B. Globalizarea economiei
1
Barquero, A. V. - Local Development in the Times of Globalization, 40th European Congress Of The Regional
Science Association, Barcelona, 2000
62
implicaţiilor ei”2. În orice caz, trebuie să acceptăm faptul că, încă de la începutul ultimului deceniu,
se manifestă o accentuare a interdependenţei componentelor sistemului economic, înţelegând prin
aceasta consolidarea relaţiilor economice, politice şi instituţionale dintre ţări, ce conduc la formarea
sistemului global care, conform indicaţiilor lui Scott3, este mult diversificat.
„Factorii responsabili pentru această amplificare de proporţii a procesului de globalizare au
fost, printre alţii, următorii:
• schimbările în politicile economice şi sociale care au generalizat liberalizarea mărfurilor,
serviciilor şi factorilor de producţie;
• noile strategii în interesul corporaţiilor multifuncţionale care profită de noile oportunităţi
de localizare aduse de deschiderea şi integrarea sistemelor econo-mice;
• inovaţiile în transporturi şi comunicaţii care facilitează integrarea pieţelor şi
internaţionalizarea producţiei şi reduce costurile de producţie şi de schimb”4.
Globalizarea este un fenomen vechi, asociat cu schimbul internaţional de bunuri şi servicii şi
cu internaţionalizarea capitalului şi a producţiei. Totuşi, trăsătura care caracterizează
globalizarea astăzi are în vedere faptul că, internaţionalizarea pieţelor şi a producţiei este strâns
legată de creşterea folosirii noilor informaţii şi tehnologii. Globalizarea este consolidată graţie
modelelor din ce în ce mai flexibile ale organizării şi producţiei, acordurilor de cooperare dintre
firme şi alianţelor strategice internaţionale, care sunt posibile prin crearea reţelelor globale.
Globalizarea pavează drumul către o nouă ordine internaţională şi o nouă diviziune
internaţională a muncii.
„Globalizarea afectează sistemul productiv atât al regiunilor dezvoltate, cât şi al celor
defavorizate şi, de asemenea, oraşele mari, mici şi mijlocii. Îmbunătăţirea productivităţii şi
competiţiei în oraşele inovative şi în regiunile urbane au fost posibile datorită adoptării unor moduri
mai flexibile de organizare a întreprinderilor (crearea firmelor reţea, subcontractarea, externalizarea
sistemelor de producţie), introducerea inovaţiei în metodele de producţie şi de difuzare a
cunoştinţelor, în sistemele productive locale şi ameliorarea atractivităţii urbane”5.
În concluzie, „într-o lume globalizată din ce în ce mai puternic, există oraşe şi regiuni care
au de câştigat şi altele care au de pierdut, în funcţie de mai mulţi factori printre care: structura şi
competitivitatea sistemului lor de producţie, cadrul instituţional şi gradul de integrare în economia
globală etc”6.
C. Piaţa monetară
Un factor important legat de efectul globalizării este prăbuşirea parţială a ordinii monetare
internaţionale şi creşterea instabilităţii monetare după 1980. Aceasta a fost asociată cu
„creşterea rapidă a conversiilor spaţiale, unde ameninţarea devalorizării a condus la dezvoltarea
strategiilor de afaceri, create cu scopul de a minimiza timpul de producţie şi consum”7. Acest factor
global accentuează importanţa acumulărilor de capital, în funcţie de specificităţile locului şi
ale monedei: investiţiile pe termen scurt şi schimbările rapide care se petrec la nivel spaţial,
evidenţiază importanţa diferenţelor dintre caracteristicile urbane şi traiectoriile de dezvoltare
urbană; efectul inerţiei spaţiale asupra investiţiilor este redus semnificativ. Acest factor a asigurat,
în continuare, dezvoltarea oraşului antreprenorial. Swyngedouw a sugerat că „această competiţie
nestăpânită între oraşe […] a intensificat ameninţarea devalorizării care, dacă se întâmplă, va
2
Hirst, P., Thompson, G. - Globalization în Question, Polity Press, Cambridge, 1996.
3
Scott, A. - Regions and the World Economy, Oxford University Press, Oxford, 1998.
4
OECD - Globalisation and linkages to 2020. Challenges and opportunities for OECD countries. París, 1996
5
Scott, A. – op. cit.
6
Benko, G., Lipietz, A. - Les Regions qui Gagnent. Puf, París, 1992.
7
Swyngedouw, E. – The Mammon quest. Globalization, interspatial competition and the monetary order: the
construction of new scale in Dunford, M., Kafkalas, G (eds.), Cities and Regions in the New Europe: the Global-
Local Interplay and Spatial Development Strategies, London: Belhaven, 1992
63
transforma actualele zone de creştere urbană în terenurile virane ale zilei de mâine, din punct de
vedere social şi economic”. În timp ce instabilitatea monetară consolidează instabilitatea economică
urbană şi competiţia dintre oraşe, asocierea devalorizării monetare şi economice, precum şi a
consecinţelor rezultate, doar cu activitatea antreprenorială din oraşe, nu mai pare a fi în totalitate o
teorie viabilă.
E. Dezvoltarea durabilă
Îmbunătăţirea structurii economice este necesară în multe regiuni pentru a juca un rol
proeminent în economia globală. Consolidarea funcţionării economice pe termen lung este posibilă
doar când condiţiile sociale şi de mediu înconjurător se îmbunătăţesc. Unul dintre cei mai
importanţi factori în localizarea deciziilor privind activităţile economice de grad înalt şi, de
aceea, în competiţia urbană este calitatea vieţii: un trai şi un climat de muncă atractiv, sigur,
echilibrat social. Creşterea economică pe termen lung poate fi realizată doar dacă se dă atenţie
prezervării mediului înconjurător şi coeziunii sociale. De aceea, planificarea integrată şi
formularea politicilor sunt necesare. Efectele economice, sociale şi de mediu, interne şi externe,
pentru proiecte de mari investiţii trebuie calculate, cântărite şi egalizate în interiorul strategiilor
integrate.
F. Factorii instituţionali
Factorii instituţionali joacă, de asemenea, un rol important în creşterea competiţiei dintre oraşe,
mai ales în cadrul Uniunii Europene.
- Logica ce a stat la baza unei pieţe unice este aceea a avantajului competitiv, care implică
un nivel ridicat al mobilităţii mărfurilor şi un nivel scăzut al mobilităţii factorilor de producţie.
Oraşele încearcă să exploateze propriile avantajele competitive în cursa pentru investiţii.
“Odată ce piaţa economică europeană se va dezvolta în afara graniţelor pieţei unice, principiul
avantajului competitiv se va transforma în principiul avantajului absolut9“. În orice caz, această
versiune idealizată asupra viitorului trebuie să fie temperată de o viziune mai realistă: mobilitatea
forţei de muncă va continua să fie mult mai puţin perfectă, acolo unde forţa de muncă acceptă un
8
Bramezza, I., van Klink, A. – Management urban, condiţii şi concepte, Institutul European pentru Studii Urbane
Comparate, Institutul Tinbergen, Universitatea Erasmus, Rotterdam, 1994
9
Comisia Europeană – One market, one money, Bruxelles, 1990
De Grauwe, P. – The Economics of Monetary Integration, Oxford: Oxford University Press, 1992
64
nivel mai scăzut al salariilor sau o rată înaltă a şomajului, fără a fi sensibilă la fenomenul de
migraţie al forţei de muncă. Pot fi enunţate două limite ale acestei menţineri a forţei de muncă:
una este migraţia, iar cealaltă este reprezentată de conflictele sociale locale, care necesită şi
provoacă intervenţia politicilor publice. Cu toate acestea, trecerea de la avantajul competitiv la
avantajul absolut nu va fi deloc uşoară. În teorie, toate celelalte rămânând constante, un nivel
înalt al mobilităţii factorilor de producţie va tinde să elimine diferenţele pe care avantajele
competitive le conferă diferitelor oraşe. În practică, nu totul rămâne constant, atâta timp cât există
elemente componente ale localităţilor care nu sunt caracterizate de mobilitate şi acest lucru se
întâmplă mai ales în zonele urbane. Cadrul construit şi infrastructura sunt unele dintre elementele
care rămân specifice unei anumite zone pentru o lungă perioadă de timp. Mai mult decât atât, există
factori specifici unui anumit loc, cum ar fi accesul la informaţii, existenţa reţelelor de informaţii şi a
fluxurilor de marfă, existenţa unei industrii inovatoare bazată pe cercetare, toate aceste constituind
un anumit tip de regiuni, denumite de către Andersson10 regiuni inovatoare, iar “elementele cadru
oferite de către acestea sunt specifice din punct de vedere instituţional, social şi locaţional şi se
dezvoltă ca urmare a unui ansamblu de interacţiuni, fiind caracterizate de o mare imobilitate”11.
