Sunteți pe pagina 1din 134

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Daniela Veronica NECŞOI

Psihosociopedagogia familiei

Curs pentru anul III

Braşov
2014

1
2
Introducere
Cursul de Psihosociopedagogia familiei este structurat în opt mari unităţi de
învăţare care acoperă problematica domeniului din punct de vedere teoretic, dar şi practic –
aplicativ. Urmărind o structură în general identică, fiecare unitate de învăţare porneşte de la
prezentarea cadrului teoretic care susţine tema respectivă, dar creează şi contextul aplicării
aspectelor teoretice în situaţii concrete, fie prin exemplificări ale autorului, fie prin invitaţii
la analiză, reflecţie şi interpretare ale cititorului. Studiind această disciplină, studenții devin
conştienţi asupra relației de reciprocitate care există între functionarea familiei și
funcționarea copilului, pot diferenţia şi interpreta procesele familiale funcţionale şi dar şi
disfucnţionale. În plus, cursul oferă studenților posibilitatea de a obține o mai bună
înțelegere a propriei lor familii de origine.

Obiectivele cursului:
 dezvoltarea unui sistem funcţional de cunoştinţe aprofundate şi moduri de
operare referitoare la perspective şi orientări diverse în analiza conceptuală şi
funcţională a familiei;
 dezvoltarea capacităţii de a identifica şi interpreta procesele care stau la baza
familiilor funcţionale/ disfuncţionale;
 dezvoltarea capacităţii de a conştientiza relaţia reciprocă ce există între
funcţionarea familiei şi funcţionarea copilului de vârste diferite;
 dezvoltarea capacităţii de a elabora un curriculum focalizat pe probleme
specifice familiilor şi părinţilor

Competenţe conferite: după parcurgerea materialului studentul va fi capabil:


 să evalueze funcţionarea familiei din perspectivă multidimensională (pe baza
unor teorii şi modele de explicare a funcţionării familiei);
 să analizeze principalii factori care stau la baza întemeierii familiei şi care
contribuie la buna sa funcţionare;
 să evalueze impactul pe care familia şi climatul familial îl au asupra dezvoltării
prezente şi viitoare a copilului;
 să elaboreze şi să evalueze proiecte educaţionale destinate părinţilor în vederea
optimizării relaţiilor intrafamiliale dar şi procesului de adaptare şcolară şi
socială a preşcolarilor/ şcolarilor mici/ elevilor.

3
Resurse şi mijloace de lucru
Strategiile de instruire propuse presupun implicarea conştientă şi activă a
studenţilor, prin utilizarea frecventă de metode precum: studiul de caz, dezbaterea,
reflecţia.

Structura cursului
– 8 U.I;
– teste de evaluare si sugestii de rezolvare grupate pe UI;

Cerinţe preliminare
Competenţe dezvoltate în cadrul disciplinelor: Fundamentele psihologiei,
Fundamentele pedagogiei, Psihologia vârstelor, Psihologia educaţiei, Comunicare
şi educaţie, Managementul relaţiilor umane în grupurile educaţionale, Asistenţa
socială a persoanelor în dificultate
Discipline deservite
Psihopedagogia devianţei, Managementul clasei de elevi

Durata medie de studiu individual


3 ore

4
Cuprins

Introducere
Chestionar evaluare prerechizite
Unitatea de învăţare 1. Introducere în problematica psihosociopedagogiei familiei
1.1. Introducere
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Structura tematică
1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea viitorului
specialist în ştiinţele educaţiei
1.3.2. Concepte fundamentale utilizate în contextul disciplinei: cuplu, căsătorie,
familie
1.3.3. Problematica Psihosociopedagogiei familiei
1.4. Rezumat
1.5. Test de evaluare

Unitatea de învăţare 2. Familia – caracteristici şi dimensiuni


2.1. Introducere
2.2. Competenţele unităţii de învăţare
2.3. Structura tematică
2.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a familiei
2.3.2. Tipologii familiale
2.3.3. Funcţii ale familiei
2.3.4. Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale – cauze
şi efecte
2.4. Rezumat
2.5. Test de evaluare
2.6. Tema de control nr. 1

Unitatea de învăţare 3. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei


3.1. Introducere
3.2. Competenţele unităţii de învăţare
3.3. Structura tematică
3.3.1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii)
3.3.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii)
3.3.3. Teoria funcţională (procesuală)
3.3.4. Teoria sistemică (holistă)
3.3.5. Teoria istoristă (intergeneraţională)

5
3.4. Rezumat
3.5. Test de evaluare

Unitatea de învăţare 4. Elemente de psihosociologia cuplului. Atracţia interpersonală şi


factorii alegerii maritale
4.1. Introducere
4.2. Competenţele unităţii de învăţare
4.3. Structura tematică:
4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale
4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale
4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală
4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală
4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală
4.3.3. Factorii alegerii maritale
4.4. Rezumat
4.5. Test de evaluare

Unitatea de învăţare 5. Elemente de psihosociologia cuplului. Iubirea


5.1. Introducere
5.2. Competenţele unităţii de învăţare
5.3. Structura tematică:
5.3.1. Definirea iubirii
5.3.2. Funcţiile iubirii
5.3.3. Forme de manifestare a iubirii
5.3.4. Tipologii ale iubirii
5.4. Rezumat
5.5. Test de evaluare

Unitatea de învăţare 6. Elemente de psihosociologia cuplului. Divorţul


6.1. Introducere
6.2. Competenţele unităţii de învăţare
6.3. Structura tematică:
6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze
6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei
6.3.2.1. Efecte asupra partenerilor de cuplu
6.3.2.2. Efecte asupra copiilor
6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei
6.4. Rezumat

6
6.5. Test de autoevaluare

Unitatea de învăţare 7. Familia ca unitate educativă şi pregătirea pentru viaţa de familie


7.1. Introducere
7.2. Competenţele unităţii de învăţare
7.3. Structura tematică:
7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate
7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi în
dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei
7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice
7.4. Rezumat
7.5. Test de evaluare
7.6. Tema de control nr. 2

Unitatea de învăţare 8. Modalităţi teoretice şi practice de sprijinire a familiei în creşterea


şi educarea copiilor. Pedagogia familiei
8.1. Introducere
8.2. Competenţele unităţii de învăţare
8.3. Structura tematică:
8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor
8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România
8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării sociale a copilului
8.4. Rezumat
8.5. Test de evaluare
8.6. Tema de control nr. 3
Bibliografie

7
Chestionar evaluare prerechizite
Citiţi cu atenţie itemii de mai jos şi marcaţi răspunsurile corecte prin încercuire.
Fiecare item poate avea unul sau mai multe răspunsuri corecte.

1. Investigarea familiei şi a modului său de funcţionare este benefică:


a. pentru că este un important grup de sprijin în cazul unor situaţii de criză prin care
trece individul
b. pentru că permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale.
c. pentru că permite realizarea de prognoze si adoptarea de politici legate de familie
d. pentru că permite prevenirea fenomenului de devianţă şi delicvenţă juvenilă

2. Familia se poate defini ca:


a. un grup social primar
b. o adunare de persoane
c. un sistem închis
d. un sistem deschis

3. Socializarea copiilor se produce:


a. în familie şi la şcoală
b. în familie şi în grupurile de prieteni
c. în familie şi prin mass-media
d. în familie, la şcoala, de către mass-media, în grupul de prieteni

4. Procesul de socializare a copiilor în cadrul familiei semnifică:


a. transmiterea către copii a principalelor norme şi reguli sociale, dobândirea
deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult, dezvoltarea afectivităţii
necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte
persoane
b. transmiterea către copii a limbii, a obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale,
favorizând îndeplinirea unor roluri în familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea
unor relaţii de cooperare, înţelegere, respect, ajutor reciproc
c. oferirea unui statut în societate, alegerea şcolii pe care o va urma copilul
d. sprijinirea economică a copiilor, formarea ierarhiei valorilor individuale ale copiilor

5. Dacă între partenerii dintr-o familie cu copii certurile sunt extrem de frecvente, este
preferabil:
a. ca cei doi soţi să analizeze cauzele şi să găsească o soluţie
b. să divorţeze
c. să continue căsnicia ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, de dragul creşterii copiilor
d. să nu ia o decizie, să lase timpul să decidă

8
6. O familie poate fi considerată disfuncţională dacă:
a. părinţii îşi exagerează rolul parental
b. părinţii îşi neglijează rolul conjugal
c. un copil are manifestări agresive
d. un părinte este absent

7. Dacă părinţii îşi ceartă copilul pentru că nu şi-a făcut temele, acest lucru reprezintă:
a. un feedback pozitiv
b. o pedeapsă
c. o modalitate de educare
d. un feedback negativ

8. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) poate fi realizată:


a. înainte ca tinerii să se căsătorească
b. doar după ce adulţii au devenit părinţi
c. încă din timpul adolescenţei

9. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) se poate realiza în contextul


educaţiei:
a. formale
b. nonformale
c. informale
d. formale, nonformale şi informale

10. Parteneriatul familie – şcoală se poate realiza prin:


a. participarea părinţilor la luarea deciziilor referitoare la procesul educaţional al
copiilor
b. participarea părinţilor în cadrul excursiilor oragnizate de şcoală
c. verificarea de către părinţi a efectuării temelor pentru acasă ale copiilor
d. implicarea părinţilor în desfăşurarea unor proiecte educaţionale în cadrul şcolii

Răspunsurile corecte le găsiţi la pagina 130.

9
Unitatea de învăţare 1.
Introducere în problematica psihosociopedagogiei familiei

Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Structura tematică:
1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea
viitorului specialist în ştiinţele educaţiei
1.3.2. Concepte fundamentale utilizate în contextul disciplinei: cuplu, căsătorie,
familie
1.3.3. Problematica Psihosociopedagogiei familiei
1.4. Rezumat
1.5. Test de evaluare

1.1. Introducere
Această unitate de învăţare prezintă câteva argumente care au fundamentat
crearea disciplinei Psihopedagogia familiei şi care susţin necesitatea studierii
familiei şi a vieţii de familie dintr-o perspectivă cuprinzătoare şi integrativă.
De asemenea, sunt analizate principalele concepte care fac obiectul acestui
domeniu: cuplu, căsătorie şi familie. În final, unitatea explorează problematica
Psihosociopedagogiei familiei, prezentând principalele teme şi aspecte ce vor fi
abordate de această disciplină şi care vor contribui la dezvoltarea competenţelor
viitorului specialist în ştiinţele educaţiei.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare


 să definească principalele concepte specifice acestei discipline;
 să se familiarizeze cu problematica generală a disciplinei;
 să analizeze diversele perspective de abordare a problematicii
psihosociopedagogiei familiei;
 să evalueze obiectivele propriei formări din perspectiva parcurgerii acestei
discipline.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

10
1.3.1. Psihosociopedagogia familiei – locul şi rolul diciplinei în formarea viitorului
specialist în ştiinţele educaţiei
Familia şi problemele acesteia au reprezentat un câmp de investigaţie major pentru
numeroase domenii ştiinţifice: psihologia, pedagogia, sociologia, economia, antropologia,
dreptul, dar şi medicina. Cercetarea familiei în toate aceste domenii, dar mai ales abordările
interdisciplinare şi chiar transdiciplinare, au adus contribuţii importante la cristalizarea
aparatului conceptual al acestei discipline din sfera ştiinţelor educaţiei, şi anume,
psihosociopedagogia familiei. Apariţia acestei discipline este de dată recentă, fiind precedată
de abordărle interdisciplinare aflate la graniţa dintre două discipline: psihologia familiei,
sociologia familiei, pedagogia familiei etc. Câteva argumente care susţin necesitatea studierii
familiei printr-o abordare cuprinzătoare, o abordare din perspective diverse dar integrate unei
concepţii unitare, se referă la complexitatea familiei ca entitate psihosocială, determinarea
multicauzală a vieţii de familie, dar şi la efectele pe care aceasta le are atât asupra individului
cât şi asupra societăţii. Psihosociopedagogia ca domeniu, răspunde acestei nevoi, cele trei
perspective, psihologică, sociologică şi pedagogică fiind cele mai reprezentative din acest
punct de vedere. Corelarea tuturor acestor trei domenii determină înţelegerea profundă a
specificului şi evoluţiei familiei de-a lungul diverselor tipuri de societăţi, determină
identificarea unor strategii şi programe de asistenţă destinate consilierii familiei şi educaţiei
părinţilor.

Evaluaţi locul disciplinei Psihosociopedagogia familiei în ansamblul


disciplinelor psihopedagogice.

1.3.2. Concepte fundamentale – cuplu, căsătorie, familie


Existenţa umană este marcată de câteva coordonate principale, unele dintre acestea
fiind reprezentate, în ordine (în varianta tradiţională) sau nu (în varianta modernă) de
constituirea cuplului, căsătoria şi, apoi, întemeierea familiei prin apariţia urmaşilor. Aşa cum
spuneau Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă (1998, p.12), „ne naştem, de obicei într-o
matrice bipolară (cuplul parental). Continuăm marea aventură a existenţei devenind treptat,
într-un proces nu lipsit de probleme, noi înşine personalităţi polarizate masculin sau feminin,
identităţi psihosexuale conştiente de sine. Mai mult, ne exprimăm prin sex-roluri şi ne
integrăm social, sub semnul a ceea ce ne rămâne specific întreaga viaţă şi anume apartenenţa
fundamentală la unul din sexe. Mai departe, firesc, natural, începem să căutăm şi să ne găsim
perechea, deoarece, cum spuneau autorii, dimensiunea noastră psihologică este marcată
profund de şansa de a fi şi a ne manifesta în cadrul convieţuirii ca bărbat sau ca femeie.
Aspirăm către structura arhetipală „bărbat-femeie”, „masculin-feminin” fundamentată pe
polaritatea principiilor, pe complementaritate, căutând partenerul cu ajutorul căruia să ne
dezvoltăm unul prin celălalt din punct de vedere afectiv, sexual, mental şi spiritual. Pe acest

11
traseu descoperim erotismul şi iubirea, iar cand satisfacţia este destul de intensă şi încrederea
reciprocă destul de mare, începem să ne gândim la căsătorie. Când facem şi acest pas
înseamnă că deja valorizăm structura socială – familia, că începem să ne punem mai serios ca
înainte problema descendenţilor şi a responsabilităţii pe care o presupune aceasta. Când vin şi
copiii încercăm prin înţelegere, iubire şi armonie să păstrăm unitatea familiei, să contribuim la
socializarea acestora pentru a le uşura integrarea în societate. De aici ciclul se reia.”
Afirmam, însă că, în societatea actuală, lucrurile nu se mai întâmplă neapărat în
această ordine, oamenii inversând sau chiar excluzând unele dintre aceste coordonate. Sunt
nenumărate cazurile în care femeile doresc să-şi întemeieze o familie, să aibă un copil, fără a
face neapărat parte iniţial dintr-un cuplu, sau chiar fără a fi căsătorite, aşa cum sunt foarte
mulţi bărbaţi care rămân vreme îndelungată sau chiar pentru totdeauna interesaţi doar de
aspectele vieţii de cuplu, fără a mai face şi paşii următori. La fel, există din ce în ce mai multe
cupluri care îşi întemeiază o familie, au copii pe care îi cresc şi îi educă împreună, dar nu sunt
neapărat interesate de a-şi oficializa relaţiile prin instituţia căsătoriei.
Realizăm în continuare o scurtă descriere a triadei „cuplu – căsătorie – familie”, prin
definirea celor trei termeni implicaţi.

a. Cuplul
Etimologic, noţiunea de cuplu provine din latinescul copula (legătura), termen apărut
în secolul al XII lea şi care se se referă la legătura în sens de uniune dintre un bărbat si o
femeie.
Cuplul apare definit ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează fie: o
legătură constantă (cu sensul de lungă durată), fie o legătură întâmplătoare (cu sensul de
scurtă durată). Asociate cu conceptul de cuplu sunt cele de reproducere şi de sexualitate,
aspect ce semnifică implicarea afectivă a partenerilor în acest tip de relaţie.
Ellyn Bader si Peter Pearson (1988) identifică mai multe etape în formarea şi
evaluarea relaţiilor de cuplu:
1. Fuziunea se referă la diminuarea până la dispariţie a diferenţelor partenerilor: se simt
ca “unul”;
2. Diferenţierea implică testarea solidităţii legăturii prin re-afirmarea propriei identităţi;
3. Explorarea, testarea fidelităţii prin participarea la activităţi separate, în grupuri
separate;
4. Re-apropierea, prin definirea motivului rămânerii împreună prin complementaritatea
diferenţelor precum şi stabilirea unei “hărţi” cu sarcini şi roluri;
5. Cooperarea reprezintă etapa dobândirii echilibrului funcţional al cuplului şi presupune
angajarea propriu-zisă a ambilor parteneri;
6. Sinergia, este stadiul ultim dar şi cel mai înalt al evoluţiei cuplului.
Diminuarea etapelor de cooperare si sinergie, este un semn al „răcirii” relaţiei şi
disoluţiei cuplului.

12
Irene Thery (1995) defineşte cuplul în două sensuri:
 în sens restrâns, cuplul se referă la complementaritatea bărbat-femeie exprimată în
toate aspectele vieţii lor cotidiene, în care dominante sunt afectivitatea si sexualitatea.
 în sens larg, cuplul este asociat cu matricea concomitent biologică, emoţională,
culturală si socială care rezultă din reunirea unor diferiţi parteneri (bărbat-femeie,
bărbat-bărbat, femeie-femeie) între care există relaţii affective şi/ sau sexuale şi un
puternic indeterminism mutual.
Pentru ambele situaţii, aceeaşi autoare identifică cinci tipuri de cupluri (Thery, 1995):
1. cuplul conflictual: partenerii se află într-o dispută permanentă, dar constructivă.
Conflictul reprezintă o “ieşire” din rutină/ plictiseală. Acest tip de cuplu nu prezintă
rezistenţă în timp .
2. cuplul Pygmalion: investirea inegală a partenerilor; unul din membrii cuplului este
foarte deschis şi îşi oferă resursele, iar celălalt nu oferă nimic, conform dictonului
„unul iubeşte, iar celălalt se lasă iubit”.
3. cuplul fuzional, trăiesc doar prin pasiunea unuia faţă de celălalt, dar prin ochii
celorlalţi. Nu există şi o comunicare între aceşti parteneri.

Exemplu
Tipul cuplului Tristan şi Isolda.
Tristan, crescut de unchiul său, regele Mark al regatului Cornwall,
luptă pentru libertatea regatului și îl ucide pe Morholt, regele Irlandei.
Isolda, sora lui Morholt dorește răzbunarea și începe să nutrească un
sentiment de dușmănie față de Tristan pe care urmărește să îl ucidă prin
otrăvire. Dar ca o ironie a sorții, Tristan primește misiunea de a o peți pe
Isolda pentru unchiul său. Pe drumul de întoarcere, ea își pune planul în
aplicare. Dar, nu se știe din ce motiv, otrava fusese substituită printr-o
licoare a dragostei. Între cei doi se înfiripă un puternic sentiment de iubire.
Isolda se căsătorește cu Mark, dar sentimentele ei față de Tristan nu se
sting, astfel că trăiește o viață dublă: ziua este regină, iar nopțile și le petrece
în secret alături de amantul ei. Regele descoperă trădarea soției și îl
condamnă pe Tristan la moarte. Cei doi amanți fug împreună și pentru o
perioadă duc o viață retrasă în pădure. În cele din urmă, Isolda este nevoită
să revină acasă. Tristan, îndurerat, pleacă în lume, dar nu reușește să își
regăsească liniștea. Ajuns inapoi acasa, Tristan se imbonlaveste grav si cere
sa i se indeplineasca ultima dorinta: sa o vada din nou pe Isolda, iar daca
aceasta va veni sa fie trase panzele albe, dar daca aceasta nu va veni, sa fie
trase cele negre. Mark afla de aceasta si instruieste echipajul corabiei sa
traga panzele negre. Cand Tristan priveste afara, corabia avea panzele
negre, astfel Tristan moare. Isolda ajunge la el si, vazandu-l mort, decide sa

13
se omoare. Astfel cei doi sunt inmormantati impreuna iar deasupra
mormantului lui Tristan creste un trandafir care nu va muri niciodată
(www.wikipedia.org)

4. cuplul aflat în decalaj, cuplu în care dispoziţia partenerilor este întotdeauna diferită.
5. cuplul asociativ, se referă la participarea complementară a partenerilor care duce la
obţinerea rezultatelor optime în cuplu. Este tipul de cuplu rezistent si stabil.

Selectaţi un cuplu celebru din literatura universală sau românească şi


analizaţi-l din perspectiva tipului de cuplu pe care îl întruchipează
(Veronica Micle şi Mihai Eminescu; Romeo şi Julieta; Orfeu şi Euridice
etc.).

Din punctul de vedere al evoluţiei istorice, înainte de secolul al XIX-lea, cuplul era
lipsit de intimitate, nu exista patul conjugal, în schimb era deschis societăţii, comunităţii,
satului, străzii, cartierului (Aries, apud Adler, 2003). Începând cu secolul al XIX-lea, cuplul
devine o “contopire a singurătăţii”, graţie iubirii pasionale, condamnată si interzisă până
atunci. În perioada contemporană, spre sec. al XX-lea, cuplul este valorizat prin creşterea
gradului de acceptare a cuplului în absenţa căsătoriei, dar si prin toleranţa faţă de diadele
homosexuale. Concomitent cu noua valorizare a cuplului apare şi instabilitatea acestuia prin
despărţiri/ divorţuri. Cu toate acestea, viaţa în cuplu continuă să asigure sentimentul de
securitate şi stabilitate pentru cea mai mare parte a populaţiei şi, mai mult decât atât, apare
varianta cuplu-refugiu care reflectă relaţia diadică puternică din interiorul cuplului (Adler,
2003, p. 13).
În sinteză, cuplul este o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe
indeterminism mutual, care are o serie de note definitorii:
 partenerii se satisfac;
 partenerii se stimulează;
 partenerii se susţin;
 partenerii se dezvoltă;
 partenerii se realizează unul prin intermediul celuilalt ca individualităţi biologice,
afective şi sociale.
Cuplul erotic presupune două persoane, de regulă de sexe diferite, care au pentru o
vreme mai scurtă sau mai îndelungată:
 sentimente de afecțiune unul faţă de celălalt (iubire, atașament, respect, etc.);
 atracție sexuală care duce (sau nu) la relații sexuale;
 scopuri comune;
 timp petrecut în comun (unul cu celălalt, dar și în sfera socială);
 dorința de a fi împreună pe o perioada mai îndelungată.

14
Daţi exemple de situaţii concrete în care se pot manifesta trăsăturile
caracteristice ale cuplului.

b. Căsătoria
Căsătoria marchează trecerea cuplului într-un alt stadiu, marcat de o existenţă mult
mai complexă.
Căsătoria are o serie de note distincte:
 este o modalitate acceptată la nivel social, prin care două sau mai multe persoane
constituie o familie (Mihăilescu, 1998, p. 91);
 implică consecinţe afective, sexuale, morale, juridice, sociale, economice, ceea ce o
diferenţiază de noţiunea de cuplu (Turliuc, 2005, p. 15);
 este situată la intersecţia domeniului public cu cel privat (idem);
 este sancţionată juridic şi/ sau religios (Mihăilescu, 1998, p. 91);
 comportă reguli de constituire a cuplurilor maritale (Mihăilescu, 1998, p. 92)
 existenţa tabuu-lui incestului (idem).

Conceptul de căsătorie poate fi definit din perspective multiple:


 din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un
bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii
unei familii (conform Tratatului de drept al familiei) (Filipescu, 2000). Din
perspectivă juridică, căsătoria poate fi interpretată ca: act juridic (soţii consimt să se
căsătorească), situaţie juridică (statut de persoană căsătorită), instituţie juridică (norme
ce reglementează situaţia juridică a căsătoriei) şi ceremonie (prezenţa ofiţerului stării
civile pentru încheierea căsătoriei). Noul Cod civil descrie căsătoria din perspectiva
caracteristicilor sale juridice, astfel:
 Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie (art. 271).
 Căsătoria este liber consimţită. Viitorii soţi pot să hotărască singuri dacă se
căsătoresc sau nu, fără vreun amestec al altor persoane (art. 258).
 Căsătoria este monogamă. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp
decât cu o singură persoană de sex opus. Legea interzice şi pedepseşte bigamia,
consacrând astfel monogamia (art. 273).
 Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. Ea are deci un caracter solemn, se
încheie în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă, într-o zi dinainte stabilită,
prin participarea personală şi obligatorie a viitorilor soţi şi în prezenţa a doi
martori.
 Căsătoria are un caracter civil. Când încheie actul căsătoriei viitorii soţi îşi
exprimă personal consimţământul în faţa ofiţerului de stare civilă, în scopul de a
produce efectele juridice care rezultă din căsătoria reglementată imperativ de lege.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 48) şi art. 259 noul Cod civil, soţii pot

15
celebra şi religios căsătoria, dar numai după încheierea ei civilă. Celebrarea
religioasă nu produce niciun efect juridic.
 Căsătoria se încheie pe viaţă. Ea poate fi desfăcută numai în condiţiile expres
prevăzute de lege.
 Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat şi femeie. Această
egalitate se manifestă atât în raporturile dintre soţi, cât şi faţă de copii (art. 258).
Ea există în toate domeniile vieţii sociale.
 Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Acesta este însă numai
scopul juridic al căsătoriei, adică acela inserat în lege. Astfel, potrivit art. 259 alin.
(2) al noului Cod civil, „bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de
a întemeia o familie”.

Comentaţi următoarele mituri referitoare la căsătorie, găsind argumente pro sau


contra (prelucrare după David Mace, 1983):
 Căsătoria este ruptă din rai.
 Cuplurile căsătorite trebuie să fie împreună la bine si la rău
 Partenerii trebuie să fie compatibili pentru ca mariajul să se realizeze.
 Cuplurile conjugale fericite nu se ceartă niciodată.
 Cuplurile care rămân împreună sunt cele mai fericite.
 Problemele personale nu trebuie discutate cu partenerul.
 Cuplurile căsătorite nu trebuie să discute dificultăţile lor conjugale cu alte
cupluri.
 Cuplurile casatorite trebuie sa aiba aceleasi interese.
 Sotul tau trebuie sa fie cel mai bun prieten.
 Copiii apropie mai mult soţii.
 Căsătoria este mai avantajoasa pentru bărbaţi decât pentru femei.
 “Cheile” unei căsătorii pe termen lung sunt norocul şi dragostea.
 Cuplurile care trăiesc împreună mai mult timp fără să se căsătorească, au
căsnicii mai trainice decât cele care se căsătoresc la o lună după ce s-au
cunoscut.

 din perspectivă psihologică, căsătoria înseamnă o relaţie psihologică între doi


oameni conştienţi, ea este, „o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de
date subiective şi obiective, având indicutabil o natură foarte eterogenă” (Jung, apud I
Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998, p.15); căsătoria este calea unor prefaceri psihologice
semnificative ale personalităţii.
 din perspectivă sociologică, căsătoria semnifică unirea a două neamuri între care în
mod obişnuit nu există legături de consangvinitate; această unire poate fi:
 endogamică, când partenerul este ales din acelaşi grup, comunitate, rasă, religie;

16
 exogamică, când partenerul vine din afara grupului;
 din perspectivă istorică, căsătoria poate avea două forme poligamia şi monogamia

c. Familia.
Levi-Strauss defineşte familia ca un grup social ce îşi are originea în căsătorie,
constând din soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin şi obligaţii morale, juridice,
economice, religioase şi sociale (apud, Iluţ, 1995, p.53). La fel, V. Stănoiu şi M. Voinea
definesc familia ca un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc
împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice,
psihologice, morale şi juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii (1983, p. 16).
Familia reprezintă forma de comunitate umană, alcătuită din cel puţi doi indivizi, uniţi
prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând mai mult sau mai puţin latura biologică şi
cea psihosocială.

Funcţionarea armonioasă şi eficientă a familiei are la bază cei 4 C:


comunicarea, compromisul, consideraţia şi cooperarea. Identificaţi situaţii
concrete de respectare sau încălcare a acestora în contextul vieţii de familie.

Să ne reamintim...

 Principalele concepte cu care operează Psihosociopedagogia familiei se


referă la cuplu, căsătorie, familie şi aspectele relaţionate lor.
 În accepţiunea Psihosociopedagogiei familiei, cuplul se defineşte ca
pereche sau reunire a două persoane ce experimentează o legătură
constantă sau întâmplătoare bazată pe implicarea afectivă a partenerilor.
 Căsătoria este un concept ce poate fi analizat din perspective multiple:
juridică, psihologică, sociologică şi istorică.
 Familia şi viaţa de familie, cu procesele şi mecanismele ei de funcţionare
reprezintă aspectele centrale ale disciplinei.

1.3.3. Problematica psihosociopedagogiei familiei


Abordarea familiei din perspective diverse (istorică, psihologică, sociologică,
pedagogică, juridică, morală, legislativă etc) şi, mai ales, corelarea acestor perspective vor
permite analiza multidimensională a acestui fenomen psihosocial, înţelegerea legităţilor şi
principiilor sale de funcţionare, identificarea elementelor de continuitate şi discontinuitate în
evoluţia sa şi a implicaţiilor acestora şi relevarea impactului pe care îl are în plan social,
moral, cultural şi educaţional asupra individului şi societăţii în acelaşi timp.
Cele mai importante teme ale psihosociopedagogiei familiei implică atât dimensiunea
teoretică cât şi pe cea practic – aplicativă de studiu al familiei şi se referă la: tipologia
familială, apariţia şi evoluţia grupului familial, factori determinanţi în procesul schimbării

17
structurilor şi funcţiilor familiei, factorii sociali în alegerea partenerului de cuplu conjugal,
ciclurile de viaţă familială, familia ca element al structurii sociale, interrelaţiile dintre ea şi
alte instituţii, rolurile şi activităţile din familie, cauze şi consecinţe ale disoluţiei de drept şi de
fapt a familiei, raportul părinţi copii, socializarea şi educaţia (P. Iluţ, 1995, p.10). La fel de
importante se dovedesc preocupările pentru identificarea şi analiza unor strategii care să
prevină disoluţia de la nivelul familiei, identificarea unor soluţii de asistenţă a membrilor ei,
printr-o serie de proiecte şi programe, identificarea unor soluţii de responsabilizare a
comunităţii faţă de familie şi gama de probleme pe care acesata le presupune, precum şi
identificarea unor modalităţi de valorificare a potenţialului educativ şi cultural al familiei în
scopul de a-i spori calitatea vieţii.
Studierea familiei din perspectiva acestor raţiuni (teoretice dar şi practic-aplicative) se
justifică printr-o serie de motive. În primul rând, orice prognoză şi politică realistă şi eficientă
legată de familie trebuie să ţină seama de concepţia şi comportamentul natalist al cuplurilor
conjugale, de aşa-numitul planning familial. Un al doilea motiv, în prelungirea precedentului
ar fi acelă că şi în societăţile în care o parte a creşterii şi educării copiilor este preluată şi de
alte instituţii, familia rămâne instanţa socializatoare şi educaţională decisivă, inclusiv în
transmiterea structurilor axiologice, societatea neputând să rămână indiferentă la cum vor
arată familiile astăzi şi cum vor arăta în viitor şi ce vor face viitorii ei membri (Iluţ, 1995, p.
18). Al treilea motiv se referă la faptul că familia constituie cel mai important şi eficient grup
de suport pentru membrii săi, atât în boli psihice, cât şi în boli fizice grave, unele incurabile,
ceea ce face referire la rolul terapeutic al familei. Un al patrulea motiv ţine de faptul că
descifrarea unor mecanisme şi principii din universul familiei are semnificaţie pentru toţi acei
oameni dornici să optimizeze relaţiile şi interacţiunile familiale.

Evaluaţi rolul disciplinei Psihosociopedagogia familiei în formarea şi


dezvoltarea competenţelor specialistului în Pedagogia învăţământului primar şi
preşcolar.

Rezumat
Apariţia disciplinei Psihosociopedagogia familiei este de dată recentă, fiind
precedată de abordărle interdisciplinare aflate la graniţa dintre două discipline:
psihologia familiei, sociologia familiei, pedagogia familiei etc. Principalele
concepte cu care operează această disciplină se referă la cuplu, căsătorie, familie
şi aspectele relaţionate lor. În accepţiunea Psihosociopedagogiei familiei, cuplul
se defineşte ca pereche sau reunire a două persoane ce experimentează o legătură
constantă sau întâmplătoare bazată pe implicarea afectivă a partenerilor.
Căsătoria este un concept ce poate fi analizat din perspective multiple: juridică,
psihologică, sociologică şi istorică. Familia şi viaţa de familie, cu procesele şi

18
mecanismele ei de funcţionare reprezintă aspectele centrale ale disciplinei.
Unităţile de învăţare următoare vor relua şi vor aprofunda problematica formării
cuplului, mecanismelor pe care se întemeiază căsătoria şi familia.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Definiţi principalele concepte teoretice specifice acestei discipline.
2. Inventariaţi structural şi global problematica acestei disciplinei.
3. Demonstraţi, cu argumente, necesitatea abordării integrative şi integrale a
problematicii acestei ştiinţe.
4. Evaluaţi obiectivele formării studenţilor specializării dumneavoastră din
perspectiva parcurgerii acestei discipline.

Bibliografie
1. Adler, L. (2003). Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Bucuresti:
Editura Corint
2. Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă, în Aries Ph.si Bejin, A., vol.Sexualităţi
occidentale, Oradea: Antet
3. Bader, E., Pearson, P. (1988) In Quest of the Mythical Mate. A Developmental
Approach to Diagnosis and Treatment in Couples Therapy, New York: Brunner –
Mazel
4. Băran-Pescaru, A. (2004), Familia azi – o perspectivp sociopedagogică, Bucureşti,
Editura Aramis
5. Becker, G. (1991), A Treatise on the Fanily, Harvard University Press, Cambridge
6. Bunescu, Gh. Şi colab. (1997), Educaţia părinţilor – strategii şi programe, Bucureşti,
E.D.P.
7. Iluţ, P. (1995), Familia – cunoaştere şi asistenţă, Cluj-Napoca, Editura ARGONAUT.
8. Mace, D. (1983). Love and Anger in Marriage, Zondervan, Grands Rapids, Mich.
9. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998), Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Bucureşti, Editura PRESS MIHAELA S.R.L.
10. Stănoiu, A., Voinea, M. (1983), Sociologia familiei (curs), Universitatea din Bucureşti
11. Telleri, F. (2003), Pedagogia familiei, Bucureşti, E.D.P., R.A.
12. Thery, I. (1995). Recomposer une famille, des rolles et des sentiments. Paris : Textuel
13. Turliuc, M., N., (2004). Psihologia cuplului si a familiei. Iaşi: Editura Performantica
14. Voinea, M. (1993), Sociologia familiei, Bucureşti, T.U.B.

19
Unitatea de învăţare 2.
Familia – caracteristici şi dimensiuni

Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Competenţele unităţii de învăţare
2.3. Structura tematică:
2.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a familiei
2.3.2. Tipologii familiale
2.3.3. Funcţii ale familiei
2.3.4. Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale –
cauze şi efecte
2.4. Rezumat
2.5. Test de evaluare
2.6. Tema de control nr.
2.7. Bibliografie

2.1. Introducere
Această unitate de învăţare analizează conceptul de familie din perspectiva
modurilor sale de abordare (psihologică, socială, juridică) şi a funcţiilor pe care
familia le îndeplineşte în relaţia sa cu individul şi societatea. De asemenea, sunt
studiate o serie de clasificări ale familiei, realizate în funcţie de criterii diverse şi
sunt evaluate implicaţiile psihosociale ale acestora. În final, unitatea explorează
problematica familiei contemporane şi a restructurărilor pe care aceasta le-a suferit
în societatea actuală.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare


 identificarea caracteristicilor familiei din punct de vedere psihosocial şi
juridic;
 identificarea funcţiilor pe care le îndeplineşte familia în relaţia sa cu individul
şi societatea;
 caracterizarea din punct de vedere psihosocial a diferitelor tipuri de familii;
 identificarea principalelor direcţii de evoluţie a familiei contemporane

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

20
2.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a familiei
Reprezentând una dintre verigile sociale cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea
continuităţii şi afirmării fiinţei umane (Bonchiş, 2011), familia constituie obiect de studiu
pentru o serie de ştiinţe, începând cu antropologia, sociologia, psihologia, pedagogia şi
încheind cu ştiinţele juridice. De aici se naşte şi dificultatea definirii conceptului de familie,
conţinutul şi sfera noţională a acestuia depinzând de perspectiva din care este analizat.
Una dintre cele mai vechi şi mai des citate definiţii ale familiei aparţine lui Murdock
(1967, apud Mitrofan şi Mitrofan, 1991; Iluţ, 1995); potrivit acestuia, familia este un grup
social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare economică şi reproducere. Ea include
adulţi de ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute social şi unul
sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc.
Abordarea familiei ca grup social primar o întâlnim şi la alţi autori (Turliuc, 2004,
Mihăilescu, 2000; Voinea, 1993; Mitrofan şi Ciupercă, 1991). Noţiunea de grup social,
centrală în psihologia socială, a fost descrisă ca ansamblu de indivizi, între care există relaţii
normative (membrii împărtăşesc şi îşi asumă normele grupului), de comunicare (comunicarea
este premisa, factorul declanşator şi motorul interacţiunii membrilor, prin comunicare se
transmit informaţii, dar se exercită şi influenţe între membri), psihoafective (membrii
beneficiază de suportul social şi afectiv al grupului, grupul oferă mijloace de afirmare şi
valorizare membrilor săi) şi funcţionale (în interiorul grupului există structuri de autoritate,
statusuri detrminate şi roluri bine definite). Cele două caracteristici fundamentale ale oricărui
grup social sunt interdependenţa (ce presupune apreciere reciprocă, comunicare şi cooperare
intensă pentru atingerea obiectivului comun) şi interacţiunea (ce presupune mobilizarea,
reunirea şi articularea acţiunilor individuale raportate la obiectivul comun).
În mod particular, grupul social primar este caracterizat prin dimensiunile sale reduse,
prin existenţa relaţiilor afective strânse, a unui sistem de interacţiuni dinamice şi directe, de
tip „faţă în faţă” orientate către realizarea unui ţel comun, prin existenţa unei reţele de roluri şi
statusuri, a unui sistem de norme şi valori la care membrii aderă şi pe care le acceptă.
Principalul obiectiv al grupului primar este conservarea realităţii sale fizice şi a
imaginii ideale (Neculau, 2007).
Familia este primul grup primar pe care îl cunoaşte civilizaţia. Ea constă dintr-un
ansamblu de relaţii afective şi de comunicare, legături formate prin căsătorie, origine sau
adopţie, de roluri maritale, parentale şi filiale, de interese, aspiraţii, scopuri, norme şi valori
comune, recunoscute, acceptate şi interiorizate de membrii familiei, impuse de viaţa în
comun. Membrii familiei, menţin şi perpetuează o cultură comună, derivată din cultura
societăţii date, prezentând şi unele caracteristici proprii familiei respective. De asemenea,
relaţiile lor de tip „faţă în faţă”, strânsa lor interdependenţă şi scopul comun sunt facilitate de
faptul că membrii unei familii trăiesc sub acelaşi acoperiş (Turliuc, 2004).

