Consideraţii privind Expulzarea, Azilul şi

Readmisia
 2

Planul lucrǎrii

Capitolul 1. Consideraţii privind Expulzarea, Azilul şi Readmisia

Capitolul 2. Expulzarea

2.1 Noţiune, conţinut şi caracterizare. Evoluţie istorică

2.2 Condiţiile expulzării
2.3 Elemente comune şi distinctive între extrădarea pasivă şi
expulzare

Capitolul 3. Azilul

3.1 Noţiunea de solicitant de azil şi azilant

3.2 Conţinutul dreptului de azil politic
3.3 Principii şi garanţii procedurale

Capitolul 4. Readmisia

4.1 Noţiune
4.2 Readmisia cetăţenilor proprii
4.3 Readmisia cetăţenilor unor state terţe sau apatrizilor
4.4 Readmisia în contextul tratatelor bilaterale încheiate de
România

Capitolul 5. Concluzii
 3

Capitolul 1. Consideraţii privind Expulzarea, Azilul şi Readmisia

Extrădarea, expulzarea şi readmisia se realizează în spiritul normelor de cooperare

judiciară internaţională şi pe bază de reciprocitate. De reţinut este că toate aceste instituţii
afectează şi chiar restrâng dreptul la liberă circulaţie a persoanei, drept prevăzut şi de
Constituţia României, în cadrul art. 25, unde se stipulează că:
,,(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea
stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în
orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”.
Extrădarea este, sub raportul finalităţii sale, un act de reciprocă asistenţă judiciară
internaţională. Această asistenţă reciprocă se poate asigura fie pe cale contractuală (prin
convenţiune), fie pe cale legislativă (prin legi, reglementând extradicţiunea), fie pe cale de
siplă atitudine curtenitoare (reciprocitate extra-contractuală).
În timp ce extrădarea şi readmisia sunt acte de asistenţă juridică internaţională cu
caracter bilateral, expulzarea este o sancţiune de drept penal pronunţată în mod unilateral de
instanţele judecătoreşti. Nu pot fi extrădaţi, expulzaţi sau readmişi anumiţi cetăţeni într-o ţară
pe teritoriul căreia aceştia ar fi urmăriţi din motive de apartenenţă rasială, naţională,
religioasă, din cauza convingerilor politice sau vor fi supuşi unui tratament inuman sau
degradant, torturii ori pedepsei capitale.
De obicei, extrădarea, expulzarea şi readmisia se dispun pe perioade nedeterminate în
timp. Pe lângă unele asemănări prezentate mai sus, între aceste trei instituţii există şi o serie
de deosebiri.
Principala deosebire dintre cele trei instituţii constă în faptul că în timp ce măsura
expulzării poate fi aplicată numai cetăţenilor străini, extrădarea poate fi aplicată atât
cetăţenilor străini cât şi români, iar readmisia numai cetăţenilor proprii. Cetăţenii străini şi
apatrizii sunt expulzaţi în ţara ai cărei cetăţeni sunt sau ale cărei autorităţi le-au eliberat actele
de identitate. Aceştia pot fi expulzaţi atunci când se stabileşte că şederea lor pe teritoriul ţării
aduce prejudicii siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii ori moralei publice.
Instituţia readmisiei este reglementată prin convenţiile bilaterale de readmisie, în
timp ce expulzarea este reglementată în instrumente juridice internaţionale, iar extrădarea este
reglementată prin convenţiile de extrădare sau cele de asistenţă juridică încheiate de state în
acest scop, prin aplicarea principiului reciprocităţii, iar în absenţa acestora, prin convenţiile
bilaterale.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către ţara al cărui cetăţean este, ori, dacă nu
are cetăţenie, în ţara unde îşi are domiciliul. În orice caz, expulzarea se face cu o destinaţie
precisă, într-o anumită ţară, şi nu doar prin scoaterea în afara graniţelor ţării. Aceasta este şi o
condiţie a readmisiei cetăţenilor, întrucât aceştia trebuie readmişi doar pe teritoriul ţării a
căror cetăţenie o au.
În acordurile bilaterale de readmisie este facilitată atât readmisia persoanelor care se
află fără autorizaţie pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante, cât şi tranzitarea unor
astfel de persoane, în spiritul cooperării şi pe bază de reciprocitate. Fiecare parte contractantă
va permite cetăţenilor din statele terţe sau apatrizilor să tranziteze teritoriul statului său în
cazul returnării, la cererea celeilalte părţi contractante. Tranzitul este interzis (atât în cadrul
extrădării, cât şi al readmisiei) pe teritoriul statului unde persoana riscă să fie expusă unui
tratament inuman ori degradant sau să fie condamnată la pedeapsa cu moartea ori să îi fie
 4

ameninţată viaţa sau libertatea din motive de rasă, religie, naţionalitate, de apartenenţă la un
anumit grup social ori datorită convingerilor sale politice.

Capitolul 2. Expulzarea

2.1 Noţiune, conţinut şi caracterizare. Evoluţie istorică

Extrădarea nu este singura formă de cooperare judiciară internațională în materie

penală pusă în aplicare de către organele judiciare în vederea prevenirii și combaterii
criminalității. În acest context, datorită complexității sale și a implicațiilor în fenomenul
combaterii criminalității, extrădarea poate veni în concurs sau în completarea altor forme de
cooperare judiciară.
Expulzarea, deși definită diferit, este menționată și în Codul penal de la 1864, unde la
art. 220 se stipulează că: ,,acei declarați vagabonzi de naționalitate străină se vor putea și
izgoni din țară”. Referitor la competența organelor care urmează să ia această decizie,
literatura de specialitate a vremii consemnează că aceasta aparține organelor
administrative ,,căci izgonirea făcută pe cale judecătorească l-ar înjosi, l-ar păta, iar formele
ordinare, cerând timp, i-ar prelungi arestul preventiv” 1. Așadar, deși este menționată în codul
penal, activitatea în sine cade în competența administrației (asemenea legislației franceze a
timpului, din care textul este inspirat), deoarece este vorba despre ,,izgonirea vagabonzilor” și
nu a unor persoane condamnate în baza unor hotărâri judecătorești.
Așadar, constatăm că termenul de expulzare este folosit pentru prima dată în
legislația română, în Codul penal Carol al II-lea. Referindu-se la acestă instituție, în doctrină
se menționa: ,,Această măsură de siguranță nu poate fi aplicată, decât dacă infractorul este de
naționalitate străină și dacă el este condamnat pentru crimă sau delict. Nu importă dacă
străinul are sau nu domiciliul în țară. În caz de achitare sau în cazul când judecata nu poate
avea loc, expulzarea va fi decisă de organele administrative nu de instanța penală. Expulzarea
constă în îndatorirea impusă celui condamnat ca, după ispășirea pedepsei, să nu mai rămână
pe teritoriul țării. Aplicarea măsurii este lăsată la aprecierea instanței. Ea poate fi pronunțată
pentru totdeauna sau numai pentru un anumit timp. Reexpulzarea celui care, fără drept, s-a
reîntors în țară, după ce fusese expulzat, este obligatorie”2.
În perioada de dictatură comunistă, expulzarea era menționată într-o formă
asemănătoare actualei legislații la art. 117 C. pen.
În legislația actuală, expulzarea este prevăzută astfel:
,,(1) Cetățeanului străin care a comis o infracțiune i se poate interzice rămânerea pe
teritoriul țării.
(2) Dispoziția alineatului precedent se aplică și persoanei fără cetățenie care nu are
domiciliul în țară.
(3) În cazul în care expulzarea însoțește pedeapsa închisorii, aducerea la
îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.
(4) Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există motive
serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate”.
De asemenea, măsura expulzării este prevăzută și de Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 194/2002, republicată3.
În decursul timpului, ținându-se cont de evoluția legislativă și doctrinară a
instituției, aceasta a fost definită de specialiști în mod asemănător, cu anumite particularități.
Expulzarea străinilor este o măsură de siguranță prevăzută de art. 117 C. pen. care constă în
1
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 190
2
V. Dongoroz,Curs de Drept penal, Bucureşti , 1941, p. 653-654.
3
M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
 5