Aceste condiţii necesare pentru dezvoltarea unui comportament bazat pe creativitate, inovaţie şi
schimbări tehnologice vor continua să varieze de la un oraş la altul. În acest sens, avantajul
competitiv va continua să existe, chiar şi în interiorul unei uniuni economice, în domenii cum ar fi
creativitatea, transferul şi accesul la informaţii, inovaţia, schimbările tehnologice imateriale şi
infrastructura şi, de aceea, dimensiunea urbană reprezintă un factor de mare importanţă. Această
stabilitate a unor elemente la nivelul unei locaţii poate fi contrabalansată, cel puţin în parte, de o
strategie bazată pe schimbări în tehnologie şi în procesul de inovaţie, care să se materializeze în
echipamentul achiziţionat sau capitalul importat.
- Mediul cultural, social, ideologic şi cel politic pot afecta dezvoltarea structurii industriale
şi potenţialul de inovare al localităţilor. Aceşti factori sunt totodată relativ imobili, aşa cum poate
fi considerată şi apariţia simultană a unor anumite tipuri de relaţii sociale şi politice, într-un anumit
context ideologic şi cultural, care pot avea efecte pozitive sau negative asupra dezvoltării
economice. Principalul motiv pentru care aceşti factori depăşesc un anumit spaţiu este
reprezentat de necesitatea producerii lor în mod simultan, în timp şi spaţiu, în scopul creării unui
efect pozitiv; acesta este efectul de sinergie care nu poate fi creat cu uşurinţă în altă locaţie.
Această teorie a fost dezvoltată de către Asheim12 care a relaţionat factorii socio-economici, socio-
culturali, politici şi instituţionali de capacitatea tehnologică şi inovativă. El prezintă un cadru
teoretic care poate fi folosit pentru analiza interdependenţelor ce se pot manifesta la nivelul unui
anumit spaţiu, aplicând această teorie pentru a analiza regiunile industriale. Dar această teorie poate
fi aplicată la fel de bine şi oraşelor, poate chiar mai mult decât zonelor industriale.
10
Andersson, H. T. – Creativity and regional development, Papers of Regional Science Association, 1985
11
De Castro, E.A., Jensen-Butler, C.N. – Putting the Social into the Economic, Aarhus: University of Aarhus,
Institute of Political Science, 1991
12
Asheim, B.T. – Inovation diffusion and small firms: between the eagency of lifeworld and the structure of systems,
în E. Cicotti, N. Alderman and A. Thwaites (eds.), Technological Change in a Spatial Context, Berlin: Springer, 1990
13
De Grauwe, P. – op. cit.
65
- Un alt factor instituţional este reprezentat de supravegherea sau intervenţia statului în
relaţiile dintre oraşe şi regiuni. “Competenţele sunt transferate treptat de la nivel naţional la nivel
regional şi local creând, în acest fel, o diferenţiere în furnizarea serviciilor publice şi în
reglementarea activităţii economice, conducând la creşterea competiţiei dintre oraşe”14. Nivelul
local de acţiune devine tot mai distinctiv şi tocmai aceste diferenţieri sunt cele care contează pentru
investitori. Swyngedouw a identificat cinci mecanisme de diferenţiere locală cu rol reglator:
• capital – forţă de muncă;
• reglementările în domenii ca: sănătatea, siguranţa, securitatea muncii şi salarizarea;
• sistemul de pensii şi sistemul de asigurări;
• gradul de autonomie financiară al colectivităţilor locale;
• privatizarea unor servicii furnizate anterior de către sectorul public.
14
Swyngedouw, E. – op. cit.
66
parte a unei reţele de oraşe, are posibilitatea de a beneficia de pe urma acestei competiţii, ceea ce
înseamnă că oraşele concurează având în vedere mai mult ratele relative ale nivelului
veniturilor, decât ratele absolute ale nivelului veniturilor.
- În al patrulea rând, factorul care relaţionează atât capacitatea de generare a veniturilor, cât
şi stabilitatea acestora este reprezentat de putere şi, în primul rând, de puterea de decizie şi de
capacitatea de a determina comportamentul altor actori. Oraşele învingătoare sunt oraşe
puternice, dar puterea fiecărui oraş este foarte dificil de măsurat.
- În al cincilea rând, se are în vedere faptul că, fiecare oraş este amplasat într-un sistem de
oraşe, iar capacitatea de generare a veniturilor nu produce efecte numai la nivelul ariei
administrative a localităţii în cauză, ci aceste efecte, indirecte sau induse, produc un efect de
difuziune, în mod diferit, la nivelul ariilor învecinate.
- În al şaselea rând, capacitatea de sporire a veniturilor implică şi creşterea capacităţii de
creare a locurilor de muncă, dar acest lucru nu este neapărat necesar, atâta timp cât procesul
continuu de inovaţie are ca rezultat o cerere mai mică de forţă de muncă. Dacă producţia totală a
oraşului creşte mai repede decât productivitatea, gradul de ocupare va creşte, iar în condiţii
contrare va cunoaşte o diminuare.
În timp ce mecanismele cauzale care conduc la obţinerea succesului unui oraş sunt tot mai greu
de identificat, se observă obţinerea unui consens în ceea ce priveşte corelaţiile dintre elemente
diverse, pe care acest succes le presupune. Un oraş prosper este cel care îndeplineşte o parte sau
toate caracteristicile următoare:
• Structura sectorială. „Schimbările care au avut loc în societatea vestică, atât în domeniul
producţiei, cât şi al ocupării, trecându-se de la sectorul industrial la cel al serviciilor, sunt mult mai
vizibile în cazul ariilor urbane”15.
• Tipul activităţilor din sectorul terţiar. În cadrul sectorului serviciilor, creşterea valorii
15
Bailly, A., Maillat, D. – Service activities and regional metropolitan development: a comparative study, in P.W.
Daniels (eds.), Services and Metropolitan Development, London: Routledge, 1991
67
adăugate creată de aşa-numitele subsectoare, cum este cazul serviciilor financiare şi a celor de
consultanţă, reprezintă un indicator al prosperităţii oraşului. “Creşterea numărului serviciilor
destinate producătorilor este legată de dezvoltarea unor sisteme de producţie flexibile”16 şi de
apariţia de noi tehnologii, în mod special, în domeniul tehnologiei comunicaţiilor. Acestea au o
vizibilă orientare urbană.
• Schimbările în domeniul tehnologic şi cel al inovării. Procesul de inovaţie şi, în mod
particular, produsul acestui proces se confruntă cu mari diferenţe de la o regiune la alta. Totodată,
acest proces reprezintă o importantă componentă urbană, datorită costului scăzut al tranzacţiilor
şi al externalităţilor pozitive rezultate în urma acestui proces, cu impact asupra firmelor mici şi
mijlocii care activează în acest domeniu17.
În 1986, Amin şi Goddard18 au evidenţiat faptul că rolul oraşelor de provincie este în
creştere, acestea fiind văzute ca noi centre inovaţionale.
Inovaţia este strâns legată de schimbările tehnologice şi de expansiunea firmelor de înaltă
tehnologie în zonele urbane. În mod fundamental, inovaţia depinde de accesul la informaţii şi la
cunoştinţe, acestea fiind disponibile cu prioritate în mediul urban. Oraşele prospere sunt
caracterizate de o activitate mai intensă în domeniul inovării şi au o rată de creştere economică în
industria de înaltă tehnologie mai ridicată decât oraşele mai puţin prospere, iar rata medie a
contribuţiei acestor firme de înaltă tehnologie la crearea de noi locuri de muncă, precum şi creşterea
procentuală a cifrei de afaceri sunt superioare celorlalte tipuri de firme.
• Puterea de decizie. Schimbările care au avut loc în procesul de organizare a producţiei, de
cele mai multe ori, s-au produs ca urmare a repartiţiei spaţiale şi funcţionale a procesului de
producţie. În 1984, Massey a demonstrat că decizia, managementul strategic şi alte funcţii
similare au tendinţa de a fi localizate în ariile urbane importante, în timp ce funcţiile de rutină
ale producţiei sunt localizate în ariile periferice, iar funcţiile specializate ale producţiei sunt
localizate în zone industriale tradiţionale. “Concentrarea puterii de decizie în ariile urbane pare a fi
un indicator al succesului”19. Desigur această afirmaţie este legată de faptul că, pentru firmele mari
sau multinaţionale, partea din valoarea adăugată creată, care se regăseşte în profitul lor, este
atribuită de cele mai multe ori zonelor în care sunt amplasate sediile centrale.
