5.1.

Conceptul de structură socială

Din cele relatate în cadrul prelegerilor precedente rezultă , că noţiunea de sistem se coreleaz ă cu cea de
structură. Termenul de structură provine din limba latină; substantivul „structura” are înţelesul de „ construc ţie”,
„ aşezare” şi „ ordine”, iar verbul „struo-struere” înseamnă a clădi; deci , structura desemneaz ă
o configuraţie. Sensul etimologic al termenului de „structură” implică, iniţial ordinea de aşezare a elementelor
constitutive, legăturile care se stabilesc între ele, precum şi poziţia pe care o ocup ă în cadrul întregului. Structura
semnifică, de asemeni, şi interacţiune determinată, constelaţie de elemente în anumite rela ţii determinate. Jean
Piaget arată că „vom spune că există structură, atunci cînd elementele sînt reunite într-o totalitate care prezint ă
anumite proprietăţi în calitate de ansamblu unitar şi atunci cînd proprietăţile elementelor depind în întregime sau
parţial de caracterele întregului” ( apud : Constantinescu, Virgiliu şi alţii. Op. cit., p. 36).

Pentru A.R.Radcliffe-Brown, „structura reprezintă reţeaua complexă de relaţii sociale reale care reunesc fiin ţele
umane individuale într-un anumit mediu natural” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Raymon Boudon şi
a.Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.289).
Cu sens general, expresia de „structură socială” este utilizată ca sinonim pentru organizare socială : ansamblu de
modalităţi de organizare a unui grup social şi de tipuri de rela ţii care exist ă în cadrul şi între diferite domenii ale
oricărei societăţi ( atît la nivelul înrudirii, cît şi la cel al organiz ării economice şi politice).Într-o perspectiv ă
analitică, studiul structurii sociale a unei societăţi încearc ă s ă explice organizarea şi func ţionarea sa , îmbinarea
diferitelor sale părţi (grupuri şi instituţii), coerenţa sa intern ă, diviziunile şi contradic ţiile sale, evolu ţia şi
schimbările sale. (Ibidem).

Structura socială rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea colectivit ăţilor sociale stabile este
condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În societate se întâlnesc şi „ grupuri” nestructurate, dar
existenţa lor este de scurtă durată (mulţimea). Pentru a supravieţui şi mai ales pentru a ac ţiona ca entitate, orice
grup uman are nevoie să dezvolte un minimum de structurare socială . Procesul cristalizării unei structuri
specifice constituie deci o legitate pentru orice colectivitate şi prin urmare şi pentru societate în întregul s ău.

Pornind de la principalele componente ale sistemului social, se pot distinge următoarele tipuri de relaţii sociale
( structuri):

1. a) comunităţi umane ca unităţi sociale – naţiunea , organizată într-o comunitate statală, familie,
comunităţi teritoriale –urbană, rurale, drept forme specifice de via ţă;

2. b) clase şi categorii sociale, a căror stratificare reflectă trăsăturile formelor de proprietate;

3. c) categorii ocupaţionale şi profesionale, ce apar şi evoluează pe baza diviziunii sociale a muncii.

După cum elementele se dispun pe orizontala şi/sau verticala spa ţiului social se nasc procese şi un sistem
de stratificare socială, în care veniturile şi / sau puterea influenţează puternic via ţa oamenilor .

Am putea privi structura socială la nivel micro – ca reţea de microstructuri, la nivel macrosociologic – ca
macrostructura societăţii globale şi la nivel intermediar. .Microstructurile reprezintă relaţiile sociale dintre indivizi
(ca membri ai unor „grupuri mici de lucru”, ai unor familii, grupuri neformale etc.), alcătuind structura grupal ă a
societăţii. La nivel microstructural avem de-a face cu o mare diversitate a structurilor sociale – familie, „grupuri
mici de lucru”, cercuri, grup de prieteni, grupuri stradale, diversitatea grupurilor neformale. În plan
macrostructural intră structura de clasă, ca nivel de bază al structurii sociale, dar şi structurile ocupa ţionale şi
cele teritoriale ( ca structuri intercomunitare în cadrul unor zine sociale şi nu ca re ţele administrative). La nivelul
intermediar al structurii sociale globale se diversific ă tipurile de structuri, rezultând diverse tipuri de comunit ăţi
umane – rural, urban etc. Pe de altă parte, structura socială suferă influen ţe din partea factorului demografic,
economic, cultural etc., iar pe de altă parte ea are o relativă autonomie, transmitându-se –integral sau în form ă
schimbată – de la o generaţie la alta prin mecanisme, procese de autoreproducere sau de transfer, mobilitate
socială, cu efecte pozitive, dar şi negative. Prin autoreproducere, structura socială se conserv ă şi transmite
generaţiilor viitoare norme de grup, cele privind tradiţiile, exercitarea profesiilor, dar şi grupuri privilegiate sau
defavorizate. La rândul ei, mobilitatea socială asigură o mai bună selec ţie a competen ţelor, dar uneori deplas ările
produse cu costuri mari pentru individ şi societate, nu le aduce acestora beneficii corespunz ătoare.

Cu trecerea societăţii de la faza preindustrială la cea postindustrial ă, structura social ă a evoluat de la

modelul tradiţional (relativ închisă, în care individul părăseşte greu grupul de origine, predominând procesele de
autoreproducere) la modelul industrial (deschisă, cu o puternică mobilitate socială din rural şi sectoarele agricole
spre urban şi sectoarele industriale, ducând la apariţia a noi pozi ţii sociale) spre modelul societ ăţii postindustriale
( în care au loc schimbări determinate de puternica dezvoltare a ştiin ţei, tehnicii, de extinderea sferei serviciilor,
loisir-ului, generând mobilitate categoriilor şi grupurilor de popula ţie pe orizontala şi verticala spa ţiului social în
ambele sensuri, ducând la apariţia unei clase de mijloc, ce cuprinde majoritatea popula ţiei, la sc ăderea rolului
structurii de clasă în favoarea categoriilor şi grupurilor profesionale.
Datorită complexităţii proceselor şi fenomenelor care se produc în societate, a interdependen ţelor dintre acestea,
realitatea socială determină în mod obiectiv necesitatea construirii unui sistem structurat atât pe
plan organizatoric ( structura organizaţional-institu ţională), cât şi pe plan social (stratificare – structură socială).

Interdependenţa dintre structura organizaţională şi structura social ă are un caracter legic şi dinamic, manifestat
pe de o parte prin permanenta lor corelare, iar pe de altă parte printr-o schimbare ce trebuie s ă ţin ă pasul cu
stadiul parcurs de dezvoltarea societăţii.

Astfel societatea îşi constituie şi perfecţionează, sub impactul unor factori generali specifici, un ansamblu de
statusuri – de poziţii – în cadrul sistemului organizaţional.

Într-o definiţie sintetică putem spune că structura socială se referă la pattern-urile organizate ale interac ţiunii
care există într-un grup sau o societate.(Agabrian, Mircea. Sociologie general ă.Iaşi: Institutul european, 2003,
p.97).