CURS 4.

PROCESE PSIHICE COGNITIVE

LOGIC – RAŢIONALE

Mecanismele psihice logic-raţionale sunt: gândirea, memoria şi imaginaţia.

IV. GÂNDIREA

IV.1 Definirea şi caracterizarea gândirii.

Gândirea este procesul psihic superior care, prin intermediul abstractizării şi generalizării
ne informează despre relaţiile dintre obiectele şi fenomenele lumii, în forma noţiunilor,
judecăţilor şi raţionamentelor.

Noţiunea structurează informaţiile generale, necesare şi esenţiale despre un obiect sau un

fenomen („noţiunea” de plantă stabileşte asemănări între fiinţe ce diferă foarte mult în plan
perceptiv, de exemplu iederă, trandafir, ceapă grâu, dar care se aseamănă prin câteva trăsături
comune). Judecata este definită ca fiind facultatea omului de a gândi logic şi de a înţelege sensul
şi legătura fenomenelor. Judecăţile includ mai multe noţiuni între care există anumite raporturi.
Este exprimată printr-o propoziţie în care se afirmă sau se neagă ceva. Raţionamentul este o
procedură prin care se obţin informaţii din combinarea celor deja existente (se ajunge la o
concluzie). Raţionamentele sunt formate din judecăţi, care conduce la o concluzie la un adevăr
nou.

Gândirea este cea care influenţează capacitatea de adaptare a omului la mediul în care
trăieşte, este cea care-l ajută de multe ori să facă faţă evenimentelor cu care se confruntă. Din
punct de vedere funcţional gândirea este cea care ne ajută să fim raţionali, ne ajută să ne
planificăm acţiunile pentru a ne atinge scopurile.

Principalele funcţii ale gândirii sunt:

 Funcţia interpretativ-explicativă – foloseşte informaţii despre trecut pentru a explica

prezentul;
 Funcţia predictivă şi anticipativă – foloseşte informaţii despre trecut şi prezent pentru a
prevedea viitorul;
 Funcţia creatoare.

Caracteristicile psihologice ale gândirii sunt:

 Caracterul informaţional – operaţional. Gândirea este un mecanism de prelucrare,

interpretare şi evaluare a informaţiilor. Cu ajutorul gândirii omul reproduce relaţiile
obiective, le construieşte mintal, surprinde relaţiile ascunse, mai puţin evidente dar
relevante.
 Caracterul mijlocit. Gândirea nu operează direct asupra realului, asupra obiectelor şi
fenomenelor ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi reprezentări.
 Caracterul mijlocitor – gândirea mijloceşte toate celelate procese psihice. Ea atribuie un
înţeles imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale, se implică în procedeele
imaginaţiei, direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale şi contribuie la realizarea
reglajului voluntar.
 Caracterul generalizat şi abstract – gândirea operează cu însuşirile generale, abstracte,
cu modele ideale ce nu pot fi care nu pot fi traduse prin reprezentări intuitive şi nu au un
corespondent obiectual concret.
 Caracterul acţional – gândirea constă în schiţarea mintală a acţiunilor, astfel că prin
intermediul gândirii omul îşi poate imagina şi confrunta mintal încercările fără a le
executa efectiv, spre deosebire de animal care se bazează pe metoda încercare eroare.
 Caracterul finalist – se referă la anticiparea scopului. Înainte de a fi executată activitatea
de gândire este planificată în minte, omul stabilindu-şi scopul nu în timpul activităţii ci
înainte de a trece la executarea ei.
 Caracterul sistemic – gândirea posedă o mulţime de elemente structurate, ierarhizate între
care este posibilă o mulţime de combinaţii.
IV.2 Clasificarea gândirii

Gândirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii. În acest

gândirea a fost clasificată în mai multe categorii în funcţie de următoarele criterii:

 În funcţie de orientare întâlnim gândirea direcţionată ( gândirea direcţionată spre un scop,

cu ajutorul ei oamenii rezolvând probleme, formulând legi, realizându-şi obiectivele
propuse); şi gândirea nedirecţionată (se caracterizează prin mişcarea liberă, spontană a
gândurilor, fără a fi orientată spre un scop. Este implicată în reverie, imaginaţie, fantezie,
oamenii apelând la ea pentru a se relaxa, pentru a scăpa de constrângerile cotidiene);
 În funcţie de tipul operaţiilor presupuse se întâlnesc: gândirea algoritmică şi gândirea
euristică. Gândirea algoritmică are la bază un algoritm de operaţii care duc la rezultatul
scontat. Gândirea euristică este gândirea ce are la bază un caracter explorator bazat pe
principiu încercare-eroare;
 După finalitate întâlnim: gândirea reproductivă, gândirea productivă şi gândirea critică.
Gândirea reproductivă constă în rezolvarea unei probleme într-un mod automatizat şi
stereotipizat. Gândirea productivă constă în descoperirea unei modalităţi noi de rezolvare a
problemei respective. (Exemplul lui Gauss). Gândirea critică se centrează pe testarea şi
evaluarea soluţiilor;
 După sensul de evoluţie se întâlnesc: gândirea convergentă şi divergentă. Gândirea
convergentă presupune un număr mare de elemente pentru a se ajunge la final la un număr
mic de elemente (comprimă câmpul informaţional). Gândirea divergentă presupune un număr
mic de elemente pentru a se ajunge la un număr mare de elemente (diversifică câmpul
informaţional).
 După modul de desfăşurare avem: gândirea verticală şi gândirea laterală. Gândirea
verticală presupune stabilirea unui punct de plecare şi apoi construirea pas cu pas,
pornind de la punctul de plecare, fiecare pas depinzând de pasul parcurs anterior.
Gândirea laterală presupune moduri şi expresii diferite de a vedea şi aborda noile situaţii,
ieşirea din tiparele vechi.
 După valoare: gândirea pozitivă şi gândirea negativă.
IV.3 Operaţiile gândirii

Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de operaţii. În acest
sens operaţiile gândiri sunt: analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea şi
concretizarea.

Analiza - este descompunerea în plan mental a unui obiect, eveniment, proces cu ajutorul
cuvintelor în părţile din care este compus (cum ar fi de exemplu analiza sintactică a unei fraze).

Sinteza – este operaţia inversă analizei şi constă în reunirea pe plan mental a părţilor
componente ale unui obiect, eveniment sau proces cu ajutorul cuvintelor.

Comparaţia – este procesul de stabilire pe plan mental a asemănărilor şi deosebirilor unor

obiecte sau fenomene pe baza unui criteriu (de exemplu comparaţi pictura cu fotografia ca forme
de artă vizuale).

Abstractizarea - este procesul ce are la bază analiza, sinteza şi comparaţia, deoarece

această operaţie se desfăşoară în două sensuri: pe de o parte se extrage ceva esenţial, iar pe de
altă parte se renunţă la tot ceea ce este nerelevant. Abstractizarea este asemenea unui căutător de
diamante care sapă şi dă la o parte pământul până ajunge la diamant (esenţă), iar mai departe
şlefuieşte diamantul brut şi ajunge la formele sale pure (cum este cazul diferitelor bijuterii).

Generalizarea – este operaţia inversă abstractizării prin care însuşirile extrase cu ajutorul
abstractizării sunt extinse la o clasă întragă de obiecte sau fenomene. Abstractizarea şi
generalizarea opererează simultan, astfel încât, pe măsură ce sunt relevate însuşirile esenţiale,
acestea sunt extinse la categorii din ce în ce mai largi de obiecte sau fenomene.

