătorie.
De altfel, neretroactivitatea efectelor desfacerii căsătorii rezultă şi din însuşi starea civilă a
foştilor soţi, aceştia neavând, în urma desfacerii căsătoriei, statutul de necăsătoriţi, ci acel de
divorţaţi. Acest aspect este unul din principalii factori care deosebesc desfacerea căsătoriei de
instituţia desfiinţării căsătoriei.

2.1. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre soţi

Desfacerea căsătoriei produce o serie de efecte privind relaţiile personale dintre soţi, cum ar
fi cele referitoare la obligaţia de sprijin moral, de coabitare ori cu privire la numele foştilor soţi.
Aceste consecinţe se produc doar pentru viitor şi, în unele cazuri, pot să nu existe (spre exemplu,
când fostul soţ păstrează numele din căsătorie, în urma înţelegerii cu celălalt soţ, fără a fi nevoie de
intervenţia instanţei).
Prima urmare a divorţului şi poate cea mai importantă este încetarea calităţii de soţi şi, odată
cu aceasta, a tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din căsătorie.

2.1.1. Efectele divorţului cu privire la calitatea de soţ

Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii de divorţ


încetează calitatea de soţi, toate obligaţiile şi drepturile reciproce ale acestora stingându-se.
Obligaţiile cu caracter personal impuse soţilor au scopul de a asigura armonia vieţii lor
comune, fără a restrânge însă libertăţile personale. Codul familiei prevede, prin art.26 că „soţii
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”, consacrând principiul libertăţii persoanei
şi al egalităţii dintre bărbat şi femeie.
Codul civil din 1865 a consacrat drepturile şi obligaţiile reciproce ale soţilor în Cap. 6
„Despre drepturile şi datoriele respective ale soţiloru”. Astfel, art. 194 prevede că soţii sunt datori
reciproc la fidelitate, precum şi sprijin moral şi material deopotrivă: „Soţii îşi datorescu unul altuia
credinţă, sprijinu şi ajutor”. Apoi, în art. 195 se arată că soţia are obligaţia de a fi ascultătoare faţă de
bărbat, iar bărbatul are îndatorirea de a oferi „protecţiune” soţiei. În acest mod, legiuitorul din 1865
a stabilit concret care sunt efectele de ordin personal ale căsătoriei.
În prezent, drepturile şi obligaţiile corelative ce decurg din încheierea căsătoriei nu sunt
reglementate concret, însă Codul familiei precizează prin art.2 că soţii îşi datorează unul altuia
sprijin moral, ca urmare a prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază căsătoria lor.
Legiuitorul nu prevede explicit obligaţia de a locui împreună ce revine soţilor, aceasta
deducându-se indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, art. 100 din Codul
familiei stabileşte că minorul locuieşte la părinţii săi. Pe de altă parte, familia presupune ducerea
vieţii în comun, deci convieţuirea soţilor, realizabilă în cele mai bune condiţii atunci când soţii
locuiesc împreună. Astfel, se consideră că obligaţia soţilor de a coabita decurge din însuşi scopul
căsătoriei.
Noul Cod civil prevede expres, în art. 309 alin. (2) că soţii „au îndatorirea de a locui
împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat”.
Obligaţia de fidelitate dintre soţi constă în îndatorirea acestora de a nu avea relaţii sexuale cu
alte persoane, nici ocazional şi nici permanent. Această îndatorire nu este expres prevăzută de
legiuitor, însă se consideră a fi o consecinţă firească a căsătoriei, la fel cum sunt îndatoririle
conjugale ale soţilor. Caracterul juridic al obligaţiei de fidelitate rezultă din prevederile referitoare la
15
paternitate. Astfel, prezumţia paternităţii se instituie în favoarea copilului născut sau conceput în
timpul căsătoriei şi este bazată pe ideea respectării obligaţiei de fidelitate dintre soţi. În ceea ce
priveşte obligaţiile conjugale trebuie să menţionăm că acestea există indiferent dacă soţii au un
domiciliu comun sau nu şi rezultă din însuşi scopul căsătoriei, neîndeplinirea acestora putând
constitui motiv temeinic de divorţ. Noul Cod civil prevede expres, prin art. 309 alin. (1) că „soţii îşi
datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral”.
Efectele divorţului asupra acestor îndatoriri personale ale soţilor nu au reglementare juridică,
la data pronunţării divorţului considerându-se a fi de la sine înţeles că foştii soţi nu mai sunt ţinuţi să
respecte aceste obligaţii.
Fiecare dintre soţi se poate recăsători cu o altă persoană, ori se pot recăsători împreună.
Această ultimă posibilitate este relativ nouă în sistemul nostru de drept, art. 277 din Codul
civil interzicând recăsătorirea foştilor soţi împreună. De asemenea, art. 278 din Codul civil dispunea
că femeia divorţată nu se putea recăsători timp de 10 luni de la data desfacerii căsătoriei, afară de
cazul în care ea dădea naştere unui copil în acest interval. Acest interval de 10 luni se numeşte
„termen de viduitate” şi avea ca scop evitarea conflictelor de paternitate 24. Mai mult, Codul civil din
1865, prin textul art. 279, interzicea recăsătorirea soţului adulterin cu complicele său.
Trebuie precizat că desfacerea căsătoriei nu produce nici un efect cu privire la cetăţenia
foştilor soţi. Legiuitorul român prevede, prin art. 3 din Legea nr.21/1991 25 că „..desfacerea căsătoriei
între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor”.

2.1.2. Efectele divorţului privind numele foştilor soţi

La încheierea căsătoriei, soţii pot decide fie ca, în timpul căsătoriei, fiecare să poarte numele
dinainte de căsătorie, fie să poarte un nume comun.
În cazul în care în timpul căsătoriei soţii au purtat un nume comun, desfacerea căsătoriei are
influenţă asupra acestui fapt. Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Codul familiei, după divorţ
fiecare dintre soţi va purta numele de familie ce avea înainte de căsătorie.
Prin excepţie, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ
să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. În cazurile în care părţile nu se înţeleg asupra
acestui aspect şi doar pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa purtarea acestui nume chiar
şi în lipsa unei învoieli între soţi.
Codul familiei nu precizează concret ce se înţelege prin motive temeinice, însă în literatura
de specialitate şi în practica judiciară s-a înţeles orice interes moral sau material al aceluia dintre soţi
care doreşte păstrarea numelui, interes ce ar putea fi vătămat prin schimbarea numelui de familie.
Pot fi invocate ca motive temeinice: interesul copiilor minori ori faptul că soţul s-a făcut cunoscut
sub acest nume într-un domeniu de activitate publică.
În literatura de specialitate s-a susţinut opinia că este inadmisibilă o cerere formulată pe cale
principală, subsecventă divorţului, pentru revenirea la numele anterior căsătoriei 26 cât şi opinia că
este inadmisibilă cererea soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ de a reveni la
acest nume, cerere formulată ulterior pronunţării divorţului27.

24
Acest text a fost abrogat prin Legea 429/1945
25
Republicată in M. Of., Partea I nr. 576 din 13 august 2010
26
L. Mihu, „Discuţii cu privire la admisibilitatea cererii soţului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, de
a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent pronunţării divorţului”, Dreptul,
nr.6/2001, pp.32-33
27
F. Popescu, „Cu privire la admisibilitatea cererii soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, de a
reveni la numele de căsătorie, formulată ulterior pronunţării divorţului”, Dreptul nr. 1/2001, pp.74-77

16
În acest sens, în practică s-a hotărât că o cerere de revenire la numele de căsătorie, formulată
ulterior pronunţării divorţului nu poate fi admisă. În speţă28, reclamanta nu a solicitat păstrarea
numelui de căsătorie în cadrul acţiunii de divorţ, astfel că s-a dispus, prin aplicarea art. 40 alin. (3)
din Codul familiei, reluarea de către aceasta a numelui purtat anterior căsătoriei. Reclamanta a
formulat o astfel de cerere în apel, însă apelul a fost respins ca fiind tardiv, iar recursul declarat de
reclamantă a fost anulat ca insuficient timbrat, fiind respinsă apoi şi contestaţia în anulare formulată
de reclamantă.
Reclamanta a dovedit că există motive temeinice pentru a reveni la numele de căsătorie,
întrucât este consacrată în activitatea ştiinţifică, fiind invitată şi la un congres de specialitate în
străinătate. În plus, fiind profesoară, are certificatul de absolvire a examenului de definitivat şi a
examenului de grad.
Instanţa a reţinut corect că există motive temeinice ca reclamanta să revină la numele purtat
în timpul căsătoriei, însă problema a fost discutată şi soluţionată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă, ce a dobândit autoritate sub acest aspect. În plus, conform cărţii de
identitate, reclamanta a revenit la numele de dinaintea căsătoriei. Faţă de aceste considerente,
cererea formulată de reclamantă prin acţiune separată nu poate face obiectul unor noi discuţii în
instanţă, astfel că soluţia pronunţată prin hotărârea recurată este temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte posibilitatea foştilor soţi de a reveni asupra învoielii de a păstra numele
din căsătorie de către unul dintre ei, se disting două posibilităţi. Astfel, în practică s-a arătat că soţul
al cărui nume va fi purtat şi după desfacerea căsătoriei nu mai poate reveni asupra învoielii fără
motive temeinice. În schimb, soţul care a solicitat instanţei să-i încuviinţeze păstrarea numelui şi
după divorţ, poate reveni în căile de atac, renunţând la cererea sa.
În doctrină s-a susţinut că, o dată consfinţită de instanţă, învoiala părţilor cu privire la
purtarea numelui din timpul căsătoriei are valoarea unei tranzacţii judiciare, astfel că s-ar putea
permite părţilor să revină asupra acestei învoieli chiar şi în căile de atac, prin simplul lor acord de
voinţă29.
În cazul divorţului administrativ, aşa cum este reglementat de Legea 202/2010 privind unele
măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, numele pe care îl vor purta fiecare dintre foştii soţi
va fi înscris pe certificatul de divorţ emis de ofiţerul de stare civilă sau de notarul public. Este
important să observăm că în cazul divorţului prin acord obţinut pe cale administrativă sau notarială
soţii nu dispun de calea de atac a apelului30.
Prevederea revenirii la numele anterior căsătoriei a iscat unele controverse în literatura de
specialitate şi în practica judecătorească. Astfel, în situaţia în care soţul a mai fost căsătorit, iar
căsătoria a încetat prin decesul soţului ori a fost desfăcută prin divorţ, se pune problema la care
nume va reveni soţul recăsătorit în urma divorţului: la numele purtat înainte de prima căsătorie ori la
numele dobândit din prima căsătorie. În legătură cu acest aspect, s-a decis, în practica de
specialitate, că fiecare va purta numele ce-l avea înaintea celei de-a doua căsătorii.

2.1.3. Efectele divorţului cu privire la capacitatea de exerciţiu

Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la data împlinirii vârstei de 18 ani, minorii de


peste 14 ani având o capacitate de exerciţiu restrânsă. Totuşi, femeia de peste 15 ani poate dobândi
capacitatea deplină de exerciţiu prin căsătorie. Astfel, Codul familiei prevede, în art. 4, că femeia se
poate căsători la vârsta de 16 ani şi, pentru motive temeinice, de la împlinirea vârstei de 15 ani.
28
Publicată în SET nr.3/2002 al Curţii de Apel Timişoara
29
Diana Efrem, „Aspecte privind numele purtat de foştii soţi după desfacerea căsătoriei prin divorţ”,
http://test.baroulvalcea.ro/s09/n.pdf
30
Dr. Cristiana – Mihaela Crăciunescu, conf. univ. dr. Dan Lupaşcu, „Mica reformă a justiţiei şi marea reformă a
divorţului”, Pandectele Române, nr. 1/2011, p. 30

17
Astfel, observăm că majoratul matrimonial în privinţa femeii este la 16 ani, iar, cu dispensă,
la 15 ani. Odată cu obţinerea majoratului matrimonial, femeia obţine şi majoratul civil, în sensul
dobândirii capacităţii de exerciţiu depline. Cu alte cuvinte, femeia este considerată pregătită pentru
îndeplinirea actelor de folosinţă şi dispoziţie.
Cazurile în care se poate pierde capacitatea de exerciţiu sunt prevăzute de lege, şi anume fie
în situaţia debilului ori alienatului mintal, fie în situaţia punerii sub interdicţie judecătorească. De
asemenea, femeia minoră căsătorită pierde capacitatea deplină de exerciţiu dacă se declară nulitatea
căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit vârsta majoratului.
Întrucât legea nu specifică şi divorţul ca pe o cauză ce ar duce la pierderea capacităţii depline
de exerciţiu, trebuie să înţelegem că desfacerea căsătoriei nu are o astfel de consecinţă, nici chiar în
cazul în care, la data pronunţării divorţului, femeia ce s-a căsătorit cu dispensă la 15 ani nu este încă
majoră.

2.2. Efectele divorţului asupra raporturilor patrimoniale dintre soţi

Odată cu desfacerea căsătoriei, încetând calitatea de soţi, încetează toate relaţiile de natură
patrimonială determinate de această calitate, cu excepţia acelora care se pot ivi între ei, după
desfacerea căsătoriei, în baza legii sau pe cale convenţională. Aceste efecte privesc obligaţia
reciprocă de sprijin material, obligaţia soţilor de a contribui la cheltuielile căsniciei, obligaţia legală
de întreţinere, comunitatea matrimonială de bunuri, precum şi vocaţia succesorală reciprocă31.
Efecte mai puţin discutate în doctrină, datorită faptului că nu ridică probleme, nelămuriri,
sunt încetarea obligaţiei soţilor de a contribui la cheltuielile căsniciei şi pierderea vocaţiei
succesorale reciproce.
Codul familiei prevede în art. 29 că „soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele
fiecăruia, la cheltuielile căsniciei”. Cheltuielile ocazionate de căsnicie sunt considerate a fi atât cele
pentru gospodărirea în comun a soţilor, cât şi cheltuielile necesare pentru creşterea, educarea şi
formarea profesională a copiilor şi pentru îngrijirea şi susţinerea soţului bolnav ori aflat în nevoie.
Aceste cheltuieli se suportă din bunurile comune şi chiar din cele proprii, iar munca depusă
de unul dintre soţi în gospodărie este considerată a fi aport la fondul comun soţilor. Obligaţiile de
această natură pot subzista uneori chiar dacă soţii nu locuiesc împreună.
Cheltuielile de căsnicie sunt cele generate prin încheierea unei căsătorii, astfel încât este de
la sine înţeles că la desfacerea căsătoriei aceste cheltuieli nu vor mai exista.
Vocaţia succesorală reciprocă se pierde indiferent dacă divorţul se pronunţă din vina unuia
dintre soţi, ori chiar din culpa ambilor soţi, ori prin acordul acestora. Însă, dacă unul din soţi
decedează în timpul soluţionării cererii de desfacere a căsătoriei, fără a se fi dat hotărârea definitivă
de divorţ, atunci soţul în viaţă îl moşteneşte, întrucât la data decesului nu încetase calitatea de soţi,
fără a avea importanţă calitatea de pârât sau de reclamant a soţului moştenitor. În această situaţie are
relevanţă momentul de la care se consideră desfăcută căsătoria. Astfel, în perioada 1966 – 1974
căsătoria se considera desfăcută din ziua în care, pe marginea actului de căsătorie, s-a făcut
menţiune despre hotărârea de divorţ. Aşadar, soţul în viaţă îşi păstra vocaţia succesorală chiar dacă
hotărârea de divorţ era pronunţată, însă nu se făcuse menţiune pe actul de căsătorie. Prin Decretul
174/1974 s-a revenit la sistemul din Codul familiei, făcându-se distincţie între relaţiile dintre soţi şi
relaţiile dintre aceştia cu terţe persoane. Privind raporturile dintre soţi, căsătoria se consideră
desfăcută din momentul pronunţării hotărârii definitive, în schimb ce, pentru terţi, căsătoria se
consideră desfăcută din momentul menţiunii despre aceasta pe marginea actului de căsătorie ori din
momentul aflării despre divorţ pe orice cale, înainte de a se face menţiunea. Acest ultim aspect are

31
D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, op.cit., p. 179

18
importanţă atunci când terţul de bună-credinţă a contractat cu soţul supravieţuitor, fără a avea
cunoştinţă de hotărârea de divorţ, înainte de a se menţiona pe marginea actului de căsătorie despre
hotărârea de divorţ.
Desfacerea căsătoriei are efecte importante asupra obligaţiei de întreţinere dintre soţi şi a
comunităţii matrimoniale de bunuri, efecte generate tocmai de caracterul patrimonial al relaţiilor
formate între soţi.