21
Spre deosebire de alte grupuri sociale primare, familia se distinge printr-o serie de
atribute specifice „care îşi pun amprenta asupra variaţiilor individualismului şi
colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii” (Turliuc, 2004). Autoarea citată face o sinteză
a acestor particularităţi, după cum urmează:
1. Faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe
domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul în care facem
faţă conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele
despre care putem discuta confortabil. Nici un alt cadru social nu influenţează atât de
multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene şi nu complică la fel de mult raportul dintre
gradul în care ne afirmăm individualitatea şi cel privind menţinerea legăturilor cu ceilalţi.
2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că membership-
ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din moment ce nu ne
putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. Este însă dificil,
dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial. Este cu siguranţă mai uşor să
schimbăm relaţiile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă
sau chiar apartenenţa etnică, decât să schimbăm relaţiile noastre familiale.
3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor
grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile
interpersonale autoasumate, de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care definesc
parametrii relaţiilor maritale şi ale celor părinte/ copil. Unul din rezultatele acestui tip de
aranjament formal este diminuarea gradului de autonomie sau individualism al unei
persoane şi complicarea conexiunilor dintre membrii familiei de aserţiunea permanenţei.
4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin
gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (Gelles
şi Strauss, 1979; Peterson, 1986). Juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a
preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre
imunitatea acesteia la intervenţia statului (M. Minow şi M.L. Shanley, 2001).
5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o
mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lumii”. Paradigma
se referă îndeosebi la regulile familiale privind relaţiile interpersonale, modul în care
membrii familiei trebuie să acţioneze aupra mediului sau să-l interpreteze. Regulile care
guvernează viaţa familială sunt implicite, nescrise, tind să se repete şi să devină
redundante. Ele dispun de autonomie şi tind să se menţină în timp. Paradigma familială
include mecanismele care controlează progresul spre autonomie, ca şi menţinerea
solidarităţii. Deşi autonomia şi solidaritatea coexistă în fiecare familie, gradul în care ele
sunt încurajate sau tolerate diferă de la o familie la alta (Constantine, 1986). Unele
condamnă individualismul, încurajând coeziunea membrilor, împărtăşirea aceloraşi

22
obiective şi percepţii asupra lumii. Altele, împărtăşesc o concepţie despre lume care
încurajează autonomia în dauna scopurilor comune şi a conformităţii la grup.
6. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor
trăite şi exprimate în graniţele lor (Bowen, 1978). Intensitatea, varietatea şi continuitatea
stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din alte tipuri de relaţii. Membrii grupului
familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi
sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt, care se pot origina întrucâtva în unele tendinţe
biologice (Bowen, 1978; Bowlby, 1988). Faţeta întunecată a acestei caracteristici vizează
sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, moderată sau puternică, care conduc la
violenţă.
7. Unele aspecte biologice, naturale, pot juca un anumit rol în modul de exprimare a
autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. Comportamentele de ataşament dintre
părinţi şi copii (Bowlby, 1988), procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de
familie (Bowen, 1978), forţele biologice care conduc persoana atât la legături intime, cât
şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada faptului că individualitatea
persoanelor şi mediul familial au rădăcini biologice certe. Altfel spus, sub aspectul său de
construct social, familia este punctul din ordinea simbolică a unei societăţi în care se
rezolvă tensiunea dintre „ordinea naturii” şi „cea a legii”, dintre natură şi cultură, tensiune
ireconciliabilă la alte nivele sociale. Familia reuşeşte să reunească cele două registre
punând în evidenţă partea naturală a familiei, a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o
ca umană, diferită de natura-animalitate. Naturalitatea, aşa se prezintă ea în contextul
familial, este una îmblânzită, raţionalizată, culturalizată.
Aşadar, din punct de vedere sociologic, familia este nucleul organizării umane,
molecula/ microstructura (grup social unic) care realizează, în mic, totalitatea
funcţiilor societăţii, ca mare sistem: reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a
speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea nou-născuţilor
şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii (I. Mitrofan, 1989). În
opinia Mariei Voinea (1993), familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi
aspiraţii”. În acelaşi context, Mihăilescu (2000) defineşte familia ca reprezentând „un grup
social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, cosangvinitate şi rudenie, membrii grupului
împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune”.
În sens juridic familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia, sau în
raporturi asimilate relaţiilor de familie” (Voinea, 1993). În aceeaşi accepţiune, Ioan
Mihăilescu (2000) subliniază că „familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un
set de drepturi şi obligaţii, reglementat de norme legale”. Cele mai importante relaţii din

23
cadrul familiei sunt reglementate prin norme juridice. Acestea vizează totalitatea raporturilor
de familie, clasificate în următoarele categorii (G. Lupşan, 2000, apud Turliuc, 2004):
- Raporturile de căsătorie, legate de încheierea căsătoriei, condiţiile de fond şi de formă,
efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei, încetarea şi desfacerea acesteia;
- Raporturile de filiaţie, privind modul în care se stabileşte filiaţia faţă de părinţi,
situaţia legală a copilului născut în căsătorie sau în afara ei;
- Raporturile de adopţie, privesc încheierea şi încuviinţarea înfierii, persoanele între
care adopţia poate avea loc, raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din
adopţie, desfiinţarea şi desfacerea adopţiei;
- Raporturile privind ocrotirea parentală, incluzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
părinţilor faţă de interesele personale şi patrimoniale ale copiilor lor minori;
O definiţie care surprinde atât aspectul psihosocial cât şi pe cel juridic al familiei
aparţine Floarei Chipea (2001). Autoarea înţelege familia ca pe o formă de comunitate
umană, un grup primar, cu toate caracteristicile sale, care se deosebeşte de celelalte grupuri
primare prin câteva aspecte specifice: uneşte membrii prin relaţii de căsătorie; aceştia
trăiesc împreună şi desfăşoară activităţi economice comune; dezvoltă relaţii de ordin
biologic, spiritual şi ideologic; îşi acordă sprijin emoţional; acceptă şi respectă reguli
prevăzute în documentele oficiale.
Dintr-o altă perspectivă, Broderick (1983, apud Băran-Pescaru) subliniază că familia
este structura umană evolutivă cea mai puternică; ea va persista mai mult decât oricare alt
sistem deoarece poartă cu sine elemente de cultură şi civilizaţie. Abordarea familiei ca sistem,
scoate în evidenţă principiile sale fundamentale de funcţionare (Schafer, apud Bonchiş,
2011):
 totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a
relaţiilor; ea are proprietăţi, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoţională, ce nu pot fi
aplicate părţilor;
 integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din
subsisteme care relaţionează între ele, fiecare relaţie putând fi privită, la rândul ei, ca
un subsistem;
 circularitatea influenţei se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente,
de exemplu, un anumit comportament al unui membru al familiei este influenţat şi
influenţează la rândul său;
 stabilitatea şi modificarea se referă la faptul că familia este un sistem deschis.
Din analiza definiţiilor familiei, se pot desprinde o serie de caracteristici de ordin
structural şi funcţional ale acesteia, astfel (Mitrofan şi Mitrofan, 1991):
 familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi
copiii născuţi din unirea lor;

24
 are caracteristicile unui grup: are obiceiuri, tradiţii şi reguli care creează un anumit
climat sau atmosferă psihosocială;
 membrii sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi
juridice;
 are un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia
fiecărei părţi (Vincent, 1972);
 presupune o anumită organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi
sarcinilor familiale;
 presupune existenţa unui set de norme şi reguli referitoare la conduita membrilor
grupului familial;
 presupune exercitarea unor funcţii în raport cu societatea.

1. Analizaţi definiţiile conceptului de familie de mai jos şi formulaţi


caracteristicile familiei.
 Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună, cooperare
economică şi reproducere. Ea include adulţi de ambele sexe dintre care cel
puţin doi au relaţii sexuale recunoscute social şi unul sau mai mulţi copii,
proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc (Murdock, 1967).
 Familia este nucleul organizării umane, molecula/ microstructura (grup social
unic) care realizează, în mic, totalitatea funcţiilor societăţii, ca mare sistem:
reproducerea şi asigurarea continuităţii biologice a speciei umane,
producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea nou-născuţilor
şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii (I.
Mitrofan, 1989).
 Familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau
rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese
şi aspiraţii” (Voinea, 1993).
 Familia reprezintă „un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie,
cosangvinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii
şi valori comune” (Mihăilescu, 2000).
 Familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea,
rudenia, sau în raporturi asimilate relaţiilor de familie” (Voinea, 1993).
 „Familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi şi
obligaţii, reglementat de norme legale” (Mihăilescu, 2000).
 Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate
carcateristicile sale, care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin
câteva aspecte specifice: uneşte membrii prin relaţii de căsătorie; aceştia
trăiesc împreună şi desfăşoară activităţi economice comune; dezvoltă relaţii

25
de ordin biologic, spiritual şi ideologic; îşi acordă sprijin emoţional; acceptă
şi respectă reguli prevăzute în documentele oficiale (Chipea, 2001).
 Familia este structura umană evolutivă cea mai puternică; ea va persista mai
mult decât oricare alt sistem deoarece poartă cu sine elemente de cultură şi
civilizaţie (Broderick, 1983).
 Familia este o uniune sexuală legitimată social; presupune un contract de
căsătorie, mai mult sau mai puţin explicit, care specifică drepturi şi obligaţii
reciproce între soţi şi viitorii lor copii (W. Stephens, 1963).
 Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ
şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte
rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale)” (C. Levi-
Strauss)
 Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai
mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/ sau paterne, realizând, mai
mult sau mai puţin latura biologică şi/ sau cea psihosocială”. Acest lucru
presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul
sau mai mulţi copii proprii (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998).
 „Familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite
obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite
reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă” (Rose Vincent).
 Familia reprezintă: „unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale,
cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi
soră” (John Locke).
 „Familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală
influenţează armonia fiecăreia dintre părţi” (Andre Berge).
 „Familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care
trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, sunt legaţi prin anumite relaţii
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice” (Ovidiu Bădina)

2. Formulaţi propria definiţie pentru conceptul de familie.

2.3.2. Tipuri de familii


Abordarea tipologiilor familiilor impune considerarea unor criterii în baza cărora
acestea se constituie. Diana Vasile (2007), realizează o descriere amănunţită a acestora:
 După criteriul numărului de parteneri care formează familia, există:
- familii poligame (au la bază un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia
căsătoria se poate realiza între un partener de un sex şi mai mulţi parteneri ai celuilalt

26
sex). La rândul ei, poligamia este de două tipuri: poliandria şi poliginia. Familia
poliandrică poate fi definită ca fiind acea formă de familie alcătuită dintr-o femeie-
mamă, copiii ei şi doi sau mai mulţi bărbaţi/ soţi. Pentru ca o familie să fie considerată
poliandrică, este obligatoriu ca fiecare dintre soţi să fie tatăl a cel puţin unuia dintre
copiii femeii respective. În acord cu această definiţie, poliandria este destul de rară ca
răspândire, cele mai cunoscute societăţi poliandrice regăsindu-se în unele zone din
India, Nepal, Tibet, Sri Lanka ori Polynezia. Această formă de familie are mai multe
explicaţii dintre care cele mai plauzibile sunt două. Prima se referă la faptul că în
căsătoria poliandrică, bărbaţii au avut, de regulă, anumite relaţii între ei, anterioare
căsătoriei, fie că sunt fraţi fie că sunt asociaţi în afaceri. A doua se referă la situaţii în
care condiţiile grele ale existenţei favorizează o atitudine socială pozitivă faţă de
bărbaţi (ca fiind mai apţi să facă faţă mai bine unor condiţii vitrege de viaţă) şi
descurajează naşterile fetelor. Aşa, de exemplu, în unele comunităţi se acceptă
infanticidul fetiţelor, ca o formă de limitare a populaţiei, ceea ce face ca numărul
bărbaţilor să fie mai mare decât al femeilor, respectiv, să favorizeze poliandria.
Familia poliginică reprezintă căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe femei.
Referitor la răspândirea poliginiei, în unele societăţi, cum ar fi Ashante, mai mult de
70% dintre femei sunt incluse în această formă de organizare, împărţind practic un
număr redus de bărbaţi. Această situaţie nu este generală pentru toată Africa. Aşa, cum
precizau C. Welch şi P. Glick, în ţări ca Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo şi
Zair, unul din patru bărbaţi căsătoriţi trăiesc în familii poliginice (apud, Mitrofan şi
Ciupercă, 1998). Cât priveşte principiile şi regulile ce guvernează această formă de
familie, ele sunt uneori diferite de la o societate la alta, în raport de anumite credinţe,
concepţii şi reglemntări impuse de condiţiile de viaţă specifice. Aşa, de exemplu, în
unele societăţi poliginice, echitatea poate fi întărită prin restrângerea căsătoriei
multiple la surorile primei soţii. Este vorba de un contract prin care un bărbat se
angajează să-şi ia toate nevestele din acelaşi grup familial. Astfel, când o soţie este
sterilă sau decedează, ea este înlocuită de una din surorile sale. Comparabil cu această
situaţie există şi o altă practică prin care un bărbat este obligat să se căsătorească cu
văduva fratelui său decedat, pentru a asigura continuitatea vieţii de familie şi protecţia
femeii văduve şi a copiilor ei. Fiind „costisitoare”, poliginia este considerată, cel
puţin de cei care o practică, ca o formă de prestigiu şi de profit.
- familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar
cu un singur partener. În cadrul monogamiei putem diferenţia două tipuri de familii:
- familii nucleare – cele mai întâlnite în toate societăţile, sunt familii formate din
cei doi soţi şi copiii lor necăsătoriţi. Numită şi „familie conjugală”, acest tip de
familie permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relaţii democrate
şi stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială. Într-o familie nucleară

27
gradul de intimitate este mai mare, iar şansele de a fi satisfăcute nevoile
sexual-afective, de protecţie, apartenenţă şi stabilitate ale fiecărui membru sunt
mai mari. În acelaşi timp, relaţiile interpersonale sunt mult mai complicate şi
presupun un grad de „competenţă relaţională”, bazat pe flexibilitate şi
creativitate, care să asigure interadaptarea unuia la celălalt şi evoluţia sănătoasă
a copiilor din punct de vedere psihic şi social.
- familii extinse – sunt cele în care două sau trei generaţii (fraţi, părinţi, bunici,
copii şi nepoţi) sunt reunite şi locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin), între acestea
existând şi funcţionând relaţii specifice, un sistem de reguli şi norme de
convieţuire care se transmit de la o generaţie la alta. Acest tip de familie
subordonează familia nucleară şi, de cele mai multe ori, este format din două
familii nucleare. Este tipică societăţilor tradiţionale, dar nu numai şi se
caracterizează prin conservatorism al regulilor şi tradiţiilor familiale. Mai
specific, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare şi
funcţionare şi celorlalte familii. De regulă, cel mai în vârstă bărbat este
considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau cel care va fi
consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. Din cauza acestei
tendinţe de conservare a pattern-urilor de viaţă şi de relaţionare, deseori tânărul
cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care convieţuieşte, ceea ce
determină scăderea intimităţii şi a satisfacţiei maritale. Imixtiunea părinţilor în
relaţia noului cuplu sau rigiditatea practicilor din cadrul familiei determină de
multe ori disoluţia cuplului nou constituit. În alte cazuri, relaţiile dintre
familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora după apariţia
copiilor (nepoţilor). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei
tinzând să devină părinţi atât pentru nepoţi, cât şi pentru părinţii acestora, se
poate ajunge la neclarităţi şi confuzii de rol atât pentru părinţi, cât şi pentru
copii, aceştia din urmă nemaiştiind de cine să asculte şi când. Autoarea
enumeră şi o serie de avantaje semnificative ale acestui tip de familie. Mai
întâi, mai mulţi membri înseamnă şi o mai mare varietate de modele de
comportament care pot fi adoptate de către copii. De asemenea, familia extinsă
asigură puternice sentimente de apartenenţă şi siguranţă care sunt esenţiale
pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai uşor să existe mai
multe persoane care să permită un bun ataşament al copiilor, fapt deosebit de
important în dezvoltarea lor emoţională, mai ales la nivelul încrederii în sine şi
al abilităţilor de relaţionare cu ceilalţi. Totodată, într-o familie extinsă este
mult mai uşor să se facă faţă sarcinilor gospodăreşti, crizelor familiale şi să se
îndeplinească funcţiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari şi mai

28
evidente cu cât fiecare membru îşi cunoaşte şi îşi duce la bun sfârşit rolul pe
care îl are şi respectă nevoile şi relaţiile celorlalţi, în special intimitatea.
Pe lângă familia nucleară şi cea extinsă se mai vorbeşte în literatură şi de
familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva,
adică părinţii şi fraţii unei persoane.
 După criteriul numărului de părinţi care formează familia, distingem:
- familii biparentale, în care există ambii părinţi; la rândul lor, acestea pot fi formate
din părinţii naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite,
dacă părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat sau şi-au pierdut partenerul. Ei vin cu
propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea şi copii comuni.
Familiile reconstituite pot întâmpina o serie de dificultăţi, dintre care cele mai
frecvente sunt:
- apariţia la copil (copii) a sentimentului de nesiguranţă, de teamă faţă de
necunoscut, de noutate, de fraţi şi surori vitrege, de reguli, aşteptări şi practici
educaţionale şi relaţionale noi;
- dificultăţi în crearea apropierii şi intimităţii dintre noul partener şi copiii
vitregi; acest lucru poate apărea fie pentru că părintele vitreg nu este acceptat
de către copil (copii) pentru că este perceput ca înlocuindu-l pe părintele
biologic, fie pentru că părintelui vitreg îi este greu să manifeste afecţiune
pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta se revoltă împotriva sa.
Apariţia acestor situaţii este favorizată şi de o serie de greşeli de comportament
pe care partenerii le comit: devalorizarea părintelui vitreg în faţa copiilor sau
interzicerea dreptului părintelui vitreg de a educa sau disciplina copilul. Mai
mult, părintele vitreg este pus în situaţia de a-şi asuma anumite roluri înainte
de a stabili o legătură emoţională cu copilul (copiii), ştiut fiind faptul că
relaţiile se construiesc greu, că este nevoie de timp şi experienţe comune
pentru a se crea acea legătură profundă care există la nivelul familiei. La
rândul lor, copiii pot fi confuzi din punct de vedere emoţional pentru că ar
putea să li se pară că îşi trădează părintele biologic având o relaţie apropiată cu
părintele vitreg.
- copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puţină atenţie şi
iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferenţa dintre
iubirea parentală şi cea conjugală.
- conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri şi/ sau copiii
proveniţi din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot
simţi mai puţin importanţi, mai puţin doriţi sau iubiţi decât noul copil al
cuplului. Sau se pot considera dezavantajaţi sau mai pedepsiţi atunci când
greşesc decât fratele sau sora lor vitregă.

29
În literatura de specialitate există o serie de recomandări oferite celor implicaţi în
astfel de familii, în scopul depăşirii dificultăţilor anterior descrise: clarificarea aşteptărilor
reciproce ale partenerilor cu privire la rolul şi implicarea lor în supravegherea,
îndrumarea, educarea şi disciplinarea copiilor; sprijinirea şi susţinerea activă de către
părintele vitreg a eforturilor şi deciziilor părintelui biologic privitoare la propriul copil;
sprijinirea de către părintele vitreg a relaţiei copilului cu mama sau tatăl biologic aflat
departe de casă; pregătirea copiilor pentru noua situaţie familială prin discuţii, întâlniri cu
viitorul partener şi copiii acestuia.
- familii monoparentale, în care unul dintre părinţi nu (mai) există, copilul sau copiii
fiind crescuţi doar de un singur părinte. Familia monoparentală poate fi consecinţa
unor experienţe diferite: decesul unuia dintre parteneri, divorţul unor cupluri cu copii
minori, decizia unei persoane de a deveni părinte unic, prin naşterea unui copil
conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creşterea
copilului, sau prin adopţia unui copil, naşterea unui copil în urma unei experienţe
sexuale juvenile care nu se finalizează cu căsătorie. Cele mai multe familii
monoparentale se datorează divorţului părinţilor şi decesului unui partener. În plus,
cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă şi copil (copii), atât
din motive naturale, cât şi din raţiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele
părinţi mai potriviţi pentru copii, deşi nu întotdeauna este aşa). Diana Vasile (2007)
subliniază o serie de aspecte specifice acestor familii:

- modificarea regulilor;

De exemplu, mamele singure au uneori tendinţa de a deveni mai


autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa
tatălui; taţii, dimpotrivă, au unoeri tendinţa de a deveni mai delicaţi, mai
afectuoşi, dar şi mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă
seara a fetelor);

- modificarea graniţelor dintre membri şi subsisteme;

De exemplu graniţele dintre părinte şi copilul unic sau copilul cel mare
tind să devină difuze, transformând relaţia lor fie în una de prietenie
exagerată, fie în una de parteneriat, aspect ce va modela atitudinea
ulterioară a copilului devenit adult, faţă de partener şi propriii copii.

- modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulţilor este redus la


un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimităţii erotico-
sexuale, ceea ce va determina dificultăţi în manifestarea intimităţii la copii atunci
când ei se vor implica într-o relaţie de parteneriat şi în viitoarea lor familie. Pentru
copiii din aceste familii se pune problema: cum se formează identitatea lor
sexuală? Cine reprezintă modelul feminin şi cine cel masculin? Cum vor introiecta

30
ei modelul mamei şi cel al tatălui? Iată de ce prezenţa ambelor modele, indiferent
de gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune
în identitatea sexuală a copilului şi în abilităţile lui de manifestare a intimităţii.

 După criteriul numărului de copii, distingem:


- familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată
copii. Astăzi din ce în ce mai multe cupluri se află în această situaţie. Motivele pentru
care cuplurile amână momentul naşterii unui copil sunt multiple (Vasile, 2007):
- partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp;
- doresc să îşi testeze stabilitatea relaţiei până se adaptează unul la celălalt, pentru a
nu creşte şansele oferirii experienţei de divorţ viitorului copil;
- doresc să îşi consolideze statutul economic, fianciar, profesional (achiziţia unei
locuinţe, obţinerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranţa profesională);
- unul sau ambii parteneri se tem de responsabilităţile parentale (datorită unei
imaturităţi emoţionale, a unor dificultăţi experimentate atunci când erau copii, a
neîncrederii în abilităţile parentale, a neîncrederii în sine);
- partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care
poate şi locuiesc.
Există şi câteva elemente de natură socială care facilitează întârzierea apariţiei unui
copil (Vasile, 2007):

De exemplu:
 folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive;
 conştientizarea greşelilor educative făcute de părinţii partenerilor
care formează cuplul actual;
 creşterea ratei divorţialităţii;
 accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor;
 creşterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra
gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacităţii reproductive
şi a intimităţii în cuplu;
 influenţele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor
către viaţa personală şi profesională şi amânarea rolului matern.

De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează
printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoţională între parteneri. De
multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât şi fizică.
- familia cu un singur copil; este un model frecvent întâlnit atât în România cât şi în
lume. În primul rând, oamenii se casatoresc astăzi mai târziu şi sunt mai în vârstă
atunci când au primul copil. Multe femei nasc primul copil la vârsta la care mamele lor
îl năşteau pe al treilea sau al patrulea. Acest lucru se întâmplă şi datorită faptului că

31
astăzi femeile au mai multe opţiuni în ceea ce priveşte viaţa profesională. După unii
autori (Vasile, 2007) acest tip de familie împlineşte nevoia de paternitate a
partenerilor, dar şi previne suprasolicitarea economică şi psihologică determinată de
prezenţa mai multor copii. Dacă familia este funcţională, echilibrată, atunci copilul
unic are şansa de a se dezvolta normal. Există şi câteva provocări legate de creşterea
într-o astfel de familie. Aflat în centrul atenţiei tuturor, copilul unic este uneori
supraprotejat, fapt ce se asociază şi cu o exigenţă dusă la extrem şi un control
permanent. De multe ori, părinţii confundă atenţia, grija şi chiar educaţia cu
intruziunea în viaţa copilului. Pentru că participă în mod direct şi de la o vârstă fragedă
la viaţa adulţilor, copilul interiorizează uşor trăirile acestora, ceea ce poate determina
conflicte interioare şi întârzierea sau accelerarea maturizării.

Interpretaţi următoarele aserţiuni (mituri) referitoare la copiii care provin


din familii cu copil unic:
1. Copiii care nu au fraţi, sunt egoişti.
2. Copiii singuri sunt agresivi şi autoritari.
3. Copiii singuri preferă activităţile pe care le pot face singuri sau cu
cât mai puţini copii.
4. Toţi copiii singuri la părinţi au prieteni imaginari care să le
compenseze singurătatea.
5. Un copil singur la părinţi este un răsfăţat.
6. Dependenţa de părinţi este o caracteristică a copiilor care nu au
fraţi.
7. Copiii singuri la părinţi se maturizează mai repede, în comparaţie cu
copiii care provin din familii cu doi sau mai mulţi copii.

- familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat şi foarte întâlnit. Marele
avantaj este că fraţii învaţă să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze,
să se sprijine reciproc. Rolurile în casă sunt împărţite pe sexe şi în ordinea apariţiei
(sau ordinea în fratrie). Apare între ei şi fenomenul competiţiei, mai ales pentru
dragostea părinţilor şi pentru resursele materiale. Competiţia este mai evidentă la fraţii
apropiaţi ca vârstă, fapt ce stimulează abilităţile de negociere şi de a face faţă societăţii
unde copilul va întâlni foarte mulţi egali, nu doar unul.
- familia cu trei sau mai mulţi copii; în aceste familii, fraţii au mari şanse să se formeze
unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei
sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiţionale, primul copil va avea
sarcini similare cu cele ale părinţilor, adică de a ţine gospodăria, de a ajuta la creşterea
celorlalţi copii, de a lucra atunci când creşte mai mare. Va deveni ceea ce se numeşte
copil parental. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile

32
numeroase şi duce la o mai bună funcţionare a familiei – sau neadaptativ, când
părintele renunţă la rolul său şi copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii
parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire şi mai târziu,
inclusiv faţă de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen
destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoţional,
neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie, fapt ce poate
duce la tulburări de comportament, insuccese şcolare şi profesionale, dificultăţi de
relaţionare (Vasile, 2007).

Exprimaţi un punct de vedere argumentat cu privire la Politica copilului


unic adoptată în China.

Politica copilului unic (Sursa: Wikipedia.org)


Politica copilului unic este una din cele două politici de control al
naşterilor adoptate de guvernul Republicii Populare Chineze. Această
politică prevede limitarea la un singur copil per familie, aplicând
penalizări materiale familiilor cu mai mult de un copil, cu anumite
excepții.
Istoric
Încă din anii 1950 guvernul Chinei a încurajat, prin campanii, un număr
redus de copii per familie. Introducerea politicii copilului unic a avut loc
în 1978, aplicându-se nașterilor din 1979 și de mai târziu. În 1987
politica a fost ajustată pentru a permite oficialităților locale îngăduirea
excepțiilor în caz de "dificultăți practice". În urma cutremurului din
provincia Sichuan din anul 2008, autoritățile provinciei Sichuan au
permis părinților care și-au pierdut unicul copil să aibă încă un copil, fie
prin reproducere, fie prin adopție. În mai 2008 autoritățile chineze au
anunțat că guvernul nu va renunța la această politică pentru cel puțin
încă un deceniu.
Aplicare
Părinții care concep un copil în afara acestei politici sunt penalizați cu o
amendă și li se pot interzice sporurile de la locul de muncă. Politica este
aplicată localizat la nivel de provincie, variind într-o anumită măsură.
Copiii chinezi născuți în afara Chinei nu intră sub jurisdicția politicii
dacă nu au cetățenie chineză.
Excepții
În zonele rurale părinții pot cere permisiunea de a avea un al doilea
copil, dacă primul lor copil este o fată sau dacă suferă de handicap fizic
sau mintal. Cetățenii chinezi care se întorc în China au dreptul de a avea

33
un al doilea copil. Unele provincii (Henan, Beijing) îngăduie un al
doilea copil părinților care la rândul lor au fost singurii copii la părinți.
În contextul politicilor contra-discriminatorii adoptate în China pentru
favorizarea minorităților, grupurile etnice non-Han au de obicei limita
ridicată la doi copii în zonele urbane și trei-patru copii în zonele rurale.

 În funcţie de criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri, există:


- familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali.
- familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot
avea sau nu copii, proveniţi din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin
adopţie sau fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puţin întâlnit, destul de recent
în aria tipologiilor familiale, un tip de familie care pune un accent foarte mare pe
libertatea personală şi a exprimării sexualităţii.
 După criteriul apartenenţei culturale al partenerilor, se disting:
- familii în care partenerii aparţin aceleiaşi culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit.
- familii mixte, în care partenerii aparţin unor culturi diferite. Este un tip de familie
care devine din ce în ce mai obişnuit odată cu multiplele posibilităţi oferite de
fenomenul globalizării ori de dezvoltarea tehnologiilor de comunicare. Multe cupluri
din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Familiile
mixte întâmpină o serie de provocări, în special acelea de a armoniza şi diferenţele de
cultură, de tradiţii, alături de cele personale care există în orice familie.

Caracterizaţi relaţiile familiale şi problemele cu care se poate confrunta


următoarea familie: o femeie, mamă a unui băieţel de 7 ani divorţează de
tatăl acestuia şi se recăsătoreşte cu un bărbat, văduv, tatăl unei fetiţe de 10
ani.

2.3.3. Funcţii ale familiei


Din perspectiva funcţiilor sale, familia se diferenţiază de alte grupuri sociale, având un
rol decisiv atât pentru individ căruia îi modelează principiile şi realizările, cât şi pentru
societate căreia îi asigură echilibrul şi continuitatea.
După Tischler (1986, apud Iluţ, 1995), principalele funcţii ale familiei sunt:
- regularizarea comportamentului sexual, relevată de faptul că prin regulile sale formale
şi informale, familia monitorizează acest comportament;
- reglementarea modelelor reproducerii, prin care se promovează o anumită concepţie
despre divorţ, recăsătorire, se încurajează/ descurajează reproducerea, se permit/
interzic anumite forme de mariaj;

34
- organizarea producţiei şi a consumului, funcţie de bază în societăţile industriale şi
postindustriale; prin aceasta, familia propune o anumită organizare a bugetului sau a
consumului;
- socializarea copiilor vizează procesul de educare a acestora, de control, de impunere a
unor norme şi reguli, obiceiuri şi tradiţii;
- funcţia socioafectivă exprimă capacitatea familiei de a asigura membrilor ei suport
material şi spiritual;
- garantarea unui statut social prin apartenenţa la o anumită familie: se pot moşteni atât
valori materiale, cât şi spirituale.

Mitrofan şi Mitrofan (1991) grupează funcţiile familiei astfel:


- funcţia biologic-sexuală de satisfacere a trebuinţelor sexuale ale celor doi soţi în
contextul normelor specifice unei comunităţi, comportamentul sexual fiind un mijloc,
şi nu un scop pentru împlinirea personalităţii;
- funcţia psihoafectivă, care se referă la natura relaţiilor ce se nasc între membrii
familiei şi care generează sau nu o comuniune, satisfăcând sau nu nevoile de siguranţă
şi de apartenenţă ale indivizilor;
- funcţia educaţională exercitată de către adulţi, în speţă părinţii, asupra copiilor sub
forma unor acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate sau a unor modele de
conduită.

Literatura de specialitate specifică şi alte funcţii pe care le îndeplineşte familia, astfel:


- funcţia economică – presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare
existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este realizată de ambii
parteneri prin aducerea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii), prin
procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin
transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.
- funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea
implică manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul
familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a
lungul timpului, a dezvoltării intimităţii.

Să ne reamintim...

Familiile nucleare, numite şi „familii conjugale”, sunt cele mai întâlnite tipuri de
familie în toate societăţile. Ele sunt familii formate din cei doi soţi şi copiii lor
necăsătoriţi.
Familiile extinse sunt cele în care două sau trei generaţii (fraţi, părinţi, bunici,
copii şi nepoţi) sunt reunite şi locuiesc în acelaşi spaţiu (cămin), între acestea
existând şi funcţionând relaţii specifice, un sistem de reguli şi norme de
convieţuire care se transmit de la o generaţie la alta. Acest tip de familie

35
subordonează familia nucleară şi, de cele mai multe ori, este format din două
familii nucleare.

Analizaţi comparativ familia nucleară şi familia extinsă, utilizând următoarele


criterii: descriere, modul de realizare a funcţiilor familiei, avantaje, dezavantaje.

2.3.4. Restructurări ale familiei contemporane. Declinul familiei tradiţionale – cauze şi


efecte
După unii autori, în zilele noastre este tot mai evident procesul de distrugere a
familiei. Sub pretextul unei exagerate libertăţi de expresie şi a libertăţii de a trăi tot felul de
experienţe, se subminează de fapt valoarea şi chiar existenţa unităţii familiale, afirmă Laura
Schlessinger (2004). În acest sens, autoarea enumeră câteva dintre cauzele care generează
această situaţie: nimeni nu este învinovăţit sau stigmatizat pentru divorţ; concubinajul nu mai
e ruşinos; este un privilegiu să poţi avea copii fără să fii căsătorit; avorturile sunt permise în
favoarea confortului personal; metodele de contracepţie favorizează promiscuitatea fără riscul
sarcinii; sunt toleraţi homosexualii care adoptă copii, aceste situaţii fiind considerate
experimente sociale valide. Toate acestea duc la destrămarea familiei tradiţionale, context în
cadrul căruia copiii ar trebui să înveţe ce sunt cu adevărat iubirea, devotamentul, moralitatea,
obligaţiile, responsabilitatea, compasiunea şi datoria.
În sprijinul aceleiaşi idei, autoarea afirmă că instabilitatea conjugală şi celibatul au
devenit caracteristicile dominante ale acestei epoci, iar acest fapt are mai multe cauze
(Schlessinger, 2004):
- exodul familiilor către centrele urbane, plecarea din comunităţi omogene mici,
coezive, în care valorile familiale erau respectate, iar presiunile sociale constituiau un
impediment în calea divorţului şi a copiilor născuţi în afara căsniciei;
- „obsesia” mişcărilor feministe referitoare la independenţa financiară a femeilor sau
denigrarea căsniciei, maternităţii şi îngrijirii copilului ca fiind opresive, degradante şi
destinate înrobirii femeilor;
- renunţarea la valori în ceea ce priveşte comportamentul sexual;
- materialismul cultural crescând, care pune preţ pe bani, putere şi avere, în dauna
sacrificiului şi a devotamentului faţă de familie;
- dezastrul ajutoarelor sociale, care subminează structura familiei protejând şi
recompensând „drepturile” reproductive în detrimentul responsabilităţilor
reproductive;
Nicoleta Turliuc (2004) subliniază o serie de aspecte ce caracterizează familia
contemporană:
- analizele statistice ale populaţiei planetei indică faptul că pattern-urile familiale s-au
alterat semnificativ în trei direcţii: a) creşterea divorţurilor; b) creşterea numărului

36
de mame care lucrează (acest pattern, este de părere autoarea, reflectă nu numai
schimbările în aspiraţiile personale ale femeilor, ci şi creşterea nevoilor economice.
Familiile în care lucrează ambii părinţi îşi sporesc venitul în mod esenţial, pentru a
putea atinge un standard moderat de viaţă şi pentru a asigura condiţiile necesare
instruirii şcolare medii şi superioare a copiilor. Această situaţie impune schimbări ale
organizării funcţionale a sistemului familial şi al unităţii co-parentale, situaţii de
muncă mai flexibile şi servicii pentru creşterea şi educarea copiilor.); c) rata mai
scăzută a naşterilor corelată cu creşterea speranţei de viaţă, deci a proporţiei
populaţiei de vârsta a treia şi a patra în ansamblul populaţiei globului.
- se rediscută structura sistemului familial, valorile, credinţele şi normele legate de
relaţiile premaritale şi de căsătorie; se accentuează valoarea independenţei în
detrimentul căsătoriei tradiţionale. În acest sens, conturarea unui „stil de viaţă fără
descendenţi” s-a profilat treptat, odată cu sporirea familiilor fără copii, a coabitării, a
celibatului sau a cuplurilor homosexuale.
 cuplurile fără descendenţi sunt mai numeroase în mediile urbane şi printre cei cu
un nivel de instrucţie mai ridicat.

Exemple
Identificaţi o serie de argumente pentru care în societatea contemporană
cuplurile decid din ce în ce mai frecvent să renunţe la a mai avea copii,
sau să amâne din ce în ce mai mult momentul apariţiei descendenţilor.
Acest stil de viaţă apare, în principal, ca urmare a reorientării
căsniciei dinspre copii spre nevoile adulţilor. Nevoile de intimitate
ale acestora, unele tabieturi şi investirea profesională devin extrem
de importante, apariţia copiilor fiind amânată sau chiar exclusă. Un
rol important hotărâtor îl pot avea şi factorii economici precari, care
nu permit asigurarea premiselor necesare apariţiei copiilor, creşterii
şi educaţiei lor adecvate. De asemenea, suprainvestirea profesională
a femeii a favorizat înmulţirea familiilor fără descendenţi.

 cuplurile consensuale, apărute ca o reacţie de revoltă împotriva societăţii


constrângătoare, valorizează calitatea relaţiei şi autenticitatea trăirii din cadrul
ei, în detrimentul duratei cu orice preţ. Susţinătorii acestei formaţiuni consideră
că statul nu trebuie să intervină pentru a reglementa o realitate atât de intimă
cum este relaţia de iubire dintre două persoane. Acesta trebuie să fie rezultatul
interacţiunii şi deciziei mutuale dintre membrii diadei intime. Accentul cade pe
satisfacerea nevoilor autentice ale partenerilor, apariţia copiilor fiind, de regulă
mult amânată. Adeseori, după apariţia copiilor, relaţia tinde să se oficializeze
pentru reglementarea drepturilor patrimoniale ale copiilor. Astăzi, coabitarea a

37
devenit un fenomen frecvent, ce tinde să fie trăit şi definit ca un simplu exerciţiu
în vederea căsătoriei ulterioare.

Realizaţi o analiză comparativă între cuplurile unite prin căsătorie


şi cuplurile consensuale, pe baza unor criterii alese de dv.

 În contextul urbanizării şi modernizării, a impunerii valorilor individualismului


şi a slăbirii rolului reţelelor comunitare, celibatul a apărut ca opţiune benevolă,
alternativă la căsătorie sau ca un rezultat al factorilor evoluţiei socio-economice.
Celibatul poate să apară ca stil de viaţă satisfăcător în condiţiile creşterii
autonomiei, individualismului, a independenţei în planul vieţii sexuale, a
creşterii nevoilor autorealizării profesionale, a celor economice individuale, dar
numai la indivizii care au ales acest mod de viaţă, în mod conştient şi deliberat.
 Cuplurile homosexuale, sunt tolerate astăzi din punct de vedere legal. În prezent,
ele militează, pretutindeni în lume, pentru recunoaşterea oficială a cuplurilor
homosexuale, pentru sporirea drepturilor homosexualilor, inclusiv în privinţa
adopţiei.

Exprimaţi o opinie în legătură cu următorul aspect:


Societatea noastră, care acceptă astăzi schimbarea relaţiilor
dintre sexe, va recunoaşte cuplurile homosexuale (bărbat-bărbat,
femeie- femeie) ca fiind capabile să asigure o educaţie adecvată
copiilor?