îndepărtarea de pe teritoriul țării a cetățeanului străin care a săvârșit o infracțiune. Se aplică și

apatridului care nu are domiciliul în țară. În cazul în care expulzarea însoțește pedeapsa
închisorii, aducerea sa la îndeplinire are loc după executarea pedepsei4.
Având în vedere importanța acestei instituții, din punct de vedere istoric, în acord cu
legislațiile europene (în afara O. U. G. nr. 194/2002), expulzarea a fost reglementată prin
diferite acte normative.
Expulzarea ca măsură de siguranță se deosebește de expulzarea ca măsură
administrativă prin faptul că cea dintâi se ia numai față de străinul care a săvârșit o
infracțiune și prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte, și numai de către instanțele de
judecată penală, prin hotărâre de condamnare. Expulzarea administrativă se dispune tot de
către o instanță judecătorească [art. 19 alin. (4) din Constituția României] la propunerea
organelor administrative, față de străinii considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au
săvârșit fapte ilicite. Așadar, constatăm că în lumina legislației actuale, expulzarea poate fi de
două feluri, și anume expulzarea ca măsură de siguranță, ce poate fi luată de către instanță în
cadrul procesului penal împotriva unui cetățean străin sau fără cetățenie, și expulzarea ca
măsură administrativă luată tot de către instanță la propunerea organelor administrative.
În continuare vom examina in speţă expulzarea ca măsură de siguranță, aplicată de
către instanța de judecată.
Expulzare. Măsură de siguranţă. Interdicţia de a reveni în România. Măsură
administrativă. Durată. Legea penală mai favorabilă. Aplicabilitate
Prin sentinţa penală nr.616 22.03.2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4
Bucureşti, în dosarul penal nr.20119 4 2010, a fost respinsă contestaţia la executare formulată
de petentul H.G., ca neîntemeiată. În baza art.192 al.2 Cod procedură penală, a fost obligat
petentul la 150 lei cheltuieli judiciare către stat.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a
reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia Contencios
administrativ sub nr. 3546 2 2009, petentul condamnat H.G. a formulat, o cerere de anulare a
anulare a interdicţiei de intrare în România aplicată ca urmare a expulzării sale după
executarea pedepsei la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 80 02.05.1996.S-a arătat
că după executarea pedepsei, în anul 2004, a fost aplicată în baza OUG nr. 194 2002
interdicţia de a reveni în România pe o perioadă de 10 ani până la 20.02.2014, faţă de faptul
că aceasta era durata minimă a interdicţiei, dacă pedeapsa era mai mică de 10 ani. Cum textul
de lege a fost modificat de la 10 ani la 3 ani, se consideră că interdicţia nu se mai poate aplica
în forma veche, fiind aplicabile dispoziţiile art.13 Cod penal, ce vizează legea penală mai
favorabilă.Cauza a fost înaintată secţiei penale a Curţii de Apel Bucureşti, care a înregistrat
pricina sub nr. 10649 2 2009 şi s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea
Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, calificând cererea drept o contestaţie la executare.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub 20119 4 2009.
Instanţa de fond a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile prev.de art. 461 şi art. 461 Cod
procedură penală, contestaţia depusă nefiind întemeiată, în cauză nefiind incidente
prevederile art. 13 Cod penal.Instanţa de fond a constatat că legea penală nu prevede o durată
a interdicţiei de a reveni în România, urmare a luării de către o instanţă a măsurii de siguranţă
a expulzării. De altfel, şi în hotărârea ataşată la dosar, Tribunalul Bucureşti nu a stabilit o
durată pentru care petentul nu are dreptul să se întoarcă în România, aceasta fiind o chestiune
stabilită administrativ. Măsura expulzării a fost menţinută ca atare prin sentinţa penală
nr.2309 2002 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, iar durata interdicţiei de revenire în ţară a
fost fixată administrativ la 10 ani.
Instanţa de fond a considerat sub acest aspect că modificarea OUG nr.194 2002 sub
aspectul duratei interdicţiei de a reveni în România nu este o lege penală, astfel cum susţine
petentul. Legea penală asupra măsurii de siguranţă a expulzării nu a fost modificată în vreun
4
Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicționar de drept penal, Ed. All Beck, București, 2004, p. 124-125.
 6

fel care să-i profite inculpatului şi instanţa penală nu are nicio modalitatea de modificare sau
anulare a măsurii dispuse prin sentinţa penală nr.801 1996 mai sus menţionată. În acest sens,
instanţa de fond a considerat că situaţia petentului este reglementată potrivit regulii de
interpretare tempus regit actum, astfel încât, deşi din 2008 s-ar stabili o interdicţie de intrare
în România de numai 3 ani, pentru o pedeapsă ca aceea aplicată în trecut petentului, pentru
21.02.2004, durata interdicţiei a fost corect aplicată pentru 10 ani conform reglementării din
acest moment. Cum doar legea penală mai favorabilă poate retroactiva, iar în cauză dispoziţia
respectivă nu este o dispoziţie penală, ci una administrativă, sunt aplicabile dispoziţiile în
vigoare la data stabilirii măsurii. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul He
Gang, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivele de recurs, formulate şi
ataşate la dosarul cauzei, recurentul-contestator a arătat că în mod greşit instanţa de fond a
respins contestaţia la executare motivând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.13
C.p., întrucât potrivit art. 106 alin. 3 din OUG nr. 194 2002 în cazul străinilor împotriva
cărora instanţa a dispus măsura de siguranţă a expulzării, durata interdicţiei va fi egală cu
durata pedepsei la care au fost condamnaţi, dar nu mai mică de 3 ani".Astfel, potrivit acestei
norme solicită reducerea perioadei interdicţiei de intrare în România, ca urmare a expulzării
sale. Examinând sentinţa recurată faţă de motivele invocate, cât şi în conformitate cu
dispoziţiile art. 385 alin. 3 Cod procedură penală, Tribunalul constată că recursul declarat este
nefondat.
În dreptul internațional public expulzarea este definită astfel ca fiind acel act prin
care un stat obligă un străin să părăsescă într-un timp determinat sau imediat teritoriul său, cu
interdicția de a reveni5. Potrivit prevederilor art. 438 C. proc. pen., măsura expulzării se
execută de către poliție. Măsura expulzării este prevăzută și în unele documente
internaționale, și anume: Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 octombrie 19976, Protocoalele 4 și 7 din
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale7.
Expulzarea străinului se face, de regulă, către țara al cărei cetățean este, ori, dacă nu
are cetățenie, către țara în care își are domiciliul. În orice caz, expulzarea se face cu destinație
precisă, într-o anumită țară, și nu doar prin scoaterea în afara granițelor țării 8. Dacă
infractorul nu respectă această pedeapsă și se reîntoarce în țară, acesta va fi reexpulzat , după
executarea unei eventuale pedepse pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a
frontierei9. Măsura de siguranță a expulzării este personală, privind numai pe infractorul
străin, nu și familia acestuia. Membrii familiei, toți sau parte din ei, pot fi expulzați pe cale
administrativă, dacă este necesar, ca o consecință a măsurii de siguranță luate față de
infractorul străin.