• Producţia bazată pe accesul la cunoştinţe. Strâns legat de procesul de inovaţie este faptul
că, “localităţile cu acces superior la informaţii şi cunoştinţe de specialitate vor juca pe viitor un
rol important în procesul de generare a veniturilor”20. În 1992, Pugel a demonstrat atât importanţa
dotărilor cu capital uman, pentru a argumenta diferenţele dintre ratele naţionale de creştere
economică, cât şi interacţiunile dintre aceste variabile şi cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare.
Munca de înaltă calificare conferă o putere de piaţă considerabilă şi presupune satisfacerea unor
nevoi specifice, ce au în vedere anumite aspiraţii, o anumită calitate a mediului şi a serviciilor.
Oraşele prospere sunt acelea care au capacitatea de a răspunde acestor nevoi.
• Structura claselor sociale. Schimbările în sistemul de producţie, menţionate anterior, sunt
legate de schimbările în structura claselor sociale în cadrul zonelor urbane. Se pare că există o
tradiţie în societatea vestică privind modificările în structura forţei de muncă21, aşa cum este
arătat în figura nr. 3.1.
16
Coffey, W.J., Bailly, A.S. – Producer services and systems of flexible production, Urban Studies no. 29, 1992
17
Scott, A.J. – Flexible production systems and regional development: the rise of new industrial space in North
America and Western Europe, International Journal of Urban and Regional Research no. 12, 1988
18
Amin, A., Goddard, J. – Technological Change, Industrial Restructuring and Regional Development, London:
Allen&Unwin, 1986
19
Daniels, P.W. – Services and urban economic development, in J.Fox-Przeworski, J. Goddard and M. De Jong (eds.),
Urban Regeneration in a Changing Economy, Oxford: Clarendon, 1991
20
Andersson, H. T. – op. cit.
21
Badcock, B. – Unfairly Structured Cities, Oxford: Blackwell, 1984
68
Personal tehnic şi Personal tehnic şi
administrativ administrativ
Muncitori calificaţi
Muncitori calificaţi
Muncitori
necalificaţi Muncitori
necalificaţi
TIMP
Figura nr. 3.1. - Modificările în structura forţei de muncă urbană, din punct de vedere al calificării
69
de dezvoltarea unui mediu economico-cultural competitiv”22.
• Externalităţile negative. Nivelul mai ridicat al veniturilor este posibil ca urmare a creşterii
producţiei, conducând la creşterea consumului pentru bunuri provenind din activitatea de producţie,
al proprietarilor de automobile, creşterea numărului deplasărilor şi, totodată, al cererii tot mai mari
pentru surse de energie. Această creştere a producţiei şi consumului duce la apariţia
externalităţilor negative unde costurile marginale individuale nu mai sunt egale cu costurile
marginale sociale. În cazul oraşelor, congestia şi poluarea sunt două tipuri de externalităţi
negative. Oraşele prospere pot fi apreciate ca fiind cele în care egalitatea dintre costul
marginal individual şi cel marginal social este restabilită; ele se confruntă mai puţin cu
problema congestiilor şi cea a poluării ceea ce, în termeni economici, înseamnă că sunt mai
eficiente.
• Legăturile cu exteriorul. Internaţionalizarea sistemului de producţie conduce la creşterea
exporturilor şi a intensităţii transportului internaţional, în timp ce ameliorarea sistemului de
comunicaţii şi transport conduc la creşterea competiţiei între ariile urbane. Acesta constituie unul
din indicatorii gradului de prosperitate al unui oraş: gradul în care oraşul este legat de exterior, prin
diverse mijloace, grad ce poate fi exprimat prin mai mulţi indicatori, cum ar fi fluxul de pasageri,
numărul şi frecvenţa deplasărilor, schimbul de informaţii, atât pe cale rutieră, cât şi aeriană,
dezvoltarea reţelelor de comunicaţii şi a alianţelor strategice. Nivelul şi caracteristicile relaţiilor
externe reprezintă indicatori clari ai succesului.
• Nivelul veniturilor şi gradul de ocupare. Unul dintre rezultatele procesului descris mai sus
este că, în general, oraşele prospere vor avea un nivel al produsului intern brut pe locuitor
ridicat. Venitul disponibil este un indicator mai puţin elocvent, pentru că, în multe ţări, se practică
o politică interregională puternică de redistribuţie a veniturilor. Aşa cum s-a menţionat mai sus,
aceasta implică o creştere a gradului de ocupare, deşi nu este absolut necesar în toate cazurile. De
exemplu, o parte a sectorului terţiar cunoaşte o creştere importantă a nivelului productivităţii,
micşorând, în acelaşi timp, numărul angajaţilor. În mod clar acest lucru va afecta gradul de ocupare
al locuitorilor. Creşterea veniturilor implică, de asemenea, creşterea bazei de impozitare, dar şi
dezvoltarea infrastructurii şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.
Unii economişti, precum Krugmann, susţin teoria conform căreia competitivitatea reprezintă
numai atributul companiilor economice independente şi nu al oraşelor, regiunilor sau statelor.
Competiţia există exclusiv numai între cei implicaţi în fenomen şi care, fiind autonomi, respectă o
structură bine definită de obiective. Deci nu oraşul în sine se află în competiţie: el poate fi definit
drept competitiv când găzduieşte mai multe companii competitive. Competitivitatea urbană
22
Shapiro, D., Abercrombie, N, Lash, S., Lury, C. – Flexible specialisatin in the culture industries, in H. Ernste and
V. Meier (eds.), Regional Development and Contemporary Industrial Response, London: Belhaven, 1992
70
reprezintă suma competitivităţii antreprenoriale dintr-o arie specifică, fiind măsurată prin
factorii cantitativi, precum valoarea brută adăugată.
Noua economie politică impune un mod de abordare diferit: împreună cu creşterea numărului
de companii mai flexibile şi mai mobile care contribuie la performanţa economică şi bunăstarea
unui oraş, competitivitatea oraşului reprezintă în primul rând efortul depus pentru poziţionarea
regiunii respective în cel mai atractiv mod posibil. În circumstanţele date, dacă oraşele urmează să
obţină avantaje competitive ele trebuie să-şi surclaseze competitorii în lupta dusă pentru atragerea
de investiţii în sectoarele de conducere ale noii economii globalizate. În aceste condiţii, presiunea
competiţiei urbane creşte îndeosebi pentru următoarele tipuri de oraşe23:
• Capitalele şi principalele oraşe sunt expuse în mod accentuat competiţiei globale. Aceasta
chiar promovează o mai puternică competiţie între centrele naţionale care au avut un cvasi-monopol
pentru sectoarele de producţie şi domeniile de competitivitate la nivel naţional. Cerinţa actuală,
impusă acestora, este cea de a realiza şi spori competitivitatea ca şi oraşe antreprenoriale.
• Oraşele cu caracter special din regiunile învecinate fostelor graniţe confruntate cu
transformări considerabile - dispariţia barierelor şi protecţiilor - asemeni dispariţiei graniţelor. Pe
măsură ce zona înconjurătoare a oraşului, dependentă economic de acesta, se extinde se întrevăd
noi posibilităţi de dezvoltare. Globalizarea aduce şansa specializării într-un domeniu specific de
activitate, dar poate provoca pierderea unui număr sporit de activităţi economice în competiţia cu
alte oraşe.
Înfruntând această presiune sporită indusă de competiţia oraşelor, concepţia şi îmbunătăţirea
competitivităţii urbane au început să joace un rol crucial în politica urbană a ultimilor ani. Oraşul
antreprenorial se evidenţiază ca un oraş proactiv, care este în măsură să mobilizeze resursele locale,
socio-politice şi economice într-un cadru instituţional coerent pentru dezvoltarea şi susţinerea pe
termen lung a unei strategii economice de dezvoltare clare.
23
Giffinger, R., Tosics, I., Wimmer, H. – Competitive urban development and the meaning of strategic instruments,
EURA-EUROCITIES Conference, 28-30.08.2003
24
Kaothien, U., Webster, D. – Globalization and Urbanization, in Localization in an Era of Globalization, edited by
S. Yusuf and W. Wu. Washington, DC: The World Bank, 2000
71
forţelor globale (liberalizarea comerţului nu mai pune accentul pe politica de tarifare) sau
schimburilor interne (descentralizarea poate determina diminuarea responsabilităţii pentru anumiţi
factori critici care determină competitivitatea, ca de exemplu pregătirea personalului tehnic la nivel
local).
