CURS II.

PROCESELE COGNITIVE SENZORIALE

I. SENZAŢIILE

I.1. Definirea şi caracterizarea senzaţiilor

Senzaţiile se definesc ca modalităţi de reflectare în creierul uman a unor însuşiri sau

trăsături ale obiectelor şi fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale
organismului în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Cu alte cuvinte senzaţia este un proces psihic de captare, înregistrare şi prelucrare

precoce a informaţiilor. Prin intermediul senzaţiilor oamenii primesc informaţii despre
însuşirile şi obiectele lumii reale, dar şi despre starea organismului. Pentru a putea distinge
senzaţia de celelalte procese psihice, trebuie să considerăm că este vorba de reflectarea unor
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor. Astfel putem vorbi de senzaţia de lumină, de cald, de
rece, de dulce, de sărat, de zgomot, în momentul în care intrăm în contact cu o serie de
obiecte concrete care posedă aceste însuşiri. Totuşi pentru a putea oferi un exemplu mai
ilustrativ, ne putem referi cu precădere la senzaţiile organice (de foame, de sete, de durere a
unui organ).

Prin intermediul organelor de simţ senzaţiile oferă omului informaţii exacte şi detaliate
despre proprietăţile obiectelor şi fenomenelor cu care intră în contact. Astfel aceste organe de
simţ sunt adevărate „aparate senzoriale” cre permit omului să-i ofere informaţiile necesare
pentru a se adapta şi orienta cât mai bine în spaţiu şi timp.

Important de reţinut faptul că senzaţia implică 3 elemente şi anume:

 Stimului fiziologic – face referire la materia sau energia care acţionează asupra
organelor de simţ;
 Răspunsul fiziologic – se referă la reacţia ce apare în urma stimulării organelor de
simţ;
 Experienţa senzorială – care este subiectivă după natura ei.
 I.2. Proprietăţile senzaţiilor

În funcţionarea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi care le

individualizează şi le acordă totodată un anumit specific. Dintre acestea, patru s-au detaşat şi au
reţinut atenţia cercetătorilor. Este vorba de: calitatea, intensitatea, durata şi tonul afectiv al
senzaţiilor.

Calitatea senzaţiilor – constă în capacitatea lor de a fi vizuale, auditive, gustative,

olfactive, având o mare importanţă în identificarea corectă a obiectelor şi persoanleor, dar mai
ales în ghidarea comportamentului. De exemplu savoarea unui aliment, vocea unui prieten,
mirosul unui animal influenţează reacţiile noastre de căutare sau evitare a alimentelor, animalelor
sau prietenilor. Mecanismele răspunzătoare de calitatea senzaţiilor sunt:

 Selectivitatea receptorilor – constă în specificitatea diferenţiată a receptorilor în raport cu

diverse categorii de stimuli. De exemplu, receptorii vizuali sunt sensibili la lumină, cei
auditivi la sunete, cei olfactivi şi gustativi la moleculele diferitelor substanţe.
 Energia specifică a organelor de simţ – porneşte de la premisa că fiecare organ de simţ
posedă o energie specifică, proprie lui, care este transmisă creierului, indiferent de
maniera în care este stimulat.
Intensitatea senzaţiilor – este legată de intensitatea fizică a stimulilor care le provoacă.
Durata stimului – se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei senzaţia persistă
atâta timp cât acţionează şi stimulul. Uneori senzaţia nu încetează după dispariţia
stimulului, ea persistă şi după ce stimulul încetează a mai acţiona asupra individului. De
exemplu un gust amar se păstrează şi după ce gura a fost clătită cu apă, sau dacă vom
privi timp de 1-2 minute un pătrat de culoare roşie iar apoi ne vom fixa privirea pe un
perete de culoare albă, vom vedea culoarea verde.
Tonusul afectiv al senzaţiilor – este proprietatea generală a senzaţiilor de a produce stări
afective plăcute sau neplăcute, de apropiere sau de respingere. Ştim din proprie
experienţă că unii stimuli din mediul înconjurător produc stări afective plăcute sau
neplăcute. În cazul celor plăcute ne deschidem ochii mari, ne încordăm şi ascuţim auzul,
iar în cazul stimulilor care ne produc senzaţii neplăcute ne acoperim urechile, nasul, gura.
 I.3. Clasificarea senzaţiilor