Rezumat
Familia reprezintă contextul social ce asigură continuitatea şi afirmarea
fiinţei umane. Ea constituie obiect de studiu pentru o serie de ştiinţe, începând cu
antropologia, sociologia, psihologia, pedagogia şi încheind cu ştiinţele juridice,
motiv pentru care şi definiţiile şi referirile la conceptul de familie diferă,
depinzând de perspectiva din care sunt analizate.
Familia poate fi clasificată în funcţie de o varietate foarte mare de criterii,
printre care se pot aminti: criteriul numărului de parteneri, criteriul numărului de
părinţi care formează familia, criteriul numărului de copii, criteriul orientării
sexuale a celor doi parteneri şi criteriul apartenenţei culturale al partenerilor.
Familia îndeplineşte o multitudine de funcţii, având un rol decisiv atât
pentru individ căruia îi modelează principiile şi realizările, cât şi pentru societate
căreia îi asigură echilibrul şi continuitatea.
Familia contemporană a traversat o serie de restructurări, sub impactul

38
transformărilor societăţii actuale. Astăzi, realităţi care altădată erau considerate
abateri de la normalitate (relaţii sexuale premaritale, concubinajul,
homosexualitatea, urmaşi în afara căsătoriei) au ajuns, în cea mai mare parte a
lumii civilizate să fie tolerate, încurajate şi chiar protejate de lege. La fel, virtuţi
altădată elogiate (castitatea, naşterea mai multor copii) sunt astăzi anacronice.

Test de evaluare a cunoştinţelor


Realizaţi un eseu cu titlul Familia contemporană – între ideal şi criză.

Temă de control nr. 1


Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final:
A.S., un băieţel de 9 ani, locuieşte cu mama sa într-un apartament de 3
camere. Camera lui este plină cu tot felul de maşinuţe, începând de la cele mai
simple, până la cele mai mari şi sofisticate. Are calculatorul lui personal pe care
sunt instalate numai jocuri cu lupte şi curse de maşini. Are în camera sa
televizor şi poate să se uite la ce program doreşte, dar, de cele mai multe ori,
telecomanda este fixată pe desene animate care asigură „zgomotul de fond”,
fără ca el să le urmărească, sau, când are chef, îşi pune singur câte un dvd cu
filmele pe care le vrea „din colecţie”... este foarte greu să fie desprins de
calculator. Lecţiile şi le face la afterschool, dar nu întotdeauna ele sunt
terminate sau bine făcute. De aceea, mama, când vine seara de la serviciu,
trebuie să verifice lecţiile, obligându-l de multe ori să le refacă. Rezultatele
şcolare ale băiatului sunt mediocre, deşi copilul are un nivel de inteligenţă
ridicat, însă este lipsit de interes pentru activitatea şcolară. Face totul din
obligaţie şi după mari insistenţe. Are momente când refuză să manânce singur
sau să-şi întreţină igiena personală.
Este la şcoală în clasa a III-a. Are probleme de acomodare la noua
şcoală ... a treia din viaţa sa de elev. A trebuit să schimbe şcoala la sfârşitul
clasei întâi pentru că s-au mutat cu locuinţa din chirie în care au stat de când s-a
născut, în locuinţa proprietate personală pe care mama a reuşit să o cumpere în
urma unui credit bancar pe 30 de ani. În clasa a doua nu a reuşit să se
acomodeze la noua şcoală, plângea zilnic când trebuia să meargă la cursuri şi
susţinea că „vrea să rămână prost”. Copilul afirma că nu-i place la şcoală
pentru că „învăţătoarea ţipă, iar colegii nu se joacă cu el”. Acum este la o altă
şcoală, pentru că bunica s-a îmbolnăvit şi nu mai poate să meargă să-l ia de la

39
şcoală la prânz, mama e la serviciu până la ora 18, aşa că, au găsit o şcoală cu
semiinternat (program afterschool).
Pentru că este un copil extrem de energic, sunt mereu probleme în casă
în ceea ce priveşte disciplina: aleargă, sare de pe canapele, se trânteşte pe jos,
se joacă agresiv cu câinele, etc. Ca urmare, mama a decis să-l da la un sport. În
clasa întâi a mers 3 luni la înot, după care a făcut o răceală puternică şi a
abandonat programul. În vacanţa dintre clasa I şi a II-a mama l-a dus la un club
de tenis unde era antrenor o rudă de-a sa. A fost la tenis timp de 3 săptămâni,
după care a plecat cu mama şi bunica într-o excursie de 2 săptămâni prin
Europa şi nu s-a mai putut ţine de program. După începerea clasei a III-a, mama
l-a înscris la karate, dar, în fiecare weekend drumul „casă – antrenament” isca
multe probleme pentru mamă.
Tatăl copilului e prezent în viaţa copilului prin telefoane şi uneori prin
prezenţa fizică. Dar, este căsătorit de 25 de ani şi are familia sa. Diferenţa de
vârstă dintre părinţi este de 12 ani. O cunoaşte pe mama băiatului de 10 ani şi
au o relaţie de concubinaj. Soţia lui ştie de relaţie, o acceptă şi tolerează şi
prezenţa copilului din când în când în casa lor, dar nu atunci când are musafiri
sau rude în vizită. Băiatul poartă numele de familie al mamei. Tatăl are o firmă
de transporturi prosperă şi, lunar oferă mamei şi băiatului o sumă de bani care
să le asigure un trai decent. Mama lucrează la redacţia unui ziar, salariul ei
ajunge pentru a-şi plăti ratele la bancă şi costurile de întreţinere, însă, mai
mereu are un program prelungit. S-a întâmplat de câteva ori ca, fără să anunţe
în prealabil, tatăl să-l ia mai devreme de la şcoală şi să-l ducă fie la el acasă, fie
la McDonald’s (loc în care mama nu vrea să-l ducă prea des).
Când e singur acasă, cotrobăie în toată casa fără să poată defini exact ce
caută. Când merge în vizită, de asemenea, prima ocupaţie este să caute în
sertare, dulapuri. De aceea, mama evită să meargă în vizite la prieteni, pentru
ca se simte jenată de comportamentul copilului. (Sursa: cazuistica Asociaţiei Pas
Alternativ Braşov)
Sarcini de lucru:
1. Descrieţi relaţiile care se stabilesc în cadrul familiei din care provine A.S.
2. Analizaţi modul în care se realizează funcţiile familiei în cazul descris.
3. Propuneţi o strategie de soluţionare a problemelor cu care se confruntă
A.S. şi familia sa şi argumentaţi soluţia propusă.

40
Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed.
Aramis
2. Bonchiş, E. (coord.). (2011). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom
3. Chipea, F. (2001). Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale.
Bucureşti: Editura Expert
4. Iluţ, P. (1995). Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Cluj Napoca: Ed. Argonaut.
5. Mihăilescu, I. (2000). Sociologie generală, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
6. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
7. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative.
Bucureşti: Ed. Alternative
8. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică
9. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei,
Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L.
10. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom
11. Schlessinger, L. (2004). Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii. Bucureşti: Ed. Curtea
Veche
12. Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Editura Performantica
13. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.
14. Voinea, M. (1993). Sociologia familiei, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.

41
Unitatea de învăţare 3.
Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei
Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Competenţele unităţii de învăţare
3.3. Structura tematică:
3.3.1. Teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii)
3.3.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii)
3.3.3. Teoria funcţională (procesuală)
3.3.4. Teoria sistemică (holistă)
3.3.5. Teoria istoristă (intergeneraţională)
3.4. Rezumat
3.5. Test de evaluare
3.6. Tema de control nr. 2
3.7. Bibliografie

3.1. Introducere
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a explora, din perspectiva
mai multor paradigme explicative, situaţiile complexe cu care se confruntă familia,
precum şi resursele de care aceasta dispune pentru a face faţă provocărilor la care
este supusă. Adoptând o abordare holistă şi multidimensională, se intenţionează
conştientizarea mecanismelor de funcţionare ale familei şi înţelegerea dificultăţilor
cu care membrii acesteia se confruntă.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare


 utilizarea principiilor şi conceptelor de bază ale diferitelor abordări teoretice
ale cuplului şi familiei;
 evaluarea contribuţiei diferitelor teorii la înţelegerea problematicii cuplului şi a
familiei;
 identificarea unor modalităţi concrete de aplicare a teoriilor despre cuplu şi
familie;
 evaluarea unor cazuri (şi a familiei proprii) din perspectiva unor teorii ale
cuplului şi familiei

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

42
3.3.1. Teoria dezvoltării (a ciclurilor vieţii de familie)
Această teorie are o serie de premise de la care porneşte:
- ipoteza de bază este aceea că familiile se dezvoltă trecând prin stadii distincte, stadii ce au
o anumită specificitate dată de variaţiile din structura familiei şi modul de funcţionare a
acesteia;
- mai specific, fiecărui stadiu îi sunt caracteristice anumite evenimente familiale
semnificative, iar indivizii se confruntă cu probleme, sarcini, roluri şi provocări specifice
atât în interiorul fiecărui stadiu cât şi pe parcursul tranziţiei de la un stadiu la altul;
- neîndeplinirea sarcinilor specifice unui anumit stadiu sau gestionarea incorectă,
incompletă a problemelor tipice unui anumit stadiu, va afecta negativ comportamentul
indivizilor în stadiul următor dar şi direcţia evoluţiei unităţii conjugale şi familiale;
- este o teorie cu aplicabilitate cross-culturală, în sensul că stadiile urmează o ordine
secvenţială similară tuturor familiilor; ceea ce variază însă, sunt reacţiile psihologice ale
indivizilor în interiorul fiecărui stadiu.;
- câteva repere în funcţie de care se stabilesc stadiile de evoluţie a familiei sunt: prezenţa/
absenţa copiilor în familie; vârsta copiilor; schimbările apărute pe măsura creşterii şi
maturizării copiilor.
Unul din primele studii care au investigat natura dezvoltării familiale în diferitele
stadii ale ciclului vieţii este cel realizat de R. Hill (1970, apud Panţuru, 2009). Autorul a avut
în vedere prezenţa/ absenţa copiilor în familie, vârsta lor şi schimbările corespunzătoare
apărute pe măsura maturizării acestora. R. Hill a elaborat o schemă a ciclurilor vieţii familiale,
precizând şi intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei, astfel:
1. stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii;
2. stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari;
3. stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară;
4. stadiul familiei părăsite de copiii deveniţi adulţi;
5. stadiul “familiei” omului singur (văduvia);
U. Şchiopu şi E. Verza analizează şi exemplifică provocările cu care se confruntă
cuplul conjugal şi familia în fiecare din cele cinci stadii:

Stadii de evoluţie, Probleme specifice, conform U. Şchiopu şi E. Verza


conform lui R. Hill
1. Stadiul iniţial al - familia este dominată de expansiunea dorinţei de întreţinere a
relaţiilor familiale ale confortului afectiv;
cuplului fără copii - partenerii îşi descoperă treptat însuşirile de profunzime şi
încearcă să se adapteze;
- rolurile în familie se diferenţiază şi se consolidează,
instituindu-se grade de dependenţă şi de autonomie ale
fiecăruia din cei doi parteneri.

43
2. Stadiul vieţii cuplului cu - se (re)stabilesc regulile de bază ale familiei, sensul circulaţiei
copii preşcolari afecţiunii, zonele de toleranţă şi intoleranţă în creşterea
copiilor – care sunt încă mici;
3. Stadiul familiei cu copii - rolul parental se încarcă, se complică, dată fiind intrarea
de vârstă şcolară copiilor la şcoală;
- rolurile profesionale devin tot mai absorbante;
- se produce o erodare a vieţii sexuale;
- este o perioadă în care pot interveni crize în căsnicie, uneori
chiar divorţul
4. Stadiul familiei părăsite - rolul parental devine şi mai complex şi situativ nou prin
de copiii deveniţi adulţi plecarea copiilor din casa părintească şi prin intrarea în criza
identităţii profesionale, datorită dezagregării rolului
profesional;
- este perioada fie de tensiune (ca urmare a menopauzei mamei,
ce poate induce nervozitate şi anxietate), fie de linişte
sufletească, reinstalându-se la un nivel mai înalt iubirea şi
tandreţea, pentru a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea).
5. Stadiul “familiei” - apar probleme noi legate de pierderea partenerului/ partenerei
omului singur (văduvia) de viaţă;
- apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor
– la un nivel nou – restabilind încă odată proiecţia în viitor a
omului.

D.H. Olson şi H.L. McCubbin (1989, apud Turliuc, 2004) au adăugat acestui model
alte trei criterii:
- Vârsta celui mai mare copil. Familiile sunt văzute ca având, de regulă, mai mulţi
copii, primul născut fiind catalizatorul schimbărilor familiale. De aceea, nevoile de
dezvoltare ale sistemului familial sunt puternic determinate de vârsta celui mare copil.
- Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de
dezvoltare a membrilor familiei. Procesul schimbării, survenit în mediul familial, este
mai amplu în momentul în care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de
şcolar, în momentul intrării copiilor în pubertate ori în cel al părăsirii mediului
familial) sau la pensionarea părinţilor.
- Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. Familiile
ocupate cu creşterea şi educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre
scopuri mai puternice decât acelea preocupate de educarea şi integrarea copiilor în
comunitate sau angajate în susţinerea acestora în rolurile mature, din afara mediului
familial.

44
Având în vedere aceste criterii, Olson şi McCubbin (1989, apud Turliuc, 2004) au
stabilit următoarele şapte stadii:
1. Cuplul tânăr fără copii. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de
formularea şi negocierea scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de viaţă
reciproc acceptabile.
2. Familiile cu copii mici şi preşcolari. În acest stadiu, cea mai mare parte a timpului
acordat muncii în casă este orientat spre copii, spre creşterea şi hrănirea lor. Părinţii
sunt prima sursă de informaţii şi control, familia fiind centrată pe copii (copil).
3. Familiile cu copii de vârstă şcolară. În decursul acestui stadiu, familia este văzută ca
fiind focalizată asupra educaţiei şi socializării copiilor. Cel mai în vârstă copil din
familie are între 6-12 ani.
4. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părinţii lor). Familiile sunt
preocupate de pregătirea adolescenţilor pentru viaţa independentă, separat de familia
de origine. Nevoi considerabil de mari apar tocmai datorită provocărilor relaţionării cu
adolescenţii.
5. Familiile “lansatoare”. Adolescenţii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul
familial pentru a-şi stabili identităţi şi roluri în afara unităţii familiale. Rolurile şi
regulile parentale se schimbă, iar familia este preocupată de “lansarea” socială şi
profesională a copiilor.
6. Cuiburile familiale “goale”. Familia este definită acum prin absenţa copiilor în casă.
Părinţii îşi păstrează încă unele roluri anterioare, dar sunt puternic orientaţi spre
nevoile cuplului şi spre stabilirea unor relaţii mai diferenţiate cu copiii şi nepoţii.
7. Familiile de pensionari. Părinţii şi-au încheiat cariera, contribuţiile majore
profesionale şi sunt preocupaţi de menţinerea cuplului şi a relaţiilor cu familia extinsă
şi cu prietenii.

1. Vizionaţi în plan interior filmul evenimentelor importante din viaţa familiei


dv. Observaţi cu atenţie acele resurse ale familiei care au facilitat
desfăşurarea evenimentelor plăcute şi depăşirea cu succes a celor neplăcute
sau mai puţin plăcute. Listaţi resursele familiei dv. pe o foaie de hârtie.
2. Stabiliţi stadiul în care vă aflaţi acum cu familia pe care v-aţi întemeiat-o şi
menţionaţi care sunt provocările pe care le întâmpinaţi.

R. Mucchielli (1974, apud Turliuc) a rezumat cele cinci stadii de dezvoltare la doar
patru, iar pentru fiecare a precizat şi sarcinile distincte, astfel:
1. “Luna de miere” (de la câteva săptămâni la aproximativ un an). Stadiul se
caracterizează prin instalarea în statutul social de persoană căsătorită, prin idealizarea
viitorului (trăit ca o eternizare a prezentului), prin dezinteresul pentru lumea exterioară şi
printr-un narcisism în doi. Comunicarea nonverbală, predominantă, exprimă bucuria de a fi
împreună. Agresivitatea este mai rară dar, atunci când ea se produce, generează puternice stări

45
depresive. Frecvenţa mare a divorţurilor imediat după primul an de căsătorie, sugerează faptul
că prima perioadă critică are loc între primul şi cel de-al doilea stadiu al ciclului vieţii
familiale.
Sarcinile specifice lunii de miere sunt:
- intensificarea relaţiilor afective şi a comunicării;
- întărirea şi reafirmarea unei promisiuni esenţiale: aceea de a plasa satisfacţia celuilalt
mai presus de propria satisfacţie.
Dorinţa de a plăcea, extrem de importantă în acest stadiu, nu ţine de o motivaţie
narcisistă (cum este dorinţa de a ne complace în propria reflexie sau de a iubi imaginea pe
care celălalt şi-o formează despre noi) şi nici de teama de a nu plăcea (în general, asociată cu
un complex de abandon sau respingere). Ea este uitare de sine şi dăruire celuilalt, dorinţa eu-
lui de a exista pentru celălalt.
2. Stadiul existenţei conjugal angajate (în general, limitată la primii 5-7 ani de
căsătorie, iar în particular, la perioada în care cuplul nu are încă copii). Este perioada de
“rodaj” a cuplului, caracterizată prin reîntoarcerea la realism şi reintegrarea în lumea socială,
externă. Acum sunt formulate primele decizii cu privire la organizarea vieţii în doi.
Sarcinile celei de-a doua etape de evoluţie a cuplului constau în punerea în mod clar şi
tratarea prin acordul părţilor a următoarelor probleme:
- relaţiile sexuale în scopul obţinerii satisfacţiei reciproce;
- modul de realizare a menajului, organizarea muncii casnice;
- relaţiile cu familiile celor doi soţi;
- relaţiile cu vechii amici, stabilirea relaţiilor comune (prietenii cuplului) şi a modului
de comportament al soţilor ca şi cuplu la reuniunile amicale;
- activitatea profesională a fiecărui soţ şi etapele profesionale tranzitorii;
- planul de procreare: când va apărea primul copil sau când se va discuta problema
apariţiei lui şi discutarea adoptării unor măsuri anti-concepţionale – atunci când soţii
nu-şi doresc deocamdată copii;
- gusturile, tabieturile, ritualurile alimentare etc.;
- gestionarea banilor, organizarea bugetului, şi maniera de rezolvare a problemelor
financiare;
- atitudinea comună adoptată în privinţa opiniilor politice, religioase şi a specializării/
formării profesionale;
- intimitatea fizică, ce include obiceiurile privind dormitul, ora culcării şi trezirii,
curăţenia, modul de a se îmbrăca în interior etc.;
- regula regulilor este cea care permite revenirea, în anumite condiţii, asupra unei
soluţii, pentru a fi adoptată una mai bună şi precizează modul în care sunt tratate
dificultăţile, în care sunt rezolvate problemele ocazionale.

46
Soluţiile la aceste probleme cer realizarea unui proces de negociere între autonomia şi
nevoile individuale şi nevoile şi existenţa în cuplu. Cu cât libertatea de opinie va fi solicitată
mai mult, cu atât există şanse mai mari pentru ca diada maritală să se afirme ca o unitate. Este
probată astfel capacitatea de comunicare interpersonală, de înţelegere şi gradul de egalitate al
persoanelor. O a două criză în viaţa cuplului apare spre sfârşitul acestui stadiu şi începutul
celui următor.
3. Stadiul căutării stabilităţii şi organizării pe termen lung (între 5-7 şi 15-20 de
ani de căsătorie; în particular, după naşterea copiilor, când cuplul trece în stadiul familial
propriu-zis şi când se confruntă cu noi probleme sau odată cu necesitatea organizării pe
termen lung, în funcţie de planurile profesionale). Viitorul se prefigurează mai clar, cuplul
organizându-şi teritoriul, relaţiile şi viaţa interioară în funcţie de eşecurile şi reuşitele stadiului
anterior. Cuplul caută să atingă “viteza sa de croazieră”, dar crizele interne pot şubrezi
unitatea maritală. Disocierea afectivă se poate stabili în formă acută sau cronică, deschisă sau
ascunsă, ceea ce favorizează organizarea unor diverse compensări sau o existenţă paralelă,
extraconjugală, atunci când divorţul nu se poate realiza, din varii motive. De altfel, o a treia
criză mai puternică intervine, de regulă, în preajma vârstei cuplului de 15-20 de ani de
căsnicie.
Sarcinile specifice acestui stadiu necesită formularea şi tratarea următoarelor probleme:
- perspectiva carierelor, a formării, promovării şi a consecinţelor lor asupra organizării
materiale;
- achiziţiile definitive sau durabile care vor deveni proprietatea comună şi planul prin
care se va accede la ele;
- definirea sau re-definirea rolurilor specifice, aspect deosebit de important în momentul
apariţiei copiilor;
- atitudinile privind copiii, educaţia lor, reacţiile la problemele multiple pe care ei le
ridică;
- formularea sistemului de aşteptări reciproce;
- protejarea intimităţii în condiţiile în care soţii trebuie să facă faţă obligaţiilor
exterioare, tot mai acaparatoare;
- modul de tratare şi reglare a tensiunilor interne.
4. Stadiul îmbătrânirii cuplului (după 15-20 de ani căsătorie). Atunci când este
abordată în unitatea cuplului, realizată în timp, această ultimă perioadă este lipsită de crizele
violente precedente. Existenţa cuplului nu mai este pusă sub semnul întrebării, iar partenerii
acceptă definitiv ideea îmbătrânirii împreună şi construirea unor proiecte pe termen scurt. În
decursul acestui ultim stadiu de dezvoltare, se declanşează de regulă o criză de conştiinţă care
va realiza bilanţul anilor scurşi. Cel mai adesea, problemele sunt exterioare, în sensul că, ele
provoacă o reacţie comună (a cuplului), fără a provoca sciziunea. Sunt împărtăşite durerea şi
tristeţea, grijile şi bucuria.

47
Sarcinile acestui stadiu necesită tratarea unor probleme precum:
- susţinerea ascendenţilor, a părinţilor bătrâni care intră în “vârsta a patra”;
- caracterizată prin pierderea autonomiei datorată îmbătrânirii, prin instalarea
dependenţei de anturaj;
- susţinerea descendenţilor, a copiilor care sunt în momentul hotărârii viitorului lor
profesional şi marital, al proiectelor pe termen lung;
- gestionarea muncii casnice şi a bunurilor dobândite;
- cariera profesională şi, mai târziu, pensionarea;
- preocupările privind sănătatea.
Atunci când disocierea afectivă s-a produs într-o fază anterioară şi divorţul nu s-a produs,
comunicarea rămâne grav perturbată, cele două existenţe structurându-se în mod paralel.

Exemple
Identificaţi câteva aspecte în care această abordare teoretică îşi poate găsi
aplicabilitatea.
Această abordare teoretică îşi poate găsi aplicabilitatea în gestionarea
fenomenului stresului de la nivelul familiei; ea subliniază faptul că potenţialul
stresant al unui eveniment variază în funcţie de modul în care acesta se
raportează la alte evenimente stresante, în timp. De exemplu, tranziţia către rolul
de părinte este o situaţie tensională, încărcată emoţional, într-o măsură sporită
în comparaţie cu alte evenimente, precum intrarea copilului la grădiniţă sau la
şcoală. De asemenea, teoria este semnificativă şi la nivelul politicilor sociale
legate de familie, în diferitele ei etape de dezvoltare, de exemplu, familiile cu
copii mici, cuplurile în vârstă etc. Pe de altă parte, teoria aduce contribuţii
semnificative şi la nivelul terapiei de cuplu/ familie, în sensul că poate permite
analiza şi înţelegerea pe de-o parte a reacţiilor indivizilor în interiorul fiecărui
stadiu, iar pe de altă parte a modului în care familia face faţă crizelor care pot
apărea într-un stadiu sau altul, de exemplu, naşterea unui copil cu probleme, o
boală de lungă durată a unuia dintre soţi etc. Nu în ultimul rând, această
abordare teoretică face o analiză sistematică a schimbărilor la care membrii
familiei se pot aştepta pe parcursul existenţei lor, ceea ce permite o pregătire a
acestora pentru a face faţă cu succes noilor situaţii care apar în stadiile viitoare.

Adepţii acestei teorii au fost criticaţi în primul rând pentru că au tratat evoluţia/
transformarea familiei ca pe o cumulare de etape distincte mai degrabă decât ca pe una de
procese continue ce au loc în interiorul familiei (Băran-Pescaru, 2004). De asemenea, prea
multe dintre ideile despre dezvoltarea familiei se raportează doar la viaţa familiei
convenţionale formate din doi soţi şi copiii lor, ignorând varietatea de familii despre care se
vorbeşte în ziua de astăzi;

48
Concluzionând, familia este un sistem deschis care interacţionează cu mediul din
partea căruia suferă multiple şi variate influenţe (Vasile, 2007). Conform autoarei citate,
sistemul se restructurează şi se reorganizează permanent, în funcţie de evenimente precum:
apariţia sau dispariţia unora dintre membrii ei (naşterea copiilor, căsătoria copiilor, moartea
unuia dintre soţi), creşterea şi dezvoltarea membrilor familiei (copiii în diferitele lor etape de
dezvoltare, conştientizarea rolului parental de către părinţi, înaintarea în vârstă), apariţia unor
evenimente (ne)aşteptate (intrarea copilului la grădiniţă sau şcoală, pensionarea părinţilor,
divorţul, o boală, obţinerea/ pierderea unui loc de muncă). Fiecare etapă de evoluţie a familiei
se confruntă cu provocări specifice. Problemele refulate, nerezolvate ori provizoriu depăşite
determină acumulare de frustrări ce capătă sensuri şi dimensiuni diferite pentru cei doi
parteneri, aspect ce erodează în final unitatea şi stabilitatea cuplului.

Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final:

Doamna Berg a venit să discute cu preotul său, într-o stare de profundă


depresie. A identificat singură sursa supărărilor sale, în plecarea recentă de
acasă a fiicei sale; ea a plecat să locuiască cu o mătuşă favorită şi familia
acesteia, la vreo 300 de km distanţă de casă. Mutarea a fost gândită ca o
strategie de „time-out”, pentru a evita escaladarea situaţiei stresante de acasă.
Doamna Berg a fost principalul motiv al plecării fetei de 16 ani, aspect ce o
umple acum de sentimente de vinovăţie şi regret. Relaţia mamă – fiică a fost
foarte conflictuală, cel puţin în ultimii doi ani. Amintirea disputei foarte urâte
din ajunul plecării fiicei sale de acasă revine obsesiv în mintea mamei. Tânăra i-
a reproşat mamei că o tratează ca pe un copil şi că „se bagă” prea mult în viaţa
ei. De cealaltă parte, mama i-a reproşat fiicei că s-a îndepărtat de ea şi că-şi
petrece timpul mai mult uitându-se în oglindă decât învăţând pentru şcoală.
În contrast, soţul său se poate mândri cu o relaţie plăcută şi extrem de
gratificantă cu fiica sa. Mama a rămas izolată şi plină de resentimente legate de
pierderea fiicei, de care se simte separată nu doar din punct de vedere afectiv, ci
şi geografic. Deplângea un dublu eşec, cel al pierderii fiicei, dar şi cel al
eşecului în calitate de părinte.
Relaţia de cuplu funcţionează în general în manieră complementară,
după părerea celor doi soţi. În ceea ce priveşte aspectele economice şi
administrative ale familiei, sarcina revine doamnei Berg, aceasta asumându-şi
responsabilitatea de părinte, administrator al casei şi bugetului familiei. Domnul
Berg se ocupă de aspectele mai plăcute ale situaţiei conjugale, el este
responsabil cu menţinerea atmosferei în sânul familiei şi cu întreţinerea
relaţiilor sociale ale cuplului. Cuplul se descrie ca fiind repsonsabil fiecare cu
câte ceva, ea fiind „pesimista” familiei, iar el „optimistul”. Aşa se explică şi de

49
ce ea este cea care se află acum într-o stare de depresie. (adaptare după Peter L.
VanKatwyk - Theories of Human Development)

Sarcini de lucru:
1. Analizaţi această situaţie de criză din perspectiva teoriei dezvoltării.
2. Cine credeţi că este responsabil pentru situaţia creată?
3. Identificaţi modalităţi de soluţionare a situaţiei descrise.

3.3.2. Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii)


Această teorie pleacă de la structura familiei şi aduce în discuţie problema
schimbărilor care au loc în interiorul acesteia, schimbări ce exprimă dinamica şi
transformările ei, uneori dramatice. În consens cu această teorie, se poate surprinde tranziţia
familiei de la structura de tip instituţional-tradiţional la cea de tip democratic-modern, care
reconstruieşte constelaţia statusurilor1 şi rolurilor2 conjugale, din perspectiva dezvoltării lor
(Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Spre deosebire de familia tradiţională guvernată de reguli,
datini, norme tradiţionale ce exercită o oarecare presiune socială asupra indivizilor, cuplul
modern se bazează pe afecţiune mutuală, consens şi egalitate între membri, aspect ce
determină şi modificări ale conduitei de rol marital în cele două tipuri de familii.
În ceea ce priveşte diviziunea rolurilor în familie şi implicit diferenţierea
comportamentului membrilor familiei şi a relaţiilor dintre ei, specialiştii evidenţiază tendinţa
unei tot mai slabe diviziuni a acestora în familia contemporană, datorită, în primul rând,
integrării femeii pe piaţa muncii şi în alte activităţi extrafamiliale (Mitrofan şi Ciupercă,
1998).
Mai mult, structurarea rolurilor conjugale este condiţionată nu doar de situaţia
generală din societate, ci şi de nivelul instrucţional şi cultural al partenerilor, de categoria
socio-profesională căreia îi aparţin, precum şi de reţeaua relaţiilor exterioare ale nucleului
conjugal cu familia extinsă, prietenii, vecinătatea.

Care sunt, în opinia dv, comportamentele care intră în rolul conjugal al soţiei şi
care sunt cele care intră în rolul conjugal al soţului. Există diferenţe? Ce fel de
diferenţe?

Un aspect important al acestei abordări teoretice îl constituie structura de autoritate şi


putere în interiorul cuplului.
În 1955, Parsons şi R. Bales (apud Mitrofan şi Ciupercă, 1998) evidenţiau structura
familiei în funcţie de 2 axe: axa puterii (inferioară/ superioară) şi axa rolurilor
(instrumental/ expresiv).

1
Status – determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce derivă dintr-o anumită poziţie în societate
2
Rolul – reprezintă un set de aşteptări care definesc poziţia unei persoane în societate.

50
Tabelul 1. Structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa roluilor
(apud Mitrofan şi Ciupercă)
Rol Instrumental Expresiv
Putere
Superioară tatăl-soţ mamă-soţie
Inferioară fiu fiică

Tabelul sugerează că tatăl-soţ guvernează diviziunea economică a familiei, în timp ce


mama soţie guvernează latura afectiv-emoţională. Acest aspect are implicaţii şi la nivelul
construirii identităţii de gen la femei şi bărbaţi, altfel spus, există, în acord cu acest model,
aşteptări diferite pentru femei şi bărbaţi, aşteptări cuprinse în gender-role. În cazul bărbaţilor
construirea identităţii se realizează prin dobândirea autonomiei, independenţa presupunând
cultivarea asertivităţii, a spiritului de competiţie şi urmărirea propriului interes, în vreme ce în
cazul femeilor, identitatea se dezvoltă prin cultivarea responsabilităţii şi ataşamentului,
caracteristice relaţiilor cu ceilalţi.
Acestui model i s-au adus, în timp, multe critici, care vizau faptul că noua diviziune a
rolurilor (indusă de emanciparea femeii şi de celelalte tramsformări ale societăţii) reduce
puterea bărbatului în cadrul familiei.
În acest sens, diverşi autori au avansat noi modele privind structura de autoritate în
familie.
Exemple
P. G. Herbst (1954, apud Mitrofan şi Ciupercă, 1998) a propus o metodă
de analiză obiectivă a distribuţiei puterii în cuplul şi în familia din mediul
australian. Este vorba despre un chestionar (intitulat O zi petrecută acasă),
aplicat unui număr foarte mare de copii de la 10 la 15 ani, pe tema vieţii în
familie. Obiectivul era acela de a şti cine ia deciziile în diverse probleme şi dacă
acestea determină creşterea tensiunii. Utilizând această metodă şi adaptând
chestionarul pentru a fi aplicat în Franţa, Hubert Touzard (1965, apud Mitrofan
şi Ciupercă, 1998) a ajuns la rezultate asemănătoare în ceea ce priveşte
gestionarea puterii în diferite structuri familiale. Pornind de la cele două variabile
deciziile luate şi acţiunile realizate în familie, autorul a obţinut 9 tipuri de
interacţiuni posibile, ce definesc conduitele de rol din cadrul cuplului:
 Autonomia soţului. Soţul ia toate deciziile şi acţionează singur. Structura
este de tipul BdBa (soţul, bărbatul decide şi tot el acţionează).
 Autonomia soţiei. Soţia ia toate deciziile şi tot ea acţionează, deci o
structură de tip FdFa.
 Autocraţia soţului. Soţul ia deciziile, iar soţia le execută. Structura este tip
BdFa.
 Autocraţia soţiei. Soţia ia deciziile şi soţul le execută. Structura este tip

51
FdBa.
 Conducerea soţului. Soţul ia deciziile, iar execuţia este repartizată între soţ
şi soţie. Structura este de tip BdAa (soţul decide şi ambii acţionează).
 Conducerea soţiei. Femeia ia deciziile, iar execuţia este împărţită între soţ
şi soţie. Structură de tip FdAa.
 Diviziunea sincretică3 a rolurilor după decizia comună, soţul având
responsabilitatea principală a acţiunii. Structură de tip Ad Ba.
 Diviziunea sincretică a rolurilor după decizia comună, soţia având
responsabilitatea principală a acţiunii. Structură de tip Ad Fa.
 Cooperarea sincretică în decizie şi acţiune. Structura este tipul Ad Aa.
 Studiul statistic al tensiunilor intra-conjugale şi intra-familiale în funcţie de
tipul structurii deciziei şi acţiunii evidenţiază următoarele concluzii:
 Grupurile în care unul dintre soţi impune celuilalt deciziile sale, celălalt
fiind considerat executant/ scalv (Bd Fa, Fd Ba, BdAa, FdAa), produc cele
mai mari tensiuni;
 Structura cooperării complete (AdAa) este aceea în care tensiunea este
medie, celelalte fiind caracterizate printr-o tensiune scăzută. Un minim al
tensiunii indică slaba funcţionare a cuplului, fragilitatea unităţii conjugale.
El se datorează indiferenţei faţă de celălalt, refuzului sau sărăciei
comunicării conjugale.

Familia actuală se caracterizează printr-o tot mai mare flexibilitate a relaţiilor de


putere, în contextul general al unui egalitarism reclamat şi, din ce în ce mai mult, pus în
practică (Ciupercă, 2000). Dacă în cuplul tradiţional decizia aparţinea prin excelenţă
bărbatului, variaţiile fiind date de implicarea în acţiune a celor doi soţi, astăzi femeia participă
tot mai mult şi la procesul de luare a deciziilor. Contribuţia celor doi parteneri rămâne însă
relativ inegală, existând întotdeauna tendinţa unuia dintre soţi de a-l domina pe celălalt (aşa
cum se întâmplă în orice diadă). De altfel, ideea de egalitate nu poate anula diferenţele
interindividuale, competenţele diferite sau complementaritatea rolurilor maritale.
Analiza structurii de putere în cuplu poate fi aprofundată prin studierea regiunilor în
care este divizat câmpul familial. Câmpul este simetric (polii simetriei fiind regiunile
domestice ale soţului şi soţiei) şi polarizat în jurul rolurilor de gen maritale. Regiunile sunt în
număr de şase (P.G. Herbst, 1954; H. Touzard, 1965, apud Turliuc, 2004):
- Regiunea domestică a soţului, care cuprinde activităţile din casă ce sunt parte din
domeniul quasi- exclusiv al soţului/ tatălui, include activităţi precum: micile reparaţii
din gospodărie, grădinăritul, micile reparaţii auto etc.

3
Sincretism – contopire a unor elemente de gândire, de viață socială, artistică etc. într-un complex în care nu-și
pot semnala specificul

52
- Regiunea domestică a femeii regrupează toate activităţile care sunt lăsate în casă la
iniţiativa şi execuţia femeii/ mamei, cum ar fi: procurarea alimentelor şi pregătirea
hranei, curăţenia casei, spălatul rufelor etc.
- Regiunea domestică comună cuprinde activităţile în care se implică ambii soţi:
decorarea casei, plata facturilor curente, instalarea aparatelor electro-menajere etc.
- Regiunea copiilor vizează activităţile parentale de control, supraveghere, îngrijire a
copiilor.
- Regiunea economică priveşte gestiunea bugetului, realizarea economiilor, a
împrumuturilor, plata dobânzilor, a impozitelor etc.
- Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber vizează relaţiile amicale sau
angajamentele sociale, alegerea vacanţelor şi modul de petrecere a timpului liber etc.
Participarea soţilor în cadrul acestor regiuni este diferenţiată, în sensul că, în interiorul
fiecăreia dintre ele, dominarea funcţională a unuia sau altuia dintre soţi este diferită. O
structură generală de tipul BdBa (bărbatul decide-bărbatul acţionează) va dezvolta regiunea
domestică a soţului, o structură de tip FdFa va extinde regiunea domestică a soţiei, iar o
structură în care ambii soţi decid şi acţionează (AdAa) va lărgi regiunea relaţiilor sociale şi a
timpului liber. Cuplul normal îşi diferenţiază structurile de decizie şi acţiune în funcţie de
regiunile domestice (genurile de probleme), extensia aceluiaşi tip de structură la ansamblul
câmpului semnalând o rigiditate anormală sau o intenţie deliberată, ne-realistă.

Regiunea relaţiilor sociale şi a timpului liber

Regiunea domestică a soţului Regiunea domestică a soţiei

Regiunea domestică comună

Regiunea domestică economică

Regiunea copiilor

Fig. 1. Schema regiunilor domestice şi a deplasării soţilor în câmpul familial

Schema descrie modelul cultural general al participării celor doi soţi în cadrul
regiunilor domestice. Din ea rezultă faptul că deplasarea soţilor în câmpul familial este
diferită:
- Soţul, participă în mod aproape egal la patru regiuni: regiunea domestică personală,
regiunea comună domestică, cea economică şi a relaţiilor sociale şi a timpului liber. În mult
mai mică măsură, soţul se implică în regiunea copiilor şi, în fine, în regiunea domestică a
soţiei.

53
- Soţia, stăpână în regiunea sa, intervine, în continuare, în mare măsură în regiunea relaţiilor
sociale şi a timpului liber, ulterior în cea a copiilor, în regiunea economică, în cea comună
şi, în sfârşit, se implică mai puţin în regiunea domestică a soţului.