2.2.1. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

Codul familiei consacră, prin art.2, că membrii unei familii sunt îndatoraţi să-şi acorde unul
altuia sprijin material. De asemenea, în art. 41, alin. (1), se arată că, până la desfacerea căsătoriei, în
condiţiile prevăzute de legiuitor, soţii îşi datorează reciproc întreţinere. De asemenea, soţii îşi
datorează întreţinere chiar şi în timpul divorţului, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.
Din momentul în care hotărârea de divorţ a rămas definitivă şi irevocabilă încetează obligaţia
de întreţinere reciprocă dintre soţi, întrucât între aceştia nu mai există nici o legătură de familie.
Totuşi, Codul familiei instituie, prin art. 41, alin. (2) – (5), o nouă obligaţie de întreţinere între foştii
soţi. Aceasta, deşi îşi are fundamentul în căsătorie, prezintă o structură juridică proprie, distinctă faţă
de obligaţia de întreţinere între soţi32. Noua obligaţie nu-şi are fundamentul pe principiul răspunderii
delictuale, întrucât nu se poate susţine că soţul din culpa căruia se pronunţă divorţul este obligat la
întreţinere faţă de soţul inocent pentru faptul că, prin desfacerea căsătoriei, l-a lipsit de sprijinul ce i-
l acorda. Între aceste două tipuri de obligaţii există deosebiri esenţiale, ce privesc trei aspecte :
condiţiile de existenţă, cuantumul întreţinerii şi durata întreţinerii.
Obligaţia de întreţinere între soţi este reglementată de Codul familiei în art. 86 – 96, în timp
ce obligaţia de întreţinere între foştii soţi îşi găseşte reglementarea în art. 41, alin.(2) – (5). Aşadar,
condiţiile de existenţă ale celei dintâi îndatoriri se regăsesc în art. 86 alin.(2) şi art. 94 alin. (1) din
Codul familiei şi presupun ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie în nevoie din cauza
incapacităţii de a munci, iar persoana îndatorată să dispună de mijloacele necesare pentru plata
întreţinerii. În schimb, în cazul foştilor soţi, starea de nevoie trebuie să provină din cauza unei
incapacităţi de muncă intervenite înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei sau cel mult într-un an de
la desfacerea căsătoriei, dacă are legătură cu căsătoria (art. 41 alin.(2) din Codul familiei).
Art. 86 alin. (3) din Codul familiei arată că, în cazul soţilor, cuantumul întreţinerii se
stabileşte în raport de nevoia celui ce o solicită şi de posibilitatea celui tras să o plătească, fără a
depăşi o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plată. În privinţa foştilor soţi operează
aceeaşi reglementare, cu precizarea că, dacă soţul obligat la întreţinere faţă de celălalt soţ este
obligat şi la plata unei întreţineri faţă de copiii rezultaţi din căsătorie, cele două datorii, însumate, nu
trebuie să depăşească jumătate din venitul net din muncă al celui obligat la plată.
Cuantumul întreţinerii se poate modifica, după cum veniturile celui obligat să o plătească
au crescut ori s-au micşorat faţă de data la care instanţa s-a pronunţat întâi.
Data de la care se acordă întreţinere fostului soţ diferă după cum cererea a fost formulată
prin cererea de divorţ ori în cadrul procesului de divorţ, când dreptul la întreţinere ia naştere de la
data pronunţării divorţului, şi situaţia în care cererea de întreţinere a fost înaintată ulterior desfacerii
căsătoriei prin divorţ, când acest drept de creanţă se naşte din momentul admiterii cererii.
În ceea ce priveşte modalitatea executării obligaţiei de întreţinere, se aplică regulile generale
în materie, aşa cum sunt ele stabilite în art. 93 din Codul familiei. Executarea poate fi în natură, prin
asigurarea bunurilor necesare traiului, fie în locuinţa celui întreţinut, fie în altă locuinţă pusă la
dispoziţie de debitor, sau în bani. Executarea obligaţiei de întreţinere în bani presupune plata

32
Gabriela Lupşan, op. cit., p.75

19
periodică a unei sume fixe,convenite sau stabilite de instanţă, la termene determinate, fără a se
accepta plata unei sume globale pentru stingerea obligaţiei. Modalitatea de executare a obligaţiei
poate fi schimbată, din natură în bani şi invers.
Dreptul la întreţinere, atât al soţului, cât şi al fostului soţ, subzistă cât timp cel întreţinut se
află în nevoie, iar debitorul are capacitatea de plată, fiind suficient ca doar una din aceste două
condiţii să fie îndeplinită. Codul familiei arată că, de regulă, acest drept se stinge la moartea
debitorului sau a creditorului. Totuşi, în privinţa foştilor soţi, legiuitorul a impus unele condiţii
privind durata obligaţiei de întreţinere. Astfel, soţul din culpa căruia s-a desfăcut căsătoria are drept
de întreţinere de la celălalt soţ doar timp de un an de la data divorţului. În schimb, în cazul desfacerii
căsătoriei din culpa ambilor soţi, fiecare dintre aceştia are dreptul la întreţinere pe o perioadă
nelimitată. În toate cazurile, acest beneficiu se stinge o dată cu recăsătorirea fostului soţ îndrituit a
primi întreţinere.
Noul Cod civil aduce în discuţie şi posibilitatea acordării unei prestaţii compensatorii soţului
nevinovat, reglementată prin art. 390 – 395, stabilindu-se condiţiile acordării unei astfel de
compensare. În cazul în care divorţul se pronunţă exclusiv din culpa soţului pârât, soţul reclamant
poate solicita o prestaţie de natură să compenseze un dezechilibru serios produs de divorţ în nivelul
de trai al soţului inocent. Condiţiile existenţei unei astfel de prestaţie sunt:
- divorţul să se fi pronunţat din culpa exclusivă a soţului pârât;
- căsătoria să fi durat cel puţin 20 de ani;
- prestaţia compensatorie să se solicite odată cu formularea cererii de divorţ;
- să existe un dezechilibru semnificativ, ca urmare a divorţului, în condiţiile de viaţă ale
soţului reclamant.
Conform art. 390 alin. (3) din Noul Cod civil, prestaţia compensatorie nu poate fi cumulată
cu pensia de întreţinere solicitată în conformitate cu art. 389, astfel că soţul reclamant trebuie să
hotărască dacă solicită pensie de întreţinere sau prestaţie compensatorie la momentul derulării
procedurilor de divorţ.
La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită,
cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea
lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le
modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe
care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de desfăşura o
activitate producătoare de venituri şi altele asemenea33.
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei
rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparţin debitorului. Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în
mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.
La cererea soţului creditor, instanţa îl poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie
reală sau să depună o cauţiune pentru a asigura executarea rentei34.
În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de
drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului
creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

33
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, op. cit., p. 157
34
Conf. Dr. Marieta Avram, judecător Laura Marina Andrei, 2010, „Instituţia familiei în Noul Cod civil – manual pentru
uzul formatorilor SNG”, http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38062_ro.pdf

20
2.2.2. Comunitatea matrimonială de bunuri

Comunitatea matrimonială de bunuri se compune din totalitatea bunurilor dobândite de soţi


în timpul căsătoriei, cu condiţia ca acestea să nu facă parte din categoria bunurilor proprii. Regimul
comunităţii matrimoniale are trăsături specifice. Acesta este un regim exclusiv legal, soţii neavând
posibilitatea de a institui prin convenţie un alt regim, nici în locul celui prevăzut de lege şi nici în
paralel cu acesta. De asemenea, acest regim este unic, obligatoriu şi imuabil. Obligativitatea decurge
din faptul că legea nu admite derogări. Convenţiile dintre soţi referitoare la comunitatea de bunuri
sunt interzise, indiferent dacă convenţia conduce la o restrângere sau la o lărgire a comunităţii de
bunuri.
Un aspect important referitor la comunitatea matrimonială este existenţa prezumţiei legale de
comunitate. Aceasta este consacrată de Codul familiei prin art. 30, alin. (1) şi alin. (3): „bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune
ale soţilor. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. Prezumţia de comunitate există pe toată
durata căsătoriei, chiar dacă soţii sunt despărţiţi în fapt. Astfel, contribuţia unuia dintre soţi la
dobândirea unor bunuri comune după despărţirea în fapt, dar înainte de desfacerea căsătoriei, nu
înlătură calitatea de bun comun ci afectează doar întinderea cotelor ce se cuvin fiecărui soţ. La fel,
bunurile dobândite până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ sunt bunuri comune, chiar şi în
situaţia în care unele rate din preţ au fost achitate numai de către unul dintre soţi, împrejurare ce va
afecta, de asemenea, doar întinderea cotelor ce vor reveni fiecărui soţ.
Această prezumţie nu poate fi răsturnată prin dovada contrară, ci doar prin dovada că
bunurile în discuţie sunt proprii. Astfel, cel care neagă calitatea de bun comun va avea şi sarcina de a
dovedi că bunul respectiv intră în categoria bunurilor proprii.
Doctrina califică natura juridică a comunităţii matrimoniale ca fiind o comunitate
patrimonială în devălmăşie şi presupune că soţii exercită dreptul de proprietate asupra aceloraşi
bunuri nedivizate pe cote-părţi, nici măcar abstracte 35. Proprietatea în devălmăşie se deosebeşte de
proprietatea pe cote-părţi printr-o serie de aspecte. În primul rând, după cum am arătat, în cazul
proprietăţii comune în devălmăşie nu este determinată cota-parte ce se cuvine fiecărui soţ. Apoi, nici
unul dintre soţi nu poate dispune de dreptul său asupra bunurilor comune, pe când în cazul
proprietăţii pe cote-părţi fiecare coproprietar poate dispune de cota sa după bunul său plac. În
privinţa actelor de folosinţă şi administrare asupra bunurilor comune, în cazul soţilor există
prezumţia de mandat tacit, pe când coproprietarii pot îndeplini astfel de acte doar cu acordul expres
al celorlalţi coproprietari. Un alt aspect important este faptul că doar soţii pot fi titulari ai dreptului
de proprietate comună în devălmăşie, acest tip de proprietate având ca izvor exclusiv căsătoria, pe
când proprietatea pe cote-părţi poate izvorî din lege, succesiune sau convenţie. Calitatea de
coproprietar poate fi transmisă prin acte juridice, fapt imposibil în cazul devălmăşiei. Un ultim
aspect ce diferenţiază cele două tipuri de proprietăţi este că proprietatea comună pe cote-părţi se
împarte în funcţie de cotele de proprietate dinainte stabilite, în timp ce cotele-părţi ale soţilor se vor
determina în momentul împărţelii, în funcţie de aportul fiecăruia la dobândirea bunurilor comune.
Soţii nu pot încheia convenţii care încalcă regula comunităţii de bunuri, consacrată prin art.
30 din Codul familiei. Sunt nule aşadar: convenţiile încheiate între soţi prin care s-ar schimba
regimul juridic al unor bunuri, respectiv prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite în
timpul căsătoriei, urmează să devină bunuri proprii ale unuia dintre soţi; convenţiile încheiate în
acelaşi sens chiar înainte de căsătorie; actele unilaterale ale unuia dintre soţi prin care s-ar
recunoaşte că anumite bunuri neexceptate de la comunitate ar aparţine în exclusivitate celuilalt soţ,
etc. Cu excepţia categoriilor de convenţii menţionate, soţii pot încheia între ei orice alte acte juridice

35
Ion Imbrescu, 2010, „Tratat de dreptul familiei”, editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 88

21
cu privire la bunurile comune, care nu modifică regimul legal şi obligatoriu al bunurilor 36. Astfel de
convenţii sunt: cu privire la bunurile comune prin care să se concretizeze modul de administrare,
folosinţă ori dispoziţie comună asupra acestora; donaţia unuia dintre soţi în favoarea celuilalt, din
bunuri proprii, cu clauza intrării în comunitate; dispunerea prin testament a unuia dintre soţi de
partea sa din bunurile comune; donaţia efectuată de unul dintre soţi în favoarea celuilalt a părţii sale
din bunurile comune, cu condiţia ca donaţia să-şi facă producă efectele la încetarea căsătoriei, etc.
Cel mai de seamă efect al desfacerii căsătoriei prin divorţ îl constituie încetarea comunităţii
de bunuri a soţilor. Existenţa comunităţii matrimoniale derivă din existenţa căsătoriei, astfel că o
dată cu desfacerea căsătoriei, încetează şi comunitatea de bunuri. Totuşi, nimic nu opreşte pe foştii
soţi să stăpânească împreună bunurile comune şi după pronunţarea divorţului.
Art. 36 alin. (1) din Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se
împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor
comune, va hotărî instanţa judecătorească”. Pe baza acestui text, se pot desprinde mai multe
posibilităţi: partajarea comunităţii matrimoniale în întregime, prin acordul soţilor; partajarea tuturor
bunurilor pe cale judiciară; împărţirea bunurilor în parte prin învoiala părţilor, în parte pe cale
judiciară; împărţirea parţială a bunurilor comune, restul rămânând sub stăpânirea ambilor soţi;
stabilirea cotelor cuvenite prin învoiala foştilor soţi, urmând ca repartizarea bunurilor să fie hotărâtă
de către instanţă; determinarea cotelor prin hotărâre judecătorească, urmând ca părţile să stăpânească
masa de bunuri în calitate de coindivizari.37
Legiuitorul arată că bunurile comune se împart între soţi „la desfacerea căsătoriei”. Această
sintagmă a condus la păreri diferite în jurisprudenţă. Pornind de la faptul că legea nu permite
încheierea unei convenţii de partajare a bunurilor în eventualitatea unui divorţ în timpul căsătoriei, s-
a pus problema când se poate realiza partajul prin învoiala soţilor. Astfel, s-a considerat că formula
„la desfacerea căsătoriei” trebuie înţeleasă în sensul „pentru momentul desfacerii căsătoriei” sau „în
vederea desfacerii căsătoriei”38, astfel că o atare convenţie încheiată în timpul căsătoriei nu va fi
nulă, de vreme ce urmează să-şi producă efectele după desfacerea căsătoriei.
Pe de altă parte, s-a susţinut că o astfel de înţelegere a soţilor poate avea loc doar după
desfacerea căsătoriei, când încetează comunitatea matrimonială.
Opinia dominantă adoptă o cale de mijloc, acceptând convenţia de împărţire a bunurilor
comune ulterior promovării acţiunii de divorţ. Aceasta se fundamentează pe ideea că, în timpul
soluţionării proceselor de divorţ, instanţele de judecată sunt datoare să atragă atenţia părţilor cu
privire la posibilitatea legală de a dispune partajarea bunurilor comune.
Aşadar, pentru a produce efecte juridice, învoiala soţilor trebuie să intervină fie o dată cu
introducerea cererii de divorţ, oricând în timpul judecăţii, fie după rămânerea irevocabilă a hotărârii
de divorţ.
În ceea ce priveşte natura juridică a comunităţii matrimoniale după desfacerea căsătoriei, s-
au evidenţiat păreri diferite în literatura de specialitate. Aceste divergenţe de opinie îşi au izvorul în
faptul că partajul este recunoscut ca o facultate a soţilor, nu ca o obligaţie, existând şi posibilitatea
foştilor soţi de a păstra comunitatea de bunuri. S-au conturat astfel trei păreri dominante, vizând tot
atâtea posibilităţi.
Într-o primă opinie, se consideră că, din momentul desfacerii căsătoriei, proprietatea comună
în devălmăşie a soţilor se transformă în indiviziune de drept comun. Justificarea se regăseşte în
regimul derogatoriu de la dreptul comun al comunităţii de bunuri, regim ce se sfârşeşte odată cu
desfacerea căsătoriei, întrucât raporturile de proprietate comună în devălmăşie a soţilor sunt
raporturi juridice accesorii, determinate exclusiv de existenţa raporturilor de căsătorie. Susţinătorii
tezei precizează totuşi că dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor nu se transformă
36
Alexandru Bacaci, „Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual”, Dreptul nr. 4/2003, p. 93
37
Emese Florian, op .cit , p.198
38
Emese Florian, op .cit , p.199

22
direct într-un drept exclusiv al fiecăruia dintre foştii soţi asupra unor bunuri determinate material, ci
într-o indiviziune comună pe cote-părţi, aceasta luând sfârşit doar prin împărţeală. Susţinătorii
acestei păreri consideră că această indiviziune are caracteristici proprii, deosebindu-se de
indiviziunea de drept comun. Astfel, fostul soţ nu poate înstrăina cota sa parte determinabilă decât
după ce aceasta a fost determinată, pe cale convenţională sau judiciară. În plus, creditorii foştilor
soţi, comuni sau personali, pot urmări aceleaşi categorii de bunuri pe care le-ar fi putut urmări şi în
timpul căsătoriei, având şi dreptul ca, pentru acoperirea creanţei lor, să urmărească totalitatea
bunurilor comune.
Cea de-a doua teză dezvoltată în acest sens susţine că proprietatea comună în devălmăşie a
soţilor există chiar şi după desfacerea căsătoriei, până la împărţeală. Până la partajarea comunităţii
de bunuri, soţii nu au o cotă determinată din bunurile comune, ori nu se poate realiza o împărţeală
fără ca fiecare dintre foştii soţi să-şi cunoască întinderea drepturilor asupra masei matrimoniale. În
această perioadă intervine şi o modificare esenţială asupra modului în care soţii pot dispune de
bunurile comune, în sensul că aceştia îşi pot exercita dreptul de folosinţă şi de dispunere doar cu
acordul expres al celuilalt soţ, fără a mai opera principiul acordului prezumat.
Într-o ultimă opinie, împărtăşită de majoritatea, se arată că de la data desfacerii căsătoriei şi
până la partajul bunurilor, comunitatea matrimonială îmbină caracteristici ale devălmăşiei şi ale
indiviziunii de drept comun. Astfel, până la determinarea cotelor-părţi cuvenite fiecărui soţ, subzistă
proprietatea comună în devălmăşie, întrucât drepturile foştilor soţi sunt doar determinabile, nu
determinate concret. Acest fapt nu asigură îndeplinirea condiţiilor pentru existenţa stării de
indiviziune, având în vedere că aceasta se caracterizează prin exprimarea drepturilor fiecăruia dintre
titulari sub forma unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra masei de bunuri comune. Şi în
această situaţie se stinge prezumţia mandatului tacit dintre soţi, fără a fi interzisă posibilitatea
împuternicirii convenţionale a unuia dintre soţi pentru a efectua acte de dispoziţie, de administrare
ori de folosinţă asupra bunurilor comune, în numele ambelor părţi.

