Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii

Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea

consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile
comune sunt finanţate dintr-un buget comun).
PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile
comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale –
măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale.
Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită
pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea
semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice
şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.
Este una dintre cele mai importante politici ale UE, care urmăreşte, pe de o parte,
asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatorii Uniunii, iar pe de altă parte, remuneraţii
echitabile pentru agricultorii europeni. Aproximativ 45% din totalul bugetului comunitar
reprezintă cheltuieli cu agricultura.
Etape, instrumente şi mecanisme de implementare
A) Etape de realizare:
- 1958-1968 a fost perioada realizării pieţei comune a produselor agricole;
- 1972 a fost anul când a început introducerea unor măsuri structurale menite să încurajeze
modernizarea unităţilor agricole, au fost sprijiniţi fermierii să-şi perfecţioneze pregătirea, iar tinerii să
îmbrăţişeze activitatea agricolă.
- 1979, s-au iniţiat măsuri de coparticipare a agricultorilor la finanţarea excedentelor
pe care le provocau.
- 1984-1987 a fost perioada când s-au contingentat producţiile la unele produse
excedentare şi s-au adoptat o serie de programe de distribuţie a unor alimente persoanelor aflate
în dificultate.
- 1988 este anul când s-au luat noi măsuri de raţionalizare a cheltuielilor PAC şi de
stabilizare a producţiei pentru a reduce stocurile şi excedentele.
- 1992 a marcat demararea unei reforme radicale a PAC, reformă impusă de evoluţiile
celor 30 de ani parcurşi de această politică
B) Instrumente şi mecanisme de implementare a PAC
Pentru reglementarea pieţei interne se foloseşte mecanismul preţurilor indicative la
majoritatea produselor agricole; acestea se stabilesc anual de către miniştrii agriculturii.
În cazul că preţul pieţei la un produs scade sub cel de intervenţie, atunci se achiziţionează
de către organismele comunitare produsul respectiv şi se trece pe stoc.
Pentru piaţa externă reglementările PAC prevăd posibilitatea ca anumite exporturi către ţările
terţe să beneficieze de restituirea diferenţei care există între preţurile comunitare şi cele obţinute pe
piaţa mondială.
La unele produse agricultorii primesc direct contribuţii financiare pentru a-şi păstra nivelul
de venituri.
3.POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ LA NIVELUL ROMÂNIEI

Adoptarea Politicii Agricole Comune – P.A.C. – a fost stabilită de Tratatul de la Roma (1957) şi
s-a realizat rapid prin cele 3122 de reglementări (cca. 40% din aquis-ul comunitar). Principiile
acestei politici sunt: unicităţii pieţei şi a preţurilor, preferinţei pentru produsele comunitare,
solidarităţii financiare în susţinerea acestei politici şi coresponsabilităţii în finanţarea stocurilor.
Până în prezent principalul instrument de susţinere a P.A.C. a fost sistemul de garantare a
preţurilor prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii – F.E.O.G.A. – înfiinţat
în 1962, însă, în viitor, plăţile directe către agricultori vor ocupa locul principal şi se va acorda o
atenţie sporită dezvoltării rurale.
Una din priorităţile majore, dacă nu cea mai importantă, atunci când vorbim de reforma
agricolă în România ar trebui să fie rezolvarea problemei structurale a satului românesc. Atâta
vreme cât acesta se află într-o tendinţa continuă de „golire” alimentată de lipsa fundamentală de
mijloace economice de supravieţuire, dezvoltarea agriculturii este imposibilă dat fiind că resursa
umană fundamentală cât şi interesul pentru dezvoltarea agricolă lipsesc.

CONCLUZII:

Dacă pentru țările care au aderat la UE în 2004, primii cinci ani de aplicare a PAC au
fost considerați în general un succes major, pentru România acest lucru nu este deloc evident.
Situația sectorului agroalimentar nu s-a îmbunătățit substanțial din nici un punct de vedere,
deşi anumite semne (slabe) ale unei apropieri de modelul european de agricultură sunt vizibile.
Pe acest fond de subdezvoltare a sectorului agricol românesc, Politica Agricolă Comună
nu poate suplini lipsa unei viziuni naționale cu privire la rolul agriculturii în modernizarea
economică a României. De altfel, principalele preocupări ale administrației româneşti în
ultimii ani au fost de a implementa regulamentele europene (destul de sofisticate) cu scopul
absorbției fondurilor comunitare destinate agriculturii, şi mai puțin de a elabora unele
programe de transformare a sectorului agroalimentar şi a spațiului rural.