Istorie militara

Batalia de la podul inalt

 Cuprins
1 Prezentarea contextului
2 Caracteristicile conflictului si zona de desfasurare
3 Identificarea beligerantilor si organizatia bataliei
4 Desfasurarea bataliei
5 Consecintele aparute in urma bataliei
6 Aspecte ale artei militare
7 Concluzie
In tot cursul războiului său antiotoman, Ștefan cel Mare s-a străduit să alinieze
Țara Românească la aceeași luptă prin domni numiți și sprijiniți de el, care să-i fie
aliați fideli în luptă. Pentru aceste ingerințe în viața politică a Valahiei, Mahomed
al II-lea a hotărât trimiterea unei expediții pentru a-l alunga din domnie pe Ștefan
cel Mare. În 1474, Soliman Hadâmbul(Eunucul), beilerbeiul(prefectul) Rumeliei,
ale cărui oști asediau atunci cetatea albaneză Shkodra(Scutari), aflată în stăpânirea
venețienilor, a primit misiunea să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova.
Faptul că dorea o expediție de iarnă arată cât de important era statul lui Ștefan,
într-o epocă în care campaniile militare se duceau vara, când soldații aveau de
unde să jefuiască hrană. Totul avea să se sfârșească pentru sultan cu una din cele
mai mari înfrângeri din istoria turcilor, la Podul Înalt-Vaslui. Sporite cu ieniceri în
decembrie 1474, trupele invadatoare pătrundeau în Țara Românească, unde Radu
cel Frumos, aliat al musulmanilor, le furniza un important contingent de 12.000 de
oșteni. În prag de 1475, Soliman ajungea în Moldova în fruntea unei puternice
oștiri, ale cărei efective sunt estimate variat- de la 30.000 plus munteni și ieniceri
până la 120.000 conform surselor moldovenești. Instalat încă din toamnă la Vaslui,
pentru a urmări desfășurările din Țara Românească, Ștefan era pregătit să facă față
tuturor situațiilor. Făcând apel la toți cei îndatorați să poarte arme, a adunat circa
40.000 de oameni (potrivit cronicarului polonez Jan Dlugosz), cărora li se adăuga
un corp de 5000 de secui. Pe baza informațiilor de la iscoade domnul a aplicat
”tactica pământului pârjolit”, așa cum făceau mai toate popoarele invadate. Acest
lucru nu însemna distrugerea tuturor resurselor țării ce puteau fi folosite de inamic.
Calea distrugerilor afecta o zonă destul de restrânsă care urmărea drumul pe care îl
utiliza adversarul. În acest caz, spre exemplu nu ar fi avut sens distrugerea zonei
Bacăului din moment ce adversarul se deplasa la est, spre Vaslui. Hărțuind mereu
trupele turcești prin atacuri fulgerătoate, Ștefan a reușit să câștige timp pentru a-și
pregăti defensiva de la Vaslui. Concepția de ansamblu asupra bătăliei și a
dispozitivului de luptă ordonat de Ștefan cel Mare au exploatat la maxim
avantajele pe care terenul le prezenta pentru apărători și dezavantajele pentru
inamic. Pe baza documnetelor vremii și a topografiei locale istoricii au conturat
următorul dispoziv al moldovenilor: 1. Între râul Bârlad, la câteva sute de metri
nord de confluența cu Racova și Dealul Muntenilor, în ”zona pădurilor”, au fost
dispuse în linii succesive, o parte din forțele moldovenești de elită și detașamentul
de secui venit în spirjinul voievodului, având misiunea să interzică înaintarea
oastei otomane spre târgul Vaslui. Întrucât aici avea să concentreze forța de izbire a
adversarului, Ștefan cel Mare a destinat apărării aliniamentului respectiv trupe din
cele mai experimentate. La flancuri, lângă râul Bârlad și spre poalele Dealului
Muntenilor, voievodul a dispus să se amplaseze cele 20 de piese de artilerie din
dotarea armatei sale cu misiunea de a trage fiecare câte 7 lovituri la începutul
luptei când atacatorii aveau să se apropie la o distanță prestabilită. 2. Pe dealul
Muntenilor, mascate de cutele de teren și vegetație, au ocupat poziții sau se aflau
grupate, gata de acțiune, forțe puternice destinate unor contraatacuri și atacuri de
flanc atât asupra trupelor otomane din capul coloanei, cât și asupra celor înșiruite
de-a lungul drumului. 3. Detașamente mai slabe, au fost dispuse la poalele Dealului
Paiului pentru a acționa în funcție de desfășurarea bătăliei, asupra adversarilor care
ar fi trecut pe partea dreaptă a Bârladului 4. Tot pe dreapta, dar în apropiere de
podul situat lângă confluența Bârladului cu Racova, a ocupat o poziție camuflată
un mic grup de diversiune, dotat, cum spune cornica, cu buciume și trâmbițe. În
dimineața lui 10 ianuarie 1475, avangarda oștirii otomane a sosit în zona podurilor,
unde întâmpinând o rezistență mai puternică decât până atunci, a adoptat rapid
formațiunile de luptă și a încercat să forțeze trecerea spre târgul Vaslui. În ziua
aceea se lăsase o ceață densă, iar vizibilitatea era redusă pentru trupele otomane
care nu puteau să se orienteze clar asupra dispozitivului moldovenilor. Folosindu-
se de acest avantaj tupele moldovenești și de secui au atacat. Kemal-pașa-zade ne
spune: ” Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el (Ștefan cel
Mare) a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri. De
cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în
spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el. De aceea,
oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor (ghiulelelor) şi
loviturilor sale de puşti. Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe
locul de bătăliei”.