În viziunea teoriei structurale, rolul conjugal şi/ sau parental se formează iniţial prin
imitaţie (preluarea) sau negarea (conştientă şi/ sau inconştientă) a modelelor de rol
corespondente, cunoscute în familia de origine (de apartenenţă) din timpul copilăriei. Deşi
individul se raportează la acest model de rol cunoscut (acceptat sau negat), rolul conjugal şi/
sau parental se construieşte şi prin exersarea în propriul nucleu familial, căpătând o proprie şi
originală morfologie şi funcţionalitate.
Costul modelelor de rol din copilărie este foarte mare. Atunci când rolurile familiale
din familia de origine sunt acceptate şi interiorizate, sunt investite de obicei de parteneri cu
valoare de criteriu de referinţă şi evaluare pentru propriul rol conjugal. De aceea, abaterea
partenerului de la rolul conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare
şi anxietate. Şi aceasta pentru că soţii se raportează unul la altul conform normelor relaţionale
şi funcţionale ale comportamentului marital al părinţilor. Ca atare, comparaţiile, analogiile,
disonanţele şi frustraţiile sunt frecvent exprimate: „tatăl meu n-ar fispus niciodată asta
mamei”, „la mine în familie nevasta trebuie să facă asta”, „mama mea nu face aşa acest
lucru” (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Prin urmare, adultul care caută continuu să identifice
modelul matern sau patern în conduita partenerului său marital, se expune riscului eşecului
relaţional, frustrându-şi partenerul şi frustrându-se şi pe sine.
De cealaltă parte, în varianta în care relaţiile familiale din familiile de origine sunt
negate şi respinse, rolul conjugal şi/ sau parental se poate construi în două moduri: fie poate fi
raportat la un alt model de rol cunoscut şi acceptat, şi, în acest caz, pot apărea riscurile
amintite anterior, fie individul poate experimenta un model propriu de rol conjugal şi/ sau
parental; şi în acest caz pot apărea probleme complexe şi dificile din cauza neacceptării
acestui model de către partenerul de viaţă, ori din cauza erorilor inevitabile generate de însăşi
noutatea lui (Mitrofan şi Ciupercă, 1998).

Identificaţi câteva probleme care pot apărea în cazul formării rolului conjugal şi/
sau parental prin imitaţie (preluarea) sau negarea (conştientă şi/ sau inconştientă)
a modelelor de rol corespondente, cunoscute în familia de origine (de
apartenenţă) din timpul copilăriei.

Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final:
Ralph şi Alice sunt căsătoriţi de 20 de ani. Din punctul de vedere al lui
Ralph, ei au o relaţie frumoasă. El lucrează în construcţii şi asigură un venit
stabil şi destul de frumuşel pentru el şi familia sa. A reuşit să-i ofere lui Alice un
sentiment de securitate din acest punct de vedere, încă de când s-au căsătorit. De

54
asemenea, este foarte îndemânatic şi rezolvă tot felul de treburi prin jurul casei:
repară diverse lucruri care se strică, ori, în general se îngrijeşte ca totul în casă
şi în jurul ei să arate bine.
Alice este o femeie atractivă şi o parteneră senzuală. A preferat să nu-şi
ia o slujbă, ci să îngrijească gospodăria şi să se ocupe de creşterea şi educarea
celor patru copii ai lor. Copiii au apreciat întotdeauna sprijinul pe care l-au
primit de la mama lor fie în realizarea sarcinilor pentru şcoală, fie a diverselor
activităţi pe care le-au întreprins în afara şcolii. Erau o familie nucleară
tradiţională.
Recent, Alice a devenit neliniştită şi mai puţin satisfăcută de situaţia ei
conjugală. Ar dori să-şi ia o slujbă cu jumătate de normă pentru a avea nişte
bani de cheltuială, bani asupra cărora să deţină ea controlul. Ar prefera, de
asemenea, ca Ralph să petreacă mai mult timp stând de vorbă cu ea în loc să
lucreze la te miri ce proiect în garajul său. De cealaltă parte, Ralph este
mulţumit de situaţia actuală, în opinia lui lucrurile merg bine exact aşa cum sunt
şi nu este nevoie de vreo schimbare.
Dar, lucrurile s-au schimbat. Odată cu creşterea copiilor şi mutarea lor
de acasă, structura familiei a revenit la stadiul de cuplu. Alice are mai mult timp
liber comparativ cu altădată şi i-ar plăcea să facă o serie de activităţi din sfera
ei de interes, activităţi pe care până acum le-a ignorat.
Ralph îşi dă seama că i-ar fi util un ajutor pentru diversele sale proiecte,
şi chiar că ar putea angaja pe cineva în acest sens, dar asta pentru doar a-şi
procura mai mult timp liber pentru a se uita la televizor la emisiunile de sport şi
nu pentru a face lucruri tipic feminine precum cumpărăturile sau discuţiile
despre sentimente. Ralph ar prefera ca fiecare dintre ei să facă ceea ce trebuie
să facă un bărbat şi o femeie: el să muncească pentru a asigura venitul familiei,
iar ea să-l îngrijească. Alice consideră că ar fi mult mai rezonabil ca amândoi să
asigure venitul familiei şi să se îngrijească unul de altul tot amândoi.
(B. Ingoldsby, S. R. Smith, J.E. Miller, Exploring Family Theories)

Sarcini de lucru:
1. Analizaţi cazul prezentat din perspectiva teoriei structurale a familiei.
2. Identificaţi o serie de soluţii pentru situaţia prezentată.

3.3.2. Teoria funcţională (procesuală)


Această paradigmă pune accentul pe identificarea elementelor structurale şi pe
specificitatea semnificaţiilor funcţionale ale sistemului familial.

55
În esenţă, paradigma funcţională pleacă de la premisa că familia, ca orice altă instituţie
socială, trebuie să realizeze anumite funcţii. În raport de realizarea sau nerealizarea funcţiilor
familiile sunt clasificate în funcţionale şi disfuncţionale. Numai că aici intră în discuţie gradul
de funcţionalitate sau de disfuncţionalitate.
I. Mitrofan şi C. Ciupercă consideră familia un sistem socio-cultural şi interpersonal
deschis, ce se poate clasifica în trei tipuri; fiecare tip poate fi funcţional sau disfuncţional,
acest lucru depinzând de calitatea procesului interacţional (1998):
1. Familia homeostatică (stagnantă), caracterizată numai prin feedback negativ (îşi
menţine structura şi funcţiile indiferent de schimbarea condiţiilor externe);
2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată prin feedback atât pozitiv cât şi
negativ; în aceste familii perioadele de evoluţii alternează cu cele de stagnare;
3. Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feedback pozitiv.

Modele de abordare în cadrul acestei paradigme:


A. Abordarea comunicaţională. Conform acesteia, se pot dezvălui tipurile,
cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale.
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului:
senzual-senzitive şi erotico-afective, socioeducaţionale, decizionale, practic-menajere, de
petrecere a timpului liber şi de planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate pe
diverse canale corespunzător trebuinţelor individuale de relaţionare.

De exemplu, într-un cuplu pot predomina cantitativ mesajele de ordin afectiv-


senzitiv verbal, în vreme ce în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale de
tip empatic.
Ceea ce este definitoriu pentru stilul comunicaţional şi eficienţa sa într-un cuplu este
calitatea intercomunicărilor.

Exemplificaţi ce tipuri de informaţii se pot desprinde din comunicarea verbală,


nonverbală şi paraverbală a partenerilor de cuplu.

Comunicarea eficientă reprezintă cea mai importantă problemă pentru majoritatea


familiilor contemporane, iar de modul în care rezolvă fiecare acestă problemă depinde
funcţionalitatea familiei ca instituţie socială. În literatura de specialitate sunt prezentate în
acest sens, o serie de comportamente distructive ce pot apărea în comunicarea dintre
parteneri comportamente care erodează unitatea cuplului conjugal (Turliuc, 2004):
Dublul mesaj apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite,
în acelaşi timp. Exprimarea verbală poate fi contrazisă de cea paraverbală ori nonverbală şi
invers. Contradicţiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate şi nesiguranţă. Dacă o

56
soţie îi spune soţului că se simte minunat cu el, dar, nonverbal sugerează că este indispusă sau
plictisită, această contradicţie îl poate năuci pe soţ, care nu mai ştie ce să creadă. Oricum, în
loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace
sau ce şi-ar dori.
Plasarea celorlalţi într-o poziţie defensivă apare atunci când vorbitorul îşi asumă o
atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al
unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un
subiect ori la viaţă, în general sau poate încerca să-şi ascundă astfel sentimentele de
inadecvare şi insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă
în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi
încât, prima sa reacţie va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere şi receptivitatea sa
faţă de persoana “superioară” se va micşora, din moment ce nu primeşte respectul cuvenit
(J.R. Strong, 1983; J.R. Gibb, 1973, apud Turliuc, 2004). Adeseori, întrebarea “de ce?” apare
în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce ai venit la ora asta?” trezeşte reacţia defensivă a
interlocutorului.
Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea
apare atunci când facem afirmaţii prea largi, de genul “Eşti prea emoţională! Pur şi simplu nu
poţi fi raţională. De fapt, aşa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot
timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcţia propoziţiilor absolutizatoare (spre
exemplu: “Niciodată nu ieşim la plimbare” sau “Întotdeauna mă întrerupi”). Observaţiile
absolutizatoare ca şi suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt
critice şi acuzatoare (S. Wahlroos, 1983, apud Turliuc, 2004). Partenerul trebuie privit cu
sinceritate şi respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă
acuzele şi critica sunt exagerate, partenerul tinde mai degrabă să fie supărat şi să-şi trăiască
resentimentele şi mai puţin să lucreze la îmbunătăţirea relaţiei.
Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînţelegeri în căsătorie, ce apare atunci
când partenerii îşi citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la
ceea ce gândeşte şi simte celălalt şi reacţionează doar în funcţie de presupunerile făcute.
Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greşite. Chiar în relaţiile intime, în care
partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare
afectivă. Oamenii se schimbă şi, de aceea, în relaţiile apropiate, procesul de culegere a datelor
despre ceea ce simte şi gândeşte partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi,
nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să ştiu că vei obiecta?” apar ca urmare a
presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului. Alteori soţii se aşteaptă ca
partenerii să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele afirmaţii de genul: “Ar
fi trebuit să ştie ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”. Uneori cei care practică citirea
gândurilor pot ajunge la forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor,
considerând că le înţeleg mai bine decât acesta.

57
Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării,
atacului şi criticii, cu intenţia de a răni, pedepsi sau de luare a revanşei. Ele favorizează
schimburile negative, oferirea/ primirea de atacuri şi răniri. De exemplu, soţul îi poate spune
soţiei că găteşte foarte prost, iar soţia îi răspunde zicându-i că nu ştie să facă dragoste. De
regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea
reciprocă. Furia este o “emoţie normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii
la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzaţii gratuite” (S. Wahlroos, 1983, p.96,
apud Turliuc, 2004). Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului - ca totalitate -
într-o manieră negativă.
Puţine probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulţumirile nerezolvate din
trecut continuă să intre în discuţiile prezente. Vechile nemulţumiri maritale sunt păstrate într-
un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuţie atunci când
persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ţine de trecut
este depăşit, lăsat la o parte.
Dacă umorul este bine-venit în relaţiile intime, el permiţând reducerea tensiunii şi
anxietăţii, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală.
Sarcasmul apare atunci când o afirmaţie a cuiva are semnificaţia opusă celei transmise verbal,
ea fiind destinată rănirii celuilalt.
Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele are au tendinţa de monologa
fără să-i permită partenerului să intervină. Persoanele care prezintă această tendinţă trec
frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de
întrerupt şi pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau
nonverbale primite de la celălalt sau ceilalţi.

Identificaţi şi alte tipuri de comportamente distructive care pot apărea în


comunicarea dintre parteneri şi care erodează unitatea cuplului conjugal.

De cealaltă parte, comunicarea constructivă implică o serie de comportamente precum


întăririle pozitive (laude, complimente), exprimarea în manieră asertivă a sentimentelor şi
dorinţelor, ascultare activă şi tact (acest ultim aspect implică, la rândul său sinceritate,
comunicare deschisă, respect pentru partener şi grija de a nu-l răni).

B. Abordarea din perspectiva conflictului


Această paradigmă concepe familia ca un sistem de reglementări conflictuale
permanente. Starea constantă de conflictualitate este generată de competiţia nevoii
partenerilor maritali şi dezacordurile privind scopurile şi valorile. Însă, conflictul nu trebuie
văzut neaparat ca distructiv. Dimpotrivă, teoreticienii conflictului îl consideră ca fiind
benefic, ca un catalizator, cu rol de promovare a creşterii personale şi familiale. Pe de altă
parte, atunci când intensitatea, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor cresc

58
semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familial, alterând
progresiv relaţiile conjugale şi/ sau parentale.
Având în vedere aceste aspecte şi plecând de la delimitarea între normal-dinamogen
versus patogen-dezorganizator, se poate constitui o tipologie a conflictualităţii. Această
tipologie indică opt tipuri de conflict care nu sunt altceva decât posibilităţi combinatorii între
trei parametri:
 Gradul de tensiuniie generat de natura conflictului (ridicat/ moderat/ scăzut);
 Forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/ latentă);
 Durata conflictualităţii (continuă/ intermitentă)
Corespunzător combinaţiilor posibile pot exista (Mitrofan şi Ciupercă, 1998):
1. cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest contimuu, cu tensiune
crescută (mare potenţial dizolvant şi psihopatogen); 95% din subiecţii divorţaţi
(mai ales femei) şi 31,2% dintre subiecţii căsătoriţi cu reacţii şi dezvoltări nevrotice
reactive psihotraumelor conjugale provin din cupluri caracterizate prin acest tip de
conflictualitate;
2. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută
(prezintă potenţial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu
separarea soţilor, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relaţiilor conjugale, cu
efecte psihopatologice individuale şi de grup familial (50% dintre subiecţii
căsătoriţi care prezintă tulburări psihice apărute în timpul unei existenţe conjugale
psihotraumatizante, proveneau din cupluri cu astfel de conflictualitate); abandonul,
alcoolismul, sustragerile de la îndatoririle materiale, infidelitatea, conflictele cu
socrii sunt frecvent cauze şi efecte ale acestui tip de conflictualitate;
3. cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată - au o
evoluţie instabilă cu tendinţă la deteriorarea esenţei relaţiei conjugale, dar cu
menţinerea structurii de cuplu într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care
condiţiile de evadare şi substituţie (ca adulterul, alcoolismul compensator sau
supravieţuirea profesională) coexistă cu menţinerea parţială a exercitării rolului
conjugal – 18,8% - ponderea cea mai mare fiind de reacţii psihopatologice
depresive, cu sau fără toxicofilie, şi cele histeroide);
4. cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată care
poate facilita cunoaşterea interpersonală, având o funcţie de corecţie reciprocă a
conduitelor de rol (pot rămâne cupluri normale, cu efecte pozitive ulterioare în
acomodarea intradiadică);
5. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată – sunt
frecvente printre normali, ca şi printre cei cu structuri de personalitate accentuate de
un tip sau altul, cu posibilităţi de adaptare interpersonală mai scăzute;

59
6. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută –
frecvente printre normali, acest tip de conflictualitate favorizând efortul de
acomodare reciprocă, producând corecţii permanente ale conduitelor interacţionale
pe linia sincronizării lor;
7. cupluri cu conflictualitate submanifestă, interminentă, cu tensiune moderată –
au o evoluţie armonioasă în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează
acomodarea interpersonală, prezentând forme de manifestare “benigne” cu caracter
de stimulare reciprocă, cum ar fi: ironia, persiflarea, comportamentul pseudoludic
verbal ca supapă de descărcare a unor tendinţe de nuanţă progresivă;
8. cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută – sunt
cupluri ce evoluează rapid şi stabil către asimilare interpersonală. În cazul lor,
dezacordurile şi confruntările nu au un caracter frustrant, ci, din contră, gratificant
şi de facilitare, partenerii preluând şi asimilând reciproc puncte de vedere iniţial
diferite.
Dincolo de acestă tipologie dar nu independent de ea, se poate evidenţia faptul că o
serie de factori de micro şi macro-grup generează conflictualitatea interpersonală.
Printre cei mai semnificativi factori microsociali, generatori de conflicte intrafamiliale,
se pot enumera:
 relaţii tensionate ale cuplului (prin unul sau ambii parteneri) cu familia de orientare
(apartenenţă), cele mai întâlnite conflicte fiind acelea între noră şi soacră şi ginere şi
socru;
 relaţii deficitare cu grupul de prieteni, colegi, vecini (ale unuia sau ambilor soţi), ce
favorizează disfuncţiile conjugale, crescând riscul pentru conflict;
 dezechilibre în bugetul de venituri şi cheltuieli, care pot stimula şi susţine unele
disfuncţii cojugal-familiale, dar în directă corelaţie cu nivelul de funcţionalitate
interpersonală. Aşa se explică de ce în aceleaşi condiţii economice şi materiale (fie ele
de nivel scăzut sau crescut), întâlnim atât familii coezive, cât şi conflictuale;
 factorul accidental-situaţional, ce poate actualiza unele disfuncţii latente. O
caracteristică specială a acestuia este faptul că el nu poate fi, în general, controlat,
acţionându-se mai greu asupra lui comparativ cu ceilalţi factori.

Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final:

Când Gerorge a ajuns acasă, nici măcar nu bănuia că era gata să înceapă o
ceartă.
”Ai cumpărat lapte?”, l-a întrebat soţia sa, Mary.
”Nu, am uitat”, a răspuns el, cu o expresie imobilă pe faţă.
”Ţi-am spus să te opreşti în drum spre casă!” a spus ea oftând.
George o fixează în tăcere pe Mary, care spune:

60
”Nici măcar nu mă asculţi!”
”Ba da!”
”Ce-am spus?”
George o priveşte fix cu maxilarele încordate.
”Îţi voi reîmprospăta memoria. Am spus că ai uitat să cumperi lapte!”
”Ştiu!”
”Atunci? Cum se face că ai cumpărat astea şase cutii?”
”Ei bine, le-am cumpărat de la benzinărie”, spune George, închizând ochii.
”Şi de când nu mai au lapte la benzinărie?”
”Nu pot să ţin minte totul. Nici nu-ţi pasă că am avut o zi grea.” El îi întoarce
spatele.
”Ce legătură are asta cu laptele? Ca de obicei, ai uitat pentru că ceea ce vreau
eu n-are importanţă pentru tine.”
”Asta nu e adevărat, îţi cumpăr ce vrei!”, spune el, privind aiurea.
”Ce?”, întreabă Mary ridicând vocea.
”Păi, prăjituri, îngheţată, pizza”, strigă el.
”Şi le mănânci tot tu. M-am săturat de scuzele tale. Recunoaşte, ai uitat de
nenorocitul de lapte!”
”Da, am uitat de nenorocitul de lapte. Am alte lucruri mult mai importante pe
cap, cum ar fi să pot supravieţui cu o maşteră.”
George iese trântind uşa.
(Jamie Turndorf, Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor)
Sarcini de lucru:
1. Analizaţi această situaţie din perspectiva teoriei funcţionale.
2. Încercaţi să empatizaţi cu personajele acestui dialog şi identificaţi
sentimentele şi stările pe care le trăiesc pe măsura derulării fiecărei replici.
3. Reconstruiţi scena păstrând contextul de desfăşurare şi având în vedere
recomandările cu privire o comunicare constructivă între cei doi parteneri.

C. Abordarea socială a schimbului


Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relaţia interpersonală se
formează în scopul întâlnirii nevoilor individuale ale fiecăruia cu ale celuilalt. Altfel spus,
fiecare persoană doreşte ceva de la celălalt în cadrul unei relaţii de parteneriat, iar schimbul
care rezultă este guvernat de principii economice. Astfel, relaţia intimă este redusă la o
situaţie tranzacţională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii. Cei implicaţi în
relaţia de cuplu vor alege comportamentele care le vor permite să-şi maximizeze profitul
(maximizarea răsplatei, minimizarea costurilor)
Principiile de bază ale paradigmei schimbului sunt:

61
1. persoanele intră într-o relaţie în scopul creşterii nivelului utilităţii deasupra celui
pentru cazul când ar rămâne singure şi rămân în această relaţie atâta timp cât percep că
raportul costuri/ beneficii este satisfăcător;
2. ca raportul amintit să fie satisfăcător, el poate funcţiona după legea reciprocităţii (“cât
mi-ai dat tu, atât îţi dau şi eu”) sau după legea echităţii (care ignoră egalitatea simplă şi
face apel la egalitatea raportului “cât dau, cât primesc/ cât dai, cât primeşti”);
3. cele două legi corelează foarte strâns cu resursele aduse de fiecare în relaţia analizată.
Aceste resurse sunt foarte diverse, mergând de la situaţia materială sau atractivitate
fizică până la trăiri emoţionale sau prestigiul social.
La prima vedere, această teorie utilitaristă vine în contradicţie cu valori precum:
altruism, dezinteres, devotament etc. Sentimentele omului nu se vând şi nu se cumpără.
Totuşi, eliminând viziunea comercial-economică şi examinând raţional realitatea, constatăm
că sunt rare cazurile de relaţii interpersonale absolut dezinteresate. Între parteneri, se
stabileşte, cel puţin inconştient, o tranzacţie: îţi ofer prestigiu social dar aştept de la tine
informaţii sociale, îţi dau dragoste, îmi dai statut social sau bunăstare materială. Că numim
costuri ceea ce oferim şi beneficii ceea ce obţinem are mai puţină importanţă. Important este
să înlăturăm prejudecata că în relaţiile interumane partenerii nu urmăresc niciun interes.

3.3.4. Teoria sistemică (holistă) (după Panţuru, 2009)


Paradigma sistemică este o abordare comprehensivă a comprtamentului sistemelor vii,
de la indivizi şi diade maritale la organizaţii şi naţiuni.
Dacă prin sistem, în general, se înţelege “o mulţime de obiecte care acţionează între
ele atât de intens încât stările lor sunt interdependente, modificările uneia ducând la
modificări în toate celelalte” (C.Zamfir), atunci familia poate fi considerată un sistem alcătuit
din mai multe personalităţi ce interacţionează, ale căror comportamente şi atitudini sunt
interdependente şi intercorelate.
Ca orice sistem social, familia are o structură, o funcţionalitate şi o serie de proprietăţi
şi caracteristici.
Din perspectiva structurii, paradigma sistemică se concentrează asupra
caracteristicilor comportamentale ale fiecărui partener în asumarea gen-rolului, scopului şi
intereselor comune, modalităţilor de comunicare şi relaţionare dintre membrii sistemului
familial.
Din perspectiva funcţionalităţii, paradigma sistemică are în vedere efectele
comunicării şi metodele de soluţionare a problemelor, competenţa marital/ parentală a
fiecăruia şi a cuplului, calitatea şi stabilitatea relaţiei maritale, succesele şi deficitele în
punerea de acord a scopurilor şi intereselor.
În fine, din perspectiva câmpului de proprietăţi şi caracteristici, paradigma sistemică
se concentrează asupra efectelor mediului extern asupra relaţiei maritale, capacităţii de a face

62
faţă stresului psihosocial conjuctural, impactului normelor şi constrângerilor sociale, politice,
ideologice etc. asupra dezvolzării cuplului şi rezolvării problemelor familiale.
Aşadar, paradigma sistemică abordează familia dintr-o perspectivă holistă.
După cum se ştie, familia se poate caracteriza printr-o stare de echilibru sau
dezechilibru intern. Abordarea sistemică consideră că stările de echilibru intern pot fi
statice sau dinamice.
Echilibrul static semnifică o mare stabilitate a familiei, datorată rarelor schimbări
care o pot afecta, în vreme ce echilibrul dinamic reprezintă un proces continuu de echilibrare
şi reechilibrare, datorită faptului că schimbările sunt continue şi dese.
De exemplu, stadiile de dezvoltare elaborate de R.Hill reprezintă tot atâtea schimbări,
tot atâtea procese de acomodare şi prefacere interpersonală.
Pe de altă parte, abordarea sistemică analizează şi stările de dezechilibru intern
(căsătoriile defectuoase, familiile patologice). Prin analiza acestor forme ea oferă un foarte
mare ajutor psihoterapeuţilor, psihologilor sau altor specialişti care încearcă să soluţioneze
sau să dea un răspuns acestor configuraţii disfuncţionale.
Ca sistem, familia interacţionează cu mediul extern, deci şi cu alte sisteme sociale.
Această interacţiune a fost cel mai bine pusă în evidenţă de Kantor şi Lehr (1975), care s-au
referit în special la graniţele ce separă subsistemele familiale de sistemele sociale exterioare
acestora.

D A

B
E
C
F

Fig. 2. Interacţiunea sistemului familial cu mediul extern


Legenda:
A = graniţa ce separă sistemul familial de cel exterior
B = intraspaţiu social
C = graniţa interpersonală
D = subsistem interpersonal
E = graniţă individuală
F = subsistem individual

Interpretarea modelului:

63
 Membrilor exteriori familiei (aparţinând altor sisteme sociale) le este permis a intra în
sistemul familial doar în spaţiul intersocial, adică undeva unde relaţionarea este destul de
formală, neafectivă, rece şi neimplicată (B în figură);
 Prietenilor şi rudelor li se permite pătrunderea în subsistemul interpersonal (D), unde
relaţionarea devine mai afectivă şi mai implicată. În subsistemul personal au acces foarte
puţine persoane, doar prietenii intimi şi rudele cele mai apropiate, ajungând să cunoască
secretele, frământările, trăirile personale ale individului aflat în sistemul familial.
 După cum se observă, pătrunderea în sistemul familial este filtrată, iar relaţionarea dintre
acest sistem şi cele exterioare lui este foarte dificilă dacă nu se găsesc punţi de comunicare
eficiente şi credibile.
 Cu aceeaşi problemă se confruntă sistemul însuşi, sistemul familial cu subsistemele lui.
Dacă membrii unei familii nu au ajuns la o compatibilitate funcţională şi la un nivel ridicat
de încredere şi iubire, subsistemele individuale nu pot interpenetra, iar graniţele
individuale şi interpersonale pot deveni adevărate obstacole în calea realizării unei
coeziuni şi solidarităţi familiale.

Un alt model care se înscrie în paradigma sistemică este modelul lui Salvador
Minuchin (apud Vasile, 2007). Autorul defineşte structura familială ca fiind setul invizibil de
cerinţe funcţionale ce organizează modurile în care membrii familiei interacţionează. O
familie este un sistem ce operează prin intermediul pattern-urilor tranzacţionale. Tranzacţiile
repetate stabilesc pattern-urile legate de cum, când şi cine cu cine se relaţionează. Funcţia
patternurilor tranzacţionale este de a regla comportamentul membrilor familiei şi de oferi
informaţii depre unicitatea fiecărei familii.
Minuchin consideră că structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea
trebuie să reziste la schimbare (până la un anumit nivel), dar să se şi adapteze atunci când
circumstanţele o cer, pentru a-şi putea menţine integralitatea şi funcţionalitatea. Acest lucru se
realizează prin intermediul subsistemelor familiale.
Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu
mamă – copil, soţ – soţie) şi se pot forma după criterii precum: generaţia căreia membrii
aparţin, sex, interese, funcţii. Cele mai importante subsisteme familiale sunt:
1. Subsistemul adulţilor – denumit şi subsistemul marital sau al soţilor, deoarece include,
de regulă, diada soţilor. Rolul preponderent este cel de a modela intimitatea şi
angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a-şi îndeplini acest rol sunt
complementaritatea şi acomodarea reciprocă. Complementaritatea permite fiecărui soţ
să participe la viaţa familială, să “ofere” fără a considera că prin aceasta “pierde” ceva.
Altfel spus, ambii soţi simt că pot fi independenţi, dar în acelaşi timp şi că sunt
împreună. Dificultăţile de relaţionare pot apărea de exemplu, atunci când unul dintre
soţi insistă în urmărirea propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.
Acest subsistem poate deveni un refugiu faţă de stresul extern, şi o matrice pentru

64
contactul cu alte sisteme sociale. El poate stimula învăţarea, creativitatea şi creşterea,
ceea ce poate duce la acomodarea reciprocă, adică la susţinerea aspectelor pozitive ale
partenerului şi la actualizarea aspectelor creative ale acestuia, aspecte ce erau inactive
până atunci.
2. Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul copil şi de regulă cuprinde
părinţii, dar poate include şi membri ai familiei extinse (unul dintre bunici).
Responsabilitatea lor este mai ales de a creşte copiii, de a-i ghida, de a stabili limitele
şi de a-i disciplina. Acum apar de multe ori dificultăţi, deoarece adulţii devin în acelaşi
timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar şi părinte pentru copil şi
nu întotdeauna aceste două tipuri de roluri sunt armonizate. Acest aspect poate duce la
destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui copil în interiorul acestui subsistem
sau la izolarea copilului de către cuplul marital (mai rar).
3. Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le oferă acestora primul grup social
în care sunt cu toţii egali. În acest subsistem copiii învaţă negocierea, cooperarea,
competiţia, submisivitatea, suportul reciproc, ataşamentul. Ei preiau diferite roluri şi
poziţii în familie, iar de multe ori acestea devin semnificative pentru evoluţia lor
ulterioară în viaţă. În familiile cu mulţi copii există o diferenţiere a rolurilor şi mai
accentuată, cel mic încă acţionând în aria securităţii, îngrijirii şi a ghidării, timp în care
cel mare deja experimentează contactele şi contractele cu mediul extrafamilial.
Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar şi flexibile pentru a se proteja de
cerinţele şi nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru a fi capabil să negocieze şi să
interacţioneze cu acesta.
Graniţele reprezintă un concept fundamental al orientării sistemice. Ele reprezintă
reguli care definesc cine participă şi în ce fel. Rolul graniţelor este de a proteja diferenţierea
subsistemelor. Fiecare dintre acestea are funcţii specifice şi anumite cerinţe de la membrii săi;
dezvoltarea abilităţilor interpersonale în interiorul acestor sisteme se repercutează asupra
libertăţii subsistemului respectiv faţă de celelalte. Natura graniţelor va avea un puternic
impact asupra funcţionării fiecărui subsistem, dar şi al familiei ca întreg.
Minuchin descrie trei tipuri de graniţe care se întind pe un continuum de la foarte rigide
la foarte difuze:
- Graniţele rigide sunt cele care permit o interacţiune şi o comunicare minimală între
subsisteme. Indivizii pot fi izolaţi sau forţaţi să acţioneze autonom. Ele permit
membrilor maximum de independenţă şi o interacţiune minimă cu ceilaţi membrii.
Subsistemele (adică indivizii sau diadele) pot deveni astfel separate de restul familiei.
- Graniţe clare – se află la mijlocul continuumului dintre rigid şi difuz; sunt cele care
promovează comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot
opera liber pentru îndeplinirea funcţiilor lor în cadrul familiei.

65
- Graniţe difuze – sunt caracterizate prin definirea vagă a funcţiilor şi a membrilor care
fac parte din subsisteme. Ele permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă. Nu
este clar cine are responsabilitatea şi autoritatea, iar membrii familiei pot fi mult
influenţaţi unul de celălalt. În alţi termeni, relaţiile dintre membrii sunt suprapuse.

Caracterizaţi subsistemele familiei din care faceţi parte şi tipul de graniţe dintre
ele.

3.3.5. Teoria istoristă (intergeneraţională)


Această paradigmă analizează familia în diferite stadii ale ei, explicând prezentul din
perspectiva generaţiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale
“trecute” prin optica evoluţiilor lor către modernitate.
Abordarea istoristă permite conceptualizarea atât a schimbării cât şi a stabilităţii unei
familii. Din acest punct de vedere, se pot observa atât regularităţile structurii familiale, cât şi
procesul dinamic al adaptării şi dezvoltării, proces ce generează schimbări ale structurii
familiale, în timp. Această orientare teoretică oferă mai mult o viziune exterior-formală
asupra familiei, pierzând din vedere maniera în care interacţionează indivizii, modul în care se
iau deciziile, opiniile şi sentimentelor în cadrul grupului familial.

Găsiţi argumente pentru a susţine sau a combate afirmaţia următoare:


Este posibil ca un părinte care îşi abuzează copilul să fi fost şi el abuzat la
rândul său când a fost copil.
Specific paradigmei istoriste este utilizarea metodei longitudinale, metodă ce se
concentrează asupra micro-istoriei şi genealogiei familiale. Arborele genealogic este
instrumentul cu ajutorul căruia putem realiza interferenţe, putem elabora ipoteze privind
comportamentele şi atitudinile generaţiilor mai tinere prin raportare la înaintaşii lor. Şi aceasta
pentru că modelul inergeneraţional consideră patternurile interacţionale prezente la un
moment dat ca un rezultat al istoriei generaţionale a familiei.
J. Framo (1970), B. Nagy (1973) şi mai ales M.Bowen (1976) au dezvoltat o serie de
modele ce analizează tocmai aceste raporturi inter şi intra-generaţionale, vis-à-vis de
conflictualitate şi/ sau disfuncţionalitate.
Bowen porneşte de la premisa că familia este un “sistem emoţional”, în cadrul căreia
partenerii, în funcţie de nivelul lor de maturitate, vor prezenta diferite grade de fuziune
emoţională. Numai că, odată cu apariţia tensiunilor şi punctelor de vedere divergente,
fuziunea emoţională cunoaşte diferite trepte de erodare.
Mai întâi unul dintre soţi poate deveni disfuncţional datorită unei “reciprocităţi sub
sau supraadecvate, fapt care-l determină pe partener să devină, la rândul lui, simptomatic
psihologic. În al doilea moment relaţia conjugală poate deveni discordantă, fiziunea
emoţională slăbind decisiv. În al treilea moment, disfuncţiile emoţionale se extind de la

66
relaţia conjugală la cea parentală. Acest proces prin care imaturitatea parentală este transmisă
copiilor, va fi numit de Bowen “procesul de proiecţie familială”.
În mod general se transmit patternurile între generaţii (oricât de multe ar fi acestea),
prin procesul de proiecţie intergeneraţională. Dacă analizăm raporturile între generaţii din
perspectiva modelelor culturale caracteristice acestora, am putea ajunge la figura următoare:

c b c
Copii c Părinţi
c
b b

Bunici
Fig. 3. Raporturile între generaţii din perspectiva modelelor culturale

Legenda: a = zona de convergenţă între cele trei modele culturale


b = zona de convergenţă între cele două modele culturale
c = zona de manifestare a propriului model cultural

Rezultă din desen că raporturile intergeneraţionale sunt marcate atât de valori comune
cât şi de elemente autohtone, traduse în atituduni, comportamente şi stiluri de viaţă adoptate.
Dacă adoptăm acest model, putem deduce că, cu cât zonele de convergenţă sunt mai
mari, cu atât autonomia manifestată este mai mică, şi invers, cu cât zonele de convergenţă
sunt mai mici, cu atât autonomia manifestată este mai mare. În primul caz se profilează
sistemul închis, în al doilea sistemul deschis. Ambele sunt disfuncţionale până la un anumit
punct deoarece sistemul închis rupe familia de exterior, iar sistemul deschis rupe unitatea din
interior. Ca atare, considerăm că sistemul familial pentru a funcţional, din perspectiva
raporturilor intergeneraţionale, trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o stare de
echilibru între modelele culturale ale generaţiilor componente.
În teoria boewiană opt concepte sunt esenţiale, între care diferenţierea sinelui este
considerată foarte importantă (apud Vasile, 2007):

1. Diferenţierea sinelui. În contextul unui sistem emoţional, diferenţierea sinelui


reprezintă gradul relativ de autonomie pe care un individ îl păstrează, în timp ce
rămâne în relaţie semnificativă cu ceilalţi. Aceşti indivizi pot transcede nu doar
propriile emoţii, ci şi cele ale sistemului lor familial. De asemenea, astfel de persoane
diferenţiate sunt mai flexibile, adaptabile şi mai autonome. Ca urmare, ele îşi trăiesc
propriile emoţii şi, deşi nu sunt lipsite de conştiinţa emoţiilor celor din jurul lor, sunt
capabile să menţină un grad de obiectivitate şi distanţă emoţională faţă de problemele

67
emoţionale proprii sau ale altora. De aceea, se consideră că indivizii înalt diferenţiaţi
au un eu solid („solid self”), mai integrat. Acesta reprezintă pentru Bowen conceptul
de eu care este ghidat în principal de intelect, adică persoana poate acţiona sau lua
decizii pe baza unor judecăţi raţionale. Indivizii cu nivele scăzute de diferenţiere tind
să fie mult mai rigizi şi mai dependenţi emoţional de alţii, comportamentul fiind
direcţionat mai degrabă de emoţii. Ei sunt ghidaţi preponderent de pseudo-eul
(„pseudo-self”) lor. Acesta este un concept de eu care este negociabil cu alţii, sensibil
la emoţii şi mai puţin la judecăţile raţionale. Astfel de persoane vor lua decizii bazate
pe sentimente, nu pe principii logice, raţionale. De aceea, deciziile luate în momente
diferite de timp vor fi inconsistente unele cu altele, dar indivizii cu pseudo-eu nu sunt
conştienţi de această inconsistenţă.
2. Procesul emoţional familial nuclear. Acest concept descrie gama de pattern-uri
relaţionale emoţionale din sisteme, dintre părinţi şi copii. Există patru mecanisme
utilizate de familie pentru a face faţă anxietăţii când aceasta devine prea intensă în
familia nucleu. Toate cele patru mecanisme pot fi folosite, dar, de regulă, o familie,
mai ales dacă este fuzională, utilizează în mod predominant unul sau mai multe:
- Distanţa emoţională. Într-un sistem familial fuzional cu nivele înalte de anxietate, un
membru al familiei poate mări distanţa interpersonală atunci când el sau ea nu mai poate
face faţă reactivităţii emoţionale (Bowen, 1978, apud Vasile, 2007). Frecvent, aceasta
poate determina o distanţă mai mare decât doreşte, de fapt, individul.
- Conflictul marital. Cantitatea de conflict într-un mariaj este o funcţie a gradului de
fuziune din relaţie şi a intensităţii anxietăţii corespunzătoare. (Papero, 1991, apud Vasile,
2007). Poate avea loc un proces ciclic în care conflictul este urmat de distanţă emoţională,
o perioadă de apropiere caldă, apoi o creştere a tensiunii care precipită un alt conflict şi,
astfel, ciclul se perpetuează.
- Transmiterea sau proiecţia problemei către copil. De multe ori, problemele dintre soţi şi
anxietatea acestora tind să fie evitate prin concentrarea lor pe unul sau mai mulţi copii.
Cel mai comun pattern este ca mama să-şi concentreze o mare parte din energia sa
emoţională pe un copil (ajungându-se chiar la fenomenul de fuziune simbiotică între
mamă şi copil), în timp ce tatăl se distanţează şi este evitat în acelaşi timp. Copilului pe
care părintele se concentrează îi sporesc reactivitatea şi fuziunea sistemului intelectual şi
emoţional. De aceea, el este cel mai vulnerabil la dezvoltarea unor simptome.
- Disfuncţia într-un soţ. În cazul unui cuplu cu un membru inadecvat sau disfuncţional, iar
celălalt în mod deschis adecvat cu scopul de a compensa, se pot dezvolta roluri reciproce.
Acest pattern poate lua amploare şi poate deveni solid dacă un membru al familiei
dezvoltă o maladie fizică sau mentală cronică.
3. Triunghiurile sau triangularea. Acest concept este mult legat de cel al proiecţiei unei
probleme asupra unuia sau mai multor copii. Un triunghi este unitatea de bază a

68
interdependenţei în sistemul emoţional familial. Pentru Bowen, o diadă este stabilă
atât timp cât ea este calmă. Dacă apar factori stresori care determină creşterea
nivelului de anxietate, diada poate rămâne stabilă, dar când anxietatea într-o diadă
atinge un nivel mai ridicat, o a treia persoană va fi atrasă în câmpul emoţional al celor
doi. De exemplu, naşterea primului copil determină apariţia unui triunghi format din
cei doi părinţi şi copil. Sau, atunci când există un conflict între soţi, soţia poate apela
la mama sa pentru a-şi reduce anxietatea, implicând-o şi pe aceasta în conflictele cu
soţul; în felul acesta apare triunghiul format din soţ, soţie şi mama soţiei. Triunghiurile
într-o familie pot fi latente şi să nu se manifeste în mod deschis. Totuşi, aceste
triunghiuri pot fi activate (şi se activează frecvent) în timpul perioadelor de stres.
Bineînţeles, nivelul stresului sau al anxietăţii necesar pentru destabilizarea diadei este
în strânsă legătură cu gradul de diferenţiere al celor doi.
4. Procesul proiectiv al familiei. Acest proces se referă la faptul că nivelul de diferenţiere
al părţilor trece mai departe la unul sau mai mulţi dintre copiii lor. În mod obişnuit,
un copil dintr-o familie va avea o implicare emoţională crescută cu unul dintre părinţi.
Această supraimplicare poate varia de la părintele care e în mod excesiv îngrijorat de
ce se întâmplă cu copilul până la părintele care este extrem de ostil acţiunilor
copilului. Dinamica aceasta deteriorează capacitatea copilului de a funcţiona eficient
în contexte sociale. Gradul de diferenţiere al părinţilor şi nivelul de stres în familie
determină intensitatea procesului proiectiv al familiei.
5. Întreruperea (distanţarea) emoţională. În încercarea de a face faţă fuziunii şi absenţei
diferenţierii în relaţiile lor interne, membrii familiei sau segmente ale sistemului extins
se pot distanţa unul de altul şi pot deveni separaţi emoţional (Hall, 1981, apud Vasile,
2007). Deşi individul care întrerupe poate părea că face faţă relaţiei cu familia,
individul rămâne mai vulnerabil la alte relaţii intense. Kerr (1981, apud Vasile, 2007)
sugerează că întreruperea emoţională indică o problemă - fuziunea dintre generaţii -,
rezolvă o problemă - scade anxietatea asociată cu contactul familial - şi creează o
problemă - izolează indivizii care ar putea beneficia de contact. Ca rezultat al separării
emoţionale, individul rămâne prins în sistemul emoţional al familiei şi poate fi mai
puţin capabil să răspundă eficient la situaţiile de rezolvare a problemelor. Disfuncţia
consecventă se poate manifesta şi în alte moduri, cum ar fi relaţii superficiale, boală
fizică, depresie şi comportamente impulsive (Walsh, 1980, apud Vasile, 2007).
6. Procesul de transmitere multigeneraţională. Tendinţa puternică de a repeta pattern-
urile disfuncţionale ale conduitei emoţionale în generaţii succesive culminează cu
nivele scăzute de diferenţiere a eului pentru anumiţi membri ai generaţiilor mai tinere
(Hall, 1981, apud Vasile, 2007). Bowen consideră că indivizii la niveluri echivalente
de diferenţiere, deci fie diferenţiaţi, fie fuzionaţi, se găsesc unul pe altul şi se
căsătoresc şi pot avea unul sau mai mulţi copii cu niveluri mai scăzute de diferenţiere.

