5.1.

Conceptul de structură socială

Din cele relatate în cadrul prelegerilor precedente rezultă , că noţiunea de sistem se corelează cu
cea de structură. Termenul de structură provine din limba latină; substantivul „structura” are înţelesul
de „ construcţie”, „ aşezare” şi „ ordine”, iar verbul „struo-struere” înseamnă a clădi; deci , structura
desemnează o configuraţie. Sensul etimologic al termenului de „structură” implică, iniţial ordinea de
aşezare a elementelor constitutive, legăturile care se stabilesc între ele, precum şi poziţia pe care o
ocupă în cadrul întregului. Structura semnifică, de asemeni, şi interacţiune determinată, constelaţie de
elemente în anumite relaţii determinate. Jean Piaget arată că „vom spune că există structură, atunci
cînd elementele sînt reunite într-o totalitate care prezintă anumite proprietăţi în calitate de ansamblu
unitar şi atunci cînd proprietăţile elementelor depind în întregime sau parţial de caracterele întregului” (
apud : Constantinescu, Virgiliu şi alţii. Op. cit., p. 36).

Pentru A.R.Radcliffe-Brown, „structura reprezintă reţeaua complexă de relaţii sociale reale care reunesc
fiinţele umane individuale într-un anumit mediu natural” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori :
Raymon Boudon şi a.Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.289).

Cu sens general, expresia de „structură socială” este utilizată ca sinonim pentru organizare socială :
ansamblu de modalităţi de organizare a unui grup social şi de tipuri de relaţii care există în cadrul şi între
diferite domenii ale oricărei societăţi ( atît la nivelul înrudirii, cît şi la cel al organizării economice şi
politice).Într-o perspectivă analitică, studiul structurii sociale a unei societăţi încearcă să explice
organizarea şi funcţionarea sa , îmbinarea diferitelor sale părţi (grupuri şi instituţii), coerenţa sa internă,
diviziunile şi contradicţiile sale, evoluţia şi schimbările sale. (Ibidem).

Structura socială rezultă din procesul interacţiunii oamenilor. Constituirea colectivităţilor sociale stabile
este condiţionată de cristalizarea unei anumite structuri. În societate se întâlnesc şi „ grupuri”
nestructurate, dar existenţa lor este de scurtă durată (mulţimea). Pentru a supravieţui şi mai ales pentru
a acţiona ca entitate, orice grup uman are nevoie să dezvolte un minimum de structurare socială .
Procesul cristalizării unei structuri specifice constituie deci o legitate pentru orice colectivitate şi prin
urmare şi pentru societate în întregul său.

Pornind de la principalele componente ale sistemului social, se pot distinge următoarele tipuri de relaţii
sociale ( structuri):
a) comunităţi umane ca unităţi sociale – naţiunea , organizată într-o comunitate statală, familie,
comunităţi teritoriale –urbană, rurale, drept forme specifice de viaţă;

b) clase şi categorii sociale, a căror stratificare reflectă trăsăturile formelor de proprietate;

c) categorii ocupaţionale şi profesionale, ce apar şi evoluează pe baza diviziunii sociale a muncii.

După cum elementele se dispun pe orizontala şi/sau verticala spaţiului social se nasc procese şi un
sistem de stratificare socială, în care veniturile şi / sau puterea influenţează puternic viaţa oamenilor .

Am putea privi structura socială la nivel micro – ca reţea de microstructuri, la nivel macrosociologic – ca
macrostructura societăţii globale şi la nivel intermediar. .Microstructurile reprezintă relaţiile sociale
dintre indivizi (ca membri ai unor „grupuri mici de lucru”, ai unor familii, grupuri neformale etc.),
alcătuind structura grupală a societăţii. La nivel microstructural avem de-a face cu o mare diversitate a
structurilor sociale – familie, „grupuri mici de lucru”, cercuri, grup de prieteni, grupuri stradale,
diversitatea grupurilor neformale. În plan macrostructural intră structura de clasă, ca nivel de bază al
structurii sociale, dar şi structurile ocupaţionale şi cele teritoriale ( ca structuri intercomunitare în cadrul
unor zine sociale şi nu ca reţele administrative). La nivelul intermediar al structurii sociale globale se
diversifică tipurile de structuri, rezultând diverse tipuri de comunităţi umane – rural, urban etc. Pe de
altă parte, structura socială suferă influenţe din partea factorului demografic, economic, cultural etc., iar
pe de altă parte ea are o relativă autonomie, transmitându-se –integral sau în formă schimbată – de la o
generaţie la alta prin mecanisme, procese de autoreproducere sau de transfer, mobilitate socială, cu
efecte pozitive, dar şi negative. Prin autoreproducere, structura socială se conservă şi transmite
generaţiilor viitoare norme de grup, cele privind tradiţiile, exercitarea profesiilor, dar şi grupuri
privilegiate sau defavorizate. La rândul ei, mobilitatea socială asigură o mai bună selecţie a
competenţelor, dar uneori deplasările produse cu costuri mari pentru individ şi societate, nu le aduce
acestora beneficii corespunzătoare.

Cu trecerea societăţii de la faza preindustrială la cea postindustrială, structura socială a evoluat de la

modelul tradiţional (relativ închisă, în care individul părăseşte greu grupul de origine, predominând
procesele de autoreproducere) la modelul industrial (deschisă, cu o puternică mobilitate socială din rural
şi sectoarele agricole spre urban şi sectoarele industriale, ducând la apariţia a noi poziţii sociale) spre
modelul societăţii postindustriale ( în care au loc schimbări determinate de puternica dezvoltare a
ştiinţei, tehnicii, de extinderea sferei serviciilor, loisir-ului, generând mobilitate categoriilor şi grupurilor
de populaţie pe orizontala şi verticala spaţiului social în ambele sensuri, ducând la apariţia unei clase de
mijloc, ce cuprinde majoritatea populaţiei, la scăderea rolului structurii de clasă în favoarea categoriilor
şi grupurilor profesionale.
Datorită complexităţii proceselor şi fenomenelor care se produc în societate, a interdependenţelor
dintre acestea, realitatea socială determină în mod obiectiv necesitatea construirii unui sistem
structurat atât pe plan organizatoric ( structura organizaţional-instituţională), cât şi pe plan social
(stratificare – structură socială).

Interdependenţa dintre structura organizaţională şi structura socială are un caracter legic şi dinamic,
manifestat pe de o parte prin permanenta lor corelare, iar pe de altă parte printr-o schimbare ce trebuie
să ţină pasul cu stadiul parcurs de dezvoltarea societăţii.

Astfel societatea îşi constituie şi perfecţionează, sub impactul unor factori generali specifici, un
ansamblu de statusuri – de poziţii – în cadrul sistemului organizaţional.

Într-o definiţie sintetică putem spune că structura socială se referă la pattern-urile organizate ale
interacţiunii care există într-un grup sau o societate.(Agabrian, Mircea. Sociologie generală.Iaşi: Institutul
european, 2003, p.97).