2.2.3. Împărţirea bunurilor comune

Art. 36, alin. (1) din Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se
împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor
comune, va hotărî instanţa judecătorească”. Aşadar, împărţirea bunurilor se poate face fie pe cale
convenţională, fie pe cale judecătorească, dacă soţii nu se învoiesc asupra acestui aspect.
Tehnic, împărţeala propriu-zisă presupune stabilirea masei ce urmează a fi supusă partajului
şi, apoi, stabilirea cotei-părţi cu care fiecare dintre foştii soţi a contribuit la constituirea acestei
comunităţi de bunuri, cât şi delimitarea bunurilor comune de cele proprii. În masa partajabilă se
includ şi datoriile comune.
Pentru determinarea bunurilor comune, Codul familiei instituie, prin art. 30 şi 31, trei criterii,
şi anume: a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei; b)bunul să fie dobândit în timpul
căsătoriei; c) bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii, enumerate de art. 31 din Codul
familiei.
a) Noţiunea de dobândire. Întrucât Codul familiei se referă la noţiunea de dobândire din
dreptul comun, bunurile comune pot fi dobândite de soţi împreună sau numai de către unul din ei în
temeiul legii, al unui act sau fapt juridic39. Ca modalităţi de dobândire, putem aminti, fără a fi
exhaustivi, legea, posesia de bună-credinţă în cazul fructelor şi bunurilor mobile, hotărârea
judecătorească, uzucapiunea, contractul şi actul juridic unilateral. În ceea ce priveşte uzucapiunea de
30 de ani, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, se impune, pentru ca bunul dobândit

39
Ioan Albu, 1988, „Căsătoria în dreptul român”, editura Dacia, Cluj, p. 128

23
astfel să fie considerat comun, ca termenul de uzucapiune să înceapă să curgă în timpul căsătoriei. În
cazul uzucapiunii de 10-20 de ani, este necesar ca justul titlu să se situeze în timpul căsătoriei40.
Referitor la drepturile de creanţă, dobândirea acestora de către soţi poate avea ca izvor orice
act sau fapt juridic generator de obligaţii, precum şi delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea
fără justă cauză, plata nedatorată şi contractul. Creanţele devin bunuri comune dacă sunt dobândite
în timpul căsătoriei şi proprii dacă sunt dobândite în afara acesteia41.
b) Momentul dobândirii. Aşa cum se arată în dreptul comun, momentul dobândirii presupune
transferul dreptului în patrimoniul soţilor. Dacă atât dobândirea bunului, cât şi plata preţului se
situează în timpul căsătoriei, aplicarea acestei reguli nu ridică probleme. Însă există situaţii
deosebite, când fie bunurile au fost obţinute înainte de căsătorie de unul dintre soţi, dar plata
preţului, integrală sau parţială, s-a realizat în timpul căsătoriei, prin contribuţia ambilor soţi, fie
bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar o parte din preţ a fost achitat de către unul dintre soţi
după desfacerea căsătoriei. Este necesar să distingem după cum bunurile au fost dobândite printr-o
convenţie afectată de termen, de o condiţie suspensivă sau rezolutorie42.
În cazul dobândirii bunului printr-o convenţie afectată de termen, în timpul căsătoriei, bunul
respectiv este comun. Dacă bunul a fost dobândit în căsătorie, printr-o convenţie afectată de o
condiţie suspensivă, acesta va fi considerat comun doar după realizarea condiţiei. Chiar şi în situaţia
în care condiţia s-a realizat după desfacerea căsătoriei, bunul va fi comun, întrucât realizarea
condiţiei are efect retroactiv. Dacă dobândirea bunului în timpul căsătoriei s-a realizat printr-o
convenţie sub condiţiei rezolutorie, actul producând efecte imediat, bunul este comun. Însă
realizarea condiţiei duce la desfiinţarea retroactivă a actului juridic, considerându-se că nu a fost
încheiat niciodată.
c) Calitatea dobânditorului. Pentru ca un bun să fie comun, se cere ca dobânditorul să aibă
calitatea de soţ. În acest context, se impun unele precizări cu privire la timpul sau durata căsătoriei.
Durata căsătoriei se situează între momentul încheierii sale şi cel al desfacerii căsătoriei (divorţ), al
încetării căsătoriei (deces sau declararea judecătorească a morţii) sau al desfiinţării căsătoriei prin
hotărâre judecătorească (nulitate).
În cazul divorţului, momentul desfacerii căsătoriei este cel al eliberării certificatului de
divorţ (dacă divorţul se desfăşoară pe cale administrativă sau notarială) sau al rămânerii irevocabile
a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat divorţul (în cazul divorţului pe cale judecătorească).
În această ultimă situaţie, prezumţia de comunitate există şi în cazul bunurilor dobândite în
intervalul de timp de la pronunţarea hotărârii şi până la rămânerea ei irevocabilă.
Dacă intervine moartea fiziceşte constatată, nu se ridică probleme deosebite, bunurile
dobândite după data decesului de către soţul supravieţuitor fiind, evident, bunuri proprii.
Dacă se declară prin hotărâre a instanţei moartea unuia dintre soţi, data morţii şi prin urmare
a încetării căsătoriei va fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească. Bunurile dobândite de soţul în
viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte beneficiază
provizoriu de prezumţia de comunitate, şi vor fi considerate retroactiv bunuri proprii ale soţului care
le-a achiziţionat.
În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei aceasta este retroactiv desfiinţată. Toate bunurile
achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit. Dacă unul dintre ei a contribuit
cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt, acesta va avea un drept de
creanţă sau va fi considerat coproprietar, atunci când cota sa din bunul respectiv a fost determinată.
De la această regulă, Codul familiei a instituit o excepţie, prin art. 23, prevăzând că în cazul
căsătoriei putative beneficiul comunităţii de bunuri poate fi invocat doar de către soţul care a fost de
bună-credinţă: „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată,
40
Ion Imbrescu, op. cit., p. 92
41
Tudor R. Popescu, 1965, „Dreptul familiei. Tratat”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 68
42
Ion Imbrescu, op. cit., p. 93

24
păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă”.
Despărţirea în fapt a soţilor nu afectează comunitatea matrimonială, astfel că vor fi
considerate bunuri comune şi cele achiziţionate în astfel de perioade. Contribuţia exclusivă a unuia
dintre soţi la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt va fi luată în considerare la
stabilirea părţii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soţ.
În cazul concubinajului nu funcţionează prezumţia de comunitate, astfel că bunurile
dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la
achiziţionarea lor. Dovada proprietăţii indivize se face raportat la fiecare bun în parte, iar contribuţia
fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor se va clarifica prin probele administrate în proces43.

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala părţilor

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor este calea principală ce se adoptă în astfel
de situaţii, fiind preferabilă împărţelii judecătoreşti. Avantajele acestei căi constau în aceea că nu
implică cheltuieli şi permite soţilor să-şi împartă bunurile potrivit nevoilor fiecăruia dintre ei.
Partajul prin învoiala soţilor poate avea loc în unul din următoarele momente: concomitent cu
hotărârea de divorţ; în cursul procesului de divorţ; în perioada imediat următoare de la rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ; după înregistrarea hotărârii de divorţ făcută pe marginea
certificatului de căsătorie44. Trebuie avut în vedere că acţiunea civilă a împărţelii masei matrimoniale
este imprescriptibilă45, astfel că soţii pot rămâne în indiviziune oricât timp doresc după divorţ, şi să
solicite împărţirea bunurilor ulterior.
Soţii pot decide fie să stabilească întinderea drepturilor fiecăruia asupra bunurilor comune,
fie să determine concret ce bunuri revin fiecăruia dintre ei. De asemenea, aceştia pot hotărî să
partajeze comunitatea matrimonială de bunuri în întregimea sa ori parţial, deşi este preferabilă cea
dintâi soluţie, pentru a înlătura dificultăţile ce ar putea apărea ulterior. Dacă soţii au împărţit prin
bună învoială doar o parte din bunurile comune, aceştia pot oricând să împartă şi restul bunurilor
comune, fie de asemenea prin învoiala lor, fie prin hotărâre judecătorească. Soţii pot conveni la
partajarea bunurilor comune fie în natură, fie prin vânzarea bunurilor şi împărţirea preţului obţinut,
ori chiar prin atribuirea întregii mase comune unuia dintre ei, cu despăgubirea corelativă a celuilalt.
Nimeni nu se poate opune voinţei legale a celor doi coproprietari, întrucât aceştia au drept de
folosinţă după bunul plac asupra proprietăţii lor.
În cazul în care foştii soţi au ajuns la o înţelegere în privinţa partajului, determinarea
concretă a masei de împărţit, precum şi evaluarea bunurilor şi stabilirea cotelor-părţi ce revin
fiecăruia, nu mai sunt necesare. Acest fapt decurge tocmai din acordul foştilor soţi de a nu apela la
instanţa judecătorească spre a soluţiona împărţeala masei matrimoniale.
Pentru valabilitatea convenţiei încheiate între foştii soţi nu se cere o formă specială, forma
scrisă întocmindu-se ad probationem şi nu ad validitatem. Pentru tranzacţia foştilor soţi se cere o
formă anume doar atunci când în această tranzacţie se include şi un contract pentru care legea
prevede o formă anume.

Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească

În cazul în care soţii nu s-au înţeles cu privire la împărţirea bunurilor comune, ori s-au înţeles
doar în parte, partajul masei matrimoniale se face prin hotărâre judecătorească.

43
Ion Imbrescu, op. cit., p. 95
44
Ştefan Cocoş, 2003, „Dreptul familiei”, editura Lumina Lex, Bucureşti, ediţia a II-a, p. 112
45
Adriana Corhan, 2001, „Dreptul familiei. Teorie şi practică”, editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 262

25
Primul pas în împărţirea bunurilor comune este stabilirea masei de bunuri partajabile.
Aceasta se constituie din totalitatea bunurilor obţinute de soţi în timpul căsătoriei, existente în
momentul înaintării cererii de partaj. Bunurile viitoare nu pot constitui obiect al acţiunii de partaj.
Se exclud din masa de bunuri comune anumite bunuri care, deşi dobândite în timpul
căsătoriei, datorită destinaţiei lor ori anumitor clauze, devin bunuri proprii. Astfel, se consideră
bunuri proprii cele folosite de unul dintre soţi în exercitarea profesiei lor,chiar dacă acestea au fost
achiziţionate în comun, cu excepţia celora care au o valoare ridicată. Bijuteriile, chiar dacă sunt
folosite exclusiv de unul dintre soţi, nu devin bunuri proprii ale soţului respectiv, datorită valorii lor
îndemnate. De asemenea, moştenirile ori donaţiile obţinute de unul dintre soţi sunt bunuri proprii,
excepţia fiind situaţia când s-a dispus prin testament ori prin actul de donaţie că bunurile respective
vor aparţine ambilor soţi. Darurile de nuntă sunt bunuri comune, afară de cele ce au o valoare
ridicată şi nu s-a precizat expres că vor aparţine ambilor soţi.
În practică, precum şi în jurisprudenţă, se întâlnesc particularităţi în ceea ce priveşte
imobilele construite în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi. Astfel, această
construcţie este, în principiu, bun comun, însă terenul va fi în continuare al vechiului proprietar,
chiar şi în condiţiile atribuirii imobilului construit celuilalt soţ. O problemă întâlnită în acest context
este dacă pot fi obiect al partajului construcţiile edificate în perimetrul construibil al localităţilor,
fără autorizaţie de construcţie. Practica a admis calitatea acestor bunuri de a fi partajabile, motivând
prin faptul că autorizaţia de construcţie nu este de natură să instituie ori să anuleze un drept de
proprietate. Această situaţie vizează un raport de drept administrativ, cu reglementări şi consecinţe
speciale46.
O altă situaţie deosebită este cea a imobilului ce constituie bunul propriu al unuia dintre soţi.
Astfel, dacă în timpul căsătoriei s-au făcut îmbunătăţiri, reparaţii ori acte de întreţinere la acel
imobil, cu mijloace comune, imobilul îşi păstrează calitatea de bun propriu, în măsura în care
lucrările efectuate nu au dus la transformarea esenţială a acestuia. Dacă, dimpotrivă, prin lucrările
efectuate, bunul s-a transformat de aşa natură încât a devenit un alt bun, cu totul deosebit, acesta va
fi considerat ca bun dobândit în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte îmbunătăţirile şi alte acte de acest gen efectuate de soţi în timpul
căsătoriei în favoarea unor terţe persoane, cel mai adesea îmbunătăţiri aduse la construcţia părinţilor
unuia dintre ei, trebuie subliniat că nu se naşte un drept de proprietate, ci unul de creanţă. Acest
drept de creanţă intră în masa comunitară şi poate fi valorificat în timpul partajului.
Trebuie subliniat că în masa partajabilă vor intra şi datoriile comune ale soţilor, întrucât nu
doar activul trebuie împărţit, ci şi pasivul, fără a se îngreuna doar una dintre părţi. Un aspect
important este faptul că legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care soţii vor răspunde cu bunurile
comune, instituind astfel o prezumţie legală implicită că datoriile soţilor sunt proprii 47. Astfel, Codul
familiei dispune, prin art. 32 că soţii vor răspunde cu bunurile comune pentru obligaţiile ce au luat
naştere cu administrarea unui bun comun, pentru obligaţiile contractate împreună ori doar de unul
dintre soţi, însă pentru susţinerea cheltuielilor obişnuite ale căsniciei, cât şi pentru „repararea
prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri proprietate socialistă, dacă
prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor”. Nu se consideră a fi datorii comune cele
contractate de unul dintre soţi pentru nevoile sale personale, fără ştirea acestuia.
După ce s-a stabilit totalitatea bunurilor comune ce vor fi supuse împărţelii, acestea vor fi
evaluate. Preţuirea acestora se va face ţinând cont de valoarea de circulaţie a acestora din momentul
judecăţii, iar nu de la momentul achiziţionării. Această metodă de evaluare este adoptată pentru ca la
data partajului să se includă orice spor sau diminuare suferite de bunuri din momentul achiziţionării
şi până în prezent. Astfel, uzura ori sporul de valoare a bunurilor se impută, ori, după caz, profită
ambilor soţi, cu excepţia situaţiei în care uzura sau sporul de valoare apare ca urmare a intervenţiei
46
D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, op.cit., p. 194
47
Adriana Corhan, op. cit., p.160

26
doar unuia dintre soţi. În acest ultim caz, pierderea sau câştigul impută ori profită acelui soţ. Spre
exemplu, dacă unul dintre soţi sustrage, înstrăinează ori distruge unul din bunurile comune, se va
ţine cont de prejudiciul adus comunităţii de bunuri la stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia dintre
soţi. Părţile pot conveni la o valoare inferioară celei de piaţă, în special atunci când partajul se face
în natură.
În legătură cu anumite bunuri comune supuse împărţelii s-au conturat unele caracteristici
privind evaluarea lor. Astfel, în evaluarea terenurilor, se va ţine cont de toate criteriile ce pot
conduce la determinarea valorii reale, cum ar fi categoria de folosinţă, calitatea, importanţa
economică, fertilitatea solului, relieful, preţul care se practică pentru terenuri asemănătoare, precum
şi orice alte aspecte care ar putea prezenta importanţă. Construcţiile vor fie evaluate în funcţie de
materialele folosite, de amplasarea lor, gradul de finisare şi de confort, gradul de seismicitate, preţul
practicat în zonă pentru construcţii asemănătoare.
Următoarea etapă în împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească este
determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea comunităţii matrimoniale. Întrucât legea nu
prevede expres cum trebuie să se facă împărţirea bunurilor comune, în părţi egale sau variabile,
aceasta se va face pe baza unor cote-părţi cuvenite fiecărui soţ, stabilite în funcţie de aportul
fiecăruia la dobândirea şi îngrijirea bunurilor comune. În acest sens, se va considera contribuţie şi
munca prestată în gospodărie precum şi cea depusă în îngrijirea copiilor. De asemenea, în stabilirea
cotelor, se va ţine seama şi de aportul mai mare al unuia dintre soţi, ajutorul primit de unul dintre
soţi din partea părinţilor în întreţinerea locuinţei, donaţiile primite de unul dintre soţi şi folosite
pentru achiziţionarea sau îmbunătăţirea bunurilor comune. În toate cazurile în care nu se poate proba
aportul mai mare al unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune şi atunci când părţile se
învoiesc, instanţa poate dispune împărţirea în cote egale a dreptului de proprietate a soţilor asupra
comunităţii matrimoniale. Separaţia în fapt a soţilor nu înlătură prezumţia de comunitate
matrimonială, însă poate avea unele efecte privind stabilirea cotelor-părţi aferente fiecărui soţ.
Astfel, dacă în timpul separaţiei în fapt, doar unul dintre soţi plăteşte ratele pentru un anumit bun
comun, acest fapt se răsfrânge favorabil asupra cotei sale de contribuţie la dobândirea totalităţii
bunurilor comune.
În stabilirea cotelor de contribuţie este admis orice mijloc de probă reglementat de legea
civilă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii. În situaţiile în care nu există dovezi privind aportul
diferenţiat al soţilor la dobândirea bunurilor comune, se dispune partajarea acestora în cote egale48.
În cadrul procedurii de partaj, se parcurg de regulă două etape, şi anume admiterea în
principiu a acţiunii şi partajul propriu-zis.
Dacă instanţa apreciază că pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare,
evaluare şi alte operaţii asemănătoare, aceasta va da o încheiere prin care va admite cererea în
principiu şi va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor, în care se va arăta
bunurile supuse împărţelii, atât mobile cât şi imobile, calitatea de coproprietari a soţilor şi cota-parte
ce se cuvine fiecăruia, precum şi creanţele născute din starea de proprietate în devălmăşie pe care
coproprietarii le au reciproc49. Încheierea de admitere în principiu are caracter interlocutoriu, astfel
că instanţa nu poate reveni asupra a ceea ce a statuat prin această hotărâre. Totuşi, instanţa poate
completa încheierea de admitere în principiu printr-o încheiere suplimentară, care va fi supusă
aceluiaşi regim juridic ca şi încheierea de admitere în principiu iniţială. De asemenea, Codul de
procedură civilă reglementează şi posibilitatea ca încheierea de admitere în principiu să fie
îndreptată, dacă se constată erori materiale în cuprinsul acesteia, aşa cum se arată în art. 281, ori să
fie completată, potrivit art. 281^1, dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unuia dintre
elementele necesare împărţelii propriu-zise.

48
Emese Florian, op .cit , p.214
49
Ion Imbrescu, op. cit., p. 121

27
Dacă instanţa dispune de suficiente date privind masa de bunuri ce urmează a fi împărţită,
poate proceda direct la împărţeala propriu-zisă, fără a mai formula încheierea de admitere în
principiu.
În timpul procesul de partaj, se poate dispune de către instanţa luarea unor măsuri de
conservare a bunurilor supuse împărţelii, dacă există pericolul ca unul dintre soţi să distrugă ori să
înstrăineze bunurile. În acest sens, instanţa poate institui sechestrul judiciar 50 sau se poate proceda la
inventarierea bunurilor comune, folosindu-se procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.
În literatura de specialitate51 s-a arătat că atunci când foştii soţi nu doresc să realizeze o
împărţire a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de
devălmăşie într-una de indiviziune, acţiunea lor, având drept scop determinarea cotelor ce li se cuvin
şi stabilirea bunurilor din comunitate, este admisibilă. O astfel de hotărâre judecătorească va avea
autoritate de lucru judecat în privinţa cotelor stabilite şi a bunurilor ce urmează a fi împărţite chiar în
faţa instanţei căreia i se va solicita, ulterior, împărţirea bunurilor comune.
Ca şi modalităţi de realizare a partajului, există trei posibilităţi: partajul în natură, atribuirea
tuturor bunurilor unui coproprietar şi vânzarea bunurilor.
Partajul în natură reprezintă regula, întrucât legiuitorul urmăreşte ca prin împărţeală să se
consacre tot un drept de proprietate, efectul declarativ al partajului neschimbând natura acestui
drept. În toate cazurile posibile, instanţa va proceda la formarea loturilor. În acest sens, se va ţine de
seama de propunerile făcute în raportul de expertiză efectuat în cauză. La formarea şi împărţirea
loturilor, instanţa va ţine cont de eventualul acord al părţilor, precum şi de toate împrejurările
relevante, cum ar fi natura bunurilor supuse împărţelii, cota-parte ce se cuvine fiecărui coproprietar,
domiciliul şi ocupaţia părţilor, posibilitatea de valorificare a bunurilor din punct de vedere
economic, etc. Dacă loturile stabilite de instanţă nu sunt egale ca valoare, ele se întregesc printr-o
sumă de bani, numită sultă. De asemenea, instanţa va avea în vedere faptul că împărţirea în natură a
bunurilor nu trebuie să scadă valoarea economică a acestora ori gradul lor de utilitate. În acest sens,
într-o speţă recentă52 s-a arătat că, în cazul bunurilor mobile, aici fiind vorba despre piesele de
mobilier achiziţionate pentru un imobil, împărţeala se poate face în natură, fără a se împovăra una
dintre părţi cu obligaţia de plată a sultei. Decizia îşi are fundamentul în dispoziţiile legiuitorului
conform cărora este nelegală atribuirea tuturor bunurilor unui dintre coproprietari iar celuilalt doar a
contravalorii în bani, fără consimţământul ambilor, atât timp cât partajul în natură este posibil. În
ceea ce priveşte atribuirea în natură a unui automobil unuia dintre soţi, s-a arătat că acest fapt nu
poate fi împiedicat chiar dacă primitorul nu posedă permis de conducere, atât timp cât îl poate obţine
în condiţiile legii. Partajul în natură se poate efectua şi doar cu privire la o parte dintre bunuri,
pentru celelalte dispunându-se măsura atribuirii în totalitate unuia dintre soţi, cu despăgubirea
corespunzătoare a celuilalt sau măsura vânzării bunurilor, prin acordul soţilor sau prin executor
judecătoresc, şi împărţirea preţului obţinut între cei doi soţi.
Partajul prin atribuirea tuturor bunurilor unui singur coproprietar este întâlnit îndeosebi în
cazul imobilelor. Această modalitate trebuie privită ca o măsură subsidiară, în sensul că se va aplica
doar în situaţiile în care împărţeala în natură nu este posibilă sau este neeconomică. Desigur, cel care
va primi bunurile în întregimea lor va fi obligat la plata unor despăgubiri corespunzătoare celuilalt
copărtaş, fără a putea fi însă obligat să accepte această soluţie. De asemenea, atribuirea tuturor
bunurilor unui singur coproprietar nu este admisibilă dacă între cei doi foşti soţi nu există un acord
în acest sens şi există posibilitatea împărţirii masei matrimoniale în natură. Este evident aşadar că nu
se poate vorbi despre atribuirea întregii masei de bunuri doar unuia dintre foştii soţi atât timp cât
masa este compusă şi din bunuri mobile, susceptibile a fi împărţite în natură.