69
De aceea, ne putem aştepta ca aceste ataşamente sau distanţări să fie mai accentuate la
copii decât au fost la părinţii lor. Deoarece pattern-ul repetitiv determină în mod
succesiv nivele mai scăzute de diferenţiere la generaţiile următoare, procesul
culminează cu un ultim nivel de disfuncţie, adică ataşamentele (adică fuziunile) sau
distanţările emoţionale care determină apariţia diferitelor simptome care fac ca
persoana sau familia să recurgă la terapie.
7. Poziţia de frate sau soră. Vârsta mai mare şi distribuţia pe sexe între fraţi în aceleaşi
generaţii au o puternică influenţă asupra comportamentului (Hall, 1981, apud Vasile,
2007). Cercetările lui Walter Toman (1969, apud Vasile, 2007) descriu roluri diferite
pe care indivizii le manifestă ca rezultat al poziţiei lor în familiile de origine, cum ar fi
copilul cel mai mare, sora mai mică, cel mai mic copil.

De exemplu, într-o familie cu mulţi copii, ultimul copil, cel mai mic, poate
să fie cu totul ignorat din punct de vedere afectiv, din cauza preocupării
şi stresului părinţilor pentru asigurarea hranei şi securităţii familiei.

Bowen sugera, de asemenea, că pattern-urile interactive dintre cuplurile maritale pot fi


legate de rolurile indivizilor din familiile lor de origine.
8. Procesul emoţional al societăţii (regresia socială). Acest concept-cheie al lui Bowen
are în vedere faptul că procesele caracteristice familiilor pot fi observate şi în
interacţiunile la nivel social.

De exemplu, deoarece există o anxietate crescută şi un stres continuu


cauzate de crimă, şomaj şi poluare, există şi o tendinţă socială către
reactivitate emoţională şi o probabilitate scăzută a individului de a-şi
utiliza eficient procesele emoţionale.

Bowen observa că istoria recentă a societăţii noastre pare să reflecte acest tip de
regresie, adică societatea poate face faţă cu succes unor factori stresori situaţionali
acuţi, dar eşuează când factorii stresori se cronicizează. Din pricina stresului cronic,
atât societatea, cât şi familia pierd contactul cu principiile sistemului lor intelectual şi
vor acţiona în virtutea sistemului emoţional, pierzându-şi obiectivitatea.

Citiţi studiul de caz expus mai jos şi rezolvaţi sarcinile de lucru descrise la final:

Doamna Berg a venit să discute cu preotul său, într-o stare de profundă


depresie. A identificat singură sursa supărărilor sale, în plecarea recentă de
acasă a fiicei sale; ea a plecat să locuiască cu o mătuşă favorită şi familia
acesteia, la vreo 300 de km distanţă de casă. Mutarea a fost gândită ca o
strategie de „time-out”, pentru a evita escaladarea situaţiei stresante de acasă.
Doamna Berg a fost principalul motiv al plecării fetei de 16 ani, aspect ce o

70
umple acum de sentimente de vinovăţie şi regret. Relaţia mamă – fiică a fost
foarte conflictuală, cel puţin în ultimii doi ani. Amintirea disputei foarte urâte
din ajunul plecării fiicei sale de acasă revine obsesiv în mintea mamei. Tânăra i-
a reproşat mamei că o tratează ca pe un copil şi că „se bagă” prea mult în viaţa
ei. De cealaltă parte, mama i-a reproşat fiicei că s-a îndepărtat de ea şi că-şi
petrece timpul mai mult uitându-se în oglindă decât învăţând pentru şcoală.
În contrast, soţul său se poate mândri cu o relaţie plăcută şi extrem de
gratificantă cu fiica sa. Mama a rămas izolată şi plină de resentimente legate de
pierderea fiicei, de care se simte separată nu doar din punct de vedere afectiv, ci
şi geografic. Deplângea un dublu eşec, cel al pierderii fiicei, dar şi cel al
eşecului în calitate de părinte.
Uitându-ne în istoria familiei, constatăm că doamna Berg este cel mai
mare dintre cei cinci copii ai familiei sale de origine. Faptul că era primul
născut dar şi moartea timpurie a celui de-al doilea frate al său au distanţat-o pe
doamna Berg de ceilalţi fraţi accentuându-i rolul în îngrijirea acestora şi
transformând-o în ceea ce se numeşte copil parental. Era foarte apropiată de
mama sa, în ciuda faptului că aceasta muncea 30 de ore pe săptămână ca
menajeră. Tatăl său era un om tăcut, destul de retras şi neimplicat în
evenimentele zilnice ale familiei. Sora mijlocie a doamnei Berg este singura
dintre cei patru fraţi care a urmat universitatea. Şi-a construit un stil de viaţă
propriu, adesea diferit faţă de valorile tradiţionale ale familiei de origine; este
lesbiană şi locuieşte alături de partenera sa şi de copilul acesteia dintr-o relaţie
anterioară. Sora cea mai mică a doamnei Berg a avut un accident de maşină în
adolescenţă, ceea ce a lasat-o cu o serie de urmări psihice. Locuieşte în casa
părintească împreună cu mama lor. Fratele lor s-a mutat în celalalt capăt de
ţară şi menţine o legătură sporadică şi politicoasă cu restul familiei.
Doamna Berg este foarte apropiată de mama sa, legătură pe care o
menţine şi în prezent. În familia de origine, mama depindea de doamna Berg,
considerată un fel de co-părinte, mai ales atunci când mama era plecată la lucru.
Doamna Berg încă mai primeşte uneori telefoane de la mama sa extrem de
anxioasă în legătură cu sora lor cea mai mică, care la vârsta de 34 de ani încă
mai are nevoie de suport emoţional şi material.
În familia sa de origine, domnul Berg este fiul cel mai mic şi are două
surori mai mari. Tatăl său a murit când el avea 5 ani, după o lungă perioadă de
boală şi suferinţă. Sora cea mare, s-a simţit în umbra sorei mai mici, mult mai
atrăgătoare şi mai populară, starul familiei, motiv pentru care s-a distanţat
timpuriu de familie, iar mai târziu, a emigrat în Australia. Domnul Berg a
crescut ca un copil fără griji, ocrotit atât de mama sa, cât şi de sora lui mai

71
mare. În mod nesurprinzător, s-a însurat tot cu „o soră mai mare” şi a continuat
o existenţă la fel de plăcută şi satisfăcătoare ca în copilărie. Este profesor de
muzică la un liceu din oraşul său şi, în paralel, are un magazin cu instrumente
muzicale şi echipamente de întreţinere pentru acestea.
Relaţia de cuplu funcţionează în general în manieră complementară,
după părerea celor doi soţi. În ceea ce priveşte aspectele economice şi
administrative ale familiei, sarcina revine doamnei Berg, aceasta asumându-şi
responsabilitatea de părinte, administrator al casei şi bugetului familiei. Domnul
Berg se ocupă de aspectele mai plăcute ale situaţiei conjugale, el este
responsabil cu menţinerea atmosferei în sânul familiei şi cu întreţinerea
relaţiilor sociale ale cuplului. Cuplul se descrie ca fiind repsonsabil fiecare cu
câte ceva, ea fiind „pesimista” familiei, iar el „optimistul”. Aşa se explică şi de
ce ea este cea care se află acum într-o stare de depresie. (adaptare după Peter L.
VanKatwyk - Theories of Human Development)

Sarcini de lucru:
1. Analizaţi această situaţie de criză din perspectiva teoriei intergeneraţionale.
2. Cine credeţi că este responsabil pentru situaţia creată?
3. Identificaţi modalităţi de soluţionare a situaţiei descrise.

Rezumat
Familia şi evenimentele/ situaţiile din viaţa de familie pot fi analizate şi
interpretate utilizând paradigme şi teorii explicative diverse. Paradigma ciclurilor
vieţii porneşte de la ipoteza de bază că familiile se dezvoltă trecând prin stadii
distincte, stadii ce au o anumită specificitate dată de variaţiile din structura
familiei şi modul de funcţionare a acesteia. Fiecărui stadiu îi sunt caracteristice
anumite evenimente familiale semnificative, iar indivizii se confruntă cu
probleme, sarcini, roluri şi provocări specifice atât în interiorul fiecărui stadiu
cât şi pe parcursul tranziţiei de la un stadiu la altul. Teoria structurală pleacă de la
structura familiei şi modul de distribuire a rolurilor în cadrul acesteia şi aduce în
discuţie problema schimbărilor care au loc în interiorul familiei, schimbări ce
exprimă dinamica şi transformările ei, uneori dramatice. Teoria funcţională
pleacă de la premisa că familia, ca orice altă instituţie socială, trebuie să realizeze
anumite funcţii, în raport de realizarea sau nerealizarea funcţiilor familiile fiind
clasificate în funcţionale şi disfuncţionale. Teoria sistemică abordează familia din
perspectivă holistă. Familia poate fi considerată un sistem alcătuit din mai multe
personalităţi ce interacţionează, ale căror comportamente şi atitudini sunt

72
interdependente şi intercorelate. Teoria istoristă analizează familia în diferite
stadii ale ei, explicând prezentul din perspectiva generaţiilor anterioare sau,
dimpotrivă, oferind sensuri noi sistemelor familiale “trecute” prin optica
evoluţiilor lor către modernitate.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Vizionaţi în plan interior filmul evenimentelor importante din viaţa familiei
dv. Observaţi cu atenţie acele resurse ale familiei care au facilitat desfăşurarea
evenimentelor plăcute şi depăşirea cu succes a celor neplăcute sau mai puţin
plăcute. Listaţi resursele familiei dv. pe o foaie de hârtie.
2. Stabiliţi stadiul în care vă aflaţi acum cu familia pe care v-aţi întemeiat-o şi
menţionaţi care sunt provocările pe care le întâmpinaţi.
3. Se dă cazul următor:
Phil: Deja e din nou seara în care mâncăm pui?
Nancy: Ascultă, dacă nu-ţi place cum gătesc, fă-ţi singur de mâncare!
Phil: N-am spus că nu-mi place. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că am
ajuns iar la pui... cât de repede a trecut timpul! De ce reacţionezi
întotdeauna exagerat? Eşti isterică.
Nancy: Ajungem iar de unde am plecat. Tu eşti întruchiparea perfecţiunii.
Tu niciodată nu faci şi nu spui ceva greşit.
Phil (dându-şi ochii peste cap): Dumnezeule, soţia mea e isterică!
(Părăseşte camera).
Nancy (strigând): Ţi-aş spune să te duci naibii, dar eşti un sfânt. Ştii ce
(aruncând mâncarea la gunoi), de ce nu-i ceri lui Dumnezeu să-ţi gătească
ultima cină? (Jamie Turndorf, Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor)
Sarcini de lucru:
a. Analizaţi această situaţie din perspectiva teoriei funcţionale.
b. Încercaţi să empatizaţi cu personajele acestui dialog şi identificaţi
sentimentele şi stările pe care le trăiesc pe măsura derulării fiecărei
replici.
c. Reconstruiţi scena păstrând contextul de desfăşurare şi având în
vedere recomandările cu privire o comunicare constructivă între cei
doi parteneri.

73
Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed.
Aramis
2. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică
3. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi
alternative. Bucureşti: Ed. Alternative
4. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică
5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L.
6. Mitrofan, I., Vasile, D.L. (2012). Terapii de familie. Bucureşti: Ed. SPER
7. Mitrofan, I., Stoica, D.C. (2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării.
Bucureşti: Ed. SPER
8. Mitrofan, I., Godeanu, D.C., Godeanu, A.S. (2010). Psihogenealogie. Diagnoza,
intervenţia şi vindecarea istoriei familiale. Bucureşti: Ed. SPER
9. Panţuru, S. Psihosociopedagogia familiei, note de curs, Universitatea Transilvania din
Braşov.
10. Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Editura Performantica
11. Turndorf, J. (2003). Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor. Bucureşti: Editura
Curtea Veche.
12. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.

74
Unitatea de învăţare 4.
Elemente de psihosociologia cuplului. Atracţia interpersonală şi
factorii alegerii maritale
Cuprins
4.1. Introducere
4.2. Competenţele unităţii de învăţare
4.3. Structura tematică:
4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale
4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale
4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală
4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală
4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală
4.3.3. Factorii alegerii maritale
4.4. Rezumat
4.5. Test de autoevaluare

4.1. Introducere
Alegerea partenerului este un moment important ce are implicaţii majore în
constituirea unui parteneriat erotic fie în contextul unei căsătorii, fie în contextul
altor forme alternative de convieţuire în cuplu. Această unitate de învăţare îşi
propune să răspundă la o serie de întrebări precum: Cum decid oamenii cu cine să
formeze un cuplu?; Ce explicaţii ştiinţifice există pentru a lămuri motivaţiile
conştiente şi mai puţin conştiente în alegerea partenerului, evidenţiind factorii
determinanţi în procesul de selecţie a partenerului de viaţă, fie ei de natură psiho-
socială, socio-culturală sau chiar biologici.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare


 definirea atracţiei personale ca liant al relaţiei de dragoste în cadrul cuplului;
 evaluarea contribuţiei diverselor teorii la înţelegerea procesului de atracţie
interpersonală şi de formare a cuplului
 identificarea şi interpretarea factorilor care stau la baza deciziei maritale;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

75
4.3.1. Definirea atracţiei interpersonale
Termenul de atracţie interpersonală implică o stare motivaţională: dorinţa şi plăcerea
de a interacţiona cu o altă persoană, de a avea relaţii pozitive cu o altă persoană. Însă, în
satisfacerea acestei dorinţe, individul este selectiv, nu stabileşte relaţii apropiate cu toate
persoanele cu care intră în contact, ci doar cu anumite persoane, faţă de care simte un anumit
impuls, sau „magnetism”. Atracţia interpersonală este factorul care face ca interacţiunile
iniţiale dintre două persoane să capete formă şi să se consolideze sub forma unor relaţii
interpersonale de lungă durată, relaţii de prietenie sau de dragoste.

4.3.2. Teorii explicative ale atracţiei interpersonale


4.3.2.1. Proximitatea şi atracţia interpersonală
Unul dintre factorii cu valoare predictivă extrem de ridicată în procesul atracţiei
interpersonale şi, implicit, în alegerea partenerului este proximitatea. Studiile sociologice
demonstrează că în majoritatea căsătoriilor partenerii au fost fie vecini, fie colegi de clasa/
şcoală, fie colegi de serviciu. O serie de experimente (Festinger, Schachter, 1953;
Maisonneuve, 1952, apud Boncu) au pus în evidenţă faptul că studenţii, de exemplu, tind să
dezvolte relaţii de prietenie cu cei aflaţi în imediata proximitate (colegi de cameră, colegi de
cămin sau colegi din căminele apropiate). Mai mult, autorii au constatat că dacă un individ
deţine o poziţie care să-i permită proximitatea cu mai multe persoane (locuieşte lângă lift sau
lângă scările de acces, lângă automatul de cafea), el se bucură de o mai mare popularitate în
rândul colegilor faţă de cei care nu au acest beneficiu spaţial. O treime din cuplurile
intervievate de Jean Maisonneuve în cadrul studiului său, erau alcătuite din parteneri care nu
locuiseră la o distanţă de mai mult de cinci clădiri unul faţă de celălalt. La rândul său, Segal
(1974, apud Boncu) a constatat că studenţii implicaţi în studiul său aveau relaţii de prietenie
cu colegii a căror iniţială a numelui se apropia de sau era identică cu iniţiala numelui lor,
distribuţia în camerele de cămin şi în locurile din clasă făcându-se alfabetic, şi deci,
probabilitatea ca studenţii să aibă în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a
numelui crescând destul de puternic.
Cum se explică efectele proximităţii în atracţia interpersonală? Există mai multe
explicaţii în acest sens. Detaliem în cele ce urmează pe câteva dintre acestea:
a. fenomenul expunerii repetate – expunerea repetată la orice stimul este suficientă
pentru a creşte evaluarea pozitivă a stimulului respectiv.

Exemple:
Într-un experiment realizat de Robert Zajonc şi colaboratorii săi (1987,
apud Ivan, 2008), subiecţilor li se arăta o fotografie a unui bărbat o dată pe
săptămână, timp de patru săptămâni, pentru a testa efectul expunerii
repetate asupra atracţiei. Jumătate dintre subiecţi au văzut aceeaşi fotografie
în fiecare săptămână, iar jumătate au văzut o fotografie diferită în fiecare

76
săptămână. La finalul experimentului, subiecţii indicau în ce măsură
considerau atractive persoanele din fotografii. Atracţia exprimată creştea cu
cât numărul de expuneri la persoana din fotografie era mai mare.

Cum vă explicaţi totuşi că efectele expunerii repetate nu cresc nelimitat? Ba


mai mult, după un număr optim de expuneri repetate, atracţia poate să se
reducă prin continuarea expunerii la obiect. Cu alte cuvinte, proximitatea
poate să genereze nu numai atracţie, ci şi ostilitate interpersonală.

b. principiul organizării perceptive – acest principiu a fost formulat de gestaltisti şi


susţine că obiectele care sunt apropiate spaţial tind să fie percepute unitar. Altfel
spus, dacă o persoană se percepe într-o relaţie unitară cu altcineva, acest fapt induce
o relaţie bazată pe sentimente de atracţie.

Exemple:
Într-un experiment realizat de Elaine H. Walster şi Ellen Berscheid (1969/
1981, apud Ivan, 2008) aceastea au cerut unor studente să discute cu
persoane de acelaşi sex (alese de experimentatori) despre comportament şi
standarde sexuale. Subiecţii erau împărţiţi în două grupuri, conversaţia dintre
cuplurile formate având ca scop obţinerea de informaţii de la partenerii de
discuţie, cu deosebirea că, într-un grup experimental subiecţii credeau că
partenera de discuţie este aleasă aleatoriu, în timp ce în al doilea grup
experimental credeau că partenera de discuţie este selectată prin raportare la
propria persoană (pe criterii de compatibilitate). La sfârşitul experimentului,
subiecţii erau rugaţi să completreze un formular care conţinea impresii
generale despre partenera de discuţie, inclusiv măsura în care a fost plăcută,
acceptată. Rezultatele au demonstrat că subiecţii au avut evaluări mai
apreciative pentru partenerele descrise în termeni de compatibilitate.

c. accesibilitatea – se referă la frecvenţa interacţiunilor, sau aşa numita „distanţă


funcţională”. Frecvenţa mare a interacţiunilor le permite indivizilor să-şi descopere
trăsăturile similare, astfel încât să se perceapă ca o unitate socială. De asemenea,
frecvenţa interacţiunilor înseamnă de fapt accesibilitatea partenerului.

Exemple:
Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională, psihologii recomandă
celor ce vor să-şi facă prieteni sa-şi aleagă poziţii strategice, care permit
interacţiuni frecvente şi agreabile (să-şi aleagă o cameră, biroul lângă
automatul de cafea, lângă locul în care se distribuie corespondenţa etc.)

77
d. anticiparea interacţiunii – conduce la atracţie faţă de cealaltă persoană, ne face să-l
percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil.

Exemple:
Într-un experiment, John Darley şi Ellen Berscheid (1967) au furnizat unor
studente informaii ambigue despre o tânără. Într-una din condiţii, studentele
erau anunţate că vor întâlni în scurt timp fata descrisă, în cealaltă condiţie, nu
se făcea un astfel de anunţ. Rezultatele au indicat că studentele care anticipau
interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul informativ
decât studentele din grupul al doilea.

e. recompensarea reciprocă – o persoană poate deveni atrasă de o alta ca o consecinţă


a descoperirii faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de ea. În această
situaţie intervine sporirea încrederii în sine. Elaine Walster (1965) a evidenţiat că
aprobarea celorlalţi este recompensatoare mai ales atunci când individul a fost privat
de aprobarea socială.

Exemple:
În experimentul său, autoarea a furnizat unor studente analize favorabile ori
defavorabile efectuate după aplicarea unui test de personalitate. Apoi, le-a
cerut să-şi evalueze câteva dintre cunoştinţe; printre persoanele ce urmau să
fie evaluate era şi un complice al experimentatoarei, un băiat frumos şi
spiritual, care purtase cu fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie
agreabilă şi ceruse fiecăreia o întâlnire. Fetele care primiseră carcaterizarea
negativă l-au apreciat pe complice într-o măsură mai mare căci ele aveau
nevoie de aprobare socială.
Se poate explica astfel de ce indivizii se îndrăgostesc foarte repede după ce
au fost respinşi de cineva.

Experienţa de zi cu zi ne arată că nu întotdeauna putem câştiga aprecierea


altora demonstrându-ne afecţiunea şi admiraţia faţă de aceştia. Cum se
explică acest lucru?

4.3.2.2. Similaritatea şi atracţia interpersonală


În psihologia populară se spune că „cine se aseamănă, se adună”. Conform acestui
proverb, suntem atraşi de acele persoane similare nouă din punct de vedere al atitudinilor,
valorilor, intereselor, convingerilor. Atracţia se explică prin faptul că similaritatea structurilor
psihice facilitează comunicarea (Ivan, 2008). Aceeaşi autoare realizează o sinteză referitoare
la tipurile de similaritate care acţionează în atracţia interpersonală (idem, pp. 260 – 262):

78
a. Similaritatea fizică – încă din 1902, Auguste Bravais şi Karl Pearson constatau că
persoanele de talie mică au tendinţa de a se căsători între ele. Robert B. Zajonc şi
colaboratorii săi (1987, apud Ivan, 2008) remarcau frecvenţa asemănărilor dintre soţi
în ceea ce priveşte forma mâinilor, lungimea antebraţelor, a degetelor, culoarea
ochilor, a părului etc.
b. Similaritatea caracteristicilor sociale – similaritatea condiţiilor sociale se reflectă în
special în ceea ce priveşte provenienţa familială, locul copilăriei, nivelul educaţional,
statutul social al părinţilor, afilieri religioase, tipul de relaţii în familiile de
provenienţă, participarea socială, petrecerea timpului liber.
c. Similaritatea în inteligenţă şi educaţie – studiile au demonstrat o corelaţie
semnificativă între nivelurile de inteligenţă ale soţilor şi soţiilor. Explicaţia ar fi aceea
că este mai probabil ca indivizii care au capacităţi intelectuale apropiate să fie în
acelaşi context profesional sau de petrecere a timpului liber. În mod similar
funcţionează şi similaritatea în educaţie. Este mai probabil ca oamenii cu un nivel
educaţional apropiat să intercaţioneze mai des, pornind de la premisa că acest fapt
înseamnă şi similarităţi atitudinale şi culturale.

Exprimaţi o opinie în legătură cu următoarele aspecte:


d. Este inteligenţa o trăsătură dezirabilă pentru un partener?
e. Rămâne dezirabilă o persoană mai inteligentă pentru o persoană
cu abilităţi intelectuale medii? Argumentaţi.

d. Similaritatea comportamentală – cercetările psihosociologice susţin ipoteza conform


căreia ne plac oamenii care au atitudini similare nouă şi pe aceea că oamenii se percep
pe ei înşişi ca fiind mai asemănători cu cei pe care îi plac şi mai puţin asemănători cu
cei pe care îi displac.

Cum vă explicaţi că, atunci când subiectul descoperă o similaritate


atitudinală perfectă între atitudinile exprimate de el şi cele ale partenerului
de interacţiune, atât în chestunile considerate importante, cât şi în cele
neimportante, nu mai dezvoltă atracţia, ci respingerea celuilalt (Ivan, 2008)?
e. Similaritatea personalităţilor – un alt proverb din psihologia populară „Spune-mi cu
cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”, susţine acest tip de similaritate. Cercetările
demonstrează că oamenii îşi selectează partenerii pe baza similarităţii caracteristicilor
de personalitate. Elaine Wlaster şi Ellen Berscheid (1969/1981, apud Ivan, 2008)
afirmau că oamenii tind să-i placă pe cei care au caracteristici similare din cauza unor
tendinţe narcisiste care-i fac să iubească în altul ceea ce văd în ei înşişi. În cadrul
cuplului, similaritatea partenerilor se constituie ca principiu funcţional de evoluţie a
relaţiei prin mecanismul cuplului în oglindă: fiecare se proiectează şi se recunoaşte în

79
celălalt, ceea ce conferă un grad sporit de siguranţă, un sentiment liniştitor de
comuniune şi consens atitudinal-reacţional (Mitrofan, 1989).

Ce se întâmplă în cazul în care aspecte mai puţin dezirabile social se


regăsesc în personalităţile ambilor parteneri: rigiditate, suspiciune,
iritabilitate?

4.3.2.3. Complementaritatea şi atracţia interpersonală


Sociologul american Robert Winch a formulat în 1971 teoria nevoii de
complementaritate în relaţiile interpersonale, opusă teoriei similarităţii. Autorul susţine că
indivizii sunt atraşi de cei care le pot satisface anumite nevoi, de exemplu, o persoană
dominantă îşi căuta un partener înclinat spre supunere. Pe de altă parte, complementaritatea se
manifestă în ceea ce Iolanda Mitrofan (1989) numea intercunoaştere reciproc recompensatorie
a unor reacţii, atitudini şi comportamente. Unele manifestări ale celor doi parteneri se pot
potenţa sau atenua prin mutualitate sau se pot neutraliza într-un sens favorabil sau nu relaţiei.
Este dezirabil ca trăsăturile potenţial conflictuale ale unuia să fie atenuate de trăsăturile
complementare ale celuilalt. Astfel, hiperactivitatea, impulsivitatea unuia să fie
contrabalansate de calmul şi tactul celuilalt.
Cercetările arată că există o mai mare tendinţă de devitalizare şi aplatizare a
căsătoriilor bazate pe similaritate, mai ales în cazul acelor cupluri în care între parteneri se
produce o puternică identificare (Mitrofan , Ciupercă, 2002). Cuplurile maritale formate prin
complementaritate, deşi sunt mai dinamice în evoluţie, au o longevitate mai mare, explicaţia
fiind aceea că, în cuplurile cu personalităţi similare aria cognoscibilă este mult mai mare decât
cea incognoscibilă, iar procesul de identificare cu celălalt, deşi facilitează anticiparea şi
valorizarea reacţiilor, atitudinilor şi comportamentelor mutuale, poate epuiza, în timp,
tensiunea de cunoaştere care susţine şi motivează perpetuarea relaţiei. În cuplurile
complementare lucrurile stau invers, partenerii alimentând relaţia prin reinventarea şi
cultivarea permanentă a misterului şi imprevizibilului, prin crearea surprizei. Cuplurile
complementare sunt cupluri deschise, evolutive, sunt cupluri a căror relaţie este capabilă să
resusciteze noi resurse, în care partenerii sunt capabili a se bucura mereu unul de celălalt, în
care reuşesc a-şi fi mereu necesari unul altuia (idem).
O ipoteză similară teoriei nevoilor complementare a fost cea avansată de Cattel şi
Nesselroade (1967, apud Ivan, 2008), ipoteză ce susţine că prietenia şi căsătoria sunt dictate
de dorinţa de a poseda anumite caracteristici prin împărtăşirea cu cel care le posedă deja,
dorinţă resimţită de individ ca o necesitate a vieţii lui sociale. Cei doi cercetători susţin că o
persoană va tinde să caute un partener care are caracteristici dezirabile social: înfăţişare
plăcută, inteligenţă, stabilitate emoţinală, astfel încât să le extindă pe cele care îi lipsesc sau
care îi sunt caracteristice într-o măsură mai mică.

80
Reflectaţi asupra propriei relaţii de cuplu şi identificaţi modul în care aceasta s-a
întemeiat (proximitate, similaritate, complementaritate).

4.3.3. Factorii alegerii maritale


Alegerea partenerului pentru căsătorie constituie o decizie majoră, cu implicaţii
deosebite în evoluţia ulterioară a cuplului. Motivele care stau la baza deciziei maritale, dar şi
aşteptările partenerilor de cuplu s-au schimbat odată cu evoluţia societăţii. Astăzi, satisfacţia
sexuală poate fi obţinută şi în afara instituţiei căsătoriei, copiii nu mai reprezintă ţelul de
împlinire suprem în viaţa multor cupluri, femeile au un statut egal pe piaţa muncii cu cel al
bărbaţilor, astfe încât raţiunile lor pentru întemeierea unei căsnicii s-au schimbat, bărbaţii
investesc decizional în familie tot atât de mult precum femeile, astfel încât, căsătoria actuală
se construieşte pe trei mari piloni: intimitate sinceră cu beneficiul unei mutuale gratificaţii
(dragoste), companie şi autorealizare prin egalitate (Mitrofan, Ciupercă, 2002).
Câteva argumente ce susţin decizia maritală ar fi următoarele: compatibilitatea
sexuală, fuga de singurătate, nevoia unui companion, siguranţa financiară, fuga de
constrângerile parentale, dorinţa de a fi important pentru cineva (Coleman, 1988, apud
Mitrofan şi Ciupercă, 2002), conformismul social („aşa se cuvine”), realizarea personală prin
dragoste şi prietenie (evoluţie personală în cuplu). De cealaltă parte, cei care decid să amâne
momentul căsătoriei fac apel la argumente precum: precauţie faţă de modelul tradiţional de
familie, neîncredere în sexul opus, teama de intimitate (idem).
Dar, care sunt trăsăturile care ne determină să alegem un partener sau altul?
Cercetătorii Z. Wanderer şi E. Fabian (1979, apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002) au întocmit o
listă cu câteva aspecte pe care le vizăm la un partener: Această listă conţine idei referitoare la:
1. Aspectul exterior (înălţime, ochi, păr etc.)
2. Trăsături de personalitate (inteligenţă, încredere, umor etc.)
3. Potenţial economic sau bogăţie (carieră potenţială sau realizată, viitor prospectat,
moşteniri)
4. Credinţe şi valori (atitudni faţă de gender-rol, credinţă religioasă, valori care orievtează
comportamentul individual);
5. Interese speciale şi abilităţi

Consultaţi câteva anunţuri matrimoniale dintr-un ziar sau de pe un site de profil


şi răspundeţi următoarelor întrebări:
1. Care sunt aspectele la care se referă trăsăturile dezirabile precizate de
autorii anunţurilor?
2. Care dintre aceste aspecte apar cel mai des?
3. Cum se clasifică aceste trăsături (strict dezirabile, dezirabile etc.)?
4. Cum se diferenţiază aceste trăsături în funcţie de apartenenţa autorilor la

81
gen? Există diferenţe între trăsăturile exprimate de femei, respectiv, de
bărbaţi?
Exemple:
În urma unui interviu aplicat pe câteva sute de bărbaţi şi femei, ce viza evaluarea
caracteristicilor sociale şi fizice în contextul postării unor anunţuri
matrimoniale, Pawlowski şi Koziel (2002, apud Gueguen, 2008) au obţinut
următoarele rezultate:
Bărbaţi Femei
Atracţie fizică existentă 27,9% 39,4%
Venituri existente 38,8% 26,1%
Venituri aşteptate 15,8% 25,3%
Implicare aşteptată 44,6% 60,8%
Autorii au realizat şi o analiză a numărului de raspunsuri primite de femei/
bărbaţi la anunţurile matrimoniale făcute. În cazul bărbaţilor, răspunsurile sunt
influenţate de:
 situaţia matrimonială (este un avantaj dacă a mai fost căsătorit);
 nivelul de educaţie (cei cu studii superioare primesc răspunsuri mai
multe);
 veniturile oferite (persoana cu venituri peste medie primeşte mai multe
răspunsuri);
 vârstă (cei maturi primesc mai multe răspunsuri);
 înălţime (cei înalţi primesc mai multe răspunsuri)
În cazul femeilor numărul răspunsurilor este influenţat de:
 situaţia matrimonială (este un avantaj dacă nu a mai fost măritată);
 vârstă (cu cât e mai tânără, cu atât e mai bine);
 înălţime (cu cât e mai înaltă, cu atât este mai puţin atrăgătoare);
 nivelul de şcolarizare (cu cât nivelul este mai ridicat, cu atât primeşte
mai puţine răspunsuri);
 greutate (cu cât greutatea este mai mare, cu taât numărul răspunsurilor
este mai mic).
Bărbaţii şi femeile caută lucruri diferite. Femeile sunt interesate de reuşita
socială şi de venituri, pe când pentru bărbaţi este mult mai important aspectul
fizic al femeilor. Explicaţia rezidă în nevoile diferite pe care le au femeile,
respectiv bărbaţii. Femeilor le sunt caracteristice nevoia de siguranţă, nevoia de
cămin şi dorinţa de a avea copii cărora sa le creeze un mediu plăcut, pe când
bărbaţilor le sunt mai degrabă tipice nevoi precum cea de respect şi apreciere a
eului, nevoia de confort fizic şi psiho-sexual, nevoia de a-şi duce mai departe
seminţia. Femeile au nevoie de grijă, înţelegere, respect, devotament, asigurare,

82
pe când bărbaţii au nevoie de încredere, acceptare, apreciere, admiraţie,
aprobare, încurajare.

Cum anume ne alegem partenerul? Dincolo de teoriile expuse mai sus (proximitatea,
similaritatea, complementaritatea), există şi alte teorii care explică modul de alegere a
partenerului. Una dintre acestea este teoria stimul – valoare – rol a lui B. Murstein (apud
Mitrofan şi Ciupercă, 2002). Autorul afirmă că există trei stadii succesive în procesul
adoptării deciziei maritale: stadiul stimulilor, în care atracţia fizică este extrem de importantă,
iar prima impresie joacă un rol determinant, stadiul valorilor în care persoanele implicate
descoperă dacă atitudinile şi credinţele lor sunt compatibile şi stadiul rolurilor, în care
partenerii testează compatibilitatea rolurilor, stabilind cât de bine se potrivesc. Se poate
întâmpla ca testarea ulterioară a rolurilor să nu confirme pe deplin prognoza care a stat la baza
alegerii.

Argumentaţi de ce atractivitatea fizică este un determinant important al


menţinerii relaţiei viitoare.

Rezumat
Atracţia interpersonală este expresia unei atitudini pozitive faţă de o
anumită persoană, experimentată ca plăcere sau dorinţă de a interacţiona cu
persoana respectivă. Atracţia interpersonală fundamentează structurarea şi
consolidarea relaţiilor interpersonale.
Explicaţiile care stau la baza atracţiei interpersonale se referă la
proximitate, similaritate şi nevoia de complementaritate. Similaritatea
funcţionează în plan fizic, psihologic, al sistemului valorico-atitudinal, al
nivelului de educaţie şi inteligenţă şi al trăsăturilor de personalitate. De cealaltă
parte, complementaritatea facilitează atracţia interpersonală prin aceea că fiecare
individ are tendinţa de a-l alege pe cel care este cel mai probabil de a-i oferi
gratificaţii maxime, sau care le poate satisface anumite nevoi.
Factorii pe care se întemeiază decizia maritală cu frecvenţa cea mai mare
atât în rândul bărbaţilor cât şi al femeilor sunt: aspectul fizic, trăsăturile de
personalitate, venitul, convingerile şi valorile, interesele şi abilităţile persoanei.

