Sunteți pe pagina 1din 30

3 Cadrul conceptual de abordare a

competiţiei şi competitivităţii urbane

3.1. Concepte de bază privind competiţia urbană

Impactul dezvoltărilor fundamentale şi rolul schimbat al oraşului au determinat apariţia


competiţiei urbane. Aceasta se referă la o întrecere între oraşe pentru atragerea de activităţi
economice noi, vizitatori şi locuitori cu venituri ridicate, precum şi pentru ocuparea unei poziţii
favorabile în ierarhia urbană. Scopul este de a produce noi venituri pentru colectivitatea locală.
Capacitatea de a crea noi venituri este la rândul ei legată de alte aspecte de natură economică şi
socială cum ar fi: nivelul serviciilor, nivelul bazei de impozitare, infrastructura, calitatea vieţii şi
facilităţile de ordin educaţional şi instituţional pe care le oferă oraşul.

3.1.1. Factorii care contribuie la creşterea competiţiei urbane


Există mai multe motive pentru care competiţia dintre oraşe este în continuă creştere:

A. Schimbările de ordin tehnologic în domeniul transporturilor şi al telecomunicaţiilor

Schimbările de ordin tehnologic realizate în domeniul transporturilor şi al telecomuni-


caţiilor au condus la înlăturarea, aproape în totalitate, a barierelor şi constrângerilor pe care
anumite locaţii le ridicau pentru demararea şi desfăşurarea unor activităţi economice. În aceste
condiţii, producţia dobândeşte un caracter global, iar companiile transnaţionale nu mai sunt
constrânse de obligaţiile de natură ideologică, politică, socială, economică, locală, regională sau
naţională. Schimbările în tehnologiile de producţie şi, legat de acestea, schimbările în organizarea
industrială au creat noi oportunităţi ce vizează creşterea flexibilităţii în alegerea locaţiei: la nivelul
marilor firme, părţi diferite ale aceluiaşi proces de producţie pot fi amplasate în locaţii diferite,
independent una de cealaltă, profitând de avantajele specifice pe care le prezintă diverse locaţii,
această creştere a numărului opţiunilor contribuind la o mai mare libertate în alegerea acelor
amplasamente care sunt mai puţin restrictive. Fuziunile şi dezvoltarea rapidă a companiilor
multinaţionale au contribuit, în egală măsură, la dezvoltarea unei arene internaţionale a deciziilor de
investiţii.

B. Globalizarea economiei

„Recent, o nouă paradigmă se conturează, şi anume: formarea şi dezvoltarea unei economii


globale, în care sistemul de producţie şi de comercializare este globalizat şi unde statul nu mai
este motorul din spatele economiei, cedând în faţa leadershipului corporaţiilor multinaţionale.
Diferitele forme ale regionalizării şi integrării economiilor naţionale (precum UE, NAFTA,
ASEAN, ADEC, CARICOM şi MERCOSUR), pot fi înţelese ca mecanisme prin care se
instituţionalizează procesul de globalizare”1.
„Există o mare controversă asupra semnificaţiei globalizării, a importanţei, dinamicii şi
impactului său, care conduce adesea la un anume scepticism atât asupra însemnătăţii, cât şi a

1
Barquero, A. V. - Local Development in the Times of Globalization, 40th European Congress Of The Regional
Science Association, Barcelona, 2000

62
implicaţiilor ei”2. În orice caz, trebuie să acceptăm faptul că, încă de la începutul ultimului deceniu,
se manifestă o accentuare a interdependenţei componentelor sistemului economic, înţelegând prin
aceasta consolidarea relaţiilor economice, politice şi instituţionale dintre ţări, ce conduc la formarea
sistemului global care, conform indicaţiilor lui Scott3, este mult diversificat.
„Factorii responsabili pentru această amplificare de proporţii a procesului de globalizare au
fost, printre alţii, următorii:
• schimbările în politicile economice şi sociale care au generalizat liberalizarea mărfurilor,
serviciilor şi factorilor de producţie;
• noile strategii în interesul corporaţiilor multifuncţionale care profită de noile oportunităţi
de localizare aduse de deschiderea şi integrarea sistemelor econo-mice;
• inovaţiile în transporturi şi comunicaţii care facilitează integrarea pieţelor şi
internaţionalizarea producţiei şi reduce costurile de producţie şi de schimb”4.
Globalizarea este un fenomen vechi, asociat cu schimbul internaţional de bunuri şi servicii şi
cu internaţionalizarea capitalului şi a producţiei. Totuşi, trăsătura care caracterizează
globalizarea astăzi are în vedere faptul că, internaţionalizarea pieţelor şi a producţiei este strâns
legată de creşterea folosirii noilor informaţii şi tehnologii. Globalizarea este consolidată graţie
modelelor din ce în ce mai flexibile ale organizării şi producţiei, acordurilor de cooperare dintre
firme şi alianţelor strategice internaţionale, care sunt posibile prin crearea reţelelor globale.
Globalizarea pavează drumul către o nouă ordine internaţională şi o nouă diviziune
internaţională a muncii.
„Globalizarea afectează sistemul productiv atât al regiunilor dezvoltate, cât şi al celor
defavorizate şi, de asemenea, oraşele mari, mici şi mijlocii. Îmbunătăţirea productivităţii şi
competiţiei în oraşele inovative şi în regiunile urbane au fost posibile datorită adoptării unor moduri
mai flexibile de organizare a întreprinderilor (crearea firmelor reţea, subcontractarea, externalizarea
sistemelor de producţie), introducerea inovaţiei în metodele de producţie şi de difuzare a
cunoştinţelor, în sistemele productive locale şi ameliorarea atractivităţii urbane”5.
În concluzie, „într-o lume globalizată din ce în ce mai puternic, există oraşe şi regiuni care
au de câştigat şi altele care au de pierdut, în funcţie de mai mulţi factori printre care: structura şi
competitivitatea sistemului lor de producţie, cadrul instituţional şi gradul de integrare în economia
globală etc”6.

C. Piaţa monetară

Un factor important legat de efectul globalizării este prăbuşirea parţială a ordinii monetare
internaţionale şi creşterea instabilităţii monetare după 1980. Aceasta a fost asociată cu
„creşterea rapidă a conversiilor spaţiale, unde ameninţarea devalorizării a condus la dezvoltarea
strategiilor de afaceri, create cu scopul de a minimiza timpul de producţie şi consum”7. Acest factor
global accentuează importanţa acumulărilor de capital, în funcţie de specificităţile locului şi
ale monedei: investiţiile pe termen scurt şi schimbările rapide care se petrec la nivel spaţial,
evidenţiază importanţa diferenţelor dintre caracteristicile urbane şi traiectoriile de dezvoltare
urbană; efectul inerţiei spaţiale asupra investiţiilor este redus semnificativ. Acest factor a asigurat,
în continuare, dezvoltarea oraşului antreprenorial. Swyngedouw a sugerat că „această competiţie
nestăpânită între oraşe […] a intensificat ameninţarea devalorizării care, dacă se întâmplă, va

2
Hirst, P., Thompson, G. - Globalization în Question, Polity Press, Cambridge, 1996.
3
Scott, A. - Regions and the World Economy, Oxford University Press, Oxford, 1998.
4
OECD - Globalisation and linkages to 2020. Challenges and opportunities for OECD countries. París, 1996
5
Scott, A. – op. cit.
6
Benko, G., Lipietz, A. - Les Regions qui Gagnent. Puf, París, 1992.
7
Swyngedouw, E. – The Mammon quest. Globalization, interspatial competition and the monetary order: the
construction of new scale in Dunford, M., Kafkalas, G (eds.), Cities and Regions in the New Europe: the Global-
Local Interplay and Spatial Development Strategies, London: Belhaven, 1992

63
transforma actualele zone de creştere urbană în terenurile virane ale zilei de mâine, din punct de
vedere social şi economic”. În timp ce instabilitatea monetară consolidează instabilitatea economică
urbană şi competiţia dintre oraşe, asocierea devalorizării monetare şi economice, precum şi a
consecinţelor rezultate, doar cu activitatea antreprenorială din oraşe, nu mai pare a fi în totalitate o
teorie viabilă.

D. Declinul social şi al mediului înconjurător

Procesul continuu de restructurare economică din lume - intensificat recent de globalizarea


economiei - a avut ca rezultat o pierdere a activităţilor economice şi a locuitorilor şi o creştere a
şomajului în zonele urbane. Şomajul apare, în special, în munca necalificată sau slab calificată şi
este concentrat în centrul urban, deoarece acesta este locul unde locuieşte cea mai importantă parte
a persoanelor subprivilegiate. „Centrele oraşelor au devenit zone concentrate de probleme sociale
(şomaj, condiţii de locuire necorespunzătoare, criminalitate)”8.
Declinul social al multor zone urbane duce la o segregare socială, care implică mai departe
probleme financiare, fizice şi psihologice.
În afara declinului social, zonele urbane se confruntă cu declinul mediului înconjurător.
Aceste regiuni sunt zone dens construite, cu producţie industrială şi mult trafic auto. De aici rezultă
probleme legate de mediul înconjurător, cum ar fi poluarea aerului, poluarea fonică, lipsa spaţiului
deschis etc. Traficul intens al autovehiculelor ameninţă, de asemenea, accesibilitatea oraşelor.

E. Dezvoltarea durabilă

Îmbunătăţirea structurii economice este necesară în multe regiuni pentru a juca un rol
proeminent în economia globală. Consolidarea funcţionării economice pe termen lung este posibilă
doar când condiţiile sociale şi de mediu înconjurător se îmbunătăţesc. Unul dintre cei mai
importanţi factori în localizarea deciziilor privind activităţile economice de grad înalt şi, de
aceea, în competiţia urbană este calitatea vieţii: un trai şi un climat de muncă atractiv, sigur,
echilibrat social. Creşterea economică pe termen lung poate fi realizată doar dacă se dă atenţie
prezervării mediului înconjurător şi coeziunii sociale. De aceea, planificarea integrată şi
formularea politicilor sunt necesare. Efectele economice, sociale şi de mediu, interne şi externe,
pentru proiecte de mari investiţii trebuie calculate, cântărite şi egalizate în interiorul strategiilor
integrate.

F. Factorii instituţionali

Factorii instituţionali joacă, de asemenea, un rol important în creşterea competiţiei dintre oraşe,
mai ales în cadrul Uniunii Europene.

- Logica ce a stat la baza unei pieţe unice este aceea a avantajului competitiv, care implică
un nivel ridicat al mobilităţii mărfurilor şi un nivel scăzut al mobilităţii factorilor de producţie.
Oraşele încearcă să exploateze propriile avantajele competitive în cursa pentru investiţii.
“Odată ce piaţa economică europeană se va dezvolta în afara graniţelor pieţei unice, principiul
avantajului competitiv se va transforma în principiul avantajului absolut9“. În orice caz, această
versiune idealizată asupra viitorului trebuie să fie temperată de o viziune mai realistă: mobilitatea
forţei de muncă va continua să fie mult mai puţin perfectă, acolo unde forţa de muncă acceptă un

8
Bramezza, I., van Klink, A. – Management urban, condiţii şi concepte, Institutul European pentru Studii Urbane
Comparate, Institutul Tinbergen, Universitatea Erasmus, Rotterdam, 1994
9
Comisia Europeană – One market, one money, Bruxelles, 1990
De Grauwe, P. – The Economics of Monetary Integration, Oxford: Oxford University Press, 1992

64
nivel mai scăzut al salariilor sau o rată înaltă a şomajului, fără a fi sensibilă la fenomenul de
migraţie al forţei de muncă. Pot fi enunţate două limite ale acestei menţineri a forţei de muncă:
una este migraţia, iar cealaltă este reprezentată de conflictele sociale locale, care necesită şi
provoacă intervenţia politicilor publice. Cu toate acestea, trecerea de la avantajul competitiv la
avantajul absolut nu va fi deloc uşoară. În teorie, toate celelalte rămânând constante, un nivel
înalt al mobilităţii factorilor de producţie va tinde să elimine diferenţele pe care avantajele
competitive le conferă diferitelor oraşe. În practică, nu totul rămâne constant, atâta timp cât există
elemente componente ale localităţilor care nu sunt caracterizate de mobilitate şi acest lucru se
întâmplă mai ales în zonele urbane. Cadrul construit şi infrastructura sunt unele dintre elementele
care rămân specifice unei anumite zone pentru o lungă perioadă de timp. Mai mult decât atât, există
factori specifici unui anumit loc, cum ar fi accesul la informaţii, existenţa reţelelor de informaţii şi a
fluxurilor de marfă, existenţa unei industrii inovatoare bazată pe cercetare, toate aceste constituind
un anumit tip de regiuni, denumite de către Andersson10 regiuni inovatoare, iar “elementele cadru
oferite de către acestea sunt specifice din punct de vedere instituţional, social şi locaţional şi se
dezvoltă ca urmare a unui ansamblu de interacţiuni, fiind caracterizate de o mare imobilitate”11.
Aceste condiţii necesare pentru dezvoltarea unui comportament bazat pe creativitate, inovaţie şi
schimbări tehnologice vor continua să varieze de la un oraş la altul. În acest sens, avantajul
competitiv va continua să existe, chiar şi în interiorul unei uniuni economice, în domenii cum ar fi
creativitatea, transferul şi accesul la informaţii, inovaţia, schimbările tehnologice imateriale şi
infrastructura şi, de aceea, dimensiunea urbană reprezintă un factor de mare importanţă. Această
stabilitate a unor elemente la nivelul unei locaţii poate fi contrabalansată, cel puţin în parte, de o
strategie bazată pe schimbări în tehnologie şi în procesul de inovaţie, care să se materializeze în
echipamentul achiziţionat sau capitalul importat.