2.2 Condiţiile expulzării

Pentru ca expulzarea să poată fi luată, este necesară îndeplinirea condițiilor :

a) Fapta săvârșită (în țară sau străinătate) și dedusă în fața instanțelor
judecătorești din țară să constituie infracțiune10;
Este necesar ca fapta săvârșită să constituie infracțiune. Cu alte cuvinte, este necesar
ca acea faptă să-și păstreze caracterul penal, ceea ce înseamnă că nu apare incidentă niciuna

5
Dicționar de drept internațional public, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 138.
6
Ratificat de România prin O. G. nr. 92/1999 (M. Of. nr. 425 din 31 august 1999).
7
Ratificate de România prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994).
8
C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură și Presă ,,Șansa” S. R. L., București, 1997, p. 176.
9
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 92.
10
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 194
 7

din cauzele prevăzute de lege care înlătură caracterul penal al faptei (care exclud vinovăția),
prevăzute la art. 44-51 C. pen. Nu are nicio importanță locul săvârșirii infracțiunii (în țară sau
străinătate), important este ca pentru judecarea cauzei să fie învestită o instanță din țară.
b) Infractorul să aibă calitatea de cetățean străin sau să fie o persoană fără
cetățenie cu domiciliul în străinătate, în momentul pronunțării hotărârii;
De menționat că această condiție personală trebuie să existe la data la care are loc
judecata. În cazul în care în intervalul de timp cuprins între săvârșirea faptei și judecarea
cauzei infractorul cetățean străin a dobândit cetățenia română acesta nu va mai putea fi
expulzat. Această situație, referitoare la imposibilitatea expulzării cetățenilor români, este
prevăzută la art. 19 alin (1) din Constituția României. De asemenea, în cazul în care
infractorul este o persoană fără cetățenie, acesta nu trebuie să aibă domiciliul în țară, deoarece
în această situație nu va putea fi expulzat. Dacă cetățeanului fără cetățenie, în intervalul dintre
săvârșirea infracțiunii și judecarea acesteia i s-a acordat dreptul la un domiciliuîn țară acesta
nu va putea fi expulzat.
c) Să rezulte din datele cauzei că rămânerea pe teritoriul țării a infractorului
cetățean străin sau apatrid fără domiciliul în țară constituie o stare de pericol, care nu poate
fi înlăturată decât prin luarea măsurii îndepărtării de pe teritoriul țării;
Această situație trebuie constatată de instanța de judecată cu ocazia judecării cauzei
și nu de către o altă instituție, situație care va justifica luarea măsurii.
d) Să nu existe motive serioase a se crede că infractorul străin riscă să fie supus la
tortură în statul în care urmează să fie expulzat.
Această condiție a fost introdusă ca urmare a ratificării de către România a
Convenției împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante11 și are în vedere ca expulzarea să se facă cu respectarea drepturilor inerente
persoanei, consemnate în pacte, convenții sau protocoale la care România este parte12.
Precizăm, însă, că pentru a se hotărî expulzarea, cele patru condiții menționate mai
sus trebuie îndeplinite cumulativ. De asemenea, instanța de judecată poate dispune ca străinul
să fie luat în custodie publică, până la efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri
să depășească 2ani [art. 94 alin. (2) și (3)].
Potrivit prevederilor legii, expulzarea se va interzice în următoarele cazuri:
- dacă există temeri justificate că în statul în care urmează să fie expulzat,
străinului îi este pusă în pericol viața ori va fi supus la torturi, tratamente inumane sau
degradante;
- dacă străinul se află în următoarele situații prevăzute de art. 15 alin. (1) din actul
normativ menționat mai sus, respectiv: este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și
magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țării; a fost
condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă
privativă de libertate.
În conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență nr. 194/2002, republicată,
statul român va recunoaște deciziile de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul statelor
membre ale Uniunii Europene. Astfel, deciziile de îndepărtare a străinilor, cetățeni ai unor
state terțe, de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene sunt recunoscute de statul
român și sunt puse în aplicare de Oficiul Român pentru Imigrări, în următoarele cazuri:
a) decizia de îndepărtare este luată pentru motive de ordine publică și siguranță
națională astfel:
(i) când străinul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care
legea prevede pedepsa închisorii mai mare de un an;

11
Ratificată prin Legea nr. 19/1990 (M. Of. nr. 112 din 12 octombrie 1990).
12
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 195
 8

(ii) ca urmare a desfășurării de către străini ori a existenței unor indicii temeinice că
străinul urmează să desfășoare activități de natură să pună în pericol ordinea publică sau
siguranța națională;
b) decizia de îndepărtare este luată ca urmare a neîndeplinirii de către străin a
condițiilor referitore la intrarea și șederea străinilor pe teritoriul statului membru în cauză.
Pentru a fi puse în aplicare, este necesar ca aceste decizii să nu fi fost revocate sau
suspendate de către autoritățile emitente.
Sunt exceptați de la expulzare străinii membrii de familie ai cetățenilor români,
precum și membrii de familie ai cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
În scopul aplicării prevederilor menționate mai sus, Oficiul Român pentru Imigrări
cooperează și face schimb de informații cu autoritățile competente ale statelor membre ale
Uniunii Europene [art. 96 alin. (1)-(5)].

2.3 Elemente comune şi distinctive între extrădarea pasivă şi

expulzare

A. Elemente comune. Cele două instituții au o serie de elemente comune, și anume:

- asemănarea termenilor, cel puțin sub aspect conceptual;
- reglementarea lor în Constituție în cadrul aceluiași articol;
- extrădarea și expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelență
libertatea individuală (art. 23 din Constituție)13;
- ambele măsuri se caracterizează prin existența unui element de extraneitate, care
este cetățenia făptuitorului, și au același scop- îndepărtarea infractorului străin de pe teritoriul
național;
- atât expulzarea cât și extrădarea se hotărăsc de către justiție 14; este firesc să fie așa,
deoarece ambele măsuri aduc atingeri grave unor libertăți fundamentale;
- ambele măsuri nu pot fi realizate decât individual, cea colectivă fiind interzisă atât
de normele de drept internațional, cât și de Constituția României;
- nu pot fi extrădați, expulzați sau readmiși anumiți cetățeni într-o țară pe teritoriul
căreia aceștia ar fi urmăriți din motive de apartenență rasială, națională, religioasă din cauza
convingerilor politice sau vor fi supuși unui tratament inuman sau degradant, torturii ori
pedepsei capitale;
- niciuna din cele două instituții nu poate opera față de o persoană căreia i s-a acordat
azil în statul pe teritoriul căreia se află;
- ambele măsuri se dispun de regulă pe perioadele nedeterminate în timp.
B. Elemente distinctive. Pe lângă o serie de elemente de asemănare (prezentate mai
sus), între cele două instituții există și deosebiri, care constau în:
1. În timp ce extrădarea presupune o acțiune comună între două sau mai multe state,
în baza unor convenții, tratate sau pe cale de reciprocitate, expulzarea este un act unilateral de
suveranitate, care emană de la statul pe teritoriul căruia se găsește persoana ce urmează a fi
expulzată.
2. Spre deosebire de extrădare, care are în vedere judecarea și condamnarea celui
vinovat de săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul sau împotriva intereselor statului solicitant,
expulzarea are în vedere preîntâmpinarea săvârșirii de noi fapte15.

13
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 214.
14
Art. 19 alin. (4) din Constituția României
15
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 215.
 9

3. Extrădarea este o instituție juridică de asistență internațională care concură la

judecata penală sau la executarea unei sancțiuni penale, iar expulzarea este o măsură de
siguranță.
4. Extrădarea este o instituție de drept penal internațional, fiind reglementată atât
prin convenții, tratate, acorduri sau reciprocitate, cât și în dreptul intern, în timp ce expulzarea
este realizată numai în temeiul legii interne.
5. Extrădarea, spre deosebire de expulzare, presupune în mod necesar existența unui
delict sau act criminal, precum și o convenție prealabilă între statul reclamant și cel căruia i
se solicită cererea16.
6. Aceste două concepte cheie nu au nicio definire în legea română (nici măcar
constituțională), fapt din care rezultă dreptul discreționar al organelor statale [al justiției,
conform art. 19 alin. (4) din Constituție] de a se aplica aceste noțiuni la situația de fapt
potrivit aprecierii lor. În acest fel, se lasă judecătorului român o posibilitate largă de apreciere
a cazului de aplicare a motivelor de expulzare/extrădare, cu consecințe directe în materia
respectării drepturilor omului17.
7. Prin expulzare se interzice cetățeanului în cauză de a reveni pe teritoriul statului
care l-a expulzat, în timp ce prin extrădare nu se interzice prezența persoanei în cauză pe
teritoriul statului care l-a extrădat (după rezolvarea problemei judiciare în statul solicitant).
8. Extrădarea se poate dispune și față de cetățenii proprii, în timp ce expulzarea
vizează numai cetățenii străini sau apatrizii.