50
Adriana Corhan, op. cit., p. 179
51
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, op. cit., p. 106
52
Decizia civilă nr. 3/R din 07.01.2010 a Curţii de Apel Galaţi

28
În cazul atribuirii bunului unui singur coproprietar se parcurg, de regulă, două etape, şi
anume atribuirea provizorie şi atribuirea definitivă53.
Astfel, Codul de procedură civilă prevede, prin art. 673^10, alin. (1), că atunci când
împărţirea bunurilor în natură nu este posibilă ori este neeconomică, instanţa poate, la cererea uneia
dintre părţi, să-i atribuie acesteia bunul, provizoriu. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va stabili şi
termenul până la care cel căruia i s-a atribuit bunul trebuie să depună sumele reprezentând cotele-
părţi cuvenite celorlalţi coproprietari. Această obligaţie instituită în sarcina celui care primeşte
provizoriu bunul este de natură să protejeze interesele celorlalţi coproprietari. Astfel, dacă sumele
cuvenite celorlalţi coproprietari nu sunt depuse în termenul stabilit, instanţa poate atribui bunul unui
alt coproprietar, în aceleaşi condiţii legale. Atunci când cel ce a obţinut bunul provizoriu
îndeplineşte condiţiile puse prin încheierea de atribuire provizorie, instanţa va dispune, prin
hotărârea dată asupra fondului, atribuirea bunului cu titlu definitiv.
Codul de procedură civilă instituie şi o excepţie. Astfel, conform art. 673^10 alin. (4), prin
derogare de la regula atribuirii bunului, la cererea uneia dintre părţi, ţinând cont de împrejurările
cauzei şi doar pentru motive temeinice, va putea să atribuie bunul în mod definitiv direct prin
hotărârea asupra fondului cauzei, stabilind sumele ce trebuie plătite celorlalţi precum şi termenul în
care aceste obligaţii trebuie achitate. Atunci când coproprietarul achită imediat celorlalţi
coproprietari sumele cuvenite, instanţa va atribui bunul direct, fără a mai parcurge etapa atribuirii
provizorii, întrucât scopul urmărit prin această procedură a fost îndeplinit.
Trebuie subliniat că, în cazul partajului ca urmare a desfacerii căsătoriei, atribuirea bunului
în întregime unuia dintre foştii soţi va avea drept condiţie principală interesul suprem al minorului,
atunci când există copiii minori. Despre aceste aspecte vom discuta pe larg în capitolul III.
Vânzarea bunurilor supuse împărţelii este o metodă excepţională de realizarea a partajului,
aplicabilă doar în situaţiile în care celelalte modalităţi nu pot fi executate, fie pentru că coproprietarii
au solicitat expres vânzarea bunurilor comune, fie pentru că bunurile nu pot fi împărţite în natură sau
atribuite unuia dintre foştii soţi, deoarece nici unul nu a solicitat ori ambii au refuzat acest lucru.
Vânzarea bunurilor poate fi dispusă de instanţă fie în totalitate, fie în parte. În acest ultim caz, pentru
bunurile nesupuse vânzării se poate proceda, la cerere, la împărţirea în natură.
Această procedură cunoaşte două variante: vânzarea se va face ori prin învoiala părţilor, ori
de către executorul judecătoresc, prin licitaţie publică. Dacă părţile s-au înţeles asupra vânzării,
instanţa va stabili în încheiere termenul în care trebuie realizată vânzarea, termen ce nu poate depăşi
6 luni. La împlinirea termenului sau mai devreme, dacă vânzarea s-a efectuat mai repede, părţile vor
prezenta instanţei dovada vânzării şi a consemnării preţului. Dacă vânzarea nu se înfăptuieşte în
termenul stabilit de instanţă, aceasta va dispune vânzarea masei comune prin licitaţie publică.
Vânzarea prin învoiala părţilor este preferabilă celei prin licitaţie publică, întrucât soţii pot obţine un
preţ mai avantajos decât în condiţiile licitaţiei publice.
Vânzarea prin licitaţie va fi iniţiată de executorul judecătoresc după rămânerea irevocabilă a
hotărârii prin care s-a dispus aceasta54. Executorul va stabili termenul pentru licitaţie, neputând
depăşi 30 de zile în cazul bunurilor mobile şi 60 de zile în cazul bunurilor imobile, termene socotite
de la data primirii încheierii. Cei doi foşti soţi vor fi înştiinţaţi cu privire la locul, data şi ora
desfăşurării licitaţiei. Preţul de vânzare este de regulă cel stabilit prin raportul de expertiză efectuat
în cauză, însă coproprietarii se pot învoi să accepte orice preţ oferit de licitatori. Dacă vânzarea are
loc, preţul va fi consemnat de executorul judecătoresc la dispoziţia instanţei, pentru a fi împărţit
între foştii soţi potrivit cotelor-părţi cuvenite fiecăruia dintre ei.
Art. 673^14 alin. (3) din Codul de procedură civilă arată că dacă partajul nu a putut fi
efectuat prin nici o modalitate prevăzută de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului. Partajul
poate fi cerut din nou, ulterior, dacă părţile s-au pus de acord cu privire la modalitatea de împărţire
53
Emese Florian, op. cit., p. 216
54
Emese Florian, op. cit. p. 217

29
ori dacă au dispărut cauzele ce împiedicau împărţirea. În acest sens s-a pronunţat şi Judecătoria
Curtea de Argeş într-o speţă, reţinând că partajul nu poate fi realizat în nici una din modalităţile
prevăzute de lege deoarece pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de identificare şi
evaluare ce pot fi efectuate doar de experţi tehnici judiciari. În speţă, reclamanta refuză categoric
numirea şi plata experţilor.

CAPITOLUL III. EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DINTRE


PĂRINŢI ŞI COPII

Divorţul produce consecinţe şi în privinţa copiilor rezultaţi din căsătorie sau cu un regim
juridic asimilat, faţă de care, până la desfacerea căsătoriei, soţii au exercitat împreună drepturile şi
îndatoririle părinteşti, în concordanţă cu prevederile art. 97 din Codul familiei în care se arată că
„ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori…”, cât şi ale art. 31 alin. (1)
din Legea 272/200455 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, unde se arată că „ambii
părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor”.
Divorţul conduce la o exercitare diferită a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti şi, prin
urmare, la schimbarea condiţiilor de viaţă ale minorului. Însă aceste schimbări nu trebuie să
prejudicieze dreptul copilului de a beneficia şi pe viitor de îngrijirea necesară pentru dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială, fiind necesar ca aceste drepturi să fie respectate şi să i
se asigure minorului cel puţin aceleaşi condiţii de care a beneficiat în perioada în care ambii părinţi
se aflau lângă el.

55
M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004

30
Scindarea ocrotirii părinteşti urmare a divorţului modifică exercitarea drepturilor părinteşti şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, însă fără a duce la încetarea în totalitate a acestor drepturi şi
obligaţii56. Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a divorţului şi a încredinţării minorului unuia
dintre părinţi încetează în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat minorul decedează, este pus
sub interdicţie sau se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa. În astfel de cazuri, părintele
căruia nu i s-a încredinţat minorul poate redobândi totalitatea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti,
cu condiţia ca acest fapt să fie în interesul minorului.
Efectele divorţului asupra relaţiei dintre părinţi şi copii pot fi privite sub două aspecte, după
cum acestea sunt de natură personală sau patrimonială.

3.1. Efectele divorţului asupra raporturilor personale dintre părinţi şi copiii minori

La desfacerea căsătoriei prin divorţ, raporturile personale dintre părinţi şi copiii minori
prezintă interes în ceea ce priveşte încredinţarea copiilor minori şi exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti. În acest sens, instanţa de judecată trebuie să adopte decizia încredinţării
minorilor în concordanţă cu interesele acestora şi să asigure buna îndeplinire a drepturilor şi
obligaţiilor părinteşti, astfel ca drepturile minorului să fie ocrotite.
În plus, în afara relaţiilor dintre părinţi şi copiii minori, divorţul produce efecte şi asupra
atributelor de identificare a minorului, respectiv numele şi domiciliul acestuia. Ca regulă, numele de
familie al minorului nu se va schimba la desfacerea căsătoriei părinţilor acestuia. Modificarea
numelui de familie al părinţilor poate produce efecte asupra numelui de familiei al minorului atunci
când părintele al cărui nume este purtat ca nume de familie îşi stabileşte filiaţia faţă de propriul
părinte57. De asemenea, modificarea numelui de familie al copilului minor poate interveni atunci
când acesta, aflându-se la o vârstă fragedă, este încredinţat părintelui care revine la numele purtat
anterior încheierii căsătoriei, iar interesul minorului este de a purta acelaşi nume ca părintele în grija
căruia se află.
În ceea ce priveşte domiciliul minorului, acesta va fi stabilit la domiciliul părintelui căruia i-a
fost încredinţat sau la domiciliul unor terţe persoane, atunci când copilul a fost încredinţat acestora.

3.1.1. Încredinţarea copiilor minori

Odată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să hotărască, chiar şi din oficiu, asupra
încredinţării copiilor spre creştere şi educare, ţinând cont de interesul minorilor, fie unuia dintre
părinţi, fie, în mod excepţional unei terţe persoane. Instanţa judecătorească este obligată să se
pronunţe asupra încredinţării minorilor din oficiu, atunci când soţii nu au făcut o cerere expresă în
acest sens, pentru a evita introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, fapt ce ar contraveni interesului
minorului. Soţii se pot învoi cu privire la încredinţarea copiilor minori, însă, conform prevederilor
art. 42 alin. (4) din Codul familiei, învoiala lor va produce efecte doar dacă a fost încuviinţată de
instanţa judecătorească.
În cazul în care soţii au domiciliu separat în timpul divorţului şi nu se hotărăsc în privinţa
domiciliului minorului, se poate solicita încredinţarea copiilor minori, cu titlu provizoriu, până la
soluţionarea procesului de divorţ. Măsura încredinţării minorului unuia dintre părinţi până la
soluţionarea capătului de cerere accesoriu din cererea de divorţ poate fi luată de instanţa la care s-a

56
Alin-Gheorghe Gavrilescu, 2008, „Studii de dreptul familiei”, Editura Academică Brâncuşi, Tg. Jiu, p. 128
57
Conf. univ. dr. Cezar Tită, „Efectele divorţului asupra copilului minor”, http://test.baroulvalcea.ro/s09/m.pdf

31
îndreptat acţiunea de divorţ chiar înainte de primul termen de judecată, prin ordonanţă preşedinţială,
având în vedere, bineînţeles, interesul suprem al minorului.
În vederea încredinţării copiilor minori unuia dintre părinţi, instanţa va avea în vedere în
mod exclusiv interesul copiilor, sens în care va cerceta posibilităţile materiale şi garanţiile morale
ale unei bune creşteri şi educări a minorilor, dispunând încredinţarea acestora aceluia dintre părinţi
care oferă cele mai optime condiţii. Stabilirea acestora se va face luând în considerare o multitudine
de factori, cum ar fi vârsta şi sexul copiilor, ataşamentul acestora faţă de părinţi, posibilităţile
materiale ale părinţilor şi conduita lor morală, etc. De asemenea, se va ţine cont şi de opţiunea
minorului de peste 10 ani, aşa cum se arată în art. 42 alin. (1) din Codul familiei.
Acelaşi text legal precizează că instanţa va trebui să asculte părinţii şi autoritatea tutelară.
Autoritatea tutelară trebuie citată în mod obligatoriu în proces iar în cazul în care nu se va prezenta,
trebuie să-şi fi exprimat părerea în scris printr-o anchetă socială. Opinia autorităţii tutelare nu este
obligatorie pentru instanţă, aceasta din urmă analizând datele cuprinse în ancheta socială în
contextul general al cauzei şi ţinând cont de toate celelalte probe din dosar. Minorul cu vârsta de
peste 10 ani va fi audiat în camera de consiliu, fără prezenţa altor persoane, ţinându-se seama de
opţiunea sa. Totuşi, întrucât la această vârstă copiii sunt uşor influenţabili, instanţa are libertatea de a
decide încredinţarea minorului chiar şi împotriva alegerii acestuia, atunci când consideră că interesul
suprem al copilului o impune.
O situaţie delicată apare atunci când instanţa trebuie să decidă asupra separării copiilor
minori, în vederea încredinţării fiecărui părinte unul sau mai mulţi minori. Atât în practică şi în
literatură, opinia dominantă este în sensul de a se evita pe cât posibil despărţirea copiilor, mai ales
atunci când între aceştia s-au stabilit strânse legături de afecţiune, separarea lor fiind de natură să le
producă traume psihice. Cazurile în care separarea copiilor a fost justificată au fost acelea în care din
probatoriul administrat a rezultat că ambii părinţi s-au implicat deopotrivă în creşterea şi educarea
copiilor, iar minorii şi-au exprimat dorinţa de a rămâne fiecare la părintele la care se găseşte58.
Atunci când nici unul dintre părinţi nu poate asigura creşterea şi educarea minorului, instanţa
judecătorească poate dispune, pentru motive temeinice, încredinţarea copiilor minori unor rude ori
altor persoane, cu acordul acestora, sau unor instituţii de ocrotire. Aceste măsuri vor fi luate având în
vedere prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Temeinicia motivelor încredinţării copiilor minori unor alte persoane sau unei instituţii de ocrotire
va trebui riguros apreciată de către instanţă, pe bază de probe, iar luarea măsurii este pe deplin
justificată numai raportată la interesul copilului. Este important să menţionăm că încredinţarea
minorului unor alte persoane sau unei instituţii de ocrotire nu echivalează cu decăderea din
drepturile părinteşti59 şi nu are ca efect stingerea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.
Măsura încredinţării copilului are caracter provizoriu, astfel că va putea fi modificată oricând
dacă se constată schimbarea condiţiilor ce au stat la baza motivării hotărârii. Astfel, la cererea
oricăruia dintre părinţi, a minorului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, autoritatea tutelară precum şi
oricare instituţie de ocrotire, poate cere instanţei reîncredinţarea copilului spre creştere şi educare,
atunci când interesul minorului justifică cererea. Luarea copilului minor de la părintele căruia i-a
fost încredinţat trebuie să aibă un temei hotărâtor, în sensul că trebuie dovedit că menţinerea
copilului minor la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra dezvoltării fizice şi morale a
minorului. În acest sens, în literatura de specialitate 60 s-a arătat că „o schimbare parţială a
condiţiilor care, în ansamblu, au determinat ca încredinţarea copilului să se facă unuia dintre
părinţi nu trebuie să atragă neapărat şi revenirea asupra măsurii cât timp subzistă elementele de
bază hotărâtoare, care confirmă necesitatea ca măsura luată în interesul copilului minor să fie
menţinută”.
58
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, op. cit., p. 159
59
Tudor R. Popescu, 1965, „Dreptul familiei. Tratat”, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 295
60
Ion P. Filipescu, op. cit., p. 285

32
3.1.2. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti

După cum am arătat, divorţul nu conduce la pierderea în totalitate a drepturilor şi


îndatoririlor părinteşti ale aceluia dintre părinte căruia nu i-a fost încredinţat minorul, ci doar la
modificarea modului de exercitare a ocrotirii părinteşti, aceasta realizându-se pe viitor prin moduri
specifice, prin acţiuni distincte61. În principiu, modul de exercitare a ocrotirii părinteşti de către
părintele căruia i-a fost încredinţat minorul nu este afectat, schimbări majore apărând în cazul
celuilalt părinte. De asemenea, trebuie să ţinem cont de exercitarea ocrotirii părinteşti după cum
minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi sau unor rude ori alte persoane fizice sau juridice.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti când copilul a fost încredinţat de instanţa de


divorţ unuia dintre părinţi

Art. 43 alin. (1) din Codul familiei prevede că „părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat
copilul exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti”, fapt ce nu exclude drepturile celuilalt
părinte, aşa cum prevede art. 31 alin. (1) din Legea nr. 272/2004: „ambii părinţi sunt responsabili
pentru creşterea copiilor lor”, exerciţiul drepturilor acestuia fiind însă diferit de cel din timpul
căsătoriei. Diferenţierile sunt determinate de separarea părinţilor şi de imposibilitatea obiectivă de
menţinere şi după divorţ a aceloraşi modalităţi de exerciţiu a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.
Dacă părinţii nu s-au înţeles cu privire la modul de exercitare a drepturilor părintelui căruia
nu i s-a încredinţat minorul ori înţelegerea lor nu a fost aprobată de către instanţă, soluţionarea
acestei probleme revine instanţei de judecată. Legăturile personale ale părintelui căruia nu i-a fost
încredinţat minorul cu acesta din urmă se realizează prin vizitarea copilului de către părinte, luarea
copilului de către acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la şcoală, etc. Părintele căruia nu
i-a fost încredinţat copilul are dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia. Astfel părintele divorţat în grija căruia nu se află copilul are dreptul de a-şi
spune părerea cu privire la şcoala pe care o frecventează minorul, la educaţia pe care o primeşte,
precum şi cu privire la alte decizii relevante pentru pregătirea profesională, sănătatea şi îngrijirea sa.
De asemenea, acesta are dreptul de a primi informări referitoare la situaţia şcolară a minorului, la
starea sa de sănătate, precum şi orice alte informaţii pe care le consideră importante.
Părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul are dreptul de a păstra legătura cu acesta prin
orice mijloace, atât timp cât nu contravin interesului copilului, cum ar fi corespondenţa, electronică
şi scrisă, convorbirile telefonice, etc. De asemenea, părintele are dreptul de a-l lua pe copilul minor
în vacanţe la domiciliul său sau în diferite excursii, sub condiţia ca acest fapt să nu dăuneze în vreun
fel stării de sănătate a minorului ori activităţilor sale şcolare.
Încredinţarea copilului în urma divorţului unuia dintre părinţi implică o limitare a drepturilor
şi îndatoririlor prin care celălalt părinte îşi îndeplineşte obligaţia de creştere a copilului. Astfel,
părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul pierde dreptul de a stabili locuinţa copilului, precum şi
dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ţine fără drept. În plus, dreptul de
a supraveghea şi a îndruma minorul este limitat în privinţa părintelui în a cărui grijă nu se află,
întrucât acest părinte nu va mai exercita continuu acest drept, ci doar concomitent cu exercitarea
dreptului de a avea relaţii personale cu copilul.
Părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul păstrează exerciţiul dreptului de a consimţi la
adopţia copilului său. Acest drept poate fi exercitat, prin excepţie, chiar şi în situaţia în care părintele