83
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Realizaţi un eseu cu titlul Similaritate versus complementaritate în
formarea cuplurilor moderne.
Indicaţii pentru realizarea eseului:
Puteţi avea în vedere următoarele aspecte:
 Caracteristici ale cuplului modern
 Atracţia interpersoanlă ca joc al similarităţii şi complementarităţii
partenerilor implicaţi
 Tipuri de similaritate care acţionează în procesul atracţiei interpersonale
 Complementaritatea partenerilor – avantaj în cadrul relaţiei pe termen
lung

Bibliografie:
1. Boncu. Ş. Psihologie socială – Note de curs, capitolul Atracţia interpersonală
2. Gueguen, N. (2008). Psihologia seducţiei. 100 de experimente pentru înţelegerea
comportamentului în dragoste. Iaşi: Polirom
3. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea
(coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom
4. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
5. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative.
Bucureşti: Ed. Alternative
6. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate.
Bucureşti: Editura SPER

84
Unitatea de învăţare 5.
Elemente de psihosociologia cuplului. Iubirea

Cuprins
5.1. Introducere
5.2. Competenţele unităţii de învăţare
5.3. Structura tematică:
5.3.1. Definirea iubirii
5.3.2. Funcţiile iubirii
5.3.3. Forme de manifestare a iubirii
5.3.4. Tipologii ale iubirii
5.4. Rezumat
5.5. Test de evaluare
5.6. Bibliografie

5.1. Introducere
Această unitate de învăţare explorează fenomenul magic al iubirii, un
fenomen greu de surprins din punct de vedere conceptual şi lingvistic şi greu de
pătruns în mod raţional. Vor fi clarificate o serie de aspecte legate de ce este
iubirea, care este rolul iubirii şi care sunt tipurile şi formele de manifestare ale
acesteia. Se va putea constata că, iubirea este principalul motiv pentru care
cuplurile erotice se transformă în cupluri conjugale şi că, în funcţie de nivelul de
evoluţie a individului sau a cuplului, se manifestă un anumit tip de iubire.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare


 caracterizarea sentimentului şi stării de iubire;
 analiza principaleleor funcţii pe care le îndeplineşte iubirea în relaţia cu
individul şi societatea;
 analiza şi evaluarea formelor de manifestare şi tipologiilor iubirii

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

85
5.3.1. Definirea iubirii
Iubirea a fost privită dintotdeauna ca pe ceva miraculos, căruia nimeni nu i se poate
sustrage, care nu poate fi înţeles şi pătruns în mod raţional.
Ce este iubirea? Iată o serie de răspunsuri care au fost date de-a lungul timpului de
către diverşi oameni ai culturii româneşti şi universale:
 E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă, e mai
presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea. (Al. Vlahuță)
 Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te
iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aici începe iubirea. Îți
mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. (L. Rebreanu)
 Nimeni nu iubește când nu speră, măcar inconștient, să fie iubit. De aceea, numai un
nebun se înamorează de regine. (G. Ibrăileanu)
 În dragoste, a iubi înseamnă de multe ori a înțelege. (N. Iorga)
 Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată
puterea și cu toată ființa. (C. Brâncuși)
 O iubire care nu e eternă, nu e nimic, iubirea este totul sau nu este nimic. (C. Petrescu)
 Dragostea arde, dar lipsa ei usucă. (I. Teodoreanu)
 În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înșine, ne încântăm cu voluptățile tremurului
nostru erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă și mai profundă cu cât
distanța de persoana iubită este mai mare. (E. Cioran)
 Dragostea e o boală fără de care nu ești sănătos. (Al. Paleologu)
 Dragostea este un sentiment pe care îl experimentăm şi este mai presus de cuvinte.
Puterea lui este atât de mare încât nu poate fi descrisă şi nici nu ar trebui. (James Buel)
 Iubeşti atunci când consideri că fericirea celuilalt este mai importantă decât a ta. (Susan
Heim)
 Dragostea este formată din 5 mari ingrediete: Prietenie, Încredere, Respect, Pasiune şi
Comunicare. (Ava Cadell)
 Când iubeşti cu adevărat înseamnă să îl accepţi pe celălalt aşa cum este fără să vrei să îl
mai schimbi. (Ava Cadell)
 Dragostea este compusă dintr-un singur suflet care locuieşte în două corpuri. (Aristotel)
 Singura fericire adevărată în viaţă: să iubeşti şi să fii iubit. (Gandhi).
 Daca judeci oamenii, nu mai ai timp sa îi iubeşti. (Maica Tereza)
 Dragostea seamană cu un trandafir salbatic, este frumoasă şi liniştită, dar gata oricând să
verse sânge pentru a se apăra. (Mark Overby)
 Dragostea este un verb, nu un subtantiv. Nu este ceva ce ai, ci este mai degraba ceva ce
dăruiesti. Înseamnă absenţa fricii şi prezenţa increderii. (Bennett Colton)
 Dragostea fără nebunie nu este dragoste . (Pedro Calderon)
 Dragostea este sigurul raspuns satisfăcător la toate problemele. (Eric Fromm)

86
 Uneori, prietenia se transforma în dragoste, dar dragostea în prietenie niciodată. (Charles
Caleb).
Din analiza acestor aserţiuni, se pot sintetiza caracteristicile sentimentului de iubire:
 este premisă pentru fericirea şi împlinirea individului;
 implică împărtăşirea de către două persoane a aceloraşi trăiri;
 este un sentiment intens ce antrenează întreaga fiinţă;
 presupune acceptarea celuilalt fără a-l judeca;
 presupune o relaţie de schimb: partenerii îşi satisfac reciproc nevoile, de la cele
fizice, la cele spirituale;
 implică dorinţa neegoistă de a împlini nevoile celuilalt;
 presupune generozitate, respect, ataşament, pasiune, încredere, comunicare
toleranţă;
 se află în strânsă legătură cu prietenia pe care o include, dar faţă de care are o
serie de aspecte particulare, redate în figura de mai jos:

DRAGOSTEA PRIETENIA
 pasiune  plăcere (distracţie)
 fascinaţie  ajutor reciproc
 dorinţă/ atracţie sexuală  respect
 exclusivitate  spontaneitate
 grijă mai profundă faţă de celălalt  acceptare reciprocă
 critica  încredere
 mai conflictuală  înţelegere
 mai multă străduinţă  confidenţe

Fig. 1. Relaţia dintre dragoste şi prietenie

Exemplu
În 1970, Zick Rubin (apud Boncu) a realizat o cercetare prin care a
demonstrat diferenţa dintre dragoste şi prietenie. Cercetătorul a folosit o
serie de itemi de genul:
1. Această persoană este una dintre cele mai simpatice persoane pe
care le cunosc.
2. Această persoană e genul care mi-ar plăcea mie însumi să fiu.
3. Am mare încredere în puterea de judecată a acestei persoane.
4. Cred că pot să am încredere în această persoană cu privire la
absolut orice.
5. I-aş ierta acestei persoane absolut orice.

87
6. Aş face orice pentru această persoană.
Rubin le cerea subiecţilor să răspundă pe scale de la 1 la 10, având
în minte un bun prieten ori partenerul lor într-o relaţie de dragoste. A
demonstrat că primii trei itemi au scorurile cele mai mari atunci când
subiecţii se gândesc la un prieten, iar ultimii trei înregistrează scorurile cele
mai mari când se evaluează partenerul sau partenera.

Iubirea este capacitatea cuiva de a cuceri emoţional pe altcineva, în cel mai puternic
sens, de a pătrunde în lumea mai mult sau mai puţin stabilă a obişnuinţelor, sentimentelor,
opiniilor şi comportamentelor acestuia. Este o modalitate fundamentală de întâlnire, fuzionare
şi transgresare a psihologiei celor două sexe, o comunicare simultan sexuală, psihologică şi
spirituală (Mitrofan, Ciupercă, 2002, pp. 164).
În accepţiunea sa erotică, iubirea include o succesiune de experienţe de comunicare,
intercunoaştere, interdezvoltare a sexelor, o veritabilă alchimie a devenirii şi transformării lor
în fiinţe mature, complete, libere (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 161). Experţii sunt de acord că
starea de iubire se instalează atunci când satisfacţia şi securitatea unei persoane devin tot atât
de semnificative ca propria satisfacţie şi securitate.
În lucrarea sa despre arta de a iubi, Eric Fromm (1995) descrie cele cinci abilităţi
necesare artei de a iubi:
f. disciplina – angajare puternică a timpului personal şi a Eu-lui;
g. răbdarea – tehnica paşilor mici în învăţarea iubirii, răbdare cu sine şi cu celălalt;
h. concentrarea – atenţia acordată partenerului;
i. sensibilitatea – conştientizarea la nivel înalt a trăirilor senzitive asociate cu emoţii,
sentimente;
j. depăşirea narcisismului – abilitatea de a nu fi egoist.

Comentaţi următoarea afirmaţie:


Modul de a iubi se învaţă iniţial de la părinţi.

5.3.2. Funcţiile iubirii


Dragostea asigură trei funcţii importante (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 194):
 serveşte interesele procreative ale societăţii;
 satisface o serie de nevoi personale cu caracter general-uman, cum ar fi: nevoia de
intimitate, de apropiere, de gratificare sexuală şi de familie, precum şi nevoi specifice
persoanelor diferite, cum ar fi nevoia de statut, de recunoaştere socială şi de validare
personală;
 asigură revitalizarea, echilibrul şi dezvoltarea personalităţii

88
5.3.3. Forme de manifestare a iubirii
5.3.4.1. Iubirea romantică (pasională) este acea iubire deosebit de intensă, acaparatoare,
dominant emoţională şi se defineşte ca starea unei dorinţe intense pentru uniunea cu altul
(apud Mitrofan, Ciupercă, 2002). Acestă perioadă durează între şase luni și doi ani, spun
experţii. Multe persoane aflate în acest mit al îndrăgostirii romantice rămân blocate aici și nu
acceptă ca acest fenomen are o perioadă de existență limitată. Caracteristicile de bază ale
acetui tip de iubire sunt:
 intensitate emoţională;
 are caracter predominant erotic şi este energizată de un vector sexual foarte puternic;
 îndrăgostiţii sunt extrem de dependenţi afectiv unul de celălalt, se gândesc frecvent
unul la celălalt şi doresc să petreacă cât mai mult timp împreună;
 absorbţia partenerilor în relaţie până la excluderea altora;
 îndrăgostiţii supraestimează calităţile şi minimizează defectele partenerului.
„Dragostea e oarbă” spune un dicton, însă, în realitate, în această perioadă, este vorba
despre un proces de transfigurare prin care slăbiciunile şi defectele celuilalt devin
obiect al dragostei şi admiraţiei prin simplul fapt că aparţin persoanei iubite;
 atracţia fizică se intensifică la fiecare atingere;

Exemple
Experienţa îndrăgostirii şi dragostea romantică au o serie de manifestări de natură
psihologică şi fiziologică: sentimentul că lumea se învârte în jurul unei singure
persoane, gol în stomac, tremurături, entuziasm suspect, concentrare redusă,
motricitate comică, activitate perturbată, insomnie, dispariţia poftei de mâncare
sau, în alte cazuri, creşterea performanţelor, bună dispoziţie, amplificare a
tonusului psihologic, toleranţă superioară, comportament prosocial (după Nuţă,
2006).

5.3.4.2. Iubirea matură


Cercetările arată că iubirea înregistrează o evoluţie de la iubirea romantică la cea
matură. Astfel, iubirea debutează, de obicei, cu o irezistibilă atracţie, este urmată de o
intensificare şi aprofundare a relaţiei, în care partenerii devin din ce în ce mai interdependenţi,
până se ajunge la un punct culminant al plinătăţii şi satisfacţiei în doi, după care urmează fie o
diminuare progresivă a intensităţii trăirilor, o moderare a lor, fie o îmbogăţire a lor prin alte
elemente calitative. Intervin acum în relaţia afectivă, cu o mai mare putere, aspecte precum:
respectul, admiraţia, încrederea, sensul mutual al valorii personale, grija faţă de celălalt,
ataşamentul şi obligaţia autoasumată (Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 168). Dacă iubirea
romantică este legată mai mult de ideea de „a simţi” pe cineva, dragostea matură înseamnă
mai degrabă „a te sprijini” pe cineva. Stabilitatea este nota sa definitorie. Spre deosebire de
iubirea romantică, iubirea matură se caracterizează prin:

89
 apropiere şi întrepătrundere psihologică şi socială din ce în ce mai profunde ale celor
doi parteneri;
 registru emoţional mai scăzut în intensitate;
 accent pe autonomia psihologică şi autoafirmare;
 implicare şi angajare profundă în relaţie.

Comentaţi următoarea afirmaţie:


Dragostea pasională este excitantă şi aventuroasă. Dragostea matură este
securizantă şi conduce către descoperirea stării de bine (Schultz şi Rodgers,
1985, pp. 128 – 129).

5.3.4. Tipologii ale iubirii


Una dintre cele mai cunoscute și complete tipologii ale iubirii aparține lui E. Wheat
(1980, apud Mitrofan şi Ciupercă, 2002). El descrie cinci tipuri ale iubirii:
a. Epithumia – este iubirea în aspectul său fizic. Se referă la dorința fizică puternică
reciproc exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacție. Deşi este forma cea
mai rudimentară a iubirii, joacă un rol foarte important în modelarea identităţii şi a
comportamentului psihosexual;
b. Eros – este forma de dragoste ce implică mai mult romantismul. Presupune ideea
de contopire, unificare, fuziune. Este iubirea pasională și sentimentală şi este mai
curând proprie îndrăgostiţiilor, fiind punctul de plecare în căsătorie;
c. Storge – este o forma de dragoste pe care o regasim în căsniciile securizante, în
care partenerii simt o bunăstare, relaţia e de lungă durată, îşi oferă siguranţă
mutuală, îşi satisfac reciproc nevoile. E caracteristică relaţiilor funcţionale pe
termen lung;
d. Fileo – este un pas în relaţie în care partenerii îşi împărtăşesc gândurile intime.
Sunt în paralel prieteni și îndragostiţi – presupune reciprocitate şi dezvăluire
reciprocă;
e. Agape – este dragoste completă, în care îl iubeşti pe celălalt necondiţionat, cu
calităţile și defectele acestuia, indiferent daca îţi oferă sau nu ceva în schimb –
iubirea ce nu presupune reciprocitate. E mai mult o aspiraţie.
O tipologie cu inteferenţe în cea anterior prezentată aparţine lui John Lee (1988, apud
Mitrofan, Ciupercă, 2002), care identifică trei tipuri de iubire principale (eros, ludus şi storge)
şi trei tipuri secundare (rezultate din combinarea celor principale: mania, pragma şi agape) şi,
implicit, şase tipuri de comportament în relaţia de iubire: eroticul, ludicul, storgicul, maniacul,
pragmaticul şi agapicul.

90
AGAPE
Iubire altruistă, preocupată MANIA
EROS
Relaţie erotică bazată pe
de nevoile celuilalt Iubire – pasiune
jocuri psihologice
intensă

LUDUS
STORGE
Iubire – joc
Iubire
prietenească

PRAGMA
Dragoste pragmatică, în care se testează piaţa
pentru un potenţial partener de viaţă

Fig. 2. Tipuri de iubire (după J. Lee, 1988)

a. Eroticul – este un romantic, pasional, ce caută un partener ideal; se identifică puternic cu


partenerul, fiind preocupat de cunoaşterea intereselor, dorinţelor, intenţiilor acestuia. Este
foarte implicat, senzual şi fidel.
b. Ludicul – priveşte dragostea ca pe un joc de-a cucerirea, fără obligaţii, angajament sau
asumarea responsabilităţii relaţiei. Este un expert în „arta seducţiei”. Îi place variaţia şi
este superficial în relaţie.
c. Storgicul – crede în permanenţa relaţiei şi îşi tratează partenerul ca pe un prieten de
neînlocuit. Manifestă încredere şi fidelitate faţă de partener. Relaţia este una dominată de
confort interpersonal de durată.
d. Maniacul – este o persoană dependentă afectiv şi extrem de geloasă. Experimentează
dragostea la o mare intensitate ceea ce îl face rezistent chiar la separarea fizică de
partener, fără a-şi diminua intensitatea trăirilor. Din contră, este neliniştit, suspicios. Are o
imagine de sine scăzută şi suferă de teama de a nu fi abandonat şi respins.

91
e. Agapicul – partener extrem de dedicat, iertător, tolerant şi suportiv în relaţie. Îşi oferă
dragostea celuilalt fără a cere prea mult în schimb.
f. Pragmaticul – prezintă interes şi atracţie pentru un partener care deţine şi o valoare
materială pentru relaţie. Are ca dominantă nevoia de putere şi prestigiu, iubirea fiind un
instrument pentru obţinerea acestora, dar şi un efect al satisfacerii acestor nevoi.
O altă tipologie aparţine psihologului Robert Sternberg (1986, apud Ivan, 2008), în
concepţia căruia dragostea are trei componente de bază, ea putând fi văzută ca un triunghi ale
cărui vârfuri sunt aceste trei componente:
a. Pasiunea – reprezintă componenta motivaţională şi reflectă în principal atracţia
sexuală. Se exprimă, de obicei, prin atingeri, mângâieri, sărut, manifestări de
afecţiune. Se aprinde repede, dar se estompează la fel de repede. Se caracterizează prin
intensitate.
b. Intimitatea (unul dintre motivele pentru care oamenii se căsătoresc) – reprezintă
componenta emoţională şi se referă la împărtăşirea sentimentelor, asigurarea
suportului emoţional partenerului, dorinţa de a fi împreună cu celălalt. Pe măsură ce
relaţia se maturizează, intimitatea creşte în profunzime, în sensul în care avem
încredere să-i împărtăşim partenerului dorinţe, frici, temeri, secrete ascunse.
c. Angajamentul (dedicaţia) – reprezintă componenta cognitivă şi constituie un proces
care se dezvoltă în timp, la început este redus, dar dacă relaţia e serioasă, ajunge la o
rată foarte ridicată. Poate determina trecerea către o etapă avansată a relaţiei
(căsătorie). Angajamentul presupune fidelitate şi menţinerea în relaţie şi în perioadele
dificile ale cuplului.
Sternberg afirmă că relaţiile de iubire din orice cuplu pot fi descrise în termenii unei
singure compoenente (iubire atracţie – dominată de intimitate; iubire „nebună” – dominată
de pasiune; iubire loială – dominată de angajament) sau combinând cele trei componente
principale. De pildă, din combinaţia dintre intimitate şi pasiune rezultă iubirea romantică, din
combinaţia intimitate – angajament rezultă iubirea camaraderie, iar din alăturarea pasiune –
angajament rezultă iubirea iluzorie. Desigur, iubirea deplină apare atunci când toate cele trei
ingrediente sunt combinate.

Exemple
Iubire nebună – dominată doar de pasiune, fără intimitate şi implicare: iubirea
unui adolescent faţă de un ideal rock;
Iubire loială – iubire vidă, golită de conţinut, fără pasiune şi intimitate: cazul
soţilor care rămân împreună de dragul copiilor, de gura lumii, din raţiuni
financiare etc.
Iubire atracţie/ plăcere – dominată de intimitate, dar fără pasiune şi angajament:
ne place să fim cu persoana aşa cum ne place să fim cu un prieten.
Iubire romantică – fără asumarea responsabilităţii: relaţiile extraconjugale

92
Iubire iluzorie/ naivă – pasiune şi implicare, fără intimitate: dragostea la prima
vedere
Iubire camaraderie – intimitate şi responsabilitate, fără pasiune: relaţii de lungă
durată

Test de evaluare a cunoştinţelor


Realizaţi o analiză comparativă între iubirea romantică şi iubirea matură, pe baza
unui set de criterii alese de dv.

Rezumat
Iubirea este sentimentul puternic de afectiune, atracţie şi unire a celor doi
parteneri care formează cuplul (marital sau nu), ea fiind principala motivaţie de
transformare a cuplurilor erotice în cupluri conjugale (căsătorie). Există o serie de
tipologii ale iubirii. Printre acestea, specialiştii în domeniu descriu o tipologie cu
cinci forme de iubire: epithumia – exprimă dorinţa fizică puternică, reciproc
exprimată prin dragoste sexuală plină de satisfacţie; eros – este forma de dragoste
ce implică cel mai mult romantismul, ideea de contopire, unificare, fuziune cu
fiinţa iubită, dar nu în ultimul rând şi dorinţa de a o poseda total atât din punct de
vedere mental, fizic dar şi spiritual; storge – este o formă de dragoste, ce se
bazează pe loialitate mutuală dând nastere sentimentului de apartenenţă la un
anumit grup; fileo – un gen de iubire care preţuieşte pe cel iubit, manifestându-se
cu gingăşie, acest gen de iubire înseamna prietenie, reciprocitate şi creează
prieteni foarte apropiaţi; agape – este dragostea completă lipsită de egoism, care
are capacitatea de a oferi continuu, fara a aştepta ceva în schimb, fiind modelul
iubirii Christice.
Spre deosebire de dragostea romantică, explozivă, senzuală, pasională,
dragostea matură este o formă de manifestare de intensitate mai mică, dar mult
mai profundă, implicând încredere, respect şi acceptarea partenerului aşa cum
este fără a avea tendinţe de a-l schimba, presupunând a te bizui pe partener în
orice situaţie.

Bibliografie:
1. Fromm, E. (1995). Arta de a iubi. Bucureşti: editura Anima
2. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea
(coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom
3. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate.
Bucureşti: Editura SPER
4. Nuţă, A. (2006). Psihologia cuplului. Bucureşti: Editura SPER

93
Unitatea de învăţare 6.
Elemente de psihosociologia cuplului. Divorţul
Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Competenţele unităţii de învăţare
6.3. Structura tematică:
6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze
6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei
6.3.2.1.Efecte asupra partenerilor de cuplu
6.3.2.2.Efecte asupra copiilor
6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei
6.4. Rezumat
6.5. Test de evaluare
6.6. Tema de control nr. 2
6.7. Bibliografie

6.1. Introducere
Având în vedere că astăzi divorţul este privit ca o etapă de tranziţie
normală în ciclul de evoluţie a cuplului şi că foarte mulţi copii cresc în familii cu
parteneri separaţi sau divorţaţi, o întrebare legitimă care se naşte este „cum vor
reuşi aceşti copii să depăşească criza divorţului părinţilor şi cum vor reuşi să
devină nişte adulţi iubitori şi implicaţi/ dedicaţi în propria relaţie?”. Fără îndoială,
în acest caz răspunsul îl au părinţii cărora trebuie să li se formeze abilitatea de a
gestiona tranziţia produsă de divorţ astfel încât efectele pe termen lung să fie cât
mai puţin traumatice atât pentru ei, dar mai ales pentru copiii lor. Deşi mulţi
parteneri de cuplu divorţează în ziua de azi, ei continuă să fie la fel de
disfuncţionali ca atunci când erau căsătoriţi. Furia, critica, ţipetele, decepţia, lupta
sunt aspecte care domină relaţia părinţilor şi după divorţ, cu repercusiuni asupra
dezvoltării copiilor.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare


 caracterizarea divorţului şi a cauzelor care duc la producerea acestuia;
 identificarea şi evaluarea efectelor pe care divorţul le are asupra partenerilor
de cuplu şi asupra copiilor din familie;
 identificarea unor modalităţi practice de inetervenţie din partea părinţilor
pentru a minimiza efectul traumatizant al divorţului supra copiilor.

94
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

6.3. Structura tematică


6.3.1. Divorţul – caracterizare şi cauze
În ziua de astăzi divorţul este privit din ce în ce mai mult ca un eveniment normal şi ca
o etapă firească de tranziţie în ciclul de evoluţie a cuplului. Din punct de vedere juridic
divorţul semnifică desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească din cauza unor motive
temeinice, a unor raporturi iremediabile dintre soţi, care fac imposibilă continuarea căsătoriei
pentru cel care cere desfacerea ei. Prin divorţ, se produce disoluţia cuplului conjugal, întrucât
celor doi parteneri le lipsesc elemente majore pe baza cărora s-a întemeiat cuplul şi căsătoria:
sentimente reciproce de dragoste şi respect, relaţii de apropiere, încredere şi prietenie, suport
moral, afectiv şi material reciproc. Însă, conotaţiile acestui act depăşesc sfera juridică. În acest
sens, divorţul constituie o ruptură spirituală, morală şi afectivă a cuplului, care determină o
serie de consecinţe de natură psihologică, morală şi materială asupra partenerilor şi asupra
eventualilor descendenţi, cu ecou în evoluţia lor ulterioară. Divorţul este dovada unei relaţii
alterate, a imaturităţii şi incapacităţii cuplului de a se dezvolta şi evolua împreună.
Printre cele mai comune cauze de producere a divorţului se pot preciza: dificultăţi
legate de comunicare şi intimitate, dezechilibre în distribuţia puterii şi a rolurilor maritale,
aşteptări nerealiste ale partenerilor, evoluţia în direcţii diferite, abuzul sau dependenţa de
alcool, abuzul fizic, infidelitate, imaturitate, probleme de natură sexuală etc. (Carr, 1999, apud
Decsei-Radu, 2011). Autoarea citată inventariază şi o serie de cercetări care demonstrează
comportamentul partenerilor care ajung ulterior la divorţ: se implică gradual în tot mai multe
interacţiuni negative (critică, dispreţ, defensivitate), ajungându-se în situaţia în care partenerii
îşi percep reciproc doar comportamentele negative, ignorându-le pe cele pozitive, atribuie
intenţii negative globale şi stabile comportamentului negativ sau ambiguu al partenerilor,
considerând comportamentele pozitive ca fiind circumstanţiale (idem).

Comentaţi următoarea afirmaţie, găsind argumente pro sau contra acesteia:


Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi şi suflete ce trebuie
păstrate intacte şi în siguranţă. Cuvântul “divorţ” ar trebui eliminat din
dicţionarul societăţii. Cei doi, femeia şi bărbatul, odată căsătoriţi, ar trebui să
ştie că, exceptând moartea, nimic nu îi poate separa (apud Băran-Pescaru, 2004).

6.3.2. Efecte ale divorţului asupra familiei


Toţi membrii familiei au de suferit de pe urma divorţului. În ceea ce-i priveşte pe
partenerii părinţi, cele mai întâlnite consecinţe fac referire la (apud Decsei-Radu, 2011):

95
 schimbarea locuinţei;
 dezavantaje economice (în special pentru femei);
 singurătate asociată cu schimbarea reţelelor sociale;
 constrângeri legate de noul rol, în care încărcătura sarcinilor este mai mare;
 deteriorare a sănătăţii fizice şi mentale imediat după separare;
 labilitate emoţională extremă pe fondul pierderii unui mod familiar de viaţă, a unui
partener, dar şi pe fondul apariţiei fricii de nou şi de a rămâne singur;
 probleme de identitate (mai ales la femei care, înainte de divorţ se definesc în funcţie
de soţii sau copiii lor, redefinirea sinelui presupunând o perioadă intermediară de
confuzie şi dezorientare);
 schimbare în cadrul rolului parental (este afectată capacitatea de a răspunde nevoilor
de siguranţă, grijă, control, educaţie şi relaţie ale copiilor)

Exemple
Scholevar şi Scwoeri (2003, apud Decsei-Radu, 2011, pp. 346 – 347) descriu o
serie de sindroame sesizate la părinţii divorţaţi:
 părinte cu jumătate de normă, copil cu jumătate de normă – în relaţia părinte-
copil nu mai există rutină sau responsabilităţi zilnice; emoţiile părţilor sunt
exprimate superficial, în cadrul restrâns al unor vizite sau întâlniri rare şi
scurte.
 prins în capcană sau lasat pe dinafară – mamele în grija cărora rămân cel mai
adesea copiii, se declară copleşite de sarcinile pe care le au de îndeplinit după
divorţ; taţii se plâng adesea că sunt excluşi din viaţa copiilor lor;
 sindromul „Moş Crăciun” – se referă la cadourile extravagante şi nepotrivite
pe care părintele nonrezident le face copilului, din dorinţa de a-i câştiga
dragostea sau pentru a-şi diminua sentimentele de vinovăţie legate de
implicarea neconstantă în viaţa copilului; aceste gesturi provoacă reacţii
intense din partea părintelui rezident.
 sentimente de pierdere – se referă la pierderea unei părţi a timpului exclusiv
petrecut cu unul dintre părinţi, în momentul în care în viaţa acestuia intră un
nou partener;
 vizitele dure – este vorba despre momentele în care întâlnirile dintre foştii
partenri se transformă în veritabile dispute, cu copiii martori la aceste scene;
 ataşamentul faţă de fostul partener – continuarea tatonărilor în încercarea de a
recuceri şi a se informa cu privire la fostul partener, îndeosebi în cazul celui
care nu a fost de acord cu iniţierea sau consumarea divorţului; adesea aceste
tatonări folosesc ca intermediar copilul.

96
Experţii sunt de părere că există o serie de caracteristici ale partenerilor şi o serie de
aspecte ale vieţii de cuplu care funcţionează ca factori protectori în faţa consecinţelor
dramatice ale divorţului (Carr, 1999, apud Decsei-Radu, 2011), cum ar fi: perioada scurtă de
timp a căsătoriei, iniţierea divorţului prin consens, stabilitatea locului de muncă, stima de sine
la cote optime şi sentimentul unei eficacităţi de sine ridicată, toleranţa la schimbare, existenţa
suportului social, orientare egalitară în ceea ce priveşte rolurile de gen, ataşament diminuat
faţă de foştii parteneri.

Exemplificaţi modul în care se manifestă consecinţele divorţului asupra


pratenerilor de cuplu, referindu-vă atât la rolul conjugal cât şi la cel parental, şi
argumentaţi situaţiile descrise.

În ceea ce priveşte consecinţele divorţului asupra copiilor, cercetările demonstrează


că, atunci când părinţii lor divorţează, copiii experimentează stări de stres şi-şi fac o serie de
griji în legătură cu oserie de aspecte precum (Marano, 1997):
 Teama că familia pe care o ştiau dintotdeauna va fi altfel – cea mai mare temere
pentru copii este schimbarea, iar, odată cu producerea divorţului, se vor produce multe
schimbări în responsabilităţile din familie;
 Pierderea ataşamentului – copiii se ataşează de părinţi, fraţi, animale de companie.
Scimbările în relaţiile cu oricare dintre aceştia le poate cauza stări de tensiune.
 Teama de abandon – copiii simt că, dacă au pierdut un părinte (prin divorţul de celălalt
părinte), l-ar putea pierde şi pe celălalt. De asemenea se învinovăţesc pentru plecarea
părintelui, se simt nedoriţi şi, deci, în nesiguranţă.
 Ostilitate între părinţi – certurile şi tensiunea dintre părinţi îi pot face pe copii să se
simtă vinovaţi, furioşi şi singuri. În încercarea de a determina copilul să ia partea unui
părinte sau să se întoarcă împotriva celuilalt, copilul este plasat în mijlocul conflictului
dintre părinţi, aspect ce creează confuzie în mintea copilului.
În literatura de specialitate se face referire la suferinţa produsă de divorţ asupra
copiilor şi se aduc în discuţie aşa-numitele faze ale durerii (Hooper, 2005; Whiteman, 2001):
1. Faza iniţială
 Şocul (la durerea veştii separării) – se poate manifesta prin izbucnirea în
lacrimi urmată de dorinţa imediată de a se întoarce la joacă; ţipete; uimire,
neînţelegere şi, cel mai adesea, retragere; lipsa dorinţei de a comunica, de a
plânge sau a manifesta orice emoţie (Hooper, 2005).
 Negarea (refuzul de a crede) – copiii nu sunt pregătiţi să primească vestea şi au
senzaţia că întreaga lor lume se prăbuşeşte. Copilul care află pentru prima dată
că părinţii săi vor divorţa intră într-o situaţie de şoc care-i anihiliează pentru
moment durerea pe care o simte. Negarea poate fi vazută ca o reacţie firească.
Faza de negare are rolul de a pregăti calea acceptării noii situaţii (Whiteman,

97
2001). Negarea constituie o încercare din partea copilului de a se convinge pe
sine că divorţul nu se produce la modul real şi că problema va dispărea pur şi
simplu. Chiar dacă majoritatea copiilor înţeleg ce li se explică legat de
separare, vor continua să-şi spună sieşi dar şi prietenilor ca părintele a plecat
cu treburi legate de locul de muncă (Hooper, 2005).
 Furia (faţă de cei consideraţi responsabili) – odată ce realizează că divorţul se
va produce/ s-a produs, apare frica şi anxietatea. Modul în care majoritatea
copiilor gestionează aceste sentimente este furia (Whiteman, 2001). Din nou,
folosesc această modalitate pentru a se proteja de realitatea situaţiei pe care o
trăiesc.
2. Faza secundară (în această fază copiii devin extrem de frustraţi pentru că îşi dau
seama că nu pot schimba în niciun fel situaţia maritală a părinţilor)
 Anxietatea (de a nu fi abandonat de ceilalţi membri ai familiei)
 Învinovăţirea (că ei au cauzat despărţirea)
 Negocierea (unor schimbări ca familia să se reunească) – copiii o folosesc
pentru a gestiona suferinţa şi a face situaţia mai uşor de acceptat. Deseori,
acţiunile copilului sunt îndreptate către încercarea de a-i determina pe părinţi
să se împace.
 Depresia (tristeaţea în legătură cu pierderea) – este o stare firească, rezultat al
schimbărilor produse şi suferinţei pricinuite de acestea. Unii ar fi de părere că
această stare constituie o etapă firească în procesul de vindecare a copilului.
Depresia se instalează odată ce copilul a acceptat situaţia, acest lucru
însemnând că a depăşit faza de negare, a acceptat că nu poate schimba
comportamentul sau sentimentele părinţilor săi. Depresia se poate manifesta
prin retragere sau tristeţe profundă.
3. Faza acceptării – în această fază mecanismele defensive ale copilului acţionează în
sfera normală. Copilul este conştient şi acceptă pierderile suferite. Semnele acceptării
ar putea fi recăpătarea încrederii în sine, recuperarea rezultatelor şcolare, recăpătarea
capacităţii de a se concentra, de a spera din nou şi de a stabili noi relaţii de prietenie.

Identificaţi şi argumentaţi modalităţi de acţiune ale părinţilor specifice fiecărei


etape mai sus descrise, pentru a facilita procesul de „vindecare” a copilului în
urma divorţului.

Consecinţele divorţului părinţilor asupra copiilor se pot analiza din perspectivă


temporală. Pe termen scurt şi mediu, consecinţele vizează capacitatea copiilor de face faţă
crizei iscate de divorţ în viaţa familiei şi a se adapta noii situaţii familiale, iar pe termen lung,
consecinţele se referă la modul în care copiii, viitori adulţi reuşesc să construiască, să menţină
şi să-şi asume relaţii maritale stabile, ori să dobândească un statut socio-economic dorit. Vom

98
analiza, mai degrabă acele aspecte care ţin de consecinţele pe termen scurt şi mediu. Astfel,
cele mai frecvente efecte înregistrate la nivelul copiilor vizează: tulburări de comportament,
comportamente demonstrative (în cazul băieţilor), probleme de natură emoţională (în cazul
fetelor), probleme de natură educaţională, dificultăţi de relaţionare cu familia, şcoala, grupul
de covârstnici. Adina Băran-Pescaru (2004, pp. 112–116) realizează o analiză a consecinţelor
divorţului asupra copiilor diferenţiată în funcţie de vârsta copiilor. Redăm, în sinteză,
descrierea autoarei:
 Perioada de la 0 la 2 ani
 iritabilitate sau hiperactivitate;
 dificultăţi de somn;
 visul devine coşmar;
 plânge;
 refuză mâncarea;
 tulburări digestive;
 este mohorât şi indiferent;
 începe să imite tonul trist sau dur al vocii altora.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot interveni astfel încât să
diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în
această perioadă de vârstă.

 Perioada de la 3 la 5 ani
 teama de abandon sau separare;
 teama de a sta singur;
 teama că părinţii nu-l mai iubesc pentru că nu se mai iubesc unul pe celălalt;
 reîntoarcerea la un comportament din stadiile anterioare de dezvoltare cum ar fi
suptul degetului;
 fabulează pe tema împăcării părinţilor;
 continuă să-i includă pe ambii părinţi în jocurile de-a familia;
 se comportă din ce în ce mai rău;
 poate fi agresiv cu jucăriile;
 poate fi agresiv faţă de părintele cu care locuieşte;
 se învinovăţeşte pentru despărţirea părinţilor;
 are nevoie de sprijin, atenţie parentală;
 îi scade abilitatea de a învăţa sau de a-şi aminti;
 are dificultăţi de centrare în sarcină;
 este preocupat;
 poate avea probleme de identitate sexuală dacă părintele de acelaşi sex este absent;
 posibilă retragere.

99
Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul
pentru învăţământ preşcolar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/
prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această
perioadă de vârstă.

 Perioada de la 6 la 8 ani
 există dificultăţi de identificare sexuală dacă lipseşte contactul cu părintele de
acelaşi sex;
 îl poate idealiza pe părintele absent;
 adesea este mai agresiv şi mai furios cu mama dacă aceasta este părintele care îl
are în custodie;
 se simte trădat de părinţi;
 are coşmaruri violente;
 izbucneşte în lacrimi fără motiv;
 reapare anxietatea separării;
 teama de “ce ne vom face de aici înainte” poate determina un comportament
dezorganizat din partea copilului;
 nu poate uza de fabulaţie pentru a nega aşa cum fac preşcolarii, dar nu este nici
încă suficient de matur pentru a percepe necazul;
 este uşor de distras, are dificultăţi la învăţat sau la orice altceva;
 simte că părintele are un rol activ şi deliberat în despărţire;
 se simte neiubit şi construieşte poveşti despre părintele absent;
 se poate plânge de dureri de stomac sau de cap;
 pretinde că totul e în regulă, neagă orice disconfort sau tristeţe;
 poate dezvolta pe termen lung comportamente inacceptabile cum ar fi: minciuna,
furtul sau agresiunea;
 solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită;
 poate încerca să-i găsească mamei un nou partener;
 are o dorinţă puternică de a-şi reuni părinţii.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul


pentru învăţământ primar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/
prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această
perioadă de vârstă.

 Perioada de la 9 la 12 ani
 loial ambilor părinţi;
 extrem de furios, foarte expresiv;
 uzează de furie pentru a se apăra de durere, depresie şi şoc;

100
 este începutul pubertăţii şi este uneori dificil mai ales când nu este disponibil
părintele de acelaşi sex;
 vede cum părinţii încalcă regulile pe care el şi le-a însuşit chiar de la ei;
 încearcă să se răzbune pe cel pe care-l crede responsabil pentru divorţ;
 are comportamente manipulatoare, “inventând” inclusiv “jocuri” între părinţi;
 îi este ruşine de ceea ce se întâmplă familiei sale;
 are încredere în cei de vârsta sa, considerând importantă opinia acestora;
 este derutat încercând să înţeleagă cine este el şi unde îi este locul;
 poate adesea să se “ascundă” după comportamente negative;
 când părinţii se află în conflict, are în mod frecvent dureri de cap sau de stomac;
 adesea îi ia partea numai unuia dintre părinţi.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pe de-o parte, şi profesorul


pentru învăţământ preşcolar, pe de alta, pot interveni astfel încât să diminueze/
prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra copiilor aflaţi în această
perioadă de vârstă.

 Perioada de la 13 la 18 ani
 furia pe părinţii care divorţează se poate întoarce asupra oamenilor sau lucrurilor;
 relaţia cu părinţii poate deveni mai distantă pentru că el este mai independent;
 îl blamează pe părintele pe care îl consideră responsabil pentru divorţ;
 îi critică pe părinţi şi-şi promite să nu facă aceleaşi greşeli;
 este reponsabil faţă de copiii mai mici;
 are probleme în a se decide de partea cărui părinte să fie;
 pare mai matur decât cei de vârsta sa;
 poate alege să evite conflictul din familie părăsind-o fie fizic, fie emoţional;
 prezintă un mare risc de suicid;
 poate deveni izolat şi depresiv;
 se poate “refugia” în alcool, droguri sau relaţii intime nepotrivite pentru a scăpa de
durere;
 poate lua decizii care să-i modifice viaţa total fie pozitiv, fie negativ;
 se poate implica în activităţi neconforme vârstei sale, asumându-şi mai mult decât
poate realiza;
 se poate întoarce la comportamente copilăreşti, devenind din nou dependent;
 adesea nu este sigur unde să meargă, atunci când “merge acasă” în vizită (mai ales
în cazul copiilor care s-au mutat);
 are dificultăţi în a-şi vedea părintele cu un alt partener;
 explorând problemele sexuale proprii, i se pare greu să-şi vadă părinţii
exprimându-şi afecţiunea faţă de noii parteneri;

101
 îşi poate pune probleme în legătura cu abilitatea sa de a construi o relaţie cu cineva
atunci când proprii părinţi eşuează;
 se poate simţi uşurat dacă permanentul conflict a încetat odată cu separarea
părinţilor, mai ales în cazul în care a fost implicată şi violenţa.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot interveni astfel încât să
diminueze/ prevină efectele traumatizante ale divorţului asupra adolescenţilor.