- Mediul cultural, social, ideologic şi cel politic pot afecta dezvoltarea structurii industriale
şi potenţialul de inovare al localităţilor. Aceşti factori sunt totodată relativ imobili, aşa cum poate
fi considerată şi apariţia simultană a unor anumite tipuri de relaţii sociale şi politice, într-un anumit
context ideologic şi cultural, care pot avea efecte pozitive sau negative asupra dezvoltării
economice. Principalul motiv pentru care aceşti factori depăşesc un anumit spaţiu este
reprezentat de necesitatea producerii lor în mod simultan, în timp şi spaţiu, în scopul creării unui
efect pozitiv; acesta este efectul de sinergie care nu poate fi creat cu uşurinţă în altă locaţie.
Această teorie a fost dezvoltată de către Asheim12 care a relaţionat factorii socio-economici, socio-
culturali, politici şi instituţionali de capacitatea tehnologică şi inovativă. El prezintă un cadru
teoretic care poate fi folosit pentru analiza interdependenţelor ce se pot manifesta la nivelul unui
anumit spaţiu, aplicând această teorie pentru a analiza regiunile industriale. Dar această teorie poate
fi aplicată la fel de bine şi oraşelor, poate chiar mai mult decât zonelor industriale.

- Avantajele unei uniuni economice depind în mare măsură de gradul de mobilitate al


factorilor de producţie, în special de mobilitatea forţei de muncă13. Creşterea mobilităţii
factorilor de producţie va crea un mediu economic instabil, care va influenţa avantajul economic al
oraşelor. Variabilitatea tot mai mare va încuraja comportamentul antreprenorial al oraşelor:
ele se vor implica direct în mediul concurenţial. Această abordare ne ajută să explicăm apariţia
parteneriatelor public-private, care urmăresc diagnosticarea mediului şi identificarea unor
soluţii pentru problemele pe care le ridică existenţa unui mediu instabil.

10
Andersson, H. T. – Creativity and regional development, Papers of Regional Science Association, 1985
11
De Castro, E.A., Jensen-Butler, C.N. – Putting the Social into the Economic, Aarhus: University of Aarhus,
Institute of Political Science, 1991
12
Asheim, B.T. – Inovation diffusion and small firms: between the eagency of lifeworld and the structure of systems,
în E. Cicotti, N. Alderman and A. Thwaites (eds.), Technological Change in a Spatial Context, Berlin: Springer, 1990
13
De Grauwe, P. – op. cit.

65
- Un alt factor instituţional este reprezentat de supravegherea sau intervenţia statului în
relaţiile dintre oraşe şi regiuni. “Competenţele sunt transferate treptat de la nivel naţional la nivel
regional şi local creând, în acest fel, o diferenţiere în furnizarea serviciilor publice şi în
reglementarea activităţii economice, conducând la creşterea competiţiei dintre oraşe”14. Nivelul
local de acţiune devine tot mai distinctiv şi tocmai aceste diferenţieri sunt cele care contează pentru
investitori. Swyngedouw a identificat cinci mecanisme de diferenţiere locală cu rol reglator:
• capital – forţă de muncă;
• reglementările în domenii ca: sănătatea, siguranţa, securitatea muncii şi salarizarea;
• sistemul de pensii şi sistemul de asigurări;
• gradul de autonomie financiară al colectivităţilor locale;
• privatizarea unor servicii furnizate anterior de către sectorul public.

- Odată cu dezvoltarea conceptului de integrare europeană, unele oraşe acceptă un rol de


poartă de legătură între sistemele urbane naţionale şi sistemele regionale, creând o legătură între
acestea la nivel internaţional. Această caracteristică reprezintă, pentru oraşele în cauză, propriul
avantaj competitiv. Oraşele mari, de obicei capitalele, reprezintă căi de acces multifuncţionale, în
timp ce oraşele mici pot dobândi acest rol numai la nivelul unor sectoare naţionale specifice sau la
nivelul anumitor reţele de comunicare, transport etc. Odată ce aceste reţele se extind, dobândind un
caracter internaţional, funcţiile îndeplinite de aceste oraşe vor fi modificate şi, astfel, avantajul
competitiv va dispărea.
Competiţia dintre oraşele europene este polistratificată şi complexă. Oraşele de importanţă
mondială, cum sunt Londra şi Parisul, concurează la un singur nivel; alte oraşe mai mici concurează
în anumite sectoare, definite din ce în ce mai mult prin dotările lor intangibile. În 1990, Camagni
susţinea faptul că obţinerea succesului într-o competiţie urbană este legată de dezvoltarea
filierelor specifice unui anumit sector de activitate şi anume acela care conferă oraşului în cauză
avantajul competitiv. Aceasta va consolida avantajul competitiv urban, dar, în acelaşi timp, va crea
o permanentă inflexibilitate, care va avea efecte negative asupra unui sistem de producţie aflat în
continuă schimbare. Trebuie reamintit faptul că, în ciuda interesului crescut faţă de astfel de
probleme, cum ar fi inovaţia şi creativitatea, multiplicatorul veniturilor şi cel al ocupării, strâns
legate de conexiunile interurbane şi intraurbane, continuă să joace un rol foarte important în
procesul de obţinere a veniturilor în oraşe.

3.1.2. Competiţia şi succesul urban

Competiţia presupune existenţa învingătorilor şi învinşilor, dar ce înseamnă în acest


context un oraş învingător? Argumentările aduse acestei întrebări au sugerat faptul că succesul
este, în primul rând şi mai ales, asigurat de capacitatea oraşului de a genera venituri. Dar şi în
lumina acestei explicaţii, noţiunea de competiţie dintre oraşe nu este elucidată complet, existând
unele probleme.
- În primul rând, se pune întrebarea dacă oraşul este într-adevăr o entitate aflată efectiv în
competiţie, sau această concurenţă se manifestă doar între un grup de actori urbani, între care
există, probabil, conflicte de interese şi care susţin această luptă competiţională; în ce măsură
poate un oraş să-şi influenţeze propriile şanse de obţinere a succesului?
- În al doilea rând, succesul dobândit ca urmare a creşterii capacităţii de generare a
veniturilor presupune stabilitate pe o perioadă mai lungă de timp în care această tendinţă de
creştere a veniturilor să fie constantă.
- În al treilea rând, este evident faptul că nu ne aflăm în prezenţa unui joc cu sumă zero, în care
nu există avantaje de nici o parte, sau în care nici una din părţi nu are nimic de pierdut; fiecare oraş,

14
Swyngedouw, E. – op. cit.

66
parte a unei reţele de oraşe, are posibilitatea de a beneficia de pe urma acestei competiţii, ceea ce
înseamnă că oraşele concurează având în vedere mai mult ratele relative ale nivelului
veniturilor, decât ratele absolute ale nivelului veniturilor.
- În al patrulea rând, factorul care relaţionează atât capacitatea de generare a veniturilor, cât
şi stabilitatea acestora este reprezentat de putere şi, în primul rând, de puterea de decizie şi de
capacitatea de a determina comportamentul altor actori. Oraşele învingătoare sunt oraşe
puternice, dar puterea fiecărui oraş este foarte dificil de măsurat.
- În al cincilea rând, se are în vedere faptul că, fiecare oraş este amplasat într-un sistem de
oraşe, iar capacitatea de generare a veniturilor nu produce efecte numai la nivelul ariei
administrative a localităţii în cauză, ci aceste efecte, indirecte sau induse, produc un efect de
difuziune, în mod diferit, la nivelul ariilor învecinate.
- În al şaselea rând, capacitatea de sporire a veniturilor implică şi creşterea capacităţii de
creare a locurilor de muncă, dar acest lucru nu este neapărat necesar, atâta timp cât procesul
continuu de inovaţie are ca rezultat o cerere mai mică de forţă de muncă. Dacă producţia totală a
oraşului creşte mai repede decât productivitatea, gradul de ocupare va creşte, iar în condiţii
contrare va cunoaşte o diminuare.

Se poate afirma că succesul unui oraş, exprimat ca fiind capacitatea de generare a


veniturilor, nu îmbunătăţeşte, în mod necesar, calitatea vieţii locuitorilor săi. Există şi alte
dimensiuni ale succesului care implică, printre altele, probleme legate de distribuţia veniturilor,
externalităţile negative produse ca urmare a creşterii capacităţii de generare a veniturilor, precum şi
succesul înregistrat în acest context de autorităţile locale privite ca o unitate economică.
Creşterea capacităţii de generarea a veniturilor, este o condiţie necesară, dar nu suficientă
pentru asigurarea succesului competiţional.
Capacitatea de generare a veniturilor pe termen lung şi gradul de stabilitate al acesteia sunt
factorii care determină succesul competiţional al unui oraş în cadrul unui sistem de oraşe. Acest
fapt presupune că oraşul este văzut ca un actor, în cadrul unui sistem de producţie, pentru că
poate influenţa dezvoltarea sistemului de producţie şi este, la rândul său, influenţat de dezvoltarea
sistemului.
Evaluarea succesului atins de către oraşe implică, totodată, capacitatea oraşului de a
previziona direcţiile viitoare de dezvoltare ale sistemului de producţie şi abilitatea de
interacţiune, de urmărire a acestor direcţii. Există puţine puncte de vedere comune asupra
direcţiilor viitoare de dezvoltare, ce au la bază mai multe motive, dintre care cel mai important
este acela că, direcţiile de dezvoltare propuse depind de interacţiunile care au loc la nivelul
schimbului de informaţii, tehnologiilor şi formelor organizaţionale. Aceşti factori au evoluţii puţin
previzibile, fiind numeroase modificările care pot interveni, iar prezicerea modului de evoluţie al
acestora şi, mai ales, impactul pe care interacţiunea dintre ei îl va avea asupra direcţiilor viitoare de
dezvoltare este cu mult mai greu de prevăzut.

În timp ce mecanismele cauzale care conduc la obţinerea succesului unui oraş sunt tot mai greu
de identificat, se observă obţinerea unui consens în ceea ce priveşte corelaţiile dintre elemente
diverse, pe care acest succes le presupune. Un oraş prosper este cel care îndeplineşte o parte sau
toate caracteristicile următoare:
• Structura sectorială. „Schimbările care au avut loc în societatea vestică, atât în domeniul
producţiei, cât şi al ocupării, trecându-se de la sectorul industrial la cel al serviciilor, sunt mult mai
vizibile în cazul ariilor urbane”15.
• Tipul activităţilor din sectorul terţiar. În cadrul sectorului serviciilor, creşterea valorii

15
Bailly, A., Maillat, D. – Service activities and regional metropolitan development: a comparative study, in P.W.
Daniels (eds.), Services and Metropolitan Development, London: Routledge, 1991

67
adăugate creată de aşa-numitele subsectoare, cum este cazul serviciilor financiare şi a celor de
consultanţă, reprezintă un indicator al prosperităţii oraşului. “Creşterea numărului serviciilor
destinate producătorilor este legată de dezvoltarea unor sisteme de producţie flexibile”16 şi de
apariţia de noi tehnologii, în mod special, în domeniul tehnologiei comunicaţiilor. Acestea au o
vizibilă orientare urbană.
• Schimbările în domeniul tehnologic şi cel al inovării. Procesul de inovaţie şi, în mod
particular, produsul acestui proces se confruntă cu mari diferenţe de la o regiune la alta. Totodată,
acest proces reprezintă o importantă componentă urbană, datorită costului scăzut al tranzacţiilor
şi al externalităţilor pozitive rezultate în urma acestui proces, cu impact asupra firmelor mici şi
mijlocii care activează în acest domeniu17.
În 1986, Amin şi Goddard18 au evidenţiat faptul că rolul oraşelor de provincie este în
creştere, acestea fiind văzute ca noi centre inovaţionale.
Inovaţia este strâns legată de schimbările tehnologice şi de expansiunea firmelor de înaltă
tehnologie în zonele urbane. În mod fundamental, inovaţia depinde de accesul la informaţii şi la
cunoştinţe, acestea fiind disponibile cu prioritate în mediul urban. Oraşele prospere sunt
caracterizate de o activitate mai intensă în domeniul inovării şi au o rată de creştere economică în
industria de înaltă tehnologie mai ridicată decât oraşele mai puţin prospere, iar rata medie a
contribuţiei acestor firme de înaltă tehnologie la crearea de noi locuri de muncă, precum şi creşterea
procentuală a cifrei de afaceri sunt superioare celorlalte tipuri de firme.
• Puterea de decizie. Schimbările care au avut loc în procesul de organizare a producţiei, de
cele mai multe ori, s-au produs ca urmare a repartiţiei spaţiale şi funcţionale a procesului de
producţie. În 1984, Massey a demonstrat că decizia, managementul strategic şi alte funcţii
similare au tendinţa de a fi localizate în ariile urbane importante, în timp ce funcţiile de rutină
ale producţiei sunt localizate în ariile periferice, iar funcţiile specializate ale producţiei sunt
localizate în zone industriale tradiţionale. “Concentrarea puterii de decizie în ariile urbane pare a fi
un indicator al succesului”19. Desigur această afirmaţie este legată de faptul că, pentru firmele mari
sau multinaţionale, partea din valoarea adăugată creată, care se regăseşte în profitul lor, este
atribuită de cele mai multe ori zonelor în care sunt amplasate sediile centrale.
• Producţia bazată pe accesul la cunoştinţe. Strâns legat de procesul de inovaţie este faptul
că, “localităţile cu acces superior la informaţii şi cunoştinţe de specialitate vor juca pe viitor un
rol important în procesul de generare a veniturilor”20. În 1992, Pugel a demonstrat atât importanţa
dotărilor cu capital uman, pentru a argumenta diferenţele dintre ratele naţionale de creştere
economică, cât şi interacţiunile dintre aceste variabile şi cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare.
Munca de înaltă calificare conferă o putere de piaţă considerabilă şi presupune satisfacerea unor
nevoi specifice, ce au în vedere anumite aspiraţii, o anumită calitate a mediului şi a serviciilor.
Oraşele prospere sunt acelea care au capacitatea de a răspunde acestor nevoi.
• Structura claselor sociale. Schimbările în sistemul de producţie, menţionate anterior, sunt
legate de schimbările în structura claselor sociale în cadrul zonelor urbane. Se pare că există o
tradiţie în societatea vestică privind modificările în structura forţei de muncă21, aşa cum este
arătat în figura nr. 3.1.