Capitolul 3. Azilul

3.1 Noţiunea de solicitant de azil şi azilant

Solicitanții de azil pot fi străinii (cetățeni străini sau apatrizii) care, în țara lor de
origine, sunt supuși la persecuții pentru activitățile lor politice, democratice sau umanitare și
care se refugiază pe teritoriul unui alt stat18.
Într-o altă opinie, solicitantul de azil este persoana fizică care, în statul său de
origine, este urmărită sau persecutată pentru activități desfășurate în favoarea umanității,
progresului și a păcii. Azilul se acordă doar celor urmărități pentru activități politice și nu
pentru fapte de drept comun19. Un alt autor20 apreciază că azilantul este persoana fizică căreia
i s-a acordat azilul, în condițiile prevăzute de instrumentele juridice internaționale și de actele
normative interne. Azilantul este deci un fost solicitant de azil, care a dobândit un drept de
azil, cu toate drepturile și obligațiile pe care le incumbă această calitate.
Potrivit prevederilor legii, prin noțiunea de solicitant sau solicitant de azil se
înțelege cetățeanul străin sau apatridul care și-a manifestat voința de a obține o formă de
protecție în România, atât timp cât cererea sa nu a fost soluționată printr-o hotărâre
irevocabilă21. Așadar, într-o formulare mai sintetică, solicitantul de azil este persoana care
solicită statului român o formă de protecție, deoarece în statul de origine drepturile
fundamentale i-au fost încălcate. Trebuie menționat că, în art. 18 alin. (2) din Constituția
României, se arată că dreptul de azil se acordă și se retrage, în condițiile legii. În cadrul
16
Dicționar de drept internațional public, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 138.
17
M. V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck, București, 2002, p. 424.
18
T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 153.
19
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 192.
20
Gh. Iancu, Dreptul de azil, privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All Beck, București,
2002, p. 29.
21
Art. 2 lit. b) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România (M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006).
 10

aceluiași alineat, se stipulează că dreptul de azil se acordă în condițiile legii, dar cu

respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.
În România, sunt recunoscute următoarele documente internaționale, cu implicații
directe în ceea ce privește azilul:
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului, care la art. 14 prevede că: ,,În caz de
persecuție, orice persoană are dreptul de a solicita azil și de a beneficia de azil în alte țări.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă, în mod real, dintr-o crimă de
drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizații Națiunilor Unite”.
2. Declarația Organizației Națiunilor Unite cu privire la azilul teritorial adoptată de
Adunarea Generală la 14 decembrie 196722. În Preambulul Declarației se menționează că
orice persoană are dreptul să ceară azil ,,pentru a evita persecuțiile” și că azilul nu poate fi
invocat ,,în cazul urmăririlor penale îndreptate în mod corect, împotriva delictelor fără
caracter politic sau împotriva actelor contrare scopurilor ori principiilor Organizației
Națiunilor Unite”.
După acordarea azilului, statul care l-a acordat nu va permite azilantului ,,implicarea
în activități contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite”.
3. Convenția Organizației Unității Africane, în care la art. II se arată că dacă un
refugiat nu a primit drept de azil i se poate acorda reședință temporară, până la acordarea
acestui drept, în orice țară. Așezarea refugiaților, în aceste cazuri, se va putea face la o
distanță rezonabilă de graniță.

3.2 Conţinutul dreptului de azil politic

Din reglementările internaționale rezultă că azilul este politic, teritorial și

diplomatic, ceea ce creează unele nedumeriri, dar și necesitatea de a construi o clasificare
bazată pe un criteriu obiectiv și științific. O primă problemă ar fi aceea dacă există un azil
politic separat de cel teritorial și cel diplomatic sau dacă azilul are un caracter politic, motiv
pentru care nu ar mai exista de clasificat decât azilul teritorial și diplomatic. În literatura de
specialitate se recunoaște caracterul politic al azilului, fără însă a se realiza clasificări ale
acestuia în raport cu diferite criterii.
Se apreciază că azilul are un caracter politic și poate fi clasificat în azilul politic
teritorial și azilul politic diplomatic.
Prin acordarea azilului teritorial, statul de primire poate prevedea următoarele
drepturi specifice pentru azilant: dreptul de acces pe teritoriu; dreptul de rămânere pe
teritoriu; dreptul de a nu fi expulzat; dreptul de nu fi extrădat; dreptul de a nu fi judecat,
pedepsit și de a nu i se restrânge exercitarea libertății.
Acest tip de azil se acordă, de regulă, solicitanților care se prezintă la frontieră
pentru a fi protejați împotriva statului de origine. În ceea ce privește azilul politic diplomatic,
acesta este acordat și garantat persoanelor care intră în ,,legații”, pe vase de război, în
unitățile militare sau în avioane, pentru motive politice sau pentru ofense politice, și este
cunoscut sub denumirea de ,,azil extrateritorial”. Așa cum deja a rezultat, regulile
internaționale sau cele interne stabilesc conținutul dreptului de azil în două modalități, și
anume, prin efectele sale (în unele constituții) sau prin elementele concrete, în care se
materializează conținutul acestui drept (fapte sau acte cu caracter politic).
Potrivit prevederilor instrumentelor juridice internaționale în materie (menționate
anterior), dreptul de azil se poate acorda doar în ,,cazuri de urgență” și pentru perioade
temporare (se admite așadar azilul temporar), perioade necesare azilantului să-și stabilească
22
Rezoluția 2312 (XXII) publicată în Collection of international instruments and other legal texts concerning
refugees and displaced persons, Vol. I, Universal instruments, published by the Division of international
protection of the Office of the United Nations High Commissioner for Refugees, Geneva, 1995.
 11

viitoarea destinație, în așa fel încât viața, libertatea sau integritatea sa, să nu-i fie puse în
pericol, iar siguranța sa personală să poată să fie asigurată de către statul care a acceptat
cererea de azil.
În acord cu normele juridice internaționale menționate în instrumentele elaborate,
apreciem că dreptul de azil se poate acorda următoarelor categorii de persoane:
- persoanelor care luptă împotriva colonialismului;
- persoanelor urmărite sau condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni politice,
similare celor politice sau militare, infracțiuni de drept comun săvârșite în scopuri politice,
infracțiuni de drept comun pe considerente de rasă, religie, naționalitate sau opinie politică;
- persoanele persecutate pentru credințele, opiniile sau pentru apartenența lor
politică, chiar dacă au intrat clandestin sau ilegal pe teritoriul statului de primire și, firesc,
dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții23.
Dreptul de azil este reglementat de convențiile și tratatele internaționale la care
România este parte și de legislația internă. În cadrul legislației interne menționăm art. 18 alin
(2) din Constituția României și Legea nr. 122/200624, care abrogă Ordonanța Guvernului nr.
102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 323/2001 și Hotărârea Guvernului nr. 622/2001 pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul
refugiaților în România25.
Legea nr 122/2006 (lege cadru) s-a impus pe fondul necesității reglementării interne
a prevederilor Directivei Consiliului 2001/55/CE privind standardele minime de protecție
temporară în eventualitatea unui flux masiv de persoane strămutate și măsurile de promovare
a balanței de eforturi între statele membre în vederea primirii unor astfel de persoane și
suportarea consecințelor, Directivei Consiliului 2003/9/CE din 27 ianuarie 2003 privind
standardele minime pentru primirea solicitanților de azil, Directivei Consiliului 2003/86/CE
din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reunificarea familiei și a Directivei Consiliului
2004/83/EC din 29 aprilie 2004 privind minimele standarde pentru calificare și statutul
cetățenilor țărilor terțe sau apatrizilor ca refugiați sau ca persoane aflate în nevoie de protecție
internațională și conținutul protecției acordate. Legea nr. 122/2006 privind azilul în România,
cu modificările și completările ulterioare26 (pe care o vom denumi în continuare – Legea
specială), în acord cu instrumentele internaționale la care România este parte, prevede o serie
de drepturi și obligații pentru solicitanții de azil, pe perioada desfășurării procedurii de azil, și
anume:
a) dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la
finalizarea procedurii de azil, cu excepția situației în care cererea de azil a fost respinsă în
urma soluționării acesteia în procedura accelerată sau în procedura la frontieră, caz în care
străinul să părăsească statul român de îndată ce procedura de azil a fost finalizată. În cazul
procedurii de determinare a statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil,
dreptul de a rămâne pe teritoriul României încetează de la data la care a fost comunicată
hotărârea de respingere a accesului la procedura de azil, emisă de Oficiul Național pentru
Refugiați;
b) dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;
c) dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, un interpret în orice fază a procedurii de
azil;
d) dreptul de a contacta și a fi asistat de un funcționar al Înaltului Comisariat al
Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) în orice fază a procedurii de azil;