Senzaţiile sunt clasificate, de regulă, după criteriul naturii conţinutului informaţional

redat, respectiv ce fel de însuşiri concrete ale obiectelor sunt semnalizate prin acea modalitate
senzorială. Astfel s-au delimitat următoarele categorii de senzaţii:

 Exteroceptive – furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe. Din

această categorie de senzaţii fac parte:
▪ Senzaţiile vizuale - sunt senzaţiile care asigură cunoaşterea celor mai multe
proprietăţi ale obiectelor (formă, mărime, culoare, distanţă, poziţie). Receptorul
prin intermediul căruia sunt înregistrate informaţiile din lumea externă este ochiul
(retina). Stimuli – lumina.
▪ Senzaţiile auditive – contribuie la formarea limbajului, fiind principalul mijloc de
contact cu lumea, de implicare în ea. Informaţiile sunt înregistrate prin
intermediul urechii. Stimuli - sunetul (undele sonore)
▪ Senzaţiile gustative – contribuie la cunoaşterea însuşirilor gustative ale obiectelor,
la apărarea de cele nocive, la reglementarea comportamentului alimentar.
Receptorii acestui tip de senzaţii sunt mugurii gustativi situaţi pe limbă. Stimuli –
substanţele dizolvate în apă
▪ Senzaţiile olfactive - implicate în mecanismele de apărare. Receptorul este
mirosul care are un rol esenţial în discriminarea gusturilor.
▪ Senzaţiile cutanate/tactile – permit cunoaşterea unor însuşiri ale obiectelor, cum
ar fi netezimea, asperitatea, duritatea, întinderea, forma.
▪ Senzaţiile termice – dau posibilitatea cunoaşterii proprietăţilor termice ale
obiectelor cum ar fi tremperatura sau grade diferite de căldură.
 Interoceptive - sunt senzaţiile care ne furnizează informaţii despre modificările mediului
intern al organismului. În această categorie intră senzaţiile de durere, foame, sete.
 Propioceptive – sunt acele senzaţii care ne furnizează informaţii despre poziţia şi
mişcarea propiului corp (senzaţii kinestezice şi de echilibru).
I.3. Legile senzaţiei.

Principalele legi ale senzaţiei sunt: legea intensităţii, adaptării, sensibilizării, depresiei,
sinesteziei, semnificaţiei sau forţei de semnalizare, compensării şi condiţionării social istorice.

 Legea intensităţii. Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia
asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia
să apară este necesar ca stimulul sa aibă o anumită intensitate. Cantitatea minimă de
intensitate necesară a produce o senzaţie s n prag absolut minimal. Cantitatea maximă de
energie necesară a produce o senzaţie s n prag absolut maximal. Depăşirea lui
declanşează durerea.
 Legea adaptării. Sub influenţa îndelungată a unui stimul receptorul îşi modifică modul de
funcţionare. De exemplu în trecrea de la lumină la întuneric, de la cald la rece, receptorul
se adaptează noilor condiţii de mediu.
 Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare. Această lege face referire la valoarea,
respectiv semnificaţia stimulului pentru individ. Cercetările curente au demonstrat că un
stimul mai slab ca intensitate dar foarte semnificativ pentru individ este mult mai bine
recepţionat decât un stimul puternic dar nesemnificativ.
 Legea compensării. Insuficienta dezvoltare a unui recptor sau lipsa acestuia conduce la
perfecţionarea atât de mult a alteia, încât aceasta din urmă va prelua funcţiile celei dintâi.
Sugestiv în acest sens este cazul a două femei cu un multiplu handicap (oarbe, surde,
mute), au ajuns ca urmare a dezvoltării altor forme de sensibilitate (îndeosebi a celei
vibratoare) la performanţe deosebite (să asculte muzică, să scrie), sau a unui elev care a
avut ambele mâini amputate, a reuşit să înveţe să scrie şi să citească cu ajutorul
picioarelor.
 Legea condiţionării social – istorice. La om senzaţiile sunt superioare datorită faptului că
suportă condiţionarea din partea factorilor socio-istorici şi mai ales culturali. Acest aspect
poate fi pus în evidenţă în următoarele situaţii. De exemplu vulturul vede la o distanţă
mai mare decât omul, dar el nu poate distinge nuanţele unui stimul, implicarea omului în
diferite profesiuni modifică destul de mult sensibilitatea lui; un pictor sau o persoană care
lucrează în industria coloranţilor vor ajunge să distingă sute de nuanţe de gri şi nu doar
cele şapte culori ale spectrului.
  Legea sintesteziei – face referire la situaţia în care un stimul aplicat pe o anumită
modalitate senzorială, poate produce efecte proprii unui alt analizator fără ca acesta să fi
fost stimulat. De exemplu stimuli auditivi produc efecte de vedere cromatică, aşa numita
„audiţie colorată”; la fel stimulii optici produc efecte auditive sau ceea ce se numeşte
„vedere sonoră”.