Concretizarea - este operaţia inversă abstractizării şi poate fi definită ca fiind mişcarea

de la abstract la concret, de la general la particular. De exemplu un elev care deţine generalul,
deşi definesc bine o noţiune sau o teoremă nu poate opera cu relaţiile cuprinse în ea, mai ales
atunci când este vorba de rezolvarea unor probleme practice. Elevul este capabil să rezolve
problemele care necesită aplicarea teoremei referitoare la relaţiile dintre unghiurile şi laturile
triunghiului, dar nu este capabil să rezolve o problemă asemănătoare atunci când eea este dată
într-o situaţie concretă, cum ar fi construirea unei case.
IV.4 Activităţile gândirii

Principalele activităţi ale gândirii sunt: conceptualizarea, înţelegerea, raţionamentul

rezolvarea problemelor, şi creaţia.

Conceptualizarea - este capacitatea de abstractizare a însuşirilor unei clase de obiecte ce

sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee concept. Cu alte cuvinte este capacitatea de a
forma sau asimila conceptele. În formarea conceptelor s-au confruntat două orientări: cea
empiristă şi cea raţionalistă. Conceptele empirice se formează spontan prin contactele noastre
senzoriale cu realitatea. De exemplu pentru ca un copil să-şi formeze conceptul de „câine” el
trebuie să fi văzut multe animale denumite „câine”. Conceptul de câine rezultă din asocierea unui
ansamblu de atribute şi un cuvânt. Conceptele ştiinţifice exprimă esenţialul şi generalul din
obiectele şi fenomenele realităţii, fiind rezultatul experimentării, al investigaţiei ştiinţifice, fapt
care determină utilizarea unui limbaj de specialitate.

Înţelegerea – reprezintă sesizarea relaţiilor esenţiale dintre obiectele şi fenomenele lumii

reale.

Raţionamentul - este procedura prin care se se ajunge la o concluzie. După demersurile

logice se întâlnesc următoarele tipuri de raţionamente: raţionamentul inductiv, deductiv
şi analogic.

 Raţionamentul inductiv – este procedeul în cadrul căruia cunoaşterea se realizează de la

particular la general. Există trei tipuri de raţionamente inductive. Primul dintre ele constă în
inducerea unei proprietăţi de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasă. De exemplu
constatând că penajul corbilor este negru vom induce această proprietate pentru toţi corbi şi
vom spune : „Toţi corbi sunt negri”. Cel de-al doilea tip de raţionament inductiv constă în
inducerea unei reguli. Avem de exemplu ABM, CDM, GH şi se cere subiectului să precizeze
litera care urmează. Răspunsul corect va fi obţinut dacă din examinarea seriei, subiectul va
induce regula: „După fiecare două litere consecutive din alfabet urmează litera „M” ”. şi în
final ce-a de-a treia categorie de raţionament inductiv este inducerea unei structuri. De
exemplu avocatul este pentru clientul său, ceea ce medicul este pentru a.) bolnav/ b.)
medicină.
  Raţionamentul deductiv. Mişcarea gândirii în acest tip de raţionament se desfăşoară de la
general la particular, pe baza unor reguli stabilite şi se urmăreşte obţinerea de noi
cunoştinţe. Deducţia constă în a extrage un adevăr particular dintr-un principiu foarte
general. Raţionamentul de tip deductiv se caracterizează prin stabilirea unei legături între
judecata premisă şi judecata concluzie. Sunt întâlnite trei tipuri de raţionament deductiv:
raţionament silogistic, raţionamentul ipotetico-deductiv şi raţionamentul linear.
1. Raţionamentul silogistic este un raţionament deductiv imediat fiind alcătuit doar din
trei propoziţii (judecăţi) dintre care două sunt premise, iar a treia concluzie. Acesta se
concretizează sub următoarea formă: „Toţi oamenii sunt muritori / Socrate este om/
Socrate este muritor ” ; „Toţi oamenii sunt raţionali/ Georgică este om/ Georgică este
raţional ”
2. Raţionamentul ipotetico-deductiv mai este denumit şi condiţional. Exemple de astfel
de raţionament: „Dacă e ziuă, atunci e lumină/ E ziuă/ deci e lumină – relaţie de
antrenare logică, Dacă plouă astfaltul este ud/ Plouă/ Deci asfaltul este ud – relaţie
cauzală / Dacă e frig atunci aprinde focul/ E frig/ Deci, aprinde focul – relaţie de
producere”.
3. Raţionamentul linear – este o specie de raţionament tranzitiv, având două premise
fiecare dintre ele descriind o relaţie dintre doi itemi. De exemplu se dau premisele:
„Ion este mai mare ca George/ Nicu este mai mic ca George. Care dintre cei trei este
mai mare?” „Petre este mai harnic decât Vasile/ Ion este mai leneş decât Vasile/ Care
este cel mai harnic”
 Raţionamentul analogic – presupune compararea a două obiecte pentru a observa
asemănările şi deosebirile dintre ele. Testele psihologice recurg la astfel de
raţionamente cum ar fi: „pasăre-pene, câine - ? 2-4, 8 - ?”. participantul trebuie să
identifice relaţia dintre termenii primei perechi şi apoi s-o extindă asupra celei de-a
două perechi.