61
Ştefan Cocoş, 2001, „Dreptul familiei”, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 167

33
a fost decăzut din drepturile părinteşti sau i-au fost interzise drepturile părinteşti, aşa cum se arată în
art. 62 alin. (3) din Legea nr. 272/2004.
Hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit modalităţile prin care părintele căruia nu i s-a
încredinţat minorul îşi va exercita dreptul de a avea legături personale cu copilul, inclusiv programul
de vizitare, nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât, conform dispoziţiilor art. 44 din Codul
familiei, subzistă posibilitatea modificării programului de vizitare a copilului odată cu modificarea
împrejurărilor care au determinat stabilirea acestuia la cererea oricăruia dintre părinţi, sau a copilului
de peste 14 ani, a autorităţii tutelare sau a instituţiilor de ocrotire.
Părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul are, şi după desfacerea căsătoriei prin divorţ,
obligaţia de a contribui la întreţinerea copilului rezultat din căsătorie. Diferenţa este modul de
exercitare a acestei obligaţii, în sensul că după încredinţarea copilului celuilalt părinte obligaţia de
întreţinere se realizează prin prestaţii periodice, stabilite de către instanţa de judecată, conform
prevederilor art. 94 din Codul familiei.
În ceea ce priveşte părintele căruia i-a fost încredinţat minorul, acesta exercită pe deplin
drepturile şi obligaţiile părinteşti. Acesta va avea dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului, de a-l reprezenta pe copil în actele juridice ori de a-i încuviinţa astfel de acte. De
asemenea, părintele în a cărui grijă se află minorul exercită paza şi supravegherea acestuia, având
obligaţia de a se îngriji ca minorul să fie în siguranţă şi de a observa cu atenţie şi autoritate toate
acţiunile copilului. În plus, în cazul în care copilul săvârşeşte o faptă cauzatoare de prejudicii,
părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, răspunde, de regulă, pentru fapta minorului, în condiţiile
prevederilor art. 1000 alin. (2) din Codul civil.
O problemă delicată s-a ivit atât în literatura de specialitate 62 cât şi în practică în ceea ce
priveşte consimţământul părinţilor la deplasarea copilului lor în ţară sau în străinătate. Acest drept
este o consecinţă juridică a dreptului părinţilor de a stabili locuinţa copilului şi de a-l ţine, fiind
reglementat de Legea nr. 272/2004 şi de Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate63. Art. 18 alin. (2) din Legea 272/2004 prevede că deplasarea
copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi acordul ambilor părinţi, iar orice
neînţelegere între părinţi cu privire la exprimarea acestui acord se soluţionează de către instanţa de
judecată. Acordul părintelui la deplasarea copilului în străinătate este cerut şi de art. 30 alin.(1) lit. b
din Legea 248/2005, care stabileşte că este permisă călătoria în străinătate minorului care „este
înscris în paşaportul unui părinte şi călătoreşte în străinătate împreună cu acesta sau, după caz, este
titular al unui paşaport individual şi călătoreşte împreună cu unul dintre părinţi…numai dacă
părintele însoţitor prezintă o declaraţie a celuilalt părinte, din care să rezulte acordul acestuia cu
privire la efectuarea călătoriei respective în statul sau în statele de destinaţie, precum şi cu privire la
perioada acesteia…”.
În cazul scindării ocrotirii părinteşti urmare a divorţului, Legea 248/2005 stabileşte, prin art.
30 alin. (1) lit. c că declaraţia celuilalt părinte nu mai este necesară dacă părintele însoţitor face
dovada că minorul cu care doreşte să călătorească în străinătate i-a fost încredinţat prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Această dispoziţie legală apare ca o derogare de la
prevederile generale ale art. 18 alin. (2) din Legea 272/2004. În literatură 64 s-a arătat că prevederile
art. 30 alin. (1) lit. c din Legea nr. 248/2005 privesc acele ipostaze în care ocrotirea părintească se
scindează prin încredinţarea minorului, iar dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea 272/2004 şi ale art.
30 alin. (1) lit. b din Legea 248/2005 sunt aplicabile atunci când părinţii exercită împreună drepturile

62
Lect. Univ. drd. Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Dreptul părinţilor de a consimţi la deplasarea copilului lor în ţară sau în
străinătate”, Dreptul nr. 6/2010, pp. 167 - 174
63
M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005, ulterior modificată şi completată.
64
Lect. Univ. drd. Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Dreptul părinţilor de a consimţi la deplasarea copilului lor în ţară sau în
străinătate”, Dreptul nr. 6/2010, p. 170

34
părinteşti, cu excepţia situaţiei reglementate de art. 30 alin. (1) lit. b când părintele însoţitor exercită
singur drepturile părinteşti întrucât celălalt părinte este decedat.
În ceea ce priveşte părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul, prevederile Legii nr.
248/2005 nu arată expres dacă şi în ce condiţii acesta se poate deplasa cu minorul în străinătate, însă
este de la sine înţeles că o astfel de deplasare se va putea face numai cu acordul părintelui căruia i-a
fost încredinţat minorul.
Noul Cod civil nu reglementează expres problema deplasării copilului în ţară sau în
străinătate, însă aduce noutate în ceea ce priveşte schimbarea locuinţei copilului împreună cu
părintele căruia i-a fost încredinţat de instanţa de divorţ. Astfel, art. 497 alin. (1) din noul Cod civil
stabileşte că schimbarea locuinţei copilului împreună cu părintele la care locuieşte nu poate avea loc
decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte, dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi
părinteşti. Autoritatea părintească este definită prin art. 483 alin. (1) din noul Cod civil, ca fiind
„ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în
mod egal ambilor părinţi”. Noul Cod civil prevede, prin art. 397 că, în urma divorţului, autoritatea
părintească revine în comun ambilor soţi şi doar excepţional unuia dintre soţi, când instanţa
consideră acest fapt a fi în interesul minorului. Aşadar, se conturează un nou drept al părintelui la
care minorul nu locuieşte în mod statornic, anume de a consimţi la schimbarea locuinţei minorului
împreună cu părintele căruia i-a fost încredinţat.
Prin reglementările noului Cod civil se constată o trecere de la concepţia tradiţională asupra
autorităţii părinteşti la o concepţie modernă65. Concepţia tradiţională, îmbrăţişată de Codul familiei,
instituie o inegalitate de tratament juridic între părinţi în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor acestora în legătură cu copiii minori rezultaţi din căsătorie în urma divorţului. Pe de o
parte, părintele căruia i se încredinţează copilul va exercita atât drepturile şi îndatoririle cu privire la
bunurile copilului, respectiv administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia în acte
juridice şi încuviinţarea unor astfel de acte, cât şi cele referitoare la persoana minorului, respectiv
dreptul şi obligaţia de a îngriji de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului, dreptul
şi obligaţia de pază şi supraveghere a minorului, dreptul de a lua unele măsuri faţă de copil, dreptul
de a cere copilul de la orice persoană care îl ţine fără drept, dreptul de a consimţi la adopţia
copilului, dreptul de a avea relaţii personale cu minorul şi de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, precum şi dreptul de a stabili locuinţa copilului. Pe
de altă parte, părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul păstrează un număr redus de drepturi, şi
anume: dreptul de a avea legături personale cu minorul, de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia copilului său.
S-a opinat că această concepţie, tradiţională, asupra autorităţii părinteşti „nu corespunde
principiului egalităţii între părinţi în raporturile lor cu copiii”66.
Concepţia modernă privind autoritatea părintească are ca fundament principal Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului 67 şi presupune că divorţul părinţilor
nu trebuie să afecteze raportul dintre aceştia şi copiii lor minori, deci, implicit, nici autoritatea
părintească. Opiniile nou exprimate în doctrină sunt în concordanţă cu principiul egalităţii depline în
drepturi şi obligaţii părinteşti, inclusiv după desfacerea căsătoriei prin divorţ. S-a susţinut că art. 33
din Legea 272/2004, reglementare ce transpune pe plan intern art. 9 din Convenţia O.N.U. cu privire
la drepturile copilului, nu abrogă dispoziţiile din Codul familiei cu privire la încredinţarea
minorului, ci doar le modifică, în sensul că „încredinţarea se va dispune numai în situaţia în care
unul dintre părinţi a solicitat şi măsura este în interesul minorului…Dacă aceste condiţii nu sunt
îndeplinite, părinţii continuă să exercite împreună drepturile şi îndatoririle părinteşti, indiferent de
65
Mariana Haralambe, Dan Lupaşcu, „Autoritatea părintească în dreptul român de la concepţia tradiţională la cea
modernă”, Pandectele Române nr. 5/2010, pp. 15 - 29
66
Ibidem, p. 19
67
Ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001

35
relaţiile dintre ei…De altfel, exercitarea în mod egal a drepturilor părinteşti, chiar dacă părinţii
trăiesc separat, reprezintă, şi în dreptul comparat, regula în această materie. Exercitarea în mod
neegal a drepturilor părinteşti reprezintă o excepţie, admisă numai în situaţia în care aceasta este în
interesul copilului”68.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti când copilul a fost încredinţat de instanţa de


divorţ unor rude sau altor persoane fizice sau juridice

Încredinţarea copiilor minori unor terţe persoane, cu consimţământul acestora, sau unor
instituţii de ocrotire ca urmare a desfacerii căsătoriei părinţilor prin divorţ este o măsură
excepţională, pe care instanţa de judecată o adoptă atunci când nici unul dintre părinţi nu poate
asigura creşterea şi educarea copiilor. Un motiv temeinic pentru încredinţarea minorilor unor alte
persoane sau unei instituţii de ocrotire este aprecierea instanţei că părinţii sunt vinovaţi de
neglijenţă, fără caracter de gravitate şi fără abuz, în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti,
ceea ce face ca dezvoltarea fizică, mentală, morală şi socială, ori chiar sănătatea minorilor, să fie
primejduite alături de părinţi69.
Încredinţarea copilului unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire nu este echivalentul
decăderii din drepturile părinteşti, întrucât nu are ca efect stingerea tuturor obligaţiilor şi pierderea
tuturor drepturilor părinteşti. Părinţii divorţaţi al căror copil a fost încredinţat la desfacerea căsătoriei
altei persoane sau unei instituţii de ocrotire continuă să aibă dreptul de a menţine legături personale
cu copilul şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia
întrucât legiuitorul nu face nici o distincţie între situaţia încredinţării copilului unuia dintre părinţi şi
cea în care el a fost încredinţat unei alte persoane. În acest sens sunt şi dispoziţiile Legii nr.
272/2004 care, fără a distinge, arată prin art. 31 alin. (1) că „ambii părinţi sunt responsabili pentru
creşterea copiilor lor”.
Art. 43 alin. (3) din Codul familiei prevede că „persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a
încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la
persoana copilului”. Părinţii divorţaţi continuă să aibă dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, fără
a avea însă dreptul de a decide cu privire la măsurile privind persoana copilului. Părinţii continuă să
aibă dreptul de a veghea la educarea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a minorului şi le
incumbă în continuare obligaţia de a întreţine copilul. Art. 43 alin. (2) din Codul familiei prevede că
dreptul de administrare a bunurilor copilului, precum şi dreptul de reprezentare sau de încuviinţare a
actelor copilului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat
divorţul. Aşadar, exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului
aparţine unuia dintre părinţi. Acesta nu are nevoie de acordul persoanei ori a instituţiei căruia i-a fost
încredinţat copilul, precum nici de acordul celuilalt părinte.
Terţa persoană căreia i-a fost încredinţat copilul, sau, după caz, instituţia de ocrotire, exercită
dreptul de a ţine copilul şi de a-l cere de la orice persoană care îl ţine fără drept, inclusiv de la
părinţii acestuia. De asemenea, aceasta va decide în privinţa măsurilor referitoare la persoana
copilului, fără a avea nevoie de acordul prealabil al părinţilor, însă cu îndatorirea de a aduce la
cunoştinţă părinţilor asupra măsurilor luate. Dacă unul dintre părinţi nu este de acord cu măsura
luată, acesta se va putea adresa instanţei în vederea soluţionării problemei. De asemenea, dacă
părinţii sau unul dintre ei constată, urmărind modul în care terţul se îngrijeşte de creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a minorului, că dezvoltarea copilului este primejduită, acesta
poate cere încredinţarea minorului unei alte persoane sau instituţii de ocrotire, sau chiar lui dacă s-au
schimbat împrejurările esenţiale avute în vedere de instanţă la încredinţarea iniţială a copilului70.
68
Milena Tomescu, 2004, „Dreptul familiei. Protecţia copilului”, Editura All Beck, Bucureşti, pp. 227 - 228
69
Ion Imbrescu, op. cit., p. 204
70
Alin-Gheorghe Gavrilescu, 2008, „Studii de dreptul familiei”, Editura Academică Brâncuşi, Tg. Jiu, p. 128

36
În situaţia încredinţării minorului altei persoane sau unei instituţii de ocrotire, prezintă
interes sub aspectul exercitării dreptului de a consimţi la căsătoria şi adopţia copilului.
Un aspect important este cel privitor la consimţământul părinţilor la căsătoria minorului,
atunci când, în urma divorţului, minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi. Art. 4 din Codul
familiei nu prevede nimic pentru cazul acesta, fapt ce a condus în doctrină la întrebarea dacă este
necesar ca şi părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul să-şi exprime consimţământul la actul
juridic al căsătoriei minorului sau dacă este suficientă încuviinţarea părintelui în grija căruia se află
minorul71. Dacă se interpretează cu stricteţe textul legii, ar trebui, conform art. 4 alin. (2), ca minorul
să obţină consimţământul ambilor părinţi pentru încheierea căsătoriei. Pe de o parte, reglementarea
legală nu face distincţie în ce priveşte situaţia părinţilor, dacă aceştia sunt căsătoriţi sau divorţaţi ori
dacă nu au fost căsătoriţi niciodată. Pe de altă parte, Codul familiei specifică expres, prin art. 4 alin.
(2) situaţiile în care este suficient acordul doar unuia dintre părinţi, text ce, prin caracterul său de
excepţie, nu poate fi extins pe cale de interpretare.
Totuşi, dreptul de a consimţi la căsătorie face parte din atributele ocrotirii părinteşti şi,
conform art. 43 alin. (1) din Codul familiei, numai părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită
drepturile părinteşti cu privire la acesta, atât în legătură cu bunurile minorului, cât şi cu persoana
acestuia, se poate interpreta că minorul poate încheia căsătoria şi numai cu încuviinţarea părintelui
în grija căruia a fost încredinţat, întrucât doar acesta exercită drepturile părinteşti. Numai în situaţia
în care ambii părinţi s-ar afla în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, căsătoria ar trebui
încuviinţată de către persoana sau instituţia de ocrotire căreia i-a fost încredinţat minorul.
În ceea ce priveşte dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor, în literatura de
specialitate72 s-a susţinut în majoritate că acest drept subzistă chiar şi în cazul în care minorul a fost
încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire. Astfel, art. 11 alin. (1) lit. a din Legea
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei73 prevede că la adopţie trebuie să consimtă părinţii
fireşti, fără a face distincţie între ipoteza în care copilul a fost încredinţat unuia dintre ei şi cea în
care a fost încredinţat unei rude ori altei persoane cu consimţământul acestora ori unei instituţii de
ocrotire.
Totuşi, din reglementarea art. 43 alin. (2) din Codul familiei reiese că la adopţie nu vor
consimţi părinţii fireşti atunci când minorul a fost încredinţat altei persoane ori unei instituţii de
ocrotire. Acest fapt porneşte de la ideea că legiuitorul a avut intenţia de a transfera către persoana
sau instituţia de ocrotire căreia copilul i-a fost încredinţat totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce
intră în alcătuirea laturii personale a ocrotirii părinteşti şi nu numai o parte a lor, întrucât dacă ar fi
dorit ca dreptul de a consimţi la adopţia copilului să fie exercitat de către părinţii fireşti ar fi
prevăzut aceasta în mod expres.
Având în vedere consecinţele pe care le produce adopţia în ceea ce priveşte încetarea
legăturilor de rudenie firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi
rudele acestora, pe de altă parte, apare necesar ca părinţii să-şi manifeste voinţa chiar şi atunci când
minorul este încredinţat altor persoane sau unei instituţii de ocrotire. În plus, după cum am arătat,
încredinţarea minorului unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire nu echivalează cu decăderea
din drepturile părinteşti. Şi, atât timp cât părintele decăzut din drepturile părinteşti păstrează dreptul
de a consimţi la adopţia copilului său, aşa cum prevede art. 12 alin. (2) din Legea 273/2004, cu atât

71
Conf. univ. dr. Flavius A. Baias, Conf. univ. dr. Marieta Avram, „Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr.
288/ 2007”, Dreptul nr. 3/2008, p. 20
72
Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Unele aspecte privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
privitoare la persoana minorului în situaţia în care copilul este încredinţat altor persoane decât părinţii săi”, Dreptul nr.
9/2010, p. 128; Mihaela Buligan, „Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul desfacerii căsătoriei prin
divorţ cu referire specială la dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului”,
Dreptul nr. 9/2005, p. 120; Ion Imbrescu, op. cit., p. 205
73
M. Of. nr. 788 din 19 noiembrie 2009

37
mai mult părintele al cărui minor a fost încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire
trebuie să se bucure de recunoaşterea dreptului de a consimţi la adopţia copilului său.