23
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 201
24
M. Of. nr. 428 din 18 mai 2006.
25
M. Of. nr. 198 din 9 martie 2005.
26
O. U. G. nr. 55/2007 și Legea nr. 347/2007.
 12

e) dreptul de a fi consiliat și asistat de un reprezentant al organizațiilor

neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil;
f) dreptul de a fi informat, într-o limbă pe care o cunoaște sau se presupune în mod
rezonabil că o cunoaște, în momentul depunerii cererii, cu privire la drepturile și obligațiile
pe care le are pe parcursul procedurii de azil;
g) dreptul la protecția datelor personale și a oricăror alte detalii în legatură cu
cererea sa;
h) dreptul de a i se elibera un document temporar de identitate, a cărui valabilitate
va fi prelungită periodic de Oficiul Național pentru Refugiați. În lipsa unor documente care să
certifice identitatea solicitantului, în documentul temporar de identitate va fi menționată
identitatea declarată. Un astfel de document nu se va elibera:
(i) străinilor care au solicitat azil într-un punct de control pentru trecerea
frontierei de stat, atât timp cât nu li s-a acordat accesul la teritoriu printr-o hotărâre a
Oficiului Național pentru Refugiați;
(ii) străinilor aflați în custodie publică pentru motive de securitate națională și
ordine publică, care solicită azil, atât timp cât această măsură este menținută;
i) dreptul de a participa la activități de adaptare culturală;
j) dreptul de a beneficia, la cerere, de asistența necesară pentru întreținere, în situația
în care nu dispune de mijloacele materiale necesare, sumele acordate pentru hrană, cazare și
alte cheltuieli fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului și asigurate de la bugetul de stat, prin
bugetul Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
k) dreptul de a fi cazat în centrele de primire și cazare, aflate în subordinea Oficiului
Național pentru Refugiați, pînă la încetarea dreptului de a rămâne pe teritoriul României,
pentru solicitantul de azil care nu dispune de mijloacele materiale necesare pentru întreținere;
l) dreptul solicitanților de azil cu nevoi speciale de a beneficia de adaptarea
condițiilor de cazare și asistență în centrele de cazare;
m) dreptul de a primi gratuit asistență medicală primară și tratament corespunzător,
asistență medicală spitalicească de urgență, precum și asistență medicală și tratament gratuit
în cazurile de boli acute sau cronice care îi pun viața în pericol iminent, prin sistemul național
de asistență medicală de urgență și de prim ajutor calificat;
n) dreptul solicitanților de azil cu nevoi speciale de a primi asistență medicală
adecvată;
o) dreptul de a primi acces la piața forței de muncă în condițiile prevăzute de lege
pentru cetățenii români, după expirarea unei perioade de un an de la data depunerii cererii de
azil, dacă solicitantul de azil se mai află în procedura de determinare a unei forme de
protecție, caz în care solicitantului de azil i se atribuie un cod numeric personal, care se
înscrie în documentul de identitate;
p) dreptul solicitanților de azil minori de a avea acces la învățământul școlar
obligatoriu în aceleași condiții ca și minorii cetățeni români [art. 17 alin. (1) din Legea nr.
122/2006].
Pe lângă aceste drepturi, solicitanții de azil au și o serie de obligații, din care
menționăm următoarele:
- obligația de a prezenta organelor abilitate din România, în scris, cererea motivată
cuprinzând datele indicate de organul la care o depune, precum şi de a se supune fotografierii
şi amprentării;
- obligaţia de a prezenta informaţii complete şi reale cu privire la persoana şi la
cererea sa de azil;
- obligaţia de a depune toate documentele pe care le are la dispoziţie relevante cu
privire la situaţia sa personală etc.
 13

În deplină concordanţă cu prevederile Convenţiei privind statutul refugiaţilor

încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, a Protocolului privind statutul refugiaţilor, încheiat la
New York la 31 ianuarie 196727, precum şi a altor instrumente internaţionale în domeniu
ratificate de România, legea specială prevede şi o serie de drepturi asigurate de statul român
beneficiarilor unor forme de protecţie, şi anume:
- să rămână pe teritoriul României şi să obţină documentele corespunzătoare pentru
dovedirea identităţii şi pentru trecerea frontierei de stat;
- să îşi aleagă locul de reşedinţă şi să circule liber, în condiţiile stabilite de lege
pentru străini;
- să fie angajat de persoane fizice sau juridice, să exercite activităţi nesalarizate, să
exercite profesiuni libere şi să efectueze acte juridice, să efectueze acte şi fapte de comerţ,
inclusiv activităţi economice în mod independent, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români;
- să îşi transfere bunurile pe care le-a introdus în România pe teritoriul unei alte ţări,
în vederea reinstalării;
- să beneficieze de tratamentul cel mai favorabil prevăzut de lege pentru cetăţenii
străini în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţilor mobiliare şi imobiliare;
- să beneficieze de protecţia proprietăţii intelectuale, în condiţiile stabilite de lege;
- să beneficieze de asigurări sociale, de măsuri de asistenţă socială şi asigurări sociale
de sănătate, în condiţiile prevăzute de lege pentru cetăţenii români;
- să aibă acces la toate formele de învăţământ, în condiţiile prevăzute de lege pentru
cetăţenii români;
- să beneficieze de un tratament egal cu cel acordat cetăţenilor români în ceea ce
priveşte libertatea de a practica propria religie şi de instruire religioasă a copiilor săi etc.
Legea specială prevede şi o serie de obligaţii care revin beneficiarilor unei forme de
protecţie printre care: respectarea legislaţiei interne a României, adoptarea unei conduite
corecte şi civilizate, să respecte regulamentele de ordine interioare, să evite provocarea
oricăror stări conflictuale sau incidente cu populaţia ori comitarea unor fapte ce pot intra sub
incidenţa legii penale [art. 21 alin. (1)].