Rezolvarea problemelor - este o altă activitate esenţială a gândirii ce intră în acţiune în

situaţiile problematice care cer o rezolvare. Rezolvarea unei probleme este o activitate foarte
diversificată ce se clasifică în funcţie de mai multe criterii şi anume:
1. Durata procesului rezolutiv – se referă la perioada de rezolvare a problemei. Uneori,
parcurgerea etapelor de rezolvare a problemelor se face foarte rapid, în vrem ce în alte
situaţii problema respectivă necesită perioade mai lungi de timp (zile, săptămâni sau chiar
ani de zile);
2. Natura problemei. În funcţie de acest criteriu întâlnim probleme şcolare şi probleme ale
vieţii reale. Caracteristic problemelor şcolare este faptul că acestea sunt gata formulate de
către profesor şi date spre rezolvare elevilor. Problemele vieţii reale sunt problemele pe
care individul şi le formulează singur.
3. Gradul de structurare al problemei. Luând în considerare acest criteriu au fost
identificate următoarele tipuri de probleme: probleme bine definite şi probleme slab
definite. În cazul problemelor bine definite sunt specificate starea iniţială, finală şi paşi de
soluţionare a acesteia, în vreme ce în cazul celor slab definite aceste aspecte sunt
specificate parţial sau chiar deloc.
4. Specificul sarcinii subiectului. Rezolvarea unei probleme depinde foarte mult de sarcina
pe care o primeşte subiectul. În acest sens trebuie făcută distincţia între rezolvarea
problemei şi descoperirea problemei, în primul caz problema fiindu-i dată subiectului, iar
în cel de-al doilea el trebuie să descopre singur problema.
5. Condiţiile rezolvării problemelor. Problemele pot fi rezolvate individual sau în grup. În
literatura de specialitate se vehiculează ideea că rezolvarea problemelor în grup este mai
productivă decât rezolvarea problemelor la nivel individual.
 Etapele rezolvării de probleme sunt:
a. Punerea problemei – stabilirea clară a cunoscutelor şi necunoscutelor. De exemplu o
tânără îşi pune problema slăbirii cu x kilograme, deoarece consideră că e prea grasă
(ştie cum este, cum doreşte să fie dar nu ştie încă cum va ajunge la greutatea dorită)
b. Formularea ipotezelor – dacă ţin regim slăbesc, dacă fac sport slăbesc, dacă iau
anumite medicamente slăbesc. Aleg să fac sport.
c. Realizarea unui plan mental – tânara stabileşte unde, când şi ce fel de sport va
practica;
d. Punerea în aplicare a planului – efectuarea propiu-zisă a exerciţiilor sportive;
e. Verificarea - sunt trecute în revistă fazele anterioare şi se trag concluzii cu privire la
rezultatul obţinut, apreciindu-se dacă este un succes sau un eşec. Tânăra va observa
dacă în urma exerciţiilor făcute va ajunge la greutatea dorită.