Zonele urbane (prin administraţia publică locală, parteneriatul public-privat sau sectoarele
private locale) au o influenţă considerabilă asupra infrastructurii locale şi a gradului de
accesibilitate a acesteia. În multe zone urbane, alte funcţii importante ale competitivităţii, aflate
înainte sub control central (de exemplu, pregătirea tehnică, managementul aeroporturilor) sunt
controlate acum de către actorii locali.
Aspectele menţionate mai sus demonstrează că este necesară acum mai mult decât oricând
întărirea competenţelor de la nivel local (atât din punct de vedere instituţional, cât şi tehnic) pentru
a implementa politici care să determine creşterea competitivităţii şi evaluarea fiabilă a acesteia. Din
nefericire, majoritatea zonelor urbane care se află într-un proces de dezvoltare nu au elaborat – nici
la nivel formal şi nici la cel informal – proceduri pentru evaluarea competitivităţii şi nici nu
acţionează într-o manieră strategică şi coordonată bazată pe informaţiile oferite de către acest
proces. Chiar dacă toate zonele urbane în dezvoltare se bucură de anumite forme ale avantajului
competitiv, acesta nu este întotdeauna bine înţeles de către actorii locali. În acest context, se
impune o schimbare a relaţiei care există între nivelul naţional şi cel local şi transferarea
responsabilităţilor de la nivelul central către cele locale, însă trebuie revizuite şi modurile în care se
realizează procesul de evaluare.
- În primul rând, la nivel global, se observă o tendinţă de dezindustrializare a marilor oraşe,
pe măsură ce acestea se orientează tot mai mult spre activităţile de servicii (în special financiare,
de afaceri, turism, servicii destinate beneficiarilor), fapt care impune o schimbare a modurilor de
evaluare.
- În al doilea rând, schimbarea – atât în domeniul manufacturier, cât şi în servicii – a devenit
din ce în ce mai rapidă, ceea ce înseamnă că actuala structură a activităţii economice şi de
ocupare a forţei de muncă nu va putea susţine în viitor, în aceeaşi măsură, avantajul competitiv.
De exemplu, acum câţiva ani, Silicon Valley era cunoscută pentru producţia de computere şi nu
pentru cea de semi-conductori; în prezent, economia oraşului se bazează pe aceste roluri şi de
aceea regiunea a devenit centrul tehnologic al Internetului. Dar şi oraşele în dezvoltare se schimbă
rapid. Bangkok (Thailanda) era cunoscut pentru textile, încălţăminte şi alte produse înrudite; acum,
Regiunea Extinsă Bangkok a devenit „cartierul” producţiei de automobile din Asia de Sud Est.
Pentru a putea evalua competitivitatea, este necesar ca analiza să se concentreze atât asupra
activităţilor (de exemplu, finanţe, turism, producţia de computere, rolul sectorului terţiar), cât şi
asupra locului.
- Asupra activităţilor, pentru că, prin ele, oraşul concurează în lumea reală (de exemplu,
Hong Kong şi Singapore concurează în domeniul finanţelor, Bangkok şi Kuala Lumpur în
producţia de automobile etc.).
- Asupra spaţiului, pentru că resursele care nu fac obiectul schimbului (de exemplu, factorul
uman, resursele naturale şi mediile instituţionale) sunt foarte importante pentru localizarea,
extinderea sau reducerea activităţilor.
Capacitatea de a atrage investiţii străine directe se poate realiza în mai multe feluri (figura
nr. 3.2.). Ea poate avea ca rezultat:
• o dependenţă periculoasă a industriei, manifestată prin menţinerea constantă a lanţului
valorii, lăsând posibilitatea de a căuta forţă de muncă mai ieftină în altă parte;
• o importanţă redusă acordată problemelor sociale, de mediu, economice sau aspectelor
legate de fiscalitatea locală.
72
SCENARIILE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ URBANĂ
IMPACT
- O economie echilibrată de
Dezvoltarea regională valoare ridicată
-Peisaj “mai urban”
• Crearea de reţele: educaţie - O dezvoltare clară
tehnică, autorităţile, firmele
Nivelul dezvoltării durabile
Capcana
dependenţei
- Centuri demodate
• Principalul obiectiv: - Presiune fiscală ridicată
costuri reduse de producţie - Probleme sociale
INVESTIŢII Timp
Pe de altă parte, un proces bazat pe sinergie poate contribui la stabilirea unor parteneriate
între firme, administraţia locală şi instituţii de asistenţă (de exemplu, şcoli tehnice, organizaţii
industriale) pentru a creşte valoarea economică a zonei, pentru realizarea competiţiei pe piaţa
forţei de muncă şi pentru a transforma comunitatea într-un actor activ.
Un alt aspect complex al evaluării competitivităţii îl reprezintă varietatea modalităţilor de a
reuşi/eşua, chiar dacă există un set iniţial de factori similari. De exemplu, revitalizarea zonei
Singapore s-a bazat pe investiţii directe ale companiilor multinaţionale (şi încă se sprijină pe
acestea), în timp ce Seul şi Taipei (bazate pe politici naţionale şi consens) au evitat să apeleze la
investiţiile străine, dar toate cele trei regiuni urbane s-au bucurat de o stare economică bună.
Figura nr. 3.3. prezintă cele patru tipuri de evaluare ale competitivităţii urbane:
• Structura economică reprezintă, în mod tradiţional, factorul cel mai important al evaluării
competitivităţii, elementele cheie analizate cel mai frecvent fiind poziţia economică,
productivitatea, output-ul şi valoarea adăugată, precum şi investiţiile străine şi naţionale.
• Dotările teritoriale se referă la produsele care nu sunt supuse vânzării, asociate unui
25
Webster, D, Muller, L. - Urban Competitiveness Assessment in Developing Country Urban Regions: the Road
Forword, Urban Group, IFUD, The World Bank, Washington D.C., 2000
73
spaţiu dat, ca de exemplu localizarea, infrastructura, resursele naturale, confortul, costul vieţii,
afacerile şi imaginea regiunii urbane.
• Resursele umane se referă la gradul de specializare, disponibilitatea şi costurile salariale
pe care factorul uman le implică. A devenit din ce în ce mai clar faptul că valoarea resurselor
umane este strâns legată de mediul în care se află, aşa cum aceeaşi plantă va creşte diferit în funcţie
de soluri diferite. Resursele umane sunt factorul care determină extinderea activităţilor care pot
influenţa ascendent lanţul valorii. Dezvoltarea resurselor umane trebuie să se suprapună economiei
în procesul dezvoltării dacă se vrea ca acestea să reprezinte evaluarea competitivităţii. Calitatea
pregătirii este la fel de importantă ca şi numărul de absolvenţi.
• Mediul instituţional şi cultural se referă la cultura afacerilor, cadrul guvernării şi al
politicilor, precum şi la aspectele referitoare la comportamentele colective. Este foarte clar faptul
că dezvoltarea şi competitivitatea sunt rezultatele lucrului în echipă, iar, pe de altă parte, acestea
creează capital social.
Structura
economică
Teritoriul
F Economia regională
74
costul forţei de muncă joacă un rol foarte important). Tehnica identifică ariile în care o zonă
urbană beneficiază de avantaj competitiv în termeni economici (cu referire în special de cost).
• În al doilea rând, apelând la această analiză, se pot identifica ariile în care este necesar
factorul preţ.
Spre deosebire de metoda economiei regionale (care identifică seturi ideale sau optime de
activităţi) benchmarkingul se bazează pe identificarea oraşelor compara-bile considerate
mentori. Dificultatea tehnicii rezultă din necesitatea de a identifica acele oraşe care sunt cele mai
potrivite pentru a fi considerate modele, ceea ce necesită formularea unei viziuni sau a unei
imagini a viitorului dorit pentru oraşele supuse evaluării. Este foarte importantă identificarea
acelor oraşe–mentor care stimulează dezvoltarea şi nu a acelora a căror traiectorie de dezvoltare
este atât de îndepărtată încât nici nu pot oferi o ţintă rezonabilă şi nici nu pot oferi o direcţie
viabilă.