3.2. Efectele divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre părinţi şi copii

Desfacerea căsătoriei nu trebuie să afecteze dezvoltarea normală a copilului şi nici să-i


limiteze dreptul de a i se asigura toate condiţiile necesare unui trai decent. Astfel, chiar şi după
pronunţarea divorţului, ambilor părinţi le revine obligaţia de a contribui la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului, indiferent dacă acesta a for încredinţat unuia
dintre părinţi ori unei terţe persoane sau unei instituţii publice.
În afară de obligaţia de întreţinere, încredinţarea copilului minor unuia dintre părinte ca
urmare a divorţului produce efecte şi în privinţa beneficiului contractului de locuinţă, acest drept
fiind acordat, de asemenea, în concordanţă cu interesul suprem al copilului.

3.2.1. Obligaţia de întreţinere

Conform prevederilor art. 42 alin. (3) din Codul familiei, odată cu încredinţarea copilului
minor unuia dintre părinţi sau unei terţe persoane ori unei instituţii de ocrotire, instanţa de judecată
este obligată, chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens, să stabilească şi contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului.
Părinţii pot stabili, de comun acord, contribuţia fiecăruia la cheltuielile de creştere şi educare
ale copilului, însă învoiala lor va produce efecte doar dacă este încuviinţată de instanţa de judecată
prin hotărârea de divorţ. Dacă părinţii nu s-au înţeles cu privire la contribuţia fiecăruia, instanţa de
judecată va stabili cuantumul acestei contribuţii în funcţie de nevoile copilului şi de posibilităţile
materiale ale părintelui obligat la plata pensiei de întreţinere.
În general, cuantumul întreţinerii se determină pe baza criteriilor prevăzute de art. 94 alin.
(1) din Codul familiei, care stabileşte regula că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoile celui
care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Art. 94 alin. (3) din Codul familiei prevede
modul în care se determină cuantumul întreţinerii atunci când beneficiar este copilul, iar obligat la
plată este părintele său. Astfel, întinderea întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de starea de
nevoie a copilului şi de posibilităţile de plată ale părintelui, analizate în funcţie de câştigul său din
muncă, legea instituind anumite plafoane maxime până la care se poate stabili pensia de întreţinere,
ţinând cont de numărul de copii ce urmează a beneficia de acest drept, respectiv până la o pătrime
din câştigul din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai
mulţi copii.
După cum s-a arătat şi în literatura în domeniu 74, pe baza practicii judecătoreşti, stabilirea
cuantumului pensiei de întreţinere datorate copilului trebuie orientată spre maximul plafonului fixat
de legiuitor atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere nu are şi alte sarcini familiale deosebite.
Dacă, de exemplu, pe lângă cei trei sau mai mulţi copii cărora soţul le datorează întreţinere, acesta
mai are în întreţinere şi un fost soţ, întinderea pensiei datorate fiecărui copil va fi mai mică, potrivit
art. 41 alin. (3) din Codul familiei, care prevede că întreţinerea datorată fostului soţ poate fi stabilită
până la o treime din venitul net din muncă al celui obligat la plata ei şi împreună cu întreţinerea
datorată copiilor nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al debitorului.

74
Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Discuţii privind determinarea cuantumului întreţinerii pe care părintele sau adoptatorul o
datorează copilului”, Dreptul nr. 6/2009, p. 129

38
Codul familiei prevede, prin art. 94 alin. (3) că, atunci când părintele datorează întreţinere
copilului său, cuantumul acesteia se stabileşte „până la o pătrime din câştigul său din muncă pentru
un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii”. Referitor la acest
text, s-a arătat75 că prezintă unele inconveniente întrucât legiuitorul nu a precizat expres ce se
înţelege prin sintagma „câştig din muncă”.
Într-o primă opinie76, se susţine că, la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere datorată
minorului, se ţine cont nu doar de venitul strict din muncă, ci deopotrivă de toate posibilităţile
materiale ale debitorului, deci inclusiv de veniturile din alte surse.
Conform Codului fiscal, art. 41, sunt considerate venituri şi sunt supuse impozitării cele
provenite din: activităţi independente, salarii, cedarea folosinţei bunurilor, investiţii, pensii, activităţi
agricole, premii, jocuri de noroc şi din transferul proprietăţii imobiliare. Luând în considerare aceste
elemente în cazul mijloacelor materiale ale părintelui, s-a dedus că la stabilirea obligaţiei de
întreţinere a copilului nu vor fi avute în vedere veniturile din cedarea folosinţei bunurilor, veniturile
din investiţii, veniturile din jocuri de noroc şi veniturile din transferul proprietăţii imobiliare,
întrucât acestea nu se încadrează în categoria veniturilor din muncă.
Atunci când părintele nu realizează venituri din muncă, interpretarea doctrinară şi
jurisprudenţială poate determina anihilarea obligaţiei acestuia de a întreţine copilul, întrucât
raportarea exclusivă a obligaţiei de întreţinere la „veniturile din muncă” conduce la imposibilitatea
exercitării obligaţiei de întreţinere în cazul inexistenţei unor astfel de venituri. Chiar şi în această
situaţie, practica a deosebit după cum părintele nu realizează venituri datorită unor motive obiective
sau din cauza propriei culpe. Se consideră situaţii obiective în care părintele nu realizează venituri
atunci când acesta efectuează serviciul militar, urmează cursurile unei facultăţi la zi, execută o
pedeapsă privativă de libertate sau starea sa de sănătate nu îi permite. În cazul în care părintele
debitor al obligaţiei de întreţinere, deşi apt de muncă, nu realizează venituri întrucât refuză să
muncească, ori i s-a desfăcut contractul de muncă din motive ce îi sunt imputabile, el nu va fi
exonerat de plata obligaţiei de întreţinere. În astfel de cazuri, practica a admis că obligarea
debitorului la plata pensiei de întreţinere se va dispune în raport de venitul minim pe economia
naţională. Aşadar, dispoziţiile art. 94 alin. (3) restrâng sau pot chiar anihila dreptul copilului de a fi
întreţinut de părinte, prevederi ce sunt contrare principiului înscris în art. 49 alin. (1) din Constituţia
României, conform căruia „copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă
în realizarea drepturilor lor”.
Această opinie s-a bazat şi pe împrejurarea că, în cazul obligaţiei de întreţinere a foştilor soţi,
reglementată de art. 41 alin. (3), legiuitorul a raportat exclusiv întreţinerea la „venitul din muncă” al
soţului obligat la plata ei. Prin urmare, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să limiteze mijloacele
părintelui la veniturile lui din muncă avea posibilitatea de a opera cu aceeaşi sintagmă.
Jurisprudenţa a decis că, în general, „mijloacele” debitorului obligaţiei de întreţinere,
prevăzute de art. 94 alin. (1), sunt circumscrise tuturor „posibilităţilor materiale” ale acestuia.
Adepţii acestei ipoteze consideră că aceste posibilităţi rezultă din cumularea veniturilor din muncă şi
a veniturilor din alte surse, deci a celor două elemente la care se referă alternativ alin. (3) al art. 94
din Codul familiei. Drept urmare, în ipoteza în care părintele realizează venituri din ambele
categorii, pensia de întreţinere va fi calculată numai în raport cu unul dintre cele două elemente,
fiind exclusă cumularea lor. În această situaţie, s-a pus problema dacă părintele sau copilul pot opta
pentru unul dintre cele două elemente ori trebuie să respecte ordinea în care sunt enumerate în text.
Autorul consideră că nu există o ordine legală de preferinţă, justificând prin faptul că în contextul

75
Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Discuţii privind determinarea cuantumului întreţinerii pe care părintele sau adoptatorul o
datorează copilului”, Dreptul nr. 6/2009, p. 129; Teodor Bodoaşcă, „Discuţii referitoare la interpretarea art. 94 alin. (3)
din Codul familiei”, Dreptul nr. 10/2008, pp. 78 - 84
76
Teodor Bodoaşcă, „Discuţii referitoare la interpretarea art. 94 alin. (3) din Codul familiei”, Dreptul nr. 10/2008, p. 81

39
economic şi social în care a fost adoptat Codul familiei veniturile din muncă reprezintă regula, iar
veniturile din alte surse excepţia.
În aceste condiţii, prevederile art. 94 alin. (3) din Codul familiei sunt de natură să ducă la
stabilirea unei pensii de întreţinere disproporţionate faţă de nevoile minorului. Astfel, dacă veniturile
din muncă sau din alte surse ale părintelui sunt deosebit de mari, respectarea procentelor legale va
determina o pensie de întreţinere dacă depăşeşte nevoile copilului. Dacă, în schimb, cele două
elemente sunt reduse, instituirea lor alternativă va determina o pensie de întreţinere sub nevoile reale
ale copilului.
O altă opinie77 asupra provenienţei pensiei de întreţinere datorată de părinte copilului său
este cea conform căreia art. 94 alin. (3) se referă la veniturile pe care le debitorul le realizează
exclusiv din munca sa şi nu la veniturile din alte surse. Autorul îşi justifică opinia afirmând că „dacă
ar fi avut în vedere şi alte posibilităţi materiale (…) în afara câştigului din muncă, legiuitorul ar fi
prevăzut aceasta în mod expres, folosind formularea <mijloacele celui ce urmează a o plăti>”.
Faptul că legiuitorul a avut în vedere exclusiv câştigurile din muncă rezultă şi din prevederile
art. 41 alin. (3) din Codul familiei, care dispune că întreţinerea datorată fostului soţ, împreună cu
întreţinerea datorată copiilor, nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al celui obligat la
plată. Autorul subliniază, întemeiat considerăm, că întinderea întreţinerii nu trebuie stabilită doar în
raport cu venitul din muncă al debitorului obligaţiei, ci în raport de nevoile reale ale copilului şi, în
funcţie de necesităţile minorului, se va ţine cont şi de alte surse de venit ale părintelui.
În practică s-a decis că întinderea întreţinerii trebuie stabilită ţinând cont de toate veniturile
cu caracter de continuitate ale părintelui, adică atât retribuţia propriu-zisă, cât şi sporul de vechime,
indemnizaţia de conducere sau alt venit permanent, însă nu şi câştigurile din muncă cu caracter
excepţional, cum sunt indemnizaţiile pentru deplasări, pentru orele suplimentare, salariile
compensatorii în cazul disponibilizării debitorului pensiei, precum şi orice alt fel de venit ce nu are
caracter permanent. De asemenea, nici sporul acordat pentru condiţii deosebite de muncă nu se ia în
considerare la stabilirea întinderii obligaţiei de întreţinere.
Dacă părinţii nu se învoiesc cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului, instanţa obligă părintele căruia nu
i-s fost încredinţat minorul la plata unei pensii de întreţinere pentru copil, această plată efectuându-
se către părintele în a cărui grijă se află minorul.
S-a arătat78 că, în principiu, părintele căruia i s-a încredinţat minorul nu poate renunţa la
pensia de întreţinere ce se cuvine copilului din partea celuilalt părinte, decât dacă s-ar constata că are
mijloace suficiente pentru a asigura condiţii bune pentru creşterea şi educarea minorului. În situaţia
în care fiecare părinte a primit câte un copil spre creştere şi educare, dacă unul dintre părinţi are
posibilităţi materiale mai mari, el va putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o sumă stabilită de
instanţă, astfel ca ambii copii să beneficieze de aproximativ aceleaşi condiţii.
În situaţia în care se stabileşte filiaţia copilului din afara căsătoriei faţă de părinţi, contribuţia
părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională se stabileşte
conform art. 42 – 44 din Codul familiei, după cum arată art. 64 teza a II-a din Codul familiei,
dispoziţiile menţionate asimilând părinţii faţă de care s-a stabilit filiaţia copilului din afara căsătoriei
cu soţii despărţiţi.

3.2.2. Alocaţia de stat pentru copii

77
Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Discuţii privind determinarea cuantumului întreţinerii pe care părintele sau adoptatorul o
datorează copilului”, Dreptul nr. 6/2009, pp. 128 - 133
78
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, op. cit., pp. 160 - 161

40
Alocaţia acordată de stat pentru copii este reglementată de Legea nr. 61/1993, privind
alocaţia de stat pentru copii79. Conform acesteia, de alocaţia acordată de stat beneficiază, ca regulă,
copiii în vârstă de până la 18 ani. Cu titlu de excepţie, beneficiază de alocaţia de stat pentru copii şi
cei ce au împlinit vârsta majoratului, însă urmează cursurile învăţământului liceal sau profesional,
organizate în condiţiile legii, inclusiv cei care repetă anul şcolar din motive de sănătate, dovedite cu
certificat medical.
Titular al dreptului de alocaţie este copilul.
Alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi, pe baza acordului acestora, sau,
în caz de neînţelegere, pe baza deciziei autorităţii tutelare, părintelui la care s-a stabilit, prin hotărâre
judecătorească, domiciliul copilului, ori căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare.
După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate face direct
titularului, cu încuviinţarea ocrotitorului său legal.
În cazul încredinţării minorului, ca urmare a desfacerii căsătoriei, unei instituţii ce oferă
servicii de tip rezidenţial, aşa cum sunt acestea definite prin art. 110 alin. (2) din Legea 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, alocaţia de stat pentru copii se va plăti numai
în contul personal al titularului, după cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea 61/1993. Sumele cu titlu
de alocaţie de stat pentru copii se capitalizează până la împlinirea de către aceştia a vârstei de 14 ani,
iar după împlinirea acestei vârste alocaţia de stat poate fi plătită direct titularului, cu acordul
conducătorului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sau, în funcţie de
opţiunea minorului, poate fi capitalizată în contul său personal în continuare, până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Este admisibilă acţiunea prin care se solicită obligarea soţului care nu a întocmit formele
necesare sau a încasat alocaţia fără drept, să plătească soţului căruia i-a fost încredinţat copilul spre
creştere şi educare suma cuvenită, justificată prin săvârşirea unui abuz sancţionabil prin răspunderea
civilă delictuală (în primul caz) şi prin îmbogăţirea fără just temei (în cel de-al doilea caz).

3.2.3. Beneficiul contractului de locuinţă

În cadrul divorţului se poate cere atribuirea locuinţei comune deţinută cu contract de


închiriere sau atribuirea folosinţei provizorii a locuinţei proprietate comună a soţilor până la
partajarea bunurilor comune. Legea locuinţei nr. 114/1996 80, completată şi modificată în repetate
rânduri, prevedea, la un moment dat, dispoziţii abrogate în prezent, că „în caz de divorţ, dacă soţii
nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinţă se atribuie soţului căruia i s-au dat
în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul”.
În lipsa unei reglementări legale privind criteriile pentru atribuirea locuinţei comune în caz
de divorţ, în literatura de specialitate s-a arătat 81 că ori de câte ori locuinţa care a constituit domiciliu
conjugal comun este comod partajabilă în natură astfel să asigure unităţi locative distincte pentru
fiecare din părţi, chiar după unele modificări a căror executare soţii şi-o asumă, se va dispune
partajarea. Dacă relaţiile dintre foştii soţi mai pot permite locuirea în acelaşi imobil, se poate asigura
fiecăruia câte o cameră, urmând a se folosi în comun dependinţele. În practica judiciară s-a decis 82
că „dacă în apartamentul care a constituit locuinţa comună a soţilor există camere decomandate, ce
satisfac cerinţele prevăzute de norma locativă şi pot fi locuite separat de fiecare dintre soţi, cu acces
comun la dependinţe, instanţa poate solicita în acest mod, cu ocazia pronunţării divorţului, cererile
79
Republicată în M. Of. nr. 300 din 7 mai 2009
80
M. Of. nr. 393 din 31 decembrie 1997, modificată şi completată succesiv, ultima modificare fiind adusă prin O.U.G. nr.
210/2008, M. Of. nr. 835 din 11 decembrie 2008
81
Şerban Beligrădeanu, „Regimul actual al atribuirii locuinţei comune a soţilor”, Dreptul nr. 5/1998, p.35
82
Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 231/1993, Culegere de decizii 1993 – 1997, pp. 190 - 191

41
formulate de părţi cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere asupra locuinţei
comune”.
Împărţeala prin atribuire a locuinţei comune a soţilor impune o triplă distincţie, după cum
soţii sunt chiriaşi, coproprietari ori locuinţa constituie bunul propriu al unuia dintre ei. În cazul
soţilor chiriaşi, precum şi a soţilor coproprietari, se regăsesc următoarele criterii de preferinţă:
- în concordanţă cu dispoziţiile Codului familiei, locuinţa comună deţinută în chirie de
ambii soţi se va împărţi sau atribui în funcţie de învoiala acestora;
- în lipsa unei învoieli, beneficiul contractului de locuinţă va fi atribuit soţului căruia i s-au
încredinţat minorii;
- atunci când nu există copii, beneficiul contractului de închiriere revine soţului care a
obţinut divorţul;
- în alte situaţii, cum ar fi încredinţarea a câte un copil fiecărui dintre părinte sau
pronunţarea divorţului din culpa ambilor soţi, va decide instanţa, ţinând cont de toate
împrejurările cauzei.
Dacă locuinţa constituie bun propriu al unuia dintre soţi, aceasta nu poate forma obiect al
împărţelii şi nu poate fi atribuită celuilalt soţ, însă soţul proprietar poate fi obligat să asigure fostului
său soţ spaţiu de locuit corespunzător, mai ales atunci când există copii minori rezultaţi din
căsătorie.
Alţi autori83 au considerat ca repere în atribuirea locuinţei următoarele:
- instanţa va hotărî cu privire la atribuirea locuinţei doar la cererea părţilor şi poate avea în
vedere eventuala înţelegere apărută între soţi în timpul procesului; în privinţa învoielii
dintre soţi referitoare la acest aspect, trebuie menţionat că părintele căruia i s-a
încredinţat minorul nu poate renunţa la cererea privind atribuirea beneficiului
contractului de închiriere dacă nu face dovada că poate asigura o suprafaţă locativă
corespunzătoare minorului;
- atribuirea locuinţei exclusiv unuia dintre soţi trebuie văzută ca o măsură de excepţie şi, în
măsura în care este posibil, se recomandă divizarea locuinţei în unităţi locative distincte
care să satisfacă interesele ambilor soţi;
- în cazul locuinţelor închiriate, cu excepţia celor sociale ori cu regim special, dacă soţul
titular a părăsit definitiv domiciliul comun aflat în litigiu, instanţa va dispune, prin
hotărârea de divorţ, transferul contractului în beneficiul celuilalt soţ;
- dacă există copii minori şi locuinţa este proprietatea comună a soţilor, se va ţine seama şi
de interesele minorilor, în sensul că locuinţa i se va atribui aceluia dintre soţi căruia i-au
fost încredinţaţi copiii;
- dacă nu există copii minori rezultaţi din căsătorie, instanţa va decide după aprecierea sa;
- în ceea ce priveşte locuinţele cu regim special şi locuinţele sociale, beneficiul
contractului nu poate fi acordat soţului care nu este titular, cu excepţia situaţiei în care şi
acesta îndeplineşte condiţiile de obţinere a unei astfel de locuinţe.
În atribuirea locuinţei unuia dintre soţi, instanţa va ţine cont de o serie de factori, precum
interesul copiilor minori, dacă există, starea de sănătate a soţilor, posibilităţile materiale ale soţilor
de a obţine o altă locuinţă, culpa în desfacerea căsătoriei. Astfel, practica arată că faptul construirii
de către soţi a unei locuinţe pe terenul bun propriu al unuia dintre ei nu conduce în mod exclusiv la
atribuirea locuinţei proprietarului terenului, în cazul desfacerii căsătoriei, atât timp cât acesta are
posibilitatea de a obţine, cu orice titlu, o altă locuinţă, pe când celălalt soţ nu are nici o altă opţiune.
Dacă partajarea locuinţei care constituie bun comun nu se cere o dată cu divorţul, instanţa
poate dispune, la cerere, atribuirea provizorie a folosinţei până la partajare. Această măsură