3.3 Principii şi garanţii procedurale

Accesul la procedura de azil. Potrivit prevederilor legii, autorităţile competente din

România sunt obligate să asigure accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau
apatrid aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul în care acesta îşi manisfestă
voinţa în scris sau oral, din care să rezulte că solicită protecţia statului român. Constatăm,
aşadar, că cetăţeanul străin sau apatridul poate solicita protecţia statului român la graniţă sau
pe teritoriul statului. În ceea ce priveşte posibilitatea pătrunderii pe teritoriul statului,
menţionăm că acesta este de două feluri, respectiv legală sau ilegală. Trebuie menţionat că
indiferent de modalitatea pătrunderii pe teritoriul ţării, la cererea cetăţeanului în cauză făcută
în scris sau oral, autorităţile române sunt obligate să declanşeze procedura de azil.
Nediscriminarea presupune aplicarea prevederilor legii, fără discriminare, indiferent
de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientsre
sexuală, vârstă, handicap, boală necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie
defavorizată, de situaţia materială, de statutul la naştere ori de statutul dobândit sau orice altă
distincţie (art. 5 din Legea specială).
Legiuitorul român a preluat şi chiar a extins prevederea menţionată la art. 3 din
Convenţia privind statutul refugiaţilor, unde se stipulează că: ,,statele contractante vor aplica

27
Ambele ratificate de România prin Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul
refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor (M. Of. Nr. 148 din 17 iulie 1991).
 14

dispoziţiile aecstei convenţii refugiaţilor fără discriminare în ceea ce priveşte rasa, religia sau
ţara de origine”. De altfel, menţionăm că asemenea prevederi, care în general interzic
aplicarea unor măsuri discriminatorii faţă de anumite categorii de persoane, apar menţionate
în toate convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare la apărarea drepturilor şi libertăţilor
individuale ale unor cetăţeni aflaţi în dificultate.
Nereturnarea. Împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare,
extrădare sau de returnare forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României, cu excepţia
cazurilor prevăzute la articolul 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului.
Articolul 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului 28,
prevede că. ,,împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii
temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se
dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a
dreptului de şedere în ţară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii
din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România”. Alineatul (2) menţionează că
prevederile de mai sus se aplică şi solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi victimelor conflictelor
armate ale căror statut şi regim sunt reglementate prin legi speciale.
Persoana recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară este
protejată împotriva expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice stat în
care viaţa ori libertatea sa ar fi puse în pericol sau în care ar fi supusă la torturi, tratamente
inumane ori degradante.
Cu toate acestea, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat
protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României în următoarele situaţii:
- există motive temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa
securităţii statului român;
- persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre
definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii publice din România.
Prin infracţiune gravă, în sensul legii, se înţelege orice infracţiune pentru care legea
prevede pedeapsa privativă de libertate cu maximul special de peste 5 ani (art. 6 din Legea
specială).
Acest principiu este inspirat din prevederile art. 33 din Convenţia privind statutul
refugiaţilor, intitulat sugestiv ,,interdicţia de expulzare şi returnare”, unde se arată că: ,,niciun
stat contractant nu va expulza sau returna, în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor
unde viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, naţionalitate,
apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice. Acest avantaj conferit de lege nu va
putea fi invocat de către refugiat, în cazul în care faţă de acesta ar exista motive serioase de a
fi considerat ca un pericol pentru securitatea ţării unde se găseşte sau care, fiind condamnat
definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o ameninţare pentru
comunitatea ţării respective.
Principiul în sine este menţionat într-o altă formă şi în Constituţia României, unde
se stipulează că: ,,cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
justiţie” [art. 19 alin. (3) şi (4) din Constituţia României].
Unitatea familiei. Acest principiu se referă la obligaţia autorităţilor române de a
respecta unitatea familiei [art. 7 din Legea specială]29.
Interesul superior al copilului. În aplicarea acestui principiu, toate deciziile cu
privire la minori se iau cu respectarea interesului superior al copilului.

28
M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004.
29
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 206
 15

Confidenţialitatea. Toate datele şi informaţiile referitoare la cererea de azil sunt

confidenţiale. Obligaţia privind respectarea confidenţialităţii revine tuturor autorităţilor,
organizaţiilor care desfăşoară activităţi în domeniul azilului sau unor terţe persoane implicate
în procedura de azil ori care, intră în posesia unor astfel de date.
Cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Potrivit prevederilor legii,
autorirăţile române nu vor aplica sancţiuni penale pentru motivul intrării sau şederii lor
ilegale solicitanţilor de azil care intră ori se află fără autorizaţie pe teritoriul României. Astfel,
potrivit legii, solicitanţii de azil, chair dacă trec frontiera României în mod ilegal, nu vor fi
sancţionaţi penal.
Rolul activ. Rolul activ al autorităţilor române competente în soluţionarea cererilor
de azil constă în posibilitatea acestora de a investiga, din oficiu, orice împrejurări de fapt şi de
drept care ar putea conduce la soluţionarea cauzei, chiar dacă aceste împrejurări nu au fost
invocate sau menţionate în cererea de azil sau în plângere.
Examinarea cererii de azil. Examinarea cererii de azil presupune:
- examinarea individuală a fiecărei cereri de azil şi luarea unei hotărâri în mod
obiectiv şi imparţial;
- consultarea informaţiilor din ţara de origine, obţinute din surse diferite, necesare
pentru evaluarea situaţiei personale a solicitantului de azil.
Fiecare cerere de azil este analizată individual şi succesiv din perspectiva statutului
de refugiat şi a protecţiei subsidiare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia
situaţiei de declanşare a procedurii de acordare a protecţiei umanitare temporare (art. 13 din
Legea specială).
Hotărârea luată cu privire la cererea de azil. Hotărârea prin care se soluţionează
cererea de azil se redactează şi va cuprinde, în mod obligatoriu, situaţia în fapt şi în drept,
precum şi informaţii privind calea de atac de care beneficiază termenul de depunere a
plângerii, precum şi organul la care se depune plângerea împotriva unei hotărâri de
respingere. În situaţia în care cererile de azil depuse de un reprezentant legal în numele mai
multor persoane şi care au la baza aceleaşi motive invocate pentru acordarea unei forme de
protecţie, cererile se vor conexa, urmând a se pronunţa o singură hotărâre în cauză (art. 14 din
Legea specială).
Prezumţia de bună-credinţă se acordă atunci când o parte din motive sau toate
motivele invocate în cererea de azil care ar justifica acordarea unei forme de protecţie nu sunt
probate cu documente sau cu alte dovezi, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele
condiţii:
- solicitantul a depus toate eforturile pentru a-şi susţine cererea de azil;
- toate elementele relevante aflate la dispoziţia solicitantului au fost prezentate, iar
lipsa unor astfel de elemente a fost justificată în mod rezonabil;
- declaraţiile solicitantului sunt considerate coerente şi plauzibile şi nu sunt
contrazise de informaţiile din ţara de origine, relevante pentru cazul acestuia;
- solicitantul a depus cererea de azil cât mai curând posibil, iar eventuala întârziere
este justificată prin motive întemeiate;
- credibilitatea generală a solicitantului a fost stabilită (art. 15 din Legea specială).
Garanţii privind minorii neînsoţiţi solicitanţi de azil. Autorităţile române vor
examina cu prioritate oricare cerere de azil a unui minor neînsoţit. Minorul neînsoţit va fi
asistat pe tot parcursul procedurii de un reprezentant al Oficiului Naţional pentru Refugiaţi,
numit special în această funcţie30.
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi informează reprezentantul legal şi solicitantul de
azil minor neînsoţit într-o limbă pe care acesta din urmă o cunoaşte, cu privire la posibilitatea
efectuării unei expertize medicale pentru determinarea vârstei. Această informare trebuie să
30
A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 207
 16

cuprindă, de asemenea, precizări referitoare la metodele de examinare medicală, posibilele

consecinţe ale rezultatului acestei examinări şi efectele eventualului refuz de a se supune
expertizei medicale (art. 16 din legea specială).