Procesul de benchmarking presupune:
• o focalizare asupra obiectivelor, scopurilor, indicatorilor şi rezultatelor;
• dezvoltarea indicatorilor care măsoară progresul pentru atingerea stării dorite;
• stabilirea unei legături între performanţă şi benchmarking;
• identificarea factorilor care determină performanţa27;
• asistenţa în deciziile de programare şi alocare.
Avantajele acestei abordări au în vedere:
• dinamismul (oraşele–mentor se află într-un continuu proces de schimbare). Acest
dinamism este relevant în condiţiile în care economia globală se schimbă foarte rapid;
• încurajarea abordărilor vizionare;
• monitorizarea performanţelor.
Abordarea îşi dovedeşte utilitatea şi în cazul alocării resurselor la modul general şi al
monitorizării rezultatelor efective ale iniţiativelor şi în ajutorul dat definirii a ceea ce înseamnă să
fii competitiv.
Punctul său slab este atenţia insuficientă acordată identificării mijloacelor pentru atingerea
rezultatelor dorite, altele decât observarea relaţiilor între care există legături cauzale (ce sunt greu
de identificat) între politici, comportamente şi rezultatele oraşelor-mentor.
F Analiza SWOT
27
Identificarea factorilor care determină performanţa este dificilă. Va trebui apelat la tehnici ca evaluarea programelor,
analiza factorilor, studii de caz pentru a înţelege factorii determinanţi ai performanţei. Având în vedere că
benchmarkingul presupune acţiuni pentru a îmbunătăţi performanţa, asemenea informaţii sunt necesare pentru a
identifica instrumentele adecvate pentru a se obţine schimbarea dorită.
75
Analiza SWOT este percepută mai mult ca o activitate realizată în mod frecvent de către
companiile de consultanţă. Însă, analiza SWOT este mult mai eficientă atunci când este abordată
ca un proces autonom.
Avantajele analizei:
• aceasta nu pleacă de la obiective fixe, ci încurajează modul de gândire la nivel
global/dincolo de cadrul dat;
• utilizează mai multe tipuri de informaţii, ca de exemplu rapoartele media, rezultatele
obţinute în urma discuţiilor cu reprezentanţii grupurilor ţintă şi a interviurilor de informare,
dar şi date convenţionale economico-sociale secundare.
Dezavantajul abordării îl constituie faptul că este mai mult o abordare empirică decât una
ştiinţifică, calitatea rezultatelor depinzând considerabil de cei care realizează analiza.
Tabelul nr. 3.1 – Paşii care trebuie parcurşi pentru determinarea competitivităţii urbane
28
Webster, D, Muller, L. – op. cit.
76
F PASUL 1: Identificarea problemei
Pentru anumite oraşe, un al doilea pas ar putea fi constituirea unor grupuri de lucru pe
tema competitivităţii. Membri acestor grupuri sunt actorii locali: reprezentanţi cheie ai firmelor
ajunse deja la maturitate, dar şi ai firmelor care se dezvoltă rapid, reprezentanţi ai IMM-urilor,
bancherii, autorităţile locale, instituţiile de prestigiu din domeniul educaţiei/pregătirii tehnice,
experţii din domeniile în care oraşul se specializează sau spre care se tinde. Rezultatul se poate
concretiza în elaborarea unei traiectorii probabile de care se va ţine cont în viitoarele analize.
77
F PASUL 6: Identificarea pilonilor economici ce determină punctele forte
Aceasta este o activitate focalizată asupra industriilor cheie, firmelor (ajunse deja la maturitate
şi care ocupă un loc central în economia urbană) şi clusterelor. Scopul analizei este identificarea
punctelor economice forte care pot fi incluse în strategiile de creştere a competitivităţii urbane.
Următorul pas este evaluarea dinamicii externe care influenţează un oraş şi identificarea
oportunităţilor şi ameninţărilor. Evaluarea trebuie să se focalizeze cel puţin asupra a două scări
spaţiale diferite: dinamica internaţională (acordurile comerciale) şi cea naţională (politicile
macroeconomice, stabilitatea macroeconomică şi etnică).
Punctele forte şi slabe specifice zonei urbane trebuie urmărite deoarece identifică factorii
care sunt supuşi controlului local. Prea puţin contează nivelul internaţional, care implică părţi
situate în afara sferei controlului local, doar dacă există o probabilitate semnificativă ca aceste
jurisdicţii să coopereze. De aceea, evaluarea competitivităţii ar trebui să se axeze pe factori ca:
sistemul local de taxe, mediul de afaceri, capacitatea administraţiei publice locale, infrastructura,
educaţia publică etc.
Competitivitatea este determinată de stabilirea unei legături între punctele forte şi slabe
identificate pe plan local şi forţele conjuncturale viitoare, dar şi de oportunităţile şi
ameninţările asociate acestora. Pornind de la evaluarea competitivităţii, se va elabora o
strategie de creştere a competitivităţii. Această strategie se va concentra asupra unei misiuni (de
exemplu, transformarea zonei într-un lider în domeniul educaţiei, crearea unor clustere de
producţie specializate, diminuarea costurilor de producţie, creşterea investiţiilor orientate către
export).
78
F PASUL 11: Stabilirea unor indicatori de politică economică şi a unui sistem de
monitorizare
O strategie de creştere a competitivităţii îşi dovedeşte utilitatea doar dacă progresul este
monitorizat în permanenţă. Fiecare element cheie al strategiei competitivităţii trebuie
conectat la un sistem de indicatori şi fiecare indicator trebuie raportat la acţiuni bine
determinate prin strategie (politică, instrumente, proiecte). Obiectivele intermediare trebuie să se
bazeze pe gradul de performanţă al bugetelor zonei urbane. Sistemul de monitorizare trebuie
conceput şi aplicat astfel încât să poată fi oricând actualizat şi întreţinut.
A. Structura economică
Cele mai bune rezultate în evaluarea structurii economice se pot obţine din analiza
output-urilor (producţia economică, valoarea adăugată etc), a gradului de ocupare (în industrie, a
populaţiei) şi a investiţiilor (interne şi externe). Analiza trebuie să se axeze pe tendinţele
înregistrate în dezvoltarea diferitelor activităţi şi a diferitelor arii geografice din zona urbană
extinsă. Aceste tipuri de informaţii sunt disponibile, de obicei, la nivelul oraşelor mari; oraşele
mici se confruntă cu dificultăţi determinate de faptul că economia acestora reprezintă o parte din
economia provinciei sau a statului.
F Coeficientul de localizare
Coeficientul de localizare măsoară specializarea unei zone urbane într-o activitate
economică dată, comparând-o cu activităţile de la nivel naţional sau cu a altor unităţi similare.
Datele obţinute relevă schimbarea în nivelul de specializare.
Unul din avantajele folosirii acestui coeficient este uşurinţa cu care se calculează datele
disponibile.
79
aceea ele trebuie tratate cu foarte mare atenţie (acest fenomen se poate explica cel mai
bine prin analogie cu domeniul culturilor: numai anumite tipuri de soluri pot susţine
anumite recolte).
F Analiza productivităţii
Productivitatea reprezintă un indicator–cheie al performanţei economice. Pe perioade mari,
standardele de viaţă de la nivel urban nu pot fi îmbunătăţite fără creşterea productivităţii.
În general, creşterea productivităţii se observă în creşterea investiţiilor pentru dezvoltarea
resurselor umane, în alocarea efectivă a capitalului (astfel încât să se evite scurgerile de capital)
şi în folosirea efectivă a tehnologiei (de exemplu, computere, sisteme Internet, procese de muncă).
O zonă urbană va beneficia de avantaj competitiv în acele activităţi în care
productivitatea este mai mare în comparaţie cu activităţile similare din alte zone urbane şi va
acţiona în sensul menţinerii acestui avantaj.
F Indicatorii veniturilor
Datele referitoare la indicatorii veniturilor zonei urbane sunt cele mai folosite în evaluarea
competitivităţii economiei urbane. În general, se face referire la produsul intern brut local.
Acesta:
• nu include munca neremunerată şi sectorul terţiar;
• nu reflectă puterea paritară atunci când se compară zone urbane din diferite state sau chiar
din diferite regiuni (cauza fiind diferenţele referitoare la costul vieţii);
• nu reflectă nici distribuţia veniturilor, nici valoarea resurselor folosite pentru reducerea
externalităţilor negative (de exemplu, înlăturarea efectelor mareelor negre provocate de
scurgerile de petrol) şi nici implicarea şi modul de aplicare a programelor sociale ale
sectorului public;
• este folosit în evaluarea performanţelor relative ale zonelor urbane în timp.