16
Coffey, W.J., Bailly, A.S. – Producer services and systems of flexible production, Urban Studies no. 29, 1992
17
Scott, A.J. – Flexible production systems and regional development: the rise of new industrial space in North
America and Western Europe, International Journal of Urban and Regional Research no. 12, 1988
18
Amin, A., Goddard, J. – Technological Change, Industrial Restructuring and Regional Development, London:
Allen&Unwin, 1986
19
Daniels, P.W. – Services and urban economic development, in J.Fox-Przeworski, J. Goddard and M. De Jong (eds.),
Urban Regeneration in a Changing Economy, Oxford: Clarendon, 1991
20
Andersson, H. T. – op. cit.
21
Badcock, B. – Unfairly Structured Cities, Oxford: Blackwell, 1984

68
Personal tehnic şi Personal tehnic şi
administrativ administrativ

Muncitori calificaţi
Muncitori calificaţi

Muncitori
necalificaţi Muncitori
necalificaţi

TIMP

Figura nr. 3.1. - Modificările în structura forţei de muncă urbană, din punct de vedere al calificării

Se remarcă un fenomen de polarizare socială în creştere, bazat pe relaţia dintre nivelul


calificării şi funcţiile postului, care se manifestă între personalul tehnico-administrativ şi cel
necalificat. Grupul muncitorilor calificaţi este în scădere, atât în termeni relativi, cât şi absoluţi, în
mare parte datorită faptului că o parte a sarcinilor îndeplinite de către aceştia sunt preluate de către
mijloacele automatizate de producţie. Acest fapt are o serie de consecinţe:
- se observă o creştere rapidă a clasei de mijloc, astfel că în oraşele prospere are loc o
extindere spectaculoasă a acestei clase sociale, preocupată, în principal, de creşterea nivelului de
calificare;
- numărul persoanelor necalificate şi a celor marginalizate social este în creştere; acest fapt
este legat de schimbările în structura calificării forţei de muncă, diminuarea sau desfiinţarea unor
locuri de muncă ocupate în industrie, schimbări ale pieţei imobiliare şi în localizarea grupurilor
marginalizate, cum ar fi imigranţii.
• Managementul conflictelor. Ca urmare a schimbărilor economice şi sociale, au apărut
conflicte şi tensiuni sociale în cadrul oraşului, manifestându-se sub forma apariţiei şi creşterii
consumului de droguri şi de alcool, a manifestaţiilor, precum şi a creşterii nivelului
criminalităţii. Managementul adecvat al acestor conflicte reprezintă un criteriu al succesului,
ce implică soluţii alternative care trebuie concepute atât la nivel specific, prin politici într-un
anumit domeniu, cât şi la nivel general, prin găsirea unor soluţii ce au în vedere redistribuţia
pe scară largă a veniturilor. În mod clar, gradul de aprovizionare al menajelor, calitatea vieţii,
joacă un rol important în asigurarea prosperităţii unui oraş.
• Confortul, mediul înconjurător şi alte valori non-materiale. Ca urmare a creşterii
ponderii clasei mijlocii în cadrul oraşelor şi, totodată, creşterii nivelului relativ al bunăstării, se
remarcă o creştere a importanţei valorilor non-materiale în cadrul societăţilor europene. În
contextul urban, această creştere este reflectată în sporirea cererii, exprimată de către populaţia
aparţinând clasei mijlocii, pentru un confort superior, un mediu ecologic şi servicii culturale şi
de recreere de înaltă calitate. Acesta este unul dintre motivele pentru care ”gradul de acces la artă
şi cultură a devenit unul dintre indicatorii principali ai prosperităţii oraşului, legată, la rândul ei,

69
de dezvoltarea unui mediu economico-cultural competitiv”22.
• Externalităţile negative. Nivelul mai ridicat al veniturilor este posibil ca urmare a creşterii
producţiei, conducând la creşterea consumului pentru bunuri provenind din activitatea de producţie,
al proprietarilor de automobile, creşterea numărului deplasărilor şi, totodată, al cererii tot mai mari
pentru surse de energie. Această creştere a producţiei şi consumului duce la apariţia
externalităţilor negative unde costurile marginale individuale nu mai sunt egale cu costurile
marginale sociale. În cazul oraşelor, congestia şi poluarea sunt două tipuri de externalităţi
negative. Oraşele prospere pot fi apreciate ca fiind cele în care egalitatea dintre costul
marginal individual şi cel marginal social este restabilită; ele se confruntă mai puţin cu
problema congestiilor şi cea a poluării ceea ce, în termeni economici, înseamnă că sunt mai
eficiente.
• Legăturile cu exteriorul. Internaţionalizarea sistemului de producţie conduce la creşterea
exporturilor şi a intensităţii transportului internaţional, în timp ce ameliorarea sistemului de
comunicaţii şi transport conduc la creşterea competiţiei între ariile urbane. Acesta constituie unul
din indicatorii gradului de prosperitate al unui oraş: gradul în care oraşul este legat de exterior, prin
diverse mijloace, grad ce poate fi exprimat prin mai mulţi indicatori, cum ar fi fluxul de pasageri,
numărul şi frecvenţa deplasărilor, schimbul de informaţii, atât pe cale rutieră, cât şi aeriană,
dezvoltarea reţelelor de comunicaţii şi a alianţelor strategice. Nivelul şi caracteristicile relaţiilor
externe reprezintă indicatori clari ai succesului.
• Nivelul veniturilor şi gradul de ocupare. Unul dintre rezultatele procesului descris mai sus
este că, în general, oraşele prospere vor avea un nivel al produsului intern brut pe locuitor
ridicat. Venitul disponibil este un indicator mai puţin elocvent, pentru că, în multe ţări, se practică
o politică interregională puternică de redistribuţie a veniturilor. Aşa cum s-a menţionat mai sus,
aceasta implică o creştere a gradului de ocupare, deşi nu este absolut necesar în toate cazurile. De
exemplu, o parte a sectorului terţiar cunoaşte o creştere importantă a nivelului productivităţii,
micşorând, în acelaşi timp, numărul angajaţilor. În mod clar acest lucru va afecta gradul de ocupare
al locuitorilor. Creşterea veniturilor implică, de asemenea, creşterea bazei de impozitare, dar şi
dezvoltarea infrastructurii şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.

3.2. Elemente definitorii ale competitivităţii urbane


Competitivitatea urbană reprezintă capacitatea zonelor urbane de a produce şi vinde o
gamă variată de produse (bunuri şi servicii), capabile să producă valoare adăugată (nu neapărat
la cel mai scăzut preţ) în comparaţie cu produsele asemănătoare ale altor zone urbane.
Produsele care nu fac obiectul comerţului (de exemplu, serviciile locale) sunt incluse, de
asemenea, în ecuaţia competitivităţii. O economie urbană, care produce bunuri şi servicii pentru
populaţia locală la o valoare mai mare decât preţul relativ al acestora, susţine industria exportatoare
a oraşului, conduce la creşterea competitivităţii şi, în mod direct, la creşterea calităţii vieţii şi a
standardului de viaţă al populaţiei rezidente în acea zonă urbană.

Unii economişti, precum Krugmann, susţin teoria conform căreia competitivitatea reprezintă
numai atributul companiilor economice independente şi nu al oraşelor, regiunilor sau statelor.
Competiţia există exclusiv numai între cei implicaţi în fenomen şi care, fiind autonomi, respectă o
structură bine definită de obiective. Deci nu oraşul în sine se află în competiţie: el poate fi definit
drept competitiv când găzduieşte mai multe companii competitive. Competitivitatea urbană

22
Shapiro, D., Abercrombie, N, Lash, S., Lury, C. – Flexible specialisatin in the culture industries, in H. Ernste and
V. Meier (eds.), Regional Development and Contemporary Industrial Response, London: Belhaven, 1992

70
reprezintă suma competitivităţii antreprenoriale dintr-o arie specifică, fiind măsurată prin
factorii cantitativi, precum valoarea brută adăugată.
Noua economie politică impune un mod de abordare diferit: împreună cu creşterea numărului
de companii mai flexibile şi mai mobile care contribuie la performanţa economică şi bunăstarea
unui oraş, competitivitatea oraşului reprezintă în primul rând efortul depus pentru poziţionarea
regiunii respective în cel mai atractiv mod posibil. În circumstanţele date, dacă oraşele urmează să
obţină avantaje competitive ele trebuie să-şi surclaseze competitorii în lupta dusă pentru atragerea
de investiţii în sectoarele de conducere ale noii economii globalizate. În aceste condiţii, presiunea
competiţiei urbane creşte îndeosebi pentru următoarele tipuri de oraşe23:
• Capitalele şi principalele oraşe sunt expuse în mod accentuat competiţiei globale. Aceasta
chiar promovează o mai puternică competiţie între centrele naţionale care au avut un cvasi-monopol
pentru sectoarele de producţie şi domeniile de competitivitate la nivel naţional. Cerinţa actuală,
impusă acestora, este cea de a realiza şi spori competitivitatea ca şi oraşe antreprenoriale.
• Oraşele cu caracter special din regiunile învecinate fostelor graniţe confruntate cu
transformări considerabile - dispariţia barierelor şi protecţiilor - asemeni dispariţiei graniţelor. Pe
măsură ce zona înconjurătoare a oraşului, dependentă economic de acesta, se extinde se întrevăd
noi posibilităţi de dezvoltare. Globalizarea aduce şansa specializării într-un domeniu specific de
activitate, dar poate provoca pierderea unui număr sporit de activităţi economice în competiţia cu
alte oraşe.
Înfruntând această presiune sporită indusă de competiţia oraşelor, concepţia şi îmbunătăţirea
competitivităţii urbane au început să joace un rol crucial în politica urbană a ultimilor ani. Oraşul
antreprenorial se evidenţiază ca un oraş proactiv, care este în măsură să mobilizeze resursele locale,
socio-politice şi economice într-un cadru instituţional coerent pentru dezvoltarea şi susţinerea pe
termen lung a unei strategii economice de dezvoltare clare.

În opinia mea, competitivitatea reprezintă abilitatea unei economii de a atrage şi menţine


firme cu acţiuni stabile sau în creştere pe piaţa bursieră angajate într-o activitate, menţinând în
acelaşi timp un standard stabil sau crescut de viaţă pentru cei care participă la ea.
Competitivitatea oraşelor nu are de-a face doar cu venitul obţinut de firme, ci şi cu modul în care
acest venit se împarte la rezidenţi.
Competitivitatea este diferită de competiţie. Competiţia reprezintă un scor de zero la unu în
care dacă un oraş câştigă altul pierde. Prin contrast, toate oraşele îşi pot mări competitivitatea în
acelaşi timp astfel încât toate oraşele şi economia naţională pot creşte şi pot avea beneficii simultan.