II. PERCEPŢIA

II.1 Definirea şi caracterizarea percepţiei.

Percepţia este procesul psihic care reflectă obiectele şi fenomenele realităţii în totalitatea
însuşirilor lor concrete, în momentul acţiunii lor directe asupra analizatorilor. În percepţie are loc
unificarea şi ordonarea diferitelor senzaţii în imagini integrale ale diferitelor obiecte şi fenomene.
Împreună cu senzaţiile percepţiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în realitatea
înconjurătoare. Spre deosebire de senzaţii care oglindesc diferitele însuşiri ale obiectelor şi
fenomenelor, percepţia reflectă obiectul în întregime în ansamblul însuşirilor sale.

După cum se ştie orice obiect sau fenomen posedă o serie de însuşiri esenţiale (se
caracterizează prin faptul că de ele depind natura obiectului respectiv, de exemplu creionul are ca
însuşire esenţială capacitatea sa de a lăsa o urmă vizibilă) şi însuşiri neesenţiale (aspectul exterior
al lucrului sau fenomenului, de exemplu aspectul exterior al creionului.)

Comparativ cu senzaţia percepţia este

- Inferenţială – permit indivizilor să completeze informaţia care lipseşte din senzaţia brută
- Categorială – ajută oamenii să plaseze în aceeaşi categorie senzaţii aparent diferite pe
baza unor trăsături comune
- Relaţională - oferă prilejul comparării fiecărui stimul cu toţi ceilalţi aflaţi în mediul
înconjurător;
- Adaptativă - serveşte omului pentru a-şi centra atenţia asupra aspectelor mai importante
ale stimulilor şi pentru a le ignora pe cele mai puţin importante;
- Automată - se produce de la sine, spontan, fără participarea conştiinţei;
 - Formată pe cunoştinţe anterioare - experienţele relativ asemănătoare rezultate în urma
percepţiilor trecute influenţează modul actual de percepere;

II.2 Fazele percepţiei

Principalele faze ale percepţiei sunt: detecţia, discriminarea, identificarea şi interpretarea.

Detecţia – este faza iniţială a procesului perceptiv şi constă în faptul că subiectul este în stare
să constate prezenţa sau absenţa stimulului.

Discriminarea – deosebirea unui obiect de celelalte obiecte

Identificarea – este o verigă intermediară între discriminarea şi interpretare şi se referă la

cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiilor obţinute şi raporatarea ei la modul
perceptiv corespunzător.

Recunoaşterea – se referă la denumirea şi integrarea obiectului perceput într-o anumită clasă

de obiecte percepute anterior.

II.3. Legile percepţiei.

În ceea ce priveşte legile percepţiei, acestea se împart în două mari categorii: legile
gestaltiste ale percepţiei şi legile generale ale percepţiei.