29
Richardson, H. – Regional Economics, University of Illinois Press, 1978
80
F Indicatorii investiţiilor
Investiţiile, interne şi externe, sunt un factor important al creşterii competitivităţii. Este
imposibil ca o zonă urbană să se poată extinde fără investiţii majore. Astfel se justifică importanţa
monitorizării volumului investiţiilor dintr-o zonă urbană.
Indicatorii investiţiilor oferă informaţii referitoare la eventualele schimbări în domeniul
exporturilor; aceiaşi indicatori – în special investiţiile străine directe – fac o zonă urbană
atractivă sau nu pentru comunitatea de afaceri. În ariile urbane foarte sărace (majoritatea
oraşelor africane) investiţiile străine directe şi investiţiile sectorului terţiar (de exemplu, băncile
comerciale) sunt reduse. În această situaţie, capitalul obţinut din economiile familiilor, din
fondurile de depunere sau din microcredite pot juca un rol mult mai important decât în zonele
dezvoltate; în asemenea cazuri, se impune colaborarea dintre casele de economii şi consemnaţiuni
şi agenţiile de tipul organizaţiilor de microcredite pentru a estima valoarea creditelor care circulă
prin canalele informale (familii, clasa de mijloc) şi cele de microcredite.
Având în vedere că majoritatea investiţiilor din producţie sunt direcţionate către ariile
suburbane sau periurbane, indicatorii investiţiilor sunt foarte importanţi în evaluarea
competitivităţii zonelor urbane şi pentru dezvoltarea viitoare a ariilor peri şi suburbane.
81
ani.
• Poate avertiza o zonă urbană asupra şocurilor viitoare posibile, ceea ce îi permite
acesteia să adopte măsuri de protecţie. De exemplu, în cazul regiunii Bangkok, interviurile cu
liderii comunităţii de afaceri au relevat posibilitatea apariţiei unei recesiuni economice; din
nefericire, aceste date au fost ignorate.
• Rapoartele industriale pot fi utile în stabilirea complementarităţii unor forme de analiză
statice, care au importanţă redusă în avertizarea acţionarilor–cheie asupra posibilelor şocuri
sau schimbări rapide.
• Tehnica poate fi valoroasă în cazurile în care un număr redus de firme domină
economia unei zone urbane; în asemenea cazuri, firmele dominante sunt foarte atente la
întrebările cu implicaţii semnificative.
B. Dotările teritoriale
F Pieţele
Pieţele locale sunt importante pentru că sunt uşor accesibile, dar mult mai importantă este
calitatea acestor pieţe. Pieţele cu cerere sofisticată incită producătorii să-şi dezvolte şi să-şi vândă
produsele şi bunurile de calitate superioară, care îi propulsează pe un loc avantajos pe piaţa de
export. Statisticile recente indică faptul că lanţurile de pieţe pot, pe scară largă, să se substituie
unei pieţe locale sofisticate şi dacă consumatorii externi sunt exigenţi pot îmbunătăţii, în foarte
mare măsură, calitatea producţiei locale.
Caracteristicile pieţelor care trebuie luate în considerare sunt mărimea, puterea lor şi
distribuţia veniturilor.
F Localizarea şi accesul
Este foarte important să se ia în considerare facilităţile pe care le oferă accesul la transport
în/din zona urbană şi aici sunt incluse aeroporturile, porturile, reţelele feroviare şi rutiere.
Costul transportului din zona urbană analizată (costul final şi pe kilometru) este o variabilă
importantă în înţelegerea evaluării competitivităţii. În evaluarea reţelelor, oricare ar fi orientarea
82
ariei urbane (zonă maritimă, rutieră, de transport aerian) sunt importante frecvenţa şi gradul de
susţinere a serviciilor proiectate.
Transportul este un element important al competitivităţii, chiar dacă se tinde tot mai
mult spre ceea ce s-a numit eliminarea distanţei. De exemplu, faptul că producătorii mexicani de
componente electronice se află în aceeaşi zonă (sau în zone apropiate sub raportul timpului) şi la
numai câteva ore de producătorii americani le conferă un avantaj faţă de oraşele asiatice şi aceasta
în condiţiile în care răspunsurile rapide au devenit foarte importante în era producţiei just-in-time.
Rapiditatea răspunsului este mult mai importantă decât costul transportului în/din zona urbană.
O altă componentă a accesului o reprezintă accesibilitatea lucrătorilor, care se măsoară
prin timpul mediu necesar deplasării de acasă la serviciu.
F Infrastructura
Evaluarea competitivităţii se bazează şi pe luarea în considerare a infrastructurii zonei
urbane care include: sistemul de transport (de exemplu, kilometri de autostradă, număr de
pasageri transportaţi prin intermediul mijloacelor rapide de transport), sisteme de telecomunicaţii
(număr de persoane care deţin telefoane mobile şi liniile telefonice principale la 1.000 de locuitori,
număr gazde Internet la 1.000 de locuitori) a căror importanţă a crescut rapid, sistemul de
electricitate şi de furnizare a apei, infrastructura mediului.
F Factorii de susţinere
Factorii de susţinere sunt foarte importanţi în atragerea investitorilor, în reţinerea firmelor
şi extinderea celor existente, în special în zonele urbane de dimensiuni medii şi mari.
Elementele importante ale acestei tehnici includ mediul urban şi calitatea vieţii (nivelul
poluării, clima, siguranţa publică), facilităţile educaţionale, de sănătate, recreative şi culturale
(de tipul terenurilor de golf şi muzeelor), cultura de viaţă (de exemplu, gastronomia şi
spectacolele) şi aspectele estetice.
Numărul turiştilor şi perioada medie de cazare sunt indicatori importanţi ai stabilirii
nivelului factorilor de susţinere dintr-o zonă urbană. Turismul este o activitate importantă care
contribuie semnificativ la dezvoltarea economică a unei zone urbane.
F Capitalul şi finanţele
Disponibilitatea capitalului local deţinut este un factor important al competitivităţii, în
special pentru IMM–uri. Rata dobânzii este foarte importantă pentru investitori. În zonele urbane
care încurajează activităţile orientate spre inovare, disponibilitatea capitalului pentru fuziuni
poate fi un factor al competitivităţii.
De asemenea, existenţa instituţiilor intermediare de creditare (de exemplu, corporaţiile
industriale de finanţare şi programele de creditare pentru IMM–uri) şi cultura bancară locală sunt
foarte importante în îmbunătăţirea competitivităţii unei zone urbane30.
F Costurile structurale
Informaţiile referitoare la costurile structurale sunt relativ uşor de obţinut de la sursele locale,
agenţiile internaţionale de rating, companiile de management, agenţiile de investiţii, consultanţi.
Elementele importante ale costurilor structurale dintr-un oraş care pot prezenta interes pentru
investitorii potenţiali sunt pământul, pieţele, construcţiile, costul forţei de muncă, costul vieţii,
impozitele directe şi indirecte şi ratele de schimb.
În evaluarea costurilor structurale este important să se ţină cont de faptul că un oraş cu
cele mai reduse costuri nu este şi cel mai competitiv. Investitorii caută valoarea, nu costul cel
30
Structura capitalului este un element important al strategiei de deplasare în sus a lanţului valoric şi de menţinere a
industriei în zona urbană. În conformitate cu cercetările lui Donner în domeniul industriei de aparate thailandeze,
investitorii se îndepărtează de zonele de origine către zonele urbane cu costuri reduse din ţările învecinate şi aceasta din
cauza lipsei de fonduri disponibile
83
mai mic; mai concret, dacă investitorii şi populaţia rezidentă sunt dispuşi să plătească un cost mai
mare în domeniul afacerilor, muncii şi vieţii, acesta este un indicator al valorii ridicate a oraşului în
ceea ce priveşte producţia şi/sau calitatea vieţii.
F Imaginea
Imaginea reprezintă un element foarte important al determinării competitivităţii unui oraş.
Imaginea se referă la profilul unui oraş şi poate fi esenţială pentru oraşele mici care nu sunt
incluse în schemele de investiţii.