3.3. Evaluarea competitivităţii zonelor urbane


Multe studii au arătat că “zonele urbane sunt expuse din ce în ce mai mult forţelor globale,
pe măsură ce statele sunt mai deschise schimburilor comerciale şi de capital”24. Aceste realităţi
reprezintă atât o ameninţare – deoarece condiţiile pieţei şi investiţiile se schimbă foarte repede şi
expun oraşele la un potenţial impact economic negativ - cât şi o oportunitate – oraşele au o marjă
mai mare de manevră pentru a-şi dezvolta propriile strategii ale competitivităţii şi a accede la
pieţele mondiale, în special la piaţa muncii şi a capitalului.
Dar zonele urbane nu controlează decât o parte din factorii care determină competitivitatea:
cadrul politic naţional, condiţiile socio-economice (de exemplu, sistemul naţional de taxe,
dezvoltarea resurselor umane, tarifarea, macroeconomia, provocările industriale), stabilitatea
politică naţională. Cu toate acestea, în multe ţări, factorii naţionali şi-au redus importanţa datorită

23
Giffinger, R., Tosics, I., Wimmer, H. – Competitive urban development and the meaning of strategic instruments,
EURA-EUROCITIES Conference, 28-30.08.2003
24
Kaothien, U., Webster, D. – Globalization and Urbanization, in Localization in an Era of Globalization, edited by
S. Yusuf and W. Wu. Washington, DC: The World Bank, 2000

71
forţelor globale (liberalizarea comerţului nu mai pune accentul pe politica de tarifare) sau
schimburilor interne (descentralizarea poate determina diminuarea responsabilităţii pentru anumiţi
factori critici care determină competitivitatea, ca de exemplu pregătirea personalului tehnic la nivel
local).
Zonele urbane (prin administraţia publică locală, parteneriatul public-privat sau sectoarele
private locale) au o influenţă considerabilă asupra infrastructurii locale şi a gradului de
accesibilitate a acesteia. În multe zone urbane, alte funcţii importante ale competitivităţii, aflate
înainte sub control central (de exemplu, pregătirea tehnică, managementul aeroporturilor) sunt
controlate acum de către actorii locali.
Aspectele menţionate mai sus demonstrează că este necesară acum mai mult decât oricând
întărirea competenţelor de la nivel local (atât din punct de vedere instituţional, cât şi tehnic) pentru
a implementa politici care să determine creşterea competitivităţii şi evaluarea fiabilă a acesteia. Din
nefericire, majoritatea zonelor urbane care se află într-un proces de dezvoltare nu au elaborat – nici
la nivel formal şi nici la cel informal – proceduri pentru evaluarea competitivităţii şi nici nu
acţionează într-o manieră strategică şi coordonată bazată pe informaţiile oferite de către acest
proces. Chiar dacă toate zonele urbane în dezvoltare se bucură de anumite forme ale avantajului
competitiv, acesta nu este întotdeauna bine înţeles de către actorii locali. În acest context, se
impune o schimbare a relaţiei care există între nivelul naţional şi cel local şi transferarea
responsabilităţilor de la nivelul central către cele locale, însă trebuie revizuite şi modurile în care se
realizează procesul de evaluare.
- În primul rând, la nivel global, se observă o tendinţă de dezindustrializare a marilor oraşe,
pe măsură ce acestea se orientează tot mai mult spre activităţile de servicii (în special financiare,
de afaceri, turism, servicii destinate beneficiarilor), fapt care impune o schimbare a modurilor de
evaluare.
- În al doilea rând, schimbarea – atât în domeniul manufacturier, cât şi în servicii – a devenit
din ce în ce mai rapidă, ceea ce înseamnă că actuala structură a activităţii economice şi de
ocupare a forţei de muncă nu va putea susţine în viitor, în aceeaşi măsură, avantajul competitiv.
De exemplu, acum câţiva ani, Silicon Valley era cunoscută pentru producţia de computere şi nu
pentru cea de semi-conductori; în prezent, economia oraşului se bazează pe aceste roluri şi de
aceea regiunea a devenit centrul tehnologic al Internetului. Dar şi oraşele în dezvoltare se schimbă
rapid. Bangkok (Thailanda) era cunoscut pentru textile, încălţăminte şi alte produse înrudite; acum,
Regiunea Extinsă Bangkok a devenit „cartierul” producţiei de automobile din Asia de Sud Est.

Pentru a putea evalua competitivitatea, este necesar ca analiza să se concentreze atât asupra
activităţilor (de exemplu, finanţe, turism, producţia de computere, rolul sectorului terţiar), cât şi
asupra locului.
- Asupra activităţilor, pentru că, prin ele, oraşul concurează în lumea reală (de exemplu,
Hong Kong şi Singapore concurează în domeniul finanţelor, Bangkok şi Kuala Lumpur în
producţia de automobile etc.).
- Asupra spaţiului, pentru că resursele care nu fac obiectul schimbului (de exemplu, factorul
uman, resursele naturale şi mediile instituţionale) sunt foarte importante pentru localizarea,
extinderea sau reducerea activităţilor.

Capacitatea de a atrage investiţii străine directe se poate realiza în mai multe feluri (figura
nr. 3.2.). Ea poate avea ca rezultat:
• o dependenţă periculoasă a industriei, manifestată prin menţinerea constantă a lanţului
valorii, lăsând posibilitatea de a căuta forţă de muncă mai ieftină în altă parte;
• o importanţă redusă acordată problemelor sociale, de mediu, economice sau aspectelor
legate de fiscalitatea locală.

72
SCENARIILE DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ URBANĂ

IMPACT

- O economie echilibrată de
Dezvoltarea regională valoare ridicată
-Peisaj “mai urban”
• Crearea de reţele: educaţie - O dezvoltare clară
tehnică, autorităţile, firmele
Nivelul dezvoltării durabile

• Urcarea pe lanţul valoric


Poziţia de • Creşterea ofertei
reţinere - Peisaj de “cârpeală”
- Creşterea mică în
oportunităţi
• Creşterea redusă a ofertei
• Menţinerea nivelului calităţii

Capcana
dependenţei

- Centuri demodate
• Principalul obiectiv: - Presiune fiscală ridicată
costuri reduse de producţie - Probleme sociale

INVESTIŢII Timp

Figura nr. 3.2. – Scenarii de dezvoltare25

Pe de altă parte, un proces bazat pe sinergie poate contribui la stabilirea unor parteneriate
între firme, administraţia locală şi instituţii de asistenţă (de exemplu, şcoli tehnice, organizaţii
industriale) pentru a creşte valoarea economică a zonei, pentru realizarea competiţiei pe piaţa
forţei de muncă şi pentru a transforma comunitatea într-un actor activ.
Un alt aspect complex al evaluării competitivităţii îl reprezintă varietatea modalităţilor de a
reuşi/eşua, chiar dacă există un set iniţial de factori similari. De exemplu, revitalizarea zonei
Singapore s-a bazat pe investiţii directe ale companiilor multinaţionale (şi încă se sprijină pe
acestea), în timp ce Seul şi Taipei (bazate pe politici naţionale şi consens) au evitat să apeleze la
investiţiile străine, dar toate cele trei regiuni urbane s-au bucurat de o stare economică bună.

3.3.1. Tipuri şi metode de evaluare a competitivităţii urbane


A. Tipuri de evaluare a competitivităţii urbane

Figura nr. 3.3. prezintă cele patru tipuri de evaluare ale competitivităţii urbane:
• Structura economică reprezintă, în mod tradiţional, factorul cel mai important al evaluării
competitivităţii, elementele cheie analizate cel mai frecvent fiind poziţia economică,
productivitatea, output-ul şi valoarea adăugată, precum şi investiţiile străine şi naţionale.
• Dotările teritoriale se referă la produsele care nu sunt supuse vânzării, asociate unui

25
Webster, D, Muller, L. - Urban Competitiveness Assessment in Developing Country Urban Regions: the Road
Forword, Urban Group, IFUD, The World Bank, Washington D.C., 2000

73
spaţiu dat, ca de exemplu localizarea, infrastructura, resursele naturale, confortul, costul vieţii,
afacerile şi imaginea regiunii urbane.
• Resursele umane se referă la gradul de specializare, disponibilitatea şi costurile salariale
pe care factorul uman le implică. A devenit din ce în ce mai clar faptul că valoarea resurselor
umane este strâns legată de mediul în care se află, aşa cum aceeaşi plantă va creşte diferit în funcţie
de soluri diferite. Resursele umane sunt factorul care determină extinderea activităţilor care pot
influenţa ascendent lanţul valorii. Dezvoltarea resurselor umane trebuie să se suprapună economiei
în procesul dezvoltării dacă se vrea ca acestea să reprezinte evaluarea competitivităţii. Calitatea
pregătirii este la fel de importantă ca şi numărul de absolvenţi.
• Mediul instituţional şi cultural se referă la cultura afacerilor, cadrul guvernării şi al
politicilor, precum şi la aspectele referitoare la comportamentele colective. Este foarte clar faptul
că dezvoltarea şi competitivitatea sunt rezultatele lucrului în echipă, iar, pe de altă parte, acestea
creează capital social.

Structura
economică
Teritoriul

Resurse umane Mediul


instituţional

Figura nr. 3.3. – Tipuri de evaluare26

B. Metode de evaluare a competitivităţii urbane

Trei metode de evaluare sunt prezentate în continuare, şi anume:


• economia regională;
• benchmarkingul;
• analiza SWOT.

F Economia regională

Economia regională este metoda care a dominat, în mod tradiţional, evaluarea


competitivităţii zonelor urbane. Economia regională se concentrează asupra analizei
cantitative a economiei unui oraş. Variabilele cheie în analiza economiei regionale sunt
structura economică şi costurile de producţie în diferite localizări, cu accent pe costurile de
transport şi ale forţei de muncă.

Avantajele utilizării acestei metode:


• În primul rând, această tehnică se utilizează în evaluarea competitivităţii pentru industriile
tradiţionale (de exemplu, industria oţelului, în care produsele sunt asemănătoare, ceea ce înseamnă
că diferenţele în cost sunt foarte importante în adoptarea deciziilor de localizare). De asemenea,
setul de tehnici referitoare la economia regională sunt de ajutor în evaluarea competitivităţii în
cazul industriilor care folosesc munca intensivă (de exemplu, industria aparaturii, pentru care
26
Webster, D, Muller, L. – op. cit.

74
costul forţei de muncă joacă un rol foarte important). Tehnica identifică ariile în care o zonă
urbană beneficiază de avantaj competitiv în termeni economici (cu referire în special de cost).
• În al doilea rând, apelând la această analiză, se pot identifica ariile în care este necesar
factorul preţ.

Dezavantajele au în vedere trei aspecte legate de această tehnică. Ea:


• tinde să pună mai mult accentul pe costurile de producţie şi distribuţie decât pe factorii
eminamente competitivi în condiţiile globalizării, inovaţiei şi flexibilităţii;
• ignoră anumiţi factori importanţi, cum ar fi stabilitatea politică, politicile economice şi
productivitatea muncii;
• utilizează date care nu includ activităţile/contribuţiile sectorului terţiar, ceea ce face ca
această metodă să nu poată fi utilizată în oraşele mici, nou – apărute.
F Benchmarkingul

Spre deosebire de metoda economiei regionale (care identifică seturi ideale sau optime de
activităţi) benchmarkingul se bazează pe identificarea oraşelor compara-bile considerate
mentori. Dificultatea tehnicii rezultă din necesitatea de a identifica acele oraşe care sunt cele mai
potrivite pentru a fi considerate modele, ceea ce necesită formularea unei viziuni sau a unei
imagini a viitorului dorit pentru oraşele supuse evaluării. Este foarte importantă identificarea
acelor oraşe–mentor care stimulează dezvoltarea şi nu a acelora a căror traiectorie de dezvoltare
este atât de îndepărtată încât nici nu pot oferi o ţintă rezonabilă şi nici nu pot oferi o direcţie
viabilă.
Procesul de benchmarking presupune:
• o focalizare asupra obiectivelor, scopurilor, indicatorilor şi rezultatelor;
• dezvoltarea indicatorilor care măsoară progresul pentru atingerea stării dorite;
• stabilirea unei legături între performanţă şi benchmarking;
• identificarea factorilor care determină performanţa27;
• asistenţa în deciziile de programare şi alocare.
Avantajele acestei abordări au în vedere:
• dinamismul (oraşele–mentor se află într-un continuu proces de schimbare). Acest
dinamism este relevant în condiţiile în care economia globală se schimbă foarte rapid;
• încurajarea abordărilor vizionare;
• monitorizarea performanţelor.
Abordarea îşi dovedeşte utilitatea şi în cazul alocării resurselor la modul general şi al
monitorizării rezultatelor efective ale iniţiativelor şi în ajutorul dat definirii a ceea ce înseamnă să
fii competitiv.
Punctul său slab este atenţia insuficientă acordată identificării mijloacelor pentru atingerea
rezultatelor dorite, altele decât observarea relaţiilor între care există legături cauzale (ce sunt greu
de identificat) între politici, comportamente şi rezultatele oraşelor-mentor.
F Analiza SWOT

Analiza SWOT este utilizată frecvent în contextul planificării strategice. Ea presupune:


• identificarea şi evaluarea punctelor forte şi slabe ale sistemul urban existent;
• identificarea şi evaluarea oportunităţilor şi ameninţărilor naţionale, regionale şi globale;
• monitorizarea schimbărilor apărute în condiţiile prezentate anterior.

27
Identificarea factorilor care determină performanţa este dificilă. Va trebui apelat la tehnici ca evaluarea programelor,
analiza factorilor, studii de caz pentru a înţelege factorii determinanţi ai performanţei. Având în vedere că
benchmarkingul presupune acţiuni pentru a îmbunătăţi performanţa, asemenea informaţii sunt necesare pentru a
identifica instrumentele adecvate pentru a se obţine schimbarea dorită.

75
Analiza SWOT este percepută mai mult ca o activitate realizată în mod frecvent de către
companiile de consultanţă. Însă, analiza SWOT este mult mai eficientă atunci când este abordată
ca un proces autonom.
Avantajele analizei:
• aceasta nu pleacă de la obiective fixe, ci încurajează modul de gândire la nivel
global/dincolo de cadrul dat;
• utilizează mai multe tipuri de informaţii, ca de exemplu rapoartele media, rezultatele
obţinute în urma discuţiilor cu reprezentanţii grupurilor ţintă şi a interviurilor de informare,
dar şi date convenţionale economico-sociale secundare.
Dezavantajul abordării îl constituie faptul că este mai mult o abordare empirică decât una
ştiinţifică, calitatea rezultatelor depinzând considerabil de cei care realizează analiza.

3.3.2. Etapele procesului de evaluare a competitivităţii urbane


Există mai mulţi paşi pentru determinarea competitivităţii urbane (tabelul nr. 3.1.)28.
Procesul încorporează o analiză a zonei urbane şi dezvoltă o strategie a competitivităţii bazată pe
această evaluare.

Tabelul nr. 3.1 – Paşii care trebuie parcurşi pentru determinarea competitivităţii urbane

• Determinarea problemelor şi aspectelor relevante legate de competitivitate


PASUL 1
• Există un obiectiv al competitivităţii?
• Organizarea de grupuri de lucru cu principalii actori economici în legătură cu
PASUL 2 competitivitatea oraşului (opţional)
• Indicarea domeniului care va fi cercetat (necesită atenţie sporită)
• Elaborarea unor modele de analiză a structurii economice, specializării, forţei de muncă,
investiţiilor
PASUL 3 • Utilizarea unor date secundare
• Stabilirea termenelor
• Revederea unor rapoarte despre sectorul terţiar
PASUL 4 • Identificarea unor oraşe comparabile în vederea realizării benchmarkingului
• Elaborarea unor analize asupra înzestrărilor locale (de exemplu, locaţie, infrastructură)
PASUL 5
• Comparaţii cu oraşele competitive
PASUL 6 • Identificarea pilonilor puterii economice (specializare, clustere)
• Evaluarea aspectelor externe care afectează oraşul: oportunităţi şi ameninţări
PASUL 7 • Formularea unor scenarii (opţional)
• Evaluarea la nivel local, regional şi global
• Evaluarea punctelor forte şi slabe (la nivel intern)
• Stabilirea reţelelor de forţă de muncă, de instituţii, de susţinători
• Identificarea instrumentele pe care le controlează oraşul
PASUL 8 • Elaborarea de rapoarte, focalizându-se asupra:
- firmelor cheie (ajunse deja la maturitate sau care se află la început) şi instituţiilor (în
special de pregătire tehnică);
- indivizilor (acţionari şi campioni) care vor avea o contribuţie hotărâtoare în creşterea
competitivităţii oraşului.
PASUL 9 • Identificarea punctelor forte şi slabe în mod realist pentru obţinerea competitivităţii
• Dezvoltarea unor strategii de creştere a competitivităţii (de exemplu, regiuni axate pe
PASUL 10
procesul de învăţare, clustere, costuri de producţie reduse, investiţii orientate către export)
PASUL 11 • Elaborarea benchmarkingului, a indicatorilor politicilor şi monitorizarea mecanismelor

28
Webster, D, Muller, L. – op. cit.

76
F PASUL 1: Identificarea problemei

Primul pas în evaluarea competitivităţii este identificarea problemelor şi aspectelor din


zona urbană considerată care sunt relevante pentru atingerea competitivităţii. De exemplu,
pentru anumite oraşe echitatea va prezenta mai multă importanţă decât pentru altele, în timp ce
unele oraşe vor fi interesate mai mult în menţinerea/dezvoltarea industriei manufacturiere.
De asemenea, anumite oraşe şi-au stabilit anumite obiective care le pot ajuta în urmărirea
procesului de evaluare a competitivităţii.

F PASUL 2: Organizarea unor grupuri de lucru pe tema competitivităţii (opţional)

Pentru anumite oraşe, un al doilea pas ar putea fi constituirea unor grupuri de lucru pe
tema competitivităţii. Membri acestor grupuri sunt actorii locali: reprezentanţi cheie ai firmelor
ajunse deja la maturitate, dar şi ai firmelor care se dezvoltă rapid, reprezentanţi ai IMM-urilor,
bancherii, autorităţile locale, instituţiile de prestigiu din domeniul educaţiei/pregătirii tehnice,
experţii din domeniile în care oraşul se specializează sau spre care se tinde. Rezultatul se poate
concretiza în elaborarea unei traiectorii probabile de care se va ţine cont în viitoarele analize.

F PASUL 3: Analiza structurii economice

Următorul pas ia în considerare analiza datelor secundare referitoare la economia zonei


urbane, forţa de muncă şi modelele investiţionale utilizând tehnici convenţionale care pot fi
puse în aplicare rapid (de exemplu, coeficientul de localizare în locul analizei input - output).
Analiza structurii economice se poate aplica rapid şi la un cost redus, dacă datele sunt prelucrate de
analişti cu experienţă.

Este foarte important ca stabilirea termenelor să fie folosită în scopul determinării


traiectoriei zonei urbane supuse analizei. Analiştii trebuie să fie conştienţi de faptul că foarte multe
date nu se referă la sectorul terţiar chiar dacă influenţa acestuia este reflectată în costul vieţii,
rezerva de forţă de muncă, structura industriei şi în alţi indicatori. Alte surse de informare, ca de
exemplu rapoartele referitoare la sectorul serviciilor, furnizate de către guvern, agenţiile
internaţionale de dezvoltare sau ONG –uri trebuie să completeze datele oficiale care, de obicei, nu
iau în considerare acest sector.

F PASUL 4: Identificarea oraşelor supuse benchmarkingului

În acest moment, oraşele comparabile trebuie identificate şi aceasta pentru că analiza


dotărilor locale (următorul pas) se înţelege mai bine dacă se utilizează baze comparabile. Atunci
când se aleg oraşele comparabile, este de preferat ca ele să posede caracteristici instituţionale şi
culturale similare şi relaţii comparabile între stat – societate (de exemplu, gruparea se poate face
fie între statele slab dezvoltate, fie între cele puternice). Dar vor exista întotdeauna oraşe care
aparţin unor organizaţii supranaţionale în zona analizată (de exemplu, ASEAN, MERCOSUR).
Alegerea acestor oraşe creşte probabilitatea ca mijloacele prin care au atins rezultatele dorite să se
dovedească reale şi acceptabile pentru oraşele supuse evaluării competitivităţii.

F PASUL 5: Analiza dotărilor locale

Următorul pas presupune analiza dotărilor locale, elemente caracteristice oraşelor


eminamente orientate către produsele care nu se pot comercializa sau care au o anumită amplasare
(de exemplu, infrastructura). Cea mai bună modalitate de a evalua competitivitatea unui oraş din
punct de vedere al dotării este comparaţia cu oraşele similare.

77
F PASUL 6: Identificarea pilonilor economici ce determină punctele forte

Pasul următor are în vedere identificarea şi evaluarea pilonilor economici ce determină


punctele forte. Această operaţie se realizează prin paşii 4-8. Acestea sunt activităţile în care se
specializează oraşele (aşa cum au fost determinate prin coeficientul de localizare – prezentat în
pasul 4), sunt cunoscute sau care se dezvoltă foarte rapid (mult mai rapid decât în alte oraşe
comparabile de la nivel naţional sau global).

Aceasta este o activitate focalizată asupra industriilor cheie, firmelor (ajunse deja la maturitate
şi care ocupă un loc central în economia urbană) şi clusterelor. Scopul analizei este identificarea
punctelor economice forte care pot fi incluse în strategiile de creştere a competitivităţii urbane.

F PASUL 7: Evaluarea oportunităţilor şi a ameninţărilor din mediul extern

Următorul pas este evaluarea dinamicii externe care influenţează un oraş şi identificarea
oportunităţilor şi ameninţărilor. Evaluarea trebuie să se focalizeze cel puţin asupra a două scări
spaţiale diferite: dinamica internaţională (acordurile comerciale) şi cea naţională (politicile
macroeconomice, stabilitatea macroeconomică şi etnică).

F PASUL 8: Evaluarea punctelor forte şi slabe (la nivel intern)

Punctele forte şi slabe specifice zonei urbane trebuie urmărite deoarece identifică factorii
care sunt supuşi controlului local. Prea puţin contează nivelul internaţional, care implică părţi
situate în afara sferei controlului local, doar dacă există o probabilitate semnificativă ca aceste
jurisdicţii să coopereze. De aceea, evaluarea competitivităţii ar trebui să se axeze pe factori ca:
sistemul local de taxe, mediul de afaceri, capacitatea administraţiei publice locale, infrastructura,
educaţia publică etc.

Analiza internă trebuie să se bazeze, în mod semnificativ, pe rapoarte şi interviuri de


informare. Chiar dacă rapoartele sunt limitate datorită nivelului resurselor, oraşele care se dezvoltă
se bucură de un avantaj în acest sens, deoarece forţa de muncă este mult mai ieftină. Rapoartele
trebuie focalizate pe firmele cheie şi pe instituţiile şi persoanele care vor avea o contribuţie
hotărâtoare în creşterea competitivităţii oraşului.

F PASUL 9: Evaluarea punctelor forte şi slabe din perspectiva competitivităţii

Fundamentându-se pe analiza de la punctul 8, punctele forte şi slabe cheie se pot identifica


în mod realist. Elaborarea unei liste presupune şi reconsiderarea actorilor cheie care fac parte din
grupurile de lucru organizate pe tema competitivităţii.

F PASUL 10: Formularea strategiilor de creştere a competitivităţii urbane

Competitivitatea este determinată de stabilirea unei legături între punctele forte şi slabe
identificate pe plan local şi forţele conjuncturale viitoare, dar şi de oportunităţile şi
ameninţările asociate acestora. Pornind de la evaluarea competitivităţii, se va elabora o
strategie de creştere a competitivităţii. Această strategie se va concentra asupra unei misiuni (de
exemplu, transformarea zonei într-un lider în domeniul educaţiei, crearea unor clustere de
producţie specializate, diminuarea costurilor de producţie, creşterea investiţiilor orientate către
export).

78
F PASUL 11: Stabilirea unor indicatori de politică economică şi a unui sistem de
monitorizare

O strategie de creştere a competitivităţii îşi dovedeşte utilitatea doar dacă progresul este
monitorizat în permanenţă. Fiecare element cheie al strategiei competitivităţii trebuie
conectat la un sistem de indicatori şi fiecare indicator trebuie raportat la acţiuni bine
determinate prin strategie (politică, instrumente, proiecte). Obiectivele intermediare trebuie să se
bazeze pe gradul de performanţă al bugetelor zonei urbane. Sistemul de monitorizare trebuie
conceput şi aplicat astfel încât să poată fi oricând actualizat şi întreţinut.

3.3.3. Tehnici de evaluare a competitivităţii urbane

Tehnicile care pot fi folosite în implementarea procesului de evaluare a competitivităţii sunt


prezentate în ordinea în care au fost explicate cele 4 tipuri de evaluare (subcapitolul 3.3.1.), şi
anume: structura economică, dotările teritoriale, resursele umane şi mediul instituţional şi
cultural.

A. Structura economică

Cele mai bune rezultate în evaluarea structurii economice se pot obţine din analiza
output-urilor (producţia economică, valoarea adăugată etc), a gradului de ocupare (în industrie, a
populaţiei) şi a investiţiilor (interne şi externe). Analiza trebuie să se axeze pe tendinţele
înregistrate în dezvoltarea diferitelor activităţi şi a diferitelor arii geografice din zona urbană
extinsă. Aceste tipuri de informaţii sunt disponibile, de obicei, la nivelul oraşelor mari; oraşele
mici se confruntă cu dificultăţi determinate de faptul că economia acestora reprezintă o parte din
economia provinciei sau a statului.

F Coeficientul de localizare
Coeficientul de localizare măsoară specializarea unei zone urbane într-o activitate
economică dată, comparând-o cu activităţile de la nivel naţional sau cu a altor unităţi similare.
Datele obţinute relevă schimbarea în nivelul de specializare.
Unul din avantajele folosirii acestui coeficient este uşurinţa cu care se calculează datele
disponibile.

F Analiza shift - and – share


Acest tip de analiză măsoară creşterea gradului de ocupare într-o zonă urbană prin
raportare la economia naţională sau la economia regională. Poate măsura, de asemenea,
schimbările în mixul activităţilor dintr-o regiune (de obicei măsurată în termenii gradului de
ocupare) raportat la schimbarea în termeni comparabili la nivel macrospaţial (de exemplu,
economia urbană naţională).
Avantajele acestei tehnici au în vedere:
• această analiză oferă mijloace necostisitoare de obţinere a unei imagini de ansamblu a
economiei unei zone urbane;
• finalitatea tehnicii constă în faptul că arată dacă zona se îndreaptă către o creştere
complexă mai lentă sau mai rapidă, bazată pe norme comparabile.
Dezavantajele acestei tehnici au în vedere:
• analiza este descriptivă – nu explică ce determină creşterea. Activităţile care se dezvoltă
rapid în acest moment pot avea sau nu aceeaşi traiectorie în viitor; activităţile importante la
nivel global îşi pierd din dinamism la un moment dat, fiind înlocuite de alte activităţi;
• activităţile care se dezvoltă foarte rapid nu se integrează în economia zonei urbane şi de

79
aceea ele trebuie tratate cu foarte mare atenţie (acest fenomen se poate explica cel mai
bine prin analogie cu domeniul culturilor: numai anumite tipuri de soluri pot susţine
anumite recolte).

F Analiza bazei economice


În cadrul acestui tip de analiză, activitatea de export este activitatea de bază şi reprezintă
motorul economiei urbane. Activităţile secundare se referă la activităţile de servicii. Modalităţile
de calcul ale raportului dintre activităţile de bază şi cele secundare sunt numeroase şi ele sunt
prezentate de către Richardson29:
• raportul se poate calcula cu ajutorul datelor referitoare la gradul de ocupare al populaţiei;
• raportul se poate calcula cu ajutorul coeficientului de localizare sau prin intermediul
rapoartelor industriale care identifică output-ul exportat de zona urbană.
Odată ce este determinat raportul dintre activităţile de bază şi cele secundare, un multiplicator
este derivat direct, indicând gradul de ocupare. Tehnica se dovedeşte utilă în calcularea datelor
privind exportul. Metoda pleacă de la premisa că întreprinderile exportatoare sunt superioare celor
care furnizează servicii. Această afirmaţie poate să nu fie adevărată în cazul unor zone urbane
foarte mari. De exemplu, regiunea Shanghai are o populaţie de aproximativ 60 de milioane de
locuitori, activităţile noi ar putea justifica dezvoltarea plecând numai de la deservirea acestei
populaţii.

Importanţa tehnicii este dată de faptul că:


• oferă un indicator foarte puternic al valorii de export a economiei unei zone urbane,
identificând sectoarele de export care se dezvoltă foarte rapid;
• oferă asistenţă în stabilirea multiplicatorilor pentru evaluarea impactului economic.

F Analiza productivităţii
Productivitatea reprezintă un indicator–cheie al performanţei economice. Pe perioade mari,
standardele de viaţă de la nivel urban nu pot fi îmbunătăţite fără creşterea productivităţii.
În general, creşterea productivităţii se observă în creşterea investiţiilor pentru dezvoltarea
resurselor umane, în alocarea efectivă a capitalului (astfel încât să se evite scurgerile de capital)
şi în folosirea efectivă a tehnologiei (de exemplu, computere, sisteme Internet, procese de muncă).
O zonă urbană va beneficia de avantaj competitiv în acele activităţi în care
productivitatea este mai mare în comparaţie cu activităţile similare din alte zone urbane şi va
acţiona în sensul menţinerii acestui avantaj.

F Indicatorii veniturilor
Datele referitoare la indicatorii veniturilor zonei urbane sunt cele mai folosite în evaluarea
competitivităţii economiei urbane. În general, se face referire la produsul intern brut local.
Acesta:
• nu include munca neremunerată şi sectorul terţiar;
• nu reflectă puterea paritară atunci când se compară zone urbane din diferite state sau chiar
din diferite regiuni (cauza fiind diferenţele referitoare la costul vieţii);
• nu reflectă nici distribuţia veniturilor, nici valoarea resurselor folosite pentru reducerea
externalităţilor negative (de exemplu, înlăturarea efectelor mareelor negre provocate de
scurgerile de petrol) şi nici implicarea şi modul de aplicare a programelor sociale ale
sectorului public;
• este folosit în evaluarea performanţelor relative ale zonelor urbane în timp.

29
Richardson, H. – Regional Economics, University of Illinois Press, 1978

80
F Indicatorii investiţiilor
Investiţiile, interne şi externe, sunt un factor important al creşterii competitivităţii. Este
imposibil ca o zonă urbană să se poată extinde fără investiţii majore. Astfel se justifică importanţa
monitorizării volumului investiţiilor dintr-o zonă urbană.
Indicatorii investiţiilor oferă informaţii referitoare la eventualele schimbări în domeniul
exporturilor; aceiaşi indicatori – în special investiţiile străine directe – fac o zonă urbană
atractivă sau nu pentru comunitatea de afaceri. În ariile urbane foarte sărace (majoritatea
oraşelor africane) investiţiile străine directe şi investiţiile sectorului terţiar (de exemplu, băncile
comerciale) sunt reduse. În această situaţie, capitalul obţinut din economiile familiilor, din
fondurile de depunere sau din microcredite pot juca un rol mult mai important decât în zonele
dezvoltate; în asemenea cazuri, se impune colaborarea dintre casele de economii şi consemnaţiuni
şi agenţiile de tipul organizaţiilor de microcredite pentru a estima valoarea creditelor care circulă
prin canalele informale (familii, clasa de mijloc) şi cele de microcredite.
Având în vedere că majoritatea investiţiilor din producţie sunt direcţionate către ariile
suburbane sau periurbane, indicatorii investiţiilor sunt foarte importanţi în evaluarea
competitivităţii zonelor urbane şi pentru dezvoltarea viitoare a ariilor peri şi suburbane.

F Analiza input – output


Acest tip de analiză stabileşte legătura între diferitele industrii dintr-o zonă urbană şi arată
că fiecare unitate de vânzări de bunuri/servicii urbane conduce la venituri mai mari sau mai
mici. Mai concret, tehnica defineşte legăturile urbane şi regionale şi presupune că cererea este
exogenă.
Avantajul analizei input-output este că poate oferi informaţii de valoare în legătură cu
furnizorii urbani şi regionali şi în domeniul legăturilor dintre industrii.
Dezavantajele acestei metode au în vedere:
• elaborarea unui model input-output la scară urbană în ţările în curs de dezvoltare nu
reflectă o utilizare adecvată a resurselor;
• un tabel input-output este foarte costisitor de realizat, iar pentru a fi aplicat, necesită
actualizări la intervale regulate;
• modificările semnificative în datele publicate nu oferă o imagine adecvată a situaţiei
prezentate, de aceea fezabilitatea acestei tehnici pentru o zonă urbană în curs de
dezvoltare este limitată.

F Rapoartele asupra structurilor industriale


Firmele existente într-o zonă urbană se pot extinde sau reduce ca număr şi, de aceea,
rapoartele asupra firmelor–cheie (de exemplu, firmele ajunse la maturitate şi cele în plin proces
de dezvoltare) sunt foarte importante. Rapoartele industriale trebuie interpretate ca:
ƒ factori exogeni care influenţează industria (de exemplu, înlocuirea oţelului cu aluminiul
pentru caroseria automobilelor);
ƒ schimbări în structura industriilor (de exemplu, fuziuni care determină modificări în
structura şi sediul/amplasamentul firmelor);
ƒ schimbări în strategia firmelor (de exemplu, deplasarea producţiei în interiorul sau
exteriorul zonei urbane).
Fundamentându-se pe datele obţinute din rapoartele industriale, se pot contura relaţii cu
ceilalţi actori-cheie: urbani, regionali sau externi (de exemplu, concurenţi, furnizori, asociaţii
comerciale, clienţi).

Avantajele acestei metode au în vedere:


• Pe termen scurt analiza activităţii industriale poate oferi o anumită perspectivă asupra
intenţiilor firmelor, planurilor de investiţii din zona urbană pentru o perioadă de cel puţin trei

81
ani.
• Poate avertiza o zonă urbană asupra şocurilor viitoare posibile, ceea ce îi permite
acesteia să adopte măsuri de protecţie. De exemplu, în cazul regiunii Bangkok, interviurile cu
liderii comunităţii de afaceri au relevat posibilitatea apariţiei unei recesiuni economice; din
nefericire, aceste date au fost ignorate.
• Rapoartele industriale pot fi utile în stabilirea complementarităţii unor forme de analiză
statice, care au importanţă redusă în avertizarea acţionarilor–cheie asupra posibilelor şocuri
sau schimbări rapide.
• Tehnica poate fi valoroasă în cazurile în care un număr redus de firme domină
economia unei zone urbane; în asemenea cazuri, firmele dominante sunt foarte atente la
întrebările cu implicaţii semnificative.

F Gradul de concentrare şi diversitatea economică


Este foarte important să se evalueze gradul de concentrare al industriei într-o zonă urbană
şi gradul de diversificare a întregii industrii din respectiva zonă urbană. În termenii economiei
urbane ca întreg, o economie dominată de una sau un număr redus de industrii poate influenţa
ocuparea şi alte input-uri, ceea ce devine un impediment pentru firmele care doresc să penetreze
aria urbană, datorită uniunilor între ramuri, culturii bancare (care poate favoriza împrumuturile
mari), costului pământului. Dacă industriile ajung la maturitate sau fac faţă concurenţei externe,
economia urbană se află într-un grad ridicat de risc.

F Deţinerea poziţiei de lider


Evaluarea poziţiei de lider este foarte importantă în analiza competitivităţii şi aceasta se
poate determina prin măsurarea importanţei firmelor din cadrul unei zone urbane în procesul
global de producţie din activităţile–cheie. Însă, trebuie spus că, a deţine poziţia centrală în
domeniul producţiei nu oferă şi siguranţa că firma va rămâne în zona urbană.

B. Dotările teritoriale

Dotările teritoriale se referă la evaluarea spaţiului/locului şi sunt înţelese mai bine în


contextul comparaţiei cu zonele urbane concurente. Cum nu toate dotările teritoriale pot fi
inventariate, analiza presupune selectarea şi observarea acelor caracteristici ale unui oraş care
sunt importante pentru ca acesta să ajungă la nivelul de dezvoltare al zonelor urbane
concurente.

F Pieţele
Pieţele locale sunt importante pentru că sunt uşor accesibile, dar mult mai importantă este
calitatea acestor pieţe. Pieţele cu cerere sofisticată incită producătorii să-şi dezvolte şi să-şi vândă
produsele şi bunurile de calitate superioară, care îi propulsează pe un loc avantajos pe piaţa de
export. Statisticile recente indică faptul că lanţurile de pieţe pot, pe scară largă, să se substituie
unei pieţe locale sofisticate şi dacă consumatorii externi sunt exigenţi pot îmbunătăţii, în foarte
mare măsură, calitatea producţiei locale.
Caracteristicile pieţelor care trebuie luate în considerare sunt mărimea, puterea lor şi
distribuţia veniturilor.

F Localizarea şi accesul
Este foarte important să se ia în considerare facilităţile pe care le oferă accesul la transport
în/din zona urbană şi aici sunt incluse aeroporturile, porturile, reţelele feroviare şi rutiere.
Costul transportului din zona urbană analizată (costul final şi pe kilometru) este o variabilă
importantă în înţelegerea evaluării competitivităţii. În evaluarea reţelelor, oricare ar fi orientarea

82
ariei urbane (zonă maritimă, rutieră, de transport aerian) sunt importante frecvenţa şi gradul de
susţinere a serviciilor proiectate.
Transportul este un element important al competitivităţii, chiar dacă se tinde tot mai
mult spre ceea ce s-a numit eliminarea distanţei. De exemplu, faptul că producătorii mexicani de
componente electronice se află în aceeaşi zonă (sau în zone apropiate sub raportul timpului) şi la
numai câteva ore de producătorii americani le conferă un avantaj faţă de oraşele asiatice şi aceasta
în condiţiile în care răspunsurile rapide au devenit foarte importante în era producţiei just-in-time.
Rapiditatea răspunsului este mult mai importantă decât costul transportului în/din zona urbană.
O altă componentă a accesului o reprezintă accesibilitatea lucrătorilor, care se măsoară
prin timpul mediu necesar deplasării de acasă la serviciu.
F Infrastructura
Evaluarea competitivităţii se bazează şi pe luarea în considerare a infrastructurii zonei
urbane care include: sistemul de transport (de exemplu, kilometri de autostradă, număr de
pasageri transportaţi prin intermediul mijloacelor rapide de transport), sisteme de telecomunicaţii
(număr de persoane care deţin telefoane mobile şi liniile telefonice principale la 1.000 de locuitori,
număr gazde Internet la 1.000 de locuitori) a căror importanţă a crescut rapid, sistemul de
electricitate şi de furnizare a apei, infrastructura mediului.

F Factorii de susţinere
Factorii de susţinere sunt foarte importanţi în atragerea investitorilor, în reţinerea firmelor
şi extinderea celor existente, în special în zonele urbane de dimensiuni medii şi mari.
Elementele importante ale acestei tehnici includ mediul urban şi calitatea vieţii (nivelul
poluării, clima, siguranţa publică), facilităţile educaţionale, de sănătate, recreative şi culturale
(de tipul terenurilor de golf şi muzeelor), cultura de viaţă (de exemplu, gastronomia şi
spectacolele) şi aspectele estetice.
Numărul turiştilor şi perioada medie de cazare sunt indicatori importanţi ai stabilirii
nivelului factorilor de susţinere dintr-o zonă urbană. Turismul este o activitate importantă care
contribuie semnificativ la dezvoltarea economică a unei zone urbane.

F Capitalul şi finanţele
Disponibilitatea capitalului local deţinut este un factor important al competitivităţii, în
special pentru IMM–uri. Rata dobânzii este foarte importantă pentru investitori. În zonele urbane
care încurajează activităţile orientate spre inovare, disponibilitatea capitalului pentru fuziuni
poate fi un factor al competitivităţii.
De asemenea, existenţa instituţiilor intermediare de creditare (de exemplu, corporaţiile
industriale de finanţare şi programele de creditare pentru IMM–uri) şi cultura bancară locală sunt
foarte importante în îmbunătăţirea competitivităţii unei zone urbane30.
F Costurile structurale
Informaţiile referitoare la costurile structurale sunt relativ uşor de obţinut de la sursele locale,
agenţiile internaţionale de rating, companiile de management, agenţiile de investiţii, consultanţi.
Elementele importante ale costurilor structurale dintr-un oraş care pot prezenta interes pentru
investitorii potenţiali sunt pământul, pieţele, construcţiile, costul forţei de muncă, costul vieţii,
impozitele directe şi indirecte şi ratele de schimb.
În evaluarea costurilor structurale este important să se ţină cont de faptul că un oraş cu
cele mai reduse costuri nu este şi cel mai competitiv. Investitorii caută valoarea, nu costul cel

30
Structura capitalului este un element important al strategiei de deplasare în sus a lanţului valoric şi de menţinere a
industriei în zona urbană. În conformitate cu cercetările lui Donner în domeniul industriei de aparate thailandeze,
investitorii se îndepărtează de zonele de origine către zonele urbane cu costuri reduse din ţările învecinate şi aceasta din
cauza lipsei de fonduri disponibile

83
mai mic; mai concret, dacă investitorii şi populaţia rezidentă sunt dispuşi să plătească un cost mai
mare în domeniul afacerilor, muncii şi vieţii, acesta este un indicator al valorii ridicate a oraşului în
ceea ce priveşte producţia şi/sau calitatea vieţii.
F Imaginea
Imaginea reprezintă un element foarte important al determinării competitivităţii unui oraş.
Imaginea se referă la profilul unui oraş şi poate fi esenţială pentru oraşele mici care nu sunt
incluse în schemele de investiţii.
Ca să obţină o imagine la scară internaţională, oraşul are nevoie de marketing şi
promovare. În prezent, marketingul urban este folosit din ce în ce mai mult în elaborarea şi
implementarea strategiilor de dezvoltare urbană. Hong Kong şi Dubai sunt exemple de regiuni care
au apelat la un marketing agresiv31. Profilul proiectat în exterior de un oraş se poate măsura prin
analiza publicaţiilor internaţionale. Imaginea unui oraş influenţează foarte mult
comportamentul investitorilor care, de cele mai multe ori, iau în considerare numai anumite
aspecte în fundamentarea deciziei de investire şi, de aceea, aria urbană trebuie să apară pe ecranele
radarelor locale. În mod similar, turiştii sunt atraşi de un oraş cu o imagine puternică şi pozitivă
(turismul este cea mai dezvoltată industrie la nivel mondial şi cu o anumită tendinţă crescută de
concentrare în perimetrul urban).
C. Resursele umane
Resursele umane sunt, probabil, cel mai important factor care determină competitivitatea
unei zone urbane. Abilitatea unei arii urbane de a deplasa în sus lanţul valoric este strâns legată
de capabilitatea resurselor umane. În înţelegerea evaluării competitivităţii este importantă
evaluarea nu numai în termenii educaţiei, perfecţionării, abilităţilor şi experienţei în muncă, ci
şi în termenii altor atribute, mai dificil de măsurat, ca relaţiile antreprenoriale, creativitatea şi
toleranţa la risc. În al doilea rând, trebuie acceptat faptul că productivitatea individuală este
determinată de factorii externi. Potenţialul latent al individului se poate dezvolta atunci când
persoana respectivă se deplasează în alt mediu care oferă condiţii mai bune şi oportunităţi mai
multe.
F Participarea forţei de muncă
Analiza participării forţei de muncă se află în centrul fiecărei evaluări a resurselor umane
locale şi aici se includ evaluarea numărului forţei de muncă, raportul dependenţei, şomajul,
supraocuparea, numărul mediu de ore lucrătoare pe săptămână.
F Programa curriculară
Aceste aspecte includ identificarea numărului de studenţi înscrişi în domeniile tehnice–
cheie şi schimbările în numărul de înscrieri. Mult mai important, dar foarte greu de evaluat, este
calitatea programelor de educaţie tehnică. Existenţa unei elite sau a institutelor de
cercetare/educaţie a liderilor pot contribui, în mod substanţial, la creşterea competitivităţii unei
zone urbane. De asemenea, trebuie cuantificate numărul de slujbe devenite vacante în urma
pensionării, ca şi programele educaţionale pentru adulţi.
F Structura industriei şi găsirea unei forţe de muncă adecvate
Stabilirea unei structuri adecvate între forţa de muncă şi structura economiei urbane a
devenit foarte importantă şi aceasta pentru că odată realizată această legătură între forţa de
muncă şi structura economică se poate tinde către competitivitate. Pe măsură ce într-o zonă
urbană se realizează cercetări amănunţite în anumite activităţi economice, probabilitatea ca firmele
31
Numeroase oraşe desfăşoară campanii agresive de marketing prin achiziţionarea de spaţii publicitare în reviste şi ziare
invitând companiile să se localizeze în oraşul respectiv. Pe lângă calitatea forţei de muncă şi a infrastructurii, aceste
oraşe fac din reputaţie un avantaj: lideri într-o anumită industrie, activitate şi/sau calitatea vieţii.

84
mari să se localizeze aici este foarte mare. Această legătură între cele două elemente se poate
măsura prin indicatori de tipul raportului dintre şomeri şi locurile de muncă vacante, precum şi
rata ocupării forţei de muncă în diferite activităţi economice.
F Veniturile şi forţa de muncă
Orice analiză fundamentată a competitivităţii trebuie să conţină informaţii despre venitul
minim din zona urbană. Pentru investitori prezintă importanţă şi aspectele referitoare la existenţa
sindicatelor, procentul forţei de muncă organizate în sindicate pe sectoare, evoluţia relaţiilor
sindicatelor în zona urbană. De asemenea, trebuie identificate asociaţiile tehnice şi profesionale
ca şi numărul membrilor acestora; asemenea organizaţii sunt importante deoarece contribuie la
dezvoltarea reţelelor de muncă, întărind competitivitatea zonei urbane.
D. Mediul instituţional şi cultural

În literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că mediul instituţional este factorul–cheie


în explicarea competitivităţii unor zone urbane, în special în majoritatea economiilor
dezvoltate. Numeroşi analişti acordă importanţă diferitelor aspecte ale mediului instituţional
pentru crearea condiţiilor de impulsionare a competitivităţii şi, astfel, se explică numărul redus de
tehnicieni din acest domeniu. În funcţie de aspectul considerat a fi cel mai important, se propun
diferite măsuri.
Mediul instituţional reprezintă legătura cu ceea ce Putnam denumea “capital social”32, iar
Porter “context pentru strategia firmei şi pentru concurenţă”33.
- Capitalul social are în vedere trăsăturile organizaţiei sociale, precum încrederea, normele şi
reţelele, care pot îmbunătăţi eficienţa unei societăţi prin facilitarea unor acţiuni coordonate.
- Porter, în analiza sa asupra avantajului competitiv, pune accent pe reguli, stimulente şi norme
care încurajează investiţia, competiţia viguroasă şi creşterea susţinută.
Accentul analizei ar trebui pus pe evaluarea calitativă a capabilităţii sectorului public local,
climatului investiţional, convenţiilor de afaceri, reţelelor şi parteneriatelor public-private. În
anumite cazuri, mai ales pentru oraşele mari, pot fi disponibile studii industriale independente care
calculează indicii climatului investiţional. Studii ale industriilor locale, Camerele de Comerţ şi
asociaţiile de comerţ reprezintă o altă sursă valoroasă de informaţii.
F Administraţia publică locală
În general, ratingul guvernamental evaluează stabilitatea şi atractivitatea micromediului de
afaceri, care, după Porter, influenţează în mare măsură modalităţile în care companiile concurează
pentru localizare. În multe rapoarte ale mediului de afaceri internaţional, administraţia publică
locală se plasează deasupra infrastructurii, dacă facem referire la factorii majori care influenţează
deciziile privind investiţiile.
Atât guvernul naţional, cât şi administraţia publică locală joacă un rol fundamental în
crearea unui mediu investiţional pozitiv. Dacă ne raportăm la evaluarea competitivităţii urbane,
politicile naţionale ar trebui tratate ca factori externi din moment ce se află în afara controlului
zonei urbane şi nu oferă decât cadrul mediului în care activităţile economice dintr-o arie urbană
trebuie să existe.
Există trei factori importanţi care trebuie evaluaţi:
• politica macroeconomică şi stabilitatea politică (este un factor important în concurenţa
oraşelor din diferite ţări pentru atragerea investitorilor internaţionali);
• structura taxelor impuse asupra persoanelor fizice şi juridice;

32
Putnam, R. – Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy, Princeton : Princeton Uniterity Press,
1993
33
Porter, M. – Location, Competition and Economic Development: Local Custers in a Global Economy, Economic
Development Quarterly nr. 14(1), 2000

85
• existenţa şi întărirea proprietăţii intelectuale, corporaţiilor şi legilor antitrust (este un
aspect important dacă se doreşte trecerea de la competiţia bazată pe costuri reduse la cea bazată pe
inovare şi mişcare ascendentă).
Autorităţile locale joacă un rol important în determinarea calităţii mediului microeconomic
deoarece controlează numeroşi factori, de la management la structura taxelor locale de aceea
competitivitatea autorităţilor se poate măsura prin indicatori ponderaţi, şi anume:
• echivalentul local al politicii fiscale naţionale: impozitele locale şi structura taxelor pentru
comunitatea de afaceri;
• măsura în care activitatea de acordare de licenţe, permise, autorizaţii, legate de
activitatea comercială, se derulează în mod susţinut. Acest factor ar putea include evaluarea
disponibilităţii şi a accelerării programelor care promovează activităţi economice şi de dezvoltate,
precum programele de credit pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
• capacitatea administraţiei publice locale care se referă la abilitatea aparatului propriu al
administraţiei de a implementa politici, de a furniza servicii şi a oferi consultanţă organelor care
adoptă decizii”. Un raport elaborat recent de Banca Mondială referitor la indicatorii capacităţii
administraţiei publice locale a stabilit existenţa a trei subfactori:
- capacitatea politică prin care se evaluează informaţiile colectate despre evaluarea
personalului, dimensiunea instituţiei şi a procesului politicilor;
- eficienţa operaţională prin care se evaluează raportul cerere-eficienţă şi calitatea
serviciilor;
- autoritatea de implementare prin care se evaluează gradul de realizare a activităţilor
din domeniile socio-economice considerate domenii cheie. Un rol important îl joacă
agenţiile locale şi regionale de dezvoltare care sunt mandatate şi au experienţă în
elaborarea şi implementarea programelor de acţiune economică.

Tabelul nr. 3.2. - Indicatorii capacităţii sectorului public

Sursele de
Factor Indicator Ce măsoară
date
- abilitatea de a colecta şi
- gradul de integralitate a datelor
procesa informaţii
- competenţa tehnică/calitatea - anuare FMI
Capacitatea - abilitatea de a oferi
birocraţiei - BERI, CRG,
politică consultanţă în politici
- gradul de imixtiune al - IMD, BERI
- dimensiunea instituţională a
politicului/continuitatea politicilor
birocraţiei
- gradul de implementare efectivă a - FMI
- indicatori generali
deciziei APL - BERI, CRG
- abilitatea de a aplica uniform
Autoritatea - nivelul corupţiei -indicatorii
legislaţia
- înscrierile în învăţământul primar globali ai
de - gradul de colectare a impozitelor pe
- abilitatea de a aplica reglementările
dezvoltării
implementare fiscale, lupta contra evaziunii fiscale
venit -surse
- abilitatea de a aplica legislaţia
- procentul din forţa de muncă ce neidentificate
muncii
lucrează în sectorul informal
- statistici şi
- rate şi salarii ca procente din anuare
cheltuielile guvernamentale - indicatori ai supraocupării cu financiare
- flux financiar net de la guvern la personal naţionale
întreprinderile de stat ca procent din - eficienţa întreprinderilor - indicatorii
Eficienţa PIB publice/sectorului parastatal globali ai
operaţională - cheltuielile cu învăţământul ca - măsurători indirecte ale dezvoltării
procent din cheltuielile totale naţionale calităţii serviciilor - FMI, BERI,
cu educaţia - calitatea serviciilor Economist
- banda roşie a birocraţiei Intelligence
Unit

86
Legendă:
BERI – Business Environment Risk Intelligence
ICRG – Ghidul Internaţional al Riscului de Ţară
IMD - Raportul Competitivităţii Mondiale

Deoarece aceşti trei factori sunt supuşi controlului local, măsurătorile administraţiei publice
locale sunt o componentă importantă a evaluării punctelor forte şi slabe ale zonei urbane. De
asemenea, în general, punctajul obţinut de o arie urbană va reflecta capacitatea autorităţilor
locale de a implementa cu succes o strategie de creştere a competitivităţii.

F Campionii
Autorităţile locale şi/sau sectorul privat pot susţine competitivitatea în numeroase moduri.
Campionii sunt persoanele sau agenţiile care au disponibilităţi şi motivare pentru acţiuni şi
schimbări pozitive şi se conduc după principiul că dezvoltarea relaţiilor personale facilitează
legăturile şi comunicarea deschisă, creând astfel un climat de încredere. Un campion al oraşului
poate fi primarul, o agenţie de promovare a dezvoltării sau o personalitate din localitatea
respectivă, o firmă recunoscută, chiar dacă în dezvoltarea unui climat de încredere este foarte
importantă percepţia de actor neutru.
Campionii pot juca un rol fundamental în implementarea cu succes a strategiei de
dezvoltare, demonstrându-şi utilitatea în crearea reputaţiei unui oraş şi în concentrarea forţelor
şi resurselor într-o acţiune. Ei pot juca şi un rol decisiv în faza de implementare a programelor–
cheie prin asigurarea suportul politic şi a resurselor, prin împiedicarea risipei de resurse sau a
divizării obiectivelor către alţi actori.

F Reţelele sociale şi relaţiile instituţionale


Dimensiunea şi densitatea relaţiilor instituţionale şi a reţelelor sociale sunt o altă modalitate
de măsurare a calităţii mediului instituţional. Un punct important al acestei analize îl reprezintă
asociaţiile legate de sau care susţin clusterele industriale.
- Participarea la programe şi parteneriate de susţinere a programelor de afaceri, a celor de
creare de incubatoare pentru IMM-uri şi a celor de fuziune măsoară gradul de colaborare dintre
sectorul public şi cel privat. “Un mediu economic unde există colaborare între cele două sectoare
(public şi privat) sugerează că informaţia, iniţiativa şi cunoştinţele industriale sunt descentralizate
şi distribuite pe scară largă”34.
- “Reţelele sociale, pe de altă parte, indică prezenţa capitalului social care reprezintă o bază
importantă pentru colaborare şi schimbări economice”35. Un indicator al reţelelor sociale este
gradul de asociere – nivelul relaţiilor dintre membri aparţinând cluburilor şi asociaţiilor (de
exemplu, asociaţii industriale şi comerciale, reţele profesionale informale, asociaţii profesionale şi
tehnice, organizaţii bazate pe parteneriatul public - privat)36. Participarea la grupurile civice
reprezintă un semn că se pot dezvolta colaborări între firme şi fluxurile de informaţii, dar şi că se
poate participa pe scară largă la strategia de dezvoltare locală.
- O hartă a relaţiilor dintre membri asociaţiilor menţionate anterior, a relaţiilor directe între
firme, administraţia publică locală şi instituţiile de învăţământ indică puterea şi densitatea
acestor reţele.

34
Ansell, C. – The Network Polity: Regional Development in Western Europe, 2000
35
Granovetter, M. – Economic Action and Social Structure: The Problem of Embeddedness, American Journal of
Sociology no. 91 (3), 1985
36
Se face distincţie între relaţiile dintre membri asociaţiilor civice voluntare şi grupurile bazate pe criterii etnice sau
de clasă, deoarece păstrarea unui echilibru social este foarte importantă.

87
- Un ultim indicator este gradul de cooperare inter-jurisdicţională, care are în vedere
legăturile dintre nivelul naţional şi cel local, legături transpuse în programe sau politici naţionale
de susţinere a dezvoltării economice urbane sau de cooperare între guvern şi administraţia publică
locală.

Aceşti indicatori sunt utili pentru evaluarea circuitului informaţiilor (piaţă, tehnologie şi
specializare), a gradului de difuzare a cunoştinţelor între organizaţii şi a capacităţii de a
colabora în domeniile cheie astfel încât să se îmbunătăţească eficienţa şi productivitatea unui
oraş. Mai precis, organizaţiile care manifestă un interes deosebit pentru reţelele sociale sau
instituţionale sunt mult mai deschise în adoptarea rolului de facilitator al leadership-ului într-o
strategie economică.

F Norme şi convenţii
Normele şi convenţiile se referă la elementele de rutină, practicile şi aşteptările
comportamentale care orientează acţiunile şi relaţiile dintre firme, guvern şi alte instituţii.
Convenţiile care favorizează productivitatea şi inovarea sunt date de către cultura
antreprenorială, cheltuielile cu cercetarea – dezvoltarea şi concurenţa activă.
• Atitudinea locală faţă de antreprenoriat se poate măsura prin numărul de firme nou
apărute şi prin rata falimentului. O cultură de afaceri orientată spre neasumarea riscului,
promovarea angajamentelor pe perioade scurte sau concurenţa slabă reduce competiţia locală şi este
predispusă riscului de a întârzia inovarea. Culturile caracterizate prin spirit întreprinzător au o
performanţă economică mai mare.
• Cheltuielile cu cercetarea – dezvoltarea sau dobânzile plătite pentru creditele în acest
domeniu sunt un indiciu al dezvoltării şi inovării. Mai mult, rivalitatea locală viguroasă, măsurată
prin numărul firmelor dintr-un sector dat, creează presiuni asupra firmelor în sensul dezvoltării.
Alţi factori care influenţează inovarea şi perfecţionarea sunt practicile de instruire a
angajaţilor şi structurile organizaţionale. Regiunile competitive sunt acelea în care firmele sunt
preocupate de îmbunătăţirea abilităţilor lucrătorilor şi încurajează deciziile şi iniţiativele de la
nivelul de bază al ierarhiei organizaţionale.

Două măsuri finale ale normelor şi obiceiurilor culturale sunt relaţiile şi medierea dintre
mediul local şi cel extern. Medierea se referă la tipurile tranzacţiilor care frecvent includ actori
locali şi externi. Medierea este dată de numărul şi categoria expoziţiilor şi a târgurilor, precum şi de
numărul riscurilor comune.
Pe măsură ce la nivel global se pune accentul pe liberalizarea comerţului, politicile industriale
– în care statele creează învingători prin subvenţii şi măsuri de protecţie a comerţului – devin o
strategie din ce în ce mai puţin eficientă de obţinere a avantajului competitiv. Este necesar ca
oraşele să creeze condiţii pentru dezvoltarea industriilor competitive. Dacă normele şi convenţiile
unei economii locale susţin învăţarea şi experimentarea şi sunt deschise ideilor noi şi
concurenţei, oraşul nu numai că îşi menţine, dar şi câştigă avantaj competitiv.

3.3.4. Evaluarea competitivităţii prin prisma tipurilor de zone urbane

Tehnicile de evaluare prezentate anterior trebuie selectate şi modificate în funcţie de diferitele


tipuri de oraşe. În acest subcapitol voi prezenta posibilele direcţii de modificare, dar fiecare caz este
unic şi abordarea evaluării competitivităţii trebuie adaptată corespunzător.

88
A. Economia preindustrială versus economia industrială versus cunoştinţe

Măsurătorile convenţionale ale analizei structurii economice sunt aplicabile, în special,


producţiei tradiţionale şi oraşelor în care ritmul schimbărilor este lent. Zonele urbane orientate
spre servicii şi educaţie sunt mult mai sensibile la mediul instituţional şi la factorul uman ca
elemente determinante ale competitivităţii.
- În oraşele industriale, o preocupare principală este aceea de a stabili în ce măsură economia
determină creşterea lanţului valoric şi, din această perspectivă, conceptul de supremaţie deţine locul
principal. În termenii dotărilor teritoriale, pentru economiile industriale, infrastructura transportului,
în special în zonele periferice, este foarte importantă, în timp ce, pentru economiile orientate spre
servicii, infrastructura telecomunicaţiilor şi dotările sunt metode mult mai importante, în special în
ariile centrale unde îşi au sediile marile companii.
- Caracteristica oraşelor sărace este producţia redusă şi slaba educaţie; în acest caz, serviciile
adresate persoanelor, agricultura, capitalul, cadrul guvernamental sunt foarte importante. Având în
vedere valoarea foarte redusă a serviciilor şi faptul că aceste servicii sunt furnizate în mare măsură
de sectorul terţiar, se justifică importanţa analizei acestui sector. Costul foarte redus al forţei de
muncă poate fi un avantaj în comparaţie cu capitalul, dar o forţă de muncă mai bine pregătită creează
oportunităţi de dezvoltare.

B. Zonele urbane de dimensiuni meci versus zonele urbane mari

- Zonele urbane mari se diferenţiază mult mai mult din punct de vedere spaţial şi, de aceea,
condiţiile competitivităţii variază de la o arie la alta în cadrul aceleiaşi zone. Ele funcţionează
după mecanisme complexe, oferind o gamă diversificată şi specializată de bunuri şi servicii.
- Oraşele de dimensiuni mici sunt mult mai specializate din punct de vedere funcţional şi, de
aceea, mult mai vulnerabile din punct de vedere economic. Frecvent, resursele naturale constituie
factori–cheie ai dezvoltării, în special dacă economiile lor sunt orientate către turism sau agricultură.
Plecând de la premisa că oraşele mici sunt mult mai vulnerabile din punct de vedere economic,
rapoartele actorilor–cheie sunt foarte importante, deoarece în aceste oraşe este mult mai uşor să se
identifice agenţi economici şi să se obţină informaţii de la aceştia, pentru că numărul lor este mic.
Caracteristicile oraşelor de dimensiuni mici sunt:
• au un grad redus de autonomie politică, administrativă şi fiscală şi, de aceea, nu dispun
de instrumente suficiente pentru a implementa strategii competitive; în acest caz se
recomandă evaluarea punctelor forte şi slabe interne;
• anonimatul; de aceea se încearcă promovarea unei imagini şi a unui profil. În
numeroase cazuri, oraşele mici atrag un număr mare de turişti, contribuind astfel la
dezvoltarea unei economii bazate pe servicii de turism. În anumite cazuri, aceste activităţi
au fost punctul de pornire în creşterea valorii adăugate şi în reducerea activităţilor
ineficiente;
• infrastructura telecomunicaţiilor poate fi un obstacol în calea competitivităţii, având în
vedere că serverele pentru Internet oferă o gamă mai restrânsă de servicii decât în
oraşele mari. De aceea, în evaluarea competitivităţii oraşelor mici este foarte importantă
evaluarea serviciilor de telecomunicaţii;
• au economii cu grad ridicat de specializare şi, de aceea, forţa de muncă calificată este
mult mai importantă decât pentru oraşele mari. Ţinând cont de acest aspect,
competitivitatea naţională sau între regiuni este mult mai importantă decât competitivitatea
mondială şi de aceea trebuie considerat un cadru de referinţă adecvat în evaluarea
economiei urbane pentru oraşele mici în curs de dezvoltare.

89
C. Oraşele în tranziţie

În economia oraşelor în tranziţie, progresul în procesul dezvoltării este un factor cheie al


competitivităţii. Cultura în domeniul afacerilor şi în domeniul bancar şi existenţa unor
reglementări contractuale adecvate reprezintă variabile importante ale competitivi-tăţii; la aceasta
se adaugă şi abilitatea de mediere la nivel local - naţional – internaţional.
Adesea, aceste oraşe (majoritatea oraşelor din Europa de Est) prezintă o valoare ridicată a
raportului dintre nivelul abilităţilor forţei de muncă şi cel al salariilor.

D. Oraşele care se confruntă cu situaţii de criză

Atunci când oraşele sunt confruntate cu situaţii de criză, creşte disponibilitatea la


schimbare, potenţialul competitivităţii se modifică foarte rapid în funcţie de gradul de adaptare a
zonei urbane. Dată fiind preocuparea de monitorizare a schimbării pentru a folosi instrumente
adecvate se alocă numeroase resurse pentru realizarea rapoartelor asupra condiţiilor socio-
economice. Nu toate schimbările determinate de situaţii de criză sunt pozitive. Presiunea asupra
economiei poate determina apariţia altor crize care accentuează criza economică şi care fac zona
urbană neatractivă pentru investitori. Oraşele aflate în situaţii de criză îşi modifică poziţia în cadrul
sistemului urban, fluctuaţia capitalului este destul de mare, percepţia din exterior se schimbă foarte
rapid. Evaluarea competitivităţii trebuie să reflecte aceste schimbări rapide determinate de crizele
economice, politice sau sociale.

3.3.5. Probleme în evaluarea competitivităţii urbane


Capcanele care pot apărea în evaluarea competitivităţii zonelor urbane au în vedere:
- În primul rând, la nivel global, există o nevoie de revizuire a analizei competitivităţii în
cadrul unităţilor subnaţionale. Modul de abordare şi tehnicile se află încă în faza de elaborare. În
ultimele decenii, analiza competitivităţii s-a concentrat asupra statelor37, luând în considerare
variabilele–cheie ca guvernul, taxele, corupţia, imixtiunea factorului politic, gradul de deschidere
economică. Pornind de la aceste considerente se afirmă necesitatea elaborării unor principii
directoare, manuale şi lucrări practice pentru evaluarea economiei urbane.
- O altă problemă este scepticismul cu care este privită utilitatea strategiilor de creştere a
competitivităţii, scepticism alimentat de faptul că încă nu sunt pe deplin înţelese şi sunt încă subiect
de discuţii modalităţile şi dinamismul competitivităţii zonelor urbane.
- O altă provocare o constituie existenţa unui sector terţiar extins în numeroase zone urbane.
Există abordări şi tehnologii convenţionale care au eşuat în evaluarea adecvată a competitivităţii
sectorului terţiar. Acest sector contribuie semnificativ la competitivitatea unei zone urbane prin
faptul că furnizează servicii cu valoare adăugată mare, costul forţei de muncă este redus, atenuează
efectele presiunilor, oferă un grad ridicat de calificare forţei de muncă; frecvent, aceste contribuţii
sunt ignorate sau subevaluate în metodologiile competitivităţii.
- O altă problemă majoră a evaluării competitivităţii o constituie lipsa tehnicilor operaţionale
de evaluare a mediului instituţional şi cultural. Deşi experţii în domeniul dezvoltării urbane au
ajuns la un consens asupra importanţei capitalului social, aceste caracteristici urbane sunt greu de

37
Anuarul Competitivităţii conţine 8 factori care determină competitivitatea: sectorul asociativ, internaţionalizarea,
guvernarea, finanţele, infrastructura, ştiinţa şi tehnologia, populaţia. Fiecare din aceşti factori include alţi subfactori şi
fiecare dintre aceştia este obţinut prin însumarea anumitor indicatori. Chiar dacă clasificarea factorilor care determină
competitivitatea se bazează pe agregarea criteriilor, analiza competitivităţii şi evaluarea performanţelor sunt
determinate pe baza valorii criteriilor pe care statul respectiv le poate controla.

90
măsurat. Concluzia care se desprinde este că factorii cei mai importanţi pentru ca o zonă urbană să
fie competitivă şi să se dezvolte armonios din punct de vedere economic sunt şi cei mai greu de
cuantificat.
- O altă posibilă problemă are în vedere lipsa unor baze comparabile între studii şi procese.
Oraşele, companiile de consultanţă, agenţiile internaţionale de dezvoltare şi instituţiile de învăţământ
superior folosesc metodologii diferite pentru a face comparaţii, ceea ce îngreunează procesul de
învăţare.
- În final, dar nu în cele din urmă, întârzierea în aplicarea rapidă a strategiilor de creştere a
competitivităţii este determinată şi de gradul redus de importanţă acordat în elaborarea acestui tip
de strategie şi în crearea unui profil al competitivităţii. La această stare de fapt se adaugă şi
limitarea aplicării acestei strategii – din cauză că această funcţie nu a fost instituţionalizată în
majoritatea zonelor urbane, ceea ce încetineşte dezvoltarea de metodologii.

91