Cu rândurile rărite de ploaia de proiectile îndreptate asupra ei și de șirurile

moldovenești și secuiești care apărau zona podurilor, avangarda otomană a fost
nevoită să bată în retragere și să aștepte sosirea forțelor principale în fruntea cărora
se afla Suleiman-pașa. În acestă parte a bătăliei majoritatea detașamentelor oastei
moldovenești a rămas pe pozițiile mascate de împrejurimi. Când a sosit în zona
podurilor comandantul otoman a avut momente de dezorientare deoarece din cauza
ceței nu-și putea face o imagine limpede asupra situației. S-a efectuat din prudență
o cercetare rapidă dar nu a primit informații lămuritoare: ”Gaziii s-au învârtit pe
acolo cu ogarii (caii) lor, dar au văzut că ei (moldovenii) nu ies din pădure”. Poate
liniștit de faptul că adversarii nu se aruncă la luptă, dornic să nu scape prilejul de a
zdrobi oastea românească, Suleiman-pașa a poruncit să se reia atacul cu trupe de
elită puse sub comanda lui Mihalogu Ali-bei: ” Atunci un buluc dintrei ei
(otomanii), format din ostași bravi și pentru al căror suflet bătălia era o plăcere,
potrivindu-se lui Mihailogu Ali-bei și punându-și capul în primejdie, s-au ajutat
unii pe alții și s-au năpustit asupra oștii ghiaurilor”. Sub presiunea acestui asalt,
liniile moldovenilor și secuilor au început să cedeze. În acele momente de
cumpănă, Ștefan cel Mare a aplicat măsuri dinainte stabilite. La un semnal, grupul
de diversiune camuflat de cealaltă pate Bârladului a început să sune din buciume și
trâmbițe, așa cum se proceda când ei plecau la atac. Crezând că din partea aceea
aveau să fie loviți de rezerva voievodului, în rândurile oștenilor otomani s-a produs
o stare de derută și învălmășeală deoarece mulți dintre ei s-au îndreptat spre podul
de peste Bârlad pentru a preveni un atac asupra flancului sâng al dispozitivului.
Atunci, realizând completa surprindere a adversarilor, au pornit din dreapta la atac
forțele proaspete al domnitorului. Avangarda, trupele lui Mihalogu-bei și celelalte
componenete ale forțelor principale otomane au fost împinse spre apa Bârladului și
în mlaștina la sud de Racova. Exagerând aceste moment Kemal-pașa-Zade scrie:
”Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în
mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu
vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val ” . Toate încercările
făcute de trupele otomane aruncate dincolo de apa Bârladului, în mlaștină, de a se
salva pe Dealul Plaiului au fost zădărnicite de detașamentele moldovenilor
amplasate din vreme acolo. Dezorientată în ceață, lovită din toate direcțiile,
complet dezorganizată și intrând în panică, o mare parte a oștirii și-a găsit sfârșitul
în lunca mocirloasă la sud de Vaslui. Pentru a evita distrugerea întregii oștiri, beii
care supraviețuiseră i-au propus lui Suleiman-pașa ( salvat ca prin minune din
vâltoarea luptelor) să închege o rezistență cu restul forțelor principale și cu
areirgarda ce, înșiruite pe mai mulți kilometri de-a lungul drumului, stătuseră
neputincioase în timpul dezastrului din zona podurilor și mlaștinii Racovei.
Propunerea a venit însă prea târziu căci între timp, cuprinse la rândul lor de panică,
trupele de pe stânga Bârladului au fugit în dezordine, animate doar de gândul de a
pune o distanță mare între ele și Ștefan cel Mare. ”Dar acei ageamii care nu erau
obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi
isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au
împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi
măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au
călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au
mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt
loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe
sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.” Pe cât
de zdrobitoare a fost înfrângerea pentru turci, tot atât de necruțătoare a fost și
urmărirea, în cursul căreia numeroși alți otomani și-au pierdut viața. Expediția,
care trebuia să îngenuncheze Moldova se încheia catastrofal pentru invadatori.
Ștefan câștigase o mare victorie, dar războiul continua…