Ca să obţină o imagine la scară internaţională, oraşul are nevoie de marketing şi
promovare. În prezent, marketingul urban este folosit din ce în ce mai mult în elaborarea şi
implementarea strategiilor de dezvoltare urbană. Hong Kong şi Dubai sunt exemple de regiuni care
au apelat la un marketing agresiv31. Profilul proiectat în exterior de un oraş se poate măsura prin
analiza publicaţiilor internaţionale. Imaginea unui oraş influenţează foarte mult
comportamentul investitorilor care, de cele mai multe ori, iau în considerare numai anumite
aspecte în fundamentarea deciziei de investire şi, de aceea, aria urbană trebuie să apară pe ecranele
radarelor locale. În mod similar, turiştii sunt atraşi de un oraş cu o imagine puternică şi pozitivă
(turismul este cea mai dezvoltată industrie la nivel mondial şi cu o anumită tendinţă crescută de
concentrare în perimetrul urban).
C. Resursele umane
Resursele umane sunt, probabil, cel mai important factor care determină competitivitatea
unei zone urbane. Abilitatea unei arii urbane de a deplasa în sus lanţul valoric este strâns legată
de capabilitatea resurselor umane. În înţelegerea evaluării competitivităţii este importantă
evaluarea nu numai în termenii educaţiei, perfecţionării, abilităţilor şi experienţei în muncă, ci
şi în termenii altor atribute, mai dificil de măsurat, ca relaţiile antreprenoriale, creativitatea şi
toleranţa la risc. În al doilea rând, trebuie acceptat faptul că productivitatea individuală este
determinată de factorii externi. Potenţialul latent al individului se poate dezvolta atunci când
persoana respectivă se deplasează în alt mediu care oferă condiţii mai bune şi oportunităţi mai
multe.
F Participarea forţei de muncă
Analiza participării forţei de muncă se află în centrul fiecărei evaluări a resurselor umane
locale şi aici se includ evaluarea numărului forţei de muncă, raportul dependenţei, şomajul,
supraocuparea, numărul mediu de ore lucrătoare pe săptămână.
F Programa curriculară
Aceste aspecte includ identificarea numărului de studenţi înscrişi în domeniile tehnice–
cheie şi schimbările în numărul de înscrieri. Mult mai important, dar foarte greu de evaluat, este
calitatea programelor de educaţie tehnică. Existenţa unei elite sau a institutelor de
cercetare/educaţie a liderilor pot contribui, în mod substanţial, la creşterea competitivităţii unei
zone urbane. De asemenea, trebuie cuantificate numărul de slujbe devenite vacante în urma
pensionării, ca şi programele educaţionale pentru adulţi.
F Structura industriei şi găsirea unei forţe de muncă adecvate
Stabilirea unei structuri adecvate între forţa de muncă şi structura economiei urbane a
devenit foarte importantă şi aceasta pentru că odată realizată această legătură între forţa de
muncă şi structura economică se poate tinde către competitivitate. Pe măsură ce într-o zonă
urbană se realizează cercetări amănunţite în anumite activităţi economice, probabilitatea ca firmele
31
Numeroase oraşe desfăşoară campanii agresive de marketing prin achiziţionarea de spaţii publicitare în reviste şi ziare
invitând companiile să se localizeze în oraşul respectiv. Pe lângă calitatea forţei de muncă şi a infrastructurii, aceste
oraşe fac din reputaţie un avantaj: lideri într-o anumită industrie, activitate şi/sau calitatea vieţii.
84
mari să se localizeze aici este foarte mare. Această legătură între cele două elemente se poate
măsura prin indicatori de tipul raportului dintre şomeri şi locurile de muncă vacante, precum şi
rata ocupării forţei de muncă în diferite activităţi economice.
F Veniturile şi forţa de muncă
Orice analiză fundamentată a competitivităţii trebuie să conţină informaţii despre venitul
minim din zona urbană. Pentru investitori prezintă importanţă şi aspectele referitoare la existenţa
sindicatelor, procentul forţei de muncă organizate în sindicate pe sectoare, evoluţia relaţiilor
sindicatelor în zona urbană. De asemenea, trebuie identificate asociaţiile tehnice şi profesionale
ca şi numărul membrilor acestora; asemenea organizaţii sunt importante deoarece contribuie la
dezvoltarea reţelelor de muncă, întărind competitivitatea zonei urbane.
D. Mediul instituţional şi cultural
32
Putnam, R. – Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton : Princeton Uniterity Press,
1993
33
Porter, M. – Location, Competition and Economic Development: Local Custers in a Global Economy, Economic
Development Quarterly nr. 14(1), 2000
85
• existenţa şi întărirea proprietăţii intelectuale, corporaţiilor şi legilor antitrust (este un
aspect important dacă se doreşte trecerea de la competiţia bazată pe costuri reduse la cea bazată pe
inovare şi mişcare ascendentă).
Autorităţile locale joacă un rol important în determinarea calităţii mediului microeconomic
deoarece controlează numeroşi factori, de la management la structura taxelor locale de aceea
competitivitatea autorităţilor se poate măsura prin indicatori ponderaţi, şi anume:
• echivalentul local al politicii fiscale naţionale: impozitele locale şi structura taxelor pentru
comunitatea de afaceri;
• măsura în care activitatea de acordare de licenţe, permise, autorizaţii, legate de
activitatea comercială, se derulează în mod susţinut. Acest factor ar putea include evaluarea
disponibilităţii şi a accelerării programelor care promovează activităţi economice şi de dezvoltate,
precum programele de credit pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
• capacitatea administraţiei publice locale care se referă la abilitatea aparatului propriu al
administraţiei de a implementa politici, de a furniza servicii şi a oferi consultanţă organelor care
adoptă decizii”. Un raport elaborat recent de Banca Mondială referitor la indicatorii capacităţii
administraţiei publice locale a stabilit existenţa a trei subfactori:
- capacitatea politică prin care se evaluează informaţiile colectate despre evaluarea
personalului, dimensiunea instituţiei şi a procesului politicilor;
- eficienţa operaţională prin care se evaluează raportul cerere-eficienţă şi calitatea
serviciilor;
- autoritatea de implementare prin care se evaluează gradul de realizare a activităţilor
din domeniile socio-economice considerate domenii cheie. Un rol important îl joacă
agenţiile locale şi regionale de dezvoltare care sunt mandatate şi au experienţă în
elaborarea şi implementarea programelor de acţiune economică.
Sursele de
Factor Indicator Ce măsoară
date
- abilitatea de a colecta şi
- gradul de integralitate a datelor
procesa informaţii
- competenţa tehnică/calitatea - anuare FMI
Capacitatea - abilitatea de a oferi
birocraţiei - BERI, CRG,
politică consultanţă în politici
- gradul de imixtiune al - IMD, BERI
- dimensiunea instituţională a
politicului/continuitatea politicilor
birocraţiei
- gradul de implementare efectivă a - FMI
- indicatori generali
deciziei APL - BERI, CRG
- abilitatea de a aplica uniform
Autoritatea - nivelul corupţiei -indicatorii
legislaţia
- înscrierile în învăţământul primar globali ai
de - gradul de colectare a impozitelor pe
- abilitatea de a aplica reglementările
dezvoltării
implementare fiscale, lupta contra evaziunii fiscale
venit -surse
- abilitatea de a aplica legislaţia
- procentul din forţa de muncă ce neidentificate
muncii
lucrează în sectorul informal
- statistici şi
- rate şi salarii ca procente din anuare
cheltuielile guvernamentale - indicatori ai supraocupării cu financiare
- flux financiar net de la guvern la personal naţionale
întreprinderile de stat ca procent din - eficienţa întreprinderilor - indicatorii
Eficienţa PIB publice/sectorului parastatal globali ai
operaţională - cheltuielile cu învăţământul ca - măsurători indirecte ale dezvoltării
procent din cheltuielile totale naţionale calităţii serviciilor - FMI, BERI,
cu educaţia - calitatea serviciilor Economist
- banda roşie a birocraţiei Intelligence
Unit
86
Legendă:
BERI – Business Environment Risk Intelligence
ICRG – Ghidul Internaţional al Riscului de Ţară
IMD - Raportul Competitivităţii Mondiale
Deoarece aceşti trei factori sunt supuşi controlului local, măsurătorile administraţiei publice
locale sunt o componentă importantă a evaluării punctelor forte şi slabe ale zonei urbane. De
asemenea, în general, punctajul obţinut de o arie urbană va reflecta capacitatea autorităţilor
locale de a implementa cu succes o strategie de creştere a competitivităţii.
F Campionii
Autorităţile locale şi/sau sectorul privat pot susţine competitivitatea în numeroase moduri.
Campionii sunt persoanele sau agenţiile care au disponibilităţi şi motivare pentru acţiuni şi
schimbări pozitive şi se conduc după principiul că dezvoltarea relaţiilor personale facilitează
legăturile şi comunicarea deschisă, creând astfel un climat de încredere. Un campion al oraşului
poate fi primarul, o agenţie de promovare a dezvoltării sau o personalitate din localitatea
respectivă, o firmă recunoscută, chiar dacă în dezvoltarea unui climat de încredere este foarte
importantă percepţia de actor neutru.