83
Emese Florian, op. cit., pp. 193 - 195

42
vremelnică poate fi luată doar pe calea unei hotărâri preşedinţiale şi este temporară, soluţia putând fi
schimbată cu ocazia partajului.
Atunci când obiect al partajului este o locuinţă cu regim special dintre cele prevăzute în art.
51 – 60 din Legea locuinţei nr. 114/1996 (locuinţe de serviciu, de intervenţie, de necesitate şi de
protocol), instanţa care pronunţă divorţul poate atribui, de regulă, beneficiul contractului de
închiriere doar titularului. Prin excepţie, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit şi
soţului ce nu este titular, doar atunci când şi acesta întruneşte toate condiţiile legale pentru a deveni
titularul contractului de închiriere pentru acea locuinţă cu regim special.
În ceea ce priveşte locuinţele sociale, art. 43 din Legea locuinţei prevede categoriile de
persoane ce pot beneficia de o astfel de locuinţă, iar art. 48 din Legea locuinţei arată categoriile de
persoane sau de familii care nu pot beneficia de o locuinţă socială. Astfel, în lumina acestor
prevederi, instanţa poate atribui beneficiul contractului de închiriere şi soţului netitular, doar dacă
acesta nu face parte din categoriile de persoane care nu pot beneficia de astfel de locuinţe.
Sănătatea soţilor poate constitui, de asemenea, criteriu în atribuirea locuinţei. Spre exemplu,
în cazul în care unul dintre soţi este invalid iar locuinţa a fost amenajată/modificată astfel încât să îi
asigure condiţii cât mai optime (cum ar fi montarea unei rampe pentru scaune cu rotile), este de la
sine înţeles că acesta va fi preferenţiat când se pune problema atribuirii locuinţei comune, în măsura
în care nu se aduce atingere drepturilor celuilalt soţ.
În ceea ce priveşte culpa exclusivă a unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei, aceasta poate
prezenta interes în atribuirea locuinţei ce a constituit domiciliu conjugal comun, soţul inocent având
întâietate.
Interesul copilului reprezintă un criteriu semnificativ în atribuirea locuinţei unuia dintre soţi.
În principiu, părintele căruia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare beneficiază şi de
atribuirea locuinţei, tocmai din considerentul ocrotirii interesul suprem al copilului. Desigur, soluţia
nu se aplică când situaţia materială a soţului căruia i-a fost încredinţat minorul este vădit mai bună
decât a celuilalt soţ, acesta din urmă neavând posibilitatea obţinerii unei noi locuinţe. În cazul în
care fiecăruia dintre soţi i-a fost încredinţat câte un copil, se va ţine cont de posibilităţile materiale
ale fiecăruia dintre ei.
Atribuirea locuinţei unuia dintre soţi în urma desfacerii căsătoriei nu trebuie să aducă
atingere dreptului la locuinţă al copilului rezultat din căsătorie devenit major, care locuieşte în
acelaşi apartament. Astfel, practica a decis că este admisibilă cererea de intervenţie în interes propriu
formulată de copilul major în cadrul acţiunii de divorţ a părinţilor săi, pentru a i se atribui lui
beneficiul contractului de închiriere asupra locuinţei, dacă nici unul dintre cei doi soţi nu mai
locuiesc în acel imobil.

43
CAPITOLUL IV. SINTEZĂ DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

4.1. Minori aflaţi în grija mamei. Legături personale cu tatăl. Limitele de desfăşurare a
programului de vizitare.84

Curtea consideră necesar să precizeze că rezultă cu evidenţă, din considerentele expuse atât
de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, că dreptul tatălui de a avea legături personale cu copiii
săi minori decurge în virtutea legii, fiind recunoscut, în consecinţă, de ambele instanţe, că interesul
superior al minorilor trebuie să prevaleze celui al părinţilor, că ansamblul probator administrat în
cauză nu conturează cauze excepţionale de natură a limita acest drept şi nici nu poate conduce la
concluzia că această cerere este formulată în alte scopuri decât cele legale, ceea ce constituie obiect
de controversă, în speţa dedusă judecăţii, şi , implicit, de analiză, fiind limitele de desfăşurare a
programului de vizitare.
Fiind pe terenul protejării vieţii de familie, reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea consideră că interesul superior al minorului este acela de a păstra
legăturile cu ambii părinţi, pentru ca legăturile de familie să poată fi exercitate de o manieră

84
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 1068 din 2 iulie 2008,
în Pandectele române nr. 3/2009, pp. 237-246

44
efectivă, posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt
reprezentând un element fundamental al vieţii de familie.
În raport de interesul superior al ambilor minori, Curtea apreciază că programul stabilit de
instanţa de fond este cel adecvat şi care asigură echilibrul între dreptul tatălui de a păstra legături
efective cu copiii săi minori şi dreptul copiilor de a se bucura de compania şi îngrijirea acestuia,
considerente de ordin psihologic şi legal ce determină şi aprecierea programului de vizitare a
minorilor.

Curtea

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea depusă de reclamantul M.C. în dosarul civil nr. 5800/303/2007, aflat pe rolul
Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, dosar din care s-a disjuns prezentul dosar, acesta a solicitat
instanţei de judecată să îi încuviinţeze dreptul de a avea legături personale cu cei doi copii minori
rezultaţi din relaţia cu reclamanta pârâtă, respectiv B.-A.C., născut la data de 13 octombrie 2004 şi
N.A.C., născut la data de 23 septembrie 2006, şi să fie obligată reclamanta-pârâtă la a permite
vizitarea acestora lunar, câte trei zile, la sfârşitul fiecărei a doua săptămâni din lună, şi, anual, câte
patru săptămâni în perioada verii şi câte două săptămâni în perioada de iarnă. De asemenea, a
solicitat ca, în cadrul programului de vizitare, să fie autorizat să îi ia pe cei doi copii, spre îngrijire,
la domiciliul său, şi să îi fie permisă, inclusiv, deplasarea, împreună cu aceştia, în afara frontierelor
României, respectiv, în Franţa, în perioada vacanţelor de iarnă şi de vară.
Prin sentinţa civilă nr. 7084 din 2 noiembrie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 6
Bucureşti, s-a admis în parte cererea reclamantului M.C., în contradictoriu cu pârâta A.C.M., s-a
încuviinţat ca reclamantul să aibă legături personale la domiciliul său din România cu minorii
C.B.A., născut la data de 13 octombrie 2004 şi C.N.A., născut la data de 23 septembrie 2006, după
următorul program: în prima şi a treia săptămână din lună, de vineri ora 18:00 până duminică ora
18:00; trei săptămâni în vacanţa de vară şi o săptămână în vacanţa de iarnă, permiţându-i-se
reclamantului să călătorească în Franţa împreună cu cei doi copii trei săptămâni în vacanţa de vară.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, calificat de către tribunal ca fiind apel pârâta I.
(A.) C.M., solicitând casarea sentinţei civile recurate şi, în urma reevaluării probelor, stabilirea unui
program de vizitare realist şi obiectiv, în conformitate cu prevederile legale şi ţinând cont de
interesul suprem al copiilor.
Prin decizia civilă nr. 396A din 20 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a
admis apelul formulat de apelanta pârâtă I.(A.) C.M., împotriva sentinţei civile nr. 7084 din 2
noiembrie 2007, pronunţată de către judecătoria sectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr.
6783/303/2007, în contradictoriu cu reclamantul intimat C.M. şi intimata Autoritatea Tutelară,
Primăria sector 6 Bucureşti; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că programul de
vizitare a celor doi minori se va realiza după următorul program: în prima şi a treia săptămână din
lună, de sâmbătă ora 12 până duminică ora 18; o săptămână din vacanţa de vară şi o săptămână în
vacanţa de iarnă şi a permis reclamantului să călătorească în Franţa, împreună cu cei doi copii, o
săptămână în vacanţa de vară, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul – reclamant C.M., solicitând admiterea
recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului ca nefundat şi
menţinerii în tot a sentinţei civile apelate, ca fiind legală şi temeinică.
La data de 2 iulie 2008, pârâta a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2)
Codul de procedură civilă, solicitând respingerea recursului, ca nefundat, menţinerea hotărârii
instanţei de apel, cu consecinţa menţinerii programului de întreţinere a legăturilor personale cu
45
minorii, astfel cum a fost stabilit de către tribunal. Examinând decizia recurată, prin prisma
motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante în cauză, Curtea apreciază că
recursul exercitat de recurentul reclamant C.M. este fondat.
Astfel, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de
procedură civilă, în ceea ce priveşte restrângerea nejustificată a programului de vizitare a celor doi
minori, C.N.A. şi C.B.A., de către tribunal, Curtea va decide, în temeiul art.312 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant C.M. împotriva deciziei
civile nr. 396A din 20 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în
contradictoriu cu intimata-pârâtă I. (fostă A.) C.M. şi cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria
sectorului 6 Bucureşti; modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefundat, a apelului
declarat de apelanta-pârâtă I. (fostă A.) C.M. împotriva sentinţei civile nr. 7084 din 2 noiembrie
2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.

Părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul are dreptul de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul are dreptul de a păstra legătura cu acesta
prin orice mijloace, atât timp cât nu contravin interesului copilului, cum ar fi corespondenţa,
electronică şi scrisă, convorbirile telefonice, etc.
De asemenea, părintele are dreptul de a-l lua pe copilul minor în vacanţe la domiciliul său
sau în diferite excursii, sub condiţia ca acest fapt să nu dăuneze în vreun fel stării de sănătate a
minorului ori activităţilor sale şcolare.

4.2. Încredinţarea copiilor minori. Criterii85

Instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe prin hotărârea de divorţ şi asupra


încredinţării copiilor minori, iar criteriul după care se face încredinţarea este interesul acestora.
Noţiunea de 'interes al copilului minor' are caracter complex, interesul minorului fiind determinat de
factori multipli pe care instanţa îi apreciază, cum ar fi : vârsta copilului, ataşamentul faţă de părinţi,
posibilităţile materiale ale părinţilor, ataşamentul lor faţă de copil, posibilităţile concrete ale fiecărui
părinte de a se ocupa de copil, asigurându-i dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală.
De asemenea, voinţa exprimată de copil se apreciază în raport cu interesul său, fără să aibă o
influenţă majoră în încredinţarea lui.
Deoarece în încredinţarea copiilor se ţine seama exclusiv de interesul acestora, culpa
fiecăruia dintre părinţi nu constituie criteriu în încredinţarea minorului.
În speţă, greşit prin hotărârea recurată copilul minor a fost încredinţat mamei, deşi începând
cu anul 1998 tatăl este cel care s-a ocupat în exclusivitate de îngrijirea şi educarea lui.
Mama reclamantă, care a plecat la lucru în Italia, nu a mai avut posibilitatea să se ocupe de
dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a copilului, iar copilul, care în toată această perioadă a
locuit cu pârâtul, şi-a exprimat ataşamentul faţă de tată, cu care a declarat că doreşte să locuiască.
De altfel, dacă minorul este încredinţat mamei, care se află în străinătate, cea care urmează să
se ocupe de copil este bunica maternă.
Or, art. 2 alin. (2) din Codul familiei stabileşte posibilitatea încredinţării minorului unor rude
sau altor persoane ca o excepţie, dacă există motive temeinice datorate comportării părinţilor.
În speţă, însă, nu s-a dovedit existenţa unor astfel de motive. Tatăl recurent şi-a exprimat
dorinţa de a se ocupa de copil, iar cu probele administrate s-a dovedit că este deplin capabil să-i
ofere minorului un climat familial propice, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea instanţei de
fond.
85
Maria Gaiţă, Mona-Maria Pivniceru, 2004, „Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă anul 2002”, editura
Lumina Lex, Bucureşti, pp. 107 - 108

46
Prin urmare, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea greşită a art. 42 din Codul familiei, şi
fără ca instanţa să se pronunţe asupra tuturor probelor administrate, conform art. 304 pct. 9 şi 10 şi
art. 312 alin. (3) din Codul de procedură civilă, se admite recursul declarat de pârât, se modifică
hotărârea pronunţată de tribunal, se respinge apelul declarat de reclamantă şi se păstrează sentinţa
apelată.

Decizia civilă nr. 1931 din 16 decembrie 2002

4.3. Încredinţarea copiilor. Criterii de apreciere a interesului acestora.86

În toate situaţiile în care se iau măsuri referitoare la copiii minori, instanţa trebuie să ţină
seama exclusiv de interesele acestora.
În ce priveşte înţelesul noţiunii de „interes al copilului”, instanţa este obligată să aibă în
vedere, în special, prevederea legală, care stabileşte pentru părinţi obligaţia de a-i creşte pe minori,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională,
potrivit cu însuşirile acestora.
Prin urmare, interesele minorului nu se limitează la asigurarea condiţiilor materiale de trai.
Ele se raportează şi la posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care le poate
asigura în mai bune condiţii unul dintre părinţi, instanţa fiind datoare să ţină seama de orice element
legat de interesul minorului.
De aceea, în speţă, condiţiile materiale oferite minorului de mama acesteia şi legătura de
afecţiune stabilită între mamă şi copil nu sunt elemente suficiente pentru ca minorul să îi fie
încredinţat mamei.
Cu actele depuse la dosar s-a dovedit că reclamanta-pârâtă a fost internată în spital cu
diagnosticul de spasmofilie şi etilism acut şi că suferă de grave afecţiuni psihice.
Actele medicale relevă diagnosticul de reacţie nevrotică cu agravări anxioase de
suprasolicitare, iar comportamentul acesteia este caracterizat prin stare de nelinişte psihomotorie,
iritabilitate, astenie fizică şi psihică, dispoziţie tristă, anxietate, insomnii de tip mixt, pe un fond de
personalitate hipotimică labilă, cu manifestări depresiv-anxioase, cu toleranţă scăzută la frustrare şi
exaltare cu elemente demonstrative.
Nu se poate reţine că starea precară a sănătăţii mamei nu ar avea influenţă asupra minorului,
deoarece aceasta, fiind vulnerabilă psihic, cu o gamă extinsă de manifestări care exced normalul, nu
ar putea să se comporte diferenţiat faţă de minor.
Reclamanta-pârâtă care a avut o tentativă de suicid are ea însăşi nevoie de îngrijire şi
ocrotire. De aceea, dacă i-ar fi încredinţat copilul, acesta ar fi expus la elemente şi împrejurări
dependente de vulnerabilitatea psihică a mamei.
De altfel, ancheta socială evidenţiază faptul că minorul este bine îngrijit de tată, care
locuieşte împreună cu bunicii paterni ai copilului.
De aceea, dincolo de disponibilitatea ambilor părinţi pentru creşterea şi îngrijirea minorului
şi de condiţiile materiale şi afective ce le pot oferi fiecare dintre ei, se constată că reclamanta nu îi
poate oferi minorului un climat adecvat pentru creştere şi educare, deoarece se află în imposibilitate
psihică şi de comportament, atestate medical, pe fond de consum de alcool, cu reacţii imprevizibile,
cum ar fi tentativa de suicid. Nu este în interesul copilului, care trebuie să crească într-un climat de
normalitate, să fie încredinţat mamei care, fiind vulnerabilă psihic, îi oferă acestuia un climat de
insecuritate datorită atitudinii ei imprevizibile.

86
Maria Gaiţă, Mona-Maria Pivniceru, 2002, „Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2001”, editura
Lumina Lex, Bucureşti, pp. 165 - 166

47
Pentru considerentele expuse, soluţia admiterii acţiunii formulată de reclamantă este dată cu
aplicarea greşită a art. 42 din Codul familiei şi se întemeiază pe o greşeală de fapt decurgând dintr-o
apreciere eronată a probelor administrate, motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 din
Codul de procedură civilă.

Decizia civilă nr. 274 din 14 februarie 2001

În vederea încredinţării copiilor minori unuia dintre părinţi, instanţa va avea în vedere în
mod exclusiv interesul copiilor, sens în care va cerceta posibilităţile materiale şi garanţiile morale
ale unei bune creşteri şi educări a minorilor, dispunând încredinţarea acestora aceluia dintre
părinţi care oferă cele mai optime condiţii. Stabilirea acestora se va face luând în considerare o
multitudine de factori, cum ar fi vârsta şi sexul copiilor, ataşamentul acestora faţă de părinţi,
posibilităţile materiale ale părinţilor şi conduita lor morală, etc. De asemenea, se va ţine cont şi de
opţiunea minorului de peste 10 ani, aşa cum se arată în art. 42 alin. (1) din Codul familiei.

4.4. Reîncredinţarea minorilor. Condiţii.87

În temeiul art. 44 din Codul familiei, instanţa de judecată poate modifica oricând măsurile ce
au fost luate anterior cu privire la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale dintre părinţii
divorţaţi şi copii, în funcţie de schimbarea împrejurărilor care le-au generat, având ca finalitate, în
mod exclusiv, interesul minorului.
În speţă, faptul că minorii locuiesc cu tatăl intimat în Bucureşti, unde frecventează începând
cu anul 2002 cursurile unei şcoli generale, bucurându-se de o securitate materială datorată
condiţiilor optime de locuit şi veniturilor substanţiale ale intimatului, şi mai ales de un climat afectiv
creat de grija pentru creşterea, îngrijirea şi supravegherea minorilor conferită de intimat şi
împărtăşită de minori, care şi-au exprimat opţiunea de a rămâne în continuare cu acesta, impun
reţinerea neschimbării condiţiilor avute în vedere de instanţă la încredinţarea minorilor spre creştere
şi educare intimatului, prin sentinţa civilă nr. 6408 din 26 aprilie 1999 a Judecătoriei Bucureşti.
Simpla împrejurare că minorii s-au aflat în perioada 2001 – 2002 sub supravegherea mamei
şi surorii reclamantei, într-o altă localitate decât cea în care locuieşte pârâtul, nu constituie prin ea
însăşi o modificare a împrejurărilor de fapt, de natură a justifica reîncredinţarea acestora mamei-
recurente, deoarece şederea minorilor la bunica maternă a fost încuviinţată, subvenţionată şi
supravegheată de intimat, iar, pe de altă parte, a avut doar un caracter temporar.
În consecinţă, se dispune respingerea recursului reclamantei vizând reîncredinţarea minorilor
ca neîntemeiat şi menţinerea deciziei recurate.