Capitolul 4. Readmisia

4.1 Noţiune

Returnarea reprezintă acţiunea desfăşurată de o autoritate competentă a unui stat ,

denumită parte solicitantă, prin care o persoană care are cetăţenia celuilalt stat, denumit parte
solicitată, este îndepărtată de pe teritoriul părţii solicitante, deoarece a intrat sau se află ilegal
pe teritoriul părţii solicitante31. Potrivit prevederilor art. 81 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă
nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată 32, oficiul Român pentru
emigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României, a unor persoane care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.
Readmisia este un act bilateral, deoarece implică cererea de readmisie din partea
unui stat, numit solicitant, şi predarea cetăţeanului de către statul pe teritoriul căruia acesta a
intrat sau se află în mod ilegal (stat solicitat)33.
Părţile contractante readmit pe teritoriul lor, la cererea celeilalte părţi contractante,
persoanele care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare sau de şedere
aplicabile pe teritoriul părţii contractante solicitante, cu condiţia de a se fi stabilit că persoana
este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Principiul este acela ca partea solicitată să preia cetăţeanul statului său care a intrat
ilegal sau se află ilegal pe teritoriul părţii solicitante, pe care acesta vrea să-l returneze. Prin
excepţie, pot fi readmişi şi cetăţenii unor state terţe sau apatrizii care nu îndeplinesc sau nu
mai îndeplinesc condiţiile legale în vigoare pentru intrarea sau pentru şederea pe teritoriul
statului părţii contractante solicitante, dacă se dovedeşte sau dacă există motive întemeiate să
se prezume că persoanele respective au intrat pe teritoriul statului părţii contractante
solicitante direct de pe teritoriul statului părţii contractante solicitate, după ce s-au aflat pe
acest teritoriu sau l-au tranzitat.
Având în vedere cele menţionate mai sus, readmisia apare ca fiind actul prin care un
stat, solicitat, preia de pe teritoriul altui stat, numit solicitant, pe cetăţeanul care nu
îndeplineşte sau nu mai îndeplineşte condiţiile de intrare sau de şedere aplicabile pe teritoriul
statului solicitant şi care are cetăţenia statului solicitat. Readmisia priveşte şi situaţia
cetăţenilor care au devenit apatrizi prin renunţarea sau pierderea cetăţeniei statului solicitat.
În baza prevederilor legii, străinii pot fi îndepărtaţi sub escortă şi în baza acordurilor
de readmisie încheiate de România cu alte state. Astfel, la cererea unuia dintre statele care au
încheiate acorduri de readmisie cu România, se poate permite tranzitarea teritoriului
României de către străinul care face obiectul unei proceduri de readmisie către un stat terţ, cu
condiţia escortării şi a prezentării garanţiilor că acesta îşi poate continua călătoria şi poate
intra în statul de destinaţie34.

4.2 Readmisia cetăţenilor proprii

31
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 179.
32
M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
33
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 181.
34
O. U. G. nr. 194/2002 republicată, art. 89.
 17

Fiecare parte contractantă va readmite, la cererea celeilalte părţi contractante, fară

formalităţi deosebite, persoana care nu îndeplineşte ori nu mai îndeplineşte condiţiile legale
în vigoare pentru şederea sa pe teritoriul statului părţii contractante solicitante, cu condiţia să
fie dovedit sau să existe motive temeinice să se prezume că aceasta are cetăţenia statului
părţii contractante solicitate. Aceste prevederi se aplică şi persoanelor care au pierdut
cetăţenia statului părţii contractante solicitate după intrarea lor pe teritoriul statului părţii
contractante solicitante, fără a avea cel puţin o garanţie în scris în privinţa naturalizării de
către partea contractantă solicitantă. La cererea părţii contractante solicitante, partea
contractantă solicitată va elibera fără întârziere persoanei care face obiectul readmisiei în
temeiul prevederilor de mai sus, documentele de călătorie necesare repatrierii acesteia.
Dacă investigaţiile ulterioare dovedesc că persoana readmisă nu a fost cetăţean al
statului părţii contractante solicitate în momentul plecării de pe teritoriul statului părţii
contractante solicitante, partea contractantă solicitantă va readmite imediat persoana în
cauză35. Cetăţenia este considerată dovedită cu un paşaport naţional valabil sau cu un
document de identitate valabil, eliberat propriilor cetăţeni de către autorităţile competente ale
statului părţii contractante solicitate. În acelaşi timp cetăţenia poate fi prezumată pe baza
următoarelor dovezi: paşaportul naţional sau orice alt document de călătorie ori identitate
eliberat de autorităţile competente ale statului părţii contractante solicitate, chiar dacă
valabilitatea lui a expirat, dacă acesta poate fi în mod evident atribuit persoanei în cauză;
mărturia persoanei făcută în formă scrisă; declaraţia scrisă a unei terţe persoane; alte dovezi
care, în cazuri concrete, sunt recunoscute de partea contractantă solicitată36.
În cazul în care dovada sau dovezile menţionate mai sus nu sunt suficiente pentru
dovedirea ori prezumarea întemeiată a cetăţeniei, misiunea diplomatică competentă sau biroul
consular competent al statului părţii contractante solicitate va audia fără întârziere persoana în
cauză pentru a stabili cetăţenia acesteia. Audierea este organizată de partea solicitantă, de
comun acord cu autoritatea consulară în cauză, în cel mai scurt timp. Dacă la sfârşitul acestei
audieri se stabileşte că persoana respectivă are cetăţenia părţii contractante solicitate,
autoritatea consulară eliberează de îndată un document de călătorie37.

4.3 Readmisia cetăţenilor unor state terţe sau apatrizilor

La cererea uneia dintre părţile contractante, cealaltă parte contractantă va readmite

un străin care a intrat pe teritoriul statului părţii contractante solicitante direct de pe teritoriul
statului părţii contractante solicitante şi nu îndeplineşte condiţiile legale în vigoare de intrare
sau de şedere pe acel teritoriu.
Fiecare parte contractantă va readmite, la cererea celeilalte părţi contractante, un
străin cu şedere ilegală pe teritoriul statului părţii contractante solicitante şi care are un
permis de şedere valabil, o viză valabilă sau un alt document valabil, eliberat de autorităţile
competente ale statului părţii contractante solicitate, dând dreptul persoanei respective să
intre şi să locuiască pe teritoriul acelui stat.

35
Legea nr. 59/2006 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Consiliul de Miniştri al Bosniei şi
Herţegovina privind readmisia propriilor cetăţeni şi a străinilor, semnat la Bucureşti la 10 octombrie 2005 (M.
Of. nr. 281 din 29 martie 2006); art. 2 din Acord.
36
Art. 3 din Acord.
37
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 184.
 18