Şi în cazul copiilor se poate vorbi de existenţa unor factori care influenţează


comportamentul şi rezultatele pe termen lung ale copiilor în urma divorţului părinţilor. Printre
aceştia se numără:
 măsura în care părinţii sunt capabili să separe conflictul marital de rolurile parentale;
 schimbările survenite în relaţiile părinţi – copii;
 măsura în care copilul poate dezvolta o relaţie de nonrespingere faţă de părintele
necustodial;
 caracteristicile şi personalitatea copiilor;
 suportul social;
 sexul şi vârsta copiilor;
 absenţa furiei şi depresiei continue.

Daţi exemple de situaţii în care aceşti factori îşi manifestă influenţa în


dezvoltarea copiilor în urma divorţului.

6.3.3. Modalităţi de gestionare a crizei produse de divorţ asupra familiei


Specialiştii în consilierea familiei sunt de părere că există în vocabularul părinţilor o
serie de remarci care au efecte negative asupra copiilor şi care, deci, ar trebui evitate (Băran-
Pescaru, 2004, p. 119):
 Dacă nu te porţi cum trebuie, te trimit să locuieşti cu tatăl/ mama ta!
 Eşti leneş/ încăpăţânat/ nervos exact ca tatăl tău/ mama ta!
 Aş putea să mă descurc mai bine singur!
 Dacă nu ai fi fost aici, aş fi putut ...
 Uneori mă gândesc că ar fi fost mai bine să plec eu.
 Mama ta/ tatăl tău te-a pus să faci afirmaţia asta.
 Mama ta/ tatăl tău nu ne iubeşte pe nici unul dintre noi, altfel nu ne-ar fi părăsit.
 Dacă te-ar fi iubit, ţi-ar fi trimis pensia alimentară la timp.
 Dacă mai întârzie 5 minute, nu te mai las să mergi cu el/ ea.
 Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata?

102
 Într-o zi mă vei părăsi şi tu exact ca mama/ tatăl tău. Promite-mi că nu mă vei părăsi
niciodată.
 Eşti tot ce am. Eşti singura persoană pe care mă pot baza.

Identificaţi şi argumentaţi efectele negative pe care aceste remarci le au asupra


copiilor.

Exemplu
 Cu cine ai prefera să fii, cu mama sau cu tata? – forţează copilul să ia
partea unui părinte sau să se întoarcă împotriva celuilalt, aspect ce creează
confuzie în mintea copilului şi determină apariţia sentimentelor de
vinovăţie pentru că-şi iubeşte şi celălalt părinte.

De asemenea, există o serie de recomandări pentru părinţii divorţaţi astfel încât să


minimizeze efectul traumatic al divorţului asupra copiilor lor:
 să manifeste respect faţă de fostul soţ/ fosta soţie şi grijă faţă de copil/ copii;
 vizitele să fie considerate aspecte normale ale noului program al copilului;
 să nu se refuze comunicarea cu fostul partener (să nu fie folosit copilul ca mesager
între cei doi părinţi, sau ca „spion” pentru unul dintre părinţi);
 să nu se încerce destrămarea relaţiei copilului cu fostul partener (culpabilizarea
copilului că-şi petrece timpul cu părintele nonrezident, sau pentru că celălalt rămâne
singur acasă în timpul vizitelor, utilizarea vizitării părintelui nonrezident ca pedeapsă
sau recopensă);
 să nu se transfere furia faţă de fostul partener asupra relaţiei pe care acesta o are cu
copilul;
 să nu se răsfeţe copilul sau să se încerce „mituirea” sau „cumpărarea” dragostei ori
loialităţii acestuia cu cadouri diverse (să nu se permită copilului şantajarea părinţilor);
 să se păstreze acelaşi nivel de expectanţe şi exigenţă faţă de comportamentul şi reuşita
copilului de către ambii părinţi (situaţia în care un părinte este autoritar şi exigent, iar
celălalt se transformă în „amicul” copilului);
 ambii părinţi să creeze copilului un climat dominat de stabilitate, siguranţă,
corectitudine, încurajare, onestitate, sprijin, încredere.

Rezumat
Divorţul este o realitate a lumii în care traim, realitate în spatele căreia
există, adeseori, adevărate drame. Soţii găsesc în divorţ o soluţie pentru criza
vieţii de cuplu, uneori fără a conştientiza că această decizie poate să adâncească
şi să multiplice problemele atât la nivelul partenerilor, dar mai ales la nivelul

103
copiilor. Copiii sunt cei care resimt cel mai acut durerea divorţului părinţilor.
Studii efectuate în întrega lume atestă faptul că divorţul are consecinţe dramatice
penrtu copii, la nivelul sănătăţii psihice, educaţiei, stabilităţii maritale,
relaţionarii sociale.
Există, totuşi o serie de modalităţi de acţiune pe care partenerii de cuplu,
părinţi le au la îndemână pentru a diminua efectul traumatizant al separării prin
divorţ.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor


Analizaţi studiul de caz de mai jos şi răspundeţi cerinţelor descrise la final:

Scrisoare de la Sarah
Numele meu este Sarah. Am 18 ani şi sunt în ultimul an la liceu. Părinţii
mei sunt divorţaţi aproape de când mă ştiu. Au divorţat pentru prima dată când
eram foarte mică, s-au recăsătorit când aveam cinci ani şi au divorţat din nou
după numai trei luni. O vreme mă duceam la tata la fiecare două weekenduri.
Părinţii mei nu s-au înţeles niciodată unul cu celălalt. De fiecare dată când mă
duceam la tata, mama îmi dădea diverse facturi, de la doctor, pentru rechizite
şcolare, pentru haine, să i le dau tatei. Cât am fost mică, acest lucru nu a contat
pentru mine. Dar, pe măsură ce am crescut, a început să mă deranjeze. Am
încetat să-l mai văd pe tata în weekend, deoarece căzuse în patima alcoolului.
Când am mai crescut, mi-am dat seama că aveam nevoie de figura tatălui în
viaţa mea, aşa că, alcoolul nu a mai contat aşa de mult. Dar, de fiecare dată
când mergeam să-l văd, întâlnirea eşua întrucât aveam întotdeauna în
buzunarul de la spate câte o factură împreună cu un mesaj de la mama că are
nevoie de bani pentru a achita factura respectivă. Nu m-a deranjat niciodată. Îi
dădeam factura şi mesajul mamei, până când mi-am dat seama că facturile şi
mesajele erau uneori singurul motiv pentru care mă duceam să-l văd. Au fost
momente în care plângeam şi-i spuneam mamei că nu vreau să merg să-l văd.
Dar, mă obliga să merg pentru că avea nevoie de bani, ori avea nevoie să-i
transmită ceva important. Nu mi-am dat seama ce impact avea asupra mea
decât recent. Am avut multe probleme în viaţă şi am fost arestată pentru furt.
Tata a venit, mi-a plătit cauţiunea şi m-a scos din închisoare la 4 dimineaţa.
Atunci am realizat că va fi întotdeauna lângă mine. Am realizat cât de mult o
dispreţuiam pe mama că mă pusese la mijloc şi mă transformase într-un mijloc
de comunicare între ea şi tata. Am simţit că era vina ei că uram atât de mult să
merg în vizită la tata. În sfârşit am pus piciorul în prag şi am refuzat să-i mai
duc facturi şi mesaje tatei şi i-am spus mamei că, dacă are ceva de transmis, s-o
facă singură. Nici până astăzi părinţii mei nu pot avea o discuţie civilizată.

104
Săptămâna trecută mi-a spus sa-i transmit ceva, dar am refuzat spunându-i că e
problema ei nu a mea. Prin urmare ne-am certat şi nu am vorbit două zile. Cred
că nici mama şi nici tata nu realizează ce efect a avut asupra mea faptul că ei nu
s-au putut înţelege. Am ajuns în situaţia în care nu mai suport să stau în aceeaşi
cameră cu ei împreună. Pur şi simplu se urăsc unul pe altul. Visez că, odată, ai
mei vor sta la aceeaşi masă servind cina şi purtând o conversaţie normală şi
fericită.
Sursa:
http://www.sirigottlieb.com/uploads/3/0/8/9/3089554/letter_from_sarah.pdf

Sarcini de lucru:
1. Descrieţi consecinţele divorţului părinţilor lui Sarah asupra ei dar şi
asupra părinţilor acesteia.
2. Identificaţi şi argumentaţi erorile de comportament pe care le comit
părinţii lui Sarah în relaţia lor dar şi în relaţia cu fiica lor.
3. Identificaţi un set de acţiuni prin care dorinţa lui Sarah să poată deveni
realitate.

Indicaţii pentru rezolvarea sarcinilor:

Pentru rezolvarea acestor sarcini este indicat a se reciti aspectele referitoare la:
efectele divorţului asupra părinţilor şi copiilor; modalităţile de acţiune pentru
depăşirea crizei produse de divorţ.

Bibliografie:

1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti: Ed.


Aramis
2. Decsei-Radu, A. (2011). Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului, în
Bonchiş, E. (coord.). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom
3. Hooper, A. (2005). Getting your children trugh divorce: a parent’s guide to
separation. Great Britain: Robson Books.
4. Marano, H. (1997). Rescuing marriages before they begin. New York Times
5. Whiteman, T., A. (2001). Your kids and Divorce: Helping them grow beyond the hurt.
USA: Baker Bock House Company.

105
Unitatea de învăţare 7.
Familia ca unitate educativă şi pregătirea pentru viaţa de familie
Cuprins
7.1. Introducere
7.2. Competenţele unităţii de învăţare
7.3. Structura tematică:
7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate
7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi
în dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei
7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice
7.4. Rezumat
7.5. Test de evaluare
7.6. Tema de control nr. 2
7.7. Bibliografie

7.1. Introducere
Această unitate de învăţare explorează transformările care se produc la
nivelul cuplului în momentul în care apar descendenţii şi identifică principalele
caracteristici ale parentalităţii. De asemenea, sunt analizate implicaţiile modului în
care se produce ataşamentul în copilăria timpurie asupra evoluţiei ulterioare a
copilului. Sunt evaluate şi implicaţiile psiho-educaţionale ale practicilor parentale
adoptate de părinţi în creşterea, disciplinarea şi educarea propriilor părinţi.
Studenţii vor avea ocazia să conştientizeze propriile erori sau erorile părinţilor lor
în educarea copiilor.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare


 identificarea modificărilor care apar la nivelul cuplului (roluri, relaţii) odată cu
apariţia copiilor;
 interpretarea rolului ataşamentului copilului faţă de mamă (persoana care îl
îngrijeşte) în dezvoltarea sa emoţională şi în dezvoltarea relaţiilor sale sociale
din afara familiei;
 evaluarea implicaţiilor psihopedagogice şi sociale ale practicării unor stiluri
parentale diverse;

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

106
7.3.1. De la cuplu la părinţi. Tranziţia spre parentalitate
În existenţa majorităţii adulţilor, un moment deosebit de important şi cu un impact
major asupra vieţii cuplului este acela în care ei devin părinţi.
Conceptul de parentalitate îşi are originea în latinescul parere, care semnifică a da
naştere, a dezvolta sau a educa. În consecinţă termenul de parentalitate se referă mai degrabă
la activitatea şi procesul dezvoltării şi educării, decât la persoana, care desfăşoară această
activitate, în speţă părintele. Reflectă un proces, o activitate si o interacţiune realizate de
adulţi cu copii, însă nu neapărat propriii lor copii (Hoghughi şi Long, 2004). Parentalitatea
este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate mai ridicat decât
noţiunile de maternitate şi paternitate pe care le subordonează. Ea desemnează rolurile
sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor indiferent de sex, în raport cu propriii
copii. A. S. Rossi, 1968 (apud Turliuc, 2004) precizează patru caracteristici ale parentalităţii:
1. Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a exercita acest rol sunt foarte
mari în special asupra femeilor;
2. În condiţiile dezvoltării mijloacelor contraceptive şi a însămânţării artificiale,
parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, ea poate să apară ca o consecinţă a
unui act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. În
consecinţă, există un număr mare de căsătorii care apar ca efect al sarcinilor nedorite;
3. Statutul parenteral este irevocabil. Din momentul în care dobândim acest statut,
acesta este obţinut pe viaţă. Statutul de părinte nu-şi încetează existenţa nici după
divorţul soţilor;
4. Spre deosebire de alte roluri sociale, rolul parental este extrem de slab definit.
Indivizii sunt foarte slab pregătiţi pentru a-şi asuma rolul de părinte. Cel mai adesea
pregătirea pentru rolurile parentale este formală şi sporadică, iar principiile care
guvernează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce înseamnă un
„bun părinte” sunt vag definite.

Argumentaţi, cu exemple concrete, caracteristicile parentalităţii.

Experienţa parentalităţii transformă indivizii, mai ales inconştient, susţine teoria de


dezvoltare social-cognitivă, reprezentată de autori precum Newberger (1980). Rolul parental
afectează identitatea personală si sensul existenţial fundamental, influenţând astfel întreg
cursul vieţii indivizilor.

Listaţi şi argumentaţi transformările care se produc la nivelul vieţii partenerilor


de cuplu odată cu trecerea la statutul de părinţi.

107
Teoria de dezvoltare social-cognitivă (Newberger, 1980) menţionează patru niveluri
de construcţie a constiinţei parentale:
 Nivelul 1 – orientarea egoistă: părintele înţelege copilul ca fiind proiecţia experienţei
sale proprii, iar rolul parental se organizează numai în jurul dorinţelor şi nevoilor
parentale.
 Nivelul 2 – orientarea convenţională: copilăria este înţeleasă ca fiind derivată din
exterior, din tradiţie, cultură, definiţiile autorităţii si explicaţiile acceptabile din punct
de vedere social. La acest nivel rolul parental se organizează în jurul relaţiei cu
conceptul definit din punct de vedere social al practicilor si responsabilităţilor corecte.
 Nivelul 3 – orientarea subiectiv-individualistă: copilul este privit ca individ unic, care
este înţeles mai degrabă prin relaţia părinte-copil decât prin definiţii externe ale
copilăriei. Rolul parental se concentrează mai degrabă asupra identificării nevoilor
copilului decât pe îndeplinirea obligaţiilor şi aşteptărilor predeterminate.
 Nivelul 4 – orientarea către proces: este cel mai înalt nivel al constiinţei parentale, în
cadrul căruia părintele priveşte copilul ca pe un sistem psihologic complex şi dinamic.
Newberger subliniază că părintele, asemenea copilului, creşte în ceea ce priveşte rolul
său şi recunoaşte că relaţia şi rolul sunt stabilite nu numai prin îndeplinirea nevoilor
copilului, ci mai ales prin căutarea unor modalităţi de a echilibra propriile sale nevoi,
pentru ca toate nevoile să poată fi îndeplinite în mod responsabil.

7.3.2. Teoria ataşamentului – semnificaţie în dezvoltarea emoţională a copiilor şi în


dezvoltarea relaţiilor sociale din afara familiei
Teoria ataşamentului, iniţiată de clinicianul psihanalist John Bowlby, consideră că
experienţele timpurii din copilărie au un puternic impact asupra modului de relaţionare a
viitorului adult. Ataşamentul îmbracă forma primei relaţii stabile de iubire pe care o stabileşte
bebeluşul. Bowlby susţine că abilitatea de a se ataşa este înnăscută, însă forma pe care aceasta
o ia depinde de relaţia pe care copilul o are cu „persoana de îngrijire primară”, cel mai adesea
mama (apud Pines, 2011). Abilitatea, disponibilitatea, sensibilitatea şi accesibilitatea mamei
(persoanei care îngrijeşte copilul) creionează experienţe relaţionale diferite pentru copil,
experienţe ce vor fi internalizate în modele mintale ale sinelui şi ale celuilalt. Aceste „modele
de lucru internalizate” determină felul în care sentimentul de sine al copilului şi sentimentul
faţă de alţii evoluează şi sunt generalizate ulterior în alte relaţii (idem). Principalele premise
ale teoriei ataşamentului sunt următoarele:
- relaţiile adulţilor sunt ghidate de modele de lucru interne construite pe baza experienţelor
relaţionale timpurii din copilărie;
- aceste modele determină convingerile indivizilor că sunt sau nu demni de iubire şi că pot
avea încredere sau nu în alţii pentru a oferi afecţiune şi sprijin;

108
- modele influenţează tipurile de interacţiuni sociale pe care le au indivizii şi felul în care
interpretează aceste interacţiuni (idem).
Când persoana de referinţă (persoana care îngrijeşte copilul şi cu care acesta are o
relaţie afectivă preferenţială şi durabilă) este constantă, stabilă, demnă de încredere, receptivă
la nevoile copilului, acesta dezvoltă un sentiment de siguranţă, confort şi securitate, iar ca
adult, se va simţi confortabil şi satisfăcut în cadrul relaţiilor sociale pe care le va dezvolta.
Dimpotrivă, dacă persoana de referinţă nu este consecventă, stabilă şi demnă de încredere şi
dacă bebeluşul este respins sau abandonat, atunci el îşi va dezvolta un comportament adult
anxios şi ambivalent în interacţiunile sociale, sau va încerca să evite total riscurile sau
pericolele implicate de relaţiile interpersonale.
Şi totuşi, studiile longitudinale au demonstrat că formarea ataşamentului uman nu este
strict dependentă de ataşamentul timpuriu, ci intervin şi alţi factori.

Identificaţi şi alţi factori care contribuie la formarea ataşamentului uman.

Ainsworth şi colaboratorii săi (apud Roman, 2011) au propus o modalitate empirică de


a studia securitatea ataşamentului, urmărind modul în care copiii dobândesc sentimentul de
securitate din relaţiile interpersonale.

Exemple
Procedura experimentală propusă de autori – Strange situation – „situaţia
străină” presupune expunerea copilului la un stres progresiv pentru a evidenţia
reacţiile sale emoţionale dar şi modul de relaţionare cu persoana de referinţă.
Aceste episoade stresante declanşează comportamentul de ataşament şi reflectă
modul în care adultul îi apare copilului ca sursă de securitate (Roman, 2011).
Experimentul a cuprins mai multe faze, astfel: 1. copilul şi mama se află într-o
încăpere nefamiliară, plină cu jucării; 2. intră un adult străin care, după câteva
minute, se implică în jocul copilului; 3. mama iese discret din cameră, iar copilul
rămâne cu persoana străină; 4. mama se întoarce, începe să se joace cu copilul,
iar persoana străină iese; 5. copilul este lăsat singur, mama iese din cameră; 6. se
întoarce persoana străină; 7. revine mama, persoana străină iese. Experimentatorii
au studiat modul în care copiii între 12 şi 18 luni se raportează la mamă atunci
când intră persoana străină, când mama pleacă şi când aceasta revine.

Ainsworth şi colaboratorii săi au identificat trei tipare de ataşament: ataşamentul


securizant, ataşamentul anxios evitant şi cel anxios rezistent. La acestea, Main şi Solomon
(1968, apud Roman, 2011) au adăugat o a patra categorie, ataşamentul dezorganizat sau

109
dezorientat. Prezentăm în continuare, după autoarea Daniela Roman (2011, pp. 85 – 86)
caracteristicile acestor tipuri:
a. Copilul cu ataşament bazat pe securitate sau cu ataşament sigur, securizant: 60% dintre
copii se încadrează în această categorie. Acest tip de ataşament se întemeiază pe
considerarea adultului ca bază de explorare a mediului. Pornind de la acesată bază
securizantă, la care poate întoarce dacă se întâmplă ceva negativ, copilul se angajează în
explorarea mediului. Este evidentă căutarea inetracţiunii cu mama când aceasta se întoarce
în cameră. În plus, reîntâlnirea mamei după absenţa sa duce la reacţii pozitive: consolările
mamei pentru absenţă sau îndemnurile de acceptare a străinului au succes.
b. Copilul cu ataşament bazat pe insecuritate sau cu ataşament anxios, evitant: 20% dintre
copii se încadrează în această categorie. Elementele specifice acestui tip de ataşament sunt
următoarele: explorare independentă a mediului (copilul se rupe uşor de părinte, se
ataşează de străini, nu are probleme când e părăsit de persoana familiară); evitarea
contactului cu mama (mai ales când aceasta revine, copilul o ignoră sau o evită); în
schimb, nu opune rezistenţă la iniţiativele de apropiere ale mamei, deşi nu iniţiază el
legătura. Mama şi străinul sunt trataţi la fel.
c. Copilul cu ataşament bazat pe insecuritate sau cu ataşament anxios, rezistent, ambivalent.
Acest tip de ataşament se caracterizează prin explorare redusă a mediului din partea
copilului şi teama de obiecte şi situaţii noi. Copilul este vădit afectat de absenţa mamei şi
nu reuşeşte să se liniştească la revenirea ei. Explicaţia este aceea că, deşi nu-şi ignoră
mama atunci când ea revine, copilul o „pedepseşte” atunci când aceasta caută contactul,
pentru faptul că l-a părăsit. Astfel, regăsirea mamei poate declanşa reacţii de supărare.
Apar în comportamentul copilului manifestări paradoxale. Copilul poate căuta sau evita
contactul cu mama, în funcţie de starea de moment, iar în următorul moment poate adopta
o atitudine contrară. În plus, se opune încercărilor persoanelor străine de a se apropia de
el.
d. Copilul dezorganizat sau cu ataşament dezorganizat (dezorientat). Acest tip de ataşament
se exprimă prin derută extremă în faţa situaţiei, comportamente generate de teamă, derută
în reacţii, o gamă largă de comportamente dezorganizate. Se poate constata lipsa unei
relaţii cu mama în condiţii de stres, indiferenţă faţă de mamă. Autorii consideră că în
această categorie se încadrează mai degrabă copiii maltrataţi, abuzaţi fizic sau cu alte
probleme clinice.
Ataşamentul timpuriu din copilărie, securizant sau insecurizant, are implicaţii majore
în configurarea personalităţii şi comportamentului individului în toate etapele sale de evoluţie.

7.3.3. Stiluri educative ale familiilor contemporane şi implicaţii psihopedagogice


Venirea pe lume a copilului aduce o perioadă de transformări inerente care se vor
resimţi atât în plan conjugal, cât şi în planul relaţiei triunghiulare dintre mamă, tată şi copil

110
(Roman, 2011). Asumarea responsabilităţii parentale presupune ca cei doi părinţi să aibă
capacitatea de a se centra pe copil şi pe nevoile specifice ale acestuia în diferitele sale etape de
vârstă, să-i ofere afecţiune şi acceptare necondiţionată, suport şi încurajare, să fie dispuşi să
abordeze acest rol într-o manieră reflexivă, construindu-şi şi reconstruindu-şi rolul de părinte
reflectând asupra experienţelor personale. Exercitarea rolului parental prilejuieşte experienţe
de învăţare pentru părinţi, este un proces care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, este un
proces de dezvoltare personală şi maturizare a indivizilor.
În exercitarea rolului parental fiecare individ are modul său personal de a fi şi de a
acţiona, care tinde să capete stabilitate şi care funcţionează ca un indicator al competenţei sale
dar şi al valorilor pe care le promovează în această activitate.
Realitatea demonstrează că nu toţi părinţii sunt la fel: „unii sunt calzi, relaxaţi,
interesaţi de îngrijirea copilului, alţii sunt reci, indiferenţi şi tensionaţi; unii exercită un
control intens, alţii sunt indulgenţi; unii se centrează pe copil, implicându-se mai mult în viaţa
acestuia, alţii se centrează pe propria persoană, fiind mai preocupaţi de propriile interese şi
activităţi” (Atkinson et al., 2002, apud Roman, 2011).
Stilul parental este o expresie utilizată în sens relaţional: ea vizează natura şi
caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind
adesea înlocuită cu termeni precum atmosferă familială, climat educativ (familial), tehnici de
influenţă (Stănciulescu, 2002).
Stilul parental este definit ca pattern general de creştere a copiilor adoptat de un
părinte, constituit prin combinaţia a doi factori: căldura şi controlul oferite copilului. În acest
sens, cea mai cunoscută clasificare a stilurilor parentale aparţine Dianei Baumrind (1971,
1989, 1991, apud Roman, 2011). Prima dimensiune în funcţie de care se definesc stilurile
parentale, căldura părintească este numită şi acceptare, receptivitate şi se referă la gradul de
centrare pe copil, gradul de susţinere, suport afectiv şi încurajare, la capacitatea de a fi
apropiat de copil, de a fi atent la nevoile sale şi de a-i arăta acest lucru. Un nivel scăzut al
acestei dimensiuni este specific părinţilor centraţi pe propria persoană, care resping copilul şi
manifestă ostilitate şi neacceptare. Cea de-a doua dimensiune, controlul parental, numit şi
exigenţă vizează comportamentele de disciplină impuse copilului, limitele şi constrângerile
impuse activităţii copilului. Controlul se reflectă în monitorizarea permanentă a activităţii
copiilor, pentru ca aceştia să acţioneze conform regulilor, în stabilirea limitelor într-un mod
consistent şi emoţional neutru, potrivit asteptărilor adecvate vârstei copilului. Disciplinarea
constă în impunerea unui set de atitudini şi comportamente adecvate având ca scop facilitatrea
adaptării la diferite situaţii si respectarea regulilor de convieţuire socială (Harwood, Miller şi
Vasta, 2010, apud Roman, 2011).

111
Stil parental autoritar (control ferm în
contextul unei relaţii reci si exigente) Stil parental exigent (control ferm în contextul unei
Ridicat

 Părinţii impun standarde extrem de severe relaţii calde şi favorabile)


comportamentului copilului, pe fondul unor
ameninţări şi pedepse exagerate;  Părinţii manifestă sensibilitate şi îşi exprimă
 Disciplină punitivă cu multe reguli ce trebuie afecţiunea faţă de copil;
respectate strict, indiferent de nevoile reale ale  Impun standarde foarte înalte de comportament,
copilului; argumentând motivele pe care se întemeiază aceste
 Transmit neîncredere în capacitatea copiilor de a aşteptări;
se descurca singuri;  Exprimă cerinţe realiste faţă de copil, comunicând şi
 Copiii nu sunt ascultaţi atunci când vor să fiind preocupaţi de nevoile lui;
exprime un punct de vedere, ceea ce determină  Impun respectarea disciplinei prin stabilirea unor
blocaje în luarea independentă a deciziilor; reguli clare şi prin monitorizarea respectării lor;
 Părinţii nu manifestă afecţiune, dimpotrivă,  Sunt consecvenţi în propriul comportament;
inspiră frică;  Ascultă copilul şi-i permit exprimarea opiniilor
 Tinerii crescuţi în acest stil deseori devin rebeli. proprii şi participarea la luarea deciziilor în familie.
Stilul este asociat cu următoarele efecte la
nivelul copilului: lipsă de iniţiativă şi asumarea Stilul este asociat cu rezultate pozitive ale copilului:
de responsabilităţi, lipsa de spontaneitate, stimă valori ridicate ale stimei de sine, dorinţa de afirmare,
de sine şi un sentiment al propriei eficacităţi independenţă în gândire şi acţiune, motivaţie pentru
Control parental

scăzute. Copiii pot manifesta comportamente învăţare ridicată, curiozitate.


extreme: fie sunt timizi şi inhibaţi, fie se manifetsă
ca persoane rebele şi autoritare.
Stil parental permisiv (nivel scăzut de control în
Stil parental neimplicat/ neglijent (nivel scăzut contextul unei relaţii calde si favorabile)
de control în contextul unei relaţii reci si  Părinţii sunt centraţi pe copil, exprimând un grad
detasate) ridicat de de acceptare, manifestat prin sensibilitate,
afecţiune, toleranţă;
 Părinţii manifestă un nivel redus de încurajare  Copilul este ascultat şi încurajat să exprime opinii;
şi susţinere a copilului, ajungând până la  Părinţii evită confruntările directe cu problemele
detaşare şi neimplicare emoţională; comportamentale ale copiilor, nu sunt fermi în
 Nu impun reguli copiilor, nu le acordă atenţie, comunicarea cu copiii;
susţinere sau sprijin;  Ignoră comportamentul nedecvat al copiilor şi intervin
 Nu se implică în activităţile copiilor; doar atunci când acţiunile au consecinţe grave;
 Sunt centraţi pe propria persoană, preocupaţi  Stabilesc puţine reguli şi nu manifestă consecvenţă în
de activităţile şi nevoile proprii monitorizarea şi respectarea lor;
 Cedează în faţa insistenţelor copiilor;
Stilul este asociat cu rezultate negative, un  Acest stil produce dificultăţi de relaţionare.
atasament insecurizant, slabe competenţe Stilul se asociază cu: încredere în sine scăzută, absenţă
sociale, delicvenţă a repsonsabilităţii sociale, lipsă de perseverenţă în
Scăzut

confruntarea cu sarcini dificile, imaturitate, dependenţă


faţă de adulţi, impulsivitate.

Scăzută Căldură părintească Ridicată

Fig. 1. Descrierea stilurilor parentale (prelucrare după Roman, 2011)


112
Combinând cele două variabile, controlul parental şi căldura, suportul părintesc,
autoarea identifică patru modele de acţiune parentală: stil parental autoritar (control ferm în
contextul unei relaţii reci şi exigente), stil parental exigent (control ferm în contextul unei
relaţii calde şi favorabile), stil parental permisiv (nivel scăzut de control în contextul unei
relaţii calde şi favorabile), stil parental neimplicat/ neglijent (nivel scăzut de control în
contextul unei relaţii reci şi detaşate). Prezentăm, într-o prelucrare după Daniela Roman
(2011), o descriere în sinteză a celor patru stiluri parentale (figura 1).
De menţionat este faptul că stilurile parentale pure nu există în practică. Există doar
stiluri parentale predominante, cu efecte asupra devenirii ulterioare a copilului. Pe de altă
parte, este la fel de adevărat că părinţii fac apel la stiluri parentale diferite în contexte diferite
şi în funcţie de particularităţile copilului.

1. Realizaţi o analiză comparativă a celor patru stiluri parentale, utilizând setul de


criterii de mai jos:

Caracteristici Efecte asupra Caracteristici ale


dezvoltării intelectuale, climatului
socio-emoţionale şi familial
atitudinale a copilului
Stilul parental
autoritar
Stilul parental
exigent
Stilul parental
neimplicat
Stilul parental
permisiv

2. Elaboraţi câte un scenariu pentru a ilustra fiecare din cele patru stiluri parentale
analizate, pornind de la aceeaşi situaţie: un copil care lipseşte de la scoală într-o
vineri pentru că nu s-a simţit prea bine, iar acum are de recuperat orele
pierdute. Până spre după amiază copilul se simte mai bine. Din câte se pare îi va
lua cel puţin patru ore pentru a termina tot ceea ce are de făcut. Scopul este ca
părinţii să îşi motiveze copilul să îşi termine temele cât mai repede posibil, şi
asta fără prea multă gălăgie. Temele sunt pentru luni.

113
Rezumat
Trecerea cuplului la stadiul de părinţi presupune explorarea unei noi
dimensiuni a rolului partenerilor, şi anume cea parentală. Această nouă
dimensiune aduce o serie de schimbări în viaţa de cuplu. În relaţia cu copilul,
părinţii vin cu un bagaj de credinţe, dorinţe, intenţii, aşteptări, nevoi, transpuse
într-o serie de practici de creşetere şi educare a copilului. Toate acestea îmbracă
forma stilului parental pe care-l va adopta părintele, cu influenţe asupra
relaţionării cu copilul, modului de educare şi disciplinare a copilului, naturii
climatului afectiv din familie.

Test de evaluare a cunoştinţelor


1. Comentati citatul următor, cu referire la stilurile parentale:
Părinţii şi copiii sunt parteneri, iar relaţia educativă este bazată pe schimb şi
reciprocitate. Părintele analizează diferitele opţiuni şi soluţii împreună cu
copilul, făcând apel la raţionalitatea acestuia. El îşi asumă propriile greşeli –
stimulând copilul să procedeze la fel – şi acceptă să înveţe din relaţia cu
copilul. Acesta din urmă se transformă, astfel, în actor nu numai al propriei
deveniri, dar şi al construcţiei continue a rolurilor parentale… (E.
Stănciulescu, p. 97-98)
2. Identificaţi trei consecinţe negative (în raport cu formarea – dezvoltarea
personalităţii) derivate din neconcordanţa influenţelor educative emise de
familie cu cele emise de şcoală. Formulaţi căte un exemplu.

Temă de control nr. 2


1. Identificaţi şi argumentaţi transformările care se produc la nivelul vieţii
partenerilor de cuplu odată cu trecerea la statutul de părinţi (cel puţin cinci
modificări, identificate la cel puţin două niveluri).

2. Realizaţi o analiză comparativă a celor patru stiluri parentale, utilizând setul


de criterii de mai jos:

Caracteristici Efecte asupra Caracteristici ale


dezvoltării intelectuale, climatului
socio-emoţionale şi familial
atitudinale a copilului
Stilul parental
autoritar
Stilul parental

114
exigent
Stilul parental
neimplicat
Stilul parental
permisiv

Tema va fi transmisă profesorului prin încărcare pe platforma e-learning.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti:
Editura Aramis.
2. Bunescu, Gh. Coord. (1997). Educaţia părinţilor – strategii si programe, Bucureşti:
Editura Didactică ţi Pedagogică.
3. Dolean, I. Si Dolean, D.D. (2002). Meseria de părinte, Bucureşti: Editura Aramis.
4. Hoghughi, M., Long, N. (Eds.). (2004). Handbook of parenting theory and research for
practice. London: Sage Publication.
5. McGraw, P. (2007). Familia mai presus de orice. Bucureşti: Ed. Curtea Veche
6. Newberger, C. M. (1980). The cognitive structure of parenthood: Designing a descriptive
measure. În: R.L. Selman, R. Yando (Eds.), New directions for child development:
Clinical developmental psychology, (Vol. 7, pp. 45-67). San Francisco: Jossey-Bass.
7. Roman, D. (2011). Stiluri de parenting. În E. Bonchis (coord.). Familia si rolul ei în
educarea copilului (pp. 65-89). Iaşi: Polirom
8. Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educaţiei familiale (vol. I). Iaşi: Polirom
9. Telleri, F. (2003). Pedagogia familiei, traducere de Daniel Mara, Bucureşti: E.D.P.

115
Unitatea de învăţare 8.
Modalităţi teoretice şi practice de sprijinire a familiei în creşterea
şi educarea copiilor. Pedagogia familiei
Cuprins
8.1. Introducere
8.2. Competenţele unităţii de învăţare
8.3. Structura tematică:
8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor
8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România
8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării sociale a copilului
8.4. Rezumat
8.5. Test de evaluare
8.6. Tema de control nr. 3
8.7. Bibliografie

8.1. Introducere
Această unitate de învăţare aduce în discuţie necesitatea educaţiei
parentale, ca formă a educaţiei permanente, necesitate specifică societăţii în care
trăim. Spre deosebire de alte roluri sociale, rolul parental este extrem de slab
definit. Indivizii sunt foarte slab pregătiţi pentru a-şi asuma rolul de părinte. Cel
mai adesea pregătirea pentru rolurile parentale este formală şi sporadică, iar
principiile care guvernează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a
ceea ce înseamnă un „bun părinte” sunt ambigue.
De asemenea, unitatea de învăţare trece în revistă câteva dintre
experienţele româneşti cu privire la educaţia parentală, la nivelul unor contexte
variate (politici sociale, implicarea ONG-urilor în problema educaţiei parentale,
parteneriatul şcoală – familie).

8.2. Competenţele unităţii de învăţare


 argumentarea necesităţii educaţiei parentale în societatea actuală;
 analiza diverselor contexte şi practici de realizare a educaţiei parentale
 proiectarea unui curriculum destinat educaţiei părinţilor, pornind de la nevoile
educaţionale ale părinţilor;
 analiza şi interpretarea parteneriatului şcoală/ familie

116
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

8.3.1. Fundamente teoretice privind educaţia părinţilor


În general, practicile parentale şi cunoştinţele în sfera creşterii şi educării copiilor
provin din cultura, familia de origine şi experienţa de viaţă a părinţilor, în această manieră
perpetuându-se atât aspectele pozitive cât şi cele negative de-a lungul mai multor generaţii.

Comentaţi (găsind argumente pro sau contra) următoarea afirmaţie: „Părinţii nu


sunt altceva decât nişte copii mari până când copiii lor îi târăsc în maturitate (de
obicei cu mare agitaţie şi multe ţipete)” (S. Covey).

Literatura de specialitate face distincţia între o serie de termeni ca implică acţiunea de


educare în cadrul familiei; educaţia părinţilor, educaţie parentală, educaţie familială (Vrăşmaş,
2002). Astfel, autoarea citată oferă următoarele definiţii:
 Educaţia părinţilor se referă la „susţinerea parentalităţii deja manifeste” (idem, p.
160), având deci un sens mai restrâns decât educaţia parentală.
 Educaţia parentală se adresează părinţilor, dar şi viitorilor părinţi. Este o activitate
de formare şi include orice tip de acţiune educativă de „informare, sensibilizare,
învăţare, antrenare, clarificare referitoare la valori, atitudini şi practici parentale de
educaţie” (idem, p. 161).
 Educaţia familială are un sens mai larg şi vizează „construirea deprinderilor,
valorilor şi normelor vieţii în comun în familie, avându-i în vedere pe toţi membrii
familiei” (idem, p. 162).
Într-o lucrare destinată educaţiei în familie a Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei
(2006), autorii diferenţiază educaţia parentală de alte forme de intervenţie educativă, precum
asistenţa educativă, orientarea părinţilor, terapia familială, precizând că educaţia parentală are
următoarele caracteristici:
 adresabilitate largă – se adresează tuturor categoriilor de părinţi şi viitori părinţi;
 centrare pe sarcinile şi faptele educaţionale;
 vizarea extinderii competenţelor şi formării abilităţilor educative ale părinţilor şi
viitorilor părinţi, fără modificarea structurilor existente;
 focalizarea pe prevenirea unor situaţii problematice sau de criză
Aşadar, educaţia parentală (termen cu care vom opera în cadrul acestui curs) se
defineşte ca orice „tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de utilizare a
practicilor parentale, în vederea educării copiilor” (Lambs, apud Vrăşmaş, 2002). Acţiunile
de educare a părinţilor şi a viitorilor părinţi sunt acţiuni de învăţare voluntară din partea

117
părinţilor şi vizează, pe de-o parte, exercitarea funcţiei educative, iar, pe de alta, dezvoltarea
unor practici şi comportamente menite să optimizeze relaţiile intrafamiliale, modul de
interacţionare şi comunicare în interiorul familiei; altfel spus, toate aceste acţiuni sunt menite
a-i ajuta pe părinţi să identifice modalităţi concrete de acţiune care să maximizeze
funcţionarea propriei familii.

Realizaţi o analiză comparativă între conceptele de educaţia părinţilor, educaţie


parentală, educaţie familială, pe baza unui set de croterii alese de dv.