Decizia civilă nr. 1439 din 18 septembrie 2002

Măsura încredinţării copilului are caracter provizoriu, astfel că va putea fi modificată


oricând dacă se constată schimbarea condiţiilor ce au stat la baza motivării hotărârii. Astfel, la
cererea oricăruia dintre părinţi, a minorului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, autoritatea tutelară
precum şi oricare instituţie de ocrotire, poate cere instanţei reîncredinţarea copilului spre creştere
şi educare, atunci când interesul minorului justifică cererea.

87
Ibidem, p. 109

48
4.5. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Stare de nevoie determinată de
incapacitatea de muncă. Dovadă.88

Potrivit art. 41 alin. (2) teza I din Codul familiei, soţul divorţat are dreptul la întreţinere dacă
se află în nevoie din pricina unei incapacităţii de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul
căsătoriei.
Teza a II-a a aceluiaşi articol şi aliniat vizează situaţia în care dreptul la întreţinere al fostului
soţ este condiţionat de ivirea incapacităţii de muncă în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei şi
numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Acesta fiind sediul materiei, esenţial este a se stabili dacă ivirea incapacităţii de muncă s-a
produs în timpul căsătoriei, pentru prima ipoteză şi dacă – ivită în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei – incapacitatea de muncă se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria, pentru
ambele situaţii fiind necesară cerinţa stării de nevoie a fostului soţ.
În speţă, căsătoria părţilor a fost desfăcută prin divorţ la data de 11 mai 1998, prin decizia
civilă nr. 1074/1998 a Tribunalului Vaslui.
Reclamantei, inclusă în categoria persoanelor handicapate care necesită protecţie socială cu
gradul II de invaliditate, atestat prin decizia asupra capacităţii de muncă nr. 5527/1994, i s-a eliberat
la data de 9 noiembrie 1999 decizia privind acordarea pensiei pentru pierderea capacităţii de muncă.
Împrejurarea că eliberarea deciziei privind acordarea pensiei pentru pierderea capacităţii de
muncă s-a făcut ulterior desfacerii căsătoriei, nu este de natură a face inaplicabile dispoziţiile art. 41
alin. (2) teza I din Codul familiei, deoarece – potrivit documentaţiei medicale aflate la dosar –
incapacitatea de muncă a reclamantei s-a ivit anterior desfacerii căsătoriei, ulterioară fiind doar
confirmarea ei.
Determinarea stării de nevoie a unei persoane nu se poate fundamenta pe baza unui raport de
expertiză, probă solicitată de recurent, deoarece, în afară de faptul că în cazul unei incapacităţi de
muncă, cum este cea în cauză, starea de nevoie este prezumată, nici un expert nu se poate substitui
investigaţiilor judiciare şi să reţină elemente, împrejurări, fapte şi aprecieri ale nivelului de trai,
precum şi costuri de existenţă pe care instanţa le reţine în baza unui probatoriu judiciar complex.
În consecinţă, cererea privind efectuarea unei expertize care să stabilească starea de nevoie a
intimatei nu poate primi eficienţă juridică, atât ca efect al inadmisibilităţii probei în sine, cât şi a
fazei procesuale în care fost solicitată.
Prin urmare, decizia instanţei de apel prin care a fost păstrată sentinţa de obligare a
recurentului la o pensie de întreţinere în favoarea fostei soţii, fiind legală şi se menţine prin
respingerea recursului reclamantului.

Decizia civilă nr. 179 din 31 ianuarie 2001.

Dreptul la întreţinere al fostului soţ subzistă cât timp cel întreţinut se află în nevoie, iar
debitorul are capacitatea de plată, fiind suficient ca doar una din aceste două condiţii să fie
îndeplinită.
Starea de nevoie trebuie să provină din cauza unei incapacităţi de muncă intervenite înainte
de căsătorie, în timpul căsătoriei sau cel mult într-un an de la desfacerea căsătoriei, dacă are
legătură cu căsătoria (art. 41 alin.(2) din Codul familiei).
Cuantumul întreţinerii se stabileşte în raport de nevoia celui ce o solicită şi de posibilitatea
celui tras să o plătească, fără a depăşi o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plată.
Dacă soţul obligat la întreţinere faţă de celălalt soţ este obligat şi la plata unei întreţineri faţă de

88
Maria Gaiţă, Mona-Maria Pivniceru, 2002, „Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2001”, editura
Lumina Lex, Bucureşti, pp. 163 - 164

49
copiii rezultaţi din căsătorie, cele două datorii, însumate, nu trebuie să depăşească jumătate din
venitul net din muncă al celui obligat la plată.
Codul familiei arată că, de regulă, acest drept se stinge la moartea debitorului sau a
creditorului. Soţul din culpa căruia s-a desfăcut căsătoria are drept de întreţinere de la celălalt soţ
doar timp de un an de la data divorţului. În schimb, în cazul desfacerii căsătoriei din culpa ambilor
soţi, fiecare dintre aceştia are dreptul la întreţinere pe o perioadă nelimitată. În toate cazurile, acest
beneficiu se stinge o dată cu recăsătorirea fostului soţ îndrituit a primi întreţinere.

CONCLUZII

Divorţul a fost reglementat diferit, în funcţie de perioadele la care ne raportă, fie ca o


excepţie, o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi, fie ca o procedură necesară oricărei
societăţi, un remediu al unei situaţii ce face căsătoria imposibil de continuat. În consecinţă, motivele
de divorţ au fost şi ele diverse, fiind fie prea restrictive, fie mult prea permisive, şi de prea puţine ori
în echilibru.
În ceea ce priveşte reglementarea actuală a divorţului în ţara noastră, importante modificări
au fost aduse prin Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi
prin noul Cod civil, fiind introdusă forma divorţului administrativ şi înlesnind condiţiile pentru
desfacerea căsătoriei. Părerile autorilor de specialitate sunt împărţite cu privire la necesitatea acestor
schimbări, fiind considerate ori necesare, ori de natură să submineze solemnitatea actului juridic al
căsătoriei şi importanţa familiei ca structură socială. În ceea ce ne priveşte, considerăm că există atât
aspecte pozitive, cât şi negative în aceste modificări. Pe de o parte, se simplifică semnificativ
procesul de divorţ şi se reduce numărul de cazuri ce apar în faţa instanţei de judecată. Pe de altă
parte, considerăm că scoaterea obligaţiei trecerii unui termen de la data încheierii căsătoriei până la
data introducerii cererii de divorţ nu este recomandabilă, căci instituie posibilitatea celor doi soţi de
a proceda la desfacerea căsătoriei şi la numai o săptămână de la încheierea acesteia, ca urmare a

50
abordării superficiale a eventualelor probleme ce pot apărea între soţi în perioada imediat următoare
căsătoriei, perioadă de „acomodare”.
Referitor la efectele divorţului asupra relaţiilor dintre foştii soţi, după cum am observat,
aceste sunt personale şi patrimoniale. Efectele divorţului asupra relaţiilor personale dintre foştii soţi
se referă în principal la stingerea calităţii de soţ. Ca urmare, se sting toate drepturile şi obligaţiile ce
au luat naştere odată cu încheierea căsătoriei. Păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei de către
soţul care a preluat numele celuilalt la încheierea căsătoriei este o problemă ce şi-a găsit diverse
rezolvări în practică. S-a decis că păstrarea numelui este justificată atunci când este în interesul
minorului, ori atunci când soţul care doreşte păstrarea acestui nume s-a făcut cunoscut în anumite
cercuri ştiinţifice sau ca autor al unor lucrări de specialitate sub numele purtat în timpul căsătoriei şi
schimbarea numelui i-ar putea produce grave prejudicii morale şi materiale. Este important să facem
diferenţa, în acest sens, între desfacerea căsătoriei pe cale administrativă şi pe cale judiciară. Astfel,
în cazul divorţului pronunţat de către instanţa judecătorească, dacă soţul care a optat pentru
revenirea la numele anterior căsătoriei s-a răzgândit, poate ataca hotărârea de divorţ pentru acest
capăt. În schimb, dacă desfacerea căsătoriei se face pe cale administrativă, fostul soţ nu poate ataca
certificatul de divorţ pentru nici un motiv.
Considerăm că această soluţie era necesară, întrucât, dacă efectele divorţului pe cale
administrativă ar fi putut fi atacate ulterior, atunci Legea 202/2010 nu şi-ar mai fi îndeplinit scopul,
întrucât nu s-ar mai fi accelerat soluţionarea proceselor.
Legiuitorul arată o grijă deosebită faţă de protejarea intereselor minorilor. Efectele divorţului
asupra relaţiilor personale dintre părinţi şi copii sunt cele privitoare la încredinţarea minorilor şi
exercitarea ocrotirii părinteşti de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul. În încredinţarea
minorului, instanţa urmăreşte întotdeauna interesul acestuia, astfel încât desfacerea căsătoriei
părinţilor săi să nu îi afecteze dezvoltarea fizică şi psihică normală, precum nici condiţiile de
creştere, educare şi pregătire profesională de care beneficia înaintea divorţului. Atunci când nici unul
dintre părinţi nu-şi poate exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti, ori când, din cauza
comportamentului lor necorespunzător, instanţa consideră că părinţii nu sunt în măsură să protejeze
interesele minorului, instanţa judecătorească poate decide încredinţarea minorului unor terţe
persoane sau unei instituţii de ocrotire. Chiar şi în cazul în care minorul a fost încredinţat spre
creştere şi educare unor terţe persoane ori unei instituţii de ocrotire, părinţii nu pierd totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, ceea ce ar echivala cu decăderea din drepturile părinteşti, ci li se
îngrădesc unele drepturi şi se reduce întinderea unor obligaţii.
Desfacerea căsătoriei produce efecte şi asupra raporturilor patrimoniale dintre părinţi şi
copii. Astfel, părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul este obligat la plata unei pensii de
întreţinere în favoarea acestuia, în funcţie de posibilităţile sale materiale şi de nevoile minorului. În
ceea ce priveşte natura veniturilor ce stau la baza calculării pensiei de întreţinere datorate de părinte
copilului său, ne raliem opiniei conform căreia acestea nu trebuie să se reducă strict la veniturile
realizate din muncă, ci şi la veniturile din alte surse, aşa cum sunt acestea prezentate de Codul fiscal.
Considerăm aceasta întrucât, în ipoteza în care părintele plătitor de întreţinere copilului său are
salariul minim pe economie, însă a câştigat la loterie o sumă importantă de bani, ar fi absurd ca
pensia de întreţinere să se calculeze doar pe baza câştigului din muncă, în condiţiile în care acesta
este scăzut şi pensia astfel calculată nu acoperă nevoile reale ale minorului.
În ceea ce priveşte atribuirea contractului de locuinţă, legiuitorul a avut în vedere, în
principal, interesul copiilor minori rezultaţi din căsătorie, atunci când există. Astfel, în atribuirea
locuinţei va avea prioritate soţul căruia i-a fost încredinţat minorul, dacă locuinţa este bun comun ori
este închiriată. Dacă locuinţa face parte din categoriile cu regim special prevăzute de lege şi titularul
de contract este soţul în a cărui grijă nu se află minorul, ori dacă este bun propriu al soţului căruia nu
i-a fost încredinţat copilul, instanţa va dispune asigurarea de către acesta a unui spaţiu locativ
corespunzător pentru părintele căruia i-a fost încredinţat minorul.
51
Indiferent de motivele de divorţ, dacă acesta a fost pronunţat din culpa unuia dintre soţi, sau
pe baza acordului soţilor, legiuitorul a urmărit ca desfacerea căsătoriei să nu aducă prejudicii şi
lezări ale drepturilor nici unuia dintre cei doi. Cu atât mai mult, legiuitorul a avut în vedere interesul
suprem al minorului rezultat din căsătorie sau adoptat în toate cazurile în care aceştia există, din
considerentul că, datorită vârstei fragede, aceştia nu-şi pot apăra singuri drepturile şi nu trebuie ca
divorţul părinţilor să-i afecteze condiţiile de trai şi de dezvoltare psihică şi emoţională.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii

1. Adrian Alexandru Banciu, 2011, „Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit noului Cod
civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti
2. Adrian Pricopi, 2004, „Dreptul familiei”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
3. Adriana Corhan, 2001, „Dreptul familiei. Teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
4. Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruţa Hageanu, 2009, „Dreptul
familiei”, Editura C.H. Beck – ediţia 6, Bucureşti
5. Alin-Gheorghe Gavrilescu, 2008, „Studii de dreptul familiei”, Editura Academică Brâncuşi,
Tg. Jiu
6. Călina Jugastru, Ovidiu Ungureanu, 2007, „Drept civil. Persoanele – ediţia a II-a”, Editura
Hamangiu, Bucureşti
7. D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, 2006, „Dreptul familiei”, Editura C.H.Beck, Bucureşti
8. Dan Lupaşcu, 2007, „Dreptul familiei – ediţia a II-a, amendată şi actualizată”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti

52
9. Emil Poenaru, 2008, „Căsătoria şi divorţul”, Editura Hamangiu, Bucureşti
10. Florian Emese, 2006, „Curs universitar. Dreptul familiei”, Editura C.H.Beck, Bucureşti
11. Gabriela Cristina Frentiu, Bogdan Dumitru Moloman, 2010, „Elemente de dreptul familiei şi
de procedură civilă. Note de curs – ediţia a II-a revăzută şi adăugită”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti
12. Gabriela Lupşan, 2001, „Dreptul familiei”, Editura Junimea, Iaşi
13. Ioan Albu, 1988, „Căsătoria în dreptul român”, Editura Dacia, Cluj
14. Ioan I. Bălan, 2010, „Motivele de recursc în procesul civil – ediţia a II-a”, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti
15. Ioan Leş, 2010, „Tratat de drept procesual civil. Ediţia 5”, Editura C.H.Beck, Bucureşti
16. Ion Imbrescu, 2010, „Tratat de dreptul familiei”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
17. Ion P. Filipescu, 1998, „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, Bucureşti
18. Matei B. Cantacuzino, 1998, „Elementele dreptului civil”, Editura All, Bucureşti
19. Mihaela Adriana Oprescu, 2010, „Ocrotirea părintească”, Editura Hamangiu, Bucureşti
20. Milena Tomescu, 2004, „Dreptul familiei. Protecţia copilului”, Editura All Beck, Bucureşti
21. Nadia Cerasela Dariescu, Dariescu Cosmin, Roxana Alina Petraru, 2009, „Dreptul familiei”,
Editura Lumen, Iaşi
22. Oana Mihăilă, 2010, „Adopţia – drept român şi drept comparat”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti
23. Ovidiu Ungureanu, 2008, „Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale.”,
Editura Hamangiu, Bucureşti
24. Roxana Maria Trif, 2007, „Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale
soţilor”, Editura Hamangiu, Bucureşti
25. Ştefan Cocoş, 2003, „Dreptul familiei”, editura Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti
26. Ştefan Cocoş, 2001, „Dreptul familiei”, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti
27. Tudor R. Popescu, 1965, „Dreptul familiei. Tratat”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti

Articole din reviste de specialitate

1. Alexandru Bacaci, „Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual”, Dreptul nr.


4/2003, pp. 92 - 97
2. Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Dreptul părinţilor de a consimţi la deplasarea copilului lor în
ţară sau în străinătate”, Dreptul nr. 6/2010, pp. 167 – 174
3. Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Unele aspecte privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti privitoare la persoana minorului în situaţia în care copilul este încredinţat altor
persoane decât părinţii săi”, Dreptul nr. 9/2010, pp. 126 - 131;
4. Alin-Gheorghe Gavrilescu, „Discuţii privind determinarea cuantumului întreţinerii pe care
părintele sau adoptatorul o datorează copilului”, Dreptul nr. 6/2009, pp. 128 - 133
5. Cristiana – Mihaela Crăciunescu, conf. univ. dr. Dan Lupaşcu, „Mica reformă a justiţiei şi
marea reformă a divorţului”, Pandectele Române, nr. 1/2011, pp. 19 – 34;
6. F. Popescu, „Cu privire la admisibilitatea cererii soţului care a purtat în timpul căsătoriei
numele celuilalt soţ, de a reveni la numele de căsătorie, formulată ulterior pronunţării divorţului”,
Dreptul nr. 1/2001, pp.74-77
7. Flavius A. Baias, Conf. univ. dr. Marieta Avram, „Modificările aduse Codului familiei prin
Legea nr. 288/ 2007”, Dreptul nr. 3/2008, pp. 9 – 41;
53
8. Ion Deleanu, „Divorţul – în ambianţa prevederilor Proiectului Codului de procedură civilă”,
revista Pandectele Române, nr. 4/2010, pp. 22 - 42
9. L. Mihu, „Discuţii cu privire la admisibilitatea cererii soţului, care a purtat în timpul
căsătoriei numele celuilalt soţ, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale
principală, subsecvent pronunţării divorţului”, Dreptul, nr.6/2001, pp.32-33
10. Mariana Haralambe, Dan Lupaşcu, „Autoritatea părintească în dreptul român de la concepţia
tradiţională la cea modernă”, Pandectele Române nr. 5/2010, pp. 15 – 29
11. Mihaela Buligan, „Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ cu referire specială la dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului”, Dreptul nr. 9/2005, pp. 107 - 120
12. Şerban Beligrădeanu, „Regimul actual al atribuirii locuinţei comune a soţilor”, Dreptul nr.
5/1998, pp. 23 - 35
13. Teodor Bodoaşcă, „Discuţii referitoare la interpretarea art. 94 alin. (3) din Codul familiei”,
Dreptul nr. 10/2008, pp. 78 - 84

Surse web

1. Cezar Tită, „Efectele divorţului asupra copilului minor”, afişat pe


http://test.baroulvalcea.ro/s09/m.pdf [accesat la 16 februarie 2011];
2. Diana Efrem, „Aspecte privind numele purtat de foştii soţi după desfacerea căsătoriei prin
divorţ”, afişat pe http://test.baroulvalcea.ro/s09/n.pdf [accesat la 18 februarie 2011];
3. Marieta Avram, judecător Laura Marina Andrei, 2010, „Instituţia familiei în Noul Cod civil –
manual pentru uzul formatorilor SNG”, afişat pe
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38062_ro.pdf [accesat la 27 mai 2011].

54