Dacă investigaţiile ulterioare dovedesc că persoana readmisă nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute mai sus, partea contractantă solicitantă va readmite imediat persoana în
cauză38.
Pentru efectuarea, încuviinţarea readmisiei cetăţenilor statelor terţe sau a apatrizilor
se are în vedere îndeplinirea unor condiţii cumulative:
1. Pe baza unei analize individuale partea contractantă solicitată va lua în
considerare posibilitatea de a readmite un străin care nu îndeplineşte condiţiile în vigoare de
intrare sau şedere pe teritoriul părţii contractante solicitante şi care este mai strâns legat de
statul părţii contractante solicitate decât de statul părţii contractante solicitante prin rude sau
într-un mod similar, dacă această menţiune a fost prevăzută anterior în contract.
Readmisia unui străin se poate face pe baza unei notificări prealabile sau pe baza
solicitării scrise.
2. Va putea fi readmis apatridul care a intrat pe teritoriul statului părţii contractante
solicitante pe baza unui document de călătorie valabil eliberat de partea contractantă
solicitată, care dă dreptul la reîntoarcere pe teritoriul statului acesteia, sau care, imediat
înainte de intrarea sa pe teritoriul statului părţii contractante solicitante, a stat pe teritoriul
statului părţii contractante solicitate şi a sosit direct din teritoriul statului acesteia.
Partea contractantă solicitantă este obligată să readmită un cetăţean al unui stat terţ
sau un apatrid dacă partea contractantă solicitată constată, după readmisie, că nu sunt
îndeplinite condiţiile sus menţionate39.
Există însă şi o serie de excepţii de la obligaţia readmisiei cetăţenilor unor state terţe
sau apatrizilor, şi anume:
- cetăţenii unui stat cu care statul părţii contractante solicitante are o graniţă comună
şi pentru cetăţenii statelor terţe sau apatrizii care au drept de şedere permanent într-un astfel
de stat, în măsura în care ieşirea lor din acest stat este posibilă în mod legal;
- cetăţeanul statului terţ care este un cetăţean al unui stat terţ vecin cu statul părţii
contractante solicitante, dacă între acest stat şi statul părţii contractante solicitante este în
vigoare un acord de readmisie;
- cetăţenii unor terţe state sau apatrizii care, la intrarea lor pe teritoriul părţii
contractante solicitante, se aflau în posesia unei vize sau a unui alt permis de şedere valabil al
altei părţi contractante ori cărora după intrare li s-a acordat o viză sau altfel de permis de
şedere de către această parte contractantă; excepţia nu operează dacă aceste persoane posedă
viză sau alte tipuri de permis de şedere care au fost eliberate de partea contractantă solicitată
şi care au o valabilitate mai mare decât cea a părţii contractante solicitante;
- cetăţenii statelor terţe sau apatrizilor care au domiciliat legal pe teritoriul statului
părţii contractante solicitante un anumit interval de timp (expres stipulat în tratate);
- cetăţenii statelor terţe sau apatrizii cărora partea contractantă solicitantă le-a
recunoscut statutul de refugiat, conform Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 asupra
refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 privind statutul
refugiaţilor, sau statutul de apatrid, conform Convenţiei de la New York din 28 septembrie
1954 referitoare la situaţia juridică a persoanelor fără cetăţenie;
- cetăţenii statelor terţe sau apatrizilor care au solicitat azil, în aşteptarea deciziilor
finale ale autorităţilor competente;
- cetăţenii care au înaintat autorităţilor competente ale părţii contractante solicitante
o cerere pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi aceasta nu a emis încă o hotărâre
definitivă;

38
Art. 4 din Acord.
39
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 185.
 19

- cetăţenii statelor terţe sau apatrizilor care au fost returnaţi de partea contractantă
solicitată statului de origine sau în oricare stat terţ;
- cetăţenii statelor terţe cu care partea contractantă solicitantă a încheiat acorduri de
desfiinţare a obligativităţii vizelor, cu excepţia cazului în care o astfel de persoană ajunge pe
teritoriul statului acestei părţi contractante în urma unei acţiuni ilegale organizate de
călăuze40.

4.4 Readmisia în contextul tratatelor bilaterale încheiate de România

Problemele legate de readmisia unor persoane aflate în mod ilegal pe teritoriul unor
state se soluţionează la nivel internaţional prin încheierea unor convenţii, tratate sau acorduri.
Cadrul legal instituţional care stă la baza iniţierii de acorduri de readmisie de către
statul român în parteneriat cu celelalte state europene îl constituie Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din 10 decembrie
1948, Convenţia din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi prevederile Convenţiei din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor, astfel
cum a fost amendată prin Protocolul semnat la 31 ianuarie 1967.
În plan bilateral, Guvernul României a încheiat şi încheie acorduri care au menirea
de a facilita readmisia persoanelor care se află fără autorizaţie pe teritoriul statului uneia
dintre părţile contractante.
Aceste acorduri cuprind, de obicei, o serie de prevederi referitoare la:
- definirea unor termeni;
- procedura readmisiei propriilor cetăţeni;
- modul în care se face dovada sau se prezumă cetăţenia;
- readmisia străinilor;
- excepţii de la obligaţia de readmisie a străinilor;
- tranzitul;
- termene;
- schimbul şi protecţia informaţiilor;
- cheltuieli.

Capitolul 5. Concluzii

40
A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All Beck, București, 2004,
p. 186-187.
 20

Scopul final al activităţii de cooperare judiciară între diferite state este acela de a se
realiza o reducere la limite acceptabile a criminalităţii şi implicit a unei siguranţe sporite
propriilor cetăţeni.
Principala problemă care se ridică în actualul proces de accelerare a globalizării
constă în coordonarea strategiilor şi politicilor naţionale cu strategiile, politicile şi
regulamentele statuate şi acceptate pe plan internaţional. În ultimii ani, cooperarea judiciară
internaţională a cunoscut noi şi diversificate forme, unele legiferate prin norme juridice
interne, altele prevăzute în diferite tratate şi convenţii internaţionale.
Apreciem că această instituţie poate fi definită în sens larg său restrâns, în raport cu
problematica destul de complexă abordată.
Astfel, în sens larg, prin cooperare judiciară internaţională se poate înţelege acea
formă de cooperare care vizează activităţi complexe, prin care guvernele lumii, în scopul
reducerii criminalităţii şi creşterii siguranţei propriilor cetăţeni, acţionează împreună,
acordându-şi ajutor reciproc pentru realizarea unor activităţi specifice ca: extrădarea,
predarea în baza unui mandat european de arestare, transfer de proceduri în materie penală,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistenţa
judiciară în materie penală ori alte asemenea forme sau norme stabilite prin legi, tratate,
acorduri, convenţii sau reciprocitate.
În sens restrâns, prin cooperare judiciară internaţională se înţelege o modalitate
specifică de acţiune, prin care guvernele lumii acţionează acordându-şi ajutor reciproc prin
formele stabilite de legi, acorduri, tratate, convenţii, în scopul prinderii, probării activităţii
infracţionale şi pedepsirii autorilor unor fapte penale şi implicit a reducerii criminalităţii.
Fie că discutăm despre expulzare, azil sau readmisie, fiecare dintre aceste instituţii
reprezintă o componentă esenţială în cadrul procesului vast care vizează de altfel realizarea
unei activităţi de o deosebită importanţă în materia dreptului internaţional public; rolul
determinant al fiecăreia dintre acestea este evidenţiat în situaţiile de cooperare inter-statala
pentru combaterea şi prevenirea fenomenului criminalităţii la nivel mondial.
Elementele comune și distinctive dintre instituțiile analizate în cadrul acestei lucrări
relevă importanța lor în arhitectura actuală a cooperării judiciare internaționale în materie
penală între statele lumii, fiecare detaliu juridic privind aplicabilitatea principiilor aferente
acestora trasând conturul orientărilor în materia luptei împotriva fenomenului infracţional
internaţional.
Legislaţia actuală a României este realizată în acord cu cerinţele prevenirii şi
combaterii criminalităţii la nivel mondial, precum şi cu angajamentele asumate în cadrul
cooperării judiciare internaţionale. Actuala legislaţie în domeniul cooperării internaţionale în
materie penală privitoare la expulzare, azil şi readmisie vine în completarea normelor stabilite
în convenţiile internaţionale ratificate de ţara noastră în ultimii ani.
Aderarea României la Uniunea Europeană a impus efectuarea unor modificări şi
completări ale actelor normative existente, precum şi adoptarea altora care să fie în acord cu
legislaţia europeană.
În concluzie, deschiderea manifestată de România şi angajamentele clare asumate în
lupta împotriva criminalităţii la nivel european şi chiar mondial au determinat modificări
legislative compatibile cu cele din alte state, în dorinţa de creştere a eficienţei cooperării
internaţionale în materie penală.
 21

Bibliografie

Cursuri, Tratate:

 M. V. Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck, București,

2002
 A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară în materie penală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008
 Al. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicționar de drept penal, Ed. All Beck,
București, 2004
 T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, vol. I, Ed.
Lumina Lex, București, 1998
 Gh. Iancu, Dreptul de azil, privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed.
All Beck, București, 2002
 C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Casa de Editură și Presă ,,Șansa” S. R. L.,
București, 1997
 A. T. Moldovan, Expulzarea, extrădarea, și readmisia în dreptul internațional, Ed. All
Beck, București, 2004
 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex,
București, 2001