Legile gestaltiste ale percepţiei

Principalele legi gestaltiste ale percepţiei sunt:

 Legea proximităţii – se referă la faptul că elementele apropiate sunt percepute ca

aparţinând aceleiaşi forme
 Legea similarităţii – elementele asemănătoare sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi
forme;
 Legea continuităţii – elementele orientate în aceeaşi direcţie tind să se organizeze într-o
aceeaşi formă;
 Legea simetriei – figurile care au una sau două axe simetrice sunt percepute mai uşor;
  Legea închiderii – percepţia evită interpretările echivoce, care conduc la trasee
incomplete, ea are tendinţa de a fi prinsă într-o configuraţie închisă, bine delimitată.

Legile generale ale percepţiei.

Legile generale ale percepţiei sunt:

 Legea integralităţii perceptive – exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi

integralităţii obiectului, operând nu cu însuşiri izolate ale obiectelor ci cu obiecte unitare;
 Legea structuralităţii perceptive – arată că însuşirile obiectului numai împreună
organizate şi ierarhizate creează efecte de percepţie
 Legea selectivităţii perceptive – exprimă caracterul selectiv al omului în timpul perceperii
când nu toate însuşirile obiectului sunt percepute ci doar unele dintre ele în funcţie de
forţa lor senzorială şi de semnificaţia pentru individ;
 Legea semnificaţiei – sunt percepute mai bine, mai rapid şi mai corect obiectele care au o
anumită valoare, semnificaţie pentru subiect, decât cele indiferente;

II.4 Formele percepţiei.

În funcţie de gradul lor de complexitate, percepţiile se împart în două mari categorii:

 Percepţiile simple- reproduc într-un fel senzaţiile, clasificându-se după analizatorul

predominant implicat în realizarea lor. Astfel, vorbim de percepţii vizuale, gustative,
olfactive, tactile, kinestezice.
 Percepţiile complexe- sunt mult mai importante, deoarece obiectele şi fenomenele
percepute de om sunt în spaţiu, în timp şi în mişcare. Luând drept criteriu aceste
dimensiuni în continuare vor fi analizate percepţia spaţiului, percepţia formei, mărimii,
percepţia mişcării şi percepţia timpului.

Percepţia spaţiului. Prin percepţia spaţiului înţelegem reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor

spaţiale ale lucrurilor (mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele (dispunerea lor unele faţă
de altele şi faţă de persoana care percepe), a mişcărilor lor (viteza de deplasare a unora faţă de
altele sau faţă de subiect). În această categorie intră percepţia formei, mărimii.

Percepţia timpului – face referire la reflectarea obiectivă a succesiunii evenimentelor realităţii. În

percepţia timpului intervine şi subiectivismul. Sugestiv în acest sens este exemplul emoţiilor
pozitive sau a activităţilor interesante când timpul ni se pare că trece foarte repede.

Percepţia mişcării- se referă la reflectarea modificărilor apărute în poziţia obiectelor într-un

anumit interval de timp. Obiectele se pot deplasa în spaţiu în diferite direcţii faţă de om şi cu o
viteză variabilă: de la stânga la dreapta, sus-jos, înainte-înapo.

Iluziile perceptive – sunt perceperea falsă, inadecvată a realităţii sau o denaturare

subiectivă a realităţii obiective. Iluziile memoriei (fenomen de „deja vu”, iluziile optice,).

II.3 Formele speciale ale percepţiei

Principalele forme speciale ale percepţiei sunt:

Percepţia subliminală – constă în capacitatea organismului de a înregistra şi de a răspunde la

stimuli ce nu ating pragul minim absolut.

Percepţia extrasenzorială- face referire la abilitatea de a primi informaţii despre lume prin alte
canale decât simţurile normale. Cele mai cunoscute forme ale percepţiei extrasenzorile sunt:

Telepatia - abilitatea de a citi gândurile unei persoane, sau de a transfera ganduri de la o

persoană la alta;
Precogniţia - abilitatea de a vedea sau de a prezice evenimentele viitoare;
Clarviziunea - abilitatea de a obţine cunoştinţe despre evenimente care nu sunt
detectabile prin simţurile uzuale;
Psihokinezia – abilitatea de a mişca obiectele prin puterea voinţei fără a le atinge;