Campionii pot juca un rol fundamental în implementarea cu succes a strategiei de
dezvoltare, demonstrându-şi utilitatea în crearea reputaţiei unui oraş şi în concentrarea forţelor
şi resurselor într-o acţiune. Ei pot juca şi un rol decisiv în faza de implementare a programelor–
cheie prin asigurarea suportul politic şi a resurselor, prin împiedicarea risipei de resurse sau a
divizării obiectivelor către alţi actori.
34
Ansell, C. – The Network Polity: Regional Development in Western Europe, 2000
35
Granovetter, M. – Economic Action and Social Structure: The Problem of Embeddedness, American Journal of
Sociology no. 91 (3), 1985
36
Se face distincţie între relaţiile dintre membri asociaţiilor civice voluntare şi grupurile bazate pe criterii etnice sau
de clasă, deoarece păstrarea unui echilibru social este foarte importantă.
87
- Un ultim indicator este gradul de cooperare inter-jurisdicţională, care are în vedere
legăturile dintre nivelul naţional şi cel local, legături transpuse în programe sau politici naţionale
de susţinere a dezvoltării economice urbane sau de cooperare între guvern şi administraţia publică
locală.
Aceşti indicatori sunt utili pentru evaluarea circuitului informaţiilor (piaţă, tehnologie şi
specializare), a gradului de difuzare a cunoştinţelor între organizaţii şi a capacităţii de a
colabora în domeniile cheie astfel încât să se îmbunătăţească eficienţa şi productivitatea unui
oraş. Mai precis, organizaţiile care manifestă un interes deosebit pentru reţelele sociale sau
instituţionale sunt mult mai deschise în adoptarea rolului de facilitator al leadership-ului într-o
strategie economică.
F Norme şi convenţii
Normele şi convenţiile se referă la elementele de rutină, practicile şi aşteptările
comportamentale care orientează acţiunile şi relaţiile dintre firme, guvern şi alte instituţii.
Convenţiile care favorizează productivitatea şi inovarea sunt date de către cultura
antreprenorială, cheltuielile cu cercetarea – dezvoltarea şi concurenţa activă.
• Atitudinea locală faţă de antreprenoriat se poate măsura prin numărul de firme nou
apărute şi prin rata falimentului. O cultură de afaceri orientată spre neasumarea riscului,
promovarea angajamentelor pe perioade scurte sau concurenţa slabă reduce competiţia locală şi este
predispusă riscului de a întârzia inovarea. Culturile caracterizate prin spirit întreprinzător au o
performanţă economică mai mare.
• Cheltuielile cu cercetarea – dezvoltarea sau dobânzile plătite pentru creditele în acest
domeniu sunt un indiciu al dezvoltării şi inovării. Mai mult, rivalitatea locală viguroasă, măsurată
prin numărul firmelor dintr-un sector dat, creează presiuni asupra firmelor în sensul dezvoltării.
Alţi factori care influenţează inovarea şi perfecţionarea sunt practicile de instruire a
angajaţilor şi structurile organizaţionale. Regiunile competitive sunt acelea în care firmele sunt
preocupate de îmbunătăţirea abilităţilor lucrătorilor şi încurajează deciziile şi iniţiativele de la
nivelul de bază al ierarhiei organizaţionale.
Două măsuri finale ale normelor şi obiceiurilor culturale sunt relaţiile şi medierea dintre
mediul local şi cel extern. Medierea se referă la tipurile tranzacţiilor care frecvent includ actori
locali şi externi. Medierea este dată de numărul şi categoria expoziţiilor şi a târgurilor, precum şi de
numărul riscurilor comune.
Pe măsură ce la nivel global se pune accentul pe liberalizarea comerţului, politicile industriale
– în care statele creează învingători prin subvenţii şi măsuri de protecţie a comerţului – devin o
strategie din ce în ce mai puţin eficientă de obţinere a avantajului competitiv. Este necesar ca
oraşele să creeze condiţii pentru dezvoltarea industriilor competitive. Dacă normele şi convenţiile
unei economii locale susţin învăţarea şi experimentarea şi sunt deschise ideilor noi şi
concurenţei, oraşul nu numai că îşi menţine, dar şi câştigă avantaj competitiv.
88
A. Economia preindustrială versus economia industrială versus cunoştinţe
- Zonele urbane mari se diferenţiază mult mai mult din punct de vedere spaţial şi, de aceea,
condiţiile competitivităţii variază de la o arie la alta în cadrul aceleiaşi zone. Ele funcţionează
după mecanisme complexe, oferind o gamă diversificată şi specializată de bunuri şi servicii.
- Oraşele de dimensiuni mici sunt mult mai specializate din punct de vedere funcţional şi, de
aceea, mult mai vulnerabile din punct de vedere economic. Frecvent, resursele naturale constituie
factori–cheie ai dezvoltării, în special dacă economiile lor sunt orientate către turism sau agricultură.
Plecând de la premisa că oraşele mici sunt mult mai vulnerabile din punct de vedere economic,
rapoartele actorilor–cheie sunt foarte importante, deoarece în aceste oraşe este mult mai uşor să se
identifice agenţi economici şi să se obţină informaţii de la aceştia, pentru că numărul lor este mic.
Caracteristicile oraşelor de dimensiuni mici sunt:
• au un grad redus de autonomie politică, administrativă şi fiscală şi, de aceea, nu dispun
de instrumente suficiente pentru a implementa strategii competitive; în acest caz se
recomandă evaluarea punctelor forte şi slabe interne;
• anonimatul; de aceea se încearcă promovarea unei imagini şi a unui profil. În
numeroase cazuri, oraşele mici atrag un număr mare de turişti, contribuind astfel la
dezvoltarea unei economii bazate pe servicii de turism. În anumite cazuri, aceste activităţi
au fost punctul de pornire în creşterea valorii adăugate şi în reducerea activităţilor
ineficiente;
• infrastructura telecomunicaţiilor poate fi un obstacol în calea competitivităţii, având în
vedere că serverele pentru Internet oferă o gamă mai restrânsă de servicii decât în
oraşele mari. De aceea, în evaluarea competitivităţii oraşelor mici este foarte importantă
evaluarea serviciilor de telecomunicaţii;
• au economii cu grad ridicat de specializare şi, de aceea, forţa de muncă calificată este
mult mai importantă decât pentru oraşele mari. Ţinând cont de acest aspect,
competitivitatea naţională sau între regiuni este mult mai importantă decât competitivitatea
mondială şi de aceea trebuie considerat un cadru de referinţă adecvat în evaluarea
economiei urbane pentru oraşele mici în curs de dezvoltare.
89
C. Oraşele în tranziţie
37
Anuarul Competitivităţii conţine 8 factori care determină competitivitatea: sectorul asociativ, internaţionalizarea,
guvernarea, finanţele, infrastructura, ştiinţa şi tehnologia, populaţia. Fiecare din aceşti factori include alţi subfactori şi
fiecare dintre aceştia este obţinut prin însumarea anumitor indicatori. Chiar dacă clasificarea factorilor care determină
competitivitatea se bazează pe agregarea criteriilor, analiza competitivităţii şi evaluarea performanţelor sunt
determinate pe baza valorii criteriilor pe care statul respectiv le poate controla.
90
măsurat. Concluzia care se desprinde este că factorii cei mai importanţi pentru ca o zonă urbană să
fie competitivă şi să se dezvolte armonios din punct de vedere economic sunt şi cei mai greu de
cuantificat.
- O altă posibilă problemă are în vedere lipsa unor baze comparabile între studii şi procese.
Oraşele, companiile de consultanţă, agenţiile internaţionale de dezvoltare şi instituţiile de învăţământ
superior folosesc metodologii diferite pentru a face comparaţii, ceea ce îngreunează procesul de
învăţare.
- În final, dar nu în cele din urmă, întârzierea în aplicarea rapidă a strategiilor de creştere a
competitivităţii este determinată şi de gradul redus de importanţă acordat în elaborarea acestui tip
de strategie şi în crearea unui profil al competitivităţii. La această stare de fapt se adaugă şi
limitarea aplicării acestei strategii – din cauză că această funcţie nu a fost instituţionalizată în
majoritatea zonelor urbane, ceea ce încetineşte dezvoltarea de metodologii.
91