8.3.2. Contexte de realizare a educaţiei parentale – politici şi practici în România


La nivel european, importanţa educaţiei parentale a fost recunoscută prin diferite
documente ale Uniunii Europene (Studiu UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri, MECTS, 2011):
 „Declaraţia de la Lisabona” (2005) arată că „evoluţia economică în societăţile
contemporane este condiţionată şi de educaţia populaţiei; „capitalul uman” devine la
fel de important pentru dezvoltarea unei societăţi precum resursele naturale sau
capitalul fizic. Mai mult, el este, teoretic, nelimitat, iar omul îşi poate depăşi prin
progres limitele devenind un factor principal în realizarea dezvoltării economice şi
sociale durabile, educaţia parentală făcând parte din strategiile fiecărei naţiuni de
atingere a acestui deziderat.
 În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru
3 ani programul „Să construim o Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea
unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre.
 În decembrie 2006 Comitetul de Miniştri ai statelor membre ale Uniunii Europene a
adoptat Recomandarea nr. 194 (2006) prin care recunoaşte importanţa educaţiei
parentale şi recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici
speciale de suport pentru parentalitate.
În România crsitalizarea unor preocupări mai riguroase referitoare la necesitatea
educaţiei parentale este de dată relativ recentă. În acelaşi studiu al UNICEF în parteneriat cu
Fundaţia Copiii Noştri şi MECTS (2011, pp. 16 – 18), autorii realizează un scurt istoric al
educaţiei părinţilor în ţara noastră:
1. În anul 1992, cu sprijinul UNICEF, a fost iniţiat un program pilot de educaţie timpurie
– PETAS (Program de Educaţie Timpurie pe Arii de Stimulare) care a inclus şi o
componentă de educaţie a părinţilor, în cadrul căreia au fost înfiinţate Centrele de
Resurse pentru Părinţi (CRP). Programul s-a derulat cu rezultate relevante pentru
sistemul de educaţie preşcolară şi, până la finalizarea lui în anul 1998, a fost extins la
nivel naţional cu ajutorul Inspectoratelor Şcolare Judeţene şi al autorităţilor publice
locale care, în majoritatea cazurilor, au susţinut înfiinţarea şi dotarea unor noi Centre
de Resurse şi dotarea sălilor de grupă în acord cu principiile educaţiei timpurii.

118
2. În cadrul alternativei educaţionale Step by Step, în perioada de după 1994, odată cu
înfiinţarea grupelor Step by Step în grădiniţe din sistemul de stat, au fost derulate
activităţi de individualizare a procesului de educaţie şi, implicit de educaţie a
părinţilor, asemănătoare celor din programul PETAS.
3. In anul 2000, Holt România, în parteneriat cu ANPDC şi cu sprijinul UNICEF a
derulat programul de întărire a capacităţii DJASPC (în prezent “Direcţia Generală
Protecţia Copilului”, direcţie de specialitate în cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale) de a oferi educaţie parentală pentru părinţii cu copii de la naştere la
3 ani, în fapt, un „pionierat” în domeniul educaţiei parentale şi, implicit, în domeniul
educaţiei timpurii. După anul 2000, împreună cu UNICEF, organizaţia Holt a
continuat în 27 de judeţe din România, în parteneriat cu Direcţiile judeţene de
protecţie a copilului şi cu sprijin financiar din partea UNICEF campanii de promovare
a educaţiei parentale şi a importanţei primilor 3 ani de viaţă.
4. Începând din anul 2000 şi până în prezent, Ministerul Educaţiei, în parteneriat cu
Fundaţia Copiii Noştri (FCN) cu sprijinul financiar al UNICEF România, derulează
Programul naţional de educaţie a părinţilor, pe baza metodei „Educaţi Aşa” , elaborată
şi experimentată de Institutul Olandez pentru Îngrijiri şi Bunăstare de pe lângă
Universitatea din Utrecht (Netherlands Institute for Care and Welfare).
5. În plus, din anul 2004 până în prezent, un alt parteneriat educaţional, între Asociaţia
Română pentru Educaţie şi Dezvoltare (ARED) din Târgovişte, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei - ISE şi ISJ din 17 judeţe ale ţării a făcut posibilă derularea, cu sprijinul
UNICEF, a proiectului-pilot „Educaţia viitorilor părinţi”. În cadrul acestuia, au fost
elaborate programa şi suportul de curs pentru activitatea opţională „Educaţia viitorilor
părinţi„ pentru clasele IX-XII şi au fost elaborate şi tipărite Ghidul Profesorului şi
Ghidul Elevului.
6. Începând cu anul şcolar 2006-2007, Centrul Parteneriat pentru Egalitate a încheiat o
convenţie de parteneriat cu Ministerul Educaţiei, în baza căreia a iniţiat, cu sprijinul
UNICEF România, formări cu instructorii de părinţi din programul „Educăm aşa”, în
vederea abordării educaţiei de gen în cadrul întâlnirilor cu părinţii.
Acestea sunt programele cu o relevanţă importantă pentru domeniul educaţiei
parentale. Lor li se adaugă o serie de studii elaborate în această perioadă. Un astfel de studiu
este cel realizat de UNICEF, Fundaţia Copiii Noştri şi Centrul de Educaţie şi Formare
Profesională Step by Step - Bucureşti din anul 2005, intitulat Cunoştinţe, atitudini şi practici
parentale în România şi care a evidenţiat o serie de aspecte legate de competenţele parentale,
valorile, proiecţiile şi acţiunile educaţionale ale părinţilor din România.
În acest context, în anul 2010, a fost iniţiat, cu sprijinul UNICEF, un proiect numit
Strategia naţională integrată de formare şi dezvoltare a competenţelor parentale. Părinţi
mai buni – copii mai educaţi – o viaţă mai bună (ww.edu.ro). Scopul strategiei era acela de a

119
sprijini familiile în vederea îmbunătăţirii cunoştinţelor şi abilităţilor parentale. Politicile
promovate de M.E.C.T.S. prin Strategia naţională, care privesc iniţierea, formarea şi
dezvoltarea competenţelor parentale, au ca scop final a-i asigura copilului un mediu adecvat
atingerii potenţialului maxim de dezvoltare – premisă a transformării într-un adult bine
integrat familial şi social.
Din perspectiva Strategiei naţionale, competenţa parentală este privită din prisma a
cinci dimensiuni:
1. grija faţă de copil şi pentru asigurarea nevoilor primare ale acestuia (hrană, igienă,
somn, ataşament);
2. educarea copilului, realizată în cadrul unui climat familial afectiv, astfel încât nevoile
lui să fie echilibrate cu procesul de socializare;
3. participarea părinţilor la organizarea vieţii copilului în mediul deschis (creşa,
grădiniţa, şcoala, diverse locuri de agrement etc.) prin colaborarea la diverse proiecte
de ameliorare, exprimarea opiniei şi negocierea condiţiilor);
4. alegerea celor mai potrivite căi şi soluţii pentru dezvoltarea corespunzătoare a
copilului în multitudinea de circumstanţe ale vieţii;
5. negocierea în alegerea soluţiilor, astfel încât să se realizeze un echilibru între
participarea copilului la luarea deciziilor şi necesitatea de autoritate a adultului.
În spiritul aceleiaşi idei, Simona Maria Glăveanu (2012 b) a elaborat un model
factorial al competenţei parentale cu cinci dimensiuni structurate distinct:
1. Cunoaştere – vizează abilitatea părintelui de a cunoaşte nivelul de dezvoltare al
copilului (în funcţie de etapele de vârstă ale acestuia) şi, pe baza acestei cunoaşteri, de
a-şi explica reacţiile copilului, de a-i înţelege nevoile şi de a formula răspunsuri
adecvate lor.
2. Suport afectiv şi managementul stresului – implică abilitatea părintelui de a cunoaşte
şi utiliza modalităţi eficiente atât de prevenire, cât şi de coping al stresului din familie;
presupune gestionarea situaţiilor tensionale şi oferirea unui suport afectiv care să ajute
copilul în a-şi gestiona emoţiile negative.
3. Disciplinare – reflectă abilitatea părintelui de a comunica asertiv, de a gestiona
adecvat regimul de recompensă şi pedeapsă, permiţând, astfel, dezvoltarea tuturor
potenţialităţilor unei personalităţi armonioase.
4. Managementul timpului – relevă, pe de-o parte, abilitatea părintelui de a determina
calitatea şi cantitatea timpului petrecut cu propriul copil şi, pe de altă parte,
capacitatea sa de a coordona/dirija timpul copilului, de a crea contexte care să
contribuie la stimularea gândirii critice şi creatoare şi la dezvoltarea simţului estetic şi,
de asemenea, care să susţină inserţia socială a copilului.
5. Managementul crizelor – reflectă abilitatea părintelui de a fi un bun lider, de a găsi
soluţii la problemele copilului împreună cu acesta, astfel depăşind situaţiile critice de

120
natură educaţională sau personală şi determinând dezvoltarea gândirii critice şi
raţionale a copilului, precum şi a perseverenţei în rezolvarea de probleme

Realizaţi un profil de competenţe al părintelui, pe baza următorului model:

Tipuri de competenţe Competenţe


A. Cunoaşterea (a şti)  A cunoaşte elemente de
psihologia vârstelor şi psihologia
învăţării

B. Abilităţi (a şti să faci) 

C. Atitudini (a şti să fii) 

Aşadar, în ţara noastră, majoritatea pogramelor de educaţie parentală sunt organizate


fie de către şcoli, în contextul unor activităţi care promovează şi stimulează parteneriatul
şcoală - familie sau, sunt derulate la nivelul societăţii civile şi al comunităţii, de către o serie
organizaţii nonguvernamentale, prin intermediul unor proiecte finanţate de diverse entităţi
(UNICEF, Uniunea Europeană, Banca Mondială etc.), de către instituţii medicale, fundaţii,
servicii sociale pentru copii şi familii.
Programele destinate educaţiei parentale se pot clasifica în trei categorii (Goodson şi
Hess, apud Ionescu şi Negreanu, 2006):
 Programe de informare a părinţilor – în cadrul lor se transmit părinţilor informaţii
relevante privind educaţia, formarea, sănătatea, îngrijirea copiilor, petrecerea timpului
liber, orientarea şcolară şi profesională, legislaţia familiei, cunoaşterea copilului etc.;
de obicei, activităţile sunt realizate cu grupuri mari de părinţi, sunt însoţite de
distribuirea unor materiale informative participanţilor şi sunt susţinute de specialişti în
domeniul respectiv sau de echipe multidiciplinare.
 Programe de susţinere a părinţilor, centrate pe grupuri de discuţii – se referă la
acţiunile de orientare şi consiliere pentru părinţi. Beneficiarii sunt de obicei părinţii ai
căror copii se află în situaţii de criză sau au depăşit-o de scurt timp. Acitivităţile se
desfăşoară individualizat şi personalizat, faţă în faţă sau/ şi în grupuri mici alcătuite în
funcţie de interese, probleme, opţiuni. În astfel de programe, rolul grupului este major,
susţinând participanţii în gestionarea situaţiilor problemă sau în depăşirea acestora.
Aceste activităţi sunt desfăşurate sub îndrumarea unor specialişti în consiliere şi
orientare.

121
 Programe de formare a părinţilor - vizează educaţia părinţilor, dezvoltarea
atitudinilor şi practicilor parentale, a responsabilităţii parentale, însuşirea unor tehnici
de autocunoaştere şi cunoaştere, comunicare, luare a deciziilor, managementul
timpului şi al resurselor, managementul conflictelor etc. Activităţile se desfăşoară în
grupuri mai mici sau mai mari în funcţie de obiectivele stabilite, utilizându-se metode
interactive şi cât mai atractive pentru părinţi.
Prin acţiunile de formare destinate părinţilor, se intenţionează:
 dezvoltarea capacităţii de cunoaştere a propriului copil;
 dezvoltarea atitudinii de acceptare şi valorizare a propriului copil;
 dezvoltarea capacităţii de a înţelege reacţiile comportamentale ale propriului
copil;
 dezvoltarea unui sistem funcţional de cunoştinţe referitoare la etapele de
dezvoltare a copilului, la procesul de educaţie a copilului;
 dezvoltarea abilităţilor de gestionare eficientă a relaţiilor interpersonale şi a
conflictelor din cadrul familiei, prin utilizarea unei game variate de tehnici (ex.
comunicarea asertivă);
 dezvoltarea capacităţii de a echilibra şi crea o sinergie la nivelul rolurilor din viaţa
individului adult;
 dezvoltarea capacităţii de a conştientiza aspectele de natură psihologică implicate
în asigurarea echilibrului şi coeziunii unei familii;
 dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte şi conştientiza propriul stil parental şi
efectele pe care acesta le are asupra dezvoltării copilului şi a climatului socio-
afectiv din cadrul familei;

Exemple
Titlul cursului pentru părinţi: Temele pentru acasă ale copilului meu
Argument: deoarece temele pentru acasă joacă un rol important în procesul
instructiv-educativ al copiilor şi ocupă un timp semnificativ din viaţa lor, este
nevoie de o reconsiderare a atitudinii părinţilor cu privire la necesitatea efectuării
acestora de către copii cu maximă responsabilitate şi la necesitatea suportului pe
care părinţii îl pot asigura în această activitate.
Obiective vizate:
 sensibilizarea părinţilor cu privire la nevoia de sprijin a copilului în
efectuarea temelor pentru acasă;
 optimizarea modalităţilor de lucru în efectuarea temelor;
 conştientizarea părinţilor cu referire la dificultăţile cu care se confruntă
copilul în efectuarea temelor;
 evaluarea celor mai eficiente strategii educaţionale pe care părinţii le pot
utiliza în activitatea de acasă cu copiii;

122
În urma formării şi dezvoltării acestor capacităţi, părinţii ar putea sa-şi ajute copiii pe
mai multe dimensiuni:
 să faciliteze crearea sentimentul apartenenţei copilului la grupul familei, aspect ce
procură copilului stabilitate şi continuitate, oportunităţi de afirmare şi valorizare,
de progres şi perfecţionare, oportunităţi de interacţiune, protecţie şi suport social;
 să sprijine copilul în integrarea socială în contexte care să-l pună în valoare şi care
să-l dezvolte pe multiple planuri;
 să faciliteze crearea la copil a unor idealuri realiste, congruente cu potenţialul şi
interesele acestuia;
 să sprijine copilul în a identifica şi exersa strategii adecvate prin care să
gestioneze situaţiile dificile pe care le-ar putea experimenta (eşec, respingere
socială, discriminare, integrarea într-un grup, pierderea unei persoane dragi etc.)

Realizaţi un inventar de posibile nevoi ale părinţilor în creşterea şi educarea


copiilor, ce pot face obiectul unor sesiuni de formare pentru părinţi (ex.:
Utilizarea pedepsei şi recompensei în educarea copilului).

Cât priveşte evaluarea programelor de educaţie parentală, Goodwin şi Driscoll şi apoi


B. Pourtois (apud Vrăşmaş, 2002, p. 169), au identificat o serie de indicatori de evaluare a
impactului programelor de educaţie parentală:
 frecvenţa participării părinţilor la întâlnirile propuse de program şi numărul
materialelor distribuite sau solicitate de către părinţi;
 evaluarea nivelului de satisfacţie a părinţilor referitor la programul derulat;
 evaluarea schimbărilor în atitudini şi practici educative în raport cu ceea ce constituie
adaptarea şi performanţele copilului;
 evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor însuşite de părinţi
 evaluarea achiziţiilor copiilor ai căror părinţi au urmat regulat un program de educaţie
parentală;
 evaluarea modificărilor imaginii de sine la părinţi, a reprezentării despre sine în
termeni de competenţe educative.

Identificaţi o serie de modalităţi de realizare a unor sesiuni de formare destinate


părinţilor (metode şi procedee, mijloace şi materiale utilizate, forme de
organizare a activităţii) şi argumentaţi opţiunea pentru aceste modalităţi.

8.3.3. Parteneriatul educaţional – premisă a integrării şcolare şi sociale a copilului


Conform opiniei lui S. Cristea (2000, p. 280), în literatura de specialitate, definirea
noţiunii de parteneriat pedagogic este propusă la nivelul unui concept operaţional. Astfel,
parteneriatul pedagogic constituie: a) un angajament într-o acţiune comună negociată; b) o

123
prestare de serviciu realizat printr-un factor de intervenţie din exterior; c) un aport de resurse,
de schimburi, de contacte, de reţele asociate în termeni constructivi; d) o negociere între părţi
având puterea de a contracta cu un interlocutor cunoscut; e) un acord de colaborare mutuală
între parteneri egali, care lucrează împreună pentru realizarea propriilor interese, rezolvând
probleme comune; f) un cadru instituţional de rezolvare a unor probleme comune, printr-o
acţiune coerentă, plecând de la definirea obiectivelor cadru /competenţe specifice într-un timp
determinat, cu repartiţia clară a responsabilităţilor şi a procedeelor de evaluare. În calitatea sa
de concept operaţional, parteneriatul pedagogic corespunde unei noi concepţii despre
educaţie conform căreia şcoala nu poate să-şi îndeplinească singură funcţia, ceea ce
ghidează, pe de o parte, la o supleţe mai mare a modurilor sale de organizare, iar, pe de altă
parte, la eficientizarea autonomiei sale instituţionale, afirmă S. Cristea.
În acest context, parteneriatul şcoală – familie vizează activitatea de comunicare,
cooperare şi colaborare pentru formarea pozitivă a personalităţii elevului, efectuată prin
mobilizarea tuturor energiilor agenţilor educativi implicaţi: părinţi, profesori, manageri
şcolari. Parteneriatul educaţional reprezintă un ansamblu interacţiuni eficiente, în care toţi
actorii sociali manifestă iniţiativă. Colaborarea şi comunicarea nu trebuie să fie
unidirecţionale, venind numai dinspre şcoală spre copil şi familie sau invers. Relaţiile în
cadrul parteneriatului educaţional trebuie să fie variate, multinivelare, sistematice, constante,
axate pe respect, înţelegere şi feedback constructiv, cointeresate în creşterea, educaţia şi
formarea personalităţii responsabile, apte de a se adapta la o societate ce se află într-o
continuă schimbare. Scopul general al parteneriatului educaţional este cunoaşterea reciprocă a
punctelor de vedere, a opţiunilor partenerilor prin identificarea necesităţilor copiilor, dar şi
prin implicarea comună pentru satisfacerea acestor necesităţi.
Abordând ideea parteneriatului în educaţie, J. Comer (apud Băran-Pescaru, 2004, p.
33) precizează că părinţii sprijină mai mult un program şcolar în care sunt parteneri în luarea
deciziilor...; interesul părintelui şi sprijinul său faţă de şcoală şi conducerea acesteia permit
copiilor mai uşor să relaţioneze şi să se identifice cu scopurile, valorile şi personalul şcolii,
constituind o motivaţie puternică a acestora pentru a se îndrepta către educaţie. În acelaşi
timp, implicarea parentală garantează faptul că valorile şi interesele lor culturale sunt
respectate.
Un Raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene
(MacBeth, Al., 1984), bazat pe cercetări comparative, documentare şi empirice enumeră patru
motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:
a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor;
b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se
petrece în afara şcolii;

124
c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale
elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele
comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;
d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au
dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.
O sinteză a literaturii consacrate raporturilor familie – şcoală în societăţile occidentale
contemporane evidenţiază domeniile vieţii familiale afectate de relaţia cu şcoala (apud.
Stanciulescu, pp. 177-183):
 timpul studiilor - programul familiei este influenţat de viaţa socială a copilului; spaţiul
familial - organizat în funcţie de nevoile copilului şcolar;
 bugetul familial - sume băneşti alocate pentru cheltuieli legate de şcoală;
 volumul şi distribuţia sarcinilor între membrii familiei - de la sarcinile menajere la
sarcinile legate de susţinerea copilului în viaţa socială;
 accentuarea controlului părinţilor asupra copilului - privind notele şcolare, disciplina
şcolară;
 formele şi conţinuturile educaţiei familiale - părinţii ajută copiii la înţelegerea unor
conţinuturi şcolare;
 deposedează familia de puterea de a decide asupra copilului - în orientarea şcolară
ultimul cuvânt îl au structurile şi evaluarile scolare;
 climatul emoţional al familiei este afectat prin stări de satisfacţie, insatisfacţie,
tensiuni generate de viaţa şcolară a copilului;
 evaluarea activităţii parentale - ca rezultat implicit al evaluării şcolare a copilului;
 ameninţarea intimităţii familiei - profesorii caută informaţii privind viaţa familială a
elevului, iar copilul nu reuşeţte sa păstreze anumite secrete ale familiei;
 generează deziluzii sau frustrări - cu atât mai puternice cu cât decalajul între
speranţele familiei şi rezultatele şcolare ale copilului este mai mare;
 familia este introdusă de şcoala într-o reţea de sociabilitate - ai cărei "poli" sunt: cadre
didactice, colegi ai copilului, părinţi ai colegilor etc.

În calitate de viitor (actual) părinte, definiţi un set de aşteptări pe care le aveţi de


la şcoală/ gradiniţă în raport cu educaţia copilului dv.

De cealaltă parte, influenţele exercitate de familie asupra şcolii sunt puse în


evidenţă de o serie de alte lucrări(apud. Stanciulescu, pp. 184-187):
 familia introduce un intermediar în raporturile şcoala-copil - încrederea copilului în
valorile şcolare şi în cadrele didactice, autoritatea şi satisfacţia cadrelor didactice,
eficacitatea instituţiei şcolare depind şi de medierea familiei;
 familia poate cere şcolii reconsiderarea timpului şi spaţiului şcolar - în sensul
modificării orarelor şi programelor şcolare etc;

125
 creşterea complexităţii setului de roluri al cadrului didactic - care, pe lângă rolurile în
raport cu elevii şi administraţia şcolară, capătă şi un set de roluri în raport cu părinţii;
această creştere a complexităţii rolurilor poate fi trăită de cadrele didactice în sens
pozitiv, ca sursă de ameliorare a activităţii sau negativ, ca sursă de stres;
 activitatea cadrelor didactice este evaluată (şi) de părinţi - după criterii diferite, uneori
contradictorii - ceea ce face ca activitatea cadrelor didactice să apară ca
nesatisfăcătoare pentru unii părinţi generând sentimente de insecuritate şi încercarea
cadrelor didactice de a "limita amestecul" părinţilor în viaţa scolii;
 reconsiderarea continuă a rolurilor cadrelor didactice - prin interacţiunile cu părinţii,
cadrele didactice îsi pot modifica, în timp, conduita în raporturile cu elevii;
 participarea părintilor la decizii - prin reprezentanţii (asociaţiilor) părinţilor în
consiliile de administraţie şcolară se repun în discuţie obiective, conţinuturi, mijloace
ale activităţii şcolare;
 contactele cu familia permit şcolii şi cadrelor didactice legitimarea propriilor decizii;
 contactele cu părinţii lărgesc reţelele de sociabilitate ale cadrelor didactice; obligarea
cadrelor didactice la o lărgire a orizontului informaţional, cultural şi pedagogic, fapt ce
poate aduce satisfacţii si insatisfacţii ale cadrelor didactice.

În calitate de viitor (actual) cadru didactic, definiţi un set de aşteptări pe care le


aveţi de la părinţi în raport cu educaţia propriilor lor copii.

Se poate constata influenţa reciprocă între cele doua institutii educative, familie şi
şcoală, care face ca multiplicarea şi diversificarea legăturilor sa fie dezirabilă, dar să şi
genereze unele sentimente de insecuritate, care să conduă la strategii de limitare, din ambele
părţi, atât din partea familiei, cât şi din partea şcolii.

Identificaţi şi descrieţi o serie de factori care pot bloca relaţia dintre familie şi
şcoală/ grădiniţă.

Participarea familiei la viaţa şcolară a copiilor este un predictor al reuşitei şcolare şi


sociale a copiilor. Literatura de specialitate conceptualizează implicarea părinţilor în moduri
diverse. Astfel, Singh et al. (1995) au identificat patru componente ale implicării părinţilor, şi
anume: aspiraţiile părinţilor referitoare la educaţia copiilor (speranţele şi aşteptările
părinţilor faţă de educaţia copilului), comunicarea părinte-copil despre şcoală; gradul de
structurare de acasă (gradul de disciplina exercitată de către părinţi) şi implicarea părinţilor
în activităţile legate de şcoală.
Într-o sinteză ce a vizat relaţia dintre implicarea părinţilor şi realizarea academică a
copiilor lor, elevi de gimnaziu, Shute si colegii săi (2007) au făcut o descriere completă a
variabilei implicarea părinţilor. Cercetătorii au grupat aspectele specifice care se referă la

126
implicarea părinţilor în două categorii principale: activităţi acasă şi activităţi şcolare. Prima
categorie include: discuţiile parinte – copil despre şcoală (conversaţii între părinţi şi copiii lor
referitoare la activităţile şcolare, programe, planuri legate de şcoală), aspiraţiile şi aşteptările
parentale (gradul în care părinţii menţin aşteptări ridicate legate de performanţa şcolară a
copiilor lor), stilul de parental (un set complex de comportamente şi/ sau atitudini prin care
părinţii demonstrează şi comunică valorile, comportamentele şi standardele pe care speră/
aştepată să le adopte copiii lor), lectură de acasă (modelarea parentală şi susţinerea activităţii
de lectură a copilului), verificarea temelor de către părinţi, regulile de acasă şi supravegherea
copilului. A doua categorie include variabile specifice cum ar fi: comunicarea părinte –
profesori, participarea părinţilor în cadrul organizaţiilor şi asociaţiilor de la şcoală,
participarea părinţilor în activităţi de voluntariat în cadrul şcolii.

Identificaţi o serie de modalităţi prin care părinţii pot oferi ajutor copiilor lor la
efectuarea temelor pentru acasă.

Rezumat
Educaţia parentală apare ca necesitate a societăţii în care trăim. Ea poate fi
definită drept orice „tentativă formală de creştere a conştiinţei parentale şi de
utilizare a practicilor parentale, în vederea educării copiilor”. Acţiunile de
educare a părinţilor şi a viitorilor părinţi sunt acţiuni de învăţare voluntară din
partea părinţilor şi vizează, pe de-o parte, exercitarea funcţiei educative, iar, pe de
alta, dezvoltarea unor practici şi comportamente menite să optimizeze relaţiile
intrafamiliale, modul de interacţionare şi comunicare în interiorul familiei. Toate
aceste acţiuni sunt menite a-i ajuta pe părinţi să identifice modalităţi concrete de
acţiune care să maximizeze funcţionarea propriei familii.
Există şi în ţara noastră câteva exemple de proiecte de educaţie parentală,
elaborate în contextul unei strategii naţionale integrate de formare şi dezvoltare a
competenţelor parentale, cele mai multe iniţiate şi derulate de organizaţii
nonguvernamentale cu sprijinul UNICEF. Pe lângă aceste iniţiative, parteneriatul
şcoală – familie reprezintă un context propice pentru dezvolatrea competenţelor
părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor.

127
Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Realizaţi o analiză comparativă între educaţia părinţilor, educaţia parentală
şi educaţia familială, pe baza unui set de criterii ales de dv.
2. Identificaţi o serie de beneficii ale copiilor în condiţiile în care părinţii
beneficiază de programe de educaţie parentală.
3. Identificaţi şi descrieţi o serie de modalităţi concrete prin care părinţii pot fi
implicaţi în activitatea educaţională a copiilor de la şcoală/ grădiniţă.

Temă de control nr. 3


Elaboraţi un proiect de Şcoală a părinţilor, pe o temă la alegere, utilizând
următoarea structură:
1. Argument
2. Competenţe generale
3. Competenţe specifice
4. Conţinuturi
5. Evaluare

Competenţe (generale şi specifice) şi activităţi:

Competenţa generală 1
Competenţe specifice: Descrierea exemplelor de activităţi:
 
 
 
Competenţa generală 2
Competenţe specifice: Descrierea exemplelor de activităţi:
 
 
 
Competenţa generală 3
Competenţe specifice: Descrierea exemplelor de activităţi:
 
 
 

Tema se va posta de către studenţi pe platforma e-learning.

128
Bibliografie
1. Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educaţie – familie-şcoală – comunitate.
Bucureşti: Aramis.
2. Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie. Chişinău-Bucureşti: Litera Internaţional
3. Glăveanu, S., M. (2012a). Programe de educaţie parentală. Training de dezvoltare a
competenţei parentale. Bucureşti: Editura Universitară
4. Glăveanu, S., M. (2012b). Competenţa parentală. Modele de conceptualizare şi
diagnoză. Bucureşti: Editura Universitară
5. Ionescu, M., Negreanu, E. (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale.
Bucureşti: Editura Cartea Universitară
6. MacBeth, Al. (coord.), L'enfant entre l'école et sa famille. Rapport sur les relations
entre l'école et sa famille dans les pays des Communautés Européennes, Commissione
des Communautés Européennes, Colection Etudes, Serie Education 13, Bruxelles, 1984.
7. Shute, V. J., Hansen, E. G., Underwood, J. S. (2007). A review of the relationship
between parental involvement and secondary school students’ academic achievement.
Education Research International, vol. 2011, 1 – 10.
8. Singh, K., Bickley, P.G., Keith, T.Z., Keith, P.B., Trivette, P., and Anderson, E. (1995).
The effects of four components of parental involvement on eighth grade student
achievement: structural analysis of NELS-88 data. School Psychology Review, 24, 2,
299- 317.
9. Stanciulescu, E., (1997). Sociologia educatiei familiale, vol. I, Iaşi; Editura Polirom.
10. Vrăşmaş, E. (2004). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Aramis
11. Vrăşmaş, E. (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi. Bucureşti:
Aramis
12. *** Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, studiu de analiză
elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti 2004
13. *** Cunoştinţe, atitudini şi practice parentale în România, studiu elaborat de Fundaţia
Copiii Noştri şi Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională Step by Step, cu
sprijinul UNICEF şi PETROM, Bucureşti, 2006
14. *** STUDIU privind necesitatea implementării Strategiei Naţionale Integrate de
Formare şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, studiu elaborat de UNICEF,
Fundaţia Copiii Noştri şi MECTS, Bucureşti, 2011

129
Chestionar evaluare prerechizite – răspunsuri
Citiţi cu atenţie itemii de mai jos şi marcaţi răspunsurile corecte prin încercuire.
Fiecare item poate avea unul sau mai multe răspunsuri corecte.

1. Investigarea familiei şi a modului său de funcţionare este benefică (toate variantele


descrise):
a. pentru că este un important grup de sprijin în cazul unor situaţii de criză prin
care trece individul
b. pentru că permite optimizarea relaţiilor intrafamiliale şi extrafamiliale.
c. pentru că permite realizarea de prognoze si adoptarea de politici legate de
familie
d. pentru că permite prevenirea fenomenului de devianţă şi delicvenţă juvenilă

2. Familia se poate defini ca (variantele a, d):


a. un grup social primar
b. adunare de persoane
c. un sistem închis
d. un sistem deschis

3. Socializarea copiilor se produce (varianta d):


a. în familie şi la şcoală
b. în familie şi în grupurile de prieteni
c. în familie şi prin mass-media
d. în familie, la şcoala, de către mass-media, în grupul de prieteni

4. Procesul de socializare a copiilor în cadrul familiei semnifică (variantele a şi b):


a. transmiterea către copii a principalelor norme şi reguli sociale, dobândirea
deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult, dezvoltarea
afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii
copii şi cu alte persoane
b. transmiterea către copii a limbii, a obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale,
favorizând îndeplinirea unor roluri în familie şi integrarea lor socială prin
dezvoltarea unor relaţii de cooperare, înţelegere, respect, ajutor reciproc
c. oferirea unui statut în societate, alegerea şcolii pe care o va urma copilul
d. sprijinirea economică a copiilor, formarea ierarhiei valorilor individuale ale
copiilor

5. Dacă între partenerii dintr-o familie cu copii certurile sunt extrem de frecvente, este
preferabil (varianta a :
a. ca cei doi soţi să analizeze cauzele şi să găsească o soluţie

130
b. să divorţeze
c. să continue căsnicia ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, de dragul creşterii
copiilor
d. să nu ia o decizie, să lase timpul să decidă

6. O familie poate fi considerată disfuncţională dacă (toate variantele descrise):


a. părinţii îşi exagerează rolul parental
b. părinţii îşi neglijează rolul conjugal
c. un copil are manifestări agresive
d. un părinte este absent

7. Dacă părinţii îşi ceartă copilul pentru că nu şi-a făcut temele, acest lucru reprezintă
(variantele b, c, d):
a. un feedback pozitiv
b. pedeapsă
c. modalitate de educare
d. un feedback negativ

8. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) poate fi realizată (variantele a, c):
a. înainte ca tinerii să se căsătorească
b. doar după ce adulţii au devenit părinţi
c. încă din timpul adolescenţei

9. Educaţia parentală (educaţia pentru rolul de părinte) se poate realiza în contextul


educaţiei (varianta d):
a. formale
b. nonformale
c. informale
d. formale, nonformale şi informale

10. Parteneriatul familie – şcoală se poate realiza prin (toate variantele descrise):
a. participarea părinţilor la luarea deciziilor referitoare la procesul educaţional al
copiilor
b. participarea părinţilor în cadrul excursiilor oragnizate de şcoală
c. verificarea de către părinţi a efectuării temelor pentru acasă ale copiilor
d. implicarea părinţilor în desfăşurarea unor proiecte educaţionale în cadrul şcolii

131
Bibliografie:
1. Adler, L. (2003). Secrete de alcov. Istoria cuplului între 1830-1930, Bucuresti: Editura
Corint
2. Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă, în Aries Ph.si Bejin, A., vol.Sexualităţi
occidentale, Oradea: Antet
3. Bader, E., Pearson, P. (1988) In Quest of the Mythical Mate. A Developmental Approach
to Diagnosis and Treatment in Couples Therapy, New York: Brunner –Mazel
4. Băran-Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti: Editura
Aramis.
5. Becker, G. (1991), A Treatise on the Fanily, Harvard University Press, Cambridge
6. Bonchiş, E. (coord.). (2011). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom
7. Boncu. Ş. Psihologie socială – Note de curs, capitolul Atracţia interpersonală
8. Bunescu, Gh. Coord. (1997). Educaţia părinţilor – strategii si programe, Bucureşti:
Editura Didactică ţi Pedagogică.
9. Bunescu, Gh. Şi colab. (1997), Educaţia părinţilor – strategii şi programe, Bucureşti,
E.D.P.
10. Chipea, F. (2001). Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale.
Bucureşti: Editura Expert
11. Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie. Chişinău-Bucureşti: Litera Internaţional
12. Decsei-Radu, A. (2011). Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului, în Bonchiş, E.
(coord.). Familia şi rolul ei în educarea copilului. Iaşi: Polirom
13. Dolean, I. Si Dolean, D.D. (2002). Meseria de părinte, Bucureşti: Editura Aramis.
14. Fromm, E. (1995). Arta de a iubi. Bucureşti: editura Anima
15. Glăveanu, S., M. (2012a). Programe de educaţie parentală. Training de dezvoltare a
competenţei parentale. Bucureşti: Editura Universitară
16. Glăveanu, S., M. (2012b). Competenţa parentală. Modele de conceptualizare şi diagnoză.
Bucureşti: Editura Universitară
17. Gueguen, N. (2008). Psihologia seducţiei. 100 de experimente pentru înţelegerea
comportamentului în dragoste. Iaşi: Polirom
18. Hoghughi, M., Long, N. (Eds.). (2004). Handbook of parenting theory and research for
practice. London: Sage Publication.
19. Hooper, A. (2005). Getting your children trugh divorce: a parent’s guide to separation.
Great Britain: Robson Books.
20. Iluţ, P. (1995). Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Cluj Napoca: Ed. Argonaut.
21. Ionescu, M., Negreanu, E. (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale.
Bucureşti: Editura Cartea Universitară
22. Ivan, L. (2008). Atracţia interpersonală: afilierea, iubirea şi gelozia în S. Chelcea
(coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, Iaşi: Polirom

132
23. MacBeth, Al. (coord.), L'enfant entre l'école et sa famille. Rapport sur les relations entre
l'école et sa famille dans les pays des Communautés Européennes, Commissione des
Communautés Européennes, Colection Etudes, Serie Education 13, Bruxelles, 1984.
24. Mace, D. (1983). Love and Anger in Marriage, Zondervan, Grands Rapids, Mich.
25. Marano, H. (1997). Rescuing marriages before they begin. New York Times
26. McGraw, P. (2007). Familia mai presus de orice. Bucureşti: Ed. Curtea Veche
27. Mihăilescu, I. (2000). Sociologie generală, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti
28. Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică
29. Mitrofan, I. şi Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative.
Bucureşti: Ed. Alternative
30. Mitrofan, I. şi Mitrofan, N. (1991). Familia de la A la Z, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică
31. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei,
Bucureşti: Editura Press Mihaela S.R.L.
32. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu între iluzie şi realitate.
Bucureşti: editura SPER
33. Mitrofan, I., Godeanu, D.C., Godeanu, A.S. (2010). Psihogenealogie. Diagnoza,
intervenţia şi vindecarea istoriei familiale. Bucureşti: Ed. SPER
34. Mitrofan, I., Stoica, D.C. (2005). Analiza transgeneraţională în terapia unificării.
Bucureşti: Ed. SPER
35. Mitrofan, I., Vasile, D.L. (2012). Terapii de familie. Bucureşti: Ed. SPER
36. Neculau, A. (2007). Dinamica grupului şi a echipei. Iaşi: Polirom
37. Newberger, C. M. (1980). The cognitive structure of parenthood: Designing a descriptive
measure. În: R.L. Selman, R. Yando (Eds.), New directions for child development:
Clinical developmental psychology, (Vol. 7, pp. 45-67). San Francisco: Jossey-Bass.
38. Nuţă, A. (2006). Psihologia cuplului. Bucureşti: Editura SPER
39. Panţuru, S. (2009). Psihosociopedagogia familiei, note de curs, Universitatea Transilvania
din Braşov.
40. Roman, D. (2011). Stiluri de parenting. În E. Bonchis (coord.). Familia si rolul ei în
educarea copilului (pp. 65-89). Iaşi: Polirom
41. Schlessinger, L. (2004). Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii. Bucureşti: Ed. Curtea
Veche
42. Shute, V. J., Hansen, E. G., Underwood, J. S. (2007). A review of the relationship
between parental involvement and secondary school students’ academic achievement.
Education Research International, vol. 2011, 1 – 10.
43. Singh, K., Bickley, P.G., Keith, T.Z., Keith, P.B., Trivette, P., and Anderson, E. (1995).
The effects of four components of parental involvement on eighth grade student

133
achievement: structural analysis of NELS-88 data. School Psychology Review, 24, 2, 299-
317.
44. Stănciulescu, E. (2002). Sociologia educaţiei familiale (vol. I). Iaşi: Polirom
45. Stănoiu, A., Voinea, M. (1983), Sociologia familiei (curs), Universitatea din Bucureşti
46. Telleri, F. (2003), Pedagogia familiei, Bucureşti, E.D.P., R.A.
47. Thery, I. (1995). Recomposer une famille, des rolles et des sentiments. Paris : Textuel
48. Turliuc, M., N., (2004). Psihologia cuplului si a familiei. Iaşi: Editura Performantica
49. Turndorf, J. (2003). Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor. Bucureşti: Editura Curtea
Veche.
50. Vasile, D.L. (2007). Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Ed. a III-a.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.
51. Voinea, M. (1993). Sociologia familiei, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
52. Vrăşmaş, E. (2004). Consilierea şi educaţia părinţilor. Bucureşti: Aramis
53. Vrăşmaş, E. (2008). Intervenţia socio-educaţională ca sprijin pentru părinţi. Bucureşti:
Aramis
54. Whiteman, T., A. (2001). Your kids and Divorce: Helping them grow beyond the hurt.
USA: Baker Bock House Company.
55. *** Centrele de Resurse pentru părinţi din învăţământul preşcolar, studiu de analiză
elaborat de ISE cu sprijinul UNICEF, Bucureşti 2004
56. *** Cunoştinţe, atitudini şi practice parentale în România, studiu elaborat de Fundaţia
Copiii Noştri şi Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Profesională Step by Step, cu
sprijinul UNICEF şi PETROM, Bucureşti, 2006
57. *** STUDIU privind necesitatea implementării Strategiei Naţionale Integrate de Formare
şi Dezvoltare a Competenţelor Parentale, studiu elaborat de UNICEF, Fundaţia Copiii
Noştri şi MECTS, Bucureşti, 2011.

134

S-ar